Epilogul neştiinţific definitiv la Fărâmele filozofice

 

Søren Kierkegaard
Epilogul neştiinţific definitiv la Fărâmele filozofice
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2017
traducere din daneză de Adrian Arsinevici

 

*****
Intro

Epilogul neştiinţific definitiv la Fărâmele filozofice, publicat în 1846, este ultima scriere pseudonimă a lui Kierkegaard semnată Johannes Climacus (Ioan Scărarul) - "cel care ia cu asalt cerurile" de pe poziţii dialectice umane, în cele aproximativ 600 de pagini de reflecţii filosofice asupra creştinismului, referinţe încrucişate, note de subsol dense şi abundente, critică şi ironii la adresa lui Hegel,. "Autorul" este pseudonimul cel mai filosofic al lui Søren Kierkegaard şi, în acelaşi timp, cel cu care danezul se identifică în prima perioadă a vieţii sale de scriitor prin prisma antihegelianismului şi a statutului său existenţial. De altfel, Epilogul este ultima scriere dintr-o serie uşor definibilă, fiind urmată de mai multe opere teologice (Discursurile edificatoare, Operele iubirii etc) până în 1849, când Kierkegaard va scrie sub pseudonimul Anti-Climacus Boala de moarte şi, mai apoi, în 1850, Şcoala creştinismului, ce marchează perioada de final a operei sale şi tranziţia spre atacul furibund la adresa Bisericii Daneze. Ideea de "epilog" se referă la toate celelalte scrieri pseudonime anterioare, nu doar la Fărâmele filozofice ca atare - cea mai sintetică scriere anti-hegeliană în virtutea individualităţii autentic creştine, care spre deosebire de dimensiunile monumentale ale Epilogului, numără doar puţin peste... 80 de pagini în ediţia sa princeps!

Ediţia românească a Epilogului, a cincea traducere a lui Adrian Arsinevici din operele lui Kierkegaard (precedată de Fărâme filozofice, Repetarea, Conceptul de anxietate şi Frică şi cutremur. Prefeţe), a apărut la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, în 2 volume şi a fost lansată în 5 mai 2017, la 204 ani de la data naşterii lui Kierkegaard.

Fragment

Lumea crede în general că a fi subiectiv nu este mare ispravă. Şi bineînţeles că, într-un fel, orice om este de fapt o asemenea frântură de subiect. Cine să îşi irosească însă timpul să devină, pur şi simplu, ceea ce era încă de la început, cine să se resemneze cu sarcina cea mai ingrată a vieţii. Tot ce se poate; tocmai de aceea este şi sarcina atât de anevoioasă, cea mai anevoioasă dintre toate, tocmai fiindcă orice om are o puternică înclinaţie firească, ca să nu-i zic instinct, să devină altceva, mai mult. Cam aşa stau lucrurile când vine vorba de orice fel de sarcini aparent neînsemnate şi care tocmai datorită acestei aparente neînsemnări sunt extrem de anevoioase, fiindcă sarcina - nu numai că nu îi face ocheade încurajatoare candidatului zelos - ci îi zădărniceşte de-a dreptul strădaniile, încât doar pentru a descoperi sarcina (că aceasta[i] era aşadar sarcina) el trebuie să depună eforturi infinite; o osteneală de care lumea este în general scutită. Să te gândeşti la lucrurile simple, la cele ştiute până şi de omul simplu, este grozav de înspăimântător; or, pentru omul simţurilor [det sandselige Menneske], diferenţa - oricât s-ar strădui el - nu este deloc eclatantă. Deci, nu şi iar nu, măreţia lucrurilor măreţe este cu totul alta.

Dacă trecem cu vederea această mică distincţie - hazlie, din punct de vedere socratic şi infinit de îngrijorătoare, din punct de vedere creştin - între a fi un aşa-zis subiect, sau a fi subiect, ori a deveni aşa ceva şi a fi ce eşti prin a fi devenit aşa ceva, ne-am putea alege cu admirabila sapienţă: că sarcina subiectului ar fi să se despoaie din ce în ce mai mult de subiectivitatea sa şi să devină din ce în ce mai obiectiv. Din care ne dăm lesne seama ce înţelege cineva când aude că i se indică să fie un aşa-numit subiect; omul înţelege, pe bună dreptate, că ar fi vorba întâmplător de câte ceva stângaci, egoist, excentric, etc., trăsături de care se fereşte oricine. Şi de care nici creştinismul, care nu a dus niciodată casă bună cu impertinenţa, nu tăgăduieşte că ar fi bine să ne lepădăm. Deosebirea este însă că, în timp ce ştiinţa vrea să ne înveţe să urmăm calea obiectivă, creştinismul ne învaţă calea de a deveni subiectivi, de a deveni cu adevărat subiect. Ceea ce, ca nu cumva să amintească de un simplu joc anost de cuvinte, s-ar putea exprima cam aşa: creştinismul doreşte să potenţeze la maxim patima, patima este însă tocmai subiectivitatea care, din punct de vedere obiectiv, nici nu este [er sletikke til][ii].

Ni se atrage ades atenţia, într-un mod ciudat de indirect şi de satiric, deşi lumea nu prea acceptă această învăţătură, că indiciile ştiinţei n-ar prea fi indicate. Cu toate că suntem aşa-zişi subiecţi cu toţii şi ne muncim să devenim obiectivi, plan care multor dobitoci le şi reuşeşte, poezia se învârte mereu căutându-şi îngrijorată obiectul. Cu toate că suntem subiecţi cu toţii, poezia trebuie totuşi să se mulţumească cu o selecţie tare limitată de subiecţi, de care să se poată folosi; deşi poezia tocmai de subiectivităţi are nevoie. De ce nu alege şi dânsa atunci pe care-o fi să fie din onorabilul nostru anturaj? A! Nu, cutare nu corespunde, cu atât mai puţin cu cât nici nu doreşte să facă altceva decât să devină obiectiv. Ceea ce pare să indice realmente că a fi subiect este de fapt o chestiune personală. De ce sunt atât de puţini cei care au devenit nemuritori ca amanţi înfocaţi, de ce atât de puţini eroi bravi nemuritori, etc., când - a fi subiect poate fi, fără multă tura-vura - oricine, din orice generaţie? A fi amant, erou, etc., este tocmai privilegiul subiectivităţii, căci cum să şi poţi deveni aşa ceva în mod obiectiv? - Iar acum, preoţimea! De ce se referă predicile preoţilor de fiecare dată, de ce ne este dată mereu ca pildă o anumită grupare de bărbaţi şi femei evlavioase, de ce nu alege şi preoţimea ca model, un om întâmplător din sânul onoratului nostru anturaj, nu suntem şi noi aşa-numiţi subiecţi cu toţii? Aşa cum rezidă şi evlavia, tocmai în subiectivitate, nimeni nu devine evlavios obiectiv. Ce să vezi însă, cu toate că amorul este o chestiune de subiectivitate, îndrăgostiţii sunt totuşi foarte rari. Mai spunem şi noi, ce-i drept, câteodată (cam în sensul în care spune şi lumea că "într-un fel"[iii] ar fi şi cutare subiect): iată o pereche de îndrăgostiţi, iată încă una; Duminica trecută s-a strigat la biserică cununia[iv] a şaisprezece perechi; pe strada Stormgade[v] locuieşte o pereche de îndrăgostiţi care nu se înţelege prea bine" - îndată însă ce poezia explică amorul din punctu-i de vedere solemn, lăudatul său nume ne poartă uneori multe secole în urmă, în timp ce viaţa de zi cu zi are tot atâta haz ca un discurs de înmormântare - căci orice clipă înmormântează un erou. Ce să fie aceasta? o simplă şicană din partea poeziei, o putere - altminteri - atât de prietenoasă şi duioasă care ne înalţă doar ca să ne fie mai uşor să contemplăm câte ceva remarcabil - ce să fie însă atât de remarcabil? Subiectivitatea! Aha, deci a fi subiectivitate este totuşi ceva remarcabil. - Ca să vezi, credinţa este deci patima supremă a subiectivităţii, să observăm însă cât de rar vorbeşte preoţimea de vreo patimă în rândul parohiei de credincioşi (termenul "parohie de credincioşi" fiind întrebuinţat cam în acelaşi sens ca termenul: un "aşa-numit" subiect[vi]); stai, rogu-te oleacă, şi mai lasă ironia la o parte, dă-mi voie să sper că nu vrei să mă întrebi acu şi cât de rar întâlnim credinţa în rândul preoţimii! N-o fi oare doar un şiretlic din partea preoţilor, care sigur că s-au dedicat grijii să ne năstăvească sufletele întru reculegere, să le facă să râvnească la cei schimbaţi la faţă? Care schimbaţi la faţă? Păi cei ce au credinţa. Şi după cum credinţa rezidă de bunăseamă în subiectivitate, înseamnă că a fi subiectiv(itate) este totuşi ceva remarcabil.

Orientarea obiectivă (care doreşte să transforme pe oricine într-un observator, iar, în ultimă instanţă, într-un observator care, asemeni unui strigoi, să poată fi uşor confundat cu mirabilul duh al unor vremuri de demult) nu vrea să audă sau să ştie de altceva, decât de lucrurile care o privesc direct. Iar dacă, în această situaţie, are cineva norocul să poată fi de folos dacă vine cu cine ştie ce informaţie asupra cine ştie cărei seminţii, neştiută deocamdată de nimeni, care, cu ajutorul unui steguleţ, să se alăture cortegiului de paragrafe; dacă situaţia permite să vină cineva şi să repartizeze Chinei un alt loc (decât cel ocupat de ea până acum) în procesiunea sistematică[vii], fie bineveniţi cu toţii! Restul nu sunt decât gogoşi de seminarist; ştie toată lumea că - în limbaj mai nou - a deveni observator constituie răspunsul etic (a fi observator este eticul! A trebui să fii aşa ceva este răspunsul etic - altminteri am fi obligaţi să presupunem că atâta vreme cât nu se pune chestiunea etică, nici chestiunea unui răspuns nu se pune) la chestiunea: ce-ar trebui să fac eu din punct de vedere etic, după cum istoria universală este sarcina rânduită unui secol al XIX-lea nemaipomenit de observator: iar orientarea obiectivă este calea şi adevărul. Haideţi să încercăm să găsim totuşi o explicaţie simplă la o chestiune minoră de dubiu, pe care subiectivitate o nutreşte faţă de orientarea obiectivă. Şi aşa cum ne-au atenţionat şi Fărâmele (în privinţa unei anumite scurte consideraţii introductive) înainte de a trece mai departe la demonstrarea concretă a procesului istoric universal al ideii - prin a ne adresa întrebarea: ce semnificaţie are, la urma urmei, faptul că: ideea devine istorică? - tot aşa aş dori să zăbovesc şi eu acum asupra unei scurte consideraţii introductive la orientarea obiectivă: ce ar trebui să judece etica dacă, a deveni subiect, nu ar fi sarcina supremă rânduită oricărui om. Ce ar trebui ea să judece? Ea trebuind, bineînţeles, să dispere; de ce i-ar păsa însă sistemului de aşa ceva, un sistem care, de bună seamă, este suficient de consecvent pentru nu permite eticii să pătrundă în el.

Ideea de istorie universală concentrează, din ce în ce mai sistematic, totul; afirmaţia unui sofist, că el ar fi putut căra lumea întreagă într-o coajă de nucă[viii], pare a fi acum realizată prin tabloul sinoptic al unei istorii universale moderne: care devine din ce în ce mai rezumativă. Nu am însă, nici pe departe, intenţia să prezint latura comică a acestui fapt, doresc doar să evidenţiez - prin intermediul unor idei diferite, ce ne conduc către acelaşi scop - obiecţiile aduse de etic, precum şi etica acestei stări generale de lucruri. Aceasta şi deoarece, în epoca noastră, nu este vorba de un singur savant sau gânditor care să fie preocupaţi de istoria universală, ci de o epocă întreagă care urlă după istorie universală. Etica şi eticul, fiind punctul de sprijin esenţial al existenţei individuale, au drept imperios asupra oricărui existent, un drept imperios care - indiferent cât de uluitoare lucruri ar fi înfăptuit vreun om în lume - vor pune acest om într-o situaţie delicată; în cazul în care alegerea lui este neclară din punct de vedere etic (deci dacă nu şi-a clarificat etic propria alegere). Calitatea etică se autoinvidiază şi dispreţuieşte cantitatea, nu contează cât ar fi aceasta de uluitoare.

---

[i] aceasta era sarcina. Sublinierea traducătorului, inexistentă în original.

[ii] er ikke til,dan. N.T. Expresia (negativă) provine de la infinitul danez: at være til, adică "a fi prezent", "a fi de faţă". Traducătorii lui SK în limba engleză şi italiană folosesc analogul: "a exista", soluţie neadoptată în traducerea de faţă. "Problema" este că S. Kierkegaard foloseşte în acest text, în paralel, şi exprimarea: at existere = "a exista". Asemeni traducerilor în limba germană şi franceză am evitat să traduc şi eu cu cuvintele: "a exista" şi "existenţă" acolo unde textul original nu foloseşte explicit aceiaşi termeni.

[iii] a fi "într-un fel" subiect. N.T. Ghilimelele traducătorului.

[iv] strigat la biserică cununia. Cf. Regulamentului bisericesc pentru Danemarca şi Norvegia din 1685, preotul era obligat să "strige" trei Duminici la rând că: X dorea să se căsătorească cu Y.

[v] Stormgade. Stradă din Copenhaga.

[vi] "aşa numit" subiect. N.T. Ghilimelele traducătorului.

[vii] repartizeze Chinei [...] procesiunea sistematică. Trimitere la filozofia istoriei a lui Hegel, unde acesta încearcă să dovedească conştientizarea spiritului universal în decursul dezvoltării (progresului) istorice şi speculativ-dialectice. La începutul Prelegerilor de filozofia istoriei Hegel descrie întâi lumea orientală: China, India şi Persia; unde India şi China sunt plasate în afara istoriei universale, ca societăţi care nu mai evoluează. Întreaga dezvoltare este împărţită apoi în patru perioade principale "Lumea orientală", "Lumea greacă", "Lumea romană" şi "Lumea germanică".

[viii] sofist [...] coajă de nucă. Ar putea fi vorba de o idee preluată de Pliniu cel Bătrân de la Cicero, care afirmă că ar fi existat o transcriere pe pergament a Iliadei atât de minusculă încât ar fi încăput într-o coajă de nucă. Ideea ar putea proveni la fel de bine din tragedia Hamlet care în Actul II, scena 2, versul 263-265, în care acesta spune: "O God! I could be bounded in a nutshell, and count myself a king of infinite space..." [O, Doamne! Închis şi într-o coajă de nucă, de m-aş putea socoti rege al nemărginirii...], traducerea lui Leviţchi şi Duţescu, în: Shakespeare, Opere complete, vol. V; Bucureşti, Editura Univers, 1986, p. 361.

Când muritorii dorm

 

Kurt Vonnegut
Când muritorii dorm
Serie de autor Kurt Vonnegut, Editura ART, 2017
Traducere din limba engleză şi note de Claudiu Komartin şi Anastasia Gavrilovici

***
Prezentare

Un bărbat respectabil îşi petrece tot timpul liber jucându-se cu trenuleţele lui miniaturale şi ignorându-şi nevasa. SUA a căzut pradă unei epidemii de sinucideri care vizează obţinerea unor asigurări de viaţă. Captivă într-un departament plictisitor de stenografie, o tânără visează la un deţinut proaspăt evadat din închisoare şi la propunerea lui. Ancorate ceva mai mult în realitate decât subiectele SF trăznite cu care ne-a obişnuit, povestirile de faţă poartă clar marca Vonnegut: o combinaţie unică de simţ moral vigilent, observaţie fină, imaginaţie şi umor.

Proze scurte reunite pentru prima oară în volum abia în 2011, după moartea autorului.

"Un memento minunat al vocii morale obraznice pe care am pierdut-o când l-am piedut pe Kurt Vonnegut." (San Francisco Chronicle)

"Foarte bine scrisă şi cât se poate de agreabilă." (The Washington Post)

Departamentul de fete

Buna şi draga mea soţie, Amy Lou Little pe numele ei de fată, a apărut în viaţa mea din departamentul de fete. Şi ce gând poate fi mai încântător pentru un bărbat singur decât o mare caldă, adâncă şi plină ochi cu fete?

Amy Lou Little, care avea douăzeci de ani, era o fată drăguţă şi sigură pe ea din Birmingham, Alabama. Când cea care urma să-mi fie soţie a absolvit şcoala de secretare din Birmingham, cei de acolo au spus că este rapidă şi îndemânatică, iar un angajator de la uzina metalurgică Montezuma, situată mult mai la nord faţă de orăşelul ei, i-a promis un salariu foarte bun dacă venea în Pittsburgh.

Când cea care urma să-mi fie soţie a ajuns în Pittsburgh, cei de la uzina Montezuma au pus-o în departamentul de fete, dându-i nişte căşti, un dictafon şi o maşină de scris electrică. I-au dat biroul de lângă cel al doamnei Nancy Hostetter, şefa sectorului C al departamentului de fete, care lucra acolo de douăzeci şi doi de ani. Doamna Hostetter era ditamai femeia, cinstită, sănătoasă, robustă şi incredibil de rapidă şi îndemânatică. I-a spus lui Amy că trebuie să o considere o soră mai mare.

Şi eu lucram tot la uzina Montezuma. Eram un tip fără rădăcini care le făcea pe plac unor clienţi nevăzuţi. Clienţii scriau companiei, iar douăzeci şi cinci dintre noi răspundeau cu bunăvoinţă şi competenţă. Nu i-am văzut niciodată pe clienţi, iar ei nu m-au văzut niciodată pe mine, şi nimeni n-a propus să facem schimb de poze.

Cât era ziua de lungă vorbeam într-un dictafon, iar mesagerii duceau înregistrările la departamentul de fete, pe care nu le văzusem niciodată.

Erau şaizeci de fete în departament, câte zece în fiecare sector. Panoul cu informaţii din fiecare birou spunea că fetele stăteau la dispoziţia oricui dispunea de un dictafon, şi aproape orice bărbat ar fi găsit o fată pe placul lui printre cele şaizeci. Erau domnişoare, precum cea care urma să-mi fie soţie, femei versate machiate ca nişte dansatoare de cabaret, matroane cu faţa ca o lună plină, burlăciţe mândre şi autosuficiente ca doamna Hostetter.

Pereţii departamentului de fete erau de un verde liniştitor. Ici, colo câte un tablou cu peisaje ce înfăţişau scene din viaţa tihnită la fermă, iar aerul era o rapsodie a parfumurilor fetelor şi a muzicii lui André Kostelanetz şi Mantovani. De dimineaţă până seara, vocile bărbaţilor de la Montezuma, transpuse pe casetele pentru dictafon, răsunau în urechile fetelor. Dar bărbaţii îşi trimiteau doar vocile, niciodată chipurile, şi vorbeau doar despre afaceri. Şi singurul fel în care se adresau unei fete era prin apelativul "operator".
"Operator, molibden", spuse o voce în urechile lui Amy, "scris m-o-l-i-b-d-e-n".

Timbrul nazal de yankeu o zgâria pe timpan pe Amy - suna, spuse ea, ca şi cum cineva ar fi lovit un clopot spart cu un lanţ. Era vocea mea.
- Zdranga-zdrang, răspunse Amy vocii mele.
"Unitatea vine cu tot cu garnituri din silicon", zise vocea mea. "Se scrie s-i-l-i-c-o-n, operator."
- Oh, nu trebuie să-mi spui cum se scrie silicon, spuse Amy. Ştiu totul despre silicon după şase luni de stat în casa asta de nebuni.
"Al tău", continuă vocea mea, Arthur C. Whitney Jr. "Sectorul de Relaţii cu clienţii, Departamentul de vânzări de boilere, Divizia de aparatură grea, Camera 412, Clădirea 77, Uzinele Pittsburgh."
"ACW: tot", tastă Amy la finalul scrisorii. Separă scrisoarea şi copiile de hârtia indigo, le azvârli în organizatorul ei de documente şi scoase înregistrarea cu mine din dictafonul ei.
- Ce-ar fi dacă ţi-ai arăta cândva faţa prin departamentul de fete, Arthur? comentă cea care urma să-mi devină soţie. N-o să te tratăm oricum, ci ca pe Clark Gable.

Scoase o altă înregistrare din organizatorul ei de documente şi o puse în aparat.
- Dă-i drumul, drăcuşor împieliţat ce eşti, zise ea ascultând noua înregistrare, pune pe jar fata asta pe jumătate îngheţată din Alabama. Dă-mă pe spate!
"Cinci cópii, operator", spuse o nouă voce hârşâită la urechea lui Amy. "Pentru dl Harold N. Brewster, Departamentul de rulmenţi, Întreprinderea de articole de inginerie Jorgenson Precision, Lansing 5, Michigan."
- Tu chiar eşti o drăcovenie înfierbântată, nu-i aşa? spuse Amy. Ce vă face pe voi, bărbaţii de aici, atât de pasionali, maşina cu aburi?
- Ai zis ceva, Amy? o întrebă doamna Hostetter dându-şi jos căştile.

Era o femeie înaltă, care nu purta alte bijuterii în afară de broşa din aur care marca cei douăzeci de ani în folosul uzinei. Se uită la Amy cu o privire plină de reproş.
- Care mai e problema acum?

Amy îşi opri dictafonul.
- Vorbeam cu domnul din înregistrare, răspunse ea. Trebuie să vorbeşti cu cineva aici, altfel o iei razna.
- Sunt o grămadă de oameni drăguţi cu care poţi vorbi, îi zise doamna Hostetter. Eşti atât de critică cu absolut orice, când nici măcar n-ai avut timp să vezi despre ce e vorba de fapt.
- Atunci să-mi spuneţi dumneavoastră despre ce e vorba, zise cea care avea să-mi fie soţie, cuprinzând departamentul de fete printr-o mişcare largă a braţului.
- Era o caricatură foarte bună despre asta în Minutul Montezuma, zise doamna Hostetter. Minutul Montezuma a fost primul săptămânal pentru angajaţii uzinei.
- Cea cu fantoma lui Florence Nightingale dând târcoale unui stenograf? întrebă Amy.
- Şi aia a fost bună, zise doamna Hostetter. Dar cea care îmi trecuse prin minte acum înfăţişa un bărbat cu noua lui centrală termică Thermolux şi cu mii de femei în jurul lui, cumva mai degrabă fantomatice. "Nu le trimite orhidee, cu toate că ar trebui", scria dedesubt, "celor zece mii de femei din spatele fiecărui produs Montezuma bine făcut".
- Fantome şi iar fantome, peste tot numai fantome, spuse cea care avea să-mi fie soţie. Toată lumea de-aici e o fantomă. Apar de dimineaţă, din fum şi din frig, se agită şi îşi fac griji cât e ziua de lungă pentru boilere molibden şi garnituri de silicon, după care pleacă la cinci, dispărând fără să scoată vreun cuvânt. Nu ştiu cum ar putea cineva de-aici să se căsătorească sau să se îndrăgostească sau să râdă împreună cu cineva la o glumă sau orice de genul ăsta. Când eram acasă, în timpul liceului...
- Liceul nu înseamnă viaţă, i-o tăie doamna Hostetter.
- Domnul să le aibă în pază pe femei, dacă asta e viaţă - închise toate singure pe un întreg etaj! spuse cea care avea să-mi fie soţie.

Cele două femei se înfruntară din priviri cu o antipatie pe care o ascuţiseră timp de şase luni. Lamele mici şi tăioase scăpărau în ochii lor în timp ce îşi zâmbeau politicos.
- Viaţa e aşa cum ţi-o faci, zise doamna Hostetter, iar nerecunoştinţa este unul dintre cele mai mari păcate. Uită-te în jurul tău! Tablouri pe pereţi, covoare pe podea, muzică minunată, asigurare medicală şi pensie, petrecere de Crăciun, flori proaspete pe birou, pauze de cafea, propriul nostru bufet, propria noastră sală de recreere, cu televizor şi masă de ping-pong.
- Orice, numai viaţă nu, zise cea care avea să-mi fie soţie. Singurul semn de viaţă despre care am auzit aici are legătură cu amărâtul ăla de Larry Barrow.
- Amărâtul de Larry Barrow! exclamă doamna Hostetter stupefiată. Amy, dar a omorât un poliţist!

Amy deschise sertarul de sus al biroului şi se uită la poza cu Larry Barrow de pe prima pagină din Minutul Montezuma. Barrow, un criminal tânăr şi atrăgător, împuşcase un poliţist în timpul unui jaf armat care avusese loc cu două zile înainte la o bancă din Pittsburgh. Ultima oară fusese văzut sărind peste un gard pentru a se ascunde undeva pe vasta proprietate Montezuma. Şi adevărul e că erau o mulţime de locuri unde se putea ascunde.
- Ar putea să joace în filme, spuse Amy.
- Ca ucigaş, replică doamna Hostetter.
- Nu neapărat, zise Amy. Arată ca mulţi dintre băieţii drăguţi pe care i-am cunoscut în liceu.
- Nu fi copil! zise doamna Hostetter.

Îşi frecă mâinile mari ca şi când le-ar fi scuturat de praf.
- Ei, ne-am luat cu vorba şi nu mai facem nicio treabă. Mai sunt zece minute până la pauza de cafea. Hai să le fructificăm la maximum.

Amy dădu drumul la dictafon.
"Dragă domnule Brewster", zicea vocea, "cererea dumneavoastră de estimări în legătură cu modernizarea prezentei centrale de încălzire cu condensatori de conversie DM-114 Thermolux a fost transmisă mai departe prin teleimprimatorul uzinei către specialistul Thermolux din sectorul dumneavoastră şi..."

În timp ce degetele îi dansau cu îndemânare pe taste, Amy era liberă să se gândească la ce avea ea chef şi, cu sertarul de sus încă deschis şi cu poza lui Larry Barrow încă la vedere, îşi imagină un bărbat rănit, îngheţat, înfometat, urât de toată lumea, hăituit şi cu desăvârşire singur undeva acolo, pe proprietatea fabricii.
"...Luând în considerare conductivitatea termică a zidurilor de cărămidă ale clădirii ce urmează a fi încălzită, continuă vocea în urechea lui Amy, adică cinci UT - aceasta fiind abrevierea pentru unitate termică, operator, cu litere mari - pe metru pătrat, pe oră şi pe grad Celsius - Celsius cu C mare, operator - pe centimetru..."

Iar cea care avea să-mi fie soţie se vedea învăluită în tulul roz pe care îl purtase la balul de absolvire a liceului, într-o noapte de iunie, în timp ce la braţ îl avea acum pe Larry Barrow şchiopătând, însănătoşit, liber. Scena se petrecea în sud.
"Şi, raportându-ne la difuzibilitatea termică - d-i-f-u-z-i-b-i-l-i-t-a-t-e, operator - ca la k supra w", continua vocea în urechea lui Amy, "putem afirma fără a greşi că..."

Iar cea care avea să-mi fie soţie era îndrăgostită până peste cap de Larry Barrow. Dragostea îi umplea viaţa, îi dădea fiori şi nimic altceva nu mai conta.
- Ding-dong, zise doamna Hostetter, uitându-se la ceasul de perete şi dându-şi jos căştile.

Era o pauză de cafea de dimineaţă şi o alta după-amiaza, iar doamna Hostetter le anunţa pe ambele de parcă ar fi fost un clopoţel vesel conectat la ceas.
- Ding-dong, toată lumea!

Amy se uită la faţa brăzdată, lipsită de iubire şi fără haz a doamnei Hostetter şi visul i se nărui pe loc.
- Tare aşvrea să ştiu la ce-ţi stă mintea, Amy, zise doamna Hostetter.
- Mă gândeam la Larry Barow, răspunse Amy. Dumneavoastră ce aţi face dacă l-aţi întâlni?
- Mi-aşvedea de drum, spuse doamna Hostetter strâmbând din nas. M-aşpreface că nu l-am recunoscut şi aşcontinua să merg drept înainte până când aş găsi ajutor.
- Dar dacă v-ar înşfăca şi v-ar lua prizonieră? o întrebă Amy.

Peste pomeţii bine arcuiţi ai doamnei Hostetter se aşternu roşeaţa.
- Gata cu genul ăsta de conversaţie, zise ea. Aşa se instalează panica. Am înţeles că unele fete de la Departamentul de Fire şi Cabluri s-au tulburat atât de tare din cauza acestui bărbat, încât au fost trimise acasă. Ceea ce nu se va întâmpla şi aici. Fetele din departamentul acesta nu se coboară la lucruri dintr-astea.
- Dar chiar şi aşa... zise Amy.
- În orice caz, nu e nicăieri în partea asta a fabricii, i-o reteză doamna Hostetter. Cel mai probabil e deja mort. Se zice că au găsit sânge în biroul în care a pătruns cu forţa azi-noapte, deci n-ar fi nicidecum în stare să umble pe-aici şi să înhaţe oameni.
- Nu putem fi siguri de asta, spuse Amy.
- Ce îţi trebuie ţie, încheie doamna Hostetter, e o ceaşcă fierbinte de cafea şi o partidă rapidă de ping-pong. Haide. Să vezi ce te bat!
"Stimate domn!" zise în acea după-amiază o voce în urechea drăgălaşă a celei care avea să-mi fie soţie, "ne-ar face mare plăcere să vă avem ca invitat la o demonstraţie a întregii game de echipamente de încălzire Thermolux în Camera de Bronz a Hotelului Gresham, la ora patru şi jumătate, miercuri..."

Scrisoarea nu era pentru un singur bărbat, ci pentru treizeci. Fiecare dintre ei avea să primească o invitaţie adresată individual, bătută la maşină.

Până să ajungă să bată la maşină aceeaşi scrisoare pentru a zecea oară, Amy se simţea ca şi cum s-ar îneca. Lăsă deoparte această sarcină pentru o vreme şi, de dragul diversităţii, puse o altă înregistrare în dictafon.

Îşi aşeză degetele pe tastatură, pe a, s, d, f şi pe j, k, l şi;, aşteptând instrucţiunile. Dar singurul zgomot care veni din înregistrare fu un şuierat asemănător sunetului mării dintr-o scoică.

După multe secunde, o voce plăcută, joasă şi mieroasă îi vorbi la ureche lui Amy din casetă.
"Am citit despre voi, fetelor, pe panoul de informaţii", spuse vocea. "Zice acolo că sunteţi la dispoziţia oricărei persoane care are acces la un dictafon, adăugă vocea râzând uşor. Ei bine, am făcut rost de un dictafon."

Urmă o nouă tăcere îndelungată în care se auzea doar fâşâitul aparatului.
"Mi-e frig, sunt bolnav şi singur şi mi-e foame, domnişoară", zise în cele din urmă vocea, după care urmă o tuse. "Am febră şi sunt pe moarte. Bănuiesc că toată lumea va fi încântată când o să mor." Urmă o nouă tăcere, apoi tusea se auzi din nou.
"Singurul rău pe care l-am făcut de când mă ştiu a fost să nu las pe nimeni să mă agreseze, domnişoară", spuse vocea. "Undeva, undeva totuşi trebuie să existe o fată care crede că un băiat nu ar trebui împuşcat sau lăsat să moară de foame sau ţinut închis ca un animal. Poate că undeva există o fată care mai are o fărâmă de suflet în ea. Undeva, poate că există o fată care i-ar aduce acestui băiat ceva de mâncare şi nişte bandaje şi i-ar mai prelungi încă puţin viaţa. Sau poate că are o inimă de piatră şi o să-l dea pe mâna poliţiei pentru ca ei să-l împuşte pe acest băiat, iar ea să fie cu adevărat mândră şi fericită. Domnişoară, o să vă spun unde am fost până acum şi unde voi fi când veţi asculta această înregistrare. De-acum puteţi face ce vreţi cu mine - să mă salvaţi sau să faceţi să fiu omorât sau pur şi simplu să mă lăsaţi să-mi dau duhul. Voi fi în clădirea 227."

Vocea râse uşor din nou.
"Voi fi în spatele unui butoi. Nu sunt prea multe în clădirea asta. O să fie floare la ureche să mă găsiţi."

Şi înregistrarea se termină. Amy se imagină strângând la piept capul creţ al lui Larry Barrow cu braţele ei delicate şi rotunde.
- Gata, gata, murmură ea. Gata, gata!

O podidi plânsul.

O mână se lăsă pe umărul lui Amy. Era mâna doamnei Hostetter.
- Nu m-ai auzit când am dat semnalul pentru pauza de cafea? întrebă ea.
- Nu, răspunse Amy.
- Am fost cu ochii pe tine în tot timpul ăsta, Amy, zise doamna Hostetter. N-ai făcut nimic altceva decât să asculţi, n-ai transcris nimic. E ceva în neregulă cu înregistrarea aia?
- Nici vorbă, e o înregistrare ca oricare alta, spuse Amy.
- Păreai foarte supărată.
- Sunt în regulă. Sunt bine, răspunse Amy încordată.
- Sunt sora ta mai mare, insistă doamna Hostetter. Dacă e ceva, orice, pot să...
- Nu vreau nicio soră mai mare! izbucni Amy pierzându-şi cumpătul.

Doamna Hostetter îşi muşcă buza, se făcu albă ca varul şi porni ţanţoş spre sala de agrement.

Pe furiş, Amy înfăşură caseta cu înregistarea lui Larry Barrow în batiste de hârtie şi o ascunse în sertarul de jos al biroului, acolo unde îşi ţinea crema de mâini, crema de faţă, rujul, pudra, fardul de obraz, parfumul, oja, forfecuţa de unghii, pila de unghii, creionul de sprâncene, penseta, agrafele de prins părul, tabletele cu vitamine, acul şi aţa, picăturile de ochi, peria de păr şi pieptenele.

Închise sertarul şi dădu de privirile răutăcioase ale doamnei Hostetter care o urmărea din pragul uşii sălii de recreere, printre fetele care se vânzoleau dintr-o parte într-alta. Se uita la ea cu o ceaşcă aburindă de cafea în mână şi o farfurioară pe care erau aşezate două prăjiturele.

Amy îi aruncă un zâmbet de gheaţă şi merse în sala de recreere.
- Joacă cineva ping-pong? întrebă Amy străduindu-se să-şi păstreze calmul din voce.

I se răspunse cu o sumedenie de provocări vesele şi, cât ţinu pauza, visă cu ochii deschişi în acompaniamentul poc-pocului mingii de ping-pong în loc de cel al ţac-ţac-ului maşinii de scris.

* * *
La cinci răsunară fluierăturile triumfătoare în uzină şi peste tot în Pittsburgh.

Cea care avea să-mi fie soţie îşi petrecuse după-amiaza într-un delir reprimat de frică, exaltare şi iubire. Coşul ei de gunoi era plin de transcrieri greşite. Nu îndrăznise să mai asculte încă o dată înregistrarea cu Barrow şi nici măcar să schimbe vreo privire cu doamna Hostetter, de teamă să nu dea de gol secretul ei extraordinar.

Acum, la cinci, André Kostelanetz, Mantovani şi compresoarele de la sistemul de încălzire erau oprite. Fetele de la corespondenţă veneau în departamentul celor de la transcrieri şi aduceau tăvile cu cilindrii care trebuiau transcrişi dimineaţa la prima oră. Aruncau florile veştejite din vazele de pe birouri, urmând ca a doua zi să pună în locul lor altele proaspete, luate din sera uzinei. Marea de fete se transforma în vârtejuri de apă împrejurul cuierelor de haine. În vârtejuri separate, Amy şi doamna Hostetter îşi luau fiecare paltonul.

Marea de fete deveni un râu care curgea în josul scărilor de fier ale ieşirii în caz de incendiu, până pe strada uzinei. La capătul acestui râu se afla cea care avea să-mi fie soţie.

Amy se opri, iar râul o lăsă în urmă, în micul ciclon de cenuşă zburătoare, în canionul format din faţadele numerotate ale clădirilor.

Amy se întoarse în departamentul de fete. Singurele lumini care se mai vedeau acum veneau de la focurile portocalii ale furnalelor din depărtare.

Tremurând toată, deschise sertarul de jos al biroului ei, dar nu găsi nici urmă de înregistrare.

Stupefiată şi enervată, deschise sertarul de jos al biroului doamnei Hostetter. Înregistrarea era acolo. Singurele alte obiecte care se mai aflau în sertarul verde de fier erau o sticlă de Mercurocrom şi un articol decupat din Minutul Montezuma care se intitula Crezul unei femei de la Montezuma. "Sunt o femeie de la Montezuma", începea crezul, "şi, alături de bărbaţi, mărşăluim împreună spre un mâine mai bun, sub cele trei drapele: al lui Dumnezeu, al Ţării şi al Uzinei, purtând cu mândrie scutul Muncii". Amy se tângui de durere. Ieşi din departament şi o luă la goană pe scara de incendiu şi apoi pe strada uzinei înspre poarta principală, acolo unde se afla sediul poliţiei. Putea să bage mâna-n foc că doamna Hostetter era acolo, povestind cu mândrie ce aflase din înregistrare.

Poliţia uzinei îşi avea sediul în colţul unei mari săli de recepţie de la poarta principală. Pe pereţii camerei erau expuse produsele şi tehnologia uzinei. În mijlocul ei era un stand unde un concesionar gras vindea dulciuri, tutun şi reviste.

O femeie înaltă, într-o haină de stofă, vorbea însufleţită cu poliţistul de serviciu.
- Doamnă Hostetter, zise Amy cu respiraţia întretăiată, apărând în spatele ei.

Femeia se întoarse, o privi curios pe cea care avea să-mi fie soţie, după care începu din nou să-i vorbească poliţistului. Nu era doamna Hostetter. Era o vizitatoare care făcuse un tur al uzinei şi îşi pierduse geanta înăuntru.
- S-ar fi putut pierde sau ar fi putut fi furată oriunde în hărmălaia aia, zise femeia. În zgomotul ăla infernal, cu tot fierul ăla încins şi toate scânteile; acolo unde bubuia ciocanul ăla uriaş; sau acolo unde omul ăla de ştiinţă ne-a arătat drăcia aia din laboratorul lui - oriunde! Poate că ucigaşul ăla care îşi face de cap pe-aici a înşfăcat-o când nu eram atentă.
- Doamnă, îi zise răbdător poliţistul, mai mult ca sigur că e mort. Iar dacă cumva mai trăieşte, nu umblă după genţi, ci după ceva de mâncare. Umblă după viaţă, mai zise el rânjind. Dar n-o s-o mai aibă pentru mult timp.

Fără să-şi dea seama, celei care avea să-mi fie soţie îi căzură colţurile fine ale gurii ei delicate şi roşii.
- Înţelegeţi cum vine asta? întrebă poliţistul plin de mulţumire. Au pus câinii să-i ia urma. Dacă geanta dumneavoastră e la el, ceea ce cu siguranţă nu e aşa, o vom avea cât ai zice peşte.

Amy se uită de jur împrejur în sală după doamna Hostetter. Dar doamna Hostetter nu era acolo. Neputinţa îi slăbi lui Amy puterile, aşa că se aşeză pe o bancă, în faţa unui exponat sub care scria "Ar putea siliconii să-ţi rezolve problemele?"

Tristeţea puse stăpânire pe Amy. O recunoscu imediat - era tristeţea aceea pe care o simţea întotdeauna când se termina un film bun. Luminile cinematografului se aprindeau, răpindu-i exaltarea, importanţa şi iubirea pe care chiar nu avea niciun drept să le pretindă. Era doar un spectator - unul dintre cei mulţi.
- Auziţi câinii ăia? îi spuse concesionarul unui client din spatele lui Amy. O rasă specială, din câte am auzit. Copoii sunt cei mai blânzi câini care există, dar cei pe care i-au pus pe urmele lui Barrow sunt pe jumătate câini de vânătoare. Pe ăştia îi pot dresa să fie duri - să aibă grijă de clienţii care sunt duri.

Amy se ridică brusc şi se duse la raftul cu dulciuri.
- Aş dori un baton de ciocolată, zise ea, unul din acela mare, la douăzeci şi cinci de cenţi. Şi mai vreau un Butterfinger şi un baton cu fulgi de cocos şi o chestie din aia cu caramel - a, şi nişte alune.
- Da, domnişoară, spuse vânzătorul. Puneţi la cale un adevărat festin, pare-se. Doar aveţi grijă să nu vă nenorociţi tenul cu atâtea dulciuri.

* * *
Amy se grăbi să ajungă din nou la uzină şi se înghesui într-unul dintre autobuzele supraaglomerate ale companiei. Era singura femeie din autobuz. Restul erau bărbaţii care lucrau în schimbul de noapte. Când o văzură pe cea care avea să-mi fie soţie deveniră nemaipomenit de politicoşi şi de atenţi.
- M-aţi putea lăsa, vă rog, la clădirea 227? îl rugă Amy pe şofer. Nu ştiu unde este.
- Eu nici atât, răspunse şoferul. Nu prea primesc cereri pentru ea, adăugă el şi scoase de după apărătoarea de soare o hartă îndoită la colţuri.
- De fapt, nu primeşti nicio cerere pentru clădirea aia, se băgă în seamă un pasager. Nu-i nimic la 227 în afară de câteva felinare, nişte butoaie cu nisip şi poate o sobă de fontă. Sigur nu vreţi la 227, domnişoară.
- Un bărbat a sunat la departamentul de fete solicitând o stenografă care să lucreze până târziu, spuse Amy. Am crezut că a spus 227.

Se uită pe harta şoferului şi îi văzu degetul aţintit asupra unui scuar micuţ şi izolat în mijlocul curţii depoului, clădirea 227. Mai exista o clădire mare destul de aproape de ea, la marginea terenului, clădirea cu numărul 224.
- S-ar putea să fi spus clădirea 224, zise Amy.
- A, desigur! spuse şoferul pe un ton vesel. Departamentul de Expedieri. Pe ăsta îl căutaţi.

Toţi cei din autobuz răsuflară uşuraţi şi o priviră cu un fel de mândrie drăgăstoasă pe fata aceea micuţă şi drăguţă din Sud de care aveau atâta grijă.

Amy rămase acum ultimul pasager din autobuzul care traversa pustietatea dintre inima proprietăţii companiei şi curtea depoului, o tundră de utilaje ruginite şi mormane de fiare vechi. În acea pustietate, departe de stradă, se vedea o constelaţie de lumini jucăuşe de lanternă.
- Poliţiştii şi câinii, îi explică şoferul lui Amy.
- Oh, zise Amy absentă.
- Au început de la biroul în care a dat spargerea azi-noapte, spuse şoferul. După cum au început să se agite câinii, trebuie să fie pe-aici pe undeva.

Amy dădu din cap. Cea care avea să-mi devină soţie vorbea în gând cu doamna Hostetter.
"Dacă aţi anunţat poliţia", zicea ea, "l-aţi omorât, exact ca şi când l-aţi fi ţintit cu un pistol şi aţi fi apăsat pe trăgaci. Chiar nu înţelegeţi? Chiar nu vă pasă? Chiar nu mai aveţi pic de sensibilitate feminină în dumneavoastă?"

Două minute mai târziu, şoferul o lăsă pe Amy la Departamentul de Expedieri.

Când autobuzul se îndepărtă, Amy păşi în noapte, luând-o spre marginea curţii în care se afla depoul, acea mare de cenuşă presărată din loc în loc cu lumini de semnalizare roşii, verzi şi galbene care licăreau la unison cu strălucirea metalică a şinelor.

Pe măsură ce ochii lui Amy se obişnuiau cu întunericul, inima începea să-i bată din ce în ce mai tare. Dintre toate formele mătăhăloase şi dărăpănate care se profilau în faţa ei alese una, o clădire mică şi scundă, care era fără doar şi poate clădirea 227 - locul în care un om pe moarte spusese că va aştepta o fată bună la suflet.

Lumea se micşora şi noaptea părea să o înşface pe Amy şi să o învârtă ca pe un titirez în timp ce traversa în fugă terenul acoperit de zgură spre clădire. Aceasta se ivi ameninţătoare, iar cea care avea să-mi fie soţie se opri lângă zidurile acoperite cu şindrilă roasă de vreme, gâfâind şi încercând să audă dincolo de bubuitul sângelui care îi pulsa în tâmple.

Cineva se mişcă înăuntru şi oftă. Amy îşi croi drum de-a lungul peretelui până la uşă. Lacătul şi încuietoarea fuseseră smulse din lemnul vechi. Bătu la uşă.
- Bună, şopti ea, ţi-am adus ceva de mâncare.

Amy auzi doar cum cineva trăgea aer în piept, nimic mai mult.

Împinse uşa până se deschise.

În lumina slabă şi cenuşie care pătrunse prin uşa deschisă stătea doamna Hostetter.

Femeile se priviră ca şi cum ar fi fost invizibile, dorindu-şi fiecare ca cealaltă să nu existe. Feţele lor erau lipsite de expresie.
- Unde e? întrebă Amy în cele din urmă.
- E mort, zise doamna Hostetter, mort, în spatele butoaielor.

Amy începu să umble fără ţintă prin încăpere, târându-şi anevoie picioarele, şi se opri când ajunse cât de departe putea de doamna Hostetter. Acolo rămase cu spatele la femeia mai în vârstă.
- Mort? bâigui ea.
- Ţeapăn ca un macrou congelat, zise doamna Hostetter.
- Nu vorbiţi despre el în felul ăsta, spuse cea care avea să-mi fie soţie.
- Atât de mort e, zise doamna Hostetter.

Amy se întoarse furioasă spre doamna Hostetter.
- Nu aveaţi niciun drept să-mi luaţi înregistrarea.
- Putea fi înregistrarea oricui, spuse doamna Hostetter. Şi, în plus, nu credeam că ai curajul să faci ceva în legătură cu asta.
- Ei bine, am făcut, zise Amy, şi credeam că măcar la un lucru puteam să mă aştept, acela c-o să fiu singură. Credeam că v-aţi dus la poliţie.
- Ei bine, n-am făcut-o, răspunse doamna Hostetter. Dintre toţi oamenii, măcar tu trebuia să te aştepţi ca eu să fiu aici.
- Niciodată nu m-a surprins ceva mai tare de-atât, zise Amy.
- Tu m-ai trimis aici, draga mea, spuse doamna Hostetter.

Pentru un moment, faţa ei păru că se înmoaie. Dar muşchii i se încordară, iar liniile sobre ale chipului ei se înăspriră.
- Ai spus o grămadă de lucruri despre mine, Amy, şi le-am auzit pe toate. Toate m-au durut, aşa că iată-mă aici.

Se uită în jos, la propriile mâini, şi-şi mişcă încet degetele rapide şi îndemânatice.
- Tot fantomă sunt? M-ar putea face să nu mai fiu o fantomă călătoria asta nebunească până aici pentru a vedea un om mort?

Ochii celei care avea să-mi fie soţie se umplură de lacrimi.
- O, doamnă Hostetter, zise ea, îmi pare atât de rău că v-am rănit. Nu sunteţi o fantomă, chiar nu sunteţi. Şi nici nu aţi fost vreodată. O copleşi mila faţă de biata femeie singuratică şi severă.
- Sunteţi plină de iubire şi compasiune, doamnă Hostetter, altfel nu v-aţi afla aici.

Doamna Hostetter nu dădu niciun semn că ar fi mişcat-o câtuşi de puţin acele vorbe.
- Iar pe tine ce te-a adus aici, Amy?
- Îl iubeam! zise Amy.

Mândria de femeie îndrăgostită îi îndreptă spatele, îi îmbujoră obrajii şi o făcu să se simtă frumoasă şi importantă din nou.
- Îl iubeam!

Doamna Hostetter îşi scutură cu amărăciune capul respingător.
- Dacă îl iubeai, zise ea, aruncă un ochi. Are un cuţit drăgălaş în poală şi un rânjet drăgăstos care îţi face părul măciucă.

Amy îşi duse mâna la gât.
- Oh!
- Măcar acum suntem prietene, nu-i aşa, Amy? zise doamna Hostetter. E ceva, nu?
- O, da, da, răspunse Amy cu jumătate de gură.

Reuşi să-i răspundă cu un zâmbet şters.
- Asta chiar e ceva.
- Am face bine să plecăm, mai spuse doamna Hostetter. Vor veni poliţiştii cu câinii.

Cele două părăsiră clădirea 227 în timp ce bărbaţii şi câinii traversau în zigzag pustietatea, cam la cinci sute de metri depărtare. Prinseră un autobuz de-al uzinei în faţa Departamentului de Expedieri şi nu schimbară niciun cuvânt pe drumul de întoarcere lung şi monoton către poarta principală.

La poarta principală sosi timpul să se despartă şi să se ducă fiecare spre staţia ei de autobuz. Cu mari eforturi, reuşiră să-şi vorbească.
- La revedere, zise Amy.
- Ne vedem mâine dimineaţă, îi răspunse doamna Hostetter.
- E atât de greu ca fată să ştii ce să faci, spuse cea care avea să-mi fie soţie, răvăşită de tristeţe şi de o senzaţie de slăbiciune.
- Nici nu cred c-ar trebui să fie uşor, zise doamna Hostetter. Nu cred că a fost vreodată uşor.

Amy dădu din cap abătută.
- Şi... Amy, continuă doamna Hostetter lăsându-şi mâna pe braţul ei, nu fi supărată pe cei de la uzină. N-au ce să facă, din moment ce tot ce vor e ca scrisorile lor să fie frumos dactilografiate.
- O să încerc să nu fiu supărată, spuse Amy.
- Undeva, zise doamna Hostetter, un tânăr simpatic caută o femeie tânără şi drăguţă ca tine, iar mâine e o nouă zi. Ceea ce ne trebuie amândurora acum, adăugă doamna Hostetter dispărând ca o fantomă în fumul şi frigul Pittsburgh-ului, e o baie bună şi fierbinte.

Când Amy îşi târî picioarele prin ceaţă până la staţia de autobuz, aproape ca o fantomă, dădu de mine, care eram acolo, tot ca o fantomă.

Ne-am ignorat cu demnitate unul altuia prezenţa. Apoi, deodată, cea care avea să-mi fie soţie, copleşită de spaima pe care şi-o refulase atâta timp, izbucni în lacrimi şi se sprijini de mine, iar eu am bătut-o uşor pe spate.
- Dumnezeule, am zis eu, o altă fiinţă umană.
- Nici nu ştii cât de umană, spuse ea.
- Poate că voi afla, am răspuns eu. Cel puţin aş putea încerca.

Am încercat şi încerc în continuare şi închin în cinstea voastră acest toast al unui bărbat fericit: Fie ca izvoarele calde ale departamentului de fete să nu sece niciodată.

Mintea absorbantă

 

Maria Montessori
Mintea absorbantă
Editura Vremea, 2017
Traducere din limba italiană de Anca Irina Ionescu

***
Prezentare

Volumul de faţă este alcătuit din conferinţele doamnei doctor Maria Montessori din timpul primului curs de pregătire pe care l-a ţinut la Ahmedabad, după exilarea sa în India, care a durat până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. În această carte vorbeşte despre energiile mentale, care îi dau copilului capacitatea de a construi şi de a consolida în spaţiul a doar câţiva ani, de unul singur, fără profesori, fără niciunul dintre procedeele educative obişnuite, toate caracteristicile personalităţii umane, chiar dacă este lăsat aproape singur şi chiar dacă adesea i se pun şi piedici. Această victorie a unei fiinţe slabe din punct de vedere fizic, născută cu posibilităţi mari, dar practic fără ca în ea să se fi dezvoltat deja vreunul dintre factorii vieţii mentale, a unei fiinţe despre care se poate spune că porneşte de la "zero", dar care într-un răstimp de şase ani depăşeşte toate celelalte fiinţe este, într-adevăr, unul dintre marile mistere ale vieţii.

În volumul de faţă, doctor Maria Montessori nu numai că aruncă lumina intuiţiei sale pătrunzătoare ‒ care merge de la observarea aprofundată până la evaluarea corectă a fenomenelor din această primă perioadă absolut decisivă a vieţii umane, dar subliniază şi responsabilitatea omenirii faţă de copil. Autoarea expune în mod realist necesitatea, astăzi unanim acceptată, a "educaţiei chiar de la naştere". Este clar că nu se poate ajunge la o astfel de educaţie decât atunci când educaţia însăşi devine "un ajutor acordat vieţii" şi transcende limitele înguste ale predării şi transmiterii directe a cunoştinţelor sau a ideilor de la o minte la alta. Unul dintre principiile cele mai cunoscute ale metodei Montessori este "pregătirea mediului"; în această perioadă a vieţii, cu mult înainte să meargă la şcoală, mediul pregătit special pentru el îi oferă copilului cheia pentru "o educaţie chiar de la naştere" şi pentru o adevărată cultivare a individului, chiar din prima clipă când păşeşte în viaţă. Este vorba de o teză bazată pe concepţii ştiinţifice, dar confirmată şi de experienţe care au ajutat natura copilului să se manifeste în toată lumea şi care pot demonstra măreţia mentală şi spirituală a acestor manifestări, într-un contrast aparte cu viziunea oferită de omenirea care, abandonată în perioada sa de formare, devine cea mai gravă ameninţare la adresa propriei supravieţuiri.

(Mario M. Montessori, Karachi, mai 1949)

Fragment

Rolul copilului în reconstrucţia lumii

Cartea de faţă este o verigă în dezvoltarea gândirii şi activităţii noastre de apărare a marilor forţe ale copilăriei. Astăzi, în timp ce lumea este dezbinată şi se gândeşte să-şi elaboreze planuri pentru o viitoare reconstrucţie, educaţia este considerată în mod unanim drept unul dintre mijloacele cele mai eficace pentru această reconstrucţie, deoarece este indubitabil că, din punct de vedere psihic, specia umană se află la un nivel inferior faţă de cel pe care civilizaţia susţine că l-ar fi atins.

Şi eu cred că omenirea este departe de gradul de pregătire necesară pentru evoluţia la care aspiră cu atâta ardoare: construirea unei societăţi paşnice şi armonioase prin eliminarea războaielor. Oamenii nu sunt încă capabili să controleze şi să dirijeze evenimentele ale căror victime devin adesea.

Deşi educaţia este recunoscută ca unul dintre mijloacele capabile să ridice omenirea, se are în vedere numai educaţia minţii bazată pe vechile concepte, fără a se încerca introducerea unei forţe inovatoare şi constructive. Nu mă îndoiesc că filozofia şi religia trebuie să aducă o contribuţie imensă la reînnoire. Dar câţi filozofi există în lumea ultracivilizată de astăzi, câţi au existat înainte şi câţi vor fi în viitor? Ideile nobile şi sentimentele înalte au existat întotdeauna şi au fost transmise în şcoli, dar războaiele nu au încetat niciodată. Iar dacă educaţia ar trebui să fie întotdeauna concepută conform vechilor scheme antice de transmitere a cunoştinţelor, nu ar mai fi nimic de sperat pentru viitorul omenirii. Ce contează transmiterea cunoştinţelor, dacă însăşi formarea generală a omului este neglijată? Există, ignorată, o entitate psihică, o personalitate socială, imensă, pentru o multitudine de indivizi, o putere a lumii care trebuie luată în considerare; dacă ne poate veni de undeva ajutorul şi salvarea ‒ numai de la copil ne poate veni, deoarece copilul este constructorul omului.

Copilul este dotat cu puteri necunoscute, care pot călăuzi spre un viitor luminos. Dacă dorim cu adevărat să ne îndreptăm către reconstrucţie, dezvoltarea potenţialului uman trebuie să fie scopul educaţiei. În epoca modernă, viaţa psihică a nou-născutului a suscitat un mare interes şi unii psihologi şi-au axat cercetările pe observarea dezvoltării infantile din primele trei ore de după naştere. Alţii, după ce au studiat cu acurateţe, au ajuns la concluzia că primii doi ani de viaţă sunt cei mai importanţi în dezvoltarea copilului.

Măreţia personalităţii umane începe din momentul naşterii omului. Această afirmaţie oarecum mistică ne conduce la o concluzie care ar putea părea ciudată: educaţia ar trebui să înceapă chiar de la naştere. Dar, practic vorbind, cum se poate educa un copil abia născut, sau în primul sau al doilea an de viaţă? Cum să-i dai lecţii unei mici creaturi care nu ne înţelege vorbirea şi nu ştie nici măcar să se mişte? Oare ne referim numai la igienă atunci când vorbim despre educaţia copiilor foarte mici? Fireşte că nu. În această perioadă educaţia trebuie să fie înţeleasă ca un ajutor oferit dezvoltării capacităţilor psihice înnăscute ale individului; cu alte cuvinte, este clar că educaţia care are drept mijloc folosirea cuvântului nu poate fi utilizată.

Bogăţia neutilizată

Observaţii recente au demonstrat clar că cei mici sunt dotaţi cu o natură psihică particulară, ceea ce ne indică o cale nouă pentru educaţie, o formă diferită, care se referă la omenirea însăşi şi care nu a fost luată niciodată în considerare până acum. Adevărata energie constructivă, vitală şi dinamică a copiilor a rămas ignorată milenii la rând; aşa după cum oamenii mai întâi au păşit pe pământ şi după acea i-au cultivat suprafaţa, fără a cunoaşte şi fără a se preocupa de imensele bogăţii care se aflau în adâncul său, la fel şi omul modern progresează în civilizaţie, fără a cunoaşte comorile care stau ascunse în universul psihic al copilului.

De la primele începuturi ale omenirii, omul a continuat să reprime şi să anihileze aceste energii, a căror existenţă am început s-o intuim abia astăzi. Astfel, de exemplu, Carrel scrie: "Perioada primei copilării este fără îndoială cea mai bogată. Aceasta trebuie utilizată în toate modurile posibile şi imaginabile cu ajutorul educaţiei. Pierderea acestei perioade este ireparabilă. Aşadar, nu trebuie să neglijăm primii ani ai vieţii, căci este datoria noastră să-i cultivăm cu atenţie maximă."

Omenirea începe să devină conştientă de importanţa acestei bogăţii încă nevalorificate, ceva mult mai preţios decât aurul: însuşi spiritul omului. Primii doi ani de viaţă deschid un nou orizont, dezvăluie legi de construcţie psihică, necunoscute până astăzi. Însuşi copilul ne-a oferit darul acestei revelaţii, ne-a făcut să cunoaştem un tip de psihologie complet diferit de cel al adultului.

Iată o viaţă nouă! Nu profesorul trebuie să aplice psihologia la copii, ci copiii sunt cei care îşi dezvăluie psihologia în faţa cercetătorului ştiinţific. Toate acestea pot părea obscure, dar se clarifică imediat atunci când aprofundăm particularităţile: copilul are o minte capabilă să absoarbă cunoştinţe şi are puterea de a se autoinstrui. Este suficientă o observaţie superficială pentru a demonstra acest lucru. Copilul vorbeşte limba părinţilor. Învăţarea unei limbi este o mare victorie intelectuală; nimeni nu l-a învăţat pe copil, totuşi el va şti să utilizeze perfect numele lucrurilor, verbele, adjectivele etc.

Urmărirea dezvoltării limbajului la copil este un studiu de mare interes şi toţi cei care s-au dedicat acestui domeniu sunt de acord că utilizarea cuvintelor şi a substantivelor, a primelor elemente de limbaj, survine într-o anumită perioadă a vieţii, ca şi când ar exista o regulă precisă a timpului, subînţeleasă în această manifestare a activităţii infantile. Copilul pare să respecte cu rigurozitate un program sever impus de natură şi cu o asemenea punctualitate cum nicio şcoală, oricât de înţelept condusă, nu ar putea să o facă. Respectând mereu aceeaşi programare, copilul învaţă formele neregulate şi construcţiile sintactice ale limbii cu o sârguinţă impecabilă.

Anii vitali

În lumea interioară, intimă a fiecărui copil se află, ca să spunem aşa, un dascăl vigilent, care ştie să obţină aceleaşi rezultate de la toţi copiii, indiferent în ce ţară se află. Unica limbă pe care omul o învaţă perfect şi fără ezitări este cea însuşită în prima perioadă a copilăriei, atunci când nimeni nu-i poate preda lecţii; nu numai atât, dar dacă după aceea, când creşte, copilul va trebui să înveţe o nouă limbă, niciun profesor nu-l va putea ajuta să ajungă să vorbească noua limbă cu aceeaşi exactitate cu care vorbeşte limba însuşită în prima copilărie.

Există aşadar o forţă psihică specială ce contribuie la dezvoltarea copilului. Şi acest lucru nu este valabil numai în privinţa limbajului; la doi ani, copilul va fi capabil să recunoască toate persoanele şi lucrurile din mediul său. Dacă reflectăm asupra acestui detaliu, devine tot mai evident că opera de construcţie realizată de copil este impresionantă şi că toate cunoştinţele pe care le posedăm sunt acumulate de copil - de acel copil care suntem cu toţii în primii doi ani de viaţă. Pentru copil nu este vorba numai să recunoască ceea ce este în jurul lui sau să înţeleagă şi să se adapteze mediului său, dar, într-o perioadă în care nimeni nu poate să-i fie profesor, e vorba să-şi formează ansamblul complex reprezentat de inteligenţă, fundamentul sentimentului religios, sentimentele naţionale şi sociale. Este ca şi când natura ar fi ferit orice copil de influenţa inteligenţei umane pentru a lăsa să prevaleze profesorul interior care îl inspiră, asigurându-i posibilitatea de edificare a unei construcţii psihice complete, mai înainte ca inteligenţa umană să poată veni în contact cu spiritul şi să-l influenţeze.

La vârsta de trei ani, copilul a pus deja bazele personalităţii umane şi are nevoie de ajutorul special al educaţiei şcolare. Achiziţiile realizate de el sunt de aşa natură, încât se poate spune că micuţul care intră în sistemul şcolar la vârsta de trei ani este deja om prin cuceririle pe care le-a realizat. Psihologii afirmă că, dacă vom compara capacitatea noastră de adulţi cu cea a copilului, ne-ar trebui şaizeci de ani de muncă asiduă pentru a realiza ceea ce a realizat copilul în primii lui trei ani de viaţă; şi psihologii se exprimă exact cu termenii folosiţi de mine: "la trei ani, copilul este deja un om", chiar dacă această capacitate deosebită a copilului de a absorbi ceea ce vine din mediul înconjurător nu s-a epuizat întru totul în această perioadă iniţială.

În primele noastre şcoli, copiii veneau de la vârsta de trei ani; nimeni nu îi putea învăţa nimic, căci nu erau receptivi; dar ei ne-au oferit adevărate revelaţii cu privire la măreţia minţii umane. Şcoala noastră este mai degrabă o "Casă a copiilor", şi nu o şcoală propriu-zisă, adică un mediu pregătit în mod special pentru copil, unde acesta asimilează cultura difuză mediului fără a fi nevoie de un proces de predare-învăţare.

Copiii din primele noastre şcoli aparţineau celor mai umile clase ale poporului şi părinţii lor erau analfabeţi. Şi totuşi aceşti copii ştiau să scrie şi să citească la vârsta de cinci ani, deşi nimeni nu-i învăţase în mod special acest lucru. Când vizitatorii şcolii îi întrebau:
‒ Cine te-a învăţat să scrii?
Ei răspundeau:
‒ Cine să mă înveţe? Nu m-a învăţat nimeni.

Atunci părea un miracol că un copil de patru ani şi jumătate ştia să scrie şi ajunsese aici fără să fi avut impresia că i s-a predat ceva. Presa a început să vorbească despre "însuşirea spontană a culturii"; psihologii se întrebau dacă nu cumva aceşti copii erau diferiţi faţă de ceilalţi şi am rămas chiar noi înşine perplecşi multă vreme. Numai după mai multe experimente repetate am ajuns la certitudinea că toţi copiii fără deosebire au această capacitate de a "absorbi" cultura. Dacă aşa stau lucrurile ‒ ne-am spus noi atunci - din moment ce cultura poate fi însuşită fără trudă, să-l punem pe copil în situaţia de a "absorbi" şi alte elemente ale culturii. Şi am văzut atunci cum copilul a "absorbit" mai mult decât scrisul şi cititul: botanică, zoologie, matematică, geografie ‒ cu aceeaşi uşurinţă, în mod spontan şi fără efort. Am descoperit astfel că educaţia nu este ceea ce oferă profesorul, ci un proces natural, care se desfăşoară în mod spontan în individ; că aceasta nu se însuşeşte ascultând nişte cuvinte, ci în virtutea unor experienţe efectuate într-un anumit mediu. Datoria profesorului nu este să vorbească, ci să pregătească şi să expună o serie de motive pentru activităţile culturale într-un mediu pregătit în mod corespunzător.

Experienţele mele desfăşurate în ţări diferite au durat peste patruzeci de ani şi, pe măsură ce copiii creşteau, părinţii mi-au cerut să continui educaţia copiilor care deveniseră mărişori. Am descoperit atunci că activitatea individuală este singura care stimulează şi produce dezvoltarea şi că acest lucru este valabil atât pentru cei mici, de vârstă preşcolară, cât şi pentru copiii din şcolile primare şi chiar şi din cele mai avansate.

Apare Omul Nou

În faţa ochilor noştri a apărut o imagine nouă: nu era aceea a unei şcoli sau a unei educaţii. Era Omul care apărea, Omul care îşi dezvăluia adevăratul caracterul în dezvoltarea sa liberă; care îşi demonstra măreţia atunci când nicio oprimare mentală nu venea să-i limiteze efortul interior şi să-i apese pe suflet.

De aceea susţin că orice reformă a educaţiei trebuie să se bazeze pe dezvoltarea personalităţii umane. Omul însuşi ar trebui să devină centrul educaţiei şi trebuie să avem în vedere că omul nu se dezvoltă la universitate, ci îşi începe dezvoltarea mentală de la naştere şi o realizează cu cea mai mare intensitate în timpul primilor trei ani de viaţă; acestei perioade trebuie să-i acordăm o atenţie cu totul deosebită. Dacă se va acţiona în conformitate cu acest imperativ, copilul nu numai că nu va reprezenta pentru noi o povară, dar ni se va arăta drept cel mai mare miracol al naturii. Ne vom găsi atunci în faţa unui copil care nu mai este considerat o fiinţă fără apărare, un fel de recipient gol care aşteaptă să fie umplut cu înţelepciunea noastră; demnitatea lui va apărea în faţa ochilor noştri pe măsură ce îl vom vedea pe acest constructor al inteligenţei noastre ca pe fiinţa care, îndrumată de un profesor interior, munceşte neobosit, bucuros şi fericit, în conformitate cu un program precis, la construirea acestui miracol al naturii care este Omul. Noi, profesorii, putem numai să ajutăm la opera deja realizată, ca nişte servitori ce-l ajută pe stăpân. Vom deveni astfel martori ai dezvoltării sufletului omenesc, ai apariţiei Omului Nou, cel care nu va fi victima evenimentelor, ci, datorită viziunii sale clare, va fi capabil să dirijeze şi să modeleze viitorul societăţii umane.

Educaţia pentru viaţă
Şcoala şi viaţa socială

Este necesar să avem chiar de la început o idee despre ceea ce înţelegem prin educaţie pentru viaţă, pornind chiar de la naştere, şi este necesar să intrăm în detaliile problemei. Recent, conducătorul unui popor, Gandhi, enunţa necesitatea nu numai de a se extinde educaţia pe întreg parcursul vieţii, ci şi de a face din "apărarea vieţii" centrul educaţiei. Era pentru prima oară când o astfel de afirmaţie era făcută de un "lider" politic şi spiritual. Ştiinţa însă, nu numai că a exprimat această necesitate, dar de la începutul secolului nostru a demonstrat că ideea de a se extinde educaţia pe tot parcursul vieţii are posibilitatea de a fi pusă în aplicare cu certitudinea succesului. Acest concept de educaţie nu a intrat încă în domeniul acţiunii nici unui minister de instrucţiune publică. Educaţia de astăzi este bogată în metode, scopuri şi finalităţi sociale, cu toate acestea, se poate spune că aceasta nu ia în considerare viaţa ca atare. Printre numeroasele metode oficiale de educaţie din diverse ţări, nimeni nu-şi propune să acorde asistenţă individului chiar de la naştere şi să-i protejeze dezvoltarea. Astăzi educaţia, aşa cum este concepută, face abstracţie de viaţa socială şi de cea biologică. Toţi cei care intră în lumea educaţiei sunt izolaţi de societate. Elevii sunt obligaţi să respecte regulile prestabilite de instituţiile ale căror elevi sunt şi să se conformeze programelor recomandate de ministerele instrucţiunii publice. Se poate spune că nici în trecutul cel mai recent, condiţiile sociale şi fizice ale elevilor nu erau luate în considerare ca un fapt care ar putea să intereseze câtuşi de puţin şcoala ca atare. Astfel, dacă elevul era subnutrit, dacă avea defecte de auz sau de vedere, se considera imediat că este mai puţin dotat. Cu timpul, defectele fizice au fost luate în considerare, dar numai din punctul de vedere al igienei fizice, în timp ce nimeni nu consideră nici astăzi că mintea elevului poate fi ameninţată şi prejudiciată de metodele educative defectuoase şi neadaptate. Orientarea Noii Educaţii, de care s-a interesat Claparède, are în vedere cantitatea disciplinelor incluse în programe, intenţionând să le reducă pentru a evita oboseala mentală. Dar nu se referă la problema modului în care elevii vor putea să-şi îmbogăţească cultura fără a se extenua. În cea mai mare parte a şcolilor oficiale conduse de stat, ceea ce contează este ca programa să fie acoperită. Dacă spiritul tinerilor elevi este afectat de deficienţe sociale şi de problemele politice care dezbat adevăruri pasionante, cuvântul de ordine este că tânărul nu trebuie să se ocupe de politică, ci trebuie să se concentreze pe studii ca să le poată finaliza. Şi aşa se întâmplă că tânărul ieşit de pe băncile universităţii are o inteligenţă atât de limitată şi de sacrificată, încât nu este în stare să identifice şi să evalueze problemele epocii în care trăieşte.

Mecanismele şcolare sunt străine de viaţa socială contemporană, căci aceasta pare să fie exclusă cu toate problemele ei din domeniul educativ. Lumea educaţiei este un fel de insulă în care indivizii, rupţi de lume, se pregătesc pentru viaţă rămânând străini de aceasta. Se poate întâmpla, de exemplu, ca un student să fie afectat de tuberculoză şi să moară din cauza ei; nu este trist ca universitatea, şcoala în care trăieşte, să-l ignore pe bolnav, după care să apară dintr-odată cu o reprezentare oficială la înmormântarea lui? Aceştia sunt indivizi foarte emotivi care atunci când vor intra în lume vor fi inutili pentru ei înşişi şi un motiv de suferinţă pentru familia şi prietenii lor. Cu toate acestea, autoritatea şcolară nu este obligată să se intereseze de cazurile particulare de psihologie, şi acest absenteism îşi găseşte o deplină justificare în regulamentele care atribuie şcolii misiunea de a se ocupa numai de studii şi de examene. Cine le duce la bun sfârşit va primi o diplomă şi un titlu. Astfel, pentru vremurile noastre, acesta este punctul terminus al şcolii. Cercetătorii problemelor sociale arată că absolvenţii de şcoli şi universităţi nu numai că nu sunt pregătiţi pentru viaţă, dar în majoritatea cazurilor au posibilităţi diminuate. Statisticile arată o creştere impresionantă a numărului de nebuni, criminali, indivizi consideraţi "ciudaţi".

Sociologii cer şcolii un remediu împotriva acestui rău. Dar şcoala este o lume în sine, o lume închisă faţă de problemele sociale, pe care nu este obligată să le ia în considerare şi să le cunoască. Este o instituţie socială cu o tradiţie prea învechită, deoarece regulamentele ei pot fi modificate pe cale oficială; numai o forţă care acţionează din exterior o va putea schimba şi reînnoi, aducând un remediu pentru deficienţele care însoţesc astăzi educaţia de toate gradele, aşa după cum însoţesc şi viaţa celor care merg la şcoală.

Trezirea leilor

 

Ayelet Gundar-Goshen
Trezirea leilor
Editura Nemira, 2018
traducere de Any Shilon


*****

Intro

Ayelet Gundar-Goshen s-a născut în Israel în 1982 şi a studiat psihologia la Universitatea din Tel Aviv, unde a lucrat şi ca jurnalistă. Apoi a studiat cinematografia, iar scenariile ei de film şi de televiziune au câştigat premii la festivaluri internaţionale. În prezent contribuie cu articole la BBC, Financial Times, Time Magazine şi The Telegraph.

O noapte, Marcovici, romanul de debut din 2012, bestseller în Israel, a fost recompensat cu Premiul Sapir pentru debut şi tradus în treisprezece limbi. A intrat şi pe lista scurtă pentru Grand prix des lectrices de Elle. Al doilea roman, Trezirea leilor, a fost foarte bine primit de critică şi a intrat în lista de recomandări pe 2016 ale New York Times, Wall Street Jurnal, The Observer.

*

Responsabilitate? Laşitate? Vină? Eroism? Altruism? Empatie? Ce sunt toate acestea după ce o întâmplare absurdă ajunge să domine un destin ce scapă de sub control? Iată câteva dintre întrebările ce-şi caută răspunsuri în Trezirea leilor, roman al căutărilor şi al tensiunilor şi meditaţie despre o societate imorală.

Mai multe dileme ameninţă să distrugă echilibrul fragil dintr-o lume a dezechilibrului şi a violenţei. Mai multe vieţi riscă să se spulbere. Mai multe suflete aşteaptă sfârşitul unui coşmar.

Într-o noapte, după o gardă lungă, neurochirurgul Eitan Green loveşte cu maşina un african şi, panicat, fuge de la locul accidentului. A doua zi, viaţa i se schimbă: medicul trebuie să plătească pentru fapta lui. Şi nu oricum.

"Gundar-Goshen ştie foarte bine să dea adâncime emoţională unei intrigi de thriller, cu răsturnări de situaţie şi accent pe vinovăţiile, dorinţele şi secretele personajelor." (New York Times)

E cea mai frumoasă lună pe care am văzut-o vreodată, îşi spunea, când l-a lovit pe omul acela. În prima clipă a continuat să se gândească la lună, dar s-a oprit brusc, ca o lumânare în care sufli. Aude uşa jeepului deschizându-se şi ştie că el e cel care a deschis-o, el e cel care iese acum afară. Acţiunea asta e însă legată de trupul lui într-un mod atât de şubred, ca limba care se plimbă pe gingiile amorţite după o anestezie, totul e acolo, dar altfel. Picioarele calcă pe nisipul deşertului, aude clac, clac la fiecare pas, iar zgomotul îi dovedeşte că se deplasează. Undeva, la capătul paşilor, îl aşteaptă omul pe care l-a lovit; de aici nu-l vede, dar el este acolo, încă un pas şi e acolo. Piciorul este deja în aer, dar încetineşte, încearcă să oprească pasul următor, cel final, cel după care nu va mai avea nicio altă soluţie decât să se uite la bărbatul care zace pe marginea drumului. Dacă ar putea să oprească acest pas, să-l îngheţe, dar nu poate, aşa cum nu poate îngheţa clipa dinainte, aceea în care jeepul l-a lovit pe omul care mergea pe marginea drumului. Şi numai următorul pas va dovedi dacă mai este om sau s-a transformat deja în altceva... Simplul gând face să-i îngheţe în aer piciorul, în mijlocul pasului, pentru că este posibil să descopere că omul care mergea nu mai este un om care merge, ci doar o coajă de om, o coajă sfărâmată şi goală.

Iar, dacă omul care zace acolo nu mai este om, nici nu-şi poate imagina ce se va alege de omul care stă acum în picioare, tremurând, şi care nu mai e în stare să ducă până la capăt un ultim, simplu pas. Ce se va întâmpla cu el?

1

Praful era peste tot. Un strat alb, ca glazura unui tort festiv pe care nu-l voia nimeni. Se adunase pe toate frunzele palmierilor din piaţeta principală a oraşului, copaci maturi, aduşi cu camioane şi replantaţi, pentru că nimeni nu credea că lăstarii tineri vor reuşi să se adapteze aici; acoperise pancardele rămase de la alegerile locale, care se bălăngăneau încă, după trei luni, în balcoanele caselor: bărbaţi mustăcioşi şi chelioşi se uitau din spatele peliculei de praf la potenţialii alegători, parte cu un zâmbet autoritar, parte cu seriozitate, fiecare după cum primise indicaţii de la consultanţii în relaţii publice la momentul respectiv. Praf pe panourile publicitare, praf pe bougainvillea care creşte la marginea trotuarului, pălită de sete, praf peste tot.

Se pare însă că nimănui nu-i păsa. Locuitorii oraşului Beer Sheva[i] se obişnuiseră cu praful aşa cum se obişnuiseră cu toate - şomaj, criminalitate, parcuri publice doldora de sticle sparte. Cetăţenii oraşului continuau să se trezească pe străzile pline de praf, mergeau la lucru plini de praf, făceau sex sub un înveliş de praf şi năşteau copii în ochii cărora se reflecta praful. Se întreba uneori ce urăşte mai mult - praful sau pe locuitorii din Beer Sheva? Probabil că praful. Locuitorii din Beer Sheva nu i se depuneau pe jeep în fiecare dimineaţă. Praful da. Un strat alb, subţire, care stingea roşul arzător al jeepului şi îl transforma într-un roz decolorat, în propria sa parodie. Furios, a trecut un deget peste geamul maşinii şi a şters puţin ruşinea. Praful i-a rămas lipit pe deget chiar şi după ce l-a frecat de buzunarul pantalonilor şi ştia că va trebui să aştepte până la Soroka[ii], unde să se spele pe mâini, ca să se simtă iar curat. La naiba cu oraşul ăsta!

(Uneori îşi auzea gândurile şi se speria. Îşi amintea că nu e rasist. Că votează cu Meretz[iii], că e căsătorit, iar înainte s-o cheme Liat Green pe soţia lui o chemase Liat Smuha[iv]. După ce enumera toate astea se liniştea puţin şi putea să-şi urască mai departe oraşul cu conştiinţa împăcată.)

Intrând în maşină, a avut grijă să ţină degetul murdar cât mai departe, de parcă nu ar fi fost o parte din corpul lui, ci o mostră de ţesut pe care o ţinea în mână pentru o demonstraţie, încă o clipă, şi o va depune în faţa profesorului Zakai, s-o studieze împreună cu priviri pasionate - spune-ne cine eşti! Dar profesorul Zakai se afla acum la mulţi kilometri de aici, trezindu-se într-o dimineaţă fără praf, pe străzile goale din Raanana[v], aşezându-se comod în Mercedesul lui argintiu, care îşi croieşte drum spre spital peste punctele aglomerate din centru.

În timp ce-şi conduce jeepul pe străzile încă goale din Beer Sheva, Eitan îi ura profesorului Zakai cel puţin o oră şi un sfert de aşteptare transpirată într-o intersecţie, pe autostrada Geha[vi], cu aparatul de aer condiţionat defect. Ştia însă foarte bine că aparatele de aer condiţionat de la Mercedes nu se strică şi că intersecţiile autostrăzii Geha nu sunt decât o dulce amintire a ceea ce a lăsat în urmă venind aici, în metropolă. Locul unde toţi vor să vină. E adevărat, în Beer Sheva nu sunt blocaje în trafic şi avea grijă să menţioneze asta în toate conversaţiile cu toate cunoştinţele lui din zona Tel Aviv. Dar când o făcea - cu un zâmbet senin şi privirea limpede a unui aristocrat al deşertului -, îi trecea mereu prin minte că nici la cimitir nu sunt blocaje în trafic, dar nimeni nu şi-ar stabili acolo reşedinţa. Casele din jurul bulevardului Rager chiar îi aminteau de un cimitir. Un şir incolor, monoton, de blocuri din piatră, cândva albe, care astăzi bat deja spre cenuşiu. Monumente uriaşe, în ale căror ferestre se oglindeau câteodată figuri obosite, prăfuite, ca nişte arătări fantomatice.

În parcarea de la spitalul Soroka s-a întâlnit cu dr. Zandorf, care i-a zâmbit larg şi l-a întrebat: "Şi ce mai face astăzi dr. Green?", iar el a reuşit să-şi extragă din măruntaie un surâs chinuit, pe care şi l-a întins pe obraz cât a putut mai bine şi a răspuns: "În regulă." Apoi au intrat împreună pe poarta spitalului, schimbând clima şi ora impuse de natură cu sfidarea impertinentă a luminii artificiale şi a aparatelor de aer condiţionat, care le promit o eternă dimineaţă şi o primăvară fără sfârşit. La intrarea în secţie, Eitan s-a despărţit de dr. Zandorf şi s-a dus să-şi cureţe îndelung într-o chiuvetă degetul plin de praf, până când o asistentă tânără a trecut pe lângă el şi a remarcat, cu un zâmbet, că are degete de pianist. E adevărat, s-a gândit el, avea degete de pianist. Femeile i-o spuneau mereu. Dar singurul instrument la care cânta erau neuroni deterioraţi, secţionaţi, pe care îi atingea cu degetele înmănuşate să vadă ce muzică poate obţine de la ei şi dacă...

Ciudat instrument, creierul! Niciodată nu poţi şti cu adevărat ce sunet vei obţine când atingi o clapă sau alta. Este, bineînţeles, foarte probabil ca, dacă vei excita lobul occipital cu un curent electric uşor, omul din faţa ta să spună că vede culori, la fel cum o apăsare pe lobul temporal va genera, destul de sigur, voci şi sunete imaginare. Dar ce fel de sunete? Ce fel de imagini? Iată că aici lucrurile se complică. Pentru că, deşi ştiinţei îi sunt foarte dragi legile generale, unice, oamenilor se pare că le place să se deosebească unul de celălalt. Cu câtă revoltătoare hotărâre perseverează în a crea simptome noi, diferite, care, chiar dacă nu sunt într-o cu totul altă gamă, rămân totuşi prea departe unele de altele pentru a fi unite într-o singură definiţie. Doi bolnavi cu cortexul orbitofrontal afectat nu vor binevoi niciodată să-şi sincronizeze efectele secundare. Unul se va comporta dur şi grosolan, iar celălalt va râde încontinuu. Unul va bate tot timpul apropouri sexuale de prost-gust, iar celălalt va fi atins de nevoia compulsivă de a se apleca fără oprire să adune de pe jos absolut orice i se nimereşte în cale. E adevărat, explicaţia oferită rudelor îngrozite va fi aceeaşi: din cauza unei anumite situaţii (accident de circulaţie? o tumoare? un glonţ rătăcit?) a fost afectat cortexul orbitofrontal, care răspunde de controlul reacţiilor. Din punct de vedere neurocognitiv, totul funcţionează perfect. Memoria lucrează, procesele de gândire au rămas intacte. Dar omul pe care l-aţi cunoscut nu mai există. Cine va veni în locul lui? Până în acest moment nu e limpede. Până acum. De aici încolo - o lume plină de aleatoriu. Întâmplarea - curvuliţa aia ademenitoare, care dansează printre paturi şi tărgi, scuipă pe halatele medicilor şi gâdilă semnele de exclamare ale ştiinţei până când ele se apleacă, înclină capul şi se rotunjesc, transformându-se în semne de întrebare.

"Atunci, cum e, totuşi, posibil să ştii cu adevărat ceva vreodată?!" explodase el cândva în mijlocul aulei. Au trecut deja cincisprezece ani, dar el îşi aminteşte încă furia pe care a simţit-o atunci, într-o după-amiază somnoroasă, la gândul că profesia pe care o studia nu oferă mai multe certitudini decât oricare alta. O studentă care aţipise lângă el s-a trezit speriată auzindu-i exclamaţia şi i-a aruncat o privire ostilă. Ceilalţi studenţi aşteptau continuarea expunerii făcute de conferenţiarul principal, care avea să cuprindă, mai mult ca sigur, şi materia pentru subiectele de examen. Singurul căruia observaţia nu i s-a părut nelalocul ei a fost tocmai conferenţiarul, profesorul Zakai, care i-a aruncat o privire amuzată.
- Cum te cheamă?
- Eitan. Eitan Green.
- Singura posibilitate de a şti ceva, Eitan, este să cercetezi moartea. Moartea te învaţă tot ce trebuie să ştii. Ia, spre exemplu, cazul lui Henry Molaison, un bolnav de epilepsie din Connecticut. În 1953, un neurochirurg pe nume Sqwill a întocmit harta centrilor epileptici din cei doi lobi temporali, iar Henry Molaison a suferit o intervenţie chirurgicală inovatoare, care a constat în distrugerea centrilor responsabili de boala lui, printre care şi hipocampusul. Ştii ce s-a întâmplat după aceea?
- A murit?
- Da şi nu. Henry Molaison nu a murit, pentru că s-a trezit după operaţie şi a continuat să trăiască. Dar, într-un anumit sens, Henry Molaison a murit, totuşi, pentru că după ce s-a trezit nu a mai reuşit să păstreze nicio amintire. Nu s-a mai putut îndrăgosti, nici să simtă vreo ranchiună n-a mai putut sau să reţină vreo idee nouă mai mult de două minute, pentru că, după două minute, sentimentul de dragoste, de ranchiună sau ideea nouă pur şi simplu se ştergeau. Avea douăzeci şi şapte de ani când a avut loc operaţia şi, deşi a murit la optzeci şi doi de ani, a rămas veşnic la vârsta de douăzeci şi şapte de ani. Înţelegi, Eitan, de-abia după ce au extirpat hipocampusul au descoperit că el este, de fapt, cel care înmagazinează codificarea amintirilor pe termen lung. Noi trebuie să aşteptăm să se distrugă ceva pentru a înţelege ce a funcţionat corect înainte. Iată metoda fundamentală în cercetarea creierului - nu poţi veni pur şi simplu să desfaci bucăţi din creierul oamenilor şi să verifici ce se întâmplă, aştepţi ca întâmplarea s-o facă în locul tău. Iar atunci, ca o haită de devoratori de cadavre, oamenii de ştiinţă se reped la pradă după ce întâmplarea şi-a făcut treaba şi încearcă să ajungă la acel lucru pe care ţi-l doreşti tu atât de mult - să afle ceva!

Oare acolo, în aula aceea, să fi fost aruncată nada? Oare să fi ştiut deja de atunci profesorul Zakai că studentul acela conştiincios, rupt de lume, va merge după el ca un câine credincios, oriîncotro se va îndrepta? Când şi-a pus halatul alb, Eitan a chicotit pe seama propriei naivităţi. El, care nu credea în Dumnezeu, care nici măcar în copilărie nu se lăsa atras de vreo poveste dacă avea în ea un grăunte de supranatural, l-a transformat pe acest profesor într-un zeu pe pământ. Iar atunci când câinele credincios a refuzat să se prefacă mort, să fie surd-mut-orb, zeul pământean s-a răzbunat pe el, l-a gonit din raiul Tel Avivului, aducându-l în pustia asta, la Soroka.
- Domnule doctor Green?

Tânăra asistentă s-a oprit în faţa lui şi i-a raportat ce se întâmplase peste noapte. A ascultat-o cu atenţia cuvenită şi s-a dus să-şi facă o cafea. Când a trecut prin coridor, a aruncat o privire la chipurile bolnavilor - o femeie tânără, pe care o îneca un plâns tăcut. Un bărbat matur, rus, încerca să facă un sudoku, dar îi tremura mâna. Patru beduini, membrii aceleiaşi familii, se uitau cu priviri sticloase la televizorul de sus. Eitan s-a uitat pieziş spre ecran. Un ghepard muncea din greu, rozând ultimele resturi de carne de pe ceea ce fusese înainte - dacă ar fi să ne bazăm pe spusele crainicului - o vulpe cu coada roşie. Iată, deci, dovada că tot ce e viu e sortit pieirii - fapt care Doamne fereşte să fie amintit pe coridoarele spitalului, dar care poate fi arătat fără jenă la televizor. Dacă doctorul Eitan Green ar umbla pe coridoarele acestei jungle din beton al cărei nume este Soroka şi ar vorbi cu atâta nonşalanţă despre moarte, bolnavii şi-ar ieşi din minţi. Plânsete, ţipete, agresarea echipei medicale. De nenumărate ori a auzit câte un pacient emoţionat numindu-i "îngeri în alb". Cu toate că îi era limpede că sub halatele albe nu se aflau îngeri, ci oameni din sânge şi carne, nu se împiedica, totuşi, de amănunte. Dacă oamenilor le trebuie îngeri, cine e el să-i oprească? Ce dacă o asistentă a scăpat ca prin urechile acului de o reclamaţie de malpraxis când a turnat într-un gât uscat un medicament destinat altui gât uscat? Chiar şi îngerii greşesc câteodată, în special când nu au dormit de douăzeci şi trei de ore. Şi când rudele îndurerate se năpustesc pline de furie pe vreun rezident speriat sau pe vreo specialistă speriată, Eitan ştia că şi asupra unor îngeri adevăraţi s-ar fi năpustit la fel, ca să le smulgă penele de pe umeri, să nu zboare în împărăţia cerului, în timp ce ruda lor e trimisă în întunericul ţărânei. Şi iată că toate acele suflete care nu puteau suporta nici măcar o privire fugară la chipul morţii priveau calm, aproape cu simpatie, la cum ea acţiona prin intermediul fiarei din savana americană. Pentru că acum nu numai beduinii se uitau la ecran - ci şi rusul lăsase deoparte sudoku şi îşi îndreptase gâtul, ba chiar şi femeia care se îneca de plâns a aruncat o privire din spate genelor împodobite cu lacrimi la imaginea de pe ecran. Ghepardul rodea energic resturile din carnea vulpii cu coadă roşie. Crainicul vorbea despre secetă. În lipsa ploilor, fiarele savanei vor începe să-şi mănânce propriii pui. Pacienţii de la neuro-chirurgie se holbau fascinaţi la înregistrarea rară, după spusele crainicului, a leului african care îşi devorează propriul pui, iar Eitan Green ştia din tot sufletul că nu pentru morfină trebuia să-i mulţumească Dumnezeului Ştiinţei, ci pentru Toshiba de 33 de inci.

În urmă cu patru ani, o pacientă îi strigase că e un cinic şi îl scuipase în faţă. Îşi amintea încă atingerea scuipatului care i se prelingea pe obraz. Era o femeie tânără, nu tocmai atrăgătoare. Cu toate astea, se plimba prin secţie cu un fel de grandoare regală, surorile şi ceilalţi pacienţi se grăbeau să-i facă loc aproape fără să-şi dea seama. Într-o zi, când s-a apropiat de patul ei pentru vizita de dimineaţă, i-a strigat că e un cinic şi l-a scuipat în obraz. Degeaba încercase să înţeleagă ce a provocat această reacţie. La vizitele anterioare întrebările lui fuseseră profesionale, iar răspunsurile ei, scurte. Niciodată nu îl abordase pe coridor. Şi tocmai pentru că nu găsise niciun motiv valabil care să fi dus la acel incident, el îşi frământa mintea fără încetare. Împotriva voinţei lui, se gândea la orbi, care văd atât de limpede, la femeile chele, pe care apropierea morţii le înzestra cu un fel de al şaselea simţ. În noaptea aceea, în patul dublu, ale cărui cearşafuri miroseau a spermă, o întrebase pe Liat:
- Crezi că sunt cinic?

Ea a râs, iar el s-a simţit rănit.
- Chiar aşa de rău?
- Nu, i-a răspuns ea şi l-a sărutat pe vârful nasului, nu mai mult decât alţii.

El chiar nu era cinic. Nu mai mult decât alţii. Dr. Eitan Green obosise de bolnavii lui nici mai mult - dar nici mai puţin - decât era normal şi general admis în secţii. Şi, cu toate astea, fusese trimis în exil, peste oceanele de praf şi nisip, în pustia sumbră, de beton a Sorokăi. "Idiot", şi-a zis în şoaptă în timp ce încerca să reanimeze aparatul de aer condiţionat care mârâia în camera lui, "idiot şi naiv". Căci ce altceva decât prostie de cea mai pură calitate poate trimite un tânăr geniu medical într-o confruntare făţişă cu şeful său direct? Ce altceva decât prostie de cea mai pură calitate îl poate face să insiste că are dreptate, chiar şi atunci când şeful - naşul aceluiaşi geniu încă din anii studenţiei - îl previne să fie atent! Ce alte forme de prostie ar mai reuşi respectivul geniu medical să imagineze pentru momentul când a bătut în masă, cu o palidă imitaţie de tărie de caracter, şi a spus "Asta e mită, Zakai, şi am de gând să demasc ce se întâmplă"? Când s-a adresat directorului spitalului şi i-a povestit despre plicurile cu bani şi operaţiile-urgente-fără-programare care apăreau în urma lor, oare să fi fost suficient de tâmpit, încât să ia de bună privirea surprinsă?

Şi cel mai rău e că, dacă ar fi în aceeaşi situaţie, ar face la fel. Cu toate. De fapt, aproape că a făcut-o din nou după două săptămâni, când a înţeles că singura acţiune pe care a întreprins-o directorul spitalului a fost să se ocupe de transferul lui.
- O să ies în presă, i-a spus lui Liat, o să fac aşa un scandal, că nu vor mai putea să-mi astupe gura.
- În regulă, i-a răspuns ea, imediat după ce terminăm de plătit grădiniţa lui Yaheli, ratele la maşină şi la apartament.

Mai târziu ea va susţine că a fost decizia lui, că ea l-ar fi susţinut în orice direcţie ar fi ales să meargă. Dar îşi amintea, totuşi, cum căpruiul ochilor ei se transformase dintr-odată din culoarea mierii în maroniu tare ca nuca, îşi amintea cum se zvârcolise în pat lângă el toată noaptea, luptându-se în vis cu tot felul de grozăvii pe care nu-i era greu să le ghicească. În dimineaţa următoare a intrat în biroul directorului spitalului şi a acceptat transferul.

Iar trei luni mai târziu erau deja aici, în vila văruită în alb din Omer[vii]. Yaheli şi Itamar se jucau pe iarbă. Liat se întreba unde să agaţe tablourile. Iar el stătea pe scaun şi se uita la sticla cu whisky pe care i-o oferiseră colegii la despărţire şi nu ştia dacă să râdă sau să plângă.

Până la urmă, a luat la spital sticla şi a pus-o pe raft, printre diplome. Pentru că, la fel ca diplomele, reprezenta şi ea ceva. O perioadă încheiată, o lecţie de viaţă. Dacă i se întâmpla să aibă câteva minute de linişte între un bolnav şi altul, lua sticla de pe raft, o privea atent, multă vreme cu ochii la cartolina cu urarea "Lui Eitan, drum bun şi succes!" Cuvintele păreau să-şi bată joc de el. Recunoştea perfect scrisul de mână al profesorului Zakai, punctele acelea Braille mititele care, în timpul studenţiei lui, aproape că-i făceau pe studenţi să plângă.
- Ne puteţi explica ce aţi scris?
- Aş prefera ca dumneata, domnişoara studentă, să înveţi să citeşti.
- Dar nu e clar, nu se înţelege.
- Ştiinţa, doamnelor şi domnilor, nu este deloc ceva clar.

Şi toţi plecau capul şi scriau, păstrându-şi furia pentru chestionarele de feed-back de la sfârşit de an, pline de otravă, dar care nu schimbau niciodată nimic. În anul următor profesorul Zakai revenea în amfiteatru, iar scrisul lui pe tablă era la fel, o mulţime de semne indescifrabile. Singurul care se bucura să-l vadă era Eitan. Încetul cu încetul, cu chin şi pasiune, a învăţat să-i descifreze scrisul de mână, dar caracterul profesorului îi rămânea, totuşi, o enigmă indescifrabilă.
"Lui Eitan, drum bun şi succes!" Urarea fusese atârnată de gâtul sticlei de whisky într-un fel de îmbrăţişare eternă, care îi provoca greaţă. De câteva ori vrusese s-o smulgă de pe sticlă, s-o rupă în bucăţi şi s-o arunce în coşul cu gunoi, sau, eventual, să scape şi de sticlă. Dar renunţase mereu în ultima clipă, privind cuvintele profesorului Zakai cu aceeaşi atenţie concentrată cu care se uita în copilărie la o ecuaţie complicată.

Lucrase prea mult în noaptea aceea şi ştia asta. Îl dureau muşchii. Cănile de cafea băute una după alta aveau efect maximum jumătate de oră. Ascundea cu palma căscatul care ameninţa să înghită toată sala de aşteptare. La ora opt seara a telefonat acasă să le spună "noapte bună" copiilor, dar era atât de nervos şi de obosit, că l-a jignit pe Yaheli. Copilul îl rugase să imite vocea de cal, iar el i-a răspuns "nu acum" pe un ton care i-a speriat pe amândoi. Apoi Itamar a preluat telefonul, l-a întrebat cum a fost la lucru şi dacă se întoarce târziu, iar el a fost nevoit să-şi amintească faptul că acest copil atent, împăciuitor, încă nu împlinise nici opt ani. În timp ce vorbea cu Itamar auzea smiorcăielile lui Yaheli, care-şi trăgea nasul şi încerca probabil să nu-l lase pe fratele mai mare să observe că plânge. Când a terminat convorbirea, Eitan era mai obosit decât înainte şi se simţea foarte vinovat.

Când se gândea la copiii lui se simţea vinovat aproape întotdeauna. Oricât făcea, simţea întotdeauna că nu e suficient, că e prea puţin. Exista întotdeauna o posibilitate ca tocmai această convorbire, în care refuzase categoric să imite vocea de cal, să fie exact aceea pe care Yaheli şi-o va aminti peste ani. Pentru că tocmai astfel de detalii îşi aminteşte el însuşi din anii când avea vârsta lui Yaheli - nu toate îmbrăţişările pe care le-a primit, ci cele care i-au fost refuzate. Ca acel moment când a izbucnit în plâns, în timpul unei vizite la laboratorul tatălui său, la Universitatea din Haifa, iar mama lui, care stătea acolo cu ceilalţi vizitatori, i-a şoptit că ar trebui să-i fie ruşine. E foarte posibil ca după aceea să-l fi luat în braţe. Sau poate a scos din portofel un înlocuitor de îmbrăţişare în valoare de cinci shekeli[viii] şi l-a trimis să-şi cumpere o îngheţată pe băţ pe post de consolare. N-are importanţă. Asta nu mai ţine minte. După cum nu ţine minte nici de câte ori a sărit în pom în curte, iar pământul l-a primit bucuros, ci numai acea singură dată când s-a lovit de el şi şi-a fracturat un picior.

La fel ca toţi taţii, ştia şi el că asta era inevitabil, că orice tată îşi dezamăgeşte fiul. Dar, la fel ca orice tată, păstra o speranţă tainică - poate lui nu i se va întâmpla. Poate că el va reuşi să le ofere lui Itamar şi lui Yaheli exact ce au nevoie. Da, e adevărat, copiii plâng uneori, dar cu el vor plânge numai când e absolut necesar să plângă. Adică atunci când ratează ei ceva, nu din cauza lui.

Mergea pe coridorul din secţie, sub flăcările reci ale luminilor fluorescente, şi încerca să se gândească la ce se întâmplă acum acasă. Itamar era în camera lui, aranjându-şi dinozaurii de la mare la mic. Iar Yaheli probabil că s-a liniştit între timp. Copilul ăsta semăna cu Liat, se aprindea repede şi se liniştea la fel de repede. Nu ca Eitan, a cărui furie e ca o placă electrică pentru ţinut mâncarea caldă de Sabat[ix], o aprinzi şi rămâne fierbinte două zile. Da, Yaheli trebuie să fie liniştit acum. Stă pe canapea şi se uită a mia oară la Regele pinguinilor. Eitan ştia filmul pe dinafară. Glumele crainicului, tema muzicală, până şi ordinea subtitrărilor de la sfârşit. Şi mai bine decât cunoştea filmul, cunoştea reacţiile lui Yaheli: când o să râdă, când o să declame împreună cu crainicul o replică preferată, când o să-şi ascundă faţa într-o pernă şi o să tragă cu ochiul la ecran. Părţile amuzante îl făceau de fiecare dată să râdă, de asemenea şi cele înspăimântătoare îl speriau de fiecare dată la fel, ceea ce era ciudat, pentru că, până la urmă, de câte ori poţi să râzi la o glumă pe care o ştii şi cât poţi să te temi de atacul unei foci, când ştii exact că pinguinul va reuşi să o păcălească şi să fugă? Şi totuşi, cum apărea foca, Yaheli se ascundea după pernă şi de acolo supraveghea aventurile pinguinului. Iar Eitan îl privea cum urmăreşte pinguinul şi se întreba când o să se plictisească de caseta aceea, când încetează copiii să ceară tot timpul ceea ce le este cunoscut şi încep să ceară ceva nou.

Dar, pe de altă parte, ce plăcut şi ce comod e să ştii încă de la jumătatea filmului cum se va termina! Pentru că furtuna din minutul 32 devine mult mai suportabilă când ştii că se linişteşte în minutul 43. Ca să nu mai vorbim despre foci şi despre pescăruşi şi toate celelalte creaturi rele, care aruncă priviri lacome la oul pe care l-a depus regina pinguinilor, dar niciodată nu reuşesc să pună mâna pe el, iar când ambuscada focii eşuează într-un sfârşit, cum ştie că se va întâmpla, Yaheli ovaţionează, îşi arată obrăjorul de după pernă şi spune: "Tati, pot să primesc nişte ciocolată cu lapte?"

Sigur că da. Într-un pahar mov - sub nicio formă nu vrea să bea din alt pahar. Trei linguriţe de ciocolată pudră, care trebuie amestecate încet, cu grijă, ca să nu formeze cocoloaşe. Trebuie să-i amintească lui Yaheli că, dacă bea ciocolată acum, nu mai primeşte alta mai târziu, pentru că nu e sănătos. Şi ştie că peste două ore se va trezi şi va cere din nou... Şi că există o şansă destul de mare să şi primească, pentru că Liat nu poate să reziste la plânsul lui. Şi se întreabă cum de el reuşeşte, totuşi, să-i reziste. Oare pentru că el e un educator atât de talentat, un tată autoritar şi consecvent, sau e vorba de altceva?

De Itamar s-a îndrăgostit imediat după naştere. La Yaheli i-a luat ceva timp. N-a vorbit despre asta. Nu e genul de lucru pe care să-l spui despre copilul tău. Despre femei e voie. Spre exemplu: ieşim deja de o lună. Încă nu m-am îndrăgostit de ea. Dar, atunci când e copilul tău, se presupune că trebuie să-l iubeşti imediat şi pe loc. Chiar dacă nu-l cunoşti încă. Cu Itamar chiar aşa a fost, încă înainte de a fi fost spălat, chiar înainte de a-i fi văzut chipul, avea deja loc în inimă pentru el. Poate pentru că, în ultimele două săptămâni înainte de naştere, tot ce a făcut a fost să facă loc. Loc în dulapuri pentru hăinuţe, loc în scrin pentru jucării, loc pe rafturi pentru scutece. Când Itamar a sosit în sfârşit, s-a strecurat acolo şi şi-a ocupat locul în modul cel mai firesc şi nu l-a mai părăsit.

Sau cel puţin aşa a fost la Eitan. Pentru Liat, a fost mai greu. Au căzut de acord că e din cauza durerilor şi a scăderii nivelului hormonal şi că, dacă în zece zile nu se opreşte din plâns, vor merge să consulte un specialist. Din plâns s-a oprit, dar i-a mai luat ceva timp până când a început din nou să zâmbească. N-au vorbit despre asta, pentru că, de fapt, nu prea aveau despre ce, dar amândoi ştiau că Eitan l-a iubit pe Itamar imediat, iar Liat i s-a alăturat de-abia după două săptămâni. Şi că la Yaheli a fost invers. Dar întrebarea a rămas: oare părintele care s-a alăturat mai târziu, cu o uşoară întârziere, a prins din urmă dragostea celuilalt părinte, în această cursă în care aleargă gâfâind şi plin de vinovăţie? Oare acest părinte chiar l-a ajuns şi acum păşesc amândoi în acelaşi ritm sau e tot rămas în urmă cu câţiva paşi?

Şase ore mai târziu, când au reuşit în sfârşit să-i stabilizeze pe răniţii dintr-un accident de circulaţie din Arava[x], Eitan şi-a scos în cele din urmă halatul.
- Păreţi epuizat, i-a spus o asistentă tânără, poate ar fi mai bine să dormiţi aici?

Era prea obosit ca să caute tâlcul ascuns care exista sau nu în cuvintele ei. I-a mulţumit politicos, s-a spălat pe faţă şi a ieşit în aerul nopţii. Chiar de la primul pas a simţit ceea ce nouăsprezece ore de aer condiţionat reuşiseră să-l facă să uite: căldura deşertului, sufocantă şi prăfuită.

---

[i] Oraş principal în sudul Israelului, capitala zonei Negev (n. tr.)

[ii] Spital, centru medical şi universitar în Beer Sheva (n. tr.).

[iii] Partid cu orientare de stânga în Israel (n. tr.).

[iv] Autoarea face referire la faptul că Eitan era evreu de rit aşkenaz (originar din Europa), iar Liat, de rit sefard (dintr-o familie originară dintr-o ţară arabă) (n. tr.).

[v] Orăşel la nord de Tel Aviv (în traducere, "cea proaspătă") (n. tr.).

[vi] Arteră principală de circulaţie, care leagă Tel Aviv de Raanana (n. tr.).

[vii] Cartier / mică localitate la periferia din Beer Sheva (n. tr.)

[viii] Shekel - simbol NIS (New Israeli Shekel), moneda naţională în Israel (n. tr.).

[ix] Evreii religioşi nu aprind lumina sau aparatură electrică şi nici nu gătesc de vineri după-amiaza până sâmbătă seara, după ieşirea Sabatului. Mâncarea se pune pe o placă electrică, pe care ei o ţin caldă în tot acest timp (n. tr.).

[x] Zona din sudul Mării Moarte spre est şi spre vest (n. tr.)