Cât de aproape sunt ploile reci

 

Bogdan Coşa
Cât de aproape sunt ploile reci
Editura Trei, 2020

***
Intro

Bogdan Coşa s-a născut pe 24 ianuarie 1989 la Codlea. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Transilvania din Braşov, apoi a urmat studiile masterale în Teoria literaturii şi Literatură Comparată la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti.

În 2011 a publicat Poker, primul roman al trilogiei cu acelaşi titlu, în urma câştigării Premiului pentru Debut al Editurii Cartea Românească, ediţia 2010. În 2013 i-au apărut la aceeaşi editură volumul de poezii O formă de adăpost primară şi a doua parte a trilogiei, Poker. Black Glass; în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, ediţia a IV-a, romanul i-a adus premiul "Tânărul Prozator al anului 2013". Ultraviolenţă, ultimul volum al trilogiei sale a apărut în 2017 la Editura Polirom. A primit bursa de creaţie a revistei Observator cultural, Jean-Jacques Rousseau Fellowship (Akademie Schloss Solitude) şi H.C. Artmann Stipendium (Literaturhaus Salzburg), şi a beneficiat de programele de rezidenţe pentru scriitori oferite de Akademie Schloss Solitude, Literaturhaus Salzburg, International Writers and Translators' Centre of Rhodes, Hessischer Literaturrat, Pécsi Íróprogram, FILIT şi Fundaţia pentru Poezie "Mircea Dinescu".

*

"Personaje memorabile, un remarcabil simţ al limbii şi al construcţiei narative sunt doar câteva dintre calităţile acestui surprinzător roman al lui Bogdan Coşa. Istoria unei familii rurale, apăsată de maledicţia insecurităţii, a alcoolismului, a neşansei sociale în care tinerii îşi visează plecarea, ne aminteşte, cu discreţie, de fragilitatea umană în aceste vremuri derutante. Carte a deplinei maturităţi creatoare, Cât de aproape sunt ploile reci marchează o dată pe harta prozei actuale." (Gabriela Adameşteanu)

"Romanul lui Bogdan Coşa este simultan unul al îndepărtării şi al apropierii. În primul rând, semnalizează îndepărtarea de Eul care marca pregnant primele lui trei romane, fapt ce-i permite o viziune de ansamblu asupra lumii în care a trăit, în al doilea rând marchează apropierea de proza analizei sociale, pe care o scrie, însă, cu înţelegerea şi duioşia celui care a fost «acolo». Un roman matur şi pe deplin lucid, probabil cea mai bună carte de până acum a lui Bogdan Coşa." (Bogdan-Alexandru Stănescu)

"O capodoperă discretă şi neverosimil de reală. O plantă exotică a prozei de azi, eliberată din trecut." (Ştefan Baghiu)

Fragment
Partea întâi: Moartea nu este modernă
mai

Ploua deja de o săptămână, iar râul dădea semne că în curând are să iasă din matcă. Putregaiuri rămase de cine ştie când prin păduri şi crengile rupte de ultimele furtuni erau împinse la vale de şuvoaiele care spălau zi de zi coamele munţilor. Se rostogoleau în pâraie, care le duceau cu ele în sat şi le înfigeau în gardurile ieşite în cale. Parii cedaseră ici-colo, iar acum puteai vedea de departe amestecul de lemnărie şi pietriş ajuns uneori în dreptul ogoarelor, care nu mai aveau nici ele cum să sugă atâta apă şi se umpluseră de bălţi. Trunchiurile oprite în drum fuseseră tăiate cu drujba şi clădite lângă porţile oamenilor; altele, venite în vale cu pâraie ce mergeau pe lângă drumurile forestiere, treceau nevăzute peste mlădiţele sălciilor înecate, în jos, unde se risipeau în râul mai puternic, învolburat, care curgea nestingherit mai departe.

Sub podeţele din bârne ce legau satul de drumul mare care străbătea întregul judeţ stăteau bărbaţii şi făceau pronosticuri. Câte unul în cizme de pescar se lăsa în mâini pe malul săpat de puhoaie şi încerca să apuce vreo cracă mai la-ndemână. Ceilalţi îl urmăreau cu atenţie, apoi îl trăgeau înapoi şi care cum îşi fuma ţigările o lua încet pe lângă ţarcurile din prund şi îşi mâna mieii sau vacile. Orice efort era inutil.

Copiii, ieşiţi la joacă în drum, tropăiau prin băltoace încălţaţi cu cizme de gumă.
- Ce stai, mă, gură-cască? Deschide odată porţile, striga câte unul mai necăjit.

Nuţu îi vedea adunaţi sub fiecare pod pe lângă care trecea. De acolo, din drumul mare, care era mai sus, deasupra apei şi deasupra satelor, urmărea femeile mergând în grupuri pe uliţele lor şi copiii cu căciuli ca nişte ciuperci, făcând loc vitelor şi pierzându-se apoi după porţi, şi pedala mai departe spre centrul comunei, care era undeva spre vest, ocolit de râu şi ferit de probleme.

Sirenele ambulanţei se auzeau tot mai aproape. Odată ajunsă în intersecţie, de unde nu părea să o mai ia în nicio direcţie, câţiva bărbaţi ieşiră în prag să se uite. Apoi sunetul se îndepărtă, şi el îi văzu cum intră la loc unul câte unul. Se dădu jos, îşi rezemă bicicleta de zid şi intră după ei.

În afară de două grupuri care trăncăneau de la o masă la alta, ceilalţi clienţi stăteau singuri. Era o comună mare, iar oamenii nu se băgau în seamă unii pe alţii decât dacă se cunoşteau şi aveau ce să-şi spună.

Se duse la bar, apoi se aşeză la singura masă liberă. Încălzind paharul în mâini, ascultă o casetă pe care o ştia pe de rost şi care mai sărea. Ştia caseta de ani de zile. Era despre o nevastă care e hoaţă, care îl părăseşte şi pleacă cu altul şi, chiar dacă omul o iartă, ea nu mai vrea să se-ntoarcă acasă.

Nici nevasta lui nu era acasă.

Când termină al treilea pahar, se ridică şi plecă fără să salute. Câţiva clienţi întoarseră capul din reflex şi îşi văzură mai departe de-ale lor. Chiar atunci, în intersecţie se ivi maşina lui Marius, care semnaliza stânga şi aştepta momentul potrivit să vireze pe drumul principal. Nuţu ridică mâna în semn de salut.

Se întunecase cât stătuse în bar să se încălzească, aşa că, fără să mai aştepte, prinse coarnele bicicletei şi urcă pe lângă ea cărăruia care dădea în şosea. Când se uită iar, maşina stătea din nou pe loc, un pic mai departe de data asta, aşteptând după un băieţel care îşi fugărea vacile pe mijlocul drumului. Maşina depăşi pe contrasens, cu roţile din stânga ieşind pe macadam, şi se pierdu în depărtare.

Trecu şi el strada, urcă pe bicicletă şi pedală. În intersecţia unde era postul de poliţie ţinu drumul asfaltat, care o lua la dreapta pe lângă cele două biserici, gard în gard, de parcă ar fi fost una singură, cu două turnuri. Cea din deal stătea cu uşile deschise de dimineaţa până seara, dar nu-i trecuse niciodată prin cap să intre acolo, nu ştia cum arată pe dinăuntru. Nu văzuse pe nimeni din familia lui sau din Dumbrava să intre vreodată; era a ungurilor din comună. Ridică şi acum ochii să o vadă în întregime. I se păru frumoasă.

Îşi propti bicicleta de scări şi intră în magazinul din faţa sanatoriului. După tejghea era sora lui, care îl recunoscuse imediat după pălăria de pădurar, reluându-şi apoi într-o maghiară aproximativă dialogul cu clientul în halat de spital. Acesta îşi luase cumpărăturile în braţe şi părea să nu mai termine cu vorba, ţinând calea unei fetiţe care se sfia să se strecoare pe lângă el şi rămăsese blocată în prag, cu mâna pe clanţă. În spate, la raftul cu băuturi, stătea proţăpit o caricatură de om care se întorsese spre el şi-l urmărea atent cu ochi sticloşi.
- Stai aşa, numa', că termin şi-nchid, îi zise femeia după ce se mai eliberă de clienţi şi reuşi să dea de contul omului în caietul cu datorii, unde îl notă cu două sticle.

În timp ce scria, strigă să se-audă până-n spate:
- Hai odată, mă, ciurli-burli, că mă prinde ploaia.

Auziră un dăngănit şi, după câteva secunde, omuleţul apăru şi el cu două sticle. Le lăsă pe tejghea cu grijă, ca şi când ar fi cumpărat becuri, apoi începu să se caute prin buzunare.
- Unde mai încape atâta, nu vezi că eşti mut deja?

Bărbatul o privi şi dădu din umeri.
- Du-te, du-te să nu te văd! Poate nu-mi vii data viitoare cu bani, că nu-ş' ce-ţi fac!

Omul îşi aminti brusc ce căuta mai devreme, după care îşi scoase meticulos mâinile din buzunare şi luă cu grijă cele două sticle.
- Săru'mâna, zise clar, privind-o în ochi.

Se chinui să deschidă uşa cu cotul, după care dispăru împleticindu-se. Femeia se duse în urma lui şi trase jaluzelele ca să nu mai intre nimeni.
- Aşa... Vezi că o venit mai devreme Gabi şi mi-o zis că tanti Camelia o plecat cu Marius la spital, zise ea pe o voce mai joasă decât ar fi fost nevoie.
- L-am văzut pe Marius, mergea în sus.
- Mergea la dânsa, ce-ţi zic...?

Fără să ştie de ce, Nuţu o aşteptă pe sora lui, care termină monetarul cât putu de repede şi spălă în grabă pe jos, doar pe unde erau urme, apoi îşi puse haina şi gluga, stinse luminile şi încuie. Trase gratiile şi puse lacătul, uitându-se la cer să vadă dacă reuşeşte să ajungă în sat până să înceapă o nouă repriză de ploaie.
- Hai că îţi dau bicicleta dacă te temi...
- Da, că nu pot cădea în şanţ al'fel! zise şi începu să râdă.
- Treaba ta.
- Ei, da' cât îi? Că-ndată-ajung.

Se despărţiră în faţa magazinului şi plecară fiecare spre casă. Ea şi fetiţa ei trăiau cu bătrâna în sat. El se întoarse doi paşi şi intră pe poarta sanatoriului, unde îl salută pe Gabi, care stătea pe pat şi fuma, ţinând o cană de tablă în mână. Lângă el, în picioare, stătea bărbatul ghebos de la magazin, care era într-o dispoziţie nemaipomenită în continuare şi îl întreţinea sorbind direct din sticlă.

Se auzi strigat din cabina portarului:
- Mă, Nuţule, vezi că o plecat... Tanti Camelia... Mai devreme o plecat, cu Marius.
- Ştiu, răspunse bărbatul mergând mai departe spre clădirea de apartamente, cu sticlele ciocnindu-i-se la fiecare pas în rucsacul aproape gol.

De sub o Dacia 1100 cu cauciucurile dezumflate ieşiră doi căţeluşi. Unul, mai curajos, se luă după el, apoi veni şi celălalt. Crescuseră măricei şi începuseră să iasă ca la apel când simţeau că vine un om de la care mai primeau câte ceva.
- Tre' să fi fost lup ori vreun câine de rasă... Ui' ce urechi ridicate au, ca vulpile! zise un vecin care ieşise la fumat în pragul uşii, îmbrăcat în pijamale.

Nuţu îl privi, ridică din umeri, dar nu zise nimic; descuie alături, îşi scutură bocancii şi intră. În casă era frig şi nu-i venea să se descalţe. Îşi lăsă haina în cuier, pălăria, apoi trecu în bucătărie, unde aerul era umed şi mai puţin rece. Mirosea a mâncare. Aşeză rucsacul cu atenţie pe colţar şi ridică un capac - o oală lăsată să se răcească pe aragaz. Puse capacul la loc şi intră în baie, unde urină. Fără să se mai spele pe mâini în apa rece ca gheaţa, îşi şterse degetele jilave de la mâna dreaptă de cracul pantalonului.

Întors în bucătărie, ezită în picioare o clipă, apoi se aşeză. Scoase din rucsac o sticlă şi bău scurt două gâturi, apoi o lăsă pe masă fără să-i mai pună dopul.

Trecu prin baie şi intră în dormitor - în sufragerie dormea dintotdeauna soacra lui şi, chiar dacă acum nu era acasă, nu-i plăcea să-l ştie că umblă prin camera ei. Era prea târziu ca să mai facă focul, aşa că se întoarse după sticlă şi o aşeză pe ziarele pe care le întinsese cu o seară înainte pe jos. Desfăcu capacul cutiei cu vopsea roşie cu vârful unei şurubelniţe, apoi încercă pensula pe una din şipcile de lemn ale pătuţului, pe care tot el îl făcuse, în atelierul din sat, în atelierul tatălui său, cu câteva luni în urmă, când aflase că o să devină tată.

Înainte să se apuce de treabă, mai luă un gât din sticla de secuiancă, o vodcă ieftină cu aromă de secărică, pe care o ştia de când era copil, pentru că o prefăcea şi mama lui când avea oameni la treabă. O făcea mai slabă, să fie spornică: o jumătate de vodcă la un ibric de ceai de secărică. Oamenii beau asta de când se ştiau. Asta băuseră şi în alte părţi, la coasă sau la tăiat lemne, anul ăla sau în alţi ani, iar el nu era o excepţie. Îşi lua câte-o sticlă să aibă seara acasă, să se-ncălzească. Lucra la Ocolul Silvic şi stătea ud sau îngheţat cu orele; din când în când punea una şi în rucsac, să aibă la el dacă îl prindea ploaia în pădure pe undeva.

Camelia lucra la sanatoriu de-o viaţă şi tot acolo îşi crescuse şi cele două fete. Singură, fără bărbat, într-o clădire cu un singur nivel, construită pentru personal cu aproape o sută de ani în urmă. O clădire solidă, compusă din apartamente cu două camere relativ înalte, tip vagon, în care se intra direct de afară, de pe aleea mărginită de flori. Flori plantate şi îngrijite de ea şi de celelalte femei care, la fel ca ea, înţeleseseră la un moment dat că o să îmbătrânească şi o să moară acolo, printre nebuni, în mijlocul pădurii. Dar acum urma să se mute undeva mai în spate, într-o garsonieră de lângă coteţele de găini, unde i se dăduse o locuinţă mezinei când se angajase în sanatoriu.

Mai avea câţiva ani până la pensionare şi se oferise să se mute între timp în garsonieră, să-i lase pe tineri în apartamentul ei. Plănuise asta încă de dinainte să aibă loc nunta, dar simţea că nu o grăbeşte nimeni, mai ales acum, când fata aştepta un copil; avea nevoie de ajutorul ei mai mult ca oricând şi trebuia să aştepte, chiar dacă vorbise deja despre schimb cu directorul sanatoriului. Femeia ştia că nu are cine ştie ce autoritate, dar se cunoşteau. După o viaţă în care închisese ochii la toate câte îi fuseseră date să vadă şi să cunoască pe pielea ei, simţea că merită să-i fie răsplătite tăcerea şi loialitatea măcar în ultimul ceas. Directorul zâmbise, încuviinţase că într-adevăr e o idee bună să se mute, să-i lase pe tineri să-şi trăiască bucuriile, şi începuse să-şi facă de lucru cu un dosar, fără să mai asculte argumentele pregătite şi repetate în gând de femeie zile la rând.

Schimba apa la flori în sala de mese a secţiei H când a fost chemată la telefon. Camelia intrase în tură la ora 6 şi, după ce băuse o cafea, se apucase să strângă de prin cabinetele doctorilor, apoi golise scrumierele şi începuse, cât mai era lumină, să facă puţină curăţenie în faţa clădirii, unde ieşeau toţi să fumeze şi să pălăvrăgească. De când cu ploile, nu mai era nimic de făcut; după zăpezi şi noroaie, vegetaţia dăduse în clocot în curtea sanatoriului şi aiurea, dar nu se mai oprea din plouat, iar asta devenise subiectul principal al discuţiilor. Băncile erau jilave, aleile erau pline de băltoace, aşa că bolnavii se înghesuiau unul într-altul sub streşini, sub geamurile cabinetelor, unde zăceau, în halate tocite în fund de atâta stat degeaba, ca nişte ciori pe cablurile de înaltă tensiune şi se văitau de umezeală şi de plictiseală. Îi auzea în fiecare seară.

Încet-încet luă la rând toate încăperile, sărind peste rezervele nebunilor, care erau ocupaţi cu injecţiile. De ei avea timp să vadă toată noaptea, când nu mai era nimeni să le poarte de grijă. Dar în acea seară rutina fu întreruptă după nici două ore. Femeia se învoi, chemă o colegă în loc, îşi puse ciorapi, o fustă bună, încălţă pantofii cei eleganţi şi ceru să fie repezită de şoferul ambulanţei în staţiune, care era la nici 30 de kilometri distanţă. Casiana născuse, după câteva zile lungi, un băieţel sănătos.

Se întoarse acasă cu primul autobuz. Zorii erau cenuşii, iar din văi se ridica peste păduri o negură groasă. Cârciumile nu erau încă deschise, nici biserica ungurilor sau magazinele. Puţinii oameni mergeau înfofoliţi, cu capetele plecate şi acoperite. Deşi se apropia vara, dimineţile erau în continuare foarte reci.

Camelia călca hotărât, iar tocurile pătrate răsunau pe asfalt; se grăbea să-l prindă acasă, să-i spună să-şi ia liber dacă nu-şi luase deja, să se spele şi să se îmbrace de oraş. Avea să-i pregătească o geantă cu cele trebuincioase, să meargă la maternitate.

La poartă, Gabi îi dădu bună dimineaţa şi zâmbi larg, aşteptând cu ochii cârpiţi de somn şi mahmur o veste, ceva, dar nu primi în schimb decât un "Bună dimineaţa".

Găsi casa descuiată şi rece. Camelia îşi lăsă geanta în hol şi intră în camera ei, de unde bătu la uşa dormitorului; nu se auzea nicio mişcare. Se uită la ceasul de pe perete. Uneori, Nuţu se ducea în sat foarte devreme, înainte să înceapă lucrul, să o ajute pe mama lui. Dar uşa era deschisă...

Mai bătu o dată, apoi încercă clanţa.

Mirosul de vopsea îi lovi nările.

Pătuţul, în mijlocul camerei, vopsit alb; ici-colo, câte o şipcă roşie. Bărbatul, întins pe spate, cu pensula pe piept şi hainele şi barba pătate de vopsea. În spatele lui, măsuţa de cafea, pe care stăteau sticlele goale pline de amprente, era stropită şi ea cu vopsea. Trase uşor de el, apoi ieşi să caute o cârpă; îi trebuia diluant, dar la 1001 Articole deschidea abia la 9. Se privi în oglindă; asta să fi fost bătrâneţea care o aştepta? Ieşi în pragul uşii, de unde se uită prin curte câteva secunde. Nu era nicio mişcare. Intră în bucătărie, unde porni focul la aragaz şi puse ibricul la fiert.

În acelaşi timp, în sat, Dana intră în bucătărie cu braţul plin de lemne. Bătrâna se întoarse pe partea cealaltă şi o urmări cum le stivuieşte în lădiţă; ea - ca toţi ceilalţi pe care îi cunoştea - le-ar fi dat drumul la gura sobei, s-ar fi scuturat de ţăndări şi rumeguş şi şi-ar fi văzut de treabă, dar Dana trăise doi ani la oraş; seara, când se-ntorcea de la magazin, dacă găsea cioate care nu fuseseră arse peste zi, se apleca şi, oricât de puţine ar fi fost, le aranja în lădiţă, cu toate că mama ei urma să stingă lumina îndată, iar a doua zi în zori primul lucru pe care-l făcea era să aprindă focul şi să arunce în sobă lemnele rămase de cu seară.

Pisica se strecurase în casă şi ea şi acum se îndrepta cu coada ridicată spre uşa de la dormitor, pregătită să mai aştepte încă o dată momentul prielnic. Bătrâna gemu ca şi când ar fi vrut să spună ceva, dar închise gura înainte să articuleze primul cuvânt. Tăcerea Danei sâsâia diferit.
- Mai plouă? întrebă Aurelia într-un sfârşit.
Nu, zise fiica ei în gând.

Bătrâna îşi încordă auzul slab, apoi gemu din nou. Dana cedă:
- Amu', drept să zic, s-o oprit, zise ea aşezându-se pe scăunel şi uitându-se înapoi pe mica fereastră.
- Când am mânat vaca la deal, vorbi bătrâna încet, ca dintr-un butoi, atât de tare ploua în jos...

Dar Dana nu avea chef de vorbă. Bătrâna gemu încă o dată, prelung, apoi îşi dădu drumul la loc pe spate. Chiar dacă era destul de întuneric în încăpere, îşi acoperi ochii cu antebraţul, aşa cum se obişnuieşte să se doarmă la câmp, şi suflă aerul pe care-l ţinuse în plămâni în aşteptarea unui răspuns. Ce mai era de data asta?

De când plecase şi Nuţu, în locul uşii cu geam de la intrare puseseră o uşă masivă, cu oblon, iar acum, în zilele ploioase se vedeau uneori nevoite să aprindă lumina.

Stăteau tocmai la ieşirea din sat, trei femei la numai o casă distanţă de drumul prin pădure care-i lega de comună, unde era sanatoriul, şi nu voiau să-şi asume niciun risc. Când îi schimbase uşa, bătrâna îl pusese pe fiul ei, pe lângă asta, să mai facă încă o cuşcă şi s-o instaleze la poartă, devale, s-audă dacă intră cumva un om în curte. Găsise greu câine - şi ăla mic şi bolnăvicios; degeaba întrebase în stânga şi-n dreapta tot postul, nu mai ţinea nimeni câini ca lumea.

Îşi aminti cum i-l adusese Ionică al ei pe Balaur; i-l dăduse în braţe direct din cabina maşinii şi plecase mai departe. Mâinile bărbatului, înnegrite până deasupra cotului, de unde pielea rozalie începea să se coacă şi ea încinsă de tabla basculantei, zăboviseră parcă în aer, ţinând trunchiul câinelui ca pe al copilaşilor scoşi din cristelniţă... În vară se împlineau şapte ani de când murise. Aveau să se-adune toţi la praznic, cu nepoţi şi gineri şi nurori, s-o ajute.

Când termină în bucătărie, Dana se furişă în antreu, din antreu în camera din faţă, unde îşi ţinea lucrurile, scoase din geantă un pachet de LM şi îl ascunse sub bluză, sub elasticul de la pantaloni. Se uită pe geam în camera în care dormea fiica ei, apoi ieşi pe vârfuri în antreu, aşa cum intrase. Îşi trase în picioare cizmuliţele fără toc şi, cu o vestă groasă pe umeri, ieşi în grădină trăgând după ea poarta jilavă, care se scutură de stropi. Aruncă un ochi la sârma plină de rufe murate, dar nu se abătu de la cărare.

Din văi, pe după dealuri, se ridica negura.

În bucătăria de vară a vecinilor cineva tocmai stinsese lumina. Dana se opri o secundă, dar, cum uşa nu se deschise, dădu la o parte ţepuşele care nu erau bătute în gard şi se strecură în curte printre cele două bârne orizontale, proptindu-le înapoi să nu treacă găinile.
- Ce faceţi? Numa' voi sunteţi?

Lucica o hrănea pe fetiţă cu biberonul. Dana zâmbi şi se aşeză pe scaunul de la geam, de unde putea supraveghea portiţa.

Parcă ieri fusese şi Mădălina atâtica. Şi când era atâtica, nu făceau decât să se uite una la alta cât era ziua de lungă, adăpostite de lume într-o cameră pentru servitoare. O împărţiseră cu sora ei mai mică, Dumitriţa, care terminase liceul în anul acela şi venise la ea să câştige un ban.

Dumitriţa preluase şi sarcinile Danei, văzând de două vile în plus. Făcea ture duble, obositoare şi absurde, pentru că staţiunea montană îşi pierduse aproape toţi turiştii; de dimineaţa până seara târziu, Dumitriţa avea în grijă camerele nefolosite, pustii, păzind în acelaşi timp secretul surorii mai mari şi viaţa nepoatei sale. Dar statul avea să renunţe curând la imobile şi să le privatizeze fără prea mare succes, aşa că, în anul următor, se văzuseră nevoite să se-ntoarcă acasă trei în loc de două.
- Mămica îi dusă până la Mitică, mai 'nainte o plecat.

Bărbaţii, soţul şi tatăl Lucicăi, erau în pădure la lemne. Aveau un cal cu care, dacă nu se apucau de băut înainte să urce pe pârâu sau dacă nu era sărbătoare cu cruce roşie, aduceau în fiecare seară câte un trunchi de brad cu crengile tăiate, pe care îl vindeau la unul din cele două gatere.
- Bine că noi n-am avut niciodată cal, zise Dana, lăsându-şi vesta să îmbrace spătarul scaunului, şi se ridică înapoi. Numa' după cal n-am mai avut de grijit în viaţa asta.

Dintr-o cratiţă trasă la marginea plitei turnă puţină apă în două căni de tablă, apoi o puse pe foc. Desfăcu pliculeţele şi dizolvă nesul încet, frecându-l cu linguriţa.
- Ce faceţi? întrebă încă o dată fără să se oprească din amestecat.
- Abia s-o sculat, zise Lucica ridicând din umeri. Ce să facem...

Fetiţa vecinei căscă ochii mari, trezindu-se parcă din crescut.
- Ţi-i, mămică, vrei cafea? Bea şi fetiţa cafea?
- O să vezi că-ndată-ţi cere.
- Tu ce faci? Cum îi tanti Aurelia, tot o doare la stomac?

Dana pufăi.
- O doare... Nu zic că n-o doare, da' aşa-i ea când plouă şi n-are ce face, se-mbolnăveşte.

Deşi n-apucase să se-ncălzească, Dana turnă restul apei peste mâzga de culoarea lutului, amestecă în ambele căni, mai puţin de data asta, şi le duse pe bufet. Aprinse două ţigări şi una i-o întinse Lucicăi, care se uită din reflex pe geam după ce-o luă, aşa cum făcuse întotdeauna de când se întorsese de la internat, şi se aşeză la loc.
- Capra de Angela vrea să-i fac două zile.
- Ca să ce?
- Pleacă la Mureş, la doctor.
- Apăi, sigur, dac-ar fi după ea, numa' la doctori ar fi toată ziua.
- Când am terminat cu clienţii am ieşit şi eu în faţa magazinului. Nu mai ploua, da' era ud. Şi Angela, toanta, se aşezase în cur pe trepte, în apă. Stătea acolo şi se uita pe coclauri. I-am zis, Angelica, eu îţi fac, da' la vară, când o fi să am fân şi să-mi trebuiască şi mie, să nu care cumva să-ţi iei concediu - cum o făcut anu' trecut, mai ştii? Că de două ori i-am cerut şi de două ori n-o putut...
- N-ai ce să-i ceri, tu, o bate ăla numa'-n cap.

Vorbiră nimicuri, îşi mai aprinseră o ţigară, iar când ploaia dădu semne că are să-nceapă din nou, Dana dădu pe gât restul de nes şi ieşi.

Stropii răsunau ca boabele de fasole pe acoperişul de şindrilă al bucătăriei de vară. O luă la fugă înapoi spre casă pe aceeaşi cărare pe care venise. În curte îşi dădu seama că uitase pachetul aproape plin la vecină. Trebuia să-şi facă drum să-l recupereze; dacă intra pe mâna bărbaţilor, i-l fumau pe tot.

Puse lemne pe foc, apoi trase găleata cu cartofi în faţa ei şi curăţă rapid câţiva. Îi tăie pai, cum îi plăceau fetiţei, şi îi lăsă în apă. Goli cojile în ceaunelul cu resturi, şterse masa cu o cârpă şi se sprijini în coate pe muşamaua umedă, unde citi o reţetă dintr-un număr mai vechi al revistei Practic în bucătărie.
- Margareta era acas'? întrebă în şoaptă mama ei, trezită de mult, plictisită.

O urmărise din patul suspendat în penumbră, ca o icoană părăsită. Era atentă la buzele fiicei ei, de unde putea sorbi un pic de lumină.
- Nu.
- Da' unde era?
- Era dusă la Mitică.
- La Mitică? Înseamnă că au bani - dacă s-o dus la Mitică.

Se însufleţi.

O îmboldi încă o dată pe Dana:
- Ce i-o trebui să cumpere?
- Ce ştiu eu ce-i trebuie Margaretei?
- Cafea, mă gândesc... dacă nu alte celea.
- Da, cafea...! Ştii tu?!

Bătrâna tăcu. Ce avea de-i sărea ţandăra dintr-atâta?

Pentru că Dana nu părea să mai aibă nimic de zis, o lăsă cu revista ei terfelită, se-ntoarse cu spatele şi gemu încet până la amiază, când se trezi şi Mădălina. Atunci se ridică în capul oaselor şi, cu baticul lăsat pe spate, înghiţi lângă fetiţă pe colţul mesei nişte halva cu miez de pâine şi ieşi pe afară să-şi caute de lucru.

Abia spre seară, după ce închise oblonul şi strecură laptele primi vestea:
- Cre' că o născut şi Casiana lu' Nuţu, tu mică.
- Ce-i?

Bătrâna se întoarse cu urechea ei bună către Dana şi îşi ţinu respiraţia.
- Casiana, zic, cre' că o născut. Marius o plecat cu doamna la staţiune ieri cam pe vremea asta. De la Gabi ştiu, era la poartă şi-o venit şi mi-o zis.

Bătrâna aşteptă continuarea cu ochii pironiţi asupra ligheanului în care fiica ei clătea blidele.
- Am înţeles Casiana, da' nu şi ce-o făcut. O născut..., adăugă după o pauză scurtă.
- O născut, da. Acuma, nu ştiu, că băiat, că fată - am vorbit şi cu Nuţu aseară, când o venit de la lucru.
- Da' ştia?
- Nu ştia, de un' să ştie?
- Eee... Că venea de la lucru! făcu bătrâna legătura. Apăi, continuă ea după un moment de tăcere, scârţâind din nou podelele vechi cu umbletul ei, atâta pagubă! Şi intră cu bidonul de cinci litri în cămară, să nu se strice până a doua zi.
- Încă un nepot, măi Ionică, n-ar mai fi fost.

Când deschise ochii, în cameră nu se distingeau contururile mobilei. Prin geamul uşii de la bucătărie pâlpâia să treacă o lumină galbenă.

Scârţâitul podelelor, acelaşi, adânc, liniştitor. Bătrâna îşi făcuse rugăciunea şi se pregătea să iasă la grajd. Dana auzi uşiţa sobei deschizându-se; un zgomot înfundat, apoi uşiţa fu închisă şi vătraiul pus la loc.

Ridică încet plapuma de pe ea şi o înveli pe Mădălina.

Soba de teracotă era călduţă. Se duse în camera din faţă şi se-mbrăcă pe fugă, îşi trase cizmuliţele, încheie fermoarul lateral şi intră în bucătărie roată, prin antreu.

În cuier, pe uşa de la cămară, îngropat sub bulendre, halatul gros de asistentă. Fusese adus din sanatoriu pentru ea când venise acasă cu Mădălina. Casiana i-l dăduse. Şi-l puse pe umeri şi ieşi.

Poarta dinspre ogradă era deschisă, găinile erau încă în poiată. Trecu pe lângă şură, unde laptele lovea cu ecou în doniţa de tablă, şi ieşi în grădină. Încercă să lege frânturile tot mai slabe ale ultimului vis. Venea furtuna, iar ea stătea sub un copac alături de mama ei, care nu voia să plece şi nici pe ea nu voia să o lase să urce în maşina care oprise alături; îi cerea să-i bage mai întâi patul în portbagaj, patul ei cu saltea de fân, să nu i-l plouă, şi-abia apoi să plece; şi era imposibil.

Dana tresări la auzul clopotului. Bătrâna se stropşi imediat la vacă - nu mai voia să sloboade laptele, îl păstra pentru viţică. Era aceeaşi poveste în fiecare dimineaţă. Ar fi trebuit s-o înţarce; bătrâna se chinuia cu fiecare viţică nouă în parte, ratând s-o înţarce la momentul potrivit. Nu reuşea cu vacile, aşa cum nu reuşise nici cu copiii.

Când se şterse la fund, Dana îşi simţi fesele reci deasupra hârdăului. Mai rupse o foaie dintr-un manual vechi, o umezi şi-o lăsă să-i cadă printre picioare în întuneric.

La 6 şi 20 ieşiră amândouă pe poartă, fiecare cu câte un bidon de lapte în mână. La pod le lăsară jos, salutară femeile ajunse deja, care vorbeau cu mâinile vârâte la subsuori, şi Dana plecă în sus, pe drumul mare, la centru.

Când dădu colţul, lăsând satul în urmă, îşi puse pe creştet fularul. Avea să se însenineze, iar mai târziu să fie chiar călduţ, dar până atunci, pe lângă râul umflat, era îngrozitor de frig.
- Hai cu mine să duc marfa! Hai, Dănuţă, că-ţi dau un corn cald, rânji bărbatul ieşit din portbagajul unei Dacii papuc parcate în dreptul primei case din comună.

Îi promise că n-avea să dureze mult şi că la 7 avea s-o lase în faţa magazinului cu tot cu lăzile ei de pâine. Dana îl refuză râzând.
- Hai, tu, 'ncoa. Un corn cald...
- Dă-mi pace, naiba, nu-mi trebe cornu' tău! râse Dana din nou.

Pentru că nu se intersectase cu maşina fabricii de lactate, care ar fi trebuit să treacă pe lângă ea dacă nu imediat ce ieşise din sat, măcar până ce ajungea în comună, în dreptul postului de poliţie, unde făcea stânga şi ieşea de pe drumul mare, Dana se gândi la mama ei, care îngheţa la pod alături de toţi oamenii ăia care nu conteneau să le scoată vorbe de când se întorsese în sat cu copil, dar fără tatăl copilului. Nu-i fu milă de nimeni; nici măcar de bătrână, care era slăbită de boala ei. Nu putea să uite cum o primise când venise din staţiune cu fetiţa în braţe, după ce se chinuise şi născuse singură, pe podeaua camerei din vila în care făcea curat; după interogatoriul de la Poliţie, unde tatăl copilului îi lăsase pe colegii lui s-o bănuiască de ce era mai rău, că ar fi vrut să-şi omoare fetiţa...

Zona de interes

 

Martin Amis
Zona de interes
Editura Pandora M, 2020
traducere din limba engleză de Mihaela Ghiţă
Colecţia ANANSI. World Fiction, coordinator Bogdan-Alexandru Stănescu

***
Intro

Considerat de mulţi critici drept una dintre cele mai influente şi mai inovatoare voci ale literaturii britanice moderne, Martin Amis, fiul scriitorului Kingsley Amis, este adeseori plasat în generaţia romancierilor britanici care s-au afirmat în anii '80 şi care îi include pe Salman Rushdie, Ian McEwan şi Julian Barnes.

Martin Amis s-a născut la Oxford, în 1949. The Rachel Papers (1973) este primul său roman, scris în timp ce lucra ca secretar de redacţie la Times Literary Supplement şi distins cu Somerset Maugham Award în 1974. În 1975 îi apare al doilea roman, Născuţi morţi, iar în 1984 apare Banii, prima carte dintr-o trilogie a cărei acţiune se desfăşoară la Londra.

Este autorul a 15 romane, 7 volume de povestiri şi 8 volume de non-ficţiune. În seria Anansi. Contemporan va apărea cel mai recent titlu al său, Poveste din interior, iar în Anansi. Mentor, Koba cel Cumplit, eseul său dedicat lui I.V. Stalin.

*
A fost odată ca niciodată un rege. Regele i-a comandat vrăjitorului său o oglindă specială, care să nu reflecte imaginea celui care se priveşte în ea, ci chiar sufletul aceluia. Vrăjitorul nu s-a putut privi în oglindă, regele nu s-a putut privi în oglindă, nimeni n-a putut suporta imaginea revelată. Romanul lui Martin Amis este o asemenea oglindă, ce pare a realiza imposibilul: să pună în scenă o poveste autentică de dragoste ce se desfăşoară într-un lagăr nazist de concentrare, un triunghi amoros care-şi trăieşte micile drame pe fundalul unei "banalităţi a răului" cutremurătoare.

"Elegant şi subtil. Un efort sofisticat de a înţelege cultura cotidiană a genocidului." (Los Angeles Times)

"Un tur de forţă al virtuozităţii verbale desăvârşite. Uluitor." (Richard Ford)

"Elegant şi subtil. Un sofisticat efort de a înţelege cultura de zi cu zi a genocidului." (Los Angeles Times)

"La fel de bun ca tot ce a scris Amis după London Fields. Un roman pe care autorul britanic s-a simţit obligat să-l scrie şi a cărui realizare face cinste subiectului." (The Spectator)

Fragment

În camion, în timp ce ne îndreptam spre nord-est, mă gândeam cu silă la Obersturmführerul Thomsen. În ciuda purtării lui efeminate, nu încape vorbă că le suceşte minţile femeilor în stânga şi în dreapta. I s-a dus buhul, din câte se pare. Şi nu e câtuşi de puţin respectuos cu oamenii, nici pe departe. Umblă vorba că a lăsat-o borţoasă pe una din fiicele lui von Fritsch (asta după scandalul cu ganimedul); şi am auzit din 2 surse distincte că a dat-o cu cracii-n sus până şi pe Oda Muller! Cristina Lange reprezintă şi ea o altă floare la butonieră. Umblă vorba că ar codoşi pentru unchiu-său Martin - înlesnindu-i Reichsleiterului legătura cu actriţa, M. Ba chiar se zvoneşte că a înfăptuit lucrările întunericului cu mătuşă-sa Gerda (sau cu ce a mai rămas din ea după atâţia copii - câţi sunt, 8, 9...?). Aici, în KL, e de notorietate faptul că Thomsen a dat gata un adevărat pluton de Helferinnen, printre care şi Ilse Grese (a cărei moralitate este în cel mai bun caz îndoielnică). Din câte se pare, nici amicul lui, puşlamaua de Boris Eltz, nu e mai breaz. Da, dar Eltz e un războinic extraordinar, şi bărbaţii ca el trebuie să poată iubi la fel de neîngrădit cum luptă. Thomsen ce scuză are?

Când eram în Palestina, filiforma Waltraut mi-a oferit un exemplu pe care l-am urmat toată viaţa de atunci: în lipsa sentimentelor, acuplarea este (de ce să n-o recunoaştem) o treabă sordidă de la un capăt la altul. În privinţa asta, îmi dau seama că nu sunt un soldat tipic; n-aş vorbi niciodată necuviincios despre o femeie; şi detest vulgaritatea. Drept urmare, am fost scutit de lumea lupanarului, cu mizeria şi dezmăţul ei de neînchipuit, şi la fel de lubricitatea "rafinată" - pantoful fără toc îndesat între cizmele de piele pe sub masă, mâna vârâtă pe sub fustă în bucătărie, bălăbănitul din popou al stricatei oraşului, orbitele boite, subsuorii raşi, chiloţii transparenţi, dresurile negre şi jartiera neagră încadrând albeaţa coapselor... S-avem pardon, asemenea lucruri nu-l preocupă câtuşi de puţin pe al dumneavoastră umil servitor, Paul Doll.

Nu m-ar mira dacă Thomsen o să încerce să se dea la Alisz Seisser. Un gând cu adevărat frapant - slăbănogul cu păr spălăcit delectându-se cu prăjiturica aia voluptoasă. Arăta minunat la cină zilele trecute. Mă rog, ar face bine să se grăbească - într-o săptămână sau 2 se întoarce la Hamburg. E în perioada de graţie, cât îşi revine după moartea sergentului-major - a lui Orbart, care s-a jertfit pentru a zădărnici o evadare din Lagărul Femeilor. Lucrul ăsta i-a conferit nobleţe înfăţişării văduvei lui. În plus, negrul o prinde foarte bine. Şi, în timp ce chefuiam la vila mea, veşmintele de doliu ale lui Alisz (cu corsetul ăla strâmt) păreau argintate de razele sacrificiului german. Vedeţi, asta vă spuneam. Romantism: e musai să existe romantism.

Cât îşi închipuie Hannah că poate s-o mai ţină aşa?

Credeţi-mă: deşeurile de combustibil n-o să fie de ajuns şi o să trebuiască să mă duc iarăşi la Katowitz.
*
- Opreşte aici, Unterscharführer. Aici.
- 'Nţeles, mein Kommandant.

Între noi fie vorba, nu mai pusesem piciorul în Sectorul 4IIIb(i) din iulie, când îl însoţisem pe Reichsführerul-SS în inspecţia lui de o zi. Coborând din camion (timp în care Szmul a sărit din remorcă) m-am simţit tulburat să constat că efectiv auzeam Lunca Primăvăratică. Porţiunea cu pricina începea la vreo 10 metri dincolo de dâmbul unde Prufer, Stroop şi Erkel se opriseră acoperindu-şi faţa cu palmele - dar se auzea. Se simţea mirosul, fireşte; dar se şi auzea. Trosnete, plescăituri, şuierat. M-am dus lângă colegii mei şi am privit în zare la câmpia imensă.

Mă uitam la câmpia imensă fără cea mai mică urmă de sentimentalism prefăcut. Merită repetat că sunt un bărbat normal, cu trăiri fireşti. Totuşi, când simt că mă încearcă vreo slăbiciune omenească, pur şi simplu mă gândesc la Germania şi la încrederea pe care şi-a pus-o în mine Salvatorul ei - a cărui viziune, ale cărui idealuri şi aspiraţii le împărtăşesc în mod inebranlabil. Să te arăţi mărinimos faţă de evreu înseamnă să fii nemilos cu germanul. "Corect" şi "greşit", "bine" şi "rău": aceste concepte şi-au trăit traiul; sunt depăşite. În noua ordine, sunt fapte care au urmări pozitive şi altele care au urmări negative. Şi cu asta, basta.
- Mein Kommandant, la Culenhof, mi-a spus Prufer, cu 1 dintre încruntăturile lui competente, Blobel a încercat să le dinamiteze.

M-am întors şi m-am uitat lung la el. Prin batistă (toţi ne ţineam batista la nas) i-am spus:
- A încercat să le dinamiteze sperând să obţină ce cu asta?
- Ştiţi dumneavoastră, să scape de ele în felul ăsta. N-a avut efectul scontat, mein Kommandant.
- Mă rog, aş fi putut să-i spun şi eu treaba asta înainte să se apuce. De când aruncatul lucrurilor în aer le face să dispară?
- La fel mi-am zis şi eu după ce au încercat. S-au împrăştiat peste tot. Au rămas bucăţi agăţate prin copaci.
- Şi ce-aţi făcut? s-a interesat Erkel.
- Le-am cules pe alea la care am putut ajunge, care atârnau de crengile mai joase.
- Şi pe alea de sus? s-a băgat în vorbă Stroop.
- Le-am lăsat acolo, a făcut Prufer.

Priveam în zare la întinderea imensă care se vălurea precum o lagună la schimbarea mareei, o întindere presărată cu gheizere care bolboroseau şi împroşcau în stânga şi-n dreapta; când şi când, smocuri de iarbă erau proiectate şi se învârteau prin aer. Am strigat după Szmul.
*
În seara aceea, când eram la mine în birou, m-am trezit pe cap cu Paulette. Şedeam pe un balansoar, relaxându-mă cu un pahar de coniac şi cu un trabuc.
- Unde e Bohdan? m-a întrebat.
- Nu începe şi tu cu din astea! Şi rochia aia de pe tine e oribilă.

A înghiţit cu zgomot şi-a spus:
- Torquil unde e?

Torquil era ţestoasa (şi când zic "era", aşa e). Fetele erau înnebunite după ţestoasa lor: spre deosebire de nevăstuică, de şopârlă şi de iepure, ţestoasa nu avea cum să fugă.

...Ceva mai târziu, m-am apropiat în vârfurile picioarelor pe la spatele lui Sybil în timp ce-şi făcea temele pe masa din bucătărie - şi i-am tras o sperietură zdravănă! În secunda următoare, când am strâns-o în braţe râzând şi-am pupat-o, a schiţat un gest ca şi cum s-ar fi ferit de mine.
- Te-ai tras înapoi, Sybil.
- Ba nu e-adevărat, a făcut ea. Doar că peste foarte puţin timp împlinesc 13 ani, tăticule. Şi e un moment important în viaţa mea. Şi tu nu...
- Eu nu ce? Nu. Du-ţi ideea până la capăt.
- Nu miroşi bine, mi-a spus şi a făcut o grimasă.

Auzind-o, am simţit că turbez.
- Cunoşti însemnătatea cuvântului patriotism, Sybil?

Ea şi-a întors capul cu o smucitură şi-a spus:
- Îmi place să te strâng în braţe şi să te sărut, tăticule, dar nu-mi stă gândul la asta acum.

Am aşteptat câteva secunde înainte să-i răspund:
- În cazul ăsta, eşti o fetiţă foarte crudă.

*
Şi care-i treaba cu Szmul, cu Sonderii? Ach, mi se face silă până şi să aştern pe hârtie lucrurile astea. Ştiţi, abisul abjecţiei morale în care anumiţi indivizi sunt dispuşi să se scufunde nu conteneşte să mă uluiască...

Sonderii îşi văd de corvezile lor înfiorătoare completamente abrutizaţi. Folosindu-se de chingi groase de piele, târăsc unităţile de la duşuri până în Leichenkeller (morgă, în germ. în orig.); extrag dinţii placaţi cu aur cu cleşti şi trepane, iar pe femei le tund cu foarfecile de grădină; smulg cerceii şi verighetele; pe urmă încarcă troliul (6 sau 7 la un transport), care mai apoi e săltat până deasupra incineratoarelor deschise; în (n.r.). fine, macină cenuşa, iar pudra rezultată este cărată cu camioanele şi împrăştiată în Vistula. Toate aceste operaţiuni, cum am mai spus, le execută cu o indiferenţă de dobitoace. Nu pare să conteze nici cât negru sub unghie că oamenii pe care îi procesează sunt de aceeaşi rasă cu ei, că sunt fraţii lor de sânge.

Şi vă închipuiţi că hienele de la crematoriu se însufleţesc măcar o secundă? Ach yech: când îi întâmpină pe evacuaţi pe rampă şi îi conduc în vestiarul unde se dezbracă. Cu alte cuvinte, se animă numai întru perfidie şi înşelăciune. Spune-mi ce meserie ai, le zic ei. Inginer, zici? Excelent. Nu ne prisosesc niciodată inginerii. Sau ceva de genul, Ernst Kahn... din Utrecht, zici? Da, el şi cu... A, da, Kahn şi soţia lui împreună cu copiii au fost aici 1 lună sau 2 şi pe urmă s-au hotărât să se mute la staţiunea de cercetări agricole. Cea de la Stanislavov. Când e câte o problemă, Sonderii nu ezită o secundă să recurgă la violenţă; îl imobilizează pe recalcitrant şi-l duc pe sus până la cel mai apropiat subofiţer, care tranşează problema de manieră corespunzătoare.

Vedeţi dumneavoastră, în ceea ce-i priveşte pe Szmul şi pe restul, e în interesul lor ca lucrurile să se deruleze repede şi fără incidente, fiindcă de abia aşteaptă să scormonească printre hainele abandonate şi să adulmece ceva de băut sau de fumat. Sau ceva de mâncare. Mănâncă încontinuu - tot timpul înfulecă Sonderii ăştia, resturile şterpelite din vestiar (în ciuda raţiilor relativ generoase de care au parte). Îi vezi cum îşi leorpăie supa aşezaţi pe o stivă de Stucke; înaintează de-a lungul pajiştii pestilenţiale afundându-se până la genunchi şi în timpul ăsta molfăie dintr-o bucată de şuncă...

Mă siderează faptul că sunt hotărâţi să dăinuie, să supravieţuiască, în felul ăsta. Căci e ceva deliberat: unii (e drept, nu mulţi) refuză categoric, în ciuda repercusiunilor evidente - căci, în clipa asta, au devenit la rândul lor Geheimnistrager, purtători de secrete. Nu că vreunul dintre ei ar putea spera să-şi prelungească existenţa jalnică mai mult de 2 sau 3 luni. În privinţa asta suntem cât se poate de clari şi de sinceri: la urma urmei, prima sarcină ce le revine Sonderilor este să-şi incinereze predecesorii; şi lucrurile vor continua în felul ăsta. Szmul se deosebeşte de restul prin meritul îndoielnic de a fi groparul cel mai longeviv din KL - ba nu m-ar mira să fie cel mai longeviv din întreg sistemul concentraţionar. E practic un Membru-Cheie (până şi gardienii îi acordă o brumă de respect). Szmul dăinuie. Dar ştie foarte bine ce soartă îi aşteaptă - ce păţesc purtătorii de secrete.

În ceea ce mă priveşte, onoarea nu e o chestiune de viaţă şi de moarte: e mult mai importantă de-atât. Sonderii, e cât se poate de limpede, sunt de altă părere. Şi-au pierdut orice fărâmă de onoare; regnul animal şi chiar şi cel mineral îşi doreşte să dăinuie. Fiinţarea e un obicei, unul de care nu se pot dezbăra. Ach, dacă ar fi fost nişte bărbaţi adevăraţi - în locul lor, eu... Dar ce tot spun eu? Nu suntem niciodată în locul altuia. Şi e adevărat ce se zice, aici, în KL: nimeni nu se cunoaşte cu adevărat. Cine eşti? Nu ştii. Pe urmă ajungi în Zona de Interes, şi-ţi arată ea cine eşti.

Baluri în România modernă 1790-1920

 

Adrian-Silvan Ionescu
Baluri în România modernă 1790-1920
Editura Vremea, 2020


*****
Intro

Oricât ar fi fost de mari cheltuielile, oricare ar fi fost costumul, fie el unul căutat în străfundurile istoriei, fie unul de caracter, extras din contemporaneitate, fie unul bine implantat în tradiţiile etnografice ale ţării, înaintaşii noştri de acum un veac şi jumătate nu-şi refuzau niciodată călătoria în timp şi spaţiu cu ajutorul travestiului care le crea iluzia că sunt alţii, noi, transfiguraţi, fie şi pentru o clipă de visare.

Jocul de-a istoria este cuceritor, copleşitor şi recompensant! Nu este aceasta o viaţă dusă într-un perpetuu carnaval?

Poftiţi să o vizitaţi. Sau, să o citiţi. Căci între aceste coperţi se află rădăcinile şi sămânţa vieţii mele din vis!

(Adrian-Silvan Ionescu)

Fragment



Baluri în giubea şi meşi ori în frac şi pantofi de lac

Ei au deschis ochii într-un leagăn moale de obiceiuri orientale; Noi am răsărit în larma ideilor nouă: ochii şi gândul părinţilor se îndreptau la Răsărit, a noştri ochi stau ţintiţi spre Apus! (Alecu Russo)

Faţă de multiplele posibilităţi de umplere a timpului liber aflate la dispoziţia contemporanilor, majoritatea facilitate şi de evoluţia tehnicii (precum cinematograful, radioul, televizorul şi omniprezentul internet), românii de acum un veac şi jumătate sau două nu aveau prea multe distracţii la alegere: muzica făcută în familie, la pianul aflat în orice casă cu pretenţii, teatrul, opera, conferinţele de la Ateneu, câteva rare concerte şi balurile, publice sau private.

În secolul XX, apariţia şi generalizarea folosirii aparatului de radio, a televizorului, a fonografului - cu urmaşii săi moderni pick-up, magnetofon, casetofon şi compact disc - iar în secolul XXI generalizarea reţelelor de socializare au adus o claustrare a familiei ce optează pentru a sta seara acasă, ascultând muzica preferată, jucându-se cu zecile de canale ale micului ecran sau corespondând pe internet. Ceea ce i s-ar fi oferit într-un spectacol public este savurat în propria locuinţă, trântit comod în fotoliu, în papuci şi pijama. Plăcerea ţinutei de gală, a sărbătorii personale prin vestimentaţia elegantă şi a succesului repurtat cu aceasta în cadrul obştii s-a pierdut. Satisfacţiile colective au dispărut în favoarea celor individuale, egoiste. Telefonul şi facilitarea comunicării la distanţă ne-au îndepărtat unii de alţii, ne-au înstrăinat şi au avut drept rezultat o diminuare a relaţiilor umane fireşti. Am început să fim foarte zgârciţi cu timpul nostru, care se scurge prea repede. Între timpul social, acela petrecut în exterior şi marcat, exclusiv, de problemele de serviciu, şi cel personal s-a creat o mare disproporţie în defavoarea ultimului. Existenţa noastră casnică s-a limitat doar la câteva ore de odihnă, şi acelea insuficiente. Reveniţi la orele serii în propriul cămin, extenuaţi şi îndobitociţi de activităţile curente şi de grija zilei de mâine, nu ne mai vine la îndemână să ne ferchezuim şi să ieşim la un spectacol sau la o petrecere. Ne postăm în faţa televizorului sau a computerului şi îngurgităm, aproape fără discernământ, orice program se derulează înaintea ochilor, fiind prea osteniţi pentru a mai dispune de capacitatea selectivităţii. Din aceleaşi motive, dar şi din acelea pecuniare, s-a modificat şi aspectul locuinţei, în care petrecem prea puţin timp pentru a putea căpăta o personalitate, o amprentă: ne mulţumim cu un modest apartament de bloc - atunci când nu suntem multimilionari şi nu dispunem de mai multe vile. În acest cuib doar dormim, mâncăm şi privim televizorul. Nu ne mai permitem să primim vizite, să avem un jour fixe, să deţinem un salon literar-artistic, să organizăm petreceri. Grătarul duminical, cu prietenii, este unicul lux pe care şi-l permit bugetarii fără preocupări cultural-artistice... Prin acesta se simt împliniţi şi dau aparenţa fericirii!

Cetăţeanul din secolul al XIX-lea întreţinea relaţii sociale mult mai puternice şi mai stabile decât urmaşul său de azi. Ele nu se bazau atât de mult pe interese economice sau politice, măsurate în funcţie de cuantumul de avantaje ce ar fi putut fi obţinute din întreţinerea respectivei legături. Atunci prieteniile erau adevărate, strânse şi diversificate. Viaţa în sânul familiei era armonios împletită cu aceea din afara casei. Românul se mândrea cu eleganţa locuinţei sale şi invita cât mai mulţi amici să i-o viziteze, găsind pentru aceasta o mulţime de pretexte: zilele onomastice sau de naştere ale tuturor membrilor familiei, avansarea în funcţie, victoria electorală, sărbătorile religioase sau naţionale. Bârfele sau anecdotele despre cutare sau cutare se răspândeau repede în oraş, fie prin presă fie din gură în gură, astfel că existenţa se ducea în public, ca pe o scenă, cu bucuriile şi veselia de vodevil sau cu tristeţile şi durerile dramei.

Întrunirile bărbăteşti, al căror loc era stabilit, în funcţie de statut şi de avere, la club sau la bodegă, ori mixte, cu soţiile şi familia la serate, vizite, sindrofii şi baluri, aveau o decenţă şi un rafinament astăzi pierdute. Fie puşi pe glume şi farse, fie cufundaţi în discuţii politice ori economice privind binele ţării, bărbaţii aveau întotdeauna un aer de seriozitate şi respectabilitate, începând cu ţinuta impecabilă, din care nu lipseau cravata corect legată, gulerul curat şi proaspăt scrobit, pălăria, mănuşile şi bastonul şi terminând cu limbajul academic. Nimeni nu circula cu capul descoperit. Era indecent să ai încălţămintea plină de praf sau de noroi ori să apari neras în faţa concetăţenilor. Costicii şi Miticii lui I.L. Caragiale se aflau şi ei acolo şi, chiar dacă nu foloseau un vocabular extras din dicţionar şi apelau prea adesea la mahalagismele specifice mediului din care proveneau, erau totuşi corect îmbrăcaţi pentru ca, măcar prin vestimentaţie, să nu-şi dea de gol originile modeste. Aşa procedau pe atunci toţi parveniţii. Astăzi, toate acestea s-au uitat. Cum, la fel, uitate sunt şi bunele maniere. Peste tot vezi noduri de cravată strâmbe şi lărgite sub un guler boţit şi descheiat pentru a face loc guşii ori respiraţiei şuierătoare a parlamentarilor şi businessmenilor noştri. Obraji ţepoşi, bărbii albăstrui, neglijente, se întâlnesc, de asemenea, la cel mai înalt nivel. Limbajul a suferit şi el modificări reducându-se, uneori, doar la variaţiuni pe aceeaşi temă a înjurăturii. Injuria groasă este atât de frecventă în toate mediile încât este deplasat a mai fi etichetată drept "birjărească", aşa cum se proceda acum 150 de ani când doar surugiii, vizitiii şi conducătorii de birje o proferau cu dărnicie, în special asupra echipajelor lor şi, ceva mai rar, asupra semenilor ce le apăreau, inopinat, în drum.

Discoteca sau clubul de astăzi sunt un urmaş degenerat al balurilor publice de altădată. Balul era o adevărată instituţie de socializare. Acolo se legau prietenii, se năşteau amoruri, se urzeau intrigi, se aranjau logodne şi mariaje. Era un bun prilej pentru tineri de a se cunoaşte şi de a se apropia, totul decurgând în limitele stricte ale politeţii. Dansul era unicul mijloc de apropiere corporală admis oficial. În timpul lui se puteau şopti vorbe dulci departe de privirile vigilente ale mamelor şi mătuşilor ce stăteau pe scaune de-a lungul pereţilor sălii. Strângerile mai insistente în braţe erau de neconceput. Dacă un cavaler mai îndrăzneţ avea o asemenea comportare impertinentă, sufocându-şi partenera într-o lungă îmbrăţişare, aceasta îl respingea cu indignare şi nu-i mai acorda alt dans. De asemenea, cavalerul nu-şi lipea palma de spatele partenerei, într-un gest de egoistă posesivitate, ci şi-o ţinea pe cant, perpendicular, sub omoplaţii acesteia. Palpări discrete ale degetelor, semne cu evantaiul care au creat un întreg limbaj codificat al îndrăgostiţilor erau singurele "licenţe" pe care şi le permiteau pe atunci tinerii amorezaţi. Nu era prea grav căci se purtau, invariabil, mănuşi, aşa că o atingere directă a mâinilor era exclusă. Chiar şi sărutul mâinii, drept mulţumire pentru dansul acordat, la sfârşitul acestuia, se depunea tot pe mănuşa fină, albă, de bal. Mai ştiu, astăzi, tinerii acest obicei care făcea să tresalte inima fetei de o feciorelnică emoţie? Cu siguranţă nu.

Există, totuşi, o asemănare între publicul sălilor de bal de altădată şi cel al ringului actual de dans în privinţa vestimentaţiei: un tânăr îmbrăcat în costum şi cu cravată ori o domnişoară în rochie lungă, de seară, ar părea deplasaţi într-o discotecă unde toţi poartă blue-jeans, maiouri cu inscripţii şi adidaşi cum, la fel de ridicoli ar fi fost în secolul al XIX-lea participanţii îmbrăcaţi în haine de zi, sport ori fantezi. Pentru bărbaţi fracul, vesta şi papillonul alb, cămaşa cu plastron scrobit, jobenul clac (dotat cu arcuri ce permiteau strângerea şi ţinerea lui sub braţ pentru mai multă comoditate şi... siguranţă căci, la garderobă, putea fi confundat şi luat alt ţilindru, în graba şi învălmăşeala plecării), mănuşi de castor şi pantofi de lac ori ghete de şevro, niciodată încălţările diurne, de box, cu talpă groasă în care erau bătute ţinte şi blacheuri ce ar fi putut zgâria parchetul, erau de rigoare. Cei lipsiţi de posibilităţi, care nu posedau asemenea haine, dar care doreau să fie prezenţi la petrecere, le puteau închiria de la un negustor. Pentru femei era rochia de seară, mult decoltată, albă sau în tonuri deschise, mănuşile lungi, pantofii de mătase, evantaiul şi carneţelul în care erau notate ordinea dansurilor şi numele partenerilor cărora le fuseseră acordate. O derogare de la aceste reguli nescrise ar fi părut o impoliteţe la adresa gazdelor, iar excentricii care ar fi îndrăznit să le încalce riscau să producă un scandal care i-ar fi transformat în "persona non grata" pentru ocazii similare, numele lor fiind şterse de pe lista invitaţilor. Iar acest refuz de a mai fi primit în lumea bună era echivalent cu o excomunicare din timpul Evului Mediu. Mult mai puţin rigoriste erau balurile mascate, unde oricine putea să se prezinte costumat cum voia. Să ne amintim de acele vremuri apuse, cu aerul lor vetust, uneori incomprehensibile dar atât de pline de şarm, când eticheta şi curtoazia erau literă de lege.

*
Balurile, costumate sau nu, se ţineau lanţ din 1 ianuarie şi până la Lăsata Secului, când se intra în Postul Mare al Paştilor. La noi, după "europenizare", adică după 1830, s-a adoptat acest obicei până atunci necunoscut şi nelegat de tradiţiile seculare din alte ţări. Acesta se impunea în Principate odată cu toate celelalte mode nou-venite din Apus: vestimentară, gastronomică, muzicală, literară, comportamentală etc.

Moda balurilor a fost introdusă de eleganţii ofiţeri imperiali sosiţi de atâtea ori cu armatele de ocupaţie ruseşti atunci când izbucnea un nou conflict al Colosului Nordului cu Imperiul Otoman - "omul bolnav" al Europei - menit a rezolva Problema Orientală, dar mai totdeauna rămânând fără un alt rezultat palpabil decât acela de ciuntire a teritoriului românesc, aflat pe atunci sub suzeranitatea sultanului. În 1790, după cucerirea cetăţii Bender, prinţul Potiomkin, favoritul împărătesei Ecaterina cea Mare, se stabileşte pentru un timp la Iaşi, unde îşi întemeiază o curte a sa, plină de fast şi de strălucire, la fel ca la Sankt Petersburg. Fusese urmat în campanie de o întreagă suită din care nu lipseau doamnele elegante ale capitalei imperiului. Acolo dădea adesea baluri, atât pentru desfătarea sa şi a curtenilor înfiretaţi şi împerucaţi ce-l înconjurau, cât şi pentru a-i impresiona cu opulenţa şi luxul afişat pe boierii locali. Atunci a luat prima dată contact protipendada româno-fanariotă cu o asemenea distracţie, foarte răspândită la curţile europene, dar totalmente străină în aceste ţinuturi. Generalul conte Alexandre de Langeron - regalist francez refugiat în Rusia după izbucnirea Revoluţiei Franceze - descria, cu multă imediateţă şi umor, felul cum îi trata kneazul pe noii săi supuşi vremelnici: "Prinţul dădea baluri moldovenilor. Avea aerul unui sultan care binevoia să adune în jurul său ultima clasă a supuşilor săi. Se prezenta acoperit de diamante şi abia saluta numeroasa adunare care se afla în faţa sa, în picioare şi în tăcere; el traversa mulţimea pentru a se aşeza la o partidă de cărţi, unde rămânea alături de Madame de Witte [Sophie de Witte, o curtezană grecoaică, soţia generalului de Witte, militar de origine poloneză] discutând cu ea."^[i]

Balul a fost, însă, adoptat cu mare entuziasm de elitele locale. Tot Langeron avea să noteze că o contribuţie esenţială la înnoirile şi rafinarea aristocraţiei locale au avut-o dansurile europene ce au fost introduse în acea vreme. El se arată admirativ la adresa boieroaicelor moldovence pline de calităţi, ce au deprins rapid noile mişcări, evidenţiindu-se în timpul petrecerilor ca bune dănţuitoare: "Dansul s-a dovedit, de asemenea, o revoluţie. Dansurile naţionale au fost interzise sau, în cel mai bun caz, desconsiderate. S-au deprins polonezele, anglezele, valsurile, şi aceste doamne având multe aptitudini pentru tot ce vor să înveţe, au ajuns într-un an să danseze de minune în vreme ce, când noi venisem în Moldova, ele nu ştiau nici să meargă."^[ii]

Cu accent critic, Radu Rosetti specifica în memoriile sale aflate "de la alţii" că, în pofida anumitor aspecte salutare pentru modernizarea ţării la început de secol XIX, trupele ţariste au avut un aport pernicios asupra moravurilor locale: "Se poate zice că, sub ocupaţie rusească, s-a întemeiat la Iaşi ceea ce se cheamă viaţă mondenă, înflorind însă odată cu ea adulterul, despărţeniile şi jocul de cărţi. (...) Armatele ruseşti au contribuit şi ele la această evoluţie în traiul boierimii ajutând nu puţin la depravarea moravurilor şi... introducând în Iaşi dansurile apusene."^[iii]

În următorul război ruso-otoman din 1806-1812, când s-a aflat staţionat în Bucureşti, generalul conte Mihail Andreevici Miloradovici - onorat de slugarnicele autorităţi locale cu titlul de "le sauveur de Bucarest" - solicită să fie trimişi câţiva profesori de dans de la Petersburg pentru a da lecţii doamnelor valahe în această artă.^[iv] Tot în acel timp, octogenarul mareşal prinţ A.A. Prozorovski, comandatul trupelor ruseşti, a adus la Iaşi pe Ivanov, dansatorul curţii imperiale, care, timp de un an, a dat lecţii doamnelor moldovence şi a organizat petreceri pentru patronul său. La expirarea angajamentului, când maestrul de dans trebuia să se întoarcă în Rusia, boierii au cerut să i se prelungească contractul, dar autorităţile militare au refuzat.^[v]

Nu numai doamnele, ci şi tinerii boieri au învăţat noile dansuri. Ce-i drept, vestimentaţia lor orientală îi cam stingherea atunci când trebuiau să execute piruete sau paşii eleganţi ai diverselor dansuri la modă. Unii oaspeţi străini au asistat la asemenea baluri şi au consemnat impresiile ce le-au lăsat acele petreceri ale elitei moldo-valahe. William Wilkinson, fostul consul general britanic din intervalul 1812-1816, evidenţia graţia doamnelor în comparaţie cu lipsa acesteia de la partenerii lor atunci când interpretau dansurile la modă: "Acest dans [hora, n. ASI] a ieşit de câţiva ani din modă în cercurile de frunte ale societăţii şi au fost introduse contra dansurile englezeşti, valsul şi mazurca poloneză. Majoritatea doamnelor le dansează bine, dar bărbaţii foarte mediocru, îmbrăcămintea lor fiind o mare piedică în ducerea lor la bun sfârşit."^[vi] Tot el amintea că, în Bucureşti, existau câteva cluburi după modelul celor vieneze unde, în timpul Carnavalului, erau organizate, de trei ori pe săptămână, baluri mascate, foarte apreciate şi frecventate de un public larg, nu totdeauna din protipendadă: "Există, totuşi, cluburi potrivite diferitelor ranguri sociale; cel mai important dintre ele la care este abonată curtea şi cei dintâi boieri este evidenţiat prin apelativul de Club-nobil; este frecventat de multă lume spre sfârşitul Carnavalului şi, cu toate că numele său indică o perfectă selecţie socială, nu de puţine ori permite accesul persoanelor de toate categoriile aflate sub mască. Cei cu mari pretenţii nu dansează aici dacă nu sunt mascaţi."^[vii]

Pictorul scoţian de compoziţii istorice şi prim autor de panorame, Robert Ker Porter, călător înveterat şi prolific memorialist, care a poposit în 1820 la curtea domnitorului Alexandru Suţu, la Bucureşti, a asistat la un concert urmat de un bal dat în casa unuia dintre boierii de seamă ai ţării. Evenimentul l-a descris în amănunt şi cu umor: "Nerăbdătorii dansatori au fost într-un moment pe ring. Uriaşele işlice ale boierilor au fost abandonate; splendidele lor giubele au avut aceeaşi soartă; şi fiecare dintre foştii locatari ai acestei magnifice străluciri au apărut imediat alături de partenera dorită, îmbrăcaţi cu o jachetă foarte elegantă, roşie, gri sau în alte culori, brodată fantezist. Această vestă mai strâmtă se potrivea bine pe trup şi nu dădea rău cu poalele unduitoare ale halatului de dedesubt care era strâns la mijloc de un splendid şal; nici o parte a acestei toalete uşoare nu discorda cu mişcările elastice ale dansului. Dar ceea ce rămânea nu era deloc în armonie cu acest aspect tineresc. Fiecare bărbat avea capul ras şi în creştet purta o calotă mică, roşie, ce expunea mare parte din această chelie în faţă şi în spate, precum şi marile urechi albe; care, cu ajutorul mustăţilor şi bărbilor zbârlite, de toate nuanţele, dă întregului grup aşa un aspect ciudat încât atunci când saltă în cadril şi cotillion, sau când îşi târşesc picioarele în contradansul englezesc ori când se învârtesc în viteza ameţitoare a valsului, nimic nu poate ilustra o scenă mai grotescă. Capete asiatice, trupuri de balerini italieni, rezidenţi austrieci, englezi şi alţi străini îmbrăcaţi simplu, cu toate doamnele gătite în mode pariziene sau ruseşti, nu pot prezenta decât un spectacol în constantă mişcare, la fel ca figurile dintr-o mascaradă de lanternă magică, pe care nu mi le pot aminti decât cu un zâmbet."^[viii]

O rememorare similară are şi consilierul legaţiei daneze de la Constantinopol, Clausewitz care, în 1824, îndreptându-se spre capitala Imperiului Otoman pentru a-şi lua postul în primire, face o oprire la Bucureşti pe 4 mai. A fost primit la palat de domnitorul Grigore Ghica al IV-lea. Edificiul i s-a părut urât şi neîncăpător oaspetelui străin. S-a mirat văzând că atât în suita cât şi în garda de arnăuţi a prinţului nimeni nu purta arme, dar i s-a spus că acestea fuseseră confiscate de otomani după înăbuşirea Eteriei greceşti. Dar cel mai mult îl uimeşte să vadă toate doamnele îmbrăcate în toalete de bal deşi era doar 10 dimineaţa, oră total nepotrivită pentru asemenea ţinute. În acea zi era, însă, onomastica unuia dintre fiii domnitorului şi la palat era recepţie iar seara bal. Acolo i-a văzut Clausewitz pe boieri dansând în caftane şi cu tichii roşii pe cap, pe care, după un timp, şi le-au scos pentru că li se făcuse prea cald.^[ix]

Şi Ion Ghica evoca un bal din 1827 în care dănţuitorii, pentru a ţopăi mai în voie, evoluau doar în ciorapii de piele moale, numiţi meşi sau mestii, pe care îi purtau vârâţi în celelalte tipuri de încălţări, mai grele: "Când era să înceapă danţul, boierii cei tineri îşi lepădau giubelele şi papucii, rămâneau numai în meşi şi alergau de luau fetele şi cuconiţele la joc, la poloneză, la parolă, la vals şi la ecossaise."^[x] Şi el îi amintea pe maeştrii de dans, neaoşi sau alogeni, care-i învăţaseră pe tinerii de viţă mişcările potrivite şi gestica de curtoazie în asemenea ocazii: "Cocoratu, până a nu fi eclipsat de profesorul Duport, fiul celebrului baletist dela Opera cea mare din Paris, a apucat d-a format mai mulţi elevi demni de talentul său, tineri, feciori de boieri, care pe strade, în saloane ca şi la bal, nu au lipsit niciodată de a se ţine în a treia poziţiune, nici de a face cele trei reverenţe prescrise de artă, chiar de ar fi fost în camera cea mai strâmtă, a sta cu corpul şi cu braţele încovoiate graţios şi cu buzele pungă ţuguete. Unul a purtat chiar, până a murit, titlul meritat de Maître de grace."^[xi]

Doctorul Constantin Caracaş, arhiiatros (medic şef) al Bucureştilor, a elaborat un studiu despre starea de sănătate a populaţiei Valahiei, intitulat Topografia Ţării Româneşti şi publicat postum, în 1830, la doi ani după decesul vestitului medic în urma unei epidemii de ciumă căreia îi căzuse victimă îngrijindu-i pe cei contaminaţi. Pe lângă intensa pledoarie ce o face în vederea folosirii băilor, atât de necesare păstrării unei sănătăţi generale a organismului, Caracaş abordează şi problema necesităţii mişcării fizice zilnice a conaţionalilor săi, care duceau o viaţă destul de sedentară, mai ales cei din vârful ierarhiei sociale. Dansurile la modă introduse de ofiţerimea muscală în timpul ocupaţiilor - "cadrilul englezesc, mazurca leşească şi valsul german" - i se păreau potrivite pentru întreţinerea condiţiei fizice, mai ales că unele erau destul de solicitante după părerea sa: "Nici valsul, dansul nemţesc cunoscut ca vătămător sănătăţii, nu le este stricător, fiindcă-l joacă cu moderaţie, fără mare iuţeală şi cu mici pauze, când se odihnesc."^[xii] Dar el constata că, din cauza vestimentaţiei lungi şi largi (anterie, binişuri, giubele), totalmente improprii pentru asemenea mişcare, dansatorii transpirau abundent şi se puteau îmbolnăvi consumând băuturi răcoritoare şi îngheţată care le puteau provoca afecţiuni ale căilor respiratorii precum răceli, bronşite sau chiar pneumonie. O altă cauză ce le-ar fi putut afecta sănătatea era praful stârnit din podele de ţopăielile dansatorilor şi aerul închis, mirosul de transpiraţie şi căldura excesivă a sălilor de dans, prea mici şi improprii unor petreceri de anvergură.

Tot la un bal se lansează şi-şi găseşte viitorii comanditari din Bucureşti pictorul maghiar Barabás Miklós. Abia sosit în capitala Valahiei pe 8 noiembrie 1831 în căutarea unei clientele pentru portretele sale, tânărul artist a fost invitat la balul de Sf. Nicolae, organizat în cinstea onomasticii ţarului Nicolae I. Prezident Plenipotent al celor două principate era generalul conte Pavel Dmitrievici Kiseleff, un om luminat, iubitor şi cunoscător al artelor care, cu acea ocazie îl cheamă chiar la începutul serii să stea de vorbă cu el şi să-l recomande unei prinţese rusoaice în compania căreia onora balul, spre a executa portretul fiicei acesteia. După conversaţia privată de circa 15 minute - onoare excepţională acordată unui venetic fără poziţie socială şi fără avere, dar dotat cu talent şi forţă de muncă - artistul a fost luat pe sus de întreaga asistenţă care nu-l cunoştea, îl credea vreun tânăr diplomat şi, aflând că este pictor a primit, pe loc, invitaţii şi cereri de portrete ale înaltei societăţi bucureştene, care nu voia să rămână mai prejos decât generalul Kiseleff.^[xiii] După cum se vede, balurile nu erau exclusiv locuri de distracţie, de dans şi de întâlnire pentru cei tineri, de ţesere a unor poveşti de amor şi de stabilire a unor mariaje, ci şi mediu propice pentru noi cunoştinţe şi pentru legarea unor relaţii de afaceri lucrative, ca în cazul de faţă.

Românii se mândreau cu balurile lor publice, cu ornamentaţia specială a sălilor, cu eleganţa doamnelor ce participau la ele, care nu erau cu nimic mai prejos decât modelele Europei civilizate. Într-o cronică a petrecerii din prima zi a anului 1839 dată în Sala Momolo din Bucureşti era menţionată, cu fatuitate, această similitudine cu evenimente similare din străinătate: "Balul de ieri [duminică 1 ianuarie 1839] a fost atât de nobil cât poate a se asemăna cu ori care bal din oraşele cele luminate din Europa. Sala au fost plină. Nobilitatea toată, damele cele strălucite mai mult înfrumuseţa sala. O adunare de bucurie se vedea între toate damele. În bal se vedea de obşte toţi rumânii cu deosebită bucurie şi mulţumire pentru buna orânduială şi regulă ce se păzeşte întocmai ca în cele mai însemnate săli de adunări obşteşti pentru petrecere. O mulţime de măsci de tot felul şi cu purtare delicată însoţită de vorbiri cu duh desfăta pe privitori şi îi mulţumea."^[xiv] În aceeaşi notiţă erau date informaţii şi despre muzica de bună calitate asigurată de o orchestră formată din instrumentiştii proveniţi din mica armată a ţării, dirijaţi de talentatul violonist şi compozitor Ludovic Wiest^[xv], ce deja se stabilise în Capitală: "(...) Orchestră prea bună şi prea frumoasă, compusă de D. Vist Capelmaister, cu 24 de bărbaţi vrednici din miliţia Naţională, ce sunt şcolari ai D. Vist, care îşi meritează toată lauda pentru silinţa ce au pus cu toţi şcolarii militari ce-i are, şi cu adevăr ori cine au auzit această armonie va zice că este o orchestră din cele mai alese din părţile cele luminate."^[xvi] Într-un alt comentariu era evidenţiată aceeaşi mândrie naţională că românii ajunseseră să organizeze baluri la fel ca în alte ţări, iar oaspeţii străini puteau să certifice aceasta datorită stilului rafinat şi diversităţii costumelor: "Balul Masché de joi în 2 ale aceştii luni [februarie 1839] în sala DD Momolo şi Boreli a fost prea frumos, mulţimea măştilor în felurimi de costumuri da fieşcăruia nişte întrebări serioase, picnicul de Sâmbătă [4 februarie] a fost şi mai frumos, împodobit de toată nobilimea naţională, brilianturile strălucea în capetele damelor şi coconiţelor, aici nu să vedea alt decât o bucurie în inima fieşcăruia, aici să vedea dragostea naţională unul către altul cu delicateţe, fieşcare străin să bucura într-o soţietate aşa de nobilă a să afla, şi cu adevărat că de să va duce vreun străin în patria lui va zice că şi rumânii sunt în civilizaţia celor mai luminate neamuri." ^[xvii] [subl. ASI]

În aceeaşi sală, spre finele lunii ianuarie, avea loc o mascaradă cu aflux de public unde costumele au fost mult apreciate, mai ales inspirata ţinută de ursari ce au arborat-o nişte participanţi: "Balul masché de la D. Momolo de duminică în 22 [ianuarie 1839] a fost atât de plin cât mai nu putea omul umbla, o mulţime de măsci în felurimi de costumuri cu deosebite întrebări, dar între toate acestea, numai ursul a făcut şi mai mare impresie în rola lui Cins[titului] public care cu jocul lui şi cu închipuirea lui cea de urs adevărat făcea pe unele coconiţe a se speria; era şi doi ursari din care unul cânta foarte bine cu vioara cântecul ursului, cel de al doilea bătea în ciur şi vorbea foarte bine ţigăneşte." ^[xviii]

Ultimul bal din sezonul 1839 s-a desfăşurat în noaptea de Lăsata Secului şi s-a terminat mai devreme decât de obicei pentru că pioşii participanţi voiau să respecte tradiţiile creştine şi, în următorul interval, să se dedice postului şi rugăciunii: "Balul Masché de Duminică [5 februarie] a fost un bal frumos dar nu aşa plin, ştiind că după 12 ceasuri din noapte ne cheamă religia cea sfântă ca să dăm sfârşit de o petrecanie de 40 de zile în veselie, jocuri, nunţi, soarele şi mâncări deosebite; zioa să luminează cu sunetul clopotelor care ne vesteşte că s-au apropiat ceasurile de spăsenie să mergem la Sfânta Biserică, că acum intrăm într-o viaţă noă, o viaţă sănătoasă, o viaţă bine cuvântată de Dumnezeu, când ne vesteşte toaca ceasul sfintei slujbe, să nu trecem numai cu auzul ci să şi ne ducem, că acolo aflăm mângâierea. Acolo aflăm ajutorul, acolo dobândim norocire să dăm laudă a tot Puternicului Dumnezeu pentru mila lui cea bogată ca să ne învrednicească a ajunge Sf. Înviere a Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos, să ajungem şi primăvara cea veselitoare. (...)".^[xix] De aici reiese că gazetarul care făcuse aşa descrieri entuziaste petrecerilor din carnaval nu era doar cronicar monden, ci şi un educator şi un bun creştin care îşi îndemna cititorii la cumpătare şi viaţă cucernică în timpul Postului Mare.

Presa dorea să aibă cititori informaţi, bine documentaţi, aşa că anumiţi termeni preluaţi tale quale din limbi străine fără a le fi cunoscut înţelesul le erau explicaţi, aşa cum făcea autorul unei notiţe din "Albina Românească" din Iaşi în ianuarie 1840 referindu-se la "Contra-danţ": "Mulţi socotesc că acest danţ, de aceea aşa se numeşte, pentru că persoanele dănţuiesc una cătră (contra) alta. Însă numele se trage de la englezescul Country-dans [sic] (dans de ţară)."^[xx]

În 1842, nişte actori ai teatrului francez din capitala Moldovei anunţau că îşi închiriază sau îşi vând recuzita de spectacol oricăror doritori, spre a fi folosită la baluri costumate.^[xxi]

Pentru ca participanţii să fie sprinteni şi să cunoască mişcările elegante ale fiecărui dans de salon ce era practicat la aceste petreceri, au apărut profesori de dans. Josephine Hain, care se recomanda drept "maîtresse de dance à Jassy" îşi făcea o bună reclamă în coloanele "Albinei Româneşti" la 1846, anunţând amatorii că nu va rămâne în oraş decât scurt timp şi enumerând lunga suită de dansuri la modă pe care le stăpânea: "Cadril Parisian, Cadril franţez à la rose, Cadril de Salon, Cadril Unguresc, Anna-Cadril, Polca à la Vienne, Mazur, Cracovianca, Vals în doi paşi, Galopadă Angleză, Cotelion şi Minuet."^[xxii] (ANEXA 1 a.) Tot la Iaşi, peste câţiva ani, şi-au căutat clientela şi alţi doi profesori veniţi de peste hotare, Heinrich Montchan^[xxiii] şi domnul Corvin^[xxiv] care dădeau asigurări asupra metodei lor eficiente şi rapide de predare a celor mai complicate dansuri la modă. (ANEXA 1 b. şi c.) Cel dintâi propunea şi exerciţii de gimnastică, atât pentru copii cât şi pentru maturi.

Tot la Iaşi apar, cu timiditate, şi primii cronicari ai balurilor. În 1841, sub titlul O căutătură asupra carnavalului, reporterul "Albinei Româneşti" făcea o prezentare plină de poezie a evenimentelor din acel sezon, atrăgând atenţia asupra similitudinilor acestora cu acelea din capitala Franţei prin eleganţa şi pasiunile stârnite în sufletele participanţilor: "Modele Parisului, înfrumuseţate de graţia damelor Moldovene, înfăţoşa o magică vedere a zânelor în templul Terpsihorei, unde armonia însufleţea feţele de bucurie şi înaripa pasurile grupelor plutitoare care, ascultătoare legei cadenţei, cu măestrică ştiinţă când urca, când desfăcea labirintul danţului. După asemenea îndeletnicire ostenitoare a nopţei, zilele adăogea îngrijirea toaletelor pe sara viitoare, studiul figurilor celor nouă [de danţ] şi clasificaţia cavalerilor dănţuitori la terminul cadrilurilor hotărâte. (...) Când despre altă parte, balurile măscuite era pline de masce, de voe bună, de intrigării şi de aventuri. (...)."^[xxv](ANEXA 2) Peste doi ani, în paginile aceleiaşi publicaţii apare un nou comentariu asupra carnavalului ieşean, redactat mai ironic, mai sarcastic la adresa elitei care nu trăieşte decât pentru plăceri şi nu mai are timp să se bucure de pretimpuria regenerare a naturii, lăsată doar pe seama "fiilor naturii, pe săteni şi paserile ceriului". Aceasta pentru că doamnele sunt mult prea ocupate cu alegerea seratelor şi balurilor dintr-o lungă listă mondenă şi cu pregătirea toaletelor, consemnate cu râvnă în jurnale şi apoi analizate în tristele şi anostele zile de după Lăsata Secului: "Greutatea nu este astăzi lipsa desfătărilor ci îndoiala alegerei. Plăcerile acestor întruniri, cu atâta se fac mai preţioase cu cât vom lua aminte că fieşicare har, fieşcare surâdere a damelor este răscumpărată greu prin mii ostenele şi jertfe! Noaptea lor este hărăzită plăcerilor şi ziua, adică de la amează până la periodul simbolic al Moldo-Românilor numit toaca, o au sfinţită învăţăturei şi reflecţiilor celor mai adânci. Raza indiscretă a soarelui străbătând prin draperia ferestrelor, răpeşte încă de la ameazăzi pe dame din somnul legănat de mii de visuri. Ochiul, abia deschis, este pironit pe programe cuprinzătoare de a lor însărcinări înmiite şi pe când buza soarbe din teasul chinez ciocolada, ochii cu adâncă loare aminte petrec registrul cel plin de felurite iscodiri a jurnalului de modă! Dorinţa a nu se abate de la acel talisman o face a conteni repaosul molatic, aruncând preste sine o uşoară neglijé, a lăsa casnicile interesuri, îngrijiri a prostimei, şi cu pas repede a intra in templul luxului. Aici Sibilele modiste fabrică necontenit zalele şi armele ce asigură damelor triumful biruinţei lor, înregistrate într-o condică cu oarecare observaţii, care cu deamănuntul au a se ceti în Postul Mare, periodul cel amar, în care damele plâng păcatele carnavalului; iar bărbaţii plătesc datoriile lor!"^[xxvi] (ANEXA 3)

Baluri erau oferite, la curte, cu ocazia onomasticii sau zilei de naştere a domnitorului sau a capului puterii protectoare, adică a ţarului Rusiei. Foaia bucureşteană "Cantor de Avis şi Comers" relata cum a fost serbată ziua principelui Alexandru Dimitrie Ghica, pe 30 august 1839, de Sf. Alexandru: "Era apusul soarelui pe când deodată o lumină mare au ocolit palatul M.S., acolo era întocmit un Bal strălucit, decoraţiile din lăuntru cele de organtin şi verdură pe toţi i-au pus la mirare, toate înfăţoşa un ce magic şi înveselitor încât pricinuia o uimire plăcută; muzica cea armonioasă înveselea îndoit pe deosebitele persoane ce întocmea această strălucită petrecere; bufetu avea cele mai delicate şi tehnice lucruri pe cât fineţea meşteşugului până astăzi au putut născoci şi poame de tot felul câte timpul produce în prinţipat şi afară. La acest bal să afla M. S. Prinţul Miloş Obrenovici^[xxvii], Prinţul Mihail^[xxviii] fiul înălţimei sale, DD Consulii puterilor streine şi străluciţii nobili, DD Militari şi fruntea neguţătorilor. (...)"^[xxix]

Şi la Iaşi se proceda la fel de Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril, onomastica domnitorului Mihail Sturdza, sau de Sf. Nicolae, onomastica ţarului care era serbată cu deosebită solemnitate, spre a se arăta obedienţa faţă de puterea protectoare. Iată cum a decurs balul dat la palat, în 1838, în cinstea puternicului împărat al Tuturor Rusiilor, sub vigilentul ochi al consulului acreditat la Iaşi, Karl von Kotzebue, fiu al dramaturgului german August von Kotzebue şi frate al scriitorului şi memorialistului Wilhelm von Kotzebue şi cu navigatorul Otto von Kotzebue: "La 9 ceasuri sara Pre Î. Domn şi M. S. Doamna au priimit cu multă bunăvoinţă pe poftiţii la această adunare Domnească. Mulţimea oaspeţilor umplea sala şi apartamentele atingătoare, care strălucea de înmiite lumini şi diamanturi a doamnelor. M. M. Sale să împărtăşe de această adunare adresuind la fieşcare câte un cuvânt binevoitor. M. S. şi D. Consulul Rosii au deschis balul, a căruia danţuri au ţânut păn după mezul nopţii, când au urmat o cină strălucită în care s-au închinat toasturi în sănătatea augustului nostru Protector şi a Pre Î. Domn. După cină iar au urmat voioase danţuri păn la 3 dimineaţă."^[xxx]

Consulul rus Karl de Kotzebue era un om foarte elegant, un adevărat dandy ce se îmbrăca după ultima modă dar şi un mare jucător de cărţi care-i momea pe mulţi boieri localnici la masa de joc unde se miza pe sume foarte mari, aşa cum evoca în memoriile sale, redactate la vârstă înaintată, tânărul pe atunci agent al carantinei din Sculeni, Nikolai Karlovici Giers^[xxxi]. Vasta reşedinţă a consulului era mereu deschisă elitelor ieşene - era un mijloc de a şi-i fideliza pe moldoveni dar şi de a afla bârfe şi detalii picante din viaţa secretă a acestora ce i-ar fi putut fi utile la un moment dat în activitatea sa diplomatică. Giers care, sosit la Iaşi în toamna lui 1841, era un constant vizitator al superiorului său ierarhic, nota, cu uimire, cu câtă uşurinţă o recepţie se transforma într-un bal ad-hoc: "Multă lume obişnuia să se adune în enorma sală de recepţii a casei consulului, în special lunea, când erau invitate şi doamnele. Adesea se organizau dansuri cu asemenea ocazii - o plăcere căreia moldovenii i se dăruiau cu mult entuziasm."^[xxxii] (subl. ASI)

Costache Negruzzi relata, cu mult umor, în Scrisoarea IX (Fiziologia provinţialului) ce efect avea prezenţa la un bal al curţii din Iaşi asupra unui "boier ţinutaş", întors aproape năucit în localitatea sa de provincie unde vecinii, tare curioşi, vin cam neinvitaţi la el acasă spre a afla ce a văzut şi auzit în Capitală, fapt ce-i dă ocazia să le servească nişte istorii ca din "O mie şi una de nopţi": "Seara toţi provinţialii de ambe sexe năvălesc la dânsul. După ceremonia dulceţilor şi a cafelei, cocoana începe a-şi arăta turbanul, şi boierul a spune novitale. Spune cum a petrecut; cum s-a eglindisit la bal la curte; ce mai cofete şi ghieţate a mâncat; cum îl invitau toate damele la danţ; cum era balul de frumos; sala era pardosită cu oglinzi, pereţii de proţelan, uşile de cristal şi mobilele de chihlimbar, şi alte minunăţii şi mândreţe care fac pre prietenii săi să casce gurile ascultându-l; şi iacă materie de vorbă cel puţin pentru două luni."^[xxxiii]

Charles Doussault, plasticianul francez care a petrecut mai mulţi ani în Ţara Românească, fiind un apropiat al primului domnitor regulamentar Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842), a executat două schiţe cu Serată la palatul domnesc din Bucureşti şi Serată la Iaşi ce au fost publicate, în 1848, în Album Moldo-Valaque.^[xxxiv] În ambele se remarcă melanjul de straie orientale purtate de boierii conservatori, bătrâni, şi toaletele de ultimă oră ale doamnelor din înalta societate şi ale tinerilor şcoliţi în Occident ori ale demnitarilor acreditaţi în Principate. Acest contrast era atractiv pentru ochiul artistului care găsea aici exoticul unei călătorii la Porţile Orientului: rochii de bal ca la Paris, cu berthe de dantelă fină peste delicaţii umeri goi, coafuri cu zulufi după ultimul jurnal, fracuri negre pe talie şi fracurile brodate cu fir de aur ale consulilor străini, mundirele militare cu epoleţi strălucitori şi bicornuri cu penaj alături de giubelele şi anteriele largi ale boierilor veliţi ce, adesea, continuau să stea turceşte pe o sofa, cu işlicul sau gugiumanul pe cap, ca în vremurile apuse, nefiind în largul lor pe un fotoliu sau o banchetă de stil apusean. Aceste două imagini au fost reproduse de foarte multe ori în periodice sau în volume de istorie, uneori chiar fără a fi specificat autorul, devenind aproape un loc comun pentru ilustrarea modernizării Principatelor Române.

Comentând, în treacăt, balul de Sf. Nicolae din 1843 dat la Curte, reporterul de la "Vestitorul Românesc" avea ocazia să fie moralizator la adresa risipei pentru toalete, remarcând eleganţa simplă a doamnelor din înalta societate valahă ce dădeau un bun exemplu de urmat pentru femeile din categoria medie a societăţii locale, care făceau paradă de lux deşănţat: "Strălucitul bal ce s-a dat la Palat pentru sărbarea preţiosului nume al Măriei Sale Împăratului NICOLAE, a fost cu atât mai frumos cu cât damele cele mari erau împodobite în toalete cu adevărat elegante, dar pline de simplitate nobilă. Ar fi de dorit ca această mântuitoare pildă să se urmeze şi de celelalte clase ale societăţii. Luxul, adecă cheltueli mai presus de venitul fie căruia, dărăpănă stările, îndeamnă pe oameni la fapte netrebnice, ca să poată [să] întâmpine nişte trebuinţe zadarnice izvodite de o mândrie nesocotită, şi aduce cu sineşi urmări cumplite, căci vin bătrâneţele însoţite fireşte de neputinţă şi cu atât mai mare cu cât să văd încunjurate de lipsă fără nădejde de a se pute ajutora prin strădanie ori este cunoscut, sau necunoscut cel predat luxului. De este cunoscut, podoaba cea din afară nu adaogă nimic cu meritul lui, ba încă cu cât este mai simplu la îmbrăcăminte şi mai blajin la purtare, cu atât mai mult trage asupră-şi cinstirea obştii; iar de este necunoscut, apoi luxul nu-l poate recomanda căci cei sănătoşi la minte preţuesc pe fiecare după caracterul, purtarea şi destoinicia sa."^[xxxv] (subl. ASI) În 1845 s-a procedat la fel de onomastica ţarului: dimineaţa slujbă şi Te Deum la Mănăstirea Sărindar, cu prezenţa consulului general rus şi a tuturor oficialităţilor civile şi militare, urmată de vizite de felicitare la consulat, iluminarea centrului oraşului şi un bal la palatul domnesc seara.^[xxxvi] Descrierea petrecerilor nu era prea amplă şi amănunţită, deoarece trupele ruse fuseseră retrase din ţară iar această celebrare era doar o manifestare formală, făcută de ochii omnipotentului consul general rus din Capitală, care trebuia să raporteze la St. Petersburg îndeplinirea ei ca o sarcină şi un semn obligatoriu de supunere faţă de ţar. Peste 7 ani, când în ţară erau din nou cantonate armatele ruse ca asigurare a liniştii locale după revoluţia din 1848, au fost date baluri, fie la palat fie la reşedinţa comisarului rus, atât de ziua de naştere a ţarului, care era la începutul verii, cât şi iarna, când era onomastica sa. Aceeaşi foaie bucureşteană anunţa cu emfază: "Al 52 aniversar al naşterii M. Sale Împăratului tutulor Rusiilor s-a serbat eri [25 iunie 1850] cu cea mai mare pompă. (...) Seara s-a dat un bal măreţ de către Ex. Sa lietenantul general Duhamel^[xxxvii] în frumosul palat de vară ce ocupă în faţa grădinei Kiseleff şi care este al Ex. Sale marelui vornic Constantin Cantacuzino. Toată faţada casii era luminată foarte strălucit. O mulţime de lanterne cu felurite feţe sta atârnate de pomi sau presărate de-a lungul aleelor şi pe parterurile de verdeaţă ale întinsei grădini. Cinci muzici militare răspândite în curte şi în grădină cânta necontenit. Trei cete de soldaţi, aşezate în deosebite puncturi, cânta arii naţionale ruseşti. Un cort frumos se pusese pentru cină şi în dreptul lui ţifra Mărirei Sale Împăratului coprinsă de foc. Patru bufeturi era deschise persoanelor ce dorea să se răcorească. Apartamentele casii era luminate cu un luxu şi un gust minunat. Banda subt direcţia d. Wiest, întâiul nostru violist, aştepta semnul. Măria Sa Preaînălţaul nostru Domn, toate notabilităţile din amândoă armiile [rusă şi otomană, n. ASI], DD consuli ai deosebitelor puteri, funcţionarii şi nobleţa ţării, şi o mulţime de alte persoane mai deosebite coprinsese din vreme apartamentele şi numeroasele alee ale grădinii. Un cer senin şi o atmosferă răcoroasă contribuia foarte a înfrumuseţa această serbătoare câmpenească. La 9 ceasuri se dete semnul şi jocurile începură şi urmară până la miezul nopţii când se întrerupseră de un foc măreţ de artificii, care luă săvârşire prin ţifra Mărirei Sale încungiurată de lumină şi asvârlind raze strălucitoare în toate părţile. Îndată fu salutată cu ura repetate. La un ceas trecură la cină şi peste vr-o câteva minute Ex. Sa generalul Duhamel a purtat un toast în sănătatea Împăratului. Îndată se descoperi ţifra ce era pusă în dreptul cortului şi fu priimită cu aclamaţii entusiaste în mijlocul celor mai frumoase bucăţi cântate de muzicile militare. (...) Soţietatea s-a tras pe la revărsatul ziorilor".^[xxxviii] La începutul lui decembrie, de hramul Sfântului Nicolae, după ceremoniile religioase de dimineaţă cu Te Deum la care a slujit chiar mitropolitul, 101 salve de tun şi o paradă a trupelor imperiale, la lăsarea întunericului a fost organizată petrecerea mult aşteptată la curte: "Seara tot oraşul era iluminat într-un chip încântător. Lumea avea osebită plăcere a admira luminaţia palatului Domnesc, a otelurilor ocupate de autorităţile ruseşti. Printr-această strălucită iluminaţie floarea societăţii din capitală mergea la balul curţii dat în cinstea Măriei Sale şi pregătit cu un gust şi un lux foarte raru. La cină s-au purtat mai multe toasturi în sănătatea Măriei Sale Împăratului şi a toatei augustei familii. Cu această ocazie Măria Sa Vodă a binevoit a da oştirilor de garnizon în capitală porţii de mâncare şi de vin. Cinstitul Magistrat a dat mese la mai mult de 1.500 săraci."^[xxxix] Aşa cum reiese din această notă, onomastica ţarului trebuia să fie motiv de sărbătoare şi de bucurie pentru toată lumea, inclusiv pentru norod, căruia i se ofereau, cu generozitate, bucate şi băutură, pe cheltuiala municipalităţii.

Tânărul agent consular Giers a fost impresionat de valoarea bijuteriilor purtate, la balul de Sf. Nicolae din 1841, de doamnele moldovence: "Primul mare bal a fost dat de domnitor pe 6 decembrie, cu ocazia zilei onomastice a împăratului Nikolai Pavlovici, prea augustul patron al Moldovei. Acea zi era totdeauna sărbătorită cu neobişnuit fast. (...) Toată înalta societate şi clasa de mijloc din Iaşi era prezentă la acest bal. M-am pierdut în admiraţia profuziei de diamante purtate de doamne, în special de cele de vârstă mijlocie. Multe dintre ele aveau diamante care în prezent nu s-ar putea cumpăra cu mai puţin de treizeci sau patruzeci de mii de ruble, iar unele etalau scule chiar mai scumpe. Toate acestea erau bogăţii moştenire. Ca peste tot în Răsărit, pasiunea pentru pietre preţioase a fost preponderentă la un moment dat în principate. Îmbrăcămintea purtată de doamne era făcută după ultima modă. Doamnele moldovence sunt cunoscute pentru manierele şi vivacitatea lor, pentru buna-dispoziţie, pentru gentileţea şi naturaleţea elegantă dar puţine dintre ele au realmente maniere nobile, acea distincţie înnăscută pe care e dificil să o deprinzi de la alţii. Aşa cum deja am spus, femeile sunt foarte frumoase. Nu întâlneşti deloc sau foarte puţin feţe lipsite de distincţie, aşa cum sunt la alte adunări europene, fără a exclude Petersburgul nostru. În ceea ce priveşte frumuseţile, acestea erau foarte multe."^[xl]

Nu este vorbă, municipalitatea se îngrijea de confortul locuitorilor urbei. Spre a le fi participanţilor mai cu înlesnire deplasarea la sălile de spectacol sau de bal, în Iaşi au fost introduse, în februarie 1848, două omnibuse care circulau pe un anumit traseu şi după un orar special doar în zilele când erau programate respectivele evenimente.^[xli] Orarul de plecare spre teatru era ora 18.45 sau 19.30 şi întoarcerea când se termina reprezentaţia, iar spre bal la orele 20.30, 21.30 sau 22 iar la întoarcere petrecăreţii îl puteau lua la orele 23, 24, 1, 2 sau 3 a.m., după dorinţă. (ANEXA 4)

În sala teatrului ieşean, spectacolele şi balurile se succedau cu o ritmicitate cunoscută de toată lumea. În februarie 1843, la terminarea sezonului, era programat un bal mascat urmat de o reprezentaţie a trupei româneşti de teatru şi a celei franceze care prezentau, la prânz, "trei tablouri vii" - de la termenul franţuzesc tableaux vivantes - urmate seara de un alt bal.^[xlii] O figură a Iaşilor, învăluită în aura romantismului, a fost Alexandru Hrisoverghi, ofiţer şi poet, mort tânăr în urma pneumoniei transformate în ftizie galopantă, dobândită în urma unei aventuri cu o doamnă din înalta societate pe care trebuise să o părăsească în grabă, escaladând fereastra şi sărind de la primul etaj, sumar îmbrăcat, în timpul unei ierni geroase, spre a nu fi surprins de soţul acesteia, revenit inopinat dintr-o călătorie.^[xliii] La un bal din 1836, frumosul aghiotant domnesc s-a îmbrăcat într-un costum de templier, ceea ce a făcut pe o doamnă, căzută în extaz la vederea lui, să-i facă un compliment plin de galanterie şi de neechivoce promisiuni: "Eşti frumos ca un soare!"^[xliv]. Din păcate, acel soare a apus prea repede...

---

[i] [Generalul conte Alexandre de Langeron], Jurnalul resboaielor făcute în serviciul Rusiei la 1790 de Generalul Comite de Langeron, în "Documente privitoare la Istoria Românilor. Urmare a colecţiunei lui Eudoxiu de Hurmuzaki", supliment I, vol. III, Bucuresci, 1889, p. 92-93

[ii] Ibidem, p. 79.

[iii] Radu Rosetti, Amintiri. Ce-am auzit de la alţii, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996, p. 55

[iv] A.D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană. Epoca Fanarioţilor de la 1812-1821, Iaşi, 1896, vol. X, p. 151.

[v] Radu Rosetti, op. cit., p. 55

[vi] William Wilkinson, An Account of the Principalities of Wallachia and Moldavia Including Various Political Observations Relating to them, London, 1820, p. 137

[vii] Ibidem, p. 138-139

[viii] Sir Robert Ker Porter, Travels in Georgia, Persia, Armenia, Ancient Babylonia &c. &c. During the Years 1817, 1818, 1819 and 1820, London, 1822, Vol. II, p. 789

[ix] Constantin I. Karadja, Un diplomat danez la curtea lui Grigore Ghica Vodă (1824), în "Revista Istorică" nr. 10-12/octombrie-decembrie 1928, p. 362-363

[x] Ion Ghica, Un bal la curte în 1827, în Scrisori către V. Alecsandri, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1953, p. 209

[xi] Ibidem, p. 208

[xii] Pompei P. Samarian, O veche monografie sanitară a Munteniei, Topografia Ţării Româneşti de dr. Constantin Caracaş (1800-1828), Institutul de Arte Grafice "Bucovina" I.E. Torouţiu, Bucureşti, 1937, p. 117

[xiii] Dr. Andrei Veress, Pictorul Barabás şi românii (cu însemnările sale din 1833 despre viaţa bucureşteană), Academia Română, Memoriile Secţiunii Literare, seria III, tom IV, Memoria 8, 1930, p. 378-379; Árvay Árpád, Barabás Miklós - un răsfăţat al sorţii? în Pilda precursorilor, Ed. Kriterion, Bucureşti, 1975, p. 33-51; Jánó Mihály (coordonator), Viaţa lui Barabás Miklós (Cronologie), în Catalogul Expoziţiei comemorative Barabás Miklós, Sfântu Gheorghe, 1998, p. 56; Adrian-Silvan Ionescu, Mişcarea artistică oficială în România secolului al XIX-lea, Ed. Noi Media Print, Bucureşti, 2008, p. 27-28; Idem, Barabás Miklós şi eleganţa bucureşteană, în "Revista Istorică" tom XIV, nr. 1-2/2003, p. 239-248

[xiv] Balul masché din Capitală, în "Cantor de Avis şi Comers" no. 44/2 Ianuarie 1839

[xv] Ludwig Wiest (1819-1889), violonist şi compozitor vienez de mare talent, invitat la Bucureşti de domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica, în 1838, şi stabilit în România unde a fost naturalizat în 1863. A fost prim violonist la Opera Italiană din Capitală între 1844-1860 şi dirijor al orchestrei Teatrului Naţional între 1860-1880. În 1851 a fondat, împreună cu un alt compozitor, Ioan Wachmann, Conservatorul de Muzică, reînfiinţat în 1864, unde a fost profesor de vioară între 1864-1889. A fost unul dintre cei mai importanţi şi îndrăgiţi autori bucureşteni de piese camerale şi de dans (valsuri, mazurci, polci, galopuri), unele conjuncturale, dedicate patroanelor diverselor baluri şi serate muzicale.

[xvi] Balul masché din Capitală, în "Cantor de Avis şi Comers" no. 44/2 Ianuarie 1839

[xvii] "Cantor de Avis şi Comers" no. 54/7 fevruarie 1839

[xviii] "Cantor de Avis şi Comers" no. 50/24 ianuarie 1839

[xix] "Cantor de Avis şi Comers" no. 54/7 fevruarie 1839

[xx] Contra-danţ, în "Albina Românească" no. 7/25 ghenari 1840

[xxi] "Albina Românească" no. 9/29 ghenar 1842 - "Dl şi M-me Reichenstein, foşti artişti a teatrului franţez din această capitală, cu cinste fac cunoscut cinstitului public că voesc a vinde sau a închiria pentru balmasche un însemnătoriu număr de costiume ce alcătuiesc garderoba lor cea teatrală, cu un preţ potrivit. Lăcuinţa lor este în uliţa Bogdan faţă în faţă cu casa D. Director Furo [Fouraux]."

[xxii] "Albina Românească" no. 67/25 august 1846

[xxiii]  "Gazeta de Moldavia" no. 94/11 dechemvrie 1850

[xxiv] "Gazeta de Moldavia" no. 95/14 dechemvrie 1850

[xxv] O căutătură asupra carnavalului, "Albina Românească" no.14/16 fevruarie 1841

[xxvi] Carnavalul la Iaşi, în "Albina Românească" no. 12/11 fevruarie 1843

[xxvii] Miloş Obrenovici (1780-1860), principe al Serbiei (1815-1839, 1858-1860)

[xxviii] Mihailo Obrenovici (1823-1868), fiul lui Miloş Obrenovici, el însuşi principe al Serbiei (1839-1842, 1860-1868), asasinat în funcţie

[xxix] "Cantor de Avis şi Comers" no. 4/2 septemvrie 1839

[xxx] "Albina Românească" no. 97/8 dechemvrie 1838

[xxxi] Charles Jelavich, Barbara Jelavich (editori), The Education of a Russian Satesman. The Memoirs of Nicholas Karlovich Giers, University of California Press, Berkeley, 1962, p. 132, 138

[xxxii] Ibidem, p. 138

[xxxiii] Constantin Negruzzi, Opere alese. Proză, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1955, p. 195

[xxxiv] Adrian-Silvan Ionescu, Artă şi document. Arta documentaristă în România secolului al XIX-lea, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1990, p. 100; Idem, Pictori străini pe meleaguri româneşti, în Ileana Căzan, Irina Gavrilă (coordonatoare), Societatea românească între modern şi exotic văzută de călători străini (1800-1847), Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2005, p. 328

[xxxv] "Vestitorul Românesc" Supliment nr. 98/10 dechemvrie 1843

[xxxvi] "Curier Românesc" no. 89/7 dechemvrie 1845

[xxxvii] Aleksandr Osipovici Duhamel (1801-1880), general locotenent în armata imperială rusă, diplomat, comisar în Principatele Române în 1848‑1849 şi din nou prezent în ţara noastră în 1850.

[xxxviii]  "Vestitorul Românesc" nr. 50/27 iunie 1850

[xxxix] "Vestitorul Românesc" nr. 93/9 dechemvrie 1850

[xl] Charles Jelavich, Barbara Jelavich (editori), op. cit. , p. 148-149; Paul Cernovodeanu (coordonator) Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, vol. IV, (1841-1846), p. 67

[xli]  "Albina Românească" no. 10/1 fevruarie 1848

[xlii] "Albina Românească" no. 15/21 fevruarie 1843

[xliii] Radu Rosetti, op.cit., p. 188; Gh. Cardaş, Figuri uitate din trecutul nostru literar: Alexandru Hrisoverghi (1811-1837), în "Clipa", nr. 139/5 septembrie 1926, p. 2; Adrian-Silvan Ionescu, Căsătorii, divorţuri şi aventuri galante în ţinuturile româneşti în vremuri de tranziţie (1800‑1859), în Irina Gavrilă (coordonator), Celălalt autentic. Lumea românească în literatura de călătorie (1800-1850), Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2010, p. 21

[xliv] Mihail Kogălniceanu, Viaţa lui A. Hrisoverghi, în Tainele inimii. Scrieri literare şi istorice, Ed. Albatros, Bucureşti, 1987, p. 113.