Daniela Ulieriu, Doina Popescu
Cvartet
Curtea Veche Publishing, 2021
Citiţi o
introducere în lumea acestei cărţi (şi în culisele muncii de redactor al ei).
*****
Intro
Daniela Ulieriu este jurnalistă de
televiziune şi presă scrisă, iar în ultimii ani a lucrat ca expert
cultural în România, Franţa şi Camerun. A coordonat două studii
antropologice de anvergură sub egida prinţesei africane Ly Ma Bat Ngoup -
Ly Cea Care Poartă Pielea de Panteră:
Perles. Couleurs d'Afrique, publicat în 2010, şi
Ndop. Étoffes des cours royales et sociétés secrètes du Cameroun, apărut în octombrie 2020. Călătoare pasionată, a fost în peste şaizeci de ţări. A locuit în Asia de
Sud-Est
doi ani. Multe dintre impresiile de călătorie au fost transformate în
articole pentru diverse publicaţii de gen şi pot fi citite pe blogul ei
de călătorie,
Asia mea (danielaulieriu.ro). Daniela Ulieriu este şi autoarea albumelor de artă
Mândrescu, sculptură şi
Feodoroff, pictură.
Doina Popescu a absolvit Facultatea de Filozofie din cadrul Universităţii din Bucureşti şi este autoarea romanelor
Şampanie cu soia (2001),
Iluzoria vulpe a fericirii (2014) şi a volumului de povestiri
Vipia amiezii (2017). Până la revoluţie a lucrat ca profesoară şi psihologopedă, iar după 1989 a fost, pe rând, redactor la
România liberă, Mediafax,
Cotidianul şi la Direcţia Ştiri a Televiziunii Române. De asemenea, a publicat articole
într-o
serie de reviste culturale. În calitate de coordonatoare a Biroului EBU
(European Broadcasting Union), a furnizat sute de materiale, preluate
şi difuzate de televiziuni de pe toate continentele.
La sfârşitul anilor 1990, Daniela Ulieriu şi Doina Popescu
s-au cunoscut la Direcţia Ştiri a televiziunii publice. Cele două autoare au mai scris împreună
Trei secole de gastronomie românească (2018) şi romanul
Perna cu fluturi (2020).
*
Proprietara
unui trust de presă - o femeie rafinată, devoratoare şi cu indecent de
mulţi bani. Un scriitor matur, plin de charismă, însă mistuit de angoasă
şi de romanul care nu înaintează. O tânără jurnalistă cu viziune şi
talent, dar cu un trecut care ascunde răni dureroase. Un agent al
serviciilor hiperpotent, sub acoperire. Şi un personaj absent de o
uriaşă forţă, care îi leagă unii de alţii mai mult decât ar putea bănui
ei înşişi. Vocile din
Cvartet compun treptat, ca
într-un joc de măşti, arhitectura complexă a unui roman în care suspansul creşte de la o pagină la alta prin inteligenţa construcţiei.
Daniela Ulieriu şi Doina Popescu scriu o poveste la patru mâini în care cititorul e purtat de pe vechea stradă Xenofon până
într-un
sat din Ardeal, din ritmurile trepidante şi noxele Bucureştiului până
în exoticul Bali, din peisajul decadent al extravaganţelor dâmboviţene
până în dezordinea minţilor bolnave. În lumea rocambolescă şi fără nimic
sfânt, ruptă parcă
dintr-un film de Sorrentino, umorul crunt şi durerea surdă se întrepătrund, iar sinapsele nu ni se destind nici măcar o clipă. În
prim-plan se află omenescul însuşi, cu tot sublimul şi sordidul său.
"În
Cvartet,
Daniela Ulieriu şi Doina Popescu strunesc perfect voci auctoriale şi
registre narative individualizate şi recognoscibile, lăsând însă
personajele să umble libere. Ritmul alert al textului, senzaţia că e
scris visceral şi, în acelaşi timp, limpezimea frazei şi naturaleţea cu
care autoarele schimbă registrele anunţă o proză solidă şi foarte
credibilă.
Drama încrucişată a poveştilor de iubire - potrivită
parcă pentru a demonstra că universul dă dovadă de umor şi cinism în
cantităţi
cvasi-egale -, bavardajul menajerei Suzica, sinuciderea lamentabil ratată a personajului Exa, spovedania
politicianului-interlop
Gelu şi halucinantul personaj Baba completează un excurs narativ
discontinuu, dar deloc fragmentat, care te face «să plonjezi în propria
viaţă ca
într-o apă menajeră»,
«ţinându-te cu mâna de nas». Ochiul antrenat de imagine al celor două autoare, care
s-au cunoscut în televiziune, transformă proza
într-o docu-ficţiune, materializând imagini vaporoase, difuze şi
împrumutându-le trup prin cuvinte." (
Roxana Dumitrache, scriitoare)
fragment
1
alice
O vreme tulbure a pus stăpânire pe oraş. Astăzi, în câteva ore
s-au perindat patru anotimpuri... Dimineaţa, la nouă, ningea
ca-n
vechile poveşti de Crăciun. Copiii ieşiseră la aer şi stăteau cu gurile
deschise, ca să prindă pe limbă fulgii mari şi pufoşi. La prânz a
răsărit soarele şi trandafirii încă înfloriţi din faţa blocului pufăiau
în aer parfumul lor de primăvară târzie. La patru era deja îngrozitor de
cald. Oamenii umblau pe străzi în mânecă scurtă şi pantofi lejeri. Spre
seară
s-a răcit brusc; cerul a coborât,
pâclos, foarte aproape de acoperişuri, prevestind o ploaie deasă şi
măruntă de toamnă. Capricios sfârşit de septembrie!
M-am îmbrăcat în cea mai bună rochie, am luat un taxi şi
m-am dus la petrecere.
Penthouse-ul
imens şi terasele fierbeau de musafiri. Eram peste o sută, de toate
vârstele, nuanţele, naţionalităţile, condiţiile sociale şi orientările
sexuale. Agitaţie multă. Adrenalină, puţină. Deocamdată.
N-am
mai văzut un asemenea cocteil. Cocteil e cuvântul stilat pentru
adunătură. Unii veniseră cu partenerii, alţii, cu câinii. Familiştii îşi
aduseseră şi bonele filipineze din dotare. O bonă asiatică? Conferă o
nouă strălucire vieţii. O doamnă are tripleţi.
Mi-e vag cunoscută, cred că
ne-am
intersectat pe vreun culoar, în vreo sală, undeva. Căruciorul nu încape
în lift şi e cărat pe scări de doi bodyguarzi. Multe vedete de
televiziune, un scriitor celebru, bloggări, vloggări, hairstylişti,
oameni politici mai grei sau mai uşori, liderii a două partide "altfel"
care "vor face diferenţa" - unul dintre ele lansat pe biciclete, iar
celălalt lângă o groapă de gunoi -, marxişti, conservatori şi
sexo-marxişti
- ce struţocămilă o mai fi şi asta?! -, bogătaşi amabili la care
marxiştii prezenţi se uită de sus, artişti, avocaţi, sportivi,
travestiţi, plus femeia de serviciu a imobilului şi fochistul (care au
venit să spună că au remediat "problema" şi au rămas), fel de fel de
consultanţi şi experţi, fete cumsecade care se străduiesc să pară curve,
curve autentice care nu se mai străduiesc de mult. Majoritatea
invitatelor seamănă între ele. Au feţe de tip nou, cu pomeţi
proeminenţi, remodelaţi cu acid hialuronic, şi buze uriaşe, ca un cioc
de ornitorinc. Ornitorincul e un mamifer arhaic care nu naşte pui, ci
depune ouă. Mă aştept ca în orice moment musafirii să facă un trenuleţ
ca
într-un film de Sorrentino...
Sono belli i trenini che facciamo alle feste, vero? Sono i più belli del mondo... perché non vanno da nessuna parte.
[i]
Toată superficialitatea decadenţei fermecate de ea însăşi. Două pisici
în lesă scuipă un căţeluş de salon, care schelălăie printre picioarele
dansatorilor.
Mai sunt şi copiii invitaţilor lui Astrid
Iavorovski Preda, care îşi fac la etaj propria petrecere. O petrecere în
altă petrecere. Mă plimb
dintr-o cameră
într-alta. Parcă sunt
într-un
vis. Mă uit la nişte nocturne ale unui pictor basarabean, spânzurate pe
pereţi. Oameni care aleargă. Au picioarele tăiate. Un copil primordial,
cu un cap enorm, strângând o pasăre în mână. E încălţat cu ghete cu
tălpi mov. O, ce tălpi reuşite, parcă sunt vii! Alături, artistul face o
poză cu o brunetă cu părul lung. Mâna artistului coboară spre fundul
fetei, care zâmbeşte jenată.
Spre surprinderea mea, am fost
invitată la ziua lui Astrid, patroana trustului la care lucrez. Spre
surprinderea mea, pentru că sunt angajată de puţin timp. Şi tot spre
surprinderea mea,
m-am şi dus. Am venit singură, Horia a rămas acasă.
Ne-am certat până la epuizare. Era necesar, pentru că până acum evitaserăm orice confruntare directă.
L-am
lăsat zăcând. Eu am ieşit istovită, dar învingătoare. Instinctul meu de
conservare a fost mai puternic. Mă privea ca un animal rănit cum îmi
întind fondul de ten şi îmi măresc conturul buzelor.
Sindrofia
deraiază şi capătă un aer fantasmagoric, enorm, rocambolesc. Un actor
scoate flăcări pe gură. O domnişoară merge în mâini, doi bărbaţi fac
striptease. Mă întreb de ce oare am fost invitată. Poate pentru că
ancheta difuzată săptămâna trecută a stârnit un
scandal-monstru?
Poate din greşeală? Trec pe lângă o gaşcă de oengiste feministe; vor să
salveze lumea de toate injustiţiile produse în milenii de dominaţie
masculină. Ca să fie sigure de reuşită,
s-au
înarmat cu nişte sâni cupa cinci. Cupa fericirii. Feministe cu
silicoane, gen nou, dâmboviţean. Ne salutăm cu fluturări discrete de
mâini. Casa geme de tablouri şi flori. Exclusiv orhidee. Fenomenale! De
la exemplare cu petale albe, aproape transparente, până la purpură, mov
şi negru. Urc pe o scară melcată la etaj. Pe o masă, un fel de coniac;
îmi torn în pahar şi ies pe o logie. O femeie singură discută aprins la
telefon:
"Am fost împreună o jumătate de an, în care am făcut
dragoste în fiecare seară şi în fiecare dimineaţă. Am făcut dragoste în
neştire, oriunde
ne-am fi aflat - în patul
meu, în patul lui, în paturi de hotel, pe jos, pe masă, în cadă, pe o
plajă virgină, la răsăritul soarelui, prin lanuri de grâu,
într-o
barcă în Deltă, înconjuraţi de nuferi, în apă. Eu sunt Leu şi el, Taur.
Ne începeam şi ne sfârşeam ziua făcând sex. El cu mai puţină fantezie,
dar metodic. Lucrul dus la bun sfârşit.
Ne-am certat
dintr-o prostie, orgoliile noastre au intrat în joc şi,
uite-aşa, n-am mai vorbit alte şase luni. Apoi
m-a sunat.
Mi-a zis: «Vino, nu mai pot să trăiesc fără tine. Chiar nu mai pot. Mă dori. Până în oase. Îmi e atât de greu, încât nu reuşesc
să-mi termin teza. Nici
s-o recitesc
nu-s în stare. Şi e marele meu proiect, singurul lucru cu adevărat important pe care
l-am
făcut în ultimul timp. Doar tu mă poţi înţelege şi ajuta. Nu mai pot
fără tine. Te implor!» Fuseseră şase luni cumplite, în care nu mă
gândisem decât la el. Aşa că
m-am dus. Am stat împreună, nu
ne-am dezlipit. Am lucrat şi
ne-am iubit. Nu am ieşit din casă. După zece zile,
mi-a zis că pleacă să predea proiectul.
Într-o vineri dimineaţă. Şi eu trebuia să merg la părinţii mei, era ziua tatei. Duminică
m-a sunat Gyuri şi
mi-a zis: «Ai auzit că Valer
s-a căsătorit?» - «Cum
s-a căsătorit?», am întrebat eu râzând. «Da! Pur şi simplu!
S-a
căsătorit ieri!» - «Cum să se căsătorească, eu, Magda, am plecat vineri
dimineaţă de la el...» - «Nunta a fost sâmbătă! Îmi pare rău că trebuie
să-ţi dau eu vestea asta, dar e mai bine să ştii.» - «Cum, sâmbătă?», am întrebat eu îngrozită. «Nu se poate, nu se poate!»"
Ar
fi trebuit să plec, dar stăteam şi ascultam. Parcă mi se lipiseră
picioarele de parchet. Strâng paharul în mână şi mă holbez la spatele
femeii. O curbură delicată, o siluetă fină, o rochie neagră, elegantă.
Pentru moment, tace. Apoi se enervează: "Mi
s-a întunecat privirea, lasă, mai vorbim."
Închide
telefonul, întoarce capul, mă vede. Se uită la mine dezorientată. Îi
întind paharul cu coniac. E o femeie trecută de patruzeci şi cinci de
ani, încă superbă, ca o toamnă strălucitoare în prelungirea verii. Mă
întorc în cameră şi îmi torn şi mie. Gust. E execrabil. Coniacul lui
Dorel. Cum, care Dorel?
Dintr-o mai veche reclamă TV. Bem amândouă.
-
Poate că nu putea să îşi înceapă noua viaţă fără o ultimă infuzie
de..., mă trezesc vorbind. A fost un omagiu, ultimele clipe de fericire
înainte de viaţa reală, de tăvălug...
- Ce omagiu, niciun omagiu! Gândiţi ca un bărbat.
M-a umilit îngrozitor. (Se uită în ochii mei.) Şi eu? Eu? Suferinţa mea? Am plecat
lăsându-mi mirosul peste tot şi, în special, pe corpul lui.
- Cred că un duş temeinic a rezolvat problema.
- Eu cred că şi acum trupul îi miroase a mine.
- Cât a trecut de atunci?
- Prea mult, dar tot nu
mi-am revenit. Mă tot întreb unde am greşit. La o săptămână după ce
ne-am cunoscut, a venit acasă, la părinţii mei, la ţară, să mă ceară de nevastă.
- O săptămână era prea puţin.
- Aşa am zis şi eu. Apoi, era şi bulversat; pierduse pe cineva
într-un accident.
-
Am ascultat conversaţia dumneavoastră, deşi ar fi trebuit să plec. A
fost un gest de o grosolănie fără margini. O să vă mărturisesc ceva,
pentru că mă simt cumva obligată să mă pun şi eu
într-o lumină nepotrivită. Cu puţin înainte să mă căsătoresc, am făcut dragoste cu fostul meu iubit.
L-am vizitat pentru că îl doream cu ardoare. Pretextul? Voiam
să-i duc nişte lucruri rămase la mine.
- De ce nu
v-aţi căsătorit atunci cu el?
- Nu eram compatibili. Erau
ani-lumină între noi. Prietenii mei din "sălbatic"
nu-l scoteau. Horia era mult mai potrivit. Cel puţin aşa mi
s-a părut atunci.
Avem
paharele goale, mă întorc şi aduc pur şi simplu sticla cu mine. Lângă
noi apar cei doi bărbaţi care dansaseră languros - unul seamănă cu
Toulouse-Lautrec,
e scund, cu barbă, poartă inclusiv o pălărie ca în autoportretul
pictorului. Îi spune celui înalt suficient de tare încât auzim şi noi:
-
S-a operat, nu mai e Mihai, e Mihaela.
- Cum o fi să ai pizdă?
- Ei,
nu-i chiar o pizdă,
n-a avut suficientă pulă cât
să-i facă un vagin adevărat.
Discuţia
m-a izbit neplăcut. Horia îmi spune uneori
că-s
din generaţia care nu mai face labă, ci... ipsaţiune! A auzit şi Magda,
se uită la mine. Ne mutăm în interior. Ne aşezăm pe o canapea, lângă o
orhidee roşie, cărnoasă, ca o catifea sângerie. Mă aplec să îi mângâi
petalele şi un miros de hoit, de carne putrezită îmi agresează nările.
Încep să îi spun Magdei bancuri din facultate - le ştie pe toate, dar se
străduieşte să râdă. Pe urmă îmi spune şi ea. Ale ei sunt mai bune.
Râdem amândouă.
De-adevăratelea. Am făcut bine că am venit. Sticla e aproape terminată.
2
tudor
Niciodată nu
m-am
dat în vânt după sindrofii, dar de când a murit Ioana, chiar le detest.
Ea însă a reuşit întotdeauna să mă convingă să iau parte cel puţin la
cele organizate de
soră-sa, Astrid. "Nu te
lăsa intimidat de parada asta, majoritatea perlelor pe care le vezi sunt
false, la fel de false ca zâmbetele; mulţi dintre cei
care-şi dau importanţă
pe-aici sunt deja scăpătaţi. Tinerii vin doar ca să dea din coate, să se
caţere-n
top. Vârstnicii se uită la ei ca la nişte uzurpatori, încearcă să le
observi privirile când îşi închipuie că nu sunt văzuţi. Normal,
ascensorul! Cel biologic... Cel social... Pe
unii-i urcă, pe
alţii-i coboară. E dureros. Babeta aia cu dinţi de reclamă care râde cu toată gura -
zâmbeşte-i şi tu, se uită la noi în momentul ăsta! - are proteză dentară. Tânărul pe
care-l prezintă peste tot drept nepot îi este amant. Tocmai
i-a aranjat un contract cu o agenţie de modelling, ştie că, pentru ea,
asta-i ultima noapte în
care-l
mai pupă, dar trebuie să recunoşti, se ţine tare acum. Apropo, spre
deosebire de dinţi, perlele ei chiar sunt veritabile. Superbitatea aia
blondă, cu spatele dezgolit pân' la fese...
care-a ieşit pe balcon, tocmai
s-a întors de la dezalcoolizare. Lasă,
n-ai apucat
s-o vezi, o reperăm data viitoare, mai bine
uită-te-n stânga acum: tipa aia ochioasă, ceva mai bronzată, cea care dă din mâini, e jurnalistă. E acreditată la parlament; are
câte-un amant în fiecare partid, fie la putere,
fie-n opoziţie. Distinsul domn cu barbişon - stai un pic,
să-i
răspund la salut! - e istoric şi critic de artă. E omul serviciilor.
Unii spun că ar avea şi grad. Mă rog, de colonel. A fost o vreme
ministrul culturii..."
Adevărul e că Ioana îi eclipsa pe toţi cu
eleganţa ei naturală şi aerul degajat. Lumina pe care o împrăştia se
revărsa şi asupra mea, care, e drept, mă străduiam să fac figură
frumoasă în umbra ei, adică să îmi maschez cât mai bine indiferenţa şi,
uneori, chiar plictisul. Nu îmi lipseşte darul conversaţiei; mă
copleşeşte însă inutilitatea ei. Ioana a fost cea care îmi prindea din
zbor câte o idee şi avea tenacitatea de a o verbaliza, o ducea până la
capăt
într-o formă la care eu nu mai aveam
nimic de adăugat. Îmi esenţializa şi îmi rafina gândurile. O cutie de
rezonanţă perfectă, asta a fost. Lângă ea, cu un minim efort, reuşeam să
par sclipitor. Socialmente -
mi-e greu
s-o
recunosc acum -, a fost spărgătorul meu de gheaţă, dar asta nu cred că o
deranja vreun pic, iar pe mine, nici atât. Fără ea, azi mă simt aproape
pierdut.
Astrid a
depăşit-o însă în talentul de
a-şi pune viaţa în scenă
à la grande.
Practic, nimic nu îi lipseşte acestei petreceri. Lumea pestriţă care se
preumblă prin camerele imense, mobilierul puţin, dar preţios,
tablourile semnate de contemporani cu cota în creştere la casele de
licitaţii străine, spaţiile deschise, generos luminate de spoturi,
veioze, lampadare şi candelabre, murmurul de voci amestecat cu accesele
de râs, scălâmbăielile unora şi, dimpotrivă, rafinamentele altora,
nelipsitele orhidee împrăştiate peste tot... amestecul de mirosuri şi
muzici... totul imprimă un aer funambulesc acestui party, altminteri cât
se poate de realist. Chiar îmbibat de pragmatism, aş zice. Mulţi vor
pleca de aici cu unele probleme rezolvate ori cel puţin cu perspectiva
de a şi le rezolva în curând.
Două tipe identice şi aproape scheletice, cu părul
verde-petrol, trec pe lângă mine
zâmbindu-mi
familiar. Fără să vreau, prind o frântură din discuţia lor. Vorbesc
despre recordul lui Alex Ghelase la ultima licitaţie de la Christie's.
- E homosexual, dragă, a trăit
c-un galerist celebru. Ăla
l-a lansat! Altfel,
n-ar fi avut nicio şansă.
- Ei, na, am făcut o obsesie acum pentru LGBT! Dar Da Vinci
n-a fost? Ori Michelangelo? Dacă galeristul ar fi fost
straight, azi ar fi avut o româncă succesul pe
care-l are Ghelase? Tot contra unor favoruri sexuale?
- Dar se ştie, dragă, azi a fi gay e un atu în mediul artistic.
Parcă am
simţit-o pe Ioana
apropiindu-se caldă de mine, pentru
a-mi şopti la ureche versurile preferatului nostru, T.S. Eliot:
In the room the women come and go
Talking of Michelangelo.
[ii]Într-un colţ, am
văzut-o
pe Astrid, din profil, cu părul ridicat şi breteaua de la rochia neagră
căzută. Cu un aer absent, îşi învârte pe încheietura mâinii brăţara cu
diamante. Nu
m-a observat, aşa că merg să o salut. Între mine şi ea
s-a interpus Creţuleasca de la Resurse umane, cu căruciorul în care, în sfârşit,
i-au adormit tripleţii rubiconzi. Fosta Miss Bucureşti se scuză în dreapta şi în stânga,
făcându-şi loc cu căruţul printre invitaţi pentru a ieşi pe terasă: "A trebuit
să-mi învoiesc bona, tocmai azi
i-a murit mama şi a plecat cu primul tren în satul ei, în fundul Ardealului.
N-am avut cu cine
să-i las şi
n-am vrut nici
s-o decepţionez pe Astrid, din moment
ce-i promisesem că o să vin." Adevărul e că nimeni nu
i-ar
fi simţit lipsa, cu atât mai puţin Astrid, care acum priveşte peste
invitaţi cu aerul aristocratic şi oarecum absent al Doamnei X din
tabloul lui Sargent. "Vă înţeleg, cum să nu?!",
i-am spus. "Dar ce cuminţi sunt, nişte îngeraşi de copii, să vă trăiască!" şi
m-am strecurat pe cant pentru a ajunge la gazdă. În sfârşit,
m-a văzut şi ea şi
s-a îndreptat spre mine râzând.
M-a strâns de mână
c-o anumită tandreţe: "Mă bucur mult
c-ai venit", apoi a adăugat insinuant: "Să nu pleci, te rog." În ultima vreme, Astrid
m-a oprit la ea de câteva ori şi mi
s-a dăruit cu pasiune, ca pentru a şterge din mine orice urmă a
soră-sii. Între ele a fost o rivalitate pe care eu, unul, nu am
înţeles-o,
dar de care nu am ezitat să profit după moartea Ioanei. Ideea de a le
fi avut pe ambele surori Iavorovski, "fetele fostului general",
m-a excitat pentru o vreme mai mult decât
m-a
chinuit remuşcarea de a fi trecut de la una la alta. Dar aici vin în
primul rând ca să revăd spaţiul conceput şi proiectat de Ioana. E o vilă
incredibilă, cu volume generoase şi terase solare. E un loc făcut
pentru a capta energiile pozitive şi a le răsfrânge asupra celor
prezenţi.
I-am ridicat lui Astrid breteaua rochiei cu un gest discret. Ştiu cât ţine la reputaţia ei. Şi a familiei, bineînţeles.
Bărbat-su însă nu
s-a sfiit să se afişeze cu o colegă mult mai tânără, aflată la primul ei mandat în Parlamentul European. Eu însumi
i-am văzut la Bruxelles,
într-o dimineaţă când am ieşit de la Renaissance Hotel,
grăbindu-mă
spre London Brasserie. Ambii foarte înalţi, ambii în trenciuri ecru,
radiau de genul acela de fericire intimă imposibil de disimulat. Poate
că nici nu se sinchiseau. Aerul lor trăda frenezia unui început de
relaţie matură a cărei impetuozitate topeşte orice prudenţă, chiar şi
într-un oraş care colcăie de români din medii tangente, cum este
Bruxelles-ul! M-am bucurat că ei nu
m-au observat; ar fi fost jenant. Lui Astrid nu
i-am suflat o vorbă, iar ea, de câte ori se iveşte ocazia, repetă că
n-are de gând să aplece urechea la "bârfele belgiene".
Am ieşit în logia în care, la nici măcar o lună de la moartea Ioanei, o penetrasem pentru prima oară pe Astrid. Aerul serii
s-a încărcat de mirosul dulceag al trandafirilor de peste drum, exact ca atunci.
Mi-am aprins o ţigară. Din capătul opus se aud nişte scâncete. O văd pe Creţuleasca legănând uşor landoul; i
s-au trezit tripleţii.
N-am niciun chef de conversaţii acum, iar ea e obsedată de parenting şi de kilogramele cu care a rămas după naştere.
M-am ascuns după leandrul uriaş. Un boy în livrea
mi-a adus un pahar cu brandy şi bolul cu gheaţă.
- Doamna vă întreabă dacă nu doriţi
şi-o cafea.
L-am expediat cu un gest scurt. Nu vreau nimic altceva. Şi
n-o mai vreau nici pe Astrid. Nu ştiu cum
s-o
şterg mai repede şi neobservat de aici. Străduinţele ei erotice mă
obosesc pur şi simplu. Au un gust tot mai sălciu. Urmăreşte metodic să
îşi ia o revanşă, de fiecare dată simt asta: asupra Ioanei, asupra
bărbatului ei, infidelul de la Bruxelles, asupra vârstei, care îi
îngroaşă talia şi îi dublează bărbia...
Mă întorc în salonul
uriaş. Mi se lipesc ochii de o orhidee roşie, de o senzualitate
vicioasă. Nu degeaba grecii considerau că floarea asta e expresia
virilităţii.
Orkhis, în greacă, înseamnă testicule. Pe o canapea pe care nu o observasem în aglomeraţia de dinainte, două femei frumoase par
a-şi
ţine perfect de urât. Conversaţia chiar le amuză. Cea mai tânără râde
atât de tare - practic, se zguduie de râs -, încât din pahar îi sar
câţiva stropi de coniac care pătează albul imaculat al canapelei. Cea
mai în vârstă scoate din poşetă un şerveţel cu care absoarbe coniacul,
dar nu elimină complet petele, le flauşează doar cu scame fine de
hârtie.
- Îmi permiteţi?
le-am zis.
Mi-am scos batista,
făcându-i semn
boy-ului să îmi aducă un pahar cu apă. Am frecat bine locul cu batista umezită şi albul ţesăturii a fost restabilit fără cusur.
- O, iată un bărbat providenţial, a spus tânăra,
întinzându-mi mâna: Alice Mihăileanu.
- Tudor Providenţialu. Am adăugat râzând:
Mi-ar fi plăcut, dar mă cheamă Cernea.
- Tudor Cernea, scriitorul?
V-am
citit romanul... Eu sunt Magda... Scuze, îmi sună iar telefonul, a spus
femeia mai matură, dar splendidă încă, ies pe terasă, e mama, presimt
că va fi o convorbire mai lungă.
Când
s-a întors cu spatele, rochia neagră, cu o despicătură discretă de la ceafă până în talie,
i-a dezvăluit şiragul delicat al vertebrelor.
Alice
mi-a făcut semn să mă aşez lângă ea:
- Şi eu
v-am citit nuvelele.
- Mulţumesc. Nu
v-aţi plictisit?
- De nuvele? Nu.
Simt o ezitare în vocea ei. Îi zâmbesc înţelegător.
- Mă refeream la petrecere. Eu aş pleca.
3
astrid
Îmi vine să părăsesc sindrofia,
să-mi arunc pantofii,
să-mi smulg ciorapii şi rochia, să mă închid în baie,
să-l ascult pe Glenn Gould cântând Bach şi să plâng.
L-am văzut
într-un filmuleţ cum îi fredona
şi-i
însoţea cu gesturi ritmate una dintre fugi; contrapunct cu contrapunct.
Gould era foarte tânăr atunci, dar a continuat să facă aşa până la
sfârşitul vieţii, mai cu seamă când era înregistrat în studio. Murmura
pur şi simplu
Variaţiunile Goldberg şi le desena în aer cu
propriul trup, în timp ce le cânta la pian. Şi asta, în plină
maturitate. Adevărul e că nu se putea abţine. Din acest motiv a ajuns şi
să deteste scena.
S-ar fi expus. Relaţia lui cu pianul şi cu Bach, ardoarea aia irepresibilă
i-au
cerut intimitate şi, mai ales, însingurare. Ar fi produs ilaritate în
public cu gemetele şi suspinele lui incontrolabile. Şi aşa inginerii de
sunet se plângeau că le e tot mai greu
să-i estompeze murmurele, oricât de mult
i-ar fi prelucrat înregistrările. Dar cât
mi-ar
fi plăcut să fiu pianul lui Gould! Să cânte pe trupul meu gol - pe
coastele, pe sânii şi pe coapsele mele - ca pe nişte clape. Să le atingă
cu pasiune şi să vocalizeze, transpus, fiecare atingere. Să fi avut cu
el relaţia devoratoare pe care el a
avut-o cu pianul şi cu partiturile lui Bach... Poate ar fi spălat toată năclăiala în care mă zbat.
M-am subordonat mereu obligaţiilor sociale,
m-am expus. "O prinţesă nu îşi permite să îşi abandoneze rolul predestinat." Ideea asta
mi-a inculcat-o
tata şi ştia el ce vorbeşte. A avut în neam cel puţin un prinţ - e
drept că de origine incertă -, dar şi două aristocrate poloneze. Simt
însă că resursele mele
s-au epuizat. Puterea mea de acceptare, disponibilitatea de a primi noul, energia mea, până şi umorul...
S-au
dus. Un gol, o nemişcare în mine... care se împacă tot mai greu cu
vânzoleala din afara mea. Nimic nu mă mai miră, nimic nu mă mai bucură.
Nici măcar colecţiile mele, care, până mai ieri, îmi furnizau nenumărate
motive de satisfacţie şi o enormă mândrie. Am acumulat toată viaţa
obiecte de lux. Îmi place să strâng, să am, să tezaurizez, să pun mâna
pe piese din ce în ce mai scumpe şi mai rare. Să le adun, de aş putea,
pe toate! Din câte ştiu - şi am încercat să ştiu cât mai
mult -, nimeni nu are colecţii de asemenea anvergură, nici în Bucureşti, nici în România şi, probabil, nici în ţările
ex-comuniste din jur. Tudor mă ironizează: "Freudian vorbind, eşti genul
anal-retentiv." Bănuiesc că mai degrabă asta
i-a
spus Ioana despre mine decât că ar fi fost deducţia lui. Mă îndoiesc că
îmi dedică atâtea gânduri şi analize. Îi lipseşte orice entuziasm
pentru mine, îşi imaginează cineva că nu bag de seamă?
Cred că
pasiunea de colecţionară e doar supapa prin care îmi defulez spaimele,
singurătatea... tristeţile. Îmi compensez neîmplinirile, vai! - şi pe
cele erotice în ultima vreme. Încerc
să-mi
domolesc insomniile, care se instalează odată ce ai împlinit jumătate de
secol. Dacă te apuci să iei somnifere, cred că nu mai scapi niciodată
de ele. Colecţiile mă relaxează totuşi, fiindcă, măcar în privinţa lor,
eu deţin controlul. Mă autosatisfac; fără complexe de inferioritate,
fără false pudori, fără
pseudo-vinovăţii. Pe
piaţa asta, cel puţin, am jucat întotdeauna cinstit. E un joc dur,
masculin poate, dar cu recompensă imediată. Îţi dă şi senzaţia
reconfortantă că poţi păcăli timpul. Eu fixez agenda achiziţiilor şi
deadline-urile în funcţie de ţintele pe care tot eu mi le impun şi, mai ales, de dispoziţiile de moment. De altfel,
mi-am
dat de mult seama că e mai plăcut să te reverşi în obsesii exterioare
decât să te împotmoleşti în introspecţii. O omidă obsedată de
autocunoaştere nu va deveni niciodată fluture. Or, eu sunt obsedată de
fluturi şi urăsc omizile. Sunt obsedată de fluturi încă din copilărie.
La început, îi prindeam cu plasa sau cu borcanul:
eu îi prind în plasă,
când mama mă lasă.
eu îi prind din zbor,
însă nu-i omor...
De fapt, îi omoram. Dar,
într-un septembrie neobişnuit de cald, la Sinaia, am prins un
Parnassius apollo, numit popular
coada-rândunicii. Magnific.
Mi-l dorisem de mult. La două zile după ce
l-am înfipt în insectar, a început să bată tot mai rar din aripi. Agonia lui a reverberat în mine, am
resimţit-o adânc, clipă de clipă, în tot corpul. Din acel moment nu
i-am mai omorât, am început să îi cumpăr gata morţi. Dar "pentru a ajunge la fluturi, a trebuit să mă împac cu vreo
două-trei omizi", cum a spus Gide, iar omizile, pentru mine, au fost şi sunt
aşa-zişii butterfly traders. Ca să pui mâna pe anumiţi fluturi, relaţia cu ei e inevitabilă.
Mi-am
făcut însă rost de fluturi rari din Amazonia şi Papua Noua Guinee, din
Insulele Solomon şi Manitoba. Am ajuns la peste douăzeci şi cinci de mii
de exemplare. Am şi două perechi de
Ornithoptera allotei, cel mai preţios fluture de pe Terra. Şi cel mai căutat. Sunt preşedinta asociaţiei lepidopterologice din Balcani.
Acum
se fac afaceri cu fluturi vii, pe care îi eliberezi în roiuri la
evenimentele fericite, la nunţi mai ales. Sunt preferaţi cei integral
albi. Miilor de
coada-rândunicii şi de
Aporia crataegi - alt fluture alb, care
n-a
primit încă o denumire populară -, li se dă deodată drumul din
captivitate. Ei se aşază pe rochia albă, decorată la rândul ei cu
fluturi diafani din organza, ori zboară în jurul miresei bătând din
aripi, ca şi cum ar urma să o ridice la cer, să o poarte în aer pe
deasupra nuntaşilor, ca pe un înger neprihănit. În fine,
n-am văzut, am citit undeva. Sincer, mi se pare penibil, deşi o asemenea imagine
n-ar da rău
într-un
clip publicitar. De ce însă îi prefer eu pe cei trecuţi în captivitatea
eternă a morţii? Fiindcă îmi relevă brutal întreaga lor frumuseţe?
Fiindcă îmi satisfac nevoia de ordine şi control? Câte fiinţe vii poţi
regăsi de fiecare dată exact în postura în care
le-ai
lăsat ultima oară? Numai colecţiile, captând momentul, încremenesc
timpul şi îl aduc în subordinea şi la totala discreţie a
colecţionarului.
În liceu am început să colecţionez eşarfe Hermès
şi hărţi vechi, cele mai multe primite de la tata, în facultate,
bijuterii cu pietre, în special camee, iar când am intrat în presă am
adăugat sculpturile primitive, tablourile şi orhideele.
Mi-am transformat viaţa
într-un
cabinet de curiozităţi. Dar cum sunt foarte bine organizată, nu e nicio
disonanţă şi, cred eu, niciun exces. Am un spaţiu destinat fluturilor,
salonul meu de cafea, unde se află cele mai preţioase exemplare, restul
insectarelor
aflându-se în nişte sertare
special concepute. Eşarfele şi bijuteriile le port din când în când,
hărţile sunt expuse în birourile mele, iar sculpturile primitive,
într-un mic muzeu pe care
l-am făcut în mansardă. Muzeul e decorul unui
talk-show pe care îl ţin de mai bine de zece ani. Am refuzat
să-mi fac emisiunea
într-un
studio de televiziune. Podul cu măşti e, pentru mine, o încăpere
ritualică, dominată de siluetele sculptate în esenţe rare şi întunecate
de lemn preţios; ca nişte strămoşi care au trăit mai multe vieţi şi,
prin simpla lor prezenţă acolo, te obligă la sinceritate totală. De
fapt, măştile funcţionează ca nişte revelatoare de caractere.
Dezvăluirea corespondenţelor dintre ele şi invitaţi este meritul
cameramanului meu, care intuieşte perfect momentul în care să comute
imaginea de pe invitat pe mască: exact când masca se poate substitui
perfect intervievatului şi când,
acoperindu-l, nu face decât
să-i
dezvăluie partea cea mai ascunsă. Unii invitaţi chiar îmi spun, la
sfârşit, că podul meu e un spaţiu privilegiat, cu anumite vibraţii care
îi predispun la confesiuni.
Dar cel mai mult îmi place să
colecţionez oameni. Caractere. Stiluri de a fi. Un clasor viu al
manierelor contemporane, prin reprezentanţi de elită. Unde
i-a aşezat viaţa, unde
s-au străduit ei să ajungă ori, dimpotrivă, unde
s-au lăsat târâţi de tsunamiuri care
le-au devastat existenţele. Cum
s-au îngropat de vii în ruinele propriilor iluzii şi fantezii. Cum
s-au luptat cu propriile dorinţe şi slăbiciuni şi cum acestea
şi-au luat întotdeauna revanşa. Şi, mai ales, îmi place
să-i aduc alături şi
să-i observ: genii, rataţi, miliardari, declasaţi, alienaţi, depravaţi
până-n măduvioare (ah, "adevăraţii Arnoteni", perlele negre ale colecţiei mele!).
Din
capul scării mai panoramez o dată cele mai sofisticate coafuri din
Bucureşti şi cele mai scumpe toalete. Sentimentul ăsta de
desubstanţializare a lumii... Aerul ei... tot mai ireal, mai fantomatic,
mai extravagant... Cobor treptele pentru încă un tur al invitaţilor.
Bruiate de urletele tripleţilor şi de muzică, frânturi de conversaţii
îmi ajung la ureche, parcă aş citi pietre funerare de pe care
s-au luat părţi întregi din inscripţii:
"Escrocheria cu generalii americani din Kabul face victime şi la noi, e vorba de sute de mii de euro..."
"dar cine spune, dragă, că feisbucul e democratic? E tiranie curată!"
"nu mai rezistă până la alegeri, va fi un miting uriaş... Îi spulberă..."
"da, vrăji, dom'le, am auzit şi eu,
cică-i punea în mâncare sânge menstrual..."
"cură de dezintoxicare. Xanaxul începuse
să-i crească anxietatea. Lua şi câte trei grame pe zi. Enorm, îţi dai seama..."
"era lângă directorul
France-Presse, am
văzut-o eu în lounge, la Amsterdam."
"două mii de euro
m-a costat şi uite ce
mi-a făcut! Nas de porc, zice să am răbdare, poate se mai dezumflă..."
"Maurice Nègre, iubitul Mariei Tănase, era spion..."
"normal că
şi-a plagiat-o! Ce, credeai că
şi-a luat doctoratul pe bune?"
"cum, a plecat şi de la Euronews? Aha!
N-a fost şi director la Money Channel?"
"pe Suzanne au
pictat-o toţi: ea e femeia care se spală la lighean... da, incest, aşa se spune, nu ştiu dacă incest, oricum un duo infernal..."
Baliverne acoperite de poleială. Îl caut pe Tudor. Iar a dispărut. Ultima dată când
l-am
văzut era pe canapea cu mezzosoprana şi cu noua mea angajată, o fată
care promite; o urmăresc cu atenţie, simt că are potenţial. Ce straniu!
Ele două, împreună, şi Tudor
mâncându-le din priviri.
- Sunteţi superbă ca întotdeauna, aud.
- Mulţumesc, Excelenţă, plecaţi deja? Aşa repede?
- Da, vă aştept marţi la ceai?
- Evident, nu aş rata pentru nimic în lume o asemenea întâlnire.
Vată pe băţ, vedeta zilei. Zahăr toxic, expandat în forme şi culori fanteziste.
J'en ai assez.
[iii]
[i]
"Sunt frumoase trenuleţele pe care le facem la petreceri, nu‑i aşa?
Sunt cele mai frumoase din lume, pentru că nu duc nicăieri" (replică a
protagonistului Jep Gambardella din
La grande bellezza, film al lui Paolo Sorrentino din 2013). (
N. red.)
[ii] "Prin cameră femeile se învârt de colo până colo / Pălăvrăgind despre Michelangelo" (versuri din poemul
Cântecul de dragoste al lui J. Alfred Prufrock, traducere de Mircea Ivănescu, în T.S. Eliot,
Opere poetice 1909-1962 (ediţie bilingvă), Humanitas Fiction, Bucureşti, 2011, pp. 46-55). (
N. red.)
[iii] "M‑am săturat" (fr.). (
N. red.)
