Mântuitorul Dunei

 

Frank Herbert
Mântuitorul Dunei
Editura Nemira, 2019
traducere din limba engleză de Ion Doru Brana



***
Intro

Frank Herbert (1920-1986) este scriitorul care a creat cea mai iubită poveste SF a tuturor timpurilor: Dune. Scriitorul a avut o personalitate multiplă, cu un mod complicat şi întortocheat de gândire, iar opera sa de căpătâi este o reflectare a modului său de a fi. Romanele care alcătuiesc seria Dune sunt scrieri clasice, structurate pe mai multe niveluri de înţelegere, iar seria se dovedeşte una dintre cele mai complexe opere SF scrise vreodată.

Curiozitatea şi spiritul independent caracteristice lui Frank Herbert i-au creat acestuia multe probleme în copilărie şi l-au pus în situaţii dificile mai târziu. Scriitorul nu a absolvit facultatea deoarece a refuzat să urmeze cursurile care nu îl interesau. Frank Herbert s-a străduit o perioadă îndelungată să-şi găsească o existenţă normală, trecând de la un serviciu la altul şi mutându-se din oraş în oraş. A fost atât de independent încât a scris numai ceea ce a simţit că trebuie să scrie.

Pentru documentarea şi scrierea primului roman al seriei Dune a avut nevoie de 6 ani. Primul roman a primit refuzuri din partea a 23 de editori înainte de a fi publicat. Soţia sa, Beverly, a fost pentru Frank Herbert sprijinul cel mai de nădejde. Aceasta a renunţat la propria carieră literară, muncind pentru a plăti facturile şi a-i acorda lui Frank întreaga libertate de creaţie de care avea nevoie. În fapt, cei doi au format o adevărată echipă, Beverly fiind cea care i-a redactat aproape toate scrierile. Cei doi au trăit o poveste de dragoste remarcabilă şi tragică în acelaşi timp, iar moartea prematură a soţiei i-a lăsat lui Frank Herbert un gol imens in suflet, modificând chiar, într-un fel, cursul unuia dintre romanele din ciclul Dune: Canonicatul Dunei.

În total, Frank Herbert a scris aproximativ 30 de cărţi şi antologii de povestiri, incluzând aici şi cele 6 cărţi din seria Dune. Toate au devenit bestselleruri internaţionale. A colaborat cu Bill Ransom la romanele Incidentul Isus, Efectul Lazar şi Factorul Înălţare, iar ultimul său roman publicat, Man of Two Worlds, a fost scris împreună cu fiul său, Brian. Deşi apărută cu multe decenii în urmă, Dune este mai actuală şi mai populară ca niciodată, noii cititori descoperind mereu alte şi alte înţelesuri. A fost tradusă în zeci de limbi şi s-a vândut în peste 20 de milioane de exemplare.

***

Mântuitorul Dunei e al doilea volum din seria Dune.

*

Fremenii şi-au găsit Mesia. Prorocirile s-au adeverit. Au devenit stăpânii planetei lor, ba chiar ai întregului Univers, iar Paul Atreides a devenit legendarul Muad'Dib.
Cu mai multă putere decât orice altă fiinţă din univers, venerat ca un zeu de fanaticii fremeni, acesta se confruntă, însă, cu maşinaţiunile politice ale celorlalte puteri din imperiu.
Paul se luptă şi cu îndoielile oricărei figuri mesianice: poate el să aducă, într-adevăr, mântuirea şi dacă da, nu cumva însăşi umanitatea lui îi stă în cale?

"Genial! Este tot ce a fost Dune, şi poate puţin mai mult." (Galaxy Magazine)

"Orice operă fantasy reflectă spaţiul şi timpul când a fost scrisă. Dune este un fantasy emblematic pentru epoca modernă: discută probleme de mediu, potenţialul speciei umane, stadiile conştiinţei şi revoluţia regiunilor în dezvoltare faţă de imperialism. Toate compunând o viziune unică despre transformările personale şi cosmice." (The Guardian)

Fragment

O lună care cade şi dispare.

Avu brusc sentimentul că oraşul care se întindea sub privirile lui fusese transpus într-un straniu simbol al universului său. Clădirile pe care le contempla acum fuseseră ridicate în câmpia unde fremenii săi îi zdrobiseră cândva pe sardaukari. Pe locul unde răsunase odinioară zgomotul bătăliei domnea acum larma surdă a activităţii citadine.

Continuând să înainteze de-a lungul balustradei, Paul coti. Din acest punct al balconului priveliştea care i se înfăţişa era cea a unei suburbii ale cărei construcţii se pierdeau în depărtare, printre stânci şi nisipul adus de vânt din deşert. În prim-plan, peisajul era dominat de templul Aliei. Pe cei două mii de metri ai zidurilor sale, luna, simbolul lui Muad'Dib, apărea pe imense tapiserii verde cu negru.

O lună care cade.

Paul îşi trecu mâna peste frunte şi peste ochi. Oraşul-simbol îl apăsa. Îşi dispreţuia propriile gânduri. O asemenea şovăială, la altcineva, i-ar fi provocat mânia.

Îşi detesta oraşul!

O furie născută din plictiseală mocnea în adâncul fiinţei lui, alimentată şi de deciziile pe care nu le putea evita. Ştia ce potecă ar trebui să urmeze. O văzuse, doar, de atâtea şi-atâtea ori....O văzuse! Într-o vreme... demult, se considerase inventatorul unui sistem de guvernământ. Dar invenţia lui căzuse în vechile şabloane, ca şi când ar fi fost un fel de maşinărie hidoasă dotată cu o memorie elastică. Era suficient un moment de slăbire a vigilenţei pentru ca formele trecutului să revină. Forţe care lucrau în afara controlului său, în inimile oamenilor, îl înşelau, îl sfidau.

Îşi plimbă privirea peste acoperişuri. Câte existenţe libere adăposteau, oare? Printre acoperişurile albe, roşii şi aurii se zăreau petice verzi de frunziş. Verdele... Darul lui Muad'Dib şi al apei sale. Plante în aer liber... Grădini care puteau să rivalizeze cu cele ale legendarului Liban.
"Muad'Dib iroseşte apa ca un smintit", spuneau fremenii.

Din nou, Paul duse mâna la ochi.

Luna cădea.

Lăsă mâna jos. Oraşul i se înfăţişa acum parcă mai clar. I se păru că percepe în jurul clădirilor aura unei monstruoase barbarii imperiale. Edificiile se înălţau, enorme şi strălucitoare, sub soarele septentrional. Coloşi! În faţa lui se desfăşurau toate extravaganţele arhitecturale ale unei istorii detracate: terase cu proporţii de mesa, pieţe de mărimea unui oraş, parcuri, clădiri cu acareturi, grădini reproducând colţuri de natură sălbatică.

Arta sublimă se hotărnicea cu inexplicabile prodigii ale prostului-gust. Câteva detalii îi impresionară, totuşi, retina: o arcadă adusă parcă din străvechiul Bagdad... un dom de vis dintr-un mitic Damasc... o punte boltită, concepută pe lumea cu gravitaţie scăzută a Atarului... înălţări graţioase şi coborâşuri bizare. Efectul de ansamblu era o splendoare fără pereche.

O lună! O lună! O lună!

Frustrarea, presiunea inconştientului maselor, iureşul omenirii în univers erau ca un gigantic val de maree care ameninţa să-l înece. Percepea vastele migraţii ce guvernau relaţiile umane: vârtejuri, curenţi, fluxuri de gene pe care niciun baraj de abstinenţă, nicio epidemie de impotenţă, niciun blestem nu le puteau curma.

În această imensă mişcare, jihadul lui Muad'Dib nu era decât o clipire. Înotând în această maree, Bene Gesseritul, entitatea care încerca să manipuleze genele, era, ca şi el, neputincioasă în capcana torentului. Viziunea lunii care cădea trebuia măsurată la scara altor legende, a altor viziuni din acest univers în care până şi stelele, aparent veşnice, pâlpâiau, păleau şi mureau...

Ce importanţă putea să aibă o biată lună solitară într-un asemenea univers?

De undeva, din adâncurile Citadelei, adâncuri atât de îndepărtate încât sunetele se pierdeau uneori în zgomotul difuz al oraşului, se auziră armoniile unei rebaba cu zece coarde. Era un cântec al jihadului, o melodie de dor pentru o femeie rămasă pe Arrakis:

Şoldurile ei sunt dune arcuite de vânt,
Ochii ei ard ca arşiţa verii.
Cosiţele lungi îi atârnă pe spate
Încărcate de acverigi.
Mâinile mele îşi amintesc pielea ei:
Parfumul de ambră, mireasma de floare,
Pleoapele mi se zbat sub amintiri...
Focul dragostei iarăşi mă arde!

Un cântec stupid, pentru cei care se pierdeau în sentimentalisme! Numai bun de cântat cadavrului pe care-l văzuse Alia printre dune.

O siluetă se deplasă în umbra grilajului de la capătul balconului.

Paul se răsuci brusc.

Ghola-ul ieşi la lumină. Ochii săi de metal scânteiau.
- E Duncan Idaho sau cel numit Hayt? întrebă Paul.

Ghola-ul, oprindu-se la doi paşi de el, răspunse:
- Pe care-l preferă Domnia Ta?

În glasul lui răzbătea o notă de prudenţă.
- Joacă-ţi rolul de zensunnit, rosti cu amărăciune Paul.

Insinuare în insinuare! gândi. Dar ce putea spune sau face un filozof zensunnit pentru a schimba măcar o părticică din realitatea ce se desfăşura înaintea lor în această clipă?
- Eşti tulburat, Sire, zise ghola-ul.

Paul îi întoarse spatele şi privi în depărtare, spre meterezele şi turlele cioplite de vânt ale Scutului de Piatră. Erau ca o copie ironică a oraşului. Natura însăşi îl sfida! Iată ce pot construi! Privirea îi poposi pe uriaşa despicătură din versantul masivului, crevasa din care se revărsa un râu de nisip, şi gândi: Acolo! Da, acolo i-am zdrobit pe sardaukari!
- Ce te tulbură, Domnia Ta? întrebă ghola-ul.
- O viziune, murmură Paul.
- Ahhh... Şi eu am avut viziuni când tleilaxu m-au trezit la viaţă. Eram neliniştit, singur... deşi încă nu ştiam cât de singur.

Viziunile nu mi-au dezvăluit nimic! Tleilaxu mi-au spus că era o simplă intruziune a cărnii, o indispoziţie care-i afectează deopotrivă pe oameni şi pe ghola. Atâta tot.

Paul se întoarse şi scrută ochii ghola-ului, bilele de oţel lipsite de orice expresie. Ce puteau să vadă ochii aceia?
- Duncan... Duncan... murmură el.
- Numele meu este Hayt.
- Am văzut o lună care cădea. Pe urmă a dispărut, distrusă.

Am auzit un şuier cumplit. Iar pământul s-a cutremurat.
- Ai băut prea mult Timp, Sire, spuse ghola-ul.
- Eu fac apel la zensunnit şi-mi răspunde mentatul! Foarte bine! Fă să treacă viziunea mea prin filtrul logicii tale, mentatule. Analizeaz-o şi redu-o la simple fraze pentru un elogiu funebru.
- Un elogiu funebru! Dar Domnia Ta fugi de moarte. Nu te interesează decât clipa ce va urma. Refuzi să trăieşti în prezent. Un augur! Grozavă cârjă pentru un Împărat!

Brusc, Paul constată că era incapabil să-şi ia ochii de la o aluniţă de pe bărbia ghola-ului - o aluniţă de care-şi aducea foarte bine aminte.
- Încercând să trăieşti în acest viitor, urmă Hayt, îi conferi vreo substanţă? Îl faci să fie real?
- Dacă mă angajez pe calea viziunii mele, voi fi viu în acel viitor, murmură Paul. Ce te face să crezi că vreau să trăiesc acolo?

Ghola-ul ridică din umeri.
- Mi-ai cerut un răspuns substanţial.
- Unde este substanţa, într-un univers alcătuit din evenimente? întrebă Paul. Există vreun răspuns final? Nu generează fiecare soluţie noi întrebări?
- Ai absorbit atât de mult Timp, Sire, încât ai iluzii de nemurire. Dar chiar şi Imperiul Domniei Tale trebuie să-şi trăiască traiul şi să moară.
- Nu-mi vântura pe sub nas altare înnegrite de fum, mârâi Paul. Am auzit destule poveşti tragice despre zei şi mântuitori. Pentru ce aş avea nevoie de facultăţi speciale ca să-mi prevăd ruina, asemenea tuturor celorlalţi? Cel mai mărunt servitor din bucătăriile mele ar putea face asta. Clătină din cap. Luna a căzut!
- N-ai acordat, de la bun început, niciun răgaz de odihnă minţii Domniei Tale, spuse ghola-ul.
- Aşa mă distrugi? întrebă Paul. Împiedicându-mă să-mi adun gândurile?
- Poţi să aduni haosul? Noi, zensunniţii, zicem aşa: "Nu aduna nimic şi-ai să culegi totul." Ce poţi să culegi dacă nu te aduni pe tine însuţi?
- Eu sunt chinuit de-o viziune şi tu îmi debitezi aiureli! se înfurie Paul. Ce ştii tu despre precogniţie?
- Am observat efectele oracolului... I-am văzut pe cei care caută semne şi prevestiri pentru destinul lor. Se tem de ceea ce caută.
- Dar luna aceea care cade este reală, murmură Paul şi, inspirând tremurat, adăugă: Se mişcă... se mişcă.
- Dintotdeauna, oamenii s-au temut de lucrurile care se mişcă de la sine, spuse ghola-ul. Te temi de propriile tale puteri. Lucrurile care cad în mintea Domniei Tale nu vin de nicăieri. Unde se duc după aceea?
- Mă consolezi cu înţepături, mormăi Paul.

O iluminare lăuntrică păru să se oglindească o clipă pe chipul ghola-ului. Paul avu impresia că în faţa lui se afla într-adevăr Duncan Idaho.
- Te consolez cum pot, rosti Hayt.

Paul reflectă asupra acestei reacţii. Resimţea ghola-ul vreo durere pe care mintea lui o respingea? Reprima Hayt o viziune proprie?
- Luna mea are un nume, şopti Paul.

Brusc, încetă să mai lupte, se lăsă năpădit de viziune. Niciun sunet nu-i ieşi pe buze, dar întreaga sa fiinţă urla. Nu îndrăznea să vorbească, de teamă ca vocea să nu-l trădeze. În acest viitor terifiant, aerul era încărcat de absenţa lui Chani. Carnea care ţipase în extaz, ochii ei care străluciseră de dorinţă, glasul care-l fermecase pentru că niciodată nu încercase să-l înşele cu vreun tertip subtil... totul dispăruse. Totul se întorsese la nisip şi la apă...

Încet, Paul se întoarse. Ochii săi poposiră asupra realităţii prezentului.

În piaţa din faţa templului Aliei îşi făcuseră apariţia trei pelerine cu capul ras, purtând mantii galbene, murdare. Mergeau repede, cu capetele plecate pentru a se feri de vântul puternic. Unul dintre ei şchiopăta cu piciorul stâng. Străbătură piaţa, dădură colţul şi dispărură.

Dispărură, asemenea lunii din viziunea lui. Viziunea care continua să-l stăpânească. Ţelul ei cumplit nu-i dădea de ales.

Carnea cedează, gândi el. Eternitatea îşi ia înapoi ceea ce-i aparţine. Trupurile noastre au agitat, o vreme, apele. O vreme, am fost intoxicaţi de dragoste de viaţă, de dragoste de sine, o vreme, am nutrit câteva idei stranii, înainte de a ne supune instrumentelor Timpului. Ce s-ar mai putea spune? Am survenit. Nu sunt, dar am survenit.

Arta de a asculta şi alte lecţii de viaţă

 

Michael Caine
Arta de a asculta şi alte lecţii de viaţă
Editura Nemira, 2019
traducere din limba engleză de Irina Cerchia



***
Intro

Sir Michael Caine a fost nominalizat la Premiile Oscar de şase ori şi a câştigat de două ori: prima oară în 1986, pentru rolul din filmul Hannah şi surorile ei, a doua oară în 1999 pentru rolul din Legea pământului. A jucat în peste o sută de filme şi a devenit cunoscut pentru numeroase interpretări foarte apreciate, începând cu rolul din filmul Zulu din 1964 şi continuând cu Dosarul Ipcress, Recuperatorul, Alfie, Jaf în stil italian, Ticăloşii şi Meditaţiile Ritei, şi, mai recent, Cavalerul negru, E cineva acolo?, Harry Brown şi Un american liniştit. A excelat în toate rolurile pe care le-a jucat, fiind răsfăţatul criticilor.

A primit titlul de comandor al Ordinului Imperiului Britanic în 1992, iar în 2000 a fost numit cavaler în semn de recunoaştere pentru contribuţia adusă în lumea cinematografiei.

E căsătorit cu Shakira de peste 45 de ani, are două fiice, trei nepoţi şi locuieşte împreună cu soţia în Londra şi Surrey.

*

Caine ştie ce sacrificii cere succesul - a ajuns la apogeul carierei, deşi a pornit foarte de jos. Aşa cum spune chiar el: "Lucrurile mici pot duce la lucruri mari. Şi dacă le faci aşa cum trebuie, astrele se vor alinia când te aştepţi cel mai puţin."
Poveştile pe care le-a trăit, descrise minunat, sunt o lecţie de viaţă pentru oricare dintre noi.

"Domnul Caine este un povestitor şarmant. Scrisul lui are o calitate rară la memorialişti: jovialitatea." (The New York Times)

"Guraliv şi captivant, Caine demonstrează o înduioşătoare modestie." (Sunday Times)

A da probe pentru viaţă

"Tot ce mi-am dorit a fost ca tu să ieşi în lume şi să-ţi urmezi visurile. Să cauţi aventura, să te îndrăgosteşti, să-ţi asumi riscuri. Asta e tot ce mi-am dorit pentru tine." (Ultima dragoste a domnului Morgan, 2013)

Primii nouă ani din cariera mea cinematografică au fost mai mult un purgatoriu decât un paradis. Nu am încetat niciodată să iubesc actoria. Dar m-am chinuit să plătesc facturile făcând ceea ce îmi plăcea. Fiecare mică reuşită părea să fie urmată de două eşecuri exasperant de dezamăgitoare (un tipar pe care altcineva ar putea să-l conteste, dar pe care eu l-am urmat pe parcursul întregii mele cariere).

Până la treizeci de ani probabil am dat cam şapte sute sau opt sute de probe şi am jucat mai mult de o sută de roluri diferite în teatrul de repertoriu, alte o sută de roluri mai mici la TV, treizeci si unu de roluri de film şi câteva roluri de figuraţie în West End.

Oare am devenit mai bun la a da probe? Sau am participat la atât de multe, încât mai devreme sau mai târziu trebuia să reuşesc? Habar n-am. Asta-i tot ce ştiu despre probe. Şi nu o lua prea literal. Dacă eşti actor şi într-adevăr trebuie să dai o probă, atunci e grozav. Dar ceea ce se întâmplă la o probă se petrece şi în orice alt domeniu din viaţa ta în care vrei să impresionezi. Există o mulţime de situaţii care te obligă să îndrăzneşti mai mult ca să obţii ceea ce îţi doreşti.

Mereu dai o probă

Dacă te gândeşti la faptul că dai o probă doar atunci când te afli în aceeaşi cameră cu directorul de casting, să ştii că ratezi jumătate dintre toate acestea. Dai probe când te înregistrezi la recepţie, când stai în sala de aşteptare, când iei o ceaşcă de cafea.

De fapt, oriunde te-ai afla într-un spaţiu public, eşti mereu urmărit. Niciodată nu ştii cine este atent la prestaţia ta. În sala de sport? Eşti supravegheat de instructorul tău. El ştie că tipul care transpiră ceva mai încolo, pe următoarea bicicletă, împarte apartamentul cu un scenarist care promite. Plimbi câinele? Femeia cu acel Border Collie năzdrăvan nu te pierde din ochi. Ea este producător asociat la o companie mare de producţie. Nu te decizi dacă să intervii într-o altercaţie îngrijorătoare de pe platforma autobuzului? Tânărul şofer speriat, a cărui carieră e pe cale să ia o întorsătură bruscă, îşi va aminti mereu acea zi.

S-ar putea să crezi că exagerez, dar te asigur că nu e aşa. Prietenul meu Sean Connery nu jucase nici măcar o dată în viaţa lui până să fie văzut ridicând greutăţi la sală de un director de casting, care căuta nişte marinari ceva mai convingători decât cei din trupa obişnuită pentru filmul Pacificul de Sud.

Când am filmat Furtul reginei, o comedie despre un jaf, cu Shirley MacLaine, Universal tocmai începuse faimoasele tururi ale studiourilor, şi în acele zile turiştilor le era permis să intre pe platourile de filmare. În fiecare zi venea câte un autocar, turiştii se îngrămădeau, iar şoferul încerca să convingă orice actor care nu dispărea subit, ca gazelele în safari, să dea câteva autografe. În special un şofer era ceva mai isteţ în ceea ce priveşte sincronizarea opririlor. Era enervant, dar totodată apreciam iniţiativa lui. Ştiam că are o slujbă de respectat şi latura mea generoasă a ieşit la suprafaţă. M-am hotărât să-l ajut să facă o impresie bună şi, în loc să încerc să evit grupul de turişti, am semnat toate autografele şi am stat la toate fotografiile şi astfel am ajuns să-l cunosc puţin. Şi cine s-a dovedit a fi acest şofer de autobuz? Mike Ovitz, pe atunci student, iar mai târziu fondatorul, după care directorul CAA, una dintre cele mai mari agenţii de impresariat din lume, şi unul dintre cei mai puternici oameni de la Hollywood.

Şi când, lucrând ca paznic la un hotel periculos din Victoria, am salvat o prostituată speriată din mâinile unui parior beat şi violent (l-am lăsat inconştient, dar uitând de ceilalţi cinci prieteni ai lui, care erau gata să-mi întoarcă favoarea), cine ar fi bănuit că fiul celui care deţinea hotelul, Barry Krost, va deveni agent la Hollywood şi totodată un prieten bun, cu care, câţiva ani mai târziu, aveam să bat palma pentru Recuperatorul?

Sau nu eşti actor? Nu contează. Indiferent de rolul tău, comportă-te ca şi cum fata de la casă, tânăra care îţi face cafeaua sau, da, chiar şi tipul de la capătul celălalt al firului, care încearcă să-ţi repare calculatorul, sunt şeful ideal, iubita ideală, clientul ideal. Asta te va face să te simţi o persoană mai bună. Şi uneori, doar uneori, ei chiar sunt aşa.

Să ştii ce vrei să transmiţi

Să îndrăzneşti mult, să fii mereu atent la o posibilă oportunitate, să îţi concentrezi mereu atenţia pe un scop, să joci mereu reprezintă un început. Dar tu ştii ce văd alţi oameni când te privesc jucând? Eşti conştient de ceea ce transmiţi? Ştii care sunt punctele tale forte, ştii să le pui în valoare?

Eram un tânăr cockney şi ştiam că nimeni, când o să se uite la mine, nu o să vadă un actor, aşa că am decis să mă reinventez şi să-mi creez o imagine uşor de recunoscut. Am început cu ochelarii. Niciun actor în devenire nu purta ochelari la acea vreme, dar, sincer, eu chiar aveam nevoie de ei ca să văd, aşa că m-am hotărât să fiu un actor care purta ochelari. Unii negri, imenşi, astfel încât să nu poată fi rataţi sub nicio formă. Apoi David Bailey mi-a făcut o fotografie superbă, cu ochelarii mei negri şi o ţigară atârnându-mi în colţul gurii. Acum nu ar mai fi cine ştie ce, dar în acele vremuri era tot ce putea fi mai cool. Am devenit cel mai cool actor care purta ochelari. Totuşi, cel mai important, umbla vorba că eram foarte muncitor şi de încredere. Eram acel băiat fain cu ochelari, care făcea parte din clasa muncitoare şi cu care puteai să lucrezi fără probleme.

Ăsta era adevărul, dar am întreţinut imaginea şi mi-am jucat rolul până la capăt, astfel încât să nu treacă neobservat.

Mai târziu mi-am dorit ca oamenii să vadă dincolo de acel cockney (deşi am încercat să-mi păstrez imaginea de tip fain). Am continuat să mă tot reinventez, să-mi reevaluez punctele forte. Poate încerci să te faci remarcat la muncă. Oricare ar fi drumul tău prin viaţă, la muncă sau în viaţa personală, nu lăsa propria imagine să te controleze. Nu lăsa modul în care ceilalţi te văd să hotărască ceea ce poţi fi tu. Dar fii realist: să ştii ce vrei să transmiţi şi să foloseşti asta în avantajul tău.

Niciodată nu ştii când dai lovitura

Nu există nicio cale sigură spre succes. Nici măcar o regulă de urmat, nici măcar o carte de citit, nici măcar o staţie de autobuz în care să pui un anunţ. În schimb, succesul vine, pentru acei câţiva norocoşi, dintr-un amestec magic de talent, trudă, hotărâre şi noroc chior. Niciodată nu ştii când dai lovitura, aşa că trebuie să fii mereu în alertă. Şi nu te aştepta să semene cu un trăsnet venit din senin. Marile lovituri sunt rare. Cele mai dese sunt seriile de mici reuşite, fiecare reprezentând un pas mărunt pe scara succesului.

Prima mea reuşită importantă i s-a datorat unui bătrânel de la o fabrică de unt. Când am scăpat din armată, am fost mai hotărât ca niciodată să-mi urmez visul de a deveni actor, dar nu aveam nicio idee despre cum să fac asta. Am stat în casa din prefabricate a părinţilor mei şi am încercat să-mi dau seama cum să ajung pe prima treaptă a unei scări inexistente. După ceva timp, am înţeles că trebuie să îmi găsesc o slujbă şi, de vreme ce oportunităţile erau puţine şi rare, am acceptat ca primul meu pas spre faimă să fie o slujbă la care trebuia să amestec untul.

Într-o zi, când goleam nişte lăzi de unt într-un butoi şi mă gândeam că asta nu era cu mult mai bine decât dacă aş fi răsturnat nişte lăzi cu peşte rece, aşa cum făcea tata, bătrânul care lucra alături de mine m-a întrebat:
- Ce naiba faci tu aici? Un flăcău aşa ca tine. Ce vrei tu să devii?
- Ei bine, vreau să fiu actor, i-am spus.

Mă aşteptam la obişnuita replică, dar, în loc să râdă în hohote, el doar a dat din cap, ca şi cum era normal ca un tip ca mine să-şi dorească asta.
- Dar nu ştiu cum să fac, am continuat eu.

Nici măcar nu auzisem de RADA (Academia Regală de Artă Dramatică) sau de Actors Studio (Studioul Actorilor), ca să nu mai vorbim că nu ştiam nici cum să ajung acolo.
- Păi, a început bătrânul, o să-ţi spun eu. M-am uitat la el uimit.
- Cumperi Stage, a zis el. Coboară la Solosy's, chioşcul de ziare de pe Charing Cross Road. Ei îl vând. Uită-te la ultima pagină. Acolo sunt anunţuri pentru actori.
Mi-a povestit că fiica lui era cântăreaţă semiprofesionistă şi obţinuse o mulţime de colaborări aşa.

Sâmbătă eram în faţă la Solony's când au deschis. Am cumpărat Stage şi acolo, pe ultima pagină, era un anunţ de asistent de regizor tehnic (plus roluri minore) într-o companie de teatru de repertoriu în Horsham, Sussex. Candidaţii trebuiau să trimită o fotografie.

Bătrânul de la fabrica de unt probabil doar avusese chef de pălăvrăgeală, cât să treacă ziua mai repede, dar îmi oferise un mic sfat de care aveam o nevoie disperată şi care mi-a arătat calea pe care să o urmez. A fost prima mea şansă mai mare, care m-a condus spre prima şi poate cea mai uşoară probă pe care am dat-o vreodată, jos, în Horsham, o săptămână mai târziu.

Eram un fost soldat voinic, de vreo douăzeci de ani, de aproape doi metri, cu păr blond şi ondulat şi cu un bronz pe care îl căpătasem pe vas, când mă întorceam din Coreea; în fotografia pe care o făcusem rapid părea că sunt dat cu ruj. Proprietarul companiei, domnul Alwyn D. Fox, avea cam cincizeci de ani, era mărunţel şi homosexual. Cu o mână în şold şi una pe obraz, s-a uitat atent la mine, aşa cum mă uitam eu după fete, apoi a strigat: "Edgar!" A venit Edgar, o versiune a domnului Fox mai mică, mai efeminată şi mai delicată. Edgar s-a postat lângă domnul Fox şi a adoptat o poziţie identică.
- O să se descurce, ce crezi?
- Hm, a făcut Edgar într-un final. O să descurce.

Cea mai nasoală probă pe care am dat-o? Dintr-un grup imens şi redutabil de exemple, ar trebui să aleg proba pentru spectacolul de teatru Alfie din 1963. Îmi doream atât de mult să reuşesc, că am devenit foarte agitat, în plus, mă simţeam copleşit să mă aflu în West End. Am dat-o în bară rău cu replicile. Şi asta a fost. Eram distrus. Bărbatul pe care l-au distribuit în rol era un actor minunat, pe nume John Neville, un tip încântător, cu cea mai frumoasă voce. Ziceai că este John Gielgud.

În schimb, incomparabilul meu agent, Dennis Selinger, m-a convins să urmăresc cât mai puţine roluri râvnite şi să accept rolul principal dintr-o producţie teatrală ieftină, dar bună, de la Teatrul Absurdului, numită Next Time I'll Sing to You, despre un bărbat care nu a vorbit timp de patruzeci şi doi de ani. Nu era Alfie, iar onorariul era groaznic, dar, după calculele lui Dennis, rolul ăsta avea să atragă atenţia criticilor, care astfel mă vor observa şi pe mine. Ca de obicei, avea întru totul dreptate.

Într-o seară starul de cinema şi producătorul Stanley Baker se afla în public. Mă ştia puţin de când jucasem un rol mic, cu vreo opt replici, într-un film din 1956, numit A Hill in Korea. Stanley a venit să mă vadă în culise după spectacol şi m-a întrebat dacă aş vrea să dau o audiţie pentru rolul unui cockney nesupus, dar curajos, soldatul Henry Hook, în filmul lui, Zulu, despre bătălia din 1879 de la Rocker's Drift dintre armata britanică şi zuluşi. Până atunci jucasem numai roluri de o zi, acum mi se ivise o oportunitate enormă.

Dar când am apărut a doua zi dimineaţa la Teatrul Prince of Wales, directorul, Cy Endfield, şi-a cerut scuze. Îi dăduse deja rolul prietenului meu James Booth, care, a trebuit să recunosc, era o alegere excelentă. A fost ca o lovitură în stomac, dar între timp muşchii mi se întăriseră de la toate loviturile încasate înainte. M-am adunat şi am plecat. Asta s-a ales de prima mea şansă.

Barul Teatrului Prince of Wales este foarte lung, din fericire pentru mine, fiindcă aşa am devenit vedetă de cinema. Chiar când ajunsesem la capătul lui şi eram pe punctul de a ieşi afară, ca să mă prăbuşesc la pământ şi să mor în linişte, Cy m-a chemat înapoi.

Până la acel moment în cariera mea, toţi cei din industrie obişnuiau să spună: "A, Michael Caine. Nu este de rol principal, desigur, e un cockney, dar, dacă ai un rol micuţ şi piperat, să ştii că face o treabă minunată." Cultivasem imaginea asta şi a avut beneficiile ei, dar mă trăgea înapoi.

Cy mi-a spus: "Michael, tu nu arăţi deloc a cockney, ci mai degrabă a ofiţer. Poţi să vorbeşti cu un accent britanic ceva mai rafinat?" I-am zis că am jucat în teatre de repertoriu, cu cincizeci de spectacole pe an, trecând astfel de la accent de ţăran la accent de baronet.
- Ăsta este cel mai uşor dintre toate, am replicat cu degetele încrucişate la spate.
- Poţi să vii vineri să dai o probă de ecran cu Stanley? a întrebat Cy.
- Da, am răspuns eu la cea mai inutilă întrebare care îmi fusese pusă vreodată.

În industria filmului, o probă de ecran este o metodă specială şi îngrozitoare de a-ţi evalua potenţialul, pentru că este imposibil să judeci doar uitându-te la cineva. Trebuie să-l pui la treabă în faţa camerei şi să aştepţi să vezi dacă se întâmplă vreo magie: dacă milioane de oameni vor avea de gând să-şi cheltuiască timpul şi banii ascultând acea voce, privind acel chip. Îţi pun camera în faţă şi iau un prim-plan. Apoi te pun să te întorci într-o parte pentru profil. Îţi dau o scenă-cheie dintr-un dialog mai complicat, pe care trebuie s-o joci cu un alt actor care citeşte restul replicilor. Şi totul se reduce la cum arăţi pe cameră, cum îţi sună vocea, cât de relaxat şi de natural pari şi dacă ai acel ceva de nedescris, unic, uşor recognoscibil, pe care noi îl numim charismă. Şi dacă îl ai, asta e!

În afară de urmărirea soldaţilor chinezi pe teren neutru, proba mea de ecran pentru rolul aristocratului şi degeneratului locotenent Gonville Bromhead din Zulu a fost cel mai enervant lucru pe care l-am făcut vreodată. Stanley şi Cy nu ar fi putut fi mai blânzi sau mai răbdători de atât, dar chiar a fost un adevărat dezastru. Şi nu am transmis nici pic de charismă. Ci nelinişte, panică şi o teroare abjectă.

În weekend, Cy a venit la mine la o petrecere.
- Am văzut proba, mi-a spus. Ceva mai prost n-am văzut niciodată. Venise timpul să-mi încordez iarăşi muşchii stomacului.
- Dar nu ştiu, Michael, cred că o fi ceva acolo totuşi. Ai primit rolul.

S-a îndepărtat şi, înainte să reuşesc să-mi detensionez muşchii, am vomitat tot ce aveam în stomac pe pantofi.

Mă simţeam ca un campion, chiar dacă îmi distrusesem pantofii. Cumva, evitasem loviturile. La fel se întâmplă în orice proiect, indiferent de ce încerci să realizezi. Niciodată nu o să ştii când o să-ţi vină timpul şi nu vrei să fii la pământ, inconştient, când o să se întâmple asta.

În sfârşit lucrurile începeau să se mai aşeze. Avusesem un rol principal într-un spectacol TV, un rol principal într-un spectacol de teatru, iar acum, un rol mare într-un film. Dar a mai durat un an, plus lansarea filmului Zulu, până să dau următoarea lovitură.

În 1964, Londra era în plin avânt. Stelele cădeau din cer ca picăturile de ploaie. Luam cina cu prietenul meu Terence Stamp, la Pickwick, un club-restaurant de pe Great Newport Street, care tot timpul părea să fie plin de oameni frumoşi şi talentaţi, şi mă aflam chiar în locul potrivit când a venit la mine un ospătar şi mi-a întins o foaie de hârtie. Era un bilet de la producătorul filmului Bond, Harry Saltzman, care voia să beau o cafea cu el şi familia lui după ce terminam de mâncat. Pe atunci, prietenul meu Sean Connery îl juca pe Bond: era singurul britanic din generaţia mea care reuşise să ajungă la Hollywood. Credeam că urma să primesc un rol în filmul cu James Bond.

M-am aşezat la masa lui Harry, cu inima bătându-mi nebuneşte. Soţia lui mi-a spus că tocmai ce veniseră de la Zulu, iar Harry a adăugat: "Suntem cu toţii de acord că ai putea fi un mare star."

Am roşit şi inima a început să-mi bată şi mai tare. Abia am reuşit să scot un "mulţumesc". Apoi Harry a schimbat subiectul. Citisem eu oare o carte de Len Deighton cu titlul Dosarul Ipcress?
- Da, am spus, ceea ce era adevărat - chiar atunci o citeam.

Era despre un spion, dar un spion total diferit de James Bond. Un tip obişnuit şi şters. Eram făcut pentru rolul ăsta.
- Tocmai ce am cumpărat drepturile de ecranizare şi aş vrea ca tu să joci rolul principal.
- Sigur, am reuşit să rostesc, încercând să pară că primesc astfel de propuneri în fiecare zi.
- Şi ai accepta un contract pe şapte ani?
- Da, am reuşit să spun din nou.

Zăpăcit, m-am împleticit înapoi spre masa mea şi am încercat să-i explic ce tocmai mi se întâmplase unui Terry complet uluit. În cele zece minute în care fusesem plecat obţinusem primul meu rol principal într-un film, care, nu că aş fi ştiut pe atunci, avea să mă transforme într-un star britanic - deşi încă nu unul de Hollywood.

Viaţa îţi oferă permanent şanse. Din când în când, sunt în stilul un-mogul-din-lumea-filmului-într-un-restaurant. Dar cel mai des trec neobservate, sunt mult mai subtile. Fii pregătit! Recunoaşte-le! Prinde-le! Foloseşte-le!

Kriya Yoga. Secrete revelate

 

J.C. Stevens
Kriyā Yoga. Secrete revelate
Manual teoretic şi tehnic
Editura Herald, 2020
traducere din limba engleză de Carmen Gheorghe



***
Intro

J.C. Stevens lucrează la câteva proiecte care vor lărgi domeniul ştiinţei kriya yoga, precum şi la o mai bună prezentare a mesajului originar al lui Lahiri Mahasaya. În acest scop, el a ajutat la apariţia editurii Golden Swan, o corporaţie non-profit din Washington care asistă diverşi autori în cercetările lor şi în răspîndirea unor mesaje menite să inspire şi să confere forţă [cititorilor]. Toate veniturile realizate din vânzarea acestei cărţi vor merge către această corporaţie, pentru finanţarea scopurilor sale.

În afară de munca la câteva cărţi, site-uri, materiale video şi proiecte software, Stevens se implică activ în căutarea oricărui document original scris de Lahiri Mahasaya, publicat sau nu. Dacă aveţi informaţii despre cum se pot obţine copii după astfel de documente, sunteţi rugaţi să contactaţi autorul la jcstevensinfo@gmail.com

*

Kriya Yoga este o ramură a practicilor spirituale grupate sub foarte generala denumire de "yoga", prin care fiinţa umană ajunge să-şi reveleze adevărata sa natură lăuntrică, divină.

În limba sanscrită Kriya Yoga desemnează acţiunile (kriya) care conduc adeptul la realizarea stării de yoga: postura, suflul respirator (element esenţial!), vizualizarea, conştientizarea, folosirea mantrelor etc.

În tradiţia spirituală a Indiei Kriya Yoga are un loc privilegiat, provenienţa ei pierzându-se în negura timpului, iar temeiurile ei scripturale regăsindu-se în marile cărţi ale spiritualităţii indiene - Gita, Upanişadele etc.

Cartea de faţă este o lucrare de pionierat, chiar una îndrăzneaţă, dat fiind secretul care învăluia până foarte de curând aspectele practice ale Kriya Yoga-ei, un manual practic extrem de detaliat şi de metodic, bazat pe experienţă subiectivă a autorului, în care regăsim toată gama de tehnici ale sistemului, de la tehnicile introductive până la metode greu de practicat fără o pregătire şi o experienţă prealabilă considerabilă.

Autorul ei, J.C. Stevens, este un căutător sincer, având o formare ştiinţifică (fizician), care, dezamăgit de formalismul şi rigiditatea organizaţiilor prin care a trecut, a decis să caute adevărul despre Kriya Yoga de unul singur, bazându-se pe scrierile fondatorului uman al sistemului - Lahiri Mahasaya şi pe îndelungata sa experienţă practică.

*

"Dincolo de cele cinci simţuri există mintea, care este respiraţia. Dincolo de minte este buddhi, adică Steaua, punctul dintre sprâncene. Dincolo de stea este Brahman, Sinele Suprem, vidul pur şi fără formă." (Lahiri Mahasaya)

"Toţi avem în interior un Guru - Sinele nostru Suprem - care este Dumnezeu şi este una cu tot ceea ce este" (J.C. Stevens)

"Sunt convins din ce în ce mai mult că eliberarea de secretul care a împiedicat răspândirea sistemului kriya yoga este ceea ce trebuie făcut, nu prin filtrele altora, ci prin cuvintele lui Lahiri şi practicarea adevăratei kriya. Este, într-adevăr, necesar să demistificăm învăţăturile şi să le aducem pe tărâmul ştiinţei şi, prin urmare, să le facem publice." (J.C. Stevens)

"În timpul vieţii sale, Lahiri a folosit propria casă ca loc în care să predea familiei sale şi altora ştiinţa kriya yoga. Scrierile sale reprezintă dovezi solide că a experimentat kriya yoga şi a prescris fiecărui individ o tehnică particularizată, uşor diferită de cea prescrisă altora." (J.C. Stevens)

Prefaţă

Poetul mistic indian al secolului al XV-lea, Kabir, afirma: "Adevărata cale este rareori descoperită". Dacă vreodată te-ai simţit pierdut sau nesigur în această căutare nobilă, prezentul manual poate chiar reprezintă sfârşitul unei asemenea călătorii. Ştiinţa kriyā yoga, astfel cum a fost ea predată în secolul al XIX-lea de yoghinul Shyama Charan Lahiri este acea cale rară! Nu îmi exprim această convingere ca un profesor către studentul său sau ca un scriitor către cititori, ci în calitate de coleg aflat [,ca şi voi,] în căutarea adevărului, inspirat să împărtăşească acest dar al cunoaşterii sub forma unui manual practic.

Acest manual ne prezintă calea completă a kriyā yoga-ei, aşa cum ea nu a mai fost vreodată prezentată lumii. El reprezintă o îmbinare a experienţei practice cu cele mai rafinate tehnici ale lui Shyama Charan Lahiri (adică Lahiri Mahasaya), un laic indian din secolul al XIX-lea, care a fost primul care a făcut kriyā yoga accesibilă lumii.

Din cercetările exhaustive pe care le-am efectuat, am aflat că Lahiri a predat, de fapt, kriyā yoga (sau kriyā) nu ca pe o învăţătură universală, ci adaptând tehnicile pentru fiecare practicant. De asemenea, odată cu apropierea de sfârşitul vieţii sale, învăţăturile lui Lahiri au evoluat, devenind din ce în ce mai sofisticate şi rafinate. Drept urmare, numeroase variante ale practicii kriyā au devenit cunoscute, fiecare dintre acestea fiind puse pe seama marelui maestru. Diferite şcoli de Yoga au adoptat diferite variante ale practicii, crezând (şi pretinzând) că a lor reprezintă singura "învăţătură adevărată kriyā a lui Lahiri Mahasaya" sau "... a lui Babaji" (maestrul său cel renumit şi tainic). Aşadar, a rămas întrebarea: care învăţătură a fost versiunea corectă şi, cel mai important, care mi se potriveşte mie?

Pentru a răspunde la această întrebare importantă, am analizat şi organizat diferitele lecţii şi am practicat tehnicile aşa cum a indicat Lahiri. Acest manual, care reprezintă fructul acestui efort, a fost organizat într-un mod linear, pas cu pas, aşa cum mi-am imaginat că ar fi făcut-o însuşi Lahiri dacă ar fi fost lângă tine, ghidându-ţi fiecare pas pe calea kriyā. Lahiri a spus: "Nu aştepta sfaturi ca să practici kriyā" şi, cu declaraţii precum aceasta, şi-a îndemnat studenţii să se elibereze de propriile gânduri limitatoare şi să-şi găsească puterea în propria fiinţă, descoperind că abilitatea de a înţelege universul stă în interior şi, de aceea, de ce nu şi puterea de a înţelege cum să practice kriyā? Este necesar doar un punct de pornire.

Abordat cu o atitudine de deschidere, prezentul manual reprezintă acel punct de pornire şi chiar mai mult, ghidându-te către cele mai înalte niveluri din kriyā yoga. Dacă crezi că ştiai [ce este] kriyā, pregăteşte-te pentru numeroase surprize uimitoare. Prezentul manual poate să îţi completeze cunoştinţele actuale sau poate servi drept un ghid complet spre iluminare. Singura mea speranţă este că, într-un anumit mod, observaţiile oferite te vor ghida în timpul unei călătorii spirituale mult mai împlinitoare în practica yoga şi către o viaţă care să reflecte mult mai bine adevăratul tău Sine.

Trebuie să se ştie că Lahiri este cel care a dat sacrificiului atemporal al respiraţiei numele de kriyā yoga, dar această ştiinţă nu are [propriu-zis] un fondator. Ea este eternă, dincolo de universul fizic, dezvăluită tuturor prin realizarea lui Dumnezeu. Lui Babaji, maestrul legendar al lui Lahiri, i se atribuie restituirea ei sub un nume nou, necunoscut [până atunci].

"Sacrificiul respiraţiei", aşa cum a fost transmis prin kriyā yoga, este înţelegerea simplă şi completă că "Regatul Cerurilor" este în interiorul [fiinţei noastre]. În locul unei [simple] rugăciuni către Dumnezeu, luăm însăşi esenţa vieţii noastre, respiraţia, o înălţăm şi o plasăm direct pe Altarul Divin din creştetul capului (sahasrāra), de unde Dumnezeu o ia şi ne eliberează de incidenţa ego-ului; astfel păcatele noastre sunt curăţate.

Introducere
 

"Kriyā este Adevărul, restul este fals"
(Shyama Charan Lahiri)

Cel mai bun mod de a introduce învăţătura kriyā yoga a lui Shyama Charan Lahiri este să enumăr mai întâi câteva dintre beneficiile ei, descrise de cei mai consecvenţi practicanţi:
1. Teoria kriyā yoga este uşor de înţeles.
2. Se obţine imediat o stare de calm mental.
3. Bucuria, dar şi alte stări ale conştiinţei, poate fi manifestată la voinţă.
4. Starea generală de sănătate se îmbunătăţeşte.
5. Multe dintre iluziile vieţii sunt eliminate.
6. Ochiul Spiritual este activat, conferind, astfel, percepţia extrasenzorială.
7. Poate fi stăpânit Universul material.
8. Se dobândeşte eliberarea de sub incidenţa legii cauzalităţii (karman).
9. Se obţin obiectivele finale ale tuturor religiilor şi căilor spirituale.
10. Aspirantul realizează unitatea sa cu Dumnezeu.
11. Se dobândeşte starea transcendentală de kriyā.
12. Practicantul este eliberat de ciclul naşterii şi al morţii (saṁsāra).

Când Lahiri şi-a denumit tehnicile sale de meditaţie, el a căutat un singur termen care să cuprindă atât aria, cât şi simplitatea obiectivului lor. În acest scop, el a ales cuvântul sanscrit kriyā. Aşa cum se obişnuieşte în vocabularul sanscrit, cuvântul are numeroase interpretări. În cel mai simplist sens, kriyā înseamnă "acţiune" sau "ritual sacrificial". Este o acţiune sau un ritual pe care le efectuăm pentru a obţine unicul obiectiv real al existenţei umane. Astfel, destinaţia existenţei noastre este de fapt, după Lahiri, să punem capăt tuturor acţiunilor. Aşadar, am putea spune, în acest sens, că într-adevăr kriyā este chiar "acţiunea de a înceta toate acţiunile". Prin urmare, dacă [ea] este această acţiune de a înceta toate acţiunile, putem să înţelegem de ce a fost denumită astfel; nu numai pentru că este o acţiune pe care o efectuăm, dar şi pentru că ea ne conduce la starea de non-acţiune. Asta poate părea un paradox, dar cu unele explicaţii şi cu răbdare vei ajunge să îi înţelegi sensul şi, cel mai important, să îl experimentezi chiar tu.

Un alt aspect remarcabil al kriyā yoga-ei este necesitatea concentrării pe simplitate. Prin simplitate nu trebuie înţeles că tehnicile sunt uşor de executat (dimpotrivă, ele necesită multă practică pentru a le aduce la perfecţiune). Ceea ce a vrut Lahiri să exprime prin "simplitate" este că, fără vreo altă metodă extraordinară de a-ţi atinge ţelul, trebuie să te concentrezi pe tehnică şi să elimini tot ceea ce nu este de folos din practica ta spirituală. Kriyā este autonomă, nu necesită alte forme de adorare. Exceptând tehnicile, kriyā necesită numai urmărirea unui anume set de reguli pentru ca rezultatul dorit să apară.

Înainte de începerea descrierii principiilor de bază din kriyā yoga, aş dori mai întâi să clarific pentru public scopul pentru care am scris această carte. Ca să înţeleagă acest pas, cititorul trebuie să afle că mi-am dedicat mulţi ani cercetării. Mai întâi, în 1987, am fost iniţiat într-o anume linie kriyā yoga, împreună cu un grup de alte 300 de persoane. După ce am practicat, mai mult de 10 ani, sub îndrumarea acestei organizaţii, am descoperit prin revelaţie interioară că acea cale nu era cea potrivită pentru a-mi atinge scopurile. Mai târziu am aflat că nu eram singurul; numeroşi asceţi care urmaseră aceeaşi cale şi mulţi dintre colegii care o urmau erau dezamăgiţi de rezultatele lor, plecând să îşi continue călătoria spirituală în alte părţi. Abia cu câţiva ani în urmă, după ce am citit cugetările lui Shyama Charan Lahiri, am putut să localizez cauzele din spatele acestor eşecuri. Organizaţia în grija căreia ne-am lăsat îndrumarea spirituală pur şi simplu nu urma regulile fondatorului kriyā yoga-ei.

Pentru recunoaşterea informaţiilor false (sau a mythos-ului) prezentate de numeroşii (de altfel, bine intenţionaţi) îndrumători yoghini şi de organizaţiile spirituale, ofer mai jos opiniile lui Lahiri despre aceste aspecte:
1. Nu deveni un apostat; rămâi la religia ta actuală.
2. Nu caută renunţarea, dacă nu cumva eşti deja un ascet hotărât să facă aceasta.
3. Nu îţi construi un altar; imaginile distrag atenţia.
4. Gurul nu este un anumit om, ci este însăşi Divinitatea.
5. Înlocuieşte practicile nenecesare cu kriya yoga.
6. Nu crea absolut nicio organizaţie pentru răspândirea învăţăturii kriya yoga.
7. Practica kriya yoga în mod regulat şi corect.

Regula 1: Nu deveni un apostat; rămâi la religia ta actuală.

Shyama Charan Lahiri a predat unor studenţi de credinţă musulmană, hinduistă şi creştină. Prin urmare, a ţinut seama de credinţele fiecărui practicant atunci când a oferit instrucţiuni specifice kriyā yoga. Unui hindus îi putea vorbi de Śiva sau Kṛṣṇa pentru a-L descrie pe Dumnezeu, în timp ce unui creştin îi vorbea de Hristos, descriindu-L pe Dumnezeu. Pentru un musulman, se referea la Allah. Lahiri a putut să predea într-un mod atât de individualizat, pentru că menţinea tradiţia iniţierii individuale şi private a fiecărui practicant.

Această abordare dinamică s-a bazat pe ani de observaţii legate de faptul că era mai probabil ca studenţii să-şi atingă scopurile în viaţă atunci când rămâneau loiali propriei lor credinţe. Ulterior, Lahiri a recomandat ca fiecare student să-şi urmeze propria religie cu toată convingerea. Deci, te rog, nu face niciun jurământ care intră în contradicţie cu sistemul tău de credinţe religioase. Nici o cale kriyā autentică nu solicită un astfel de jurământ de loialitate.

Acum câţiva ani m-am alăturat unei anumite biserici orientate către familie, care nu era nicidecum asociată cu kriyā. În acel moment, numeroşi oameni apropiaţi mie erau uimiţi de această alegere, cunoscându-mă drept unul dintre cei mai devotaţi practicanţi de kriyā. Totuşi, am ştiut că alegerea era bună pentru familia mea, deci am rămas fidel acestei decizii. De atunci, am evoluat în practica kriyā într-o mai mare măsură decât atunci când eram implicat în comunitatea kriyā. La biserică, sunt concentrat pe îndatoririle mele de membru activ şi mă bucur să discut subiecte spirituale într-o manieră deschisă cu toţi cei ce doresc să ni se alăture. Când mă întorc acasă, sunt împăcat să practic kriyā.

Acum înţeleg de ce Lahiri Mahasaya a oferit această regulă elevilor dornici să practice kriyā. Urmărind-o, noi afirmăm principiul cheie al căii kriyā: scopul final este să devenim una cu Sinele Suprem, iar prin îndeplinirea unei acţiuni corecte, oriunde am fi chemaţi de religia sau comunitatea noastră să o facem, noi suntem în cea mai bună postură posibilă să îndeplinim voia Sinelui Suprem. Acest altruism duce la suspendarea acţiunilor dirijate de ego, de asemenea prāṇa noastră se retrage, mutându-se în partea superioară a corpului.

Regula aceasta funcţionează şi datorită unui alt principiu şi anume că "expresia simbolică nu este acelaşi lucru cu Adevărul însuşi". Ce este adevărat, este kriyā. Este mai important "ce facem", decât "ce credem".

Regula 2: Nu căuta renunţarea, dacă nu eşti deja un ascet hotărât [să facă aceasta]

În ciuda mentalităţii populare despre yoghinul ideal, [condiţia] laicului căsătorit este calea cea mai rapidă de evoluţie spirituală. Chiar şi căsătoria cu un non-practicant este mai bună decât a trăi o viaţă de ascet. Apoi, nu există nicio regulă cu privire la câţi copii trebuie să ai; Lahiri a avut cinci copii. Fă-ţi datoria faţă de familia ta, biserica ta şi societate aşa cum trebuie. Asta a fost învăţătura sa.

Singura excepţie pe care Lahiri a făcut-o la această regulă a fost pentru aceia care erau deja asceţi. Acestora el le-a oferit un avertisment plin de înţelepciune, explicând că aceştia au ales calea mai grea din mai multe motive:
(i) Un ascet trebuie să se bizuie pe ceilalţi pentru subzistenţă, astfel atunci când acesta face cu greşeală, ea nu va fi iertată aşa uşor.
Această afirmaţie se bazează pe o motivaţie solidă şi de-a lungul istoriei s-a dovedit adevărată. Ca membru cu state vechi în comunitatea kriyā, am constatat existenţa a numeroase scandaluri iscate în lumea monastică, chiar şi în cadrul celor mai de încredere organizaţii.

(ii) Izolarea poate conduce la slăbiciunea minţii.
Am văzut adesea cum se confirmă această regulă, atât prin studii în psihologie, cât şi prin observaţiile personale. Prietenul meu [din mişcarea] Radhasoami a fost un astfel de exemplu: el a ales întotdeauna să nu se căsătorească şi să stea acasă. El pretindea că oamenii din întreaga lume nu erau demni de timpul său şi că aceste distrageri doar îi perturbau lui pacea şi cele trei ore de lungi meditaţii. La ani de zile după ce am aflat de credinţele lui, l-am vizitat acasă pentru a-i repara ceva la computer. Totul în jurul lui era deteriorat, inclusiv mâncarea descompusă lăsată deschisă peste tot. Naviga pe site-uri dubioase şi renunţase total la practica meditaţiilor, spunându-mi că devenise prea dureros pentru el să stea atât de mult cu ochii închişi. Şi totuşi, m-a asigurat că gurul lui continua să-l vegheze.

(iii) Viaţa unui laic este mult mai provocatoare, ceea ce conduce la o întărire a minţii, o calitate necesară pentru a obţine succesul în practica kriyā yoga.
După ce în trecut am trăit alături de călugării unui anumit ordin kriyā, iar acum ca un laic căsătorit şi cu copii, sunt de acord din toată inima cu această afirmaţie a lui Yogirāj. Ziua obişnuită a majorităţii asceţilor cu care am devenit prieten în āśram implica un stres relativ redus. Totuşi, cu anii, am observat că puterea multora dintre aceşti asceţi scădea proporţional cu vârsta. Vorbirea devenea mai lentă, iar numărul de ore de lucru se scurta datorită unor probleme de sănătate. Pe măsură ce deveneam mai apropiaţi, într-adevăr, mulţi mi se confesau că nu au atins niciodată starea de samādhi. Mult mai surprinzător totuşi era că ei păreau indiferenţi faţă de această absenţă a evoluţiei. Desigur, viaţa monastică era atât de relaxantă, încât motivaţia lor pierdea din importanţă. Kriyā yoga necesită concentrare şi puterea minţii de a conduce prāṇa către în sus.

Pe de altă parte, din experienţa mea ca laic, am văzut cum marile provocări care provin din menţinerea unui cămin sigur şi fericit pot să conducă pe oricine către accelerarea evoluţiei sale spirituale. Având la dispoziţie doar câteva scurte momente pentru a medita, apreciez fiecare moment din practica mea kriyā şi mă concentrez profund pe fiecare aspect al tehnicilor. Încercând să echilibrez viaţa mea extrem de activă, aspir din toată inima să ating pacea stării "non-duale" (samādhi).

Ca parte a mesajului său legat de această regulă, Lahiri a adus în discuţie şi elemente legate de natura umană. În cadrul vieţii de familie, există numeroase oportunităţi de împlinire a dorinţelor naturale justificate, inclusiv satisfacerea dorinţelor carnale. Împlinirea unei dorinţe carnale este un păcat pentru un ascet, însă în cadrul oferit de căsătorie acest comportament este de aşteptat. Pentru menţinerea sănătăţii şi echilibrarea corectă a energiei în corp, chiar Lahiri sugera relaţiile sexuale de două ori pe lună în cadrul unui cuplu căsătorit. Trebuie să fiu de acord cu aceasta; urmarea acestei reguli nu a părut să aibă vreun impact negativ atunci când practic kriyā.

În plus faţă de motivele convingătoare menţionate mai sus de a respecta aceste instrucţiuni, persoanelor căsătorite li se oferă mai multe posibilităţi de a-i ajuta pe ceilalţi decât asceţilor. Într-o zi obişnuită a unui laic, un yoghin kriyā îşi poate ajuta partenerul sau partenera, copiii, angajatorul, angajaţii şi/sau clienţii. Făcând astfel, yoghinul învaţă să practice "acţiunea fără acţiune", cunoscută sub denumirea de "Voia Lui Dumnezeu".

Dacă, după ce ai reflectat asupra regulilor lui Lahiri şi a argumentelor aduse de mine în sprijinul lor, eşti cumva tentat să imiţi aspectele exterioare ale stilului de viaţă ascetic, trebuie să ştii că Lahiri era total împotriva acestuia. El chiar şi-a rugat cursanţii să nu aducă absolut nicio modificare exterioară modului lor de vestimentaţie, muncii sau altor elemente [care ţineau de] exterior.

Prin acest tip de instrucţiuni, Lahiri ne aminteşte că deosebirea dintre kriyā yoga şi alte căi este că întreaga concentrare se axează pe interior (nu pe exterior). Dacă, pentru un motiv oarecare, începem să ne divizăm energiile utilizându-le în exprimări exterioare, precum purtarea de haine [uzual] asociate călugărilor, limităm automat [puterea de] concentrare asupra schimbării interioare pe care trebuie să o efectuăm. Kriyā yoga nu este doar o simplă schimbare exterioară a modului de viaţă al cuiva; este o abandonare completă a întregii dualităţi. Yoghinii care practică kriyā yoga privesc ceremoniile şi fotografiile religioase ca simple distrageri, deoarece orice aspect dual este o distragere. Am putea spune că abandonăm lumea în interior, însă continuăm să acţionăm ca şi când nimic nu s-a schimbat în exterior.

Pentru a înţelege această regulă, poate îţi este de ajutor să cunoşti (sau să ţi se reamintească) povestea [vieţii] lui Lahiri, care l-a determinat pe acesta să sprijine modul de viaţă al unui laic. După ce a primit kriyā yoga de la Babaji, departe de soţia şi copiii săi, Lahiri era plin de extaz şi nu a mai dorit să se întoarcă la casa sa din Kashi. Babaji însă l-a convins să se întoarcă la viaţa sa şi să rămână fidel responsabilităţilor sale lumeşti. Într-adevăr, abia după ce Yogirāj a revenit la familia sa, el a putut să-şi depăşească slăbiciunile ascunse şi să obţină cele mai rafinate şi înalte stări ale kriyā yoga.

Regula 3: Nu îţi construi un altar; imaginile distrag atenţia.

Mulţi discipoli ai lui Lahiri i-au cerut o fotografie a sa; la această cerere el comenta adesea că:
1. nu este nevoie de nicio fotografie, întrucât ea nu oferă niciun beneficiu spiritual;
2. dacă în practică se foloseşte o fotografie, atunci în viitor toţi vor abandona practica (sādhana) şi vor venera, în schimb, acea fotografie.

În organizaţia în care mi-am început călătoria în kriyā, existau mai multe fotografii şi picturi ale maeştrilor kriyā aşezate pe un altar în faţa templului, inclusiv o fotografie a lui Lahiri Mahasaya. În mod obişnuit, trebuia să ne înclinăm în faţa acestor imagini înainte de practică. Curând, am devenit atât de ataşat de aceste fotografii, încât nu mai puteam medita fără ele (ba chiar căram întotdeauna cu mine un altar de călătorie). Câteodată, când mintea devenea agitată, doar mă uitam la acele fotografii; era doar o practică uzuală, care era chiar încurajată.

Pe vremea aceea ştiam puţine despre faptul că Lahiri nu tolera aceste deprinderi. În kriyā concentrarea este aproape întotdeauna pe prāṇa din corp, iar când nu este pe prāṇa, este pe respiraţie sau pe mişcarea fizică efectivă. Atunci când nu practicăm aceste tehnici, fie ne odihnim, fie îi ajutăm pe ceilalţi. Puţine mai sunt de făcut între acestea. Concentrarea obişnuită (dhāraṇā) nu este necesară; mintea nu are niciodată ocazia doar să hoinărească.

Totuşi, există o fotografie a lui Shyama Charan Lahiri, iar existenţa ei are o poveste interesantă (care are mai multe variante): rudele spun că Lahiri a fost de acord să permită unui fotograf profesionist (Gangadhar De) să îl pozeze o singură dată. Când Gangadhar a pregătit camera, a privit prin vizor şi nu l-a putut găsi pe Lahiri. La început s-a gândit că poate era ceva în neregulă cu aparatul său. Dar după ce i-a verificat starea de funcţionare pe alţi subiecţi umani, a înţeles că, dintr-un anume motiv inexplicabil, lumina nu proiecta corpul lui Lahiri înspre diafragma aparatului de fotografiat. El i-a explicat asta maestrului care, după ce a ascultat nemulţumirea fotografului, l-a obligat să mai privească încă o dată. De această dată, imaginea lui Lahiri a apărut şi Gangadhar a putut să pozeze o singură imagine. Aceasta este singura fotografie cunoscută a lui Shyama Charan Lahiri.

Nici chiar Lahiri nu a păstrat vreo fotografie a gurului său, Babaji, şi de aceea, nici pe a altor divinităţi sau personaje sacre. El a insistat că imaginile fixe nu fac altceva decât să distragă concentrarea asupra kriyā-ei; imaginea are un caracter dualist şi [implică] o căutare orientată spre exterior, pe când căutarea [promovată] de kriyā yoga este orientată spre interior. Timpul pe care l-am petrece prosternându-ne în faţa unei fotografii ar fi mult mai bine utilizat dacă ne-am pleca în faţa Divinităţii din noi. Atunci când privim o fotografie, ne canalizăm energia în afară şi reuşim doar să creăm un nou tipar energetic, o nouă obişnuinţă care persistă [în mod] dualist în această dimensiune. Atunci când ne prosternăm către interior prin practicarea kriyā-ei, distrugem toate acele tipare.

Regula 4: Gurul nu este un [anumit] om, ci este însăşi Divinitatea.

Divinitatea este în Sine, la fel este şi adevăratul Guru sau satguru al fiecărui aspirant. Nu trebuie acceptată concepţia falsă că gurul este [un aspect] exterior sau este un receptacul de forma unui om, bărbat sau femeie. Dacă acesta nu era [deja] un obicei [uzual] al tău, nu trebuie să te pleci în faţa nimănui, nici a vreunei imagini a unui aşa-numit guru. Este o distragere să idealizezi o formă materială. Mulţi au pretins că sunt satguru; cu toate acestea, nicio fiinţă individuală nu a putut deţine această funcţie şi foarte puţini dintre cei născuţi în lumea aceasta sunt, de fapt, în acord perfect cu adevăratul satguru, care este universal şi există în interiorul tuturor fiinţelor. Dacă discipolul oricărei fiinţe anume care pretinde că este satguru crede că a obţinut cumva dovada supranaturală că maestrul lui este satguru, atunci fii sigur că acel devot a confundat acţiunile Divinităţii cu acţiunile omului. Mulţi au fost amăgiţi de acest mod de înţelegere şi, cu siguranţă, mulţi adepţi vor continua să fie amăgiţi.

Anumite persoane s-au referit la Shyama Charan Lahiri ca la gurul lor. În India, profesorii sunt denumiţi în mod obişnuit guru. Lahiri a fost profesor şi, astfel, el a acceptat acest titlu. În acelaşi timp, el a criticat actele de obedienţă ale studenţilor săi (cum ar fi plecăciunile etc.), asociate, în mod normal, cu relaţia guru-discipol, învăţându-i că adevăratul Guru (satguru) se află în interior.

Deşi următoarea descriere poate părea în conflict cu Regula 4, printr-o cercetare amănunţită vom vedea că nu este aşa. Lahiri a vorbit despre maestrul său Babaji ca fiind însuşi Kṛṣṇa. Ulterior, el a scris că el însuşi este Kṛṣṇa. Motivul pentru această pretinsă contradicţie a fost că el s-a considerat atât pe sine, cât şi pe gurul său ca fiind una. La urma urmelor, acesta este un adevăr pentru noi toţi.

Toţi avem în interior un Guru - Sinele nostru Suprem - care este Dumnezeu şi este una cu tot [ceea ce este]. Singura diferenţă dintre noi şi maestru este că Lahiri şi-a acordat acţiunile cu satguru, devenind astfel un instrument pur al lui satguru.

Pentru Lahiri, Gurul este doar un aspect important al Divinităţii, o sursă interioară, care ne ajută să practicăm kriyā yoga sau să întreprindem orice altă căutare spirituală conştientă. Eu însumi mă refer adesea la acest aspect drept "principiul Gurului" sau "aspectul de Guru" al Fiinţei Supreme, pentru a face diferenţa în mod clar între acesta şi termenii, de obicei greşit înţeleşi, de Guru şi satguru.

Personal, de când mi-am reajustat concepţia despre Guru, evoluţia mea spirituală s-a accelerat. A şti că "forţa" [numită] Guru este întotdeauna prezentă, este, în general, liniştitor. Din păcate, mulţi fanatici din fosta mea organizaţie credeau că având această convingere, eu l-am trădat pe "adevăratul" nostru guru, omul care înfiinţase organizaţia. Totuşi, ei au uitat că el însuşi, un yoghin important, a remarcat:

"De ce mă numiţi guru? Nu ştiţi că numai Dumnezeu este Gurul?" (parafrază)

Regula 5: Înlocuieşte practicile nenecesare cu kriyā.

Tehnicile kriyā yoga sunt suficiente prin ele însele. Nu ai nevoie să cultivi devoţiunea prin oricare alte acte exterioare, precum slăvirea sau vizitarea altarelor. Iubirea şi devoţiunea adevărată se pot cultiva cu adevărat doar prin practica kriyā. Este mai degrabă o utilizare superioară a timpului, concentrându-ţi energia asupra dezvoltării conştiinţei permanente a Ochiului Spiritual sau a perfecţionării execuţiei unei tehnici kriyā. Trebuie să ne controlăm propriile tendinţe de a complica lucrurile în mod inutil.

Pentru a ilustra limitarea pe care o aduce cultivarea devoţiunii prin acte exterioare, voi întrebuinţa următoarea analogie: un om care adora fructele de papaya, negustând sau nici măcar văzând vreodată cum arată un mango, a auzit că era mai gustos decât papaya. Era atât de îmbătat de descrierile amănunţite şi poemele minunate făcute de aceia care pretindeau că au gustat mango, încât începu şi el să-l ridice în slavă. Începu chiar să compună propriile sale cântece despre gustul extraordinar şi aspectul fructelor de mango şi zilnic vorbea despre ele împreună cu prietenii. Chiar îşi imagina că gustase din mango, dar reflectând mai bine, nici nu putea să îşi amintească momentul în care l-a văzut efectiv, ca să nu mai vorbim de gustat. Ca să-şi demonstreze devotamentul faţă de mango, el a renunţat cu desăvârşire să mai mănânce papaya. Totuşi, după mulţi ani de devotament faţă de mango, într-un moment de slăbiciune, el a cumpărat un fruct de papaya şi l-a mâncat. S-a îndrăgostit din nou de papaya şi a uitat de mango. (Mango reprezintă [aici] Divinitatea, iar papaya, dorinţele materiale).

Aşa se întâmplă cu căutarea Divinităţii. În realitate, devoţiunea exterioară nu reuşeşte să clădească iubirea efectivă faţă de obiectul pe care cineva îl elogiază sau glorifică. Doar experienţa poate schimba fiinţa noastră pentru totdeauna şi poate aduce un devotament autentic şi constant. Numai unul dintr-un milion de yoghini este imun la această regulă şi totuşi reuşeşte să devină un Bhakti yogi autentic (cum sunt, de exemplu, cei care continuă adevărata devoţiune dintr-o viaţă anterioară).

În plus faţă de zădărnicia dezvoltării unei devoţiuni exterioare, Lahiri a comentat pe larg despre eficienţa majorităţii altor tehnici de meditaţie sau practici spirituale, adăugând că, exceptând realizarea "stării transcendentale kriyā", evoluţia spirituală semnificativă este aproape imposibilă. Mai mult, Lahiri a comparat acţiunile unui om lumesc cu cele ale unui om care intonează psalmi continuu: ambii sunt pierduţi într-o stare pe care el a denumit-o "prāṇa activă" (scopul final fiind, de fapt, "prāṇa statică").

De ce nu vedem, în schimb, viaţa ca pe un act constant de devotament? Ne stă în putere în orice moment, zi sau noapte, să facem pur şi simplu ofranda noastră ([de] prāṇa) lui Dumnezeu. Nu contează ce formă ia ea. În final, după cum spunea Lahiri, totul se referă la "restabilirea" energiei în sursa sa, a şaptea cakra (sahasrāra), şi astfel, la practica "non-acţiunii". Acesta este sensul autentic al libertăţii pe care o căutăm. Este eliberarea de povara noastră de a fi responsabili pentru tot. Lasă-l pe Dumnezeu, Cel infinit de inteligent, să preia aceată povară. Ceea ce vei constata, în mod miraculos, este că El face din ce în ce mai multe lucruri pentru tine, iar tu faci din ce în ce mai puţin, rămânând, în schimb, în stări de relaxare, de pace şi, în final, de extremă beatitudine.

Regula 6: Nu crea absolut nicio organizaţie pentru răspândirea învăţăturii kriyā yoga.

Organizaţiile necesită un volum imens de sprijin, ceea ce îi distrage pe practicanţi atât de mult încât nu mai pot să-şi mai acorde timpul necesar practicii kriyā. Unii au afirmat că însuşi Lahiri a încălcat această regulă; totuşi, ei se înşală. El a creat o organizaţie numai în scopul publicării comentariilor din Scripturi. Kriyā a fost întotdeauna predată individual de către maestru. El a interzis în mod specific crearea oricăror instituţii.

Despre organizaţii, el a scris:
"Fondarea organizaţiilor, misiunilor şi āśram-urilor nu sunt considerate sādhana; ea reprezintă, în schimb, o piedică pentru sādhana, obiectivul principal devenind extinderea ulterioară a organizaţiei."

De aceea, Lahiri a acordat mai multă importanţă practicii (sādhana) asiduă în retragere.

În concluzie, a găsi îndrumare despre tehnicile kriyā într-o carte bine documentată (precum aceasta) sau în discuţiile cu un expert kriyā recunoscut sunt instrumente suplimentare acceptate pentru a-ţi construi practica ta kriyā. Orice altceva este superfluu şi reprezintă o distragere, conform pedagogiei lui Lahiri. Unii motivează că kriyā ar trebui predată numai de un expert sau că iniţierea este necesară; cu toate acestea, în lumea de azi este greu de găsit un expert în kriyā, care poate preda corect conform sfaturilor lui Lahiri. Din păcate, majoritatea surselor s-au contaminat cu dezinformări care acordă mai multă importanţă profesorului decât tehnicilor în sine. Instructorul trebuie să facă asta; altfel, el nu poate aduna fonduri suficiente de la fiecare elev pentru a-şi susţine activitatea, chiar dacă o face cu preţul periclitării sādhana-ei elevului. Totuşi, experţii în kriyā sunt utili. Este indispensabil ca kriyā ta să fie verificată de un specialist, dacă ai destul noroc să găseşti unul documentat şi onest.

Regula 7: Practică kriyā în mod regulat şi corect.

Cheia succesului evoluţiei tale în kriyā constă în practicarea acesteia în mod regulat şi continuu, precum şi în eforturile tale sincere de a-ţi perfecţiona tehnicile. Punct. În acest scop, Lahiri a spus că tehnicile ar trebui practicate în mod izolat. Meditaţiile în grup nu au fost niciodată recomandate. Din motive practice, kriyā este prea zgomotoasă şi necesită un spaţiu prea amplu pentru a fi practicată într-un grup. În plus, timpul necesar organizării şi întâlnirii unui grup reprezintă o distragere în sine pentru practicarea kriyā. Chiar şi 20 de minute în fiecare zi de practică kriyā sunt suficiente pentru a obţine un progres formidabil. De ce să pierzi timpul călătorind?

De aceea, nu cădea pradă unei argumentaţii larg răspândite cum că este necesar a practica perioade mai lungi de timp. Meditaţia de grup implică, de obicei, mai multe ore de concentrare (dhāraṇā), o abordare pe care Lahiri nu a prescris-o niciodată. Este mai înţelept să te concentrezi câteva minute asupra kriyā-ei şi să-ţi petreci restul zilei participând la îndatoririle familiale decât să stai ore în şir şi să laşi mintea să hoinărească. Astfel, conform lui Lahiri, studenţii ar trebui să integreze rezultatele scurtelor lor practici cu un stil de viaţă onorabil. Dacă meditaţia ocupă prea mult din zi sau din seară, punem în pericol timpul care ar trebui investit în altă parte. Singura excepţie o face practicarea "excelentelor tehnici kriyā".

După ce ai atins nivelul acesta de pregătire, poţi să practici kriyā în loc să dormi şi astfel să te lipseşti de cele şase până la opt ore la care râvneşte corpul în mod normal [să doarmă]. Acest nivel a fost perfecţionat până şi de Lahiri în mulţi ani şi nu este de aşteptat ca cineva să-l obţină peste noapte.

Cum au fost predate iniţial tehnicile kriyā yoga.

Datorită complexităţii tehnicilor kriyā yoga, nu s-a intenţionat transmiterea întregului set către practicanţi (kriyāban). Lecţiile erau structurate în "capitole", cu perioade de timp, câteodată ani, între nivelurile de instruire. Multe şcoli dispută numărul de capitole şi tehnici pe care le-a utilizat Lahiri. Unii spun că învăţăturile lui au fost împărţite în doar patru niveluri, în timp ce alţii credeau că numărul lor este opt. Concluzia mea a fost că numărul de şapte niveluri este probabil cel mai apropiat de numărul de niveluri predat de fapt de maestru la momentul de maxim al perfecţionării sistemului său. Vom face referire la fiecare dintre niveluri într-un capitol sau, mai simplu, printr-un număr de ordine, de exemplu Kriyā 1, Kriyā 2, Kriyā 3 etc. (sau Prima Kriyā, A doua Kriyā, A treia Kriyā etc.).

Redenumirea tehnicilor de către mine

În comentariile lui Yogirāj, se fac referiri la tehnicile kriyā de început, precum şi la Ṭhokar, Gāyatrī şi OṀ-kāra kriyā; totuşi, nu se menţionează nimic în plus. Restul informaţiilor despre denumirile lor provin din diferitele şcoli de kriyā yoga. Am găsit destul de confuze numele alternative, de aceea le-am redenumit pentru a se conforma mai bine comentariilor şi, de asemenea, pentru a fi mai inteligibile din punctul de vedere al unui occidental. Denumirile alternative utilizate de alte şcoli kriyā sunt enumerate, în general, în fiecare secţiune. (...)

Să începem!

Întrucât "Kriyā este Adevărul", aşa cum afirmă Lahiri, poţi trece peste următoarea secţiune şi pur şi simplu să începi practica. Dacă vrei să îmi afli motivele pentru care am făcut tehnicile publice, te rog să citeşti În zorii unei noi ere. În orice caz, fie ca eforturile tale de a obţine beneficiile şi atinge scopurile kriyā yoga-ei să fie binecuvântate, indiferent de motivele tale personale [pentru care începi practica]. Adu-ţi aminte mereu că secretul practicii corecte a kriyā-ei nu constă în perfecţiunea execuţiei, ci în exersarea ei regulată fără a aştepta rezultatele, indiferent de ce obstacole poţi întâlni. Kriyā este un "ritual al respiraţiei", un limbaj al sufletului, cea mai pură formă de sacrificiu şi cea mai ştiinţifică şi sigură metodă de a dobândi contactul cu Divinitatea şi a evolua spiritual pe care o ai la dispoziţie. Dorinţa mea cea mai profundă este ca acest manual să te ghideze către atingerea ţelului suprem al tuturor religiilor adevărate: Starea Transcendentală, adevăratul tău sălaş.

John Rain. Prima misiune în Tokio

 

Barry Eisler
John Rain. Prima misiune în Tokio
Editura Meteor Press, 2020
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu

***
Prezentare

Cum ajunge legendar un asasin? În cazul lui John Rain, decisive au fost lecţiile de trădare, lupte şi iubire pe care le-a primit în 1972, în Tokio.

Cartea răspunde la multe întrebări despre John Rain. De unde şi cum şi-a dezvoltat gustul pentru jazz şi whiskyul de calitate? De ce a fost exilat atâta timp din Japonia? Cum şi-a dezvoltat abilităţile, dar şi regulile personale după care avea să-şi conducă toate joburile?

Este o carte care spune două poveşti. Una dintre ele este situaţia curentă în care Rain se confruntă cu yakuza, cu trădări politice, cu primul lui contract de asasin şi cu o tânără coreeană care-l va obseda tot restul vieţii. A doua poveste relatează evoluţia sa.

Orfan de ambii părinţi, Rain îşi încheie serviciul militar în Vietnam şi revine în Tokio, oraşul pe care-l părăsise la vârsta de opt ani. Angajat curier pentru CIA, el duce bani pentru mituirea politicienilor japonezi corupţi. Dar când una dintre livrările acelea se sfârşeşte în mod neaşteptat prin violenţă, Rain ajunge în vizorul unui clan yakuza care-i doreşte moartea. Pentru a scăpa, Rain va accepta primul său job din partea CIA, dar abia atunci situaţia va începe să se complice cu adevărat...

Fragment. Capitolul 1

Dacă există o lecţie pe care am învăţat-o de timpuriu în deceniile petrecute în activitatea mea este că cea mai importantă dintre trăsăturile ce deosebesc o ţintă dificilă de restul oamenilor este stăpânirea de sine. Da, trebuie să fii în stare să gândeşti ca oponentul tău, ceea ce-ţi va îngădui să detectezi ambuscada. Şi da, trebuie să fii în stare să întreprinzi acţiuni imediate şi violente în cazul în care - hopa! - capacitatea ta de a detecta ambuscada dă greş. Şi da, sentimentele reprezintă o slăbiciune. Însă fundamental pentru tot restul este stăpânirea de sine. Pentru că dacă nu-ţi controlezi propria persoană, atunci o va controla altcineva, cel mai probabil un inamic, iar în domeniul meu de activitate un inamic nu este cineva care doreşte promovarea la care râvneşti tu, sau care vrea să-ţi ocupe biroul din colţ, sau care vrea să te învingă pe terenul de tenis sau pe parcursul de golf, ori să se etaleze cu un automobil mai bun în faţa casei sale. În activitatea mea, un inamic este cineva decis să-ţi pună capăt vieţii şi care dispune probabil de mijloacele necesare pentru a trece la fapte.

Mai există însă şi o altă lecţie, a cărei învăţare a durat mai mult şi care, în cele din urmă, este mai importantă. Trebuie să accepţi ce ai făcut. Nu uciderile în sine. Dacă nu le-ai fi putut comite, atunci nici n-ai fi putut activa în domeniul ăsta. Nu ai fi fost capabil. Nu, eu mă refer la consecinţele uciderilor - pentru conştiinţa ta, pentru relaţiile tale, pentru viitorul tău, pentru viaţa ta. Dacă ai fi ştiut de la bun început ceea ce ai înţeles abia la sfârşit, ai fi făcut oare aceleaşi alegeri, ţi-ai fi asumat acelaşi riscuri, ai fi acceptat aceleaşi sacrificii? Nu. Nimeni n-ar fi făcut-o. Nu poţi aprecia greutatea poverii aceleia decât după ce ţi-ai asumat-o. Nu poţi înţelege ce înseamnă cu adevărat.

Dar în 1972, în Tokio, eu n-am ştiut nimic din toate astea. Mă bazam pe intuiţie, pe instincte şi pe reflexele tinereţii. Adevăratele abilităţi dure pe care să le folosesc împotriva ţintelor au sosit mai târziu. Iar dobândirea lor aproape că m-a omorât.

Pe atunci eram curier CIA şi făceam parte dintr-un program de tipul "cash pentru contracte", care a fost demascat în 1975. Căutaţi pe Google "scandalurile de mită Lockheed" şi puteţi afla totul despre el. De fapt, nu chiar totul. Ar fi răsuflat mult mai multe, dacă eu n-aş fi făcut parte din echipa de curăţenie. Nu trebuie să uitaţi că istoria pe care v-o prezintă cei aflaţi la putere exclude întotdeauna ce au reuşit ei să îngroape. Sau pe cine au reuşit să îngroape.

Ofiţerul meu de caz se numea Sean McGraw şi era un veteran arţăgos al Războiului din Coreea şi al operaţiunilor din Asia. "Creştinii În Acţiune", porecla CIA, aveau pe statul lor de plată câţiva politicieni japonezi, după cum îmi spusese o cunoştinţă din armată când mi-a dat numărul de telefon al lui McGraw, şi aceştia aveau nevoie de cineva cu figură de asiatic şi abilităţi de vorbire a japonezei, care să se ocupe de transferurile de cash. Eu tocmai revenisem în SUA din Vietnam, după ce părăsisem armata în dizgraţie, a cărei origine am fost în stare s-o înţeleg abia după nişte ani. Mama mea, jumătatea americană a părinţilor mei, tocmai murise, nu aveam fraţi sau surori, iar America mi se părea un cămin într-o măsură chiar mai mică decât la opt ani, când mama mă adusese aici după ce tatăl îmi fusese omorât în luptele de stradă care răvăşiseră Tokio în vara anului 1960. Nici despre Japonia nu puteam spune că o simţeam ca pe un cămin, dar ce alte perspective aveam? Indiferent dacă era vorba despre soartă, circumstanţe sau pur şi simplu ghinion, o asociere cu lumea secretă reprezenta calea mea de minimă rezistenţă.

Aspectele practice ale operaţiunii erau destul de simple. O dată pe săptămână, sau cam aşa, urma să iau de la McGraw o geantă ieftină de umăr. Uneori predarea se făcea într-un tren, alteori la o tarabă stradală tachigui - la care mâncai stând în picioare -, alteori, iar simbolismul respectiv nu i-a scăpat nici chiar personalităţii mele mai tinere, într-o toaletă publică. După aceea schimbam geanta plină pe care o duceam cu alta identică, dar goală, adusă de un curier din cealaltă tabără, un japonez de vârstă mijlocie, grăsuţ şi neobişnuit de vorbăreţ, pe nume Miyamoto, care se dădea în vânt după cravatele cu motive florale, exagerat de late şi ţipătoare, chiar şi după tragicele standarde vestimentare ale epocii. Doi intermediari, aşadar, protecţie suficientă pentru actorii principali. La început n-am ştiut bine nici măcar care erau actorii principali. Eram vag curios - la urma urmelor, abia împlinisem douăzeci de ani şi încă nu înţelegeam că un corolar al expresiei "cunoaşterea înseamnă putere" este "cunoaşterea poate fi periculoasă" -, dar nu dispuneam de nicio modalitate reală prin care să aflu. Mă uitasem de destule ori în geantă ca să ştiu că întotdeauna conţinea cincizeci de mii de dolari cash. Totuşi alegerea valutei nu oferea niciun indiciu cu privire la provenienţa banilor sau a destinaţiei lor. Yenul era jalnic de slab, euro abia fusese conceput la Bruxelles şi era încă departe de născare şi, cu toate că Nixon anulase convertibilitatea dolarului în aur, verzişorii continuau să fie moneda forte mondială, acceptată fără întrebări de la New York până la Riad şi Tombouctou.

Eram naiv, totuşi nu eram prost. Ştiam că oricine avea braţe şi picioare funcţionale putea fi curier. Aşa că înţelegeam că nu eram plătit doar pentru a transporta şi a înmâna o geantă. Eram plătit pentru ca, la o adică, să joc rolul de ţap ispăşitor, dacă s-ar fi ajuns la aşa ceva. Pentru mine, şmecheria era să mă asigur că nu se va ajunge. Şi exact acolo am dat-o în bară.

Tocmai terminasem schimbul cu Miyamoto în parcul Ueno, aflat în Shitamachi, în vechiul Tokio, rămăşiţele robuste ale oraşului ce supravieţuiseră atât marelui cutremur din Kantō în 1923, cât şi bombelor incendiare americane care i-au urmat după mai bine de douăzeci de ani. Chiar şi pe atunci oraşul era imens - populaţia era de peste unsprezece milioane seara, la care se adăugau alte două milioane ce umpleau străzile, trenurile şi clădirile de birouri în timpul zilei, păduri de neoane pâlpâitoare în districtele de divertisment Ikebukuro, Shibuya şi Shinjuku, autostrăzi supraterane murdare de funingine pe multe niveluri ce disecau cartiere şi adumbreau trotuare; peste tot, o cacofonie de motoare de camioane, comerţ şi activităţi de construcţii. Războiul, aflat doar la o generaţie distanţă, continua să se agaţe de conştiinţa ţării ca un coşmar din care cetăţenii săi se treziseră abia recent, iar energia oraşului nu era concentrată atât de mult spre atingerea prosperităţii, cât mai degrabă spre îndepărtarea rapidă de ororile şi pierderile din trecutul recent şi dobândirea speranţei a şi progresului prezent.

Hoinăream printre tarabele stradale înşiruite pe Ameyoko, prescurtarea de la Ameya-Yokochō, "Aleea Acadelelor", numită aşa deoarece primele prăvălii din zonă fuseseră ameya, adică bombonerii. Faptul că porecla continuase să funcţioneze pentru "Aleea Americană" după război, când artera devenise o piaţă neagră importantă pentru bunuri americane, era o simplă întâmplare. În tot cazul, tarabele ei, cele mai multe înghesuite între clădiri înguste pe o parte şi matahala monstruoasă a liniilor feroviare supraterane JR pe partea opusă, ofereau de toate, de la mirodenii, alimente deshidratate şi peşte proaspăt, la îmbrăcăminte, articole de bricolaj şi bunuri sportive, şi până la tot felul de aparate electronice - majoritatea ieftine, atrăgând mulţimi de dimineaţa până seara.

Era o după-amiază tipică de vară în Tokio, ceea ce însemna apăsător de fierbinte, umedă şi poluată, iar aerul era încărcat cu aromele de yakitori^[i] şi takoyaki^[ii] şi alte delicatese stradale de pe Ameyoko. Vânzătorii îşi ţineau palmele de o parte şi de cealaltă a gurii şi strigau - Hai dozo! Hai, irasshai! - de pe ambele trotuare, peste zgomotele traficului de camioane din vecinătate şi ale ocazionalelor garnituri feroviare, gesticulând spre cumpărătorii care erau purtaţi de fluxul pietonal lent, înmânând mostre, ademenind clienţii din şuvoiul neîntrerupt şi în continuă alunecare. Am cumpărat un pahar cu suc de pepene cu gheaţă de la un oyaji cu ochi urduroşi, care părea să-şi aibă taraba cu fructe din vremea când oraşul se numise Edo. Tăcut şi cu un surâs ştirb, mi-a luat cei zece yeni şi eu mi-am reluat colindatul, sorbind recunoscător, cu transpiraţia prelingându-mi-se pe spinare, sub apăsarea uşoară a genţii goale pe care o luasem de la Miyamoto. Prelatele cu rol de copertine, întinse la întâmplare de o parte şi de cealaltă a străzii, păreau mai degrabă să amplifice decât să diminueze arşiţa după-amiezii.

În ziua aceea nu aveam niciun scop anume de a mă găsi aici; după întâlnirea cu Miyamoto, pornisem pur şi simplu la întâmplare pe jos şi pierdeam vremea înainte de a mă îndrepta spre Kodokan, unde mă antrenam la judo. Eram începător în sportul acela, dar îmi plăcea. Se clădea peste abilităţile de lupte pe care le dobândisem în liceu, adăugând aruncări la doborâri, şi blocări de braţe sau strangulări la fixările la podea. Mă antrenam zilnic câteva ore, întrucât cerinţele jobului meu erau simple şi programul flexibil, iar în numai trei luni ajunsesem la fel de bun ca orice shodan nou din sală. În mod oficial nu aveam însă voie să susţin examenul pentru centura neagră decât după un antrenament acolo timp de un an, iar restricţia aceea, pe care o consideram prostească şi nedreaptă, nu făcea decât să mă îmboldească să mă antrenez şi mai susţinut, pentru a-mi putea învinge "superiorii" şi a le demonstra cât de mult se înşelaseră de fapt.

Mă amuză când mă gândesc cât de importante mi se păreau pe atunci asemenea lucruri. Să le dovedesc că oamenii se înşelaseră. Să lupt împotriva prostiei. Să-mi doresc recunoaştere oficială. Am avut nevoie de mult timp până am învăţat că nu are niciun sens să le dovedeşti oamenilor că se înşelaseră, că lupta împotriva prostiei este inutilă şi că recunoaşterea oficială îi împiedică pe alţii să te subestimeze... şi astfel nu poţi să mai beneficiezi de surpriză şi de alte avantaje tactice.

Am cotit la stânga pe sub calea ferată aeriană tocmai când un tren JR a trecut pe deasupra, vuietul lui făcând să zăngăne ferestrele magazinelor şi acoperind vacarmul mulţimii. În câteva secunde, a dispărut. Mulţimea era mai rarefiată aici, iar saloanele de pachinko^[iii] şi prăvăliile cu ramen^[iv] şi alte astfel de atracţii de interior erau mai numeroase decât tarabele stradale. Am trecut pe lângă un magazin de cuţite şi am încetinit ca să examinez oferta etalată în vitrină.

Cineva m-a izbit în umăr suficient de violent ca să vărs ce-mi mai rămăsese din sucul de pepene. Am ridicat ochii. Un chinpira, un derbedeu yakuza de nivel inferior, sau aspirant la yakuza, se încrunta la mine, iar mânecile suflecate ale tricoului său negru dezveleau muşchii unui halterofil.
- Oi, a mârâit el, koryaa, doko mite aruitonen, kono bokega! "Băi, idiotule, uită-te pe unde mergi!"

Dacă un episod similar ar avea loc azi, mi-aş cere scuze, indiferent a cui fusese vina, şi în acelaşi timp m-aş retrage un pas, întorcându-mi uşor corpul într-o parte, astfel ca să-mi reduc profilul de ţintă, şi aş ridica mâinile cu palmele înainte într-un gest aparent împăciuitor, dar în realitate tactic. Aş transmite prin tonul vocii mele, prin postura corpului şi prin atitudine că agresorul avea de fapt noroc că eram rezonabil, iar în acelaşi timp nu l-aş provoca pe el, nu l-aş insulta şi nu m-aş comporta ostil, ci aş oferi doar respect aparent şi o oportunitate de a trece mai departe fără a-i fi afectată reputaţia. Aş face toate astea, dar în acelaşi timp aş fi extrem de atent la tot ce se întâmplă la periferia acţiunii şi n-aş porni niciodată de la ipoteza că agresorul era singur. Dacă el s-ar dovedi prea prost pentru a înţelege indiciile mele, voi acţiona brusc şi decisiv - fără avertismente, fără abordări de posturi, fără escaladare treptată. Şi aş părăsi scena imediat după ce ameninţarea a fost neutralizată, ţinând capul plecat şi evitând privirile martorilor potenţiali.

Dar asta ar fi în ziua de zi. Pe atunci, eram proaspăt revenit de pe front, intoxicat de testosteron şi plin de resentimente incipiente faţă de lume. După cele ce văzusem şi făcusem, supravieţuind, nu acceptam să fiu abuzat de nimeni, cu atât mai puţin de un golan de pe stradă, care credea că mă putea intimida.

De aceea, în loc să recurg la o acţiune înţeleaptă, am făcut un pas spre el şi am spus:
- Urusei na, omae koso kiotsukero yo!

Ceea ce, în traducere aproximativă, înseamnă "Du-te-n mă-ta, lăbarule!".

Ochii lui chinpira s-au îngustat şi nările i s-au dilatat.
- Oi! a răcnit el.

Am crezut că zbierase la mine, dar apoi am văzut mişcare în spatele lui, la intrarea în salonul de pachinko; erau doi amici, la fel îmbrăcaţi, la fel de musculoşi, care acum mă priveau cu intenţii pline de răutate.

Trei contra unuia, şi fiecare dintre ei era mai voinic ca mine. Primul a ridicat braţul drept şi a început să mă împungă cu un deget în piept. Aparent, credea că va fi doar o încăierare sau, încă şi mai bine, o simplă bătaie pe care să mi-o administreze. Eu însă intrasem deja în modul de luptă.

Pe atunci memoria muşchilor îmi era clădită pe lupte, nu pe judo. Cu braţul stâng i-am parat braţul drept ce pornise spre mine, l-am prins cu mâna dreaptă de sub triceps, i-am rotit mâna pe lângă mine, şi mai departe, şi simultan am lunecat în spatele lui - o tragere cu ocolire, un procedeu pe care-l alegeam cu prioritate pe saltea în liceu. El a încercat să se rotească, dar i-am lipit braţul drept de corp şi i-am cuprins cu mâinile talia, urmându-i mişcarea, astfel că am ajuns cu feţele spre amicii săi, care se apropiau acum de la numai câţiva metri depărtare.

Ce am făcut în continuare a fost pur şi simplu un reflex stupid. M-am ghemuit, coborându-mi şoldurile, m-am băgat sub el şi apoi am explodat în sus şi m-am arcuit pe spate în supleu, alt procedeu din lupte care-mi fusese de mult folos în competiţiile dintre adolescenţi. Corpul lui chinpira a zburat peste mine ca ultimul vagonet dintr-un montagne russe deraiat, cu un braţ încă lipit de corp şi celălalt fluturând disperat. Cu coada ochiului am văzut lumea răsturnându-se, solul apropiindu-se, după care a urmat şocul care mi s-a transmis prin braţe, când ceafa lui chinpira a izbit sec pavajul. Am auzit cum craniul i-a crăpat în urma impactului, apoi, peste numai o clipă, alt trosnet - genunchii lui s-au izbit de beton, deoarece picioarele continuaseră să accelereze peste ţeasta distrusă şi mai departe.

M-am rostogolit pe o parte şi m-am sculat rapid, exact când cei doi au ajuns la mine. Poate că aş fi putut scăpa cu fuga, dar doboară-şi-fugi nu făcea încă parte din trusa mea de instrumente de luptă corp la corp. Stilul de atunci era ofensiva permanentă. De aceea m-am apropiat de cel din dreapta mea, un golan cu aspect dur, urât ca un gargui, am încasat un pumn în pomete, dar m-am dus drept spre ochii lui. Celălalt chinpira s-a întins spre mine, mi-a prins geanta de pe umăr şi m-a tras spre înapoi odată cu ea. M-am răsucit către el, am strecurat braţul între cureaua genţii şi corp şi m-am aplecat în faţă. Geanta s-a desprins şi el s-a clătinat, pierzându-şi echilibrul. Garguiul mi-a sărit pe spinare. Am încercat să-l răstorn, dar m-am dezechilibrat. Am căzut amândoi, însă în timpul căderii m-am întors şi am izbutit să-i plasez un cot în coaste, aşa că el a încasat majoritatea impactului. M-am străduit să mă sui peste el, neavând încă destulă experienţă ca să cunosc importanţa de a te îndepărta rapid când există, sau pot exista, mai mulţi atacatori, apoi l-am prins de cap şi mi-am afundat degetele mari în găvanele ochilor lui. A urlat şi s-a zbătut, iar eu am răcnit la rândul meu, o maşinărie de distrugere, strângând mai tare, străduindu-mă să-mi împing degetele prin ochii lui, până în creier. Apoi tovarăşul i-a revenit, lovindu-mă cu pumnii - am avut noroc că n-avea un cuţit sau chiar o ţeavă - şi i-am dat drumul garguiului, ca să-mi îndrept atenţia asupra problemei stringente. Indiferent ce anume o fi zărit în expresia mea, a decis că nu dorea să mai insiste. S-a întors şi a luat-o la fugă. Aproape că am pornit după el, comutarea de luptă fiind mult mai uşor de pornit decât de stopat, dar, cumva, m-am oprit. Am privit în jur. Mai mulţi oameni se strânseseră în cerc în jurul nostru, într-o tăcere rău-prevestitoare pe fundalul sonor din Ueno. Primul chinpira zăcea nemişcat; al doilea se zvârcolea pe trotuar, ţinându-se cu mâinile de faţă şi urlând. "Drace!" Instinctiv, am plecat privirea şi mi-am croit drum printre spectatori.

Am revenit în mulţimile din Ameyoko, am mai zăbovit câteva minute, timp în care am verificat discret dacă nu eram urmărit, apoi m-am îndreptat spre staţia Okachimachi, unde am suit într-un tren JR. Inima îmi bubuia, mâinile îmi tremurau şi mă simţeam ca şi cum aş fi părut vinovat de ceva. Totuşi niciunul dintre pasagerii de după-amiază ai trenului, în majoritate elevi în uniforme şi câţiva pensionari care transpirau în cămăşile lor cu mâneci lungi, nu a părut să mă bage prea mult în seamă.

Am coborât în staţia Tokio şi m-am îndreptat spre stradă. Nici măcar nu m-am gândit că cineva ar fi putut încerca să mă urmărească şi am avut noroc că n-a făcut-o nimeni; voiam doar să mă îndepărtez cât mai mult de locul incidentului. Odată ajuns afară, am început să mă gândesc.

Cât de rău o încurcasem? Nu eram sigur. Mi-am dat seama însă că nu abordasem situaţia aşa cum s-ar fi cuvenit. Eu nu eram un civil şi nu-mi puteam permite să-mi asum aceleaşi riscuri ori să mă las pradă impulsurilor unui civil. Da, făcusem deja schimbul de genţi când se întâmplase totul, însă continuam să particip la o operaţiune sub acoperire şi trebuia să accept disciplina aferentă. Eu nu puteam fi discret numai când "era important". Trebuia să-mi amintesc, trebuia să ştiu, că întotdeauna era important.

În regulă, fusese o lecţie bună. Dar ce mă costase s-o învăţ? Poate... nu prea mult. Cu niţel noroc, cel pe care-l doborâsem cu supleul avea să scape teafăr. Dar chiar dacă îl omorâsem - şi ştiam că asta era posibil după sunetul care se auzise când capul lui izbise pavajul -, cum ar fi putut cineva să mă asocieze cu moartea aceea? Fusese o întâlnire întâmplătoare într-un loc oarecare. Chiar dacă poliţia ar fi vrut să ancheteze moartea unui bătăuş de stradă, şi probabil că n-ar fi vrut, martorii n-ar fi fost de mare ajutor. Tot ce le rămăsese de la mine era o geantă, care era pesemne un model pe atât de anonim şi de larg răspândit pe cât reuşise Agenţia să procure. Poate că avea amprentele mele, dar oare chinpira care fugise cu ea avea s-o predea poliţiei? Mai degrabă o şi aruncase deja. Şi chiar dacă ar fi predat-o poliţiei, şi chiar dacă ei ar fi putut să preleve amprentele, aveau cum să mă identifice pe baza lor? Nu. N-ar fi putut-o face. Eram scutit de griji.

Totuşi, geanta... Ceva legat de geantă nu-mi dădea pace. Şi atunci mi-am dat seama.

Existau trei genţi, toate identice. Potrivit procedurii, eu luam o geantă plină de la McGraw şi-i dădeam lui o geantă goală. După aceea repetam operaţiunea cu Miyamoto, dar invers. Cineva avea mereu o geantă goală pe care s-o dea în schimbul uneia pline. Aşa că eu trebuia să am o geantă pentru următoarea mea întâlnire cu McGraw.

Perfect! Nu era cine ştie chestie. Îi puteam spune pur şi simplu lui McGraw că pierdusem geanta goală.

Dar nu, aşa ceva n-ar fi mers. Dacă fusesem atât de neglijent încât să pierd geanta când era goală, puteam fi la fel de neglijent încât s-o pierd când era plină. Nu doream să las impresia că o dădusem în bară, deşi pe moment definiţia aceea părea al naibii de exactă. Îmi plăcea jobul ăsta şi aveam nevoie de bani. Unde altundeva m-aş fi putut duce? Pe atunci nu exista o industrie de contractori pentru veteranii operaţiunilor speciale. Eu tocmai fusesem dat afară din armată şi ştiam că deasupra capului meu atârna un nor. Printr-un noroc mă alesesem cu un job frumuşel, unul dintre puţinele de felul acela, şi nu doream să-l periclitez.

Bun, în cazul ăsta puteam să cumpăr pur şi simplu o geantă nouă. Nimeni nu ar fi observat diferenţa.

Brusc mi-am dat seama că nu-mi puteam reaminti cum arăta geanta cu exactitate. Era neagră şi făcută din piele... sau era din vinilin? De fapt, n-o privisem chiar aşa de atent. Era largă de vreo cinci centimetri şi se închidea în partea de sus cu un fermoar... un fermoar de alamă. Oricum, avea culoarea alamei.

"La naiba!" M-am întors în staţie şi am intrat în câteva magazine. Existau numeroase modele asemănătoare genţii pe care o foloseam noi pentru schimburi, dar nu vedeam una despre care să fiu sigur că era identică.

Am ieşit din nou, simţindu-mă frustrat şi furios pe propria mea persoană. În junglă învăţasem să fiu extrem de atent la împrejurimi. La sunete şi mirosuri. La forme şi umbre. O ramură ruptă, nişte fire de iarbă culcate. Cântecele păsărilor sau absenţa lor. Totul însemna ceva şi adesea asta era deosebirea dintre viaţă şi moarte. Şi trebuia să înveţi să zăreşti tiparele în avans, fiindcă atunci când un duşman tăcut încearcă să te ucidă, de obicei nu capeţi o a doua şansă.

Am înţeles fulgerător că asta era la fel de adevărat şi în mediile urbane, doar că eu fusesem prea idiot ca să-mi dau seama. Oraşele aveau propriile lor ritmuri, propriile lor tipare, propriile lor detalii care erau importante. Trebuia să învăţ să fiu atent la ele. Trebuia să mă autoeduc.

Perfect, mai deprinsesem o lecţie bună. Totuşi, cum trebuia să procedez în cazul de faţă?

Vedeam doar două opţiuni. Puteam să cumpăr o geantă şi, dacă McGraw sesiza o discrepanţă, să-i spun pur şi simplu că era cea pe care mi-o dăduse Miyamoto... după care să sper că el nu dispunea de nicio modalitate bună de a verifica. Ba chiar puteam să cumpăr trei genţi şi să le înlocuiesc una câte una, până când toate genţile utilizate redeveneau identice.

Însă dacă McGraw observa ceva în neregulă, ar fi fost mult mai rău decât dacă aş fi dat-o-n bară. Aş fi părut şi necinstit. Pentru asta era posibil ca ei să întrerupă colaborarea cu mine. Dar nu ştiam ce s-ar fi putut întâmpla dacă mă prindeau că minţisem pentru a încerca să-mi acopăr fapta. Ştiam totuşi că întreruperea colaborării putea fi răul cel mai mic.

În felul acela eram redus la o singură opţiune reală. Să iau legătura cu McGraw şi să-i explic. N-ar fi fost mare chestie, nu? De fapt nu făcusem nimic rău. Cel puţin, nimic care să fi fost din vina mea. Vreau să spun, ce aveau să facă - să m-omoare?

---

[i] Frigărui pregătite cu carne de pui (n.red.).

[ii] Găluşte din aluat, coapte şi umplute de obicei cu bucăţele de caracatiţă şi servite cu un sos (n.red.).

[iii] Joc mecanic interactiv, foarte popular în Japonia (n.red.).

[iv] Unul dintre preparatele tradiţionale japoneze, constând în principal dintr-o supă de carne sau peşte cu tăiţei şi fiind pregătit în numeroase variante, care diferă de la o regiune la alta (n.red.).