Bogdan Coşa
Cât de aproape sunt ploile reci
Editura Trei, 2020

***
Intro
Bogdan Coşa
s-a născut pe 24 ianuarie 1989 la
Codlea. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Transilvania din
Braşov, apoi a urmat studiile masterale în Teoria literaturii şi
Literatură Comparată la Facultatea de Litere a Universităţii din
Bucureşti.
În 2011 a publicat
Poker, primul roman al trilogiei cu acelaşi titlu, în urma câştigării Premiului pentru Debut al Editurii
Cartea Românească, ediţia 2010. În 2013
i-au apărut la aceeaşi editură volumul de poezii
O formă de adăpost primară şi a doua parte a trilogiei,
Poker. Black Glass; în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, ediţia a
IV-a, romanul
i-a adus premiul "Tânărul Prozator al anului 2013".
Ultraviolenţă, ultimul volum al trilogiei sale a apărut în 2017 la Editura Polirom. A primit bursa de creaţie a revistei
Observator cultural,
Jean-Jacques
Rousseau Fellowship (Akademie Schloss Solitude) şi H.C. Artmann
Stipendium (Literaturhaus Salzburg), şi a beneficiat de programele de
rezidenţe pentru scriitori oferite de Akademie Schloss Solitude,
Literaturhaus Salzburg, International Writers and Translators' Centre of
Rhodes, Hessischer Literaturrat, Pécsi Íróprogram, FILIT şi Fundaţia
pentru Poezie "Mircea Dinescu".
*
"Personaje
memorabile, un remarcabil simţ al limbii şi al construcţiei narative
sunt doar câteva dintre calităţile acestui surprinzător roman al lui
Bogdan Coşa. Istoria unei familii rurale, apăsată de maledicţia
insecurităţii, a alcoolismului, a neşansei sociale în care tinerii îşi
visează plecarea, ne aminteşte, cu discreţie, de fragilitatea umană în
aceste vremuri derutante. Carte a deplinei maturităţi creatoare,
Cât de aproape sunt ploile reci marchează o dată pe harta prozei actuale." (
Gabriela Adameşteanu)
"Romanul lui
Bogdan Coşa este simultan unul al îndepărtării şi al apropierii. În
primul rând, semnalizează îndepărtarea de Eul care marca pregnant
primele lui trei romane, fapt
ce-i permite o
viziune de ansamblu asupra lumii în care a trăit, în al doilea rând
marchează apropierea de proza analizei sociale, pe care o scrie, însă,
cu înţelegerea şi duioşia celui care a fost «acolo». Un roman matur şi
pe deplin lucid, probabil cea mai bună carte de până acum a lui Bogdan
Coşa."
(Bogdan-Alexandru Stănescu)
"O capodoperă discretă şi neverosimil de reală. O plantă exotică a prozei de azi, eliberată din trecut." (
Ştefan Baghiu)
Fragment
Partea întâi: Moartea nu este modernă
mai
Ploua deja de o săptămână, iar râul dădea semne că în curând are să iasă
din matcă. Putregaiuri rămase de cine ştie când prin păduri şi crengile
rupte de ultimele furtuni erau împinse la vale de şuvoaiele care spălau
zi de zi coamele munţilor. Se rostogoleau în pâraie, care le duceau cu
ele în sat şi le înfigeau în gardurile ieşite în cale. Parii cedaseră
ici-colo,
iar acum puteai vedea de departe amestecul de lemnărie şi pietriş ajuns
uneori în dreptul ogoarelor, care nu mai aveau nici ele cum să sugă
atâta apă şi se umpluseră de bălţi. Trunchiurile oprite în drum fuseseră
tăiate cu drujba şi clădite lângă porţile oamenilor; altele, venite în
vale cu pâraie ce mergeau pe lângă drumurile forestiere, treceau
nevăzute peste mlădiţele sălciilor înecate, în jos, unde se risipeau în
râul mai puternic, învolburat, care curgea nestingherit mai departe.
Sub podeţele din bârne ce legau satul de drumul mare care străbătea
întregul judeţ stăteau bărbaţii şi făceau pronosticuri. Câte unul în
cizme de pescar se lăsa în mâini pe malul săpat de puhoaie şi încerca să
apuce vreo cracă mai
la-ndemână. Ceilalţi îl
urmăreau cu atenţie, apoi îl trăgeau înapoi şi care cum îşi fuma
ţigările o lua încet pe lângă ţarcurile din prund şi îşi mâna mieii sau
vacile. Orice efort era inutil.
Copiii, ieşiţi la joacă în drum, tropăiau prin băltoace încălţaţi cu cizme de gumă.
- Ce stai, mă,
gură-cască? Deschide odată porţile, striga câte unul mai necăjit.
Nuţu îi vedea adunaţi sub fiecare pod pe lângă care trecea. De acolo,
din drumul mare, care era mai sus, deasupra apei şi deasupra satelor,
urmărea femeile mergând în grupuri pe uliţele lor şi copiii cu căciuli
ca nişte ciuperci, făcând loc vitelor şi
pierzându-se apoi după porţi, şi pedala mai departe spre centrul comunei, care era undeva spre vest, ocolit de râu şi ferit de probleme.
Sirenele ambulanţei se auzeau tot mai aproape. Odată ajunsă în
intersecţie, de unde nu părea să o mai ia în nicio direcţie, câţiva
bărbaţi ieşiră în prag să se uite. Apoi sunetul se îndepărtă, şi el îi
văzu cum intră la loc unul câte unul. Se dădu jos, îşi rezemă bicicleta
de zid şi intră după ei.
În afară de două grupuri care trăncăneau de la o masă la alta, ceilalţi
clienţi stăteau singuri. Era o comună mare, iar oamenii nu se băgau în
seamă unii pe alţii decât dacă se cunoşteau şi aveau ce
să-şi spună.
Se duse la bar, apoi se aşeză la singura masă liberă. Încălzind paharul
în mâini, ascultă o casetă pe care o ştia pe de rost şi care mai sărea.
Ştia caseta de ani de zile. Era despre o nevastă care e hoaţă, care îl
părăseşte şi pleacă cu altul şi, chiar dacă omul o iartă, ea nu mai vrea
să
se-ntoarcă acasă.
Nici nevasta lui nu era acasă.
Când termină al treilea pahar, se ridică şi plecă fără să salute. Câţiva
clienţi întoarseră capul din reflex şi îşi văzură mai departe
de-ale
lor. Chiar atunci, în intersecţie se ivi maşina lui Marius, care
semnaliza stânga şi aştepta momentul potrivit să vireze pe drumul
principal. Nuţu ridică mâna în semn de salut.
Se întunecase cât stătuse în bar să se încălzească, aşa că, fără să mai
aştepte, prinse coarnele bicicletei şi urcă pe lângă ea cărăruia care
dădea în şosea. Când se uită iar, maşina stătea din nou pe loc, un pic
mai departe de data asta, aşteptând după un băieţel care îşi fugărea
vacile pe mijlocul drumului. Maşina depăşi pe contrasens, cu roţile din
stânga ieşind pe macadam, şi se pierdu în depărtare.
Trecu şi el strada, urcă pe bicicletă şi pedală. În intersecţia unde era
postul de poliţie ţinu drumul asfaltat, care o lua la dreapta pe lângă
cele două biserici, gard în gard, de parcă ar fi fost una singură, cu
două turnuri. Cea din deal stătea cu uşile deschise de dimineaţa până
seara, dar
nu-i trecuse niciodată prin cap să
intre acolo, nu ştia cum arată pe dinăuntru. Nu văzuse pe nimeni din
familia lui sau din Dumbrava să intre vreodată; era a ungurilor din
comună. Ridică şi acum ochii să o vadă în întregime. I se păru frumoasă.
Îşi propti bicicleta de scări şi intră în magazinul din faţa
sanatoriului. După tejghea era sora lui, care îl recunoscuse imediat
după pălăria de pădurar,
reluându-şi apoi
într-o
maghiară aproximativă dialogul cu clientul în halat de spital. Acesta
îşi luase cumpărăturile în braţe şi părea să nu mai termine cu vorba,
ţinând calea unei fetiţe care se sfia să se strecoare pe lângă el şi
rămăsese blocată în prag, cu mâna pe clanţă. În spate, la raftul cu
băuturi, stătea proţăpit o caricatură de om care se întorsese spre el
şi-l urmărea atent cu ochi sticloşi.
- Stai aşa, numa', că termin
şi-nchid, îi zise
femeia după ce se mai eliberă de clienţi şi reuşi să dea de contul
omului în caietul cu datorii, unde îl notă cu două sticle.
În timp ce scria, strigă să
se-audă până-n spate:
- Hai odată, mă,
ciurli-burli, că mă prinde ploaia.
Auziră un dăngănit şi, după câteva secunde, omuleţul apăru şi el cu două
sticle. Le lăsă pe tejghea cu grijă, ca şi când ar fi cumpărat becuri,
apoi începu să se caute prin buzunare.
- Unde mai încape atâta, nu vezi că eşti mut deja?
Bărbatul o privi şi dădu din umeri.
-
Du-te, du-te să nu te văd! Poate
nu-mi vii data viitoare cu bani, că
nu-ş' ce-ţi fac!
Omul îşi aminti brusc ce căuta mai devreme, după care îşi scoase
meticulos mâinile din buzunare şi luă cu grijă cele două sticle.
- Săru'mâna, zise clar,
privind-o în ochi.
Se chinui să deschidă uşa cu cotul, după care dispăru
împleticindu-se. Femeia se duse în urma lui şi trase jaluzelele ca să nu mai intre nimeni.
- Aşa... Vezi că o venit mai devreme Gabi şi
mi-o zis că tanti Camelia o plecat cu Marius la spital, zise ea pe o voce mai joasă decât ar fi fost nevoie.
-
L-am văzut pe Marius, mergea în sus.
- Mergea la dânsa,
ce-ţi zic...?
Fără să ştie de ce, Nuţu o aşteptă pe sora lui, care termină monetarul
cât putu de repede şi spălă în grabă pe jos, doar pe unde erau urme,
apoi îşi puse haina şi gluga, stinse luminile şi încuie. Trase gratiile
şi puse lacătul,
uitându-se la cer să vadă dacă reuşeşte să ajungă în sat până să înceapă o nouă repriză de ploaie.
- Hai că îţi dau bicicleta dacă te temi...
- Da, că nu pot cădea în şanţ al'fel! zise şi începu să râdă.
- Treaba ta.
- Ei, da' cât îi?
Că-ndată-ajung.
Se despărţiră în faţa magazinului şi plecară fiecare spre casă. Ea şi
fetiţa ei trăiau cu bătrâna în sat. El se întoarse doi paşi şi intră pe
poarta sanatoriului, unde îl salută pe Gabi, care stătea pe pat şi fuma,
ţinând o cană de tablă în mână. Lângă el, în picioare, stătea bărbatul
ghebos de la magazin, care era
într-o dispoziţie nemaipomenită în continuare şi îl întreţinea sorbind direct din sticlă.
Se auzi strigat din cabina portarului:
- Mă, Nuţule, vezi că o plecat... Tanti Camelia... Mai devreme o plecat, cu Marius.
- Ştiu, răspunse bărbatul mergând mai departe spre clădirea de apartamente, cu sticlele
ciocnindu-i-se la fiecare pas în rucsacul aproape gol.
De sub o Dacia 1100 cu cauciucurile dezumflate ieşiră doi căţeluşi.
Unul, mai curajos, se luă după el, apoi veni şi celălalt. Crescuseră
măricei şi începuseră să iasă ca la apel când simţeau că vine un om de
la care mai primeau câte ceva.
- Tre' să fi fost lup ori vreun câine de rasă... Ui' ce urechi ridicate
au, ca vulpile! zise un vecin care ieşise la fumat în pragul uşii,
îmbrăcat în pijamale.
Nuţu îl privi, ridică din umeri, dar nu zise nimic; descuie alături, îşi scutură bocancii şi intră. În casă era frig şi
nu-i
venea să se descalţe. Îşi lăsă haina în cuier, pălăria, apoi trecu în
bucătărie, unde aerul era umed şi mai puţin rece. Mirosea a mâncare.
Aşeză rucsacul cu atenţie pe colţar şi ridică un capac - o oală lăsată
să se răcească pe aragaz. Puse capacul la loc şi intră în baie, unde
urină. Fără să se mai spele pe mâini în apa rece ca gheaţa, îşi şterse
degetele jilave de la mâna dreaptă de cracul pantalonului.
Întors în bucătărie, ezită în picioare o clipă, apoi se aşeză. Scoase
din rucsac o sticlă şi bău scurt două gâturi, apoi o lăsă pe masă fără
să-i mai pună dopul.
Trecu prin baie şi intră în dormitor - în sufragerie dormea dintotdeauna soacra lui şi, chiar dacă acum nu era acasă,
nu-i plăcea
să-l
ştie că umblă prin camera ei. Era prea târziu ca să mai facă focul, aşa
că se întoarse după sticlă şi o aşeză pe ziarele pe care le întinsese
cu o seară înainte pe jos. Desfăcu capacul cutiei cu vopsea roşie cu
vârful unei şurubelniţe, apoi încercă pensula pe una din şipcile de lemn
ale pătuţului, pe care tot el îl făcuse, în atelierul din sat, în
atelierul tatălui său, cu câteva luni în urmă, când aflase că o să
devină tată.
Înainte să se apuce de treabă, mai luă un gât din sticla de secuiancă, o
vodcă ieftină cu aromă de secărică, pe care o ştia de când era copil,
pentru că o prefăcea şi mama lui când avea oameni la treabă. O făcea mai
slabă, să fie spornică: o jumătate de vodcă la un ibric de ceai de
secărică. Oamenii beau asta de când se ştiau. Asta băuseră şi în alte
părţi, la coasă sau la tăiat lemne, anul ăla sau în alţi ani, iar el nu
era o excepţie. Îşi lua
câte-o sticlă să aibă seara acasă, să
se-ncălzească.
Lucra la Ocolul Silvic şi stătea ud sau îngheţat cu orele; din când în
când punea una şi în rucsac, să aibă la el dacă îl prindea ploaia în
pădure pe undeva.
Camelia lucra la sanatoriu
de-o viaţă şi tot acolo îşi crescuse şi cele două fete. Singură, fără bărbat,
într-o
clădire cu un singur nivel, construită pentru personal cu aproape o
sută de ani în urmă. O clădire solidă, compusă din apartamente cu două
camere relativ înalte, tip vagon, în care se intra direct de afară, de
pe aleea mărginită de flori. Flori plantate şi îngrijite de ea şi de
celelalte femei care, la fel ca ea, înţeleseseră la un moment dat că o
să îmbătrânească şi o să moară acolo, printre nebuni, în mijlocul
pădurii. Dar acum urma să se mute undeva mai în spate,
într-o garsonieră de lângă coteţele de găini, unde i se dăduse o locuinţă mezinei când se angajase în sanatoriu.
Mai avea câţiva ani până la pensionare şi se oferise să se mute între timp în garsonieră,
să-i
lase pe tineri în apartamentul ei. Plănuise asta încă de dinainte să
aibă loc nunta, dar simţea că nu o grăbeşte nimeni, mai ales acum, când
fata aştepta un copil; avea nevoie de ajutorul ei mai mult ca oricând şi
trebuia să aştepte, chiar dacă vorbise deja despre schimb cu directorul
sanatoriului. Femeia ştia că nu are cine ştie ce autoritate, dar se
cunoşteau. După o viaţă în care închisese ochii la toate câte îi
fuseseră date să vadă şi să cunoască pe pielea ei, simţea că merită
să-i fie răsplătite tăcerea şi loialitatea măcar în ultimul ceas. Directorul zâmbise, încuviinţase că
într-adevăr e o idee bună să se mute,
să-i lase pe tineri
să-şi trăiască bucuriile, şi începuse
să-şi facă de lucru cu un dosar, fără să mai asculte argumentele pregătite şi repetate în gând de femeie zile la rând.
Schimba apa la flori în sala de mese a secţiei H când a fost chemată la
telefon. Camelia intrase în tură la ora 6 şi, după ce băuse o cafea, se
apucase să strângă de prin cabinetele doctorilor, apoi golise
scrumierele şi începuse, cât mai era lumină, să facă puţină curăţenie în
faţa clădirii, unde ieşeau toţi să fumeze şi să pălăvrăgească. De când
cu ploile, nu mai era nimic de făcut; după zăpezi şi noroaie, vegetaţia
dăduse în clocot în curtea sanatoriului şi aiurea, dar nu se mai oprea
din plouat, iar asta devenise subiectul principal al discuţiilor.
Băncile erau jilave, aleile erau pline de băltoace, aşa că bolnavii se
înghesuiau unul
într-altul sub streşini, sub
geamurile cabinetelor, unde zăceau, în halate tocite în fund de atâta
stat degeaba, ca nişte ciori pe cablurile de înaltă tensiune şi se
văitau de umezeală şi de plictiseală. Îi auzea în fiecare seară.
Încet-încet luă la rând toate încăperile,
sărind peste rezervele nebunilor, care erau ocupaţi cu injecţiile. De ei
avea timp să vadă toată noaptea, când nu mai era nimeni să le poarte de
grijă. Dar în acea seară rutina fu întreruptă după nici două ore.
Femeia se învoi, chemă o colegă în loc, îşi puse ciorapi, o fustă bună,
încălţă pantofii cei eleganţi şi ceru să fie repezită de şoferul
ambulanţei în staţiune, care era la nici 30 de kilometri distanţă.
Casiana născuse, după câteva zile lungi, un băieţel sănătos.
Se întoarse acasă cu primul autobuz. Zorii erau cenuşii, iar din văi se
ridica peste păduri o negură groasă. Cârciumile nu erau încă deschise,
nici biserica ungurilor sau magazinele. Puţinii oameni mergeau
înfofoliţi, cu capetele plecate şi acoperite. Deşi se apropia vara,
dimineţile erau în continuare foarte reci.
Camelia călca hotărât, iar tocurile pătrate răsunau pe asfalt; se grăbea
să-l prindă acasă,
să-i spună
să-şi ia liber dacă
nu-şi luase deja, să se spele şi să se îmbrace de oraş. Avea
să-i pregătească o geantă cu cele trebuincioase, să meargă la maternitate.
La poartă, Gabi îi dădu bună dimineaţa şi zâmbi larg, aşteptând cu ochii
cârpiţi de somn şi mahmur o veste, ceva, dar nu primi în schimb decât
un "Bună dimineaţa".
Găsi casa descuiată şi rece. Camelia îşi lăsă geanta în hol şi intră în
camera ei, de unde bătu la uşa dormitorului; nu se auzea nicio mişcare.
Se uită la ceasul de pe perete. Uneori, Nuţu se ducea în sat foarte
devreme, înainte să înceapă lucrul, să o ajute pe mama lui.
Dar uşa era deschisă...
Mai bătu o dată, apoi încercă clanţa.
Mirosul de vopsea îi lovi nările.
Pătuţul, în mijlocul camerei, vopsit alb;
ici-colo,
câte o şipcă roşie. Bărbatul, întins pe spate, cu pensula pe piept şi
hainele şi barba pătate de vopsea. În spatele lui, măsuţa de cafea, pe
care stăteau sticlele goale pline de amprente, era stropită şi ea cu
vopsea. Trase uşor de el, apoi ieşi să caute o cârpă; îi trebuia
diluant, dar la 1001 Articole deschidea abia la 9. Se privi în oglindă;
asta să fi fost bătrâneţea care o aştepta? Ieşi în pragul uşii, de unde
se uită prin curte câteva secunde. Nu era nicio mişcare. Intră în
bucătărie, unde porni focul la aragaz şi puse ibricul la fiert.
În acelaşi timp, în sat, Dana intră în bucătărie cu braţul plin de
lemne. Bătrâna se întoarse pe partea cealaltă şi o urmări cum le
stivuieşte în lădiţă; ea - ca toţi ceilalţi pe care îi cunoştea -
le-ar fi dat drumul la gura sobei,
s-ar fi scuturat de ţăndări şi rumeguş şi
şi-ar fi văzut de treabă, dar Dana trăise doi ani la oraş; seara, când
se-ntorcea
de la magazin, dacă găsea cioate care nu fuseseră arse peste zi, se
apleca şi, oricât de puţine ar fi fost, le aranja în lădiţă, cu toate că
mama ei urma să stingă lumina îndată, iar a doua zi în zori primul
lucru pe
care-l făcea era să aprindă focul şi să arunce în sobă lemnele rămase de cu seară.
Pisica se strecurase în casă şi ea şi acum se îndrepta cu coada ridicată
spre uşa de la dormitor, pregătită să mai aştepte încă o dată momentul
prielnic. Bătrâna gemu ca şi când ar fi vrut să spună ceva, dar închise
gura înainte să articuleze primul cuvânt. Tăcerea Danei sâsâia diferit.
- Mai plouă? întrebă Aurelia
într-un sfârşit.
Nu, zise fiica ei în gând.
Bătrâna îşi încordă auzul slab, apoi gemu din nou. Dana cedă:
- Amu', drept să zic,
s-o oprit, zise ea
aşezându-se pe scăunel şi
uitându-se înapoi pe mica fereastră.
- Când am mânat vaca la deal, vorbi bătrâna încet, ca
dintr-un butoi, atât de tare ploua în jos...
Dar Dana nu avea chef de vorbă. Bătrâna gemu încă o dată, prelung, apoi
îşi dădu drumul la loc pe spate. Chiar dacă era destul de întuneric în
încăpere, îşi acoperi ochii cu antebraţul, aşa cum se obişnuieşte să se
doarmă la câmp, şi suflă aerul pe
care-l ţinuse în plămâni în aşteptarea unui răspuns. Ce mai era de data asta?
De când plecase şi Nuţu, în locul uşii cu geam de la intrare puseseră o
uşă masivă, cu oblon, iar acum, în zilele ploioase se vedeau uneori
nevoite să aprindă lumina.
Stăteau tocmai la ieşirea din sat, trei femei la numai o casă distanţă de drumul prin pădure
care-i lega de comună, unde era sanatoriul, şi nu voiau
să-şi asume niciun risc. Când îi schimbase uşa, bătrâna îl pusese pe fiul ei, pe lângă asta, să mai facă încă o cuşcă şi
s-o instaleze la poartă, devale,
s-audă dacă intră cumva un om în curte. Găsise greu câine - şi ăla mic şi bolnăvicios; degeaba întrebase în stânga
şi-n dreapta tot postul, nu mai ţinea nimeni câini ca lumea.
Îşi aminti cum
i-l adusese Ionică al ei pe Balaur;
i-l
dăduse în braţe direct din cabina maşinii şi plecase mai departe.
Mâinile bărbatului, înnegrite până deasupra cotului, de unde pielea
rozalie începea să se coacă şi ea încinsă de tabla basculantei,
zăboviseră parcă în aer, ţinând trunchiul câinelui ca pe al copilaşilor
scoşi din cristelniţă... În vară se împlineau şapte ani de când murise.
Aveau să
se-adune toţi la praznic, cu nepoţi şi gineri şi nurori,
s-o ajute.
Când termină în bucătărie, Dana se furişă în antreu, din antreu în
camera din faţă, unde îşi ţinea lucrurile, scoase din geantă un pachet
de LM şi îl ascunse sub bluză, sub elasticul de la pantaloni. Se uită pe
geam în camera în care dormea fiica ei, apoi ieşi pe vârfuri în antreu,
aşa cum intrase. Îşi trase în picioare cizmuliţele fără toc şi, cu o
vestă groasă pe umeri, ieşi în grădină trăgând după ea poarta jilavă,
care se scutură de stropi. Aruncă un ochi la sârma plină de rufe murate,
dar nu se abătu de la cărare.
Din văi, pe după dealuri, se ridica negura.
În bucătăria de vară a vecinilor cineva tocmai stinsese lumina. Dana se
opri o secundă, dar, cum uşa nu se deschise, dădu la o parte ţepuşele
care nu erau bătute în gard şi se strecură în curte printre cele două
bârne orizontale,
proptindu-le înapoi să nu treacă găinile.
- Ce faceţi? Numa' voi sunteţi?
Lucica o hrănea pe fetiţă cu biberonul. Dana zâmbi şi se aşeză pe scaunul de la geam, de unde putea supraveghea portiţa.
Parcă ieri fusese şi Mădălina atâtica. Şi când era atâtica, nu făceau
decât să se uite una la alta cât era ziua de lungă, adăpostite de lume
într-o
cameră pentru servitoare. O împărţiseră cu sora ei mai mică, Dumitriţa,
care terminase liceul în anul acela şi venise la ea să câştige un ban.
Dumitriţa preluase şi sarcinile Danei, văzând de două vile în plus.
Făcea ture duble, obositoare şi absurde, pentru că staţiunea montană îşi
pierduse aproape toţi turiştii; de dimineaţa până seara târziu,
Dumitriţa avea în grijă camerele nefolosite, pustii, păzind în acelaşi
timp secretul surorii mai mari şi viaţa nepoatei sale. Dar statul avea
să renunţe curând la imobile şi să le privatizeze fără prea mare succes,
aşa că, în anul următor, se văzuseră nevoite să
se-ntoarcă acasă trei în loc de două.
- Mămica îi dusă până la Mitică, mai 'nainte o plecat.
Bărbaţii, soţul şi tatăl Lucicăi, erau în pădure la lemne. Aveau un cal
cu care, dacă nu se apucau de băut înainte să urce pe pârâu sau dacă nu
era sărbătoare cu cruce roşie, aduceau în fiecare seară câte un trunchi
de brad cu crengile tăiate, pe care îl vindeau la unul din cele două
gatere.
- Bine că noi
n-am avut niciodată cal, zise Dana,
lăsându-şi vesta să îmbrace spătarul scaunului, şi se ridică înapoi. Numa' după cal
n-am mai avut de grijit în viaţa asta.
Dintr-o cratiţă trasă la marginea plitei turnă
puţină apă în două căni de tablă, apoi o puse pe foc. Desfăcu
pliculeţele şi dizolvă nesul încet,
frecându-l cu linguriţa.
- Ce faceţi? întrebă încă o dată fără să se oprească din amestecat.
- Abia
s-o sculat, zise Lucica ridicând din umeri. Ce să facem...
Fetiţa vecinei căscă ochii mari,
trezindu-se parcă din crescut.
-
Ţi-i, mămică, vrei cafea? Bea şi fetiţa cafea?
- O să vezi
că-ndată-ţi cere.
- Tu ce faci? Cum îi tanti Aurelia, tot o doare la stomac?
Dana pufăi.
- O doare... Nu zic că
n-o doare, da'
aşa-i ea când plouă şi
n-are ce face,
se-mbolnăveşte.
Deşi
n-apucase să
se-ncălzească,
Dana turnă restul apei peste mâzga de culoarea lutului, amestecă în
ambele căni, mai puţin de data asta, şi le duse pe bufet. Aprinse două
ţigări şi una
i-o întinse Lucicăi, care se uită din reflex pe geam după
ce-o luă, aşa cum făcuse întotdeauna de când se întorsese de la internat, şi se aşeză la loc.
- Capra de Angela vrea
să-i fac două zile.
- Ca să ce?
- Pleacă la Mureş, la doctor.
- Apăi, sigur,
dac-ar fi după ea, numa' la doctori ar fi toată ziua.
- Când am terminat cu clienţii am ieşit şi eu în faţa magazinului. Nu
mai ploua, da' era ud. Şi Angela, toanta, se aşezase în cur pe trepte,
în apă. Stătea acolo şi se uita pe coclauri.
I-am zis, Angelica, eu îţi fac, da' la vară, când o fi să am fân şi
să-mi trebuiască şi mie, să nu care cumva
să-ţi iei concediu - cum o făcut anu' trecut, mai ştii? Că de două ori
i-am cerut şi de două ori
n-o putut...
-
N-ai ce
să-i ceri, tu, o bate ăla numa'-n cap.
Vorbiră nimicuri, îşi mai aprinseră o ţigară, iar când ploaia dădu semne că are
să-nceapă din nou, Dana dădu pe gât restul de nes şi ieşi.
Stropii răsunau ca boabele de fasole pe acoperişul de şindrilă al
bucătăriei de vară. O luă la fugă înapoi spre casă pe aceeaşi cărare pe
care venise. În curte îşi dădu seama că uitase pachetul aproape plin la
vecină. Trebuia
să-şi facă drum
să-l recupereze; dacă intra pe mâna bărbaţilor,
i-l fumau pe tot.
Puse lemne pe foc, apoi trase găleata cu cartofi în faţa ei şi curăţă
rapid câţiva. Îi tăie pai, cum îi plăceau fetiţei, şi îi lăsă în apă.
Goli cojile în ceaunelul cu resturi, şterse masa cu o cârpă şi se
sprijini în coate pe muşamaua umedă, unde citi o reţetă
dintr-un număr mai vechi al revistei
Practic în bucătărie.
- Margareta era acas'? întrebă în şoaptă mama ei, trezită de mult, plictisită.
O urmărise din patul suspendat în penumbră, ca o icoană părăsită. Era
atentă la buzele fiicei ei, de unde putea sorbi un pic de lumină.
- Nu.
- Da' unde era?
- Era dusă la Mitică.
- La Mitică? Înseamnă că au bani - dacă
s-o dus la Mitică.
Se însufleţi.
O îmboldi încă o dată pe Dana:
- Ce
i-o trebui să cumpere?
- Ce ştiu eu
ce-i trebuie Margaretei?
- Cafea, mă gândesc... dacă nu alte celea.
- Da, cafea...! Ştii tu?!
Bătrâna tăcu. Ce avea
de-i sărea ţandăra
dintr-atâta?
Pentru că Dana nu părea să mai aibă nimic de zis, o lăsă cu revista ei terfelită,
se-ntoarse
cu spatele şi gemu încet până la amiază, când se trezi şi Mădălina.
Atunci se ridică în capul oaselor şi, cu baticul lăsat pe spate, înghiţi
lângă fetiţă pe colţul mesei nişte halva cu miez de pâine şi ieşi pe
afară
să-şi caute de lucru.
Abia spre seară, după ce închise oblonul şi strecură laptele primi vestea:
- Cre' că o născut şi Casiana lu' Nuţu, tu mică.
-
Ce-i?
Bătrâna se întoarse cu urechea ei bună către Dana şi îşi ţinu respiraţia.
- Casiana, zic, cre' că o născut. Marius o plecat cu
doamna la staţiune ieri cam pe vremea asta. De la Gabi ştiu, era la poartă
şi-o venit şi
mi-o zis.
Bătrâna aşteptă continuarea cu ochii pironiţi asupra ligheanului în care fiica ei clătea blidele.
- Am înţeles
Casiana, da' nu şi
ce-o făcut. O născut..., adăugă după o pauză scurtă.
- O născut, da. Acuma, nu ştiu, că băiat, că fată - am vorbit şi cu Nuţu aseară, când o venit de la lucru.
- Da' ştia?
- Nu ştia, de un' să ştie?
- Eee... Că venea de la lucru! făcu bătrâna legătura. Apăi, continuă ea
după un moment de tăcere, scârţâind din nou podelele vechi cu umbletul
ei, atâta pagubă! Şi intră cu bidonul de cinci litri în cămară, să nu se
strice până a doua zi.
- Încă un nepot, măi Ionică,
n-ar mai fi fost.
Când deschise ochii, în cameră nu se distingeau contururile mobilei.
Prin geamul uşii de la bucătărie pâlpâia să treacă o lumină galbenă.
Scârţâitul podelelor, acelaşi, adânc, liniştitor. Bătrâna îşi făcuse
rugăciunea şi se pregătea să iasă la grajd. Dana auzi uşiţa sobei
deschizându-se; un zgomot înfundat, apoi uşiţa fu închisă şi vătraiul pus la loc.
Ridică încet plapuma de pe ea şi o înveli pe Mădălina.
Soba de teracotă era călduţă. Se duse în camera din faţă şi
se-mbrăcă pe fugă, îşi trase cizmuliţele, încheie fermoarul lateral şi intră în bucătărie roată, prin antreu.
În cuier, pe uşa de la cămară, îngropat sub bulendre, halatul gros de
asistentă. Fusese adus din sanatoriu pentru ea când venise acasă cu
Mădălina. Casiana
i-l dăduse.
Şi-l puse pe umeri şi ieşi.
Poarta dinspre ogradă era deschisă, găinile erau încă în poiată. Trecu
pe lângă şură, unde laptele lovea cu ecou în doniţa de tablă, şi ieşi în
grădină. Încercă să lege frânturile tot mai slabe ale ultimului vis.
Venea furtuna, iar ea stătea sub un copac alături de mama ei, care nu
voia să plece şi nici pe ea nu voia să o lase să urce în maşina care
oprise alături; îi cerea
să-i bage mai întâi patul în portbagaj, patul ei cu saltea de fân, să nu
i-l plouă,
şi-abia apoi să plece; şi era imposibil.
Dana tresări la auzul clopotului. Bătrâna se stropşi imediat la vacă -
nu mai voia să sloboade laptele, îl păstra pentru viţică. Era aceeaşi
poveste în fiecare dimineaţă. Ar fi trebuit
s-o înţarce; bătrâna se chinuia cu fiecare viţică nouă în parte, ratând
s-o înţarce la momentul potrivit. Nu reuşea cu vacile, aşa cum nu reuşise nici cu copiii.
Când se şterse la fund, Dana îşi simţi fesele reci deasupra hârdăului. Mai rupse o foaie
dintr-un manual vechi, o umezi
şi-o lăsă
să-i cadă printre picioare în întuneric.
La 6 şi 20 ieşiră amândouă pe poartă, fiecare cu câte un bidon de lapte
în mână. La pod le lăsară jos, salutară femeile ajunse deja, care
vorbeau cu mâinile vârâte la subsuori, şi Dana plecă în sus, pe drumul
mare, la centru.
Când dădu colţul, lăsând satul în urmă, îşi puse pe creştet fularul.
Avea să se însenineze, iar mai târziu să fie chiar călduţ, dar până
atunci, pe lângă râul umflat, era îngrozitor de frig.
- Hai cu mine să duc marfa! Hai, Dănuţă,
că-ţi dau un corn cald, rânji bărbatul ieşit din portbagajul unei Dacii papuc parcate în dreptul primei case din comună.
Îi promise că
n-avea să dureze mult şi că la 7 avea
s-o lase în faţa magazinului cu tot cu lăzile ei de pâine. Dana îl refuză râzând.
- Hai, tu, 'ncoa. Un corn cald...
-
Dă-mi pace, naiba,
nu-mi trebe cornu' tău! râse Dana din nou.
Pentru că nu se intersectase cu maşina fabricii de lactate, care ar fi
trebuit să treacă pe lângă ea dacă nu imediat ce ieşise din sat, măcar
până ce ajungea în comună, în dreptul postului de poliţie, unde făcea
stânga şi ieşea de pe drumul mare, Dana se gândi la mama ei, care
îngheţa la pod alături de toţi oamenii ăia care nu conteneau să le
scoată vorbe de când se întorsese în sat cu copil, dar fără tatăl
copilului.
Nu-i fu milă de nimeni; nici măcar
de bătrână, care era slăbită de boala ei. Nu putea să uite cum o primise
când venise din staţiune cu fetiţa în braţe, după ce se chinuise şi
născuse singură, pe podeaua camerei din vila în care făcea curat; după
interogatoriul de la Poliţie, unde tatăl copilului îi lăsase pe colegii
lui
s-o bănuiască de ce era mai rău, că ar fi vrut
să-şi omoare fetiţa...