Adrian-Silvan Ionescu
Baluri în România modernă 1790-1920
Editura Vremea, 2020
*****
Intro
Oricât ar fi fost de mari cheltuielile, oricare ar fi fost costumul, fie
el unul căutat în străfundurile istoriei, fie unul de caracter, extras
din contemporaneitate, fie unul bine implantat în tradiţiile etnografice
ale ţării, înaintaşii noştri de acum un veac şi jumătate
nu-şi
refuzau niciodată călătoria în timp şi spaţiu cu ajutorul travestiului
care le crea iluzia că sunt alţii, noi, transfiguraţi, fie şi pentru o
clipă de visare.
Jocul
de-a istoria este cuceritor, copleşitor şi recompensant! Nu este aceasta o viaţă dusă
într-un perpetuu carnaval?
Poftiţi să o vizitaţi. Sau, să o citiţi. Căci între aceste coperţi se află rădăcinile şi sămânţa vieţii mele din vis!
(Adrian-Silvan Ionescu)
Fragment
Baluri în giubea şi meşi ori în frac şi pantofi de lac
Ei au deschis ochii într-un leagăn moale de
obiceiuri orientale; Noi am răsărit în larma ideilor nouă: ochii şi
gândul părinţilor se îndreptau la Răsărit, a noştri ochi stau ţintiţi
spre Apus! (Alecu Russo)
Faţă de multiplele posibilităţi de umplere a timpului liber aflate la
dispoziţia contemporanilor, majoritatea facilitate şi de evoluţia
tehnicii (precum cinematograful, radioul, televizorul şi omniprezentul
internet), românii de acum un veac şi jumătate sau două nu aveau prea
multe distracţii la alegere: muzica făcută în familie, la pianul aflat
în orice casă cu pretenţii, teatrul, opera, conferinţele de la Ateneu,
câteva rare concerte şi balurile, publice sau private.
În secolul XX, apariţia şi generalizarea folosirii aparatului de radio, a
televizorului, a fonografului - cu urmaşii săi moderni
pick-up,
magnetofon, casetofon şi compact disc - iar în secolul XXI
generalizarea reţelelor de socializare au adus o claustrare a familiei
ce optează pentru a sta seara acasă, ascultând muzica preferată,
jucându-se cu zecile de canale ale micului ecran sau corespondând pe internet. Ceea ce i
s-ar fi oferit
într-un
spectacol public este savurat în propria locuinţă, trântit comod în
fotoliu, în papuci şi pijama. Plăcerea ţinutei de gală, a sărbătorii
personale prin vestimentaţia elegantă şi a succesului repurtat cu
aceasta în cadrul obştii
s-a pierdut.
Satisfacţiile colective au dispărut în favoarea celor individuale,
egoiste. Telefonul şi facilitarea comunicării la distanţă
ne-au îndepărtat unii de alţii,
ne-au
înstrăinat şi au avut drept rezultat o diminuare a relaţiilor umane
fireşti. Am început să fim foarte zgârciţi cu timpul nostru, care se
scurge prea repede. Între timpul social, acela petrecut în exterior şi
marcat, exclusiv, de problemele de serviciu, şi cel personal
s-a creat o mare disproporţie în defavoarea ultimului. Existenţa noastră casnică
s-a
limitat doar la câteva ore de odihnă, şi acelea insuficiente. Reveniţi
la orele serii în propriul cămin, extenuaţi şi îndobitociţi de
activităţile curente şi de grija zilei de mâine, nu ne mai vine la
îndemână să ne ferchezuim şi să ieşim la un spectacol sau la o
petrecere. Ne postăm în faţa televizorului sau a computerului şi
îngurgităm, aproape fără discernământ, orice program se derulează
înaintea ochilor, fiind prea osteniţi pentru a mai dispune de
capacitatea selectivităţii. Din aceleaşi motive, dar şi din acelea
pecuniare,
s-a modificat şi aspectul
locuinţei, în care petrecem prea puţin timp pentru a putea căpăta o
personalitate, o amprentă: ne mulţumim cu un modest apartament de bloc -
atunci când nu suntem multimilionari şi nu dispunem de mai multe vile.
În acest cuib doar dormim, mâncăm şi privim televizorul. Nu ne mai
permitem să primim vizite, să avem un
jour fixe, să deţinem un salon
literar-artistic, să organizăm petreceri. Grătarul duminical, cu prietenii, este unicul lux pe care
şi-l permit bugetarii fără preocupări
cultural-artistice... Prin acesta se simt împliniţi şi dau aparenţa fericirii!
Cetăţeanul din secolul al
XIX-lea întreţinea
relaţii sociale mult mai puternice şi mai stabile decât urmaşul său de
azi. Ele nu se bazau atât de mult pe interese economice sau politice,
măsurate în funcţie de cuantumul de avantaje ce ar fi putut fi obţinute
din întreţinerea respectivei legături. Atunci prieteniile erau
adevărate, strânse şi diversificate. Viaţa în sânul familiei era
armonios împletită cu aceea din afara casei. Românul se mândrea cu
eleganţa locuinţei sale şi invita cât mai mulţi amici să
i-o
viziteze, găsind pentru aceasta o mulţime de pretexte: zilele
onomastice sau de naştere ale tuturor membrilor familiei, avansarea în
funcţie, victoria electorală, sărbătorile religioase sau naţionale.
Bârfele sau anecdotele despre cutare sau cutare se răspândeau repede în
oraş, fie prin presă fie din gură în gură, astfel că existenţa se ducea
în public, ca pe o scenă, cu bucuriile şi veselia de vodevil sau cu
tristeţile şi durerile dramei.
Întrunirile bărbăteşti, al căror loc era stabilit, în funcţie de statut
şi de avere, la club sau la bodegă, ori mixte, cu soţiile şi familia la
serate, vizite, sindrofii şi baluri, aveau o decenţă şi un rafinament
astăzi pierdute. Fie puşi pe glume şi farse, fie cufundaţi în discuţii
politice ori economice privind binele ţării, bărbaţii aveau întotdeauna
un aer de seriozitate şi respectabilitate, începând cu ţinuta
impecabilă, din care nu lipseau cravata corect legată, gulerul curat şi
proaspăt scrobit, pălăria, mănuşile şi bastonul şi terminând cu limbajul
academic. Nimeni nu circula cu capul descoperit. Era indecent să ai
încălţămintea plină de praf sau de noroi ori să apari neras în faţa
concetăţenilor. Costicii şi Miticii lui I.L. Caragiale se aflau şi ei
acolo şi, chiar dacă nu foloseau un vocabular extras din dicţionar şi
apelau prea adesea la mahalagismele specifice mediului din care
proveneau, erau totuşi corect îmbrăcaţi pentru ca, măcar prin
vestimentaţie, să
nu-şi dea de gol originile modeste. Aşa procedau pe atunci toţi parveniţii. Astăzi, toate acestea
s-au
uitat. Cum, la fel, uitate sunt şi bunele maniere. Peste tot vezi
noduri de cravată strâmbe şi lărgite sub un guler boţit şi descheiat
pentru a face loc guşii ori respiraţiei şuierătoare a parlamentarilor şi
businessmenilor noştri. Obraji ţepoşi, bărbii albăstrui, neglijente, se
întâlnesc, de asemenea, la cel mai înalt nivel. Limbajul a suferit şi
el modificări
reducându-se, uneori, doar la
variaţiuni pe aceeaşi temă a înjurăturii. Injuria groasă este atât de
frecventă în toate mediile încât este deplasat a mai fi etichetată drept
"birjărească", aşa cum se proceda acum 150 de ani când doar surugiii,
vizitiii şi conducătorii de birje o proferau cu dărnicie, în special
asupra echipajelor lor şi, ceva mai rar, asupra semenilor ce le apăreau,
inopinat, în drum.
Discoteca sau clubul de astăzi sunt un urmaş degenerat al balurilor
publice de altădată. Balul era o adevărată instituţie de socializare.
Acolo se legau prietenii, se năşteau amoruri, se urzeau intrigi, se
aranjau logodne şi mariaje. Era un bun prilej pentru tineri de a se
cunoaşte şi de a se apropia, totul decurgând în limitele stricte ale
politeţii. Dansul era unicul mijloc de apropiere corporală admis
oficial. În timpul lui se puteau şopti vorbe dulci departe de privirile
vigilente ale mamelor şi mătuşilor ce stăteau pe scaune
de-a
lungul pereţilor sălii. Strângerile mai insistente în braţe erau de
neconceput. Dacă un cavaler mai îndrăzneţ avea o asemenea comportare
impertinentă,
sufocându-şi partenera
într-o lungă îmbrăţişare, aceasta îl respingea cu indignare şi
nu-i mai acorda alt dans. De asemenea, cavalerul
nu-şi lipea palma de spatele partenerei,
într-un gest de egoistă posesivitate, ci
şi-o
ţinea pe cant, perpendicular, sub omoplaţii acesteia. Palpări discrete
ale degetelor, semne cu evantaiul care au creat un întreg limbaj
codificat al îndrăgostiţilor erau singurele "licenţe" pe care şi le
permiteau pe atunci tinerii amorezaţi. Nu era prea grav căci se purtau,
invariabil, mănuşi, aşa că o atingere directă a mâinilor era exclusă.
Chiar şi sărutul mâinii, drept mulţumire pentru dansul acordat, la
sfârşitul acestuia, se depunea tot pe mănuşa fină, albă, de bal. Mai
ştiu, astăzi, tinerii acest obicei care făcea să tresalte inima fetei de
o feciorelnică emoţie? Cu siguranţă nu.
Există, totuşi, o asemănare între publicul sălilor de bal de altădată şi
cel al ringului actual de dans în privinţa vestimentaţiei: un tânăr
îmbrăcat în costum şi cu cravată ori o domnişoară în rochie lungă, de
seară, ar părea deplasaţi
într-o discotecă unde toţi poartă
blue-jeans, maiouri cu inscripţii şi adidaşi cum, la fel de ridicoli ar fi fost în secolul al
XIX-lea
participanţii îmbrăcaţi în haine de zi, sport ori fantezi. Pentru
bărbaţi fracul, vesta şi papillonul alb, cămaşa cu plastron scrobit,
jobenul clac (dotat cu arcuri ce permiteau strângerea şi ţinerea lui sub
braţ pentru mai multă comoditate şi... siguranţă căci, la garderobă,
putea fi confundat şi luat alt ţilindru, în graba şi învălmăşeala
plecării), mănuşi de castor şi pantofi de lac ori ghete de şevro,
niciodată încălţările diurne, de box, cu talpă groasă în care erau
bătute ţinte şi blacheuri ce ar fi putut zgâria parchetul, erau de
rigoare. Cei lipsiţi de posibilităţi, care nu posedau asemenea haine,
dar care doreau să fie prezenţi la petrecere, le puteau închiria de la
un negustor. Pentru femei era rochia de seară, mult decoltată, albă sau
în tonuri deschise, mănuşile lungi, pantofii de mătase, evantaiul şi
carneţelul în care erau notate ordinea dansurilor şi numele partenerilor
cărora le fuseseră acordate. O derogare de la aceste reguli nescrise ar
fi părut o impoliteţe la adresa gazdelor, iar excentricii care ar fi
îndrăznit să le încalce riscau să producă un scandal care
i-ar
fi transformat în "persona non grata" pentru ocazii similare, numele
lor fiind şterse de pe lista invitaţilor. Iar acest refuz de a mai fi
primit în lumea bună era echivalent cu o excomunicare din timpul Evului
Mediu. Mult mai puţin rigoriste erau balurile mascate, unde oricine
putea să se prezinte costumat cum voia. Să ne amintim de acele vremuri
apuse, cu aerul lor vetust, uneori incomprehensibile dar atât de pline
de şarm, când eticheta şi curtoazia erau literă de lege.
*
Balurile, costumate sau nu, se ţineau lanţ din 1 ianuarie şi până la
Lăsata Secului, când se intra în Postul Mare al Paştilor. La noi, după
"europenizare", adică după 1830,
s-a adoptat
acest obicei până atunci necunoscut şi nelegat de tradiţiile seculare
din alte ţări. Acesta se impunea în Principate odată cu toate celelalte
mode
nou-venite din Apus: vestimentară, gastronomică, muzicală, literară, comportamentală etc.
Moda balurilor a fost introdusă de eleganţii ofiţeri imperiali sosiţi de
atâtea ori cu armatele de ocupaţie ruseşti atunci când izbucnea un nou
conflict al Colosului Nordului cu Imperiul Otoman - "omul bolnav" al
Europei - menit a rezolva Problema Orientală, dar mai totdeauna rămânând
fără un alt rezultat palpabil decât acela de ciuntire a teritoriului
românesc, aflat pe atunci sub suzeranitatea sultanului. În 1790, după
cucerirea cetăţii Bender, prinţul Potiomkin, favoritul împărătesei
Ecaterina cea Mare, se stabileşte pentru un timp la Iaşi, unde îşi
întemeiază o curte a sa, plină de fast şi de strălucire, la fel ca la
Sankt Petersburg. Fusese urmat în campanie de o întreagă suită din care
nu lipseau doamnele elegante ale capitalei imperiului. Acolo dădea
adesea baluri, atât pentru desfătarea sa şi a curtenilor înfiretaţi şi
împerucaţi
ce-l înconjurau, cât şi pentru
a-i impresiona cu opulenţa şi luxul afişat pe boierii locali. Atunci a luat prima dată contact protipendada
româno-fanariotă
cu o asemenea distracţie, foarte răspândită la curţile europene, dar
totalmente străină în aceste ţinuturi. Generalul conte Alexandre de
Langeron - regalist francez refugiat în Rusia după izbucnirea Revoluţiei
Franceze - descria, cu multă imediateţă şi umor, felul cum îi trata
kneazul pe noii săi supuşi vremelnici: "Prinţul dădea baluri
moldovenilor. Avea aerul unui sultan care binevoia să adune în jurul său
ultima clasă a supuşilor săi. Se prezenta acoperit de diamante şi abia
saluta numeroasa adunare care se afla în faţa sa, în picioare şi în
tăcere; el traversa mulţimea pentru a se aşeza la o partidă de cărţi,
unde rămânea alături de Madame de Witte [Sophie de Witte, o curtezană
grecoaică, soţia generalului de Witte, militar de origine poloneză]
discutând cu ea."
[i]
Balul a fost, însă, adoptat cu mare entuziasm de elitele locale. Tot
Langeron avea să noteze că o contribuţie esenţială la înnoirile şi
rafinarea aristocraţiei locale au
avut-o
dansurile europene ce au fost introduse în acea vreme. El se arată
admirativ la adresa boieroaicelor moldovence pline de calităţi, ce au
deprins rapid noile mişcări,
evidenţiindu-se în timpul petrecerilor ca bune dănţuitoare: "Dansul
s-a dovedit, de asemenea, o revoluţie. Dansurile naţionale au fost interzise sau, în cel mai bun caz, desconsiderate.
S-au deprins polonezele, anglezele, valsurile, şi aceste doamne având multe aptitudini pentru tot ce vor să înveţe, au ajuns
într-un an să danseze de minune în vreme ce, când noi venisem în Moldova, ele nu ştiau nici să meargă."
[ii]
Cu accent critic, Radu Rosetti specifica în memoriile sale aflate "de la
alţii" că, în pofida anumitor aspecte salutare pentru modernizarea
ţării la început de secol XIX, trupele ţariste au avut un aport
pernicios asupra moravurilor locale: "Se poate zice că, sub ocupaţie
rusească,
s-a întemeiat la Iaşi ceea ce se
cheamă viaţă mondenă, înflorind însă odată cu ea adulterul,
despărţeniile şi jocul de cărţi. (...) Armatele ruseşti au contribuit şi
ele la această evoluţie în traiul boierimii ajutând nu puţin la
depravarea moravurilor şi... introducând în Iaşi dansurile apusene."
[iii]
În următorul război
ruso-otoman din 1806-1812, când
s-a
aflat staţionat în Bucureşti, generalul conte Mihail Andreevici
Miloradovici - onorat de slugarnicele autorităţi locale cu titlul de "le
sauveur de Bucarest" - solicită să fie trimişi câţiva profesori de dans
de la Petersburg pentru a da lecţii doamnelor valahe în această artă.
[iv]
Tot în acel timp, octogenarul mareşal prinţ A.A. Prozorovski,
comandatul trupelor ruseşti, a adus la Iaşi pe Ivanov, dansatorul curţii
imperiale, care, timp de un an, a dat lecţii doamnelor moldovence şi a
organizat petreceri pentru patronul său. La expirarea angajamentului,
când maestrul de dans trebuia să se întoarcă în Rusia, boierii au cerut
să i se prelungească contractul, dar autorităţile militare au refuzat.
[v]
Nu numai doamnele, ci şi tinerii boieri au învăţat noile dansuri.
Ce-i
drept, vestimentaţia lor orientală îi cam stingherea atunci când
trebuiau să execute piruete sau paşii eleganţi ai diverselor dansuri la
modă. Unii oaspeţi străini au asistat la asemenea baluri şi au consemnat
impresiile ce
le-au lăsat acele petreceri ale elitei
moldo-valahe.
William Wilkinson, fostul consul general britanic din intervalul
1812-1816, evidenţia graţia doamnelor în comparaţie cu lipsa acesteia de
la partenerii lor atunci când interpretau dansurile la modă: "Acest
dans [hora, n. ASI] a ieşit de câţiva ani din modă în cercurile de
frunte ale societăţii şi au fost introduse contra dansurile englezeşti,
valsul şi mazurca poloneză. Majoritatea doamnelor le dansează bine, dar
bărbaţii foarte mediocru, îmbrăcămintea lor fiind o mare piedică în
ducerea lor la bun sfârşit."
[vi]
Tot el amintea că, în Bucureşti, existau câteva cluburi după modelul
celor vieneze unde, în timpul Carnavalului, erau organizate, de trei ori
pe săptămână, baluri mascate, foarte apreciate şi frecventate de un
public larg, nu totdeauna din protipendadă: "Există, totuşi, cluburi
potrivite diferitelor ranguri sociale; cel mai important dintre ele la
care este abonată curtea şi cei dintâi boieri este evidenţiat prin
apelativul de
Club-nobil; este
frecventat de multă lume spre sfârşitul Carnavalului şi, cu toate că
numele său indică o perfectă selecţie socială, nu de puţine ori permite
accesul persoanelor de toate categoriile aflate sub mască. Cei cu mari
pretenţii nu dansează aici dacă nu sunt mascaţi."
[vii]
Pictorul scoţian de compoziţii istorice şi prim autor de panorame,
Robert Ker Porter, călător înveterat şi prolific memorialist, care a
poposit în 1820 la curtea domnitorului Alexandru Suţu, la Bucureşti, a
asistat la un concert urmat de un bal dat în casa unuia dintre boierii
de seamă ai ţării. Evenimentul
l-a descris în amănunt şi cu umor: "Nerăbdătorii dansatori au fost
într-un
moment pe ring. Uriaşele işlice ale boierilor au fost abandonate;
splendidele lor giubele au avut aceeaşi soartă; şi fiecare dintre foştii
locatari ai acestei magnifice străluciri au apărut imediat alături de
partenera dorită, îmbrăcaţi cu o jachetă foarte elegantă, roşie, gri sau
în alte culori, brodată fantezist. Această vestă mai strâmtă se
potrivea bine pe trup şi nu dădea rău cu poalele unduitoare ale
halatului de dedesubt care era strâns la mijloc de un splendid şal; nici
o parte a acestei toalete uşoare nu discorda cu mişcările elastice ale
dansului. Dar ceea ce rămânea nu era deloc în armonie cu acest aspect
tineresc. Fiecare bărbat avea capul ras şi în creştet purta o calotă
mică, roşie, ce expunea mare parte din această chelie în faţă şi în
spate, precum şi marile urechi albe; care, cu ajutorul mustăţilor şi
bărbilor zbârlite, de toate nuanţele, dă întregului grup aşa un aspect
ciudat încât atunci când saltă în cadril şi cotillion, sau când îşi
târşesc picioarele în contradansul englezesc ori când se învârtesc în
viteza ameţitoare a valsului, nimic nu poate ilustra o scenă mai
grotescă. Capete asiatice, trupuri de balerini italieni, rezidenţi
austrieci, englezi şi alţi străini îmbrăcaţi simplu, cu toate doamnele
gătite în mode pariziene sau ruseşti, nu pot prezenta decât un spectacol
în constantă mişcare, la fel ca figurile
dintr-o mascaradă de lanternă magică, pe care nu mi le pot aminti decât cu un zâmbet."
[viii]
O rememorare similară are şi consilierul legaţiei daneze de la Constantinopol, Clausewitz care, în 1824,
îndreptându-se spre capitala Imperiului Otoman pentru
a-şi lua postul în primire, face o oprire la Bucureşti pe 4 mai. A fost primit la palat de domnitorul Grigore Ghica al
IV-lea. Edificiul i
s-a părut urât şi neîncăpător oaspetelui străin.
S-a mirat văzând că atât în suita cât şi în garda de arnăuţi a prinţului nimeni nu purta arme, dar i
s-a
spus că acestea fuseseră confiscate de otomani după înăbuşirea Eteriei
greceşti. Dar cel mai mult îl uimeşte să vadă toate doamnele îmbrăcate
în toalete de bal deşi era doar 10 dimineaţa, oră total nepotrivită
pentru asemenea ţinute. În acea zi era, însă, onomastica unuia dintre
fiii domnitorului şi la palat era recepţie iar seara bal. Acolo
i-a văzut Clausewitz pe boieri dansând în caftane şi cu tichii roşii pe cap, pe care, după un timp, şi
le-au scos pentru că li se făcuse prea cald.
[ix]
Şi Ion Ghica evoca un bal din 1827 în care dănţuitorii, pentru a ţopăi
mai în voie, evoluau doar în ciorapii de piele moale, numiţi meşi sau
mestii, pe care îi purtau vârâţi în celelalte tipuri de încălţări, mai
grele: "Când era să înceapă danţul, boierii cei tineri îşi lepădau
giubelele şi papucii, rămâneau numai în meşi şi alergau de luau fetele
şi cuconiţele la joc, la poloneză, la parolă, la vals şi la
ecossaise."
[x] Şi el îi amintea pe maeştrii de dans, neaoşi sau alogeni,
care-i
învăţaseră pe tinerii de viţă mişcările potrivite şi gestica de
curtoazie în asemenea ocazii: "Cocoratu, până a nu fi eclipsat de
profesorul Duport, fiul celebrului baletist dela Opera cea mare din
Paris, a apucat
d-a format mai mulţi elevi
demni de talentul său, tineri, feciori de boieri, care pe strade, în
saloane ca şi la bal, nu au lipsit niciodată de a se ţine în a treia
poziţiune, nici de a face cele trei reverenţe prescrise de artă, chiar
de ar fi fost în camera cea mai strâmtă, a sta cu corpul şi cu braţele
încovoiate graţios şi cu buzele pungă ţuguete. Unul a purtat chiar, până
a murit, titlul meritat de
Maître de grace."
[xi]
Doctorul Constantin Caracaş, arhiiatros (medic şef) al Bucureştilor, a
elaborat un studiu despre starea de sănătate a populaţiei Valahiei,
intitulat
Topografia Ţării Româneşti şi publicat postum, în 1830, la doi ani după decesul vestitului medic în urma unei epidemii de ciumă căreia îi căzuse victimă
îngrijindu-i
pe cei contaminaţi. Pe lângă intensa pledoarie ce o face în vederea
folosirii băilor, atât de necesare păstrării unei sănătăţi generale a
organismului, Caracaş abordează şi problema necesităţii mişcării fizice
zilnice a conaţionalilor săi, care duceau o viaţă destul de sedentară,
mai ales cei din vârful ierarhiei sociale. Dansurile la modă introduse
de ofiţerimea muscală în timpul ocupaţiilor - "cadrilul englezesc,
mazurca leşească şi valsul german" - i se păreau potrivite pentru
întreţinerea condiţiei fizice, mai ales că unele erau destul de
solicitante după părerea sa: "Nici valsul, dansul nemţesc cunoscut ca
vătămător sănătăţii, nu le este stricător,
fiindcă-l joacă cu moderaţie, fără mare iuţeală şi cu mici pauze, când se odihnesc."
[xii]
Dar el constata că, din cauza vestimentaţiei lungi şi largi (anterie,
binişuri, giubele), totalmente improprii pentru asemenea mişcare,
dansatorii transpirau abundent şi se puteau îmbolnăvi consumând băuturi
răcoritoare şi îngheţată care le puteau provoca afecţiuni ale căilor
respiratorii precum răceli, bronşite sau chiar pneumonie. O altă cauză
ce
le-ar fi putut afecta sănătatea era praful
stârnit din podele de ţopăielile dansatorilor şi aerul închis, mirosul
de transpiraţie şi căldura excesivă a sălilor de dans, prea mici şi
improprii unor petreceri de anvergură.
Tot la un bal se lansează
şi-şi găseşte
viitorii comanditari din Bucureşti pictorul maghiar Barabás Miklós. Abia
sosit în capitala Valahiei pe 8 noiembrie 1831 în căutarea unei
clientele pentru portretele sale, tânărul artist a fost invitat la balul
de Sf. Nicolae, organizat în cinstea onomasticii ţarului Nicolae I.
Prezident Plenipotent al celor două principate era generalul conte Pavel
Dmitrievici Kiseleff, un om luminat, iubitor şi cunoscător al artelor
care, cu acea ocazie îl cheamă chiar la începutul serii să stea de vorbă
cu el şi
să-l recomande unei prinţese
rusoaice în compania căreia onora balul, spre a executa portretul fiicei
acesteia. După conversaţia privată de circa 15 minute - onoare
excepţională acordată unui venetic fără poziţie socială şi fără avere,
dar dotat cu talent şi forţă de muncă - artistul a fost luat pe sus de
întreaga asistenţă care
nu-l cunoştea, îl
credea vreun tânăr diplomat şi, aflând că este pictor a primit, pe loc,
invitaţii şi cereri de portrete ale înaltei societăţi bucureştene, care
nu voia să rămână mai prejos decât generalul Kiseleff.
[xiii]
După cum se vede, balurile nu erau exclusiv locuri de distracţie, de
dans şi de întâlnire pentru cei tineri, de ţesere a unor poveşti de amor
şi de stabilire a unor mariaje, ci şi mediu propice pentru noi
cunoştinţe şi pentru legarea unor relaţii de afaceri lucrative, ca în
cazul de faţă.
Românii se mândreau cu balurile lor publice, cu ornamentaţia specială a
sălilor, cu eleganţa doamnelor ce participau la ele, care nu erau cu
nimic mai prejos decât modelele Europei civilizate.
Într-o
cronică a petrecerii din prima zi a anului 1839 dată în Sala Momolo din
Bucureşti era menţionată, cu fatuitate, această similitudine cu
evenimente similare din străinătate: "Balul de ieri [duminică 1 ianuarie
1839] a fost atât de nobil cât poate a se asemăna cu ori care bal din
oraşele cele luminate din Europa. Sala au fost plină. Nobilitatea toată,
damele cele strălucite mai mult înfrumuseţa sala. O adunare de bucurie
se vedea între toate damele. În bal se vedea de obşte toţi rumânii cu
deosebită bucurie şi mulţumire pentru buna orânduială şi regulă ce se
păzeşte întocmai ca în cele mai însemnate săli de adunări obşteşti
pentru petrecere. O mulţime de măsci de tot felul şi cu purtare delicată
însoţită de vorbiri cu duh desfăta pe privitori şi îi mulţumea."
[xiv]
În aceeaşi notiţă erau date informaţii şi despre muzica de bună
calitate asigurată de o orchestră formată din instrumentiştii proveniţi
din mica armată a ţării, dirijaţi de talentatul violonist şi compozitor
Ludovic Wiest
[xv],
ce deja se stabilise în Capitală: "(...) Orchestră prea bună şi prea
frumoasă, compusă de D. Vist Capelmaister, cu 24 de bărbaţi vrednici din
miliţia Naţională, ce sunt şcolari ai D. Vist, care îşi meritează toată
lauda pentru silinţa ce au pus cu toţi şcolarii militari
ce-i are, şi cu adevăr ori cine au auzit această armonie va zice că este o orchestră din cele mai alese din părţile cele luminate."
[xvi] Într-un
alt comentariu era evidenţiată aceeaşi mândrie naţională că românii
ajunseseră să organizeze baluri la fel ca în alte ţări, iar oaspeţii
străini puteau să certifice aceasta datorită stilului rafinat şi
diversităţii costumelor: "Balul Masché de joi în 2 ale aceştii luni
[februarie 1839] în sala DD Momolo şi Boreli a fost prea frumos,
mulţimea măştilor în felurimi de costumuri da fieşcăruia nişte întrebări
serioase, picnicul de Sâmbătă [4 februarie] a fost şi mai frumos,
împodobit de toată nobilimea naţională, brilianturile strălucea în
capetele damelor şi coconiţelor, aici nu să vedea alt decât o bucurie în
inima fieşcăruia, aici să vedea dragostea naţională unul către altul cu
delicateţe,
fieşcare străin să bucura într-o
soţietate aşa de nobilă a să afla, şi cu adevărat că de să va duce
vreun străin în patria lui va zice că şi rumânii sunt în civilizaţia
celor mai luminate neamuri."
[xvii] [subl. ASI]
În aceeaşi sală, spre finele lunii ianuarie, avea loc o mascaradă cu
aflux de public unde costumele au fost mult apreciate, mai ales
inspirata ţinută de ursari ce au
arborat-o
nişte participanţi: "Balul masché de la D. Momolo de duminică în 22
[ianuarie 1839] a fost atât de plin cât mai nu putea omul umbla, o
mulţime de măsci în felurimi de costumuri cu deosebite întrebări, dar
între toate acestea, numai ursul a făcut şi mai mare impresie în rola
lui Cins[titului] public care cu jocul lui şi cu închipuirea lui cea de
urs adevărat făcea pe unele coconiţe a se speria; era şi doi ursari din
care unul cânta foarte bine cu vioara cântecul ursului, cel de al doilea
bătea în ciur şi vorbea foarte bine ţigăneşte."
[xviii]
Ultimul bal din sezonul 1839
s-a desfăşurat în noaptea de Lăsata Secului şi
s-a
terminat mai devreme decât de obicei pentru că pioşii participanţi
voiau să respecte tradiţiile creştine şi, în următorul interval, să se
dedice postului şi rugăciunii: "Balul Masché de Duminică [5 februarie] a
fost un bal frumos dar nu aşa plin, ştiind că după 12 ceasuri din
noapte ne cheamă religia cea sfântă ca să dăm sfârşit de o petrecanie de
40 de zile în veselie, jocuri, nunţi, soarele şi mâncări deosebite;
zioa să luminează cu sunetul clopotelor care ne vesteşte că
s-au apropiat ceasurile de spăsenie să mergem la Sfânta Biserică, că acum intrăm
într-o
viaţă noă, o viaţă sănătoasă, o viaţă bine cuvântată de Dumnezeu, când
ne vesteşte toaca ceasul sfintei slujbe, să nu trecem numai cu auzul ci
să şi ne ducem, că acolo aflăm mângâierea. Acolo aflăm ajutorul, acolo
dobândim norocire să dăm laudă a tot Puternicului Dumnezeu pentru mila
lui cea bogată ca să ne învrednicească a ajunge Sf. Înviere a Domnului
şi Mântuitorului Iisus Hristos, să ajungem şi primăvara cea veselitoare.
(...)".
[xix]
De aici reiese că gazetarul care făcuse aşa descrieri entuziaste
petrecerilor din carnaval nu era doar cronicar monden, ci şi un educator
şi un bun creştin care îşi îndemna cititorii la cumpătare şi viaţă
cucernică în timpul Postului Mare.
Presa dorea să aibă cititori informaţi, bine documentaţi, aşa că anumiţi
termeni preluaţi tale quale din limbi străine fără a le fi cunoscut
înţelesul le erau explicaţi, aşa cum făcea autorul unei notiţe din
"Albina Românească" din Iaşi în ianuarie 1840
referindu-se la
"Contra-danţ":
"Mulţi socotesc că acest danţ, de aceea aşa se numeşte, pentru că
persoanele dănţuiesc una cătră (contra) alta. Însă numele se trage de la
englezescul
Country-dans [sic] (dans de ţară)."
[xx]
În 1842, nişte actori ai teatrului francez din capitala Moldovei anunţau
că îşi închiriază sau îşi vând recuzita de spectacol oricăror doritori,
spre a fi folosită la baluri costumate.
[xxi]
Pentru ca participanţii să fie sprinteni şi să cunoască mişcările
elegante ale fiecărui dans de salon ce era practicat la aceste
petreceri, au apărut profesori de dans. Josephine Hain, care se
recomanda drept "maîtresse de dance à Jassy" îşi făcea o bună reclamă în
coloanele "Albinei Româneşti" la 1846, anunţând amatorii că nu va
rămâne în oraş decât scurt timp şi enumerând lunga suită de dansuri la
modă pe care le stăpânea: "Cadril Parisian, Cadril franţez à la rose,
Cadril de Salon, Cadril Unguresc,
Anna-Cadril, Polca à la Vienne, Mazur, Cracovianca, Vals în doi paşi, Galopadă Angleză, Cotelion şi Minuet."
[xxii] (ANEXA 1 a.) Tot la Iaşi, peste câţiva ani,
şi-au căutat clientela şi alţi doi profesori veniţi de peste hotare, Heinrich Montchan
[xxiii] şi domnul Corvin
[xxiv]
care dădeau asigurări asupra metodei lor eficiente şi rapide de predare
a celor mai complicate dansuri la modă. (ANEXA 1 b. şi c.) Cel dintâi
propunea şi exerciţii de gimnastică, atât pentru copii cât şi pentru
maturi.
Tot la Iaşi apar, cu timiditate, şi primii cronicari ai balurilor. În 1841, sub titlul
O căutătură asupra carnavalului,
reporterul "Albinei Româneşti" făcea o prezentare plină de poezie a
evenimentelor din acel sezon, atrăgând atenţia asupra similitudinilor
acestora cu acelea din capitala Franţei prin eleganţa şi pasiunile
stârnite în sufletele participanţilor: "Modele Parisului, înfrumuseţate
de graţia damelor Moldovene, înfăţoşa o magică vedere a zânelor în
templul Terpsihorei, unde armonia însufleţea feţele de bucurie şi
înaripa pasurile grupelor plutitoare care, ascultătoare legei cadenţei,
cu măestrică ştiinţă când urca, când desfăcea labirintul danţului. După
asemenea îndeletnicire ostenitoare a nopţei, zilele adăogea îngrijirea
toaletelor pe sara viitoare, studiul figurilor celor nouă [de danţ] şi
clasificaţia cavalerilor dănţuitori la terminul cadrilurilor hotărâte.
(...) Când despre altă parte, balurile măscuite era pline de masce, de
voe bună, de intrigării şi de aventuri. (...)."
[xxv](ANEXA
2) Peste doi ani, în paginile aceleiaşi publicaţii apare un nou
comentariu asupra carnavalului ieşean, redactat mai ironic, mai
sarcastic la adresa elitei care nu trăieşte decât pentru plăceri şi nu
mai are timp să se bucure de pretimpuria regenerare a naturii, lăsată
doar pe seama "fiilor naturii, pe săteni şi paserile ceriului". Aceasta
pentru că doamnele sunt mult prea ocupate cu alegerea seratelor şi
balurilor
dintr-o lungă listă mondenă şi cu
pregătirea toaletelor, consemnate cu râvnă în jurnale şi apoi analizate
în tristele şi anostele zile de după Lăsata Secului: "Greutatea nu este
astăzi lipsa desfătărilor ci îndoiala alegerei. Plăcerile acestor
întruniri, cu atâta se fac mai preţioase cu cât vom lua aminte că
fieşicare har, fieşcare surâdere a damelor este răscumpărată greu prin
mii ostenele şi jertfe! Noaptea lor este hărăzită plăcerilor şi ziua,
adică de la amează până la periodul simbolic al
Moldo-Românilor
numit toaca, o au sfinţită învăţăturei şi reflecţiilor celor mai
adânci. Raza indiscretă a soarelui străbătând prin draperia ferestrelor,
răpeşte încă de la ameazăzi pe dame din somnul legănat de mii de
visuri. Ochiul, abia deschis, este pironit pe programe cuprinzătoare de a
lor însărcinări înmiite şi pe când buza soarbe din teasul chinez
ciocolada, ochii cu adâncă loare aminte petrec registrul cel plin de
felurite iscodiri a jurnalului de modă! Dorinţa a nu se abate de la acel
talisman o face a conteni repaosul molatic, aruncând preste sine o
uşoară neglijé, a lăsa casnicile interesuri, îngrijiri a prostimei, şi
cu pas repede a intra in templul luxului. Aici Sibilele modiste fabrică
necontenit zalele şi armele ce asigură damelor triumful biruinţei lor,
înregistrate
într-o condică cu oarecare
observaţii, care cu deamănuntul au a se ceti în Postul Mare, periodul
cel amar, în care damele plâng păcatele carnavalului; iar bărbaţii
plătesc datoriile lor!"
[xxvi] (ANEXA 3)
Baluri erau oferite, la curte, cu ocazia onomasticii sau zilei de
naştere a domnitorului sau a capului puterii protectoare, adică a
ţarului Rusiei. Foaia bucureşteană "Cantor de Avis şi Comers" relata cum
a fost serbată ziua principelui Alexandru Dimitrie Ghica, pe 30 august
1839, de Sf. Alexandru: "Era apusul soarelui pe când deodată o lumină
mare au ocolit palatul M.S., acolo era întocmit un Bal strălucit,
decoraţiile din lăuntru cele de organtin şi verdură pe toţi
i-au
pus la mirare, toate înfăţoşa un ce magic şi înveselitor încât
pricinuia o uimire plăcută; muzica cea armonioasă înveselea îndoit pe
deosebitele persoane ce întocmea această strălucită petrecere; bufetu
avea cele mai delicate şi tehnice lucruri pe cât fineţea meşteşugului
până astăzi au putut născoci şi poame de tot felul câte timpul produce
în prinţipat şi afară. La acest bal să afla M. S. Prinţul Miloş
Obrenovici
[xxvii], Prinţul Mihail
[xxviii] fiul înălţimei sale, DD Consulii puterilor streine şi străluciţii nobili, DD Militari şi fruntea neguţătorilor. (...)"
[xxix]
Şi la Iaşi se proceda la fel de Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril,
onomastica domnitorului Mihail Sturdza, sau de Sf. Nicolae, onomastica
ţarului care era serbată cu deosebită solemnitate, spre a se arăta
obedienţa faţă de puterea protectoare. Iată cum a decurs balul dat la
palat, în 1838, în cinstea puternicului împărat al Tuturor Rusiilor, sub
vigilentul ochi al consulului acreditat la Iaşi, Karl von Kotzebue, fiu
al dramaturgului german August von Kotzebue şi frate al scriitorului şi
memorialistului Wilhelm von Kotzebue şi cu navigatorul Otto von
Kotzebue: "La 9 ceasuri sara Pre Î. Domn şi M. S. Doamna au priimit cu
multă bunăvoinţă pe poftiţii la această adunare Domnească. Mulţimea
oaspeţilor umplea sala şi apartamentele atingătoare, care strălucea de
înmiite lumini şi diamanturi a doamnelor. M. M. Sale să împărtăşe de
această adunare adresuind la fieşcare câte un cuvânt binevoitor. M. S.
şi D. Consulul Rosii au deschis balul, a căruia danţuri au ţânut păn
după mezul nopţii, când au urmat o cină strălucită în care
s-au
închinat toasturi în sănătatea augustului nostru Protector şi a Pre Î.
Domn. După cină iar au urmat voioase danţuri păn la 3 dimineaţă."
[xxx]
Consulul rus Karl de Kotzebue era un om foarte elegant, un adevărat
dandy ce se îmbrăca după ultima modă dar şi un mare jucător de cărţi
care-i
momea pe mulţi boieri localnici la masa de joc unde se miza pe sume
foarte mari, aşa cum evoca în memoriile sale, redactate la vârstă
înaintată, tânărul pe atunci agent al carantinei din Sculeni, Nikolai
Karlovici Giers
[xxxi]. Vasta reşedinţă a consulului era mereu deschisă elitelor ieşene - era un mijloc de a
şi-i fideliza pe moldoveni dar şi de a afla bârfe şi detalii picante din viaţa secretă a acestora ce
i-ar
fi putut fi utile la un moment dat în activitatea sa diplomatică. Giers
care, sosit la Iaşi în toamna lui 1841, era un constant vizitator al
superiorului său ierarhic, nota, cu uimire, cu câtă uşurinţă o recepţie
se transforma
într-un bal
ad-hoc:
"Multă lume obişnuia să se adune în enorma sală de recepţii a casei
consulului, în special lunea, când erau invitate şi doamnele. Adesea se
organizau dansuri cu asemenea ocazii -
o plăcere căreia moldovenii i se dăruiau cu mult entuziasm."
[xxxii] (subl. ASI)
Costache Negruzzi relata, cu mult umor, în
Scrisoarea IX (Fiziologia provinţialului)
ce efect avea prezenţa la un bal al curţii din Iaşi asupra unui "boier
ţinutaş", întors aproape năucit în localitatea sa de provincie unde
vecinii, tare curioşi, vin cam neinvitaţi la el acasă spre a afla ce a
văzut şi auzit în Capitală, fapt
ce-i dă
ocazia să le servească nişte istorii ca din "O mie şi una de nopţi":
"Seara toţi provinţialii de ambe sexe năvălesc la dânsul. După ceremonia
dulceţilor şi a cafelei, cocoana începe
a-şi arăta turbanul, şi boierul a spune novitale. Spune cum a petrecut; cum
s-a
eglindisit la bal la curte; ce mai cofete şi ghieţate a mâncat; cum îl
invitau toate damele la danţ; cum era balul de frumos; sala era
pardosită cu oglinzi, pereţii de proţelan, uşile de cristal şi mobilele
de chihlimbar, şi alte minunăţii şi mândreţe care fac pre prietenii săi
să casce gurile
ascultându-l; şi iacă materie de vorbă cel puţin pentru două luni."
[xxxiii]
Charles Doussault, plasticianul francez care a petrecut mai mulţi ani în
Ţara Românească, fiind un apropiat al primului domnitor regulamentar
Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842), a executat două schiţe cu
Serată la palatul domnesc din Bucureşti şi
Serată la Iaşi ce au fost publicate, în 1848, în
Album Moldo-Valaque.
[xxxiv]
În ambele se remarcă melanjul de straie orientale purtate de boierii
conservatori, bătrâni, şi toaletele de ultimă oră ale doamnelor din
înalta societate şi ale tinerilor şcoliţi în Occident ori ale
demnitarilor acreditaţi în Principate. Acest contrast era atractiv
pentru ochiul artistului care găsea aici exoticul unei călătorii la
Porţile Orientului: rochii de bal ca la Paris, cu
berthe de
dantelă fină peste delicaţii umeri goi, coafuri cu zulufi după ultimul
jurnal, fracuri negre pe talie şi fracurile brodate cu fir de aur ale
consulilor străini, mundirele militare cu epoleţi strălucitori şi
bicornuri cu penaj alături de giubelele şi anteriele largi ale boierilor
veliţi ce, adesea, continuau să stea turceşte pe o sofa, cu işlicul sau
gugiumanul pe cap, ca în vremurile apuse, nefiind în largul lor pe un
fotoliu sau o banchetă de stil apusean. Aceste două imagini au fost
reproduse de foarte multe ori în periodice sau în volume de istorie,
uneori chiar fără a fi specificat autorul, devenind aproape un loc comun
pentru ilustrarea modernizării Principatelor Române.
Comentând, în treacăt, balul de Sf. Nicolae din 1843 dat la Curte,
reporterul de la "Vestitorul Românesc" avea ocazia să fie moralizator la
adresa risipei pentru toalete, remarcând eleganţa simplă a doamnelor
din înalta societate valahă ce dădeau un bun exemplu de urmat pentru
femeile din categoria medie a societăţii locale, care făceau paradă de
lux deşănţat: "Strălucitul bal ce
s-a dat la Palat pentru sărbarea preţiosului nume al Măriei Sale Împăratului NICOLAE, a fost cu atât mai frumos cu cât
damele
cele mari erau împodobite în toalete cu adevărat elegante, dar pline de
simplitate nobilă. Ar fi de dorit ca această mântuitoare pildă să se
urmeze şi de celelalte clase ale societăţii. Luxul, adecă cheltueli
mai presus de venitul fie căruia, dărăpănă stările, îndeamnă pe oameni
la fapte netrebnice, ca să poată [să] întâmpine nişte trebuinţe
zadarnice izvodite de o mândrie nesocotită, şi aduce cu sineşi urmări
cumplite, căci vin bătrâneţele însoţite fireşte de neputinţă şi cu atât
mai mare cu cât să văd încunjurate de lipsă fără nădejde de a se pute
ajutora prin strădanie ori este cunoscut, sau necunoscut cel predat
luxului. De este cunoscut, podoaba cea din afară nu adaogă nimic cu
meritul lui, ba încă cu cât este mai simplu la îmbrăcăminte şi mai
blajin la purtare, cu atât mai mult trage
asupră-şi cinstirea obştii; iar de este necunoscut, apoi luxul
nu-l poate recomanda căci cei sănătoşi la minte preţuesc pe fiecare după caracterul, purtarea şi destoinicia sa."
[xxxv] (subl. ASI) În 1845
s-a
procedat la fel de onomastica ţarului: dimineaţa slujbă şi Te Deum la
Mănăstirea Sărindar, cu prezenţa consulului general rus şi a tuturor
oficialităţilor civile şi militare, urmată de vizite de felicitare la
consulat, iluminarea centrului oraşului şi un bal la palatul domnesc
seara.
[xxxvi]
Descrierea petrecerilor nu era prea amplă şi amănunţită, deoarece
trupele ruse fuseseră retrase din ţară iar această celebrare era doar o
manifestare formală, făcută de ochii omnipotentului consul general rus
din Capitală, care trebuia să raporteze la St. Petersburg îndeplinirea
ei ca o sarcină şi un semn obligatoriu de supunere faţă de ţar. Peste 7
ani, când în ţară erau din nou cantonate armatele ruse ca asigurare a
liniştii locale după revoluţia din 1848, au fost date baluri, fie la
palat fie la reşedinţa comisarului rus, atât de ziua de naştere a
ţarului, care era la începutul verii, cât şi iarna, când era onomastica
sa. Aceeaşi foaie bucureşteană anunţa cu emfază: "Al 52 aniversar al
naşterii M. Sale Împăratului tutulor Rusiilor
s-a serbat eri [25 iunie 1850] cu cea mai mare pompă. (...) Seara
s-a dat un bal măreţ de către Ex. Sa lietenantul general Duhamel
[xxxvii]
în frumosul palat de vară ce ocupă în faţa grădinei Kiseleff şi care
este al Ex. Sale marelui vornic Constantin Cantacuzino. Toată faţada
casii era luminată foarte strălucit. O mulţime de lanterne cu felurite
feţe sta atârnate de pomi sau presărate
de-a
lungul aleelor şi pe parterurile de verdeaţă ale întinsei grădini. Cinci
muzici militare răspândite în curte şi în grădină cânta necontenit.
Trei cete de soldaţi, aşezate în deosebite puncturi, cânta arii
naţionale ruseşti. Un cort frumos se pusese pentru cină şi în dreptul
lui ţifra Mărirei Sale Împăratului coprinsă de foc. Patru bufeturi era
deschise persoanelor ce dorea să se răcorească. Apartamentele casii era
luminate cu un luxu şi un gust minunat. Banda subt direcţia d. Wiest,
întâiul nostru violist, aştepta semnul. Măria Sa Preaînălţaul nostru
Domn, toate notabilităţile din amândoă armiile [rusă şi otomană, n.
ASI], DD consuli ai deosebitelor puteri, funcţionarii şi nobleţa ţării,
şi o mulţime de alte persoane mai deosebite coprinsese din vreme
apartamentele şi numeroasele alee ale grădinii. Un cer senin şi o
atmosferă răcoroasă contribuia foarte a înfrumuseţa această serbătoare
câmpenească. La 9 ceasuri se dete semnul şi jocurile începură şi urmară
până la miezul nopţii când se întrerupseră de un foc măreţ de artificii,
care luă săvârşire prin ţifra Mărirei Sale încungiurată de lumină şi
asvârlind raze strălucitoare în toate părţile. Îndată fu salutată cu ura
repetate. La un ceas trecură la cină şi peste
vr-o
câteva minute Ex. Sa generalul Duhamel a purtat un toast în sănătatea
Împăratului. Îndată se descoperi ţifra ce era pusă în dreptul cortului
şi fu priimită cu aclamaţii entusiaste în mijlocul celor mai frumoase
bucăţi cântate de muzicile militare. (...) Soţietatea
s-a tras pe la revărsatul ziorilor".
[xxxviii]
La începutul lui decembrie, de hramul Sfântului Nicolae, după
ceremoniile religioase de dimineaţă cu Te Deum la care a slujit chiar
mitropolitul, 101 salve de tun şi o paradă a trupelor imperiale, la
lăsarea întunericului a fost organizată petrecerea mult aşteptată la
curte: "Seara tot oraşul era iluminat
într-un
chip încântător. Lumea avea osebită plăcere a admira luminaţia palatului
Domnesc, a otelurilor ocupate de autorităţile ruseşti.
Printr-această
strălucită iluminaţie floarea societăţii din capitală mergea la balul
curţii dat în cinstea Măriei Sale şi pregătit cu un gust şi un lux
foarte raru. La cină
s-au purtat mai multe
toasturi în sănătatea Măriei Sale Împăratului şi a toatei augustei
familii. Cu această ocazie Măria Sa Vodă a binevoit a da oştirilor de
garnizon în capitală porţii de mâncare şi de vin. Cinstitul Magistrat a
dat mese la mai mult de 1.500 săraci."
[xxxix]
Aşa cum reiese din această notă, onomastica ţarului trebuia să fie
motiv de sărbătoare şi de bucurie pentru toată lumea, inclusiv pentru
norod, căruia i se ofereau, cu generozitate, bucate şi băutură, pe
cheltuiala municipalităţii.
Tânărul agent consular Giers a fost impresionat de valoarea bijuteriilor
purtate, la balul de Sf. Nicolae din 1841, de doamnele moldovence:
"Primul mare bal a fost dat de domnitor pe 6 decembrie, cu ocazia zilei
onomastice a împăratului Nikolai Pavlovici, prea augustul patron al
Moldovei. Acea zi era totdeauna sărbătorită cu neobişnuit fast. (...)
Toată înalta societate şi clasa de mijloc din Iaşi era prezentă la acest
bal.
M-am pierdut în admiraţia profuziei de
diamante purtate de doamne, în special de cele de vârstă mijlocie. Multe
dintre ele aveau diamante care în prezent nu
s-ar
putea cumpăra cu mai puţin de treizeci sau patruzeci de mii de ruble,
iar unele etalau scule chiar mai scumpe. Toate acestea erau bogăţii
moştenire. Ca peste tot în Răsărit, pasiunea pentru pietre preţioase a
fost preponderentă la un moment dat în principate. Îmbrăcămintea purtată
de doamne era făcută după ultima modă. Doamnele moldovence sunt
cunoscute pentru manierele şi vivacitatea lor, pentru
buna-dispoziţie,
pentru gentileţea şi naturaleţea elegantă dar puţine dintre ele au
realmente maniere nobile, acea distincţie înnăscută pe care e dificil să
o deprinzi de la alţii. Aşa cum deja am spus, femeile sunt foarte
frumoase. Nu întâlneşti deloc sau foarte puţin feţe lipsite de
distincţie, aşa cum sunt la alte adunări europene, fără a exclude
Petersburgul nostru. În ceea ce priveşte frumuseţile, acestea erau
foarte multe."
[xl]
Nu este vorbă, municipalitatea se îngrijea de confortul locuitorilor
urbei. Spre a le fi participanţilor mai cu înlesnire deplasarea la
sălile de spectacol sau de bal, în Iaşi au fost introduse, în februarie
1848, două omnibuse care circulau pe un anumit traseu şi după un orar
special doar în zilele când erau programate respectivele evenimente.
[xli]
Orarul de plecare spre teatru era ora 18.45 sau 19.30 şi întoarcerea
când se termina reprezentaţia, iar spre bal la orele 20.30, 21.30 sau 22
iar la întoarcere petrecăreţii îl puteau lua la orele 23, 24, 1, 2 sau 3
a.m., după dorinţă. (ANEXA 4)
În sala teatrului ieşean, spectacolele şi balurile se succedau cu o
ritmicitate cunoscută de toată lumea. În februarie 1843, la terminarea
sezonului, era programat un bal mascat urmat de o reprezentaţie a trupei
româneşti de teatru şi a celei franceze care prezentau, la prânz, "trei
tablouri vii" - de la termenul franţuzesc
tableaux vivantes - urmate seara de un alt bal.
[xlii]
O figură a Iaşilor, învăluită în aura romantismului, a fost Alexandru
Hrisoverghi, ofiţer şi poet, mort tânăr în urma pneumoniei transformate
în ftizie galopantă, dobândită în urma unei aventuri cu o doamnă din
înalta societate pe care trebuise să o părăsească în grabă, escaladând
fereastra şi sărind de la primul etaj, sumar îmbrăcat, în timpul unei
ierni geroase, spre a nu fi surprins de soţul acesteia, revenit inopinat
dintr-o călătorie.
[xliii] La un bal din 1836, frumosul aghiotant domnesc
s-a îmbrăcat
într-un costum de templier, ceea ce a făcut pe o doamnă, căzută în extaz la vederea lui,
să-i facă un compliment plin de galanterie şi de neechivoce promisiuni: "Eşti frumos ca un soare!"
[xliv]. Din păcate, acel soare a apus prea repede...
[i] [Generalul conte Alexandre de Langeron],
Jurnalul resboaielor făcute în serviciul Rusiei la 1790 de Generalul Comite de Langeron,
în "Documente privitoare la Istoria Românilor. Urmare a colecţiunei lui
Eudoxiu de Hurmuzaki", supliment I, vol. III, Bucuresci, 1889, p. 92-93
[iii] Radu Rosetti,
Amintiri. Ce-am auzit de la alţii, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996, p. 55
[iv] A.D. Xenopol,
Istoria Românilor din Dacia Traiană. Epoca Fanarioţilor de la 1812-1821, Iaşi, 1896, vol. X, p. 151.
[v] Radu Rosetti,
op. cit., p. 55
[vi] William Wilkinson,
An Account of the Principalities of Wallachia and Moldavia Including Various Political Observations Relating to them, London, 1820, p. 137
[viii] Sir Robert Ker Porter,
Travels in Georgia, Persia, Armenia, Ancient Babylonia &c. &c. During the Years 1817, 1818, 1819 and 1820, London, 1822, Vol. II, p. 789
[ix] Constantin I. Karadja,
Un diplomat danez la curtea lui Grigore Ghica Vodă (1824), în "Revista Istorică" nr. 10-12/octombrie-decembrie 1928, p. 362-363
[x] Ion Ghica,
Un bal la curte în 1827, în
Scrisori către V. Alecsandri, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1953, p. 209
[xii] Pompei P. Samarian,
O veche monografie sanitară a Munteniei, Topografia Ţării Româneşti de dr. Constantin Caracaş (1800-1828), Institutul de Arte Grafice "Bucovina" I.E. Torouţiu, Bucureşti, 1937, p. 117
[xiii] Dr. Andrei Veress,
Pictorul Barabás şi românii (cu însemnările sale din 1833 despre viaţa bucureşteană), Academia Română, Memoriile Secţiunii Literare, seria III, tom IV, Memoria 8, 1930, p. 378-379; Árvay Árpád,
Barabás Miklós - un răsfăţat al sorţii? în
Pilda precursorilor, Ed. Kriterion, Bucureşti, 1975, p. 33-51; Jánó Mihály (coordonator),
Viaţa lui Barabás Miklós (Cronologie), în Catalogul Expoziţiei comemorative Barabás Miklós, Sfântu Gheorghe, 1998, p. 56; Adrian-Silvan Ionescu,
Mişcarea artistică oficială în România secolului al XIX-lea, Ed. Noi Media Print, Bucureşti, 2008, p. 27-28; Idem,
Barabás Miklós şi eleganţa bucureşteană, în "Revista Istorică" tom XIV, nr. 1-2/2003, p. 239-248
[xiv] Balul masché din Capitală, în "Cantor de Avis şi Comers" no. 44/2 Ianuarie 1839
[xv]
Ludwig Wiest (1819-1889), violonist şi compozitor vienez de mare
talent, invitat la Bucureşti de domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica, în
1838, şi stabilit în România unde a fost naturalizat în 1863. A fost
prim violonist la Opera Italiană din Capitală între 1844-1860 şi dirijor
al orchestrei Teatrului Naţional între 1860-1880. În 1851 a fondat,
împreună cu un alt compozitor, Ioan Wachmann, Conservatorul de Muzică,
reînfiinţat în 1864, unde a fost profesor de vioară între 1864-1889. A
fost unul dintre cei mai importanţi şi îndrăgiţi autori bucureşteni de
piese camerale şi de dans (valsuri, mazurci, polci, galopuri), unele
conjuncturale, dedicate patroanelor diverselor baluri şi serate
muzicale.
[xvi] Balul masché din Capitală, în "Cantor de Avis şi Comers" no. 44/2 Ianuarie 1839
[xvii] "Cantor de Avis şi Comers" no. 54/7 fevruarie 1839
[xviii] "Cantor de Avis şi Comers" no. 50/24 ianuarie 1839
[xix] "Cantor de Avis şi Comers" no. 54/7 fevruarie 1839
[xx] Contra-danţ, în "Albina Românească" no. 7/25 ghenari 1840
[xxi]
"Albina Românească" no. 9/29 ghenar 1842 - "Dl şi M-me Reichenstein,
foşti artişti a teatrului franţez din această capitală, cu cinste fac
cunoscut cinstitului public că voesc a vinde sau a închiria pentru
balmasche un însemnătoriu număr de costiume ce alcătuiesc garderoba lor
cea teatrală, cu un preţ potrivit. Lăcuinţa lor este în uliţa Bogdan
faţă în faţă cu casa D. Director Furo [Fouraux]."
[xxii] "Albina Românească" no. 67/25 august 1846
[xxiii] "Gazeta de Moldavia" no. 94/11 dechemvrie 1850
[xxiv] "Gazeta de Moldavia" no. 95/14 dechemvrie 1850
[xxv] O căutătură asupra carnavalului, "Albina Românească" no.14/16 fevruarie 1841
[xxvi] Carnavalul la Iaşi, în "Albina Românească" no. 12/11 fevruarie 1843
[xxvii] Miloş Obrenovici (1780-1860), principe al Serbiei (1815-1839, 1858-1860)
[xxviii]
Mihailo Obrenovici (1823-1868), fiul lui Miloş Obrenovici, el însuşi
principe al Serbiei (1839-1842, 1860-1868), asasinat în funcţie
[xxix] "Cantor de Avis şi Comers" no. 4/2 septemvrie 1839
[xxx] "Albina Românească" no. 97/8 dechemvrie 1838
[xxxi] Charles Jelavich, Barbara Jelavich (editori),
The Education of a Russian Satesman. The Memoirs of Nicholas Karlovich Giers, University of California Press, Berkeley, 1962, p. 132, 138
[xxxiii] Constantin Negruzzi,
Opere alese. Proză, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1955, p. 195
[xxxiv] Adrian-Silvan Ionescu,
Artă şi document. Arta documentaristă în România secolului al XIX-lea, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1990, p. 100; Idem,
Pictori străini pe meleaguri româneşti, în Ileana Căzan, Irina Gavrilă (coordonatoare),
Societatea românească între modern şi exotic văzută de călători străini (1800-1847), Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2005, p. 328
[xxxv] "Vestitorul Românesc" Supliment nr. 98/10 dechemvrie 1843
[xxxvi] "Curier Românesc" no. 89/7 dechemvrie 1845
[xxxvii]
Aleksandr Osipovici Duhamel (1801-1880), general locotenent în armata
imperială rusă, diplomat, comisar în Principatele Române în 1848‑1849 şi
din nou prezent în ţara noastră în 1850.
[xxxviii] "Vestitorul Românesc" nr. 50/27 iunie 1850
[xxxix] "Vestitorul Românesc" nr. 93/9 dechemvrie 1850
[xl] Charles Jelavich, Barbara Jelavich (editori),
op. cit. , p. 148-149; Paul Cernovodeanu (coordonator)
Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, vol. IV, (1841-1846), p. 67
[xli] "Albina Românească" no. 10/1 fevruarie 1848
[xlii] "Albina Românească" no. 15/21 fevruarie 1843
[xliii] Radu Rosetti,
op.cit., p. 188; Gh. Cardaş,
Figuri uitate din trecutul nostru literar: Alexandru Hrisoverghi (1811-1837), în "Clipa", nr. 139/5 septembrie 1926, p. 2; Adrian-Silvan Ionescu,
Căsătorii, divorţuri şi aventuri galante în ţinuturile româneşti în vremuri de tranziţie (1800‑1859), în Irina Gavrilă (coordonator),
Celălalt autentic. Lumea românească în literatura de călătorie (1800-1850), Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2010, p. 21
[xliv] Mihail Kogălniceanu,
Viaţa lui A. Hrisoverghi, în
Tainele inimii. Scrieri literare şi istorice, Ed. Albatros, Bucureşti, 1987, p. 113.
