Gabor Maté
Când corpul spune nu. Costul stresului ascuns
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din engleză de Adriana Ionescu
Când corpul spune nu. Costul stresului ascuns
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din engleză de Adriana Ionescu
***
Intro
Intro
Gabor Maté (n. 1944) este un cunoscut medic canadian de origine maghiară, specialist în domeniul îngrijirii paliative. Cercetările sale vizează în special traumele din copilărie, dependenţa de alcool sau droguri şi stresul. Printre cele mai cunoscute proiecte ale sale se numără rubrica de la The Globe and the Mail, colaborarea cu câteva clinici pentru recuperarea pacienţilor dependenţi de droguri din Downtown Eastside, Vancouver, şi, mai recent, apariţiile publice în calitate de speaker motivaţional şi autor.
Pentru activitatea sa de excepţie din domeniul medical şi pentru cărţile scrise, Gabor Maté a primit Premiul "Hubert Evans" pentru nonficţiune şi i s-au acordat Ordinul Canadei şi Civic Merit Award din partea oraşului Vancouver, unde locuieşte.
*
Nu există oameni care să nu fi trecut prin episoade de stres acut, fie el provocat de fenomene exterioare, fie produs din cauze interioare. Boala secolului al XXI‑lea ne-a făcut pe toţi să simţim măcar de câteva ori în viaţă că am ajuns la capătul puterilor, determinându-ne să luăm măsuri urgente ca să restabilim echilibrul.
Când corpul spune nu este un studiu aprofundat, revelator, plin de informaţii utile despre stres şi influenţa lui asupra sănătăţii noastre psihice şi fizice. După câteva decenii de carieră medicală de excepţie, în care a urmărit legătura dintre stres şi boală, Gabor Maté a strâns laolaltă poveştile pacienţilor săi, le-a confruntat cu cele mai recente studii clinice şi a dezvăluit consecinţele imediate, deseori ignorate, ale stresului de zi cu zi. Cartea sa este un semnal de alarmă şi o pledoarie pentru medicina biopsihosocială, una dintre cele mai bune căi prin care ne putem elibera de această cumplită afecţiune a epocii noastre.
*
Aşteptam de mult timp în România această carte-fenomen, care ne învaţă să ne ascultăm corpul şi ne arată cât de important este să îl respectăm dacă vrem să fim sănătoşi.
Gabor Maté ne îndeamnă la reflecţie, pornind de la numeroasele cercetări desfăşurate într-un nou domeniu interdisciplinar: psihoneuroimunologia, ştiinţa interacţiunilor dintre minte şi corp, care studiază, printre altele, felul în care gândurile şi emoţiile ne influenţează sistemul imunitar.
Ştim să distingem furia bună de furia rea? Există o legătură între abilitatea de a ne exprima sentimentele şi tulburările reumatice, diabet, scleroza multiplă, afecţiunile inflamatorii ale intestinului, endometrioza, bolile pielii, tulburările autoimune sau boala Alzheimer? Putem vorbi despre o "personalitate canceroasă"?
Cartea lui Maté formulează principii de vindecare şi prevenţie, desprinse atât din poveştile spuse de pacienţi - printre care se numără personalităţi din lumea artei şi sportului -, cât şi din mărturisirile curajoase ale autorului însuşi, în calitatea sa de supravieţuitor al Holocaustului.
Maté a scris această carte nu doar cu mintea, ci şi cu inima. În paginile sale, el ne ghidează pe drumul spre compasiunea de sine şi ne arată cum să avem mai multă grijă de noi înşine, exprimându-ne emoţiile şi având curajul să spunem nu.
(Dr. Lucian Negoiţă, psihoterapeut)
"O colecţie inedită de cazuri reprezentative, extrase din experienţa profesională a lui Maté, precum şi dintr-o bogată bibliografie medicală." (The Vancouver Sun)
"Această carte are multe puncte forte. Atunci când observă şi scrie despre suferinţa umană, inclusiv a sa, Maté este plin de compasiune şi, de aceea, convingător." (The Globe and the Mail)
"Backgroundul medical şi stilul clar ale lui Maté fac astfel încât chiar şi procesele biologice complexe să fie accesibile cititorilor care nu au o pregătire ştiinţifică." (The Gazette)
"Scris ca un exerciţiu de claritate şi compasiune, volumul este după chipul şi asemănarea autorului său: înarmat cu multe cunoştinţe şi cu un suflet de aur." (The Georgia Straight)
"O explorare captivantă a relaţiei dintre stres şi boală. Maté cercetează în profunzime poveştile de viaţă şi psihicul pacienţilor săi. Ce iese la suprafaţă nu este altceva decât o mare revelaţie." (Edmonton Journal)
Fragment
Fetiţa prea bună ca să fie adevărată
Ar fi o subestimare să spunem că primăvara şi vara anului 1990 au fost o perioadă stresantă în viaţa lui Natalie. În martie, fiul ei de 16 ani a fost eliberat după şase luni într‑un centru de dezintoxicare. Consumase droguri şi alcool în ultimii doi ani şi fusese exmatriculat în mod repetat de la şcoală. "Am avut noroc că l‑am adus în programul de tratament de acasă", spunea fosta infirmieră de 53 de ani. "Era acasă de puţin timp când soţul meu a fost diagnosticat primul, şi apoi eu." În iulie, soţul ei, Bill, a fost operat pentru o tumoare malignă intestinală. După operaţie, li s‑a spus că tumoarea se răspândise la ficat.
Natalie suferise din când în când de oboseală, ameţeală şi avea ţiuituri în urechi, dar simptomele ei erau de scurtă durată şi se rezolvau fără tratament. În anul anterior diagnosticării, se simţise mai obosită decât de obicei. O criză de ameţeală din luna iunie a dus la o scanare CT cu rezultate negative. Două luni mai târziu, RMN‑ul lui Natalie arăta anomaliile caracteristice asociate sclerozei multiple: zone focale ale inflamaţiei unde mielina, ţesutul adipos care căptuşeşte celulele nervoase, era deteriorată şi prezenta cicatrici.
Scleroza multiplă (din limba greacă, "a se întări") este cea mai întâlnită dintre aşa‑numitele boli demielinizante care afectează funcţionarea celulelor în sistemul nervos central. Simptomele depind de locul în care apar inflamaţia şi cicatricele. Principalele zone atacate sunt de obicei măduva spinării, trunchiul cerebral şi nervul optic - legătura de fibre nervoase care poartă informaţii vizuale către creier. Dacă leziunea se află undeva în măduva spinării, simptomele vor fi amorţeala, durerile sau alte senzaţii neplăcute în membre sau trunchi. De asemenea, poate apărea o contracţie involuntară a muşchilor sau o slăbiciune. În partea inferioară a creierului, pierderea mielinei poate provoca vederea dublă, probleme de vorbire sau de echilibru. Pacienţii cu nevrită optică - inflamarea nervului optic - suferă pierderi vizuale temporare. Surmenajul este un simptom obişnuit, un sentiment de epuizare copleşitoare, mult mai mare decât oboseala obişnuită.
Ameţeala lui Natalie a continuat toamna şi la începutul iernii, când îşi îngrijea soţul aflat în convalescenţă după operaţia la intestin şi după 12 săptămâni de chimioterapie. Apoi, pentru o vreme, Bill a putut să îşi reia activitatea de agent imobiliar. După aceea, în mai 1997, a fost efectuată o a doua operaţie pentru a‑i extirpa tumorile din ficat. "Ca urmare a rezecţiei prin care i‑a fost eliminat 75% din ficat, Bill a dezvoltat un cheag de sânge în vena portă[i]. Ar fi putut muri din cauza asta", spune Natalie. "A devenit foarte confuz şi agresiv." Bill a murit în 1999, dar nu înainte de a o supune pe soţia sa la mai multă durere emoţională decât ar fi putut ea să prevadă.
Cercetătorii din Colorado au examinat 100 de oameni cu scleroză multiplă recurent‑remisivă, ale căror crize alternau cu perioade fără simptome. Acesta este tipul de SM pe care l‑a avut Natalie. Pacienţii împovăraţi de stresuri extreme, cum ar fi dificultăţi majore în relaţii sau insecuritatea financiară, au fost de aproape patru ori mai predispuşi să sufere agravări ale situaţiei.[ii]
"Încă aveam episoade puternice de ameţeală în preajma Crăciunului din 1996, dar apoi mi‑au acaparat tot timpul", relatează Natalie. "Drumurile mele s‑au mai rărit. Şi în ciuda problemelor legate de rezecţia ficatului lui Bill, a trebuit să‑l duc la secţia de urgenţă de patru ori între iulie şi august - eram bine. Părea că Bill se redresa şi speram că nu vor mai exista complicaţii. Apoi s‑a agravat situaţia mea." Criza a venit când Natalie credea că se poate relaxa puţin, când serviciile ei nu mai erau cerute în regim de urgenţă.
- Soţul meu era genul de persoană care credea că nu trebuie să facă nimic din ce nu voia să facă. Mereu a fost aşa. Când s‑a îmbolnăvit, şi‑a imaginat că nu va trebui să facă absolut nimic. Se aşeza pe canapea şi pocnea din degete, iar atunci săreai. Chiar şi copiii începeau să îşi piardă răbdarea cu el. În sfârşit, toamna, când era mai bine, l‑am trimis câteva zile afară din oraş cu nişte prieteni. Trebuia să iasă.
- De ce aveai tu nevoie? întreb.
- Mă săturasem. I‑am spus unui prieten să îl ia la o partidă de golf câteva zile şi l‑a luat. Două ore mai târziu, am ştiut că starea mi se agravase.
Ce‑ar fi putut ea să înveţe din această experienţă?
- Păi, că trebuie să ştiu când să mă retrag din modul meu de întrajutorare. Dar pur şi simplu nu pot; dacă cineva are nevoie de ajutor, trebuie să fac acest lucru, mi‑a spus pe un ton ezitant.
- Indiferent ce ţi se întâmplă ţie?
- Da. Sunt de cinci ani pe acest drum şi încă nu am învăţat că trebuie să îmi dozez viteza. Corpul meu îmi spune frecvent nu, şi eu tot îi dau înainte. Nu mă învăţ minte.
Corpul lui Natalie avea multe motive să spună nu pe toată durata căsătoriei. Bill era un alcoolic înrăit şi adesea o punea în situaţii dificile.
- Când bea prea mult, devenea nesuferit, spune ea. Era mai certăreţ, mai agresiv, îşi pierdea cumpătul. Mergeam la câte‑o petrecere şi, dacă ceva îl deranja, se lua de oameni în public, fără niciun motiv. Mă întorceam şi plecam, iar apoi el se înfuria pe mine pentru că nu îl susţinusem. Am ştiut în 48 de ore de la diagnosticarea cu SM că Bill nu va fi alături de mine.
Revenind din vacanţa sa de golf, Bill a avut câteva luni de vigoare. S‑a implicat într‑o relaţie cu o altă femeie, o prietenă a familiei. "Mi‑am zis: «Uite ce am făcut pentru tine. Mi‑am periclitat sănătatea. Am fost acolo pentru tine toată vara. Ai fost în pragul morţii şi am stat 72 de ore în spitalul acela, aşteptând să văd dacă vei muri sau dacă te vei reface. Am avut grijă de tine când ai venit acasă, şi iată cum am fost răsplătită. Doar primesc o nouă lovitură.»"
Ideea că stresul psihic creşte riscul de scleroză multiplă nu este nouă. Neurologul francez Jean‑Martin Charcot a fost primul care a oferit o descriere completă a sclerozei multiple. El a relatat într‑o prelegere din 1868 că pacienţii leagă "problemele sau mâhnirea îndelungată" de apariţia simptomelor. Cinci ani mai târziu, un medic britanic a descris un caz asociat cu stresul: "Din punct de vedere etiologic, este important să menţionăm o altă afirmaţie a femeii, făcută atunci când i‑a dat o informaţie confidenţială asistentei - cum că boala ei a fost cauzată de faptul că şi‑a prins soţul în pat cu o altă femeie."[iii]
În vederea scrierii acestei cărţi, am intervievat nouă persoane cu SM, opt dintre ele, femei. (Aproximativ 60% dintre persoanele afectate sunt femei.) Tiparele emoţionale ilustrate în povestea lui Natalie sunt evidente la fiecare persoană, chiar dacă nu întotdeauna într-un mod la fel de dramatic. Dovezile adunate din interviurile mele sunt în concordanţă cu cercetările publicate. "Mulţi studenţi cu această boală au avut impresia că stresul emoţional este implicat într‑un fel în originea sclerozei multiple"[iv], a menţionat un articol de cercetare din 1970. Implicarea emoţională excesivă a unui părinte, lipsa independenţei psihologice, o nevoie copleşitoare de dragoste şi afecţiune şi incapacitatea de a simţi sau de a exprima furia au fost identificate de mult timp de către observatorii medicali ca factori posibili pentru dezvoltarea naturală a bolii. Un studiu din 1958 a constatat că, în aproape 90% dintre cazuri, "înainte ca simptomele să fie declanşate, pacienţii au avut parte de evenimente de viaţă traumatizante, care le‑au ameninţat sistemul de apărare"[v].
Un studiu efectuat în 1969 a analizat rolul proceselor psihice la 32 de pacienţi din Israel şi din Statele Unite. Dintre aceşti pacienţi cu SM, 85% au avut simptome care au fost diagnosticate ulterior ca scleroză multiplă în urma evenimentelor foarte stresante. Natura factorului de stres a variat considerabil - de la moartea sau îmbolnăvirea celor dragi la o ameninţare bruscă de pierdere a mijloacelor de trai sau poate la un eveniment familial care a cauzat o schimbare permanentă în viaţa unei persoane şi a solicitat o flexibilitate sau o adaptare peste capacitatea ei de procesare. Conflictul conjugal prelungit a fost şi el o sursă de stres, o alta a fost responsabilitatea prea mare la locul de muncă. Autorii studiului scriu: "Caracteristica pe care o au în comun aceşti oameni este conştientizarea treptată a incapacităţii de a face faţă unei situaţii dificile, astfel apărând sentimente de inadecvare sau eşec."[vi] Aceste tipuri de stres afectează diferite culturi.
Un alt studiu a comparat pacienţii cu SM cu un grup de control sănătos. Evenimentele grav ameninţătoare erau de zece ori mai frecvente, iar conflictul conjugal de cinci ori mai frecvent în grupul cu SM.[vii] Dintre cele opt femei cu scleroză multiplă cu care am vorbit, numai una era încă la prima relaţie pe termen lung; celelalte se despărţiseră sau divorţaseră. Patru dintre femei fuseseră abuzate fizic sau psihic de către partenerii lor înainte de apariţia bolii. În celelalte cazuri, partenerii fuseseră distanţi şi inactivi din punct de vedere emoţional.
Lois, jurnalistă, avea 24 de ani când a fost diagnosticată cu SM, în 1974. Un scurt episod de vedere dublă a fost urmat câteva luni mai târziu de senzaţii de furnicături în picioare. Ea trăise în ultimii doi ani într‑o mică aşezare indigenă din regiunea arctică cu un bărbat cu nouă ani mai în vârstă, un artist pe care acum îl descrie în termeni de instabilitate mintală. Ulterior, a fost spitalizat pentru o boală maniaco‑depresivă. "L‑am idolatrizat", îşi aminteşte ea. "Era foarte talentat şi simţeam că, pe lângă el, nu ştiu nimic. Poate că m‑am temut puţin." Viaţa la Polul Nord i s‑a părut lui Lois extrem de dificilă.
- Pentru o fată cocoloşită de pe Coasta de Vest, era ca şi când s‑ar fi mutat în Timbuktu. Am consultat un psiholog la câţiva ani după aceea, care mi‑a spus: "Ai avut noroc că ai scăpat de acolo cu viaţă." Erau multă băutură, moarte şi crimă, izolare. Acolo nu există drumuri. Mi‑a fost frică fizic de partenerul meu, de pedeapsa şi de mânia lui. A fost o iubire de o vară care trebuia să dureze câteva luni, dar a durat doi ani. Am încercat să rezist cât am putut de mult, dar m‑a dat afară.
Condiţiile de trai erau proaste.
- Aveam latrina afară şi, la o temperatură de -40 sau -45 de grade, este îngrozitor. Apoi a cedat şi am primit găleata iubitei, cum îi ziceau ei, în care puteam să fac pipi noaptea, deoarece femeile trebuie să meargă la baie mai des decât bărbaţii, nu?
- Asta a fost o concesie? întreb eu.
- Da, exact. Trebuia să ducem găleata departe pentru a o arunca şi el nu voia să facă asta. Într‑o noapte, a azvârlit‑o în zăpadă şi mi‑a spus să folosesc latrina. De asemenea, eu trebuia să car apă, pentru că nu aveam apă curentă. Nu aveam altă cale. Daca voiam să rămân cu el, trebuia să îndur. Îmi amintesc că lucrul cel mai important pe care îl doream din partea lui era respectul. Nu ştiu de ce, dar a fost lucrul cel mai important pentru mine. Mi‑am dorit asta atât de tare, încât am fost dispusă să accept multe lucruri.
Lois spune că o nevoie disperată de aprobare o caracterizase şi mai devreme în viaţă, în special în relaţia cu mama ei. "I‑am povestit despre controlul permanent pe care mama îl avea asupra vieţii mele - spunându‑mi de la început ce să fac, ce să port şi cum să îmi decorez camera. Eram fetiţa prea bună ca să fie adevărată. Asta înseamnă să îţi subjugi dorinţele sau nevoile pentru a obţine aprobarea cuiva. Am încercat întotdeauna să fiu cine şi‑au dorit părinţii mei să fiu."
Barbara, psihoterapeută - una foarte eficientă -, tratează mulţi oameni cu boli cronice. Ea însăşi are scleroză multiplă. Se opune cu înverşunare sugestiei că reprimarea care îşi are originile în copilărie are legătură cu plăcile de inflamaţie şi cicatricele de la rădăcina simptomelor SM.
Scleroza multiplă a Barbarei a debutat în urmă cu 18 luni. Primele simptome au apărut la scurt timp după ce a invitat în casa ei pentru o şedere de două săptămâni un sociopat cu care lucrase într‑o instituţie de corecţie. "A făcut multă terapie şi ideea a fost să îi dăm o nouă şansă", spune ea. În schimb, clientul a provocat haos şi tulburare în casa şi mariajul ei. O întreb pe Barbara dacă nu vede această invitaţie adresată unei persoane cu tulburări grave o problemă majoră a ei de a impune nişte graniţe.
- Ei bine, da şi nu. Am crezut că este bine, pentru că era o chestiune de două săptămâni. Dar, evident, n‑aş mai face‑o niciodată. Sunt atât de bună la impus graniţe acum, încât am o clientă care mă numeşte Regina Graniţelor. Şi ea este terapeută, aşa că glumim despre asta. Din păcate, a trebuit să învăţ pe calea cea mai dură. Uneori cred că SM a fost o pedeapsă pentru nesăbuinţa mea.
Această referire la boală ca la o pedeapsă ridică o problemă esenţială, deoarece persoanele cu boli cronice sunt adesea acuzate sau pot să se acuze singure că îşi cam merită soarta. Dacă perspectiva reprimare/stres ar însemna într‑adevăr că boala a fost o pedeapsă, aş fi de acord cu respingerea ei de către Barbara. Dar căutarea unei înţelegeri ştiinţifice este incompatibilă cu predicile şi cu judecata. A spune că o hotărâre necugetată de a invita o persoană potenţial dăunătoare în casa cuiva a fost o sursă de stres şi a jucat un rol în debutul bolii înseamnă a sublinia că există o legătură între stres şi boală. Trebuie să discutăm despre o posibilă consecinţă - nu ca pedeapsă, ci ca realitate fiziologică.
Barbara insistă că a existat o relaţie reciproc afectuoasă şi sănătoasă între ea şi părinţii ei.
- Eu şi mama ne înţelegeam grozav. Am fost întotdeauna foarte apropiate.
- Graniţele se învaţă în anii noştri formativi, aşa că de ce ai învăţat să pui graniţele mai târziu, pe calea cea dură? întreb eu.
- Am ştiut ce înseamnă graniţele, dar mama mea, nu. Din cauza asta apăreau cele mai multe certuri, din incapacitatea ei de a recunoaşte unde termina ea şi unde începeam eu.
Faptul că Barbara a primit un bărbat instabil şi periculos în casă ar fi definit în studii ca un factor de stres major, dar stresul cronic generat de graniţele slabe impuse anterior nu este identificat atât de uşor. Estomparea limitelor psihice în copilărie devine o sursă semnificativă de stres fiziologic pentru adulţi. Există efecte negative permanente asupra sistemelor hormonal şi imunitar ale organismului, deoarece persoanele cu graniţe personale aproape inexistente trăiesc sub un mare stres. Este o parte permanentă a experienţei lor zilnice, care trebuie depăşită de alţii. Cu toate acestea, este o realitate pe care au învăţat să o excludă din conştiinţă.
"Cauza sau cauzele sclerozei multiple rămân necunoscute", se arată într‑un apreciat manual de medicină internă.[viii] Majoritatea cercetărilor resping originea contagioasă, deşi este posibil să fie implicat şi un virus. Există probabil influenţe genetice, deoarece câteva grupuri rasiale nu au această boală - inuiţii din America de Nord şi triburile Bantu din Africa de Sud. Dar genele nu explică cine primeşte boala sau de ce. "Deşi este posibil să moştenim o susceptibilitate genetică la SM, nu moştenim boala", scrie neurologul Louis J. Rosner, fost şef al UCLA Multiple Sclerosis Clinic. "Şi chiar şi oamenii care au toate genele necesare nu fac neapărat SM. Boala, cred specialiştii, este declanşată de factori de mediu."[ix]
Cercetările IRM şi autopsiile care identifică semnele caracteristice ale demielinizării în sistemul nervos central al persoanelor care nu au avut niciodată semne sau simptome ale bolii sunt subiecte la fel de complicate. De ce oamenii cu aceste rezultate neuropatologice scapă de apariţia bolii, pe când alţii nu? Care ar putea fi "factorii de mediu" la care face referire dr. Rosner?
De altfel, introducerea excelentă a lui Rosner despre scleroza multiplă respinge pe scurt explorarea stresului emoţional ca factor contributiv la apariţia bolii. În schimb, conchide că boala este probabil cel mai bine explicată de autoimunitate. "O persoană devine alergică la propriul ţesut şi produce anticorpi care atacă celule sănătoase", explică acesta. El ignoră abundenţa literaturii medicale care leagă procesele autoimune de stres şi de personalitate, o legătură vitală, care va fi explorată în profunzime în capitolele ulterioare.
Un studiu din 1994 efectuat în cadrul departamentului de neurologie din cadrul University of Chicago Hospital a analizat interacţiunile dintre sistemul nervos şi sistemul imunitar şi potenţialul rol al acestora în dezvoltarea sclerozei multiple.[x] Au fost folosiţi şobolani pentru a demonstra că boala autoimună indusă în mod artificial se agravează atunci când reacţia luptă‑sau‑fugi este blocată. Dacă nu ar fi intervenit echipa, capacitatea animalului de a reacţiona normal la stres l‑ar fi protejat.
Pacienţii cu SM descrişi în literatura despre stres şi toţi cei intervievaţi de mine au fost plasaţi în poziţii similare cu ale nefericitelor animale de laborator în studiul de la Chicago. Aceştia au fost expuşi la stres acut şi cronic prin condiţionarea lor din copilărie şi capacitatea lor de a reacţiona prin luptă‑sau‑fugi le‑a fost afectată. Problema fundamentală nu este stresul extern, cum ar fi evenimentele de viaţă citate în studii, ci o neputinţă condiţionată de mediu care nu permite niciunul dintre răspunsurile normale de tipul luptă‑sau‑fugi. Stresul intern rezultat este reprimat şi, prin urmare, invizibil. În cele din urmă, după ce nu a putut răspunde nevoilor sau trebuind să facă faţă nevoilor altora, nu mai este resimţit la fel de stresant. Se simte normal. Te dezarmează.
Véronique are 33 de ani; a fost diagnosticată cu SM în urmă cu trei ani. Ea relatează:
- Am avut un episod major, nu ştiam ce este - cu durere în picioare, amorţeală şi furnicături mergând până sus, în coşul pieptului şi înapoi, iar asta a durat aproximativ trei zile. Am crezut că e cool - mă împungeam şi nu simţeam nimic! Nu am spus nimic nimănui.
O prietenă a convins‑o în cele din urmă să ceară ajutor medical.
- Ai amorţit şi ai simţit o durere din picioare până la piept şi nu ai spus nimănui? De ce?
- Nu am crezut că merită să spun cuiva. Şi dacă le-aş spune părinţilor una ca asta, s‑ar supăra.
- Dar dacă altcineva ar fi amorţit şi ar fi simţit dureri până la mijlocul pieptului, l‑ai fi ignorat?
- Nu, l‑aş fi dus la doctor.
- De ce te‑ai tratat pe tine însăţi mai rău decât ai face‑o cu o altă persoană? Ai idee?
- Nu.
Cel mai edificator este răspunsul lui Véronique la întrebarea despre posibilele experienţe stresante dinainte de apariţia sclerozei multiple.
- Nu au fost neapărat lucruri rele, spune ea. Sunt un copil adoptat. În cele din urmă, după 15 ani de presiune din partea mamei adoptive, mi‑am căutat familia biologică, lucru pe care nu am vrut să‑l fac. Dar este întotdeauna mai uşor să cedez la solicitările mamei mele decât să mă cert pentru asta - întotdeauna! I‑am găsit, i‑am cunoscut şi prima mea impresie a fost că sigur nu eram rude. A fost stresant pentru mine să aflu istoria familiei mele, deoarece am descoperit că era posibil să fiu un copil apărut dintr‑un viol incestuos. Se pare că nimeni nu îmi spusese întreaga poveste, iar mama mea biologică nici atât. Tot pe atunci eram şomeră, aşteptând ajutorul social. Şi îmi dădusem afară iubitul cu câteva luni înainte, pentru că era alcoolic şi nici cu asta nu mă mai descurcam. Sănătatea mea mintală ar fi avut de suferit.
Acestea sunt presiunile pe care tânăra le descrie ca "nu neapărat rele": presiunea continuă din partea mamei adoptive - care a ignorat dorinţa lui Véronique - de a‑şi găsi şi de a se reuni cu familia biologică disfuncţională; descoperirea că propria existenţă se poate să fi fost rezultatul unui viol incestuos (un văr care a abuzat‑o pe mama biologică a lui Véronique pe când avea doar 16 ani); sărăcia; despărţirea de un prieten alcoolic.
Véronique se identifică cu tatăl ei adoptiv.
- El este eroul meu. El a fost întotdeauna acolo pentru mine.
- Şi de ce nu te‑ai dus la el pentru ajutor când te‑ai simţit presată de mama ta?
- Nu am putut niciodată să ajung singură la el. A trebuit să trec mereu pe la ea ca să ajung la el.
- Şi ce a făcut tatăl tău în legătură cu toate astea?
- El doar a stat prin preajmă. Dar aş putea spune că nu‑i plăcea.
- Mă bucur că te simţi apropiată de tatăl tău. Dar s‑ar putea să doreşti să îţi găseşti alt erou - unul care îşi poate modela singur afirmaţiile. Ca să te vindeci, s‑ar putea să devii propriul erou.
Talentata violoncelistă britanică Jacqueline du Pré a murit în 1987, la vârsta de 42 de ani, în urma complicaţiilor sclerozei multiple. Când sora ei, Hilary, se întreba ulterior dacă stresul ar fi putut să producă boala lui Jackie, neurologii au asigurat‑o ferm că stresul nu era unul dintre factori. De atunci, opinia medicală tradiţională s‑a schimbat foarte puţin. O broşură tipărită de clinica pentru scleroza multiplă a University of Toronto informa pacienţii că: "Stresul nu provoacă scleroza multiplă, deşi persoanele cu SM sunt sfătuite să îl evite." Declaraţia induce în eroare. Bineînţeles că stresul nu provoacă scleroza multiplă - niciun factor nu o face singur. Apariţia SM depinde, fără îndoială, de o serie de influenţe care interacţionează. Dar este adevărat să spunem că stresul nu contribuie în mod semnificativ la debutul acestei boli? Studiile şi vieţile persoanelor pe care le‑am analizat susţin această posibilitate - inclusiv viaţa lui Jacqueline du Pré, ale cărei boală şi moarte sunt un manual de ilustrare virtuală a efectelor devastatoare ale stresului provocat de reprimarea emoţională.
Oamenii plângeau adesea la concertele lui du Pré. Comunicarea ei cu publicul, observa cineva, "era complet uluitoare şi îi lăsa pe toţi vrăjiţi". Interpretarea era pasională, uneori insuportabil de intensă. Ea aprindea o cale directă către emoţii. Spre deosebire de viaţa privată, prezenţa ei pe scenă era complet neinhibată: părul fluturând şi legănarea trupului erau tipice unei extravaganţe rock'n'roll, nu unei restricţii clasice. "Arăta ca o lăptăreasă dulce şi timidă, dar cu violoncelul în mâini parcă era posedată."[xi]
Până în prezent, unele dintre spectacolele înregistrate ale lui du Pré, în special cele ale concertului pentru violoncel de Elgar, sunt nedepăşite - şi este plauzibil să rămână aşa. Acest concert a fost ultima lucrare semnificativă a eminentului compozitor, creată într‑o stare de deznădejde în urma Primului Război Mondial. "Tot ce e bun, frumos, curat, proaspăt şi dulce este departe, niciodată nu se va întoarce", a scris Edward Elgar în 1917. Ajunsese la 70 de ani, în amurgul vieţii sale. "Talentul lui Jackie de a descrie emoţiile unui om ajuns în toamna vieţii a fost una dintre capacităţile sale extraordinare şi inexplicabile", scrie sora ei, Hilary du Pré, în cartea A Genius in the Family[xii].
Extraordinar, da. Inexplicabil? Poate că nu. Deşi nu ştia asta, când avea 20 de ani, Jacqueline du Pré se afla şi ea în toamna vieţii sale. Boala care avea să îi pună capăt carierei muzicale era la numai câţiva ani distanţă. Regretul, pierderea şi renunţarea fuseseră toate o parte abundentă a experienţei ei emoţionale nerostite. Ea l‑a înţeles pe Elgar pentru că împărtăşiseră aceeaşi suferinţă. Portretul lui a tulburat‑o întotdeauna. "A avut o viaţă mizerabilă, Hil, şi era bolnav. Cu toate acestea, avea un suflet radiant şi asta simt în muzica lui", i‑a mărturisit Jacqueline surorii sale.
Se descria pe sine la începuturile ei. Mama lui Jackie, Iris, a suferit la moartea propriului tată pe când se afla încă la maternitate cu Jackie. De atunci, relaţia lui Jackie cu mama ei a devenit una de simbioză, de care niciuna dintre părţi nu s‑a putut elibera. Copilului nu îi era permis să fie copil şi nici nu i se dădea voie să crească. Jackie era un copil sensibil, liniştit şi timid, uneori neastâmpărat. Se spunea că era calmă cu excepţia cazului în care cânta la violoncel. Un profesor de muzică şi‑o aminteşte la vârsta de şase ani ca "extrem de politicoasă şi bine educată". Ea prezenta lumii o faţă plăcută şi supusă. Secretara de la şcoala de fete pe care o frecventa Jackie îşi aduce aminte că era un copil fericit şi vesel. O colegă de liceu şi‑o aminteşte ca pe o "fată prietenoasă, veselă, care se adapta repede".
Realitatea interioară a lui Jackie era cu totul diferită. Hilary povesteşte că, într‑o zi, sora ei a izbucnit în lacrimi: "Nimeni nu mă place la şcoală. Este oribil. Toţi mă tachinează." Într‑un interviu, Jacqueline se înfăţişa ca "unul dintre acei copii pe care ceilalţi nu îi suportă. Ei formau bande şi îmi spuneau lucruri oribile". Era o tânără ciudată, cu vederi de stânga, fără interese academice şi fără prea multe de spus. Potrivit surorii sale, Jackie avusese întotdeauna dificultăţi în a se exprima prin cuvinte. "Prietenii cu spirit de observaţie au remarcat o formă incipientă de melancolie sub exteriorul însorit al lui Jackie", scrie biografa sa, Elizabeth Wilson, în Jacqueline du Pré[xiii].
Toată viaţa ei, până când s‑a îmbolnăvit, Jackie şi‑a ascuns sentimentele de mama ei. Lui Hilary îi revine în minte o amintire cutremurătoare din copilăria ei, cu expresia intensă a lui Jacqueline şi şoapta ei plină de secrete: "Hil, nu‑i spune mamei, dar când voi fi mare, nu voi putea să merg sau să mă mişc." Cum putem înţelege această oribilă profeţie? Fie ca pe ceva supranatural, fie ca proiecţia despre ceea ce, în adâncurile inconştientului, Jackie simţea deja - nu era capabilă să se deplaseze independent, era încătuşată, cu sinele paralizat. Şi acel "nu‑i spune mamei"? Resemnarea cuiva deja conştient de lipsa de sens a încercării de a‑şi transmite durerea, teama şi neliniştea - partea ei umbrită - unui părinte incapabil să înţeleagă o astfel de comunicare. Mult mai târziu, când a lovit‑o scleroza multiplă, tot resentimentul de o viaţă al lui Jackie faţă de mama ei a erupt în rafale de furie necontrolată, profană. Copilul docil devenise un adult profund ostil.
La fel de mult cum Jacqueline du Pré a iubit cu ardoare violoncelul, ceva din ea s‑a împotrivit rolului de violoncelist virtuoz. Această persona ocupase locul sinelui ei adevărat. De asemenea, a devenit singurul ei mod de comunicare emoţională şi singurul mod de a‑i atrage atenţia mamei. Scleroza multiplă urma să fie mijlocul ei de a se lepăda de acest rol - modalitatea prin care corpul ei spunea nu.
Jacqueline însăşi era incapabilă să refuze direct aşteptările lumii. La vârsta de 18 ani, deja în vizorul publicului, era melancolic invidioasă pe altă tânără violoncelistă care se confrunta atunci cu o criză. "Fata aceea este norocoasă", i‑a spus ea unui prieten. "Ar putea renunţa la muzică, dacă ar vrea. Dar eu nu aş putea să renunţ niciodată, deoarece prea mulţi oameni au cheltuit bani pe mine." Violoncelul îi dădea posibilitatea să se avânte spre înălţimi inimaginabile, dar o şi încătuşa. Îngrozită de faptul că profesia ei avea să îşi ceară tributul, a cedat în faţa cerinţelor talentului ei şi nevoilor familiei sale.
Hilary vorbeşte despre "vocea violoncelului" lui Jackie. Deoarece mijloacele ei de exprimare directă fuseseră înăbuşite de timpuriu, violoncelul a devenit vocea ei. A revărsat toată intensitatea, durerea, resemnarea - toată furia ei - în muzică. După cum observa unul dintre profesorii ei de violoncel, în adolescenţă, Jackie forţa instrumentul să exprime agresiunea interioară cântând. Când se implica în muzică, era în întregime animată de emoţii care erau diluate sau absente din viaţa ei. De aceea era fascinant de privit şi dureros de ascultat - "aproape înspăimântător" în cuvintele violoncelistului rus Mischa Maisky.
La 20 de ani de la debutul ei din copilărie, acum bolnavă de SM, Jackie i‑a povestit unei prietene ce simţise prima dată când se afla pe scenă. "Era ca şi cum până în acel moment se aflase în faţa ei un zid de cărămidă care îi blocase comunicarea cu lumea exterioară. Dar în momentul în care Jackie a început să cânte pentru public, zidul acela de cărămidă a dispărut şi în sfârşit a putut să vorbească. Era o senzaţie care nu o părăsea niciodată atunci când era pe scenă." Ca adult, a scris în jurnal că nu a ştiut niciodată cum să vorbească prin cuvinte, ci numai prin muzică.
Relaţia cu soţul ei, Daniel Barenboim, a dominat ultima fază a vieţii lui Jacqueline du Pré înainte ca scleroza multiplă să pună capăt cântatului la violoncel. Un evreu argentinian fermecător, cultivat şi cosmopolit, care crescuse în Israel, Barenboim era pe la douăzeci şi ceva de ani o supernova în galaxia muzicală internaţională. Era un pianist râvnit, muzician de cameră şi îşi făcuse un nume ca dirijor. Când du Pré şi Barenboim s‑au întâlnit, comunicarea muzicală dintre ei a fost în mod spontan electrică, înflăcărată, chiar mistică. O poveste de dragoste şi căsătoria erau inevitabile. Părea o iubire ca în basme; ei au devenit perechea fascinantă din lumea muzicii clasice.
Din nefericire, Jackie nu îşi putea arăta adevăratul sine în căsătorie mai mult decât o făcuse în familia de origine. Oamenii care o cunoşteau au observat foarte curând că vorbea cu un accent ciudat, "nedefinit", transatlantic. Această adoptare inconştientă a modului de a vorbi al soţului semnala fuzionarea identităţii sale cu a unei personalităţi dominante. Hilary crede că Jackie se adapta încă o dată nevoilor şi aşteptărilor cuiva: "Spaţiile larg deschise ale personalităţii sale au avut puţine şanse de exprimare, cu excepţia celor pe care le făcea muzica. Ea trebuia să fie Jackie după cum o cereau toate circumstanţele."
Când boala neurologică progresivă încă nediagnosticată a început să aibă simptome grave, ca slăbiciunea şi căzăturile, ea a urmat un tipar de tăcere îndelungată. În loc să îşi alarmeze soţul, şi‑a ascuns problemele, pretinzând că alte cauze o încetineau. "Ei bine, pot spune doar că nu e un stres", a spus Jackie odată, la începutul căsătoriei, când Hilary a întrebat cum se descurca cu efortul unei relaţii personale şi profesionale cu soţul ei. "Mă consider o persoană foarte fericită. Îmi iubesc muzica, îmi iubesc soţul şi se pare că există suficient timp pentru ambele pasiuni." Puţin mai târziu, a fugit de soţ şi de carieră. A ajuns să creadă că soţul stătea între ea şi adevărata sa identitate. A părăsit căsătoria pe neanunţate, consumându‑şi nefericirea printr‑o relaţie sexuală care îl implica şi pe cumnatul ei - un alt exemplu al graniţelor sale nesigure. Fiindcă era deprimată, o perioadă nu a vrut să aibă de‑a face cu violoncelul. La scurt timp după ce s‑a întors atât la căsătorie, cât şi la muzică, a fost diagnosticată cu SM.
Vocea violoncelului lui Jacqueline du Pré rămăsese singura ei voce. Hilary a numit‑o salvarea surorii sale. Nu era aşa. A funcţionat pentru public, dar nu şi pentru ea. Oamenii iubeau modul ei plin de pasiune de a face muzică, dar niciunul dintre cei care contau nu a ascultat vreodată cu adevărat. Publicul a plâns şi criticii i‑au adus laude, dar nimeni nu a auzit‑o. În mod tragic, şi ea a fost surdă la chemarea sinelui. Expresia artistică este doar o formă de a exprima emoţiile, nu o modalitate de a trece prin ele.
După moartea surorii sale, Hilary a ascultat o casetă BBC din 1973 a concertului de Elgar, cu Zubin Mehta dirijor. A fost ultima apariţie publică a lui Jackie în Marea Britanie. "Câteva clipe de acordaj, o pauză scurtă şi a început. Am tresărit brusc. Încetinise ritmul. După câteva măsuri, totul a devenit clar. Ştiam exact ce se întâmpla. Jackie, ca întotdeauna, vorbea prin violoncelul său. Am auzit ce spunea... Aproape că am putut să îi văd lacrimile pe faţă. Ea îşi lua rămas‑bun de la sine, cântându‑şi recviemul."
[i] Principalul vas care transportă sângele din organele abdominale în ficat.
[ii] G.M. Franklin, "Stress and Its Relationship to Acute Exacerbations in Multiple Sclerosis", Journal of Neurological Rehabilitation, vol. 2, nr. 1, 1988.
[iii] I. Grant, "Psychosomatic‑Somatopsychic Aspects of Multiple Sclerosis", în Multiple Sclerosis: A Neuropsychiatric Disorder, U. Halbriech (ed.), nr. 37, seria Progress in Psychiatry, American Psychiatric Press, Washington, D.C./Londra.
[iv] V. Mei‑Tal, "The Role of Psychological Process in a Somatic Disorder: Multiple Sclerosis", Psychosomatic Medicine, vol. 32, nr. 1, 1970, p. 68.
[v] G.S. Philippopoulous, "The Etiologic Significance of Emotional Factors in Onset and Exacerbations of Multiple Sclerosis", Psychosomatic Medicine, vol. 20, 1958, pp. 458-474.
[vi] V. Mei‑Tal, op. cit., p. 73.
[vii] I. Grant, "Severely Threatening Events and Marked Life Difficulties Preceding Onset or Exacerbation of Multiple Sclerosis", Journal of Neurology, Neurosurgery and Psychiatry,
vol. 52, 1989, pp. 8-13. Un procent de 77% din grupul cu SM, spre
deosebire de 35% din grupul de control, a trecut prin greutăţi de viaţă
în anul anterior apariţiei bolii. "Excesul de stres semnificativ al
vieţii a fost evident cu şase luni înainte de declanşare, când 24 din 39
dintre pacienţii cu scleroză multiplă (62%) au raportat un eveniment
grav ameninţător, comparativ cu şase din 40 din grupul de control (15%).
Un număr semnificativ mai mare de pacienţi decât cel din grupul de
control a avut probleme conjugale (49%, faţă de 10%). Într‑un număr de
18 din 23 cazuri noi şi 12 din 16 cazuri recidivante s‑au raportat
greutăţi semnificative."
[viii] J.D. Wilson, Harrison's Principles of Internal Medicine, ed. a 12-a, McGraw‑Hill, New York, 1999, p. 2039.
[ix] L.J. Rosner, Multiple Sclerosis: New Hope and Practical Advice for People with MS and Their Families, Fireside Publishers, New York, 1992, p. 15.
[x] E. Chelmicka‑Schorr şi B.G. Arnason, "Nervous System-Immune System Interactions and Their Role in Multiple Sclerosis", Annals of Neurology, supliment la vol. 36, 1994, S29-S32.
[xi] E. Wilson, Jacqueline du Pré, Faber and Faber, Londra, 1999, p. 160.
[xii] Hilary du Pré şi Piers du Pré, A Genius in the Family: An Intimate Memoir of Jacqueline du Pré, Vintage, New York, 1998.
[xiii] E. Wilson, loc. cit.
