L-au întâlnit pe Brâncuşi

 

Doina Lemny
L-au întâlnit pe Brâncuşi
Editura Vremea, 2020

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

O carte de "mărturii care relatează momente trăite în atelierul lui Brâncuşi - loc de viaţă şi de creaţie - chiar dacă uneori contradictorii, aduc informaţii preţioase asupra evoluţiei operelor şi mai ales asupra punctului de vedere al artistului, asupra viziunii sale despre artă şi despre mediul artistic în care a evoluat, şi, nu în ultimul rând, despre personalitatea sa. Pudic şi discret, Brâncuşi nu-şi dezvăluia complet gândurile şi trăirile în diferitele conversaţii, chiar dacă părea a fi sincer: măsurându-şi mereu cuvintele, el transmitea gândurile sale sub forma unor fraze scurte, îndelung gândite, devenite adevărate aforisme care au fost adesea reluate şi uneori adaptate." (Doina Lemny)

Doina Lemny a asamblat mai multe texte - interviuri cu persoane care l-au întâlnit pe Brâncuşi şi mărturii despre el, publicate în reviste sau în cărţi de memorii - pentru a completa cu elemente noi imaginea marelui artist.

Fragment
 

Irène şi Pascu ATANASIU
decembrie 1994
 

Pascu Atanasiu, doctor în medicină, s-a stabilit la Paris în anul 1946 şi a lucrat la Institutul Pasteur. În ultimii ani de viaţă ai sculptorului, el i-a fost doctorul referent. Împreună cu soţia sa Irène, făcea parte dintre prietenii cei mai apropiaţi ai lui Brâncuşi. Convorbirea pe care am avut-o cu soţii Atanasiu le-a dat ocazia să-şi amintească cu nostalgie momente de intimă amiciţie cu sculptorul şi în acelaşi timp m-a ajutat în precizarea unor fapte concrete din procesul sinuos al moştenirii artistului. Câteva luni după întrevederea noastră, doctorul Pascu Atanasiu a decedat.

DL: Domnule Atanasiu, sunteţi executorul testamentar al lui Brâncuşi. În această calitate, aţi avut un rol important în păstrarea moştenirii artistului, în reconstituirea atelierului din impasse Ronsin, demolat după moartea lui, şi aţi vegheat, după cum vă obliga această sarcină nobilă, la respectarea testamentului.

PA: Voi începe cu prima reconstituire a atelierului la Muzeul naţional de artă modernă, la Palais de Tokyo, care a fost foarte bine făcută. Era reproducerea exactă a atelierului din impasse Ronsin, realizată cu arhitecţi foarte buni şi după sfatul lui Jean Cassou, a doamnei Vienne, a legatarilor universali (moştenitorii: Natalia Dumitrescu şi Alexandru Istrati), a executorului testamentar, adică al meu. A doua reconstituire a atelierului, în faţa Centrului Pompidou, a fost o catastrofă. Am spus-o întotdeauna. De altfel, n-am participat niciodată la această restaurare a atelierului, chiar m-am opus. Era foarte periculos pentru opere. Această restaurare a fost făcută sub preşedinţia lui Pontus Hulten. Ceea ce m-a supărat cel mai tare a fost că domnul Pontus Hulten s-a pus de acord cu legatarii universali în lupta împotriva Muzeului. La ce a servit acest lucru? Doar intereselor personale. Cunosc statutul acestei Asociaţii^[i] şi e păcat că personalităţi cunoscute s-au asociat împotriva Muzeului. Acest lucru are consecinţe negative chiar pentru organizarea expoziţiei din 1995.

DL: Aţi fost de acord cu noile proiecte de reinstalare a atelierului?! Aţi fost consultat în legătură cu noua reconstituire?

PA: Bineînţeles. L-am cunoscut pe actualul preşedinte al Centrului Georges Pompidou, François Barré, şi am discutat cu el despre noua instalaţie, când mi-a vorbit de introducerea atelierului în circuitul Muzeului. Ideea e foarte bună cu condiţia să se respecte toate elementele ce alcătuiesc un asemenea spaţiu. Dar mă mâhneşte că o mare parte din arhive care trebuiau să aparţină Muzeului se găsesc în mod ilegal la Natalia Dumitrescu^[ii]. Ceea ce rămâne la Muzeu este trunchiat şi insuficient.

DL: Să încercăm să evocăm prietenia dumneavoastră cu Brâncuşi. Când l-aţi cunoscut şi în ce împrejurări?

PA: Am auzit vorbindu-se de Brâncuşi pe când eram în România, pentru că eram medicul familiei Tătărescu. După cum ştiţi, doamna Tătărescu l-a solicitat pe Brâncuşi să facă ansamblul de la Târgu Jiu pentru care ea a obţinut bugetul. De îndată ce am ajuns la Paris, în 1946, m-am dus în impasse Ronsin, un cartier de artişti, al căror patriarh era Brâncuşi. Stătea mereu în faţa atelierului. Vorbea cu oamenii din jur, aştepta vizite, dădea sfaturi copiilor, dar niciodată artiştilor. Nu vorbea niciodată de operele lor, ci mai degrabă de sănătatea şi de bunăstarea lor. Era mereu gata să ajute oamenii, chiar financiar. Era foarte generos. A ajutat enorm de multă lume: dădea vecinilor tot felul de lucruri, deşi el trăia în condiţii foarte modeste.

DL: Cum s-a petrecut prima dumneavoastră întâlnire?

PA: Cel mai bun prieten al meu, Gigi Teodorescu, sculptor foarte apreciat, locuia în acel cartier. El mi-a spus că era prieten cu Brâncuşi. M-am dus cu el la atelier şi i-am mărturisit că îl cunoşteam mai ales din spusele doamnei Tătărescu. Constantin Levaditi mi-a vorbit şi el de Brâncuşi. Cum lucram deja la Institutul Pasteur, toate porţile îmi erau deschise. O stima nespus de mult pe doamna Tătărescu şi pe Constantin Levaditi, care i-a cumpărat o operă L'enfant penché^[iii]. Ne-am împrietenit foarte repede. L-am văzut, timp de zece ani, în fiecare zi între orele 12 şi 12 şi un sfert, cu excepţia weekendurilor.

IA: Când Pascu nu putea să se ducă, mă duceam eu.

PA: Când era bolnav, mă chema: aveam secretele noastre. Avea probleme de sănătate pe care nu putea să le rezolve decât cu o persoană energică şi puternică. Şi apoi, bolnavii se lasă pe mâna medicului lor. De aceea, m-am hotărât să-l văd în fiecare zi. Nu doream să se simtă slab. Devenisem foarte buni prieteni.
Ştiam că în România sculptura lui nu prea era îndrăgită şi că nimeni în afară de Paleolog, Comarnescu, Jianu, Brezianu nu-l înţelegea. Nu mi-a vorbit niciodată de România şi niciodată în româneşte. Îl stima foarte mult pe Paleolog pentru că în acea perioadă era singurul care a înţeles o parte din opera sa.

DL: Când i-aţi prezentat-o pe soţia dumneavoastră? Am înţeles că a fost naşul dumneavoastră de cununie.

IA: L-am cunoscut pe Brâncuşi înaintea căsătoriei noastre, când am intrat la Institutul Pasteur în 1953. Când Pascu a văzut că-mi plăcea arta, m-a prezentat lui Brâncuşi. M-a primit cu braţele deschise. De altfel suntem singurele persoane pentru care a ieşit din atelier în ultimii ani ai vieţii. S-a îmbrăcat cu costumul lui gri, lăsându-şi veşmintele lui albe.

PA: Era în 1954, s-a îmbrăcat în costumul lui englezesc şi a venit la căsătoria noastră. Îi era destul de greu să iasă şi să se deghizeze. A mai ieşit încă o dată în Paris cu o altă ocazie: i-am spus că unul din prietenii noştri era foarte bolnav, iar el a dorit de îndată să vină cu mine să-l vadă. Şi-a pus din nou costumul său gri şi am plecat pe jos de la Institutul Pasteur la Constantin Levaditi, care era bolnav. Locuia pe strada Volontaires.

IA: La nuntă, îmi amintesc şi acum, a venit cu un baston. În astfel de ocazii, se întâlnesc tot felul de doamne intrigante. El bătea cu bastonul în podea şi zicea preotului: "Părinte, fiţi atent, căsătoriţi-i cu trăinicie."

DL: Ştim că şi-a creat în atelier propriul muzeu în care primea vizitatori. Sunt tentată să vă întreb ce persoane veneau la atelier?!

PA: Toţi cei care doreau, dar cu condiţia de a fi corect şi respectuos: trebuia să-i telefonezi, să stabileşti o oră de vizită. La ora stabilită, el deschidea uşa şi arăta atelierul tinerilor, bătrânilor, străinilor, săracilor, dar şi bogaţilor. Era mereu gata să primească oameni care doreau să-i vadă opera şi atelierul.

IA: Mai depindea şi de felul în care vizitatorii îi priveau operele, pentru că se ştie că a mai şi dat afară pe unii.

DL: Ce credeţi de ataşamentul pe care-l avea faţă de Natalia Dumitrescu şi Alexandru Istrati?

PA: Nici o consideraţie. Ei l-au ajutat la bătrâneţe. Istrati îi văruia atelierul, dar n-a atins niciodată operele lui Brâncuşi în timpul vieţii lui, numai că după aceea, şi-a luat revanşa. Ceea ce au făcut după aceea! De altfel, am câştigat primul proces. Ar fi trebuit să continuăm, dar...

DL: În cartea lor apărută în 1986 la Flammarion, ei descriu ultimele momente de viaţă ale lui Brâncuşi, când el vorbea româneşte.

IA: Nu e deloc adevărat. Am depus mărturie sub jurământ la Ambasada americană împotriva unei doamne care pretindea că a rămas la căpătâiul lui în ultimele clipe. Pot să vă mărturisesc că în ultimele zile, multă lume venea să-l vadă. Printre alţii, Irina şi sora ei Lizica Codreanu, Schillerii care se regăseau în atelierul lui Istrati. Brâncuşi nu mai vorbea. Din când în când, Istrati, care era paznicul şi omul de casă, venea să ne informeze că Brâncuşi se odihnea.
Am început să simt ostilitatea celor din jur. Odată, într-o după-masă, când m-am dus să-l văd, Istrati mi-a zis că artistul se odihneşte. M-am întors cu Pascu şi cu un alt doctor cu vreo patruzeci şi opt de ore înaintea decesului. Era în comă şi nu mai putea să vorbească. Am încercat să-i încălzim atelierul. Eu am rămas lângă el toată noaptea şi toată ziua de după. A doua zi de dimineaţă, am chemat nişte asistente medicale. Nu şi-a mai revenit. Către seară, între ora 23 şi 24 a celei de-a doua zile de comă, am rămas la Natalia Dumitrescu, unde m-am odihnit puţin. Am fost trezite de dimineaţă şi ni s-a zis: "Veniţi, sunt ultimele lui clipe" şi noi am fugit să-l vedem. Brâncuşi n-a mai pronunţat nici un cuvânt.

PA: Pot să vă spun cum a intrat el în comă: într-o zi de luni, când m-am dus să-l văd, era deja în comă. I s-a dat să bea vin Dubonnet. Cum el a băut toată sticla, asta l-a adus în stare de comă din care n-a mai ieşit niciodată. Ştiam că este un om foarte puternic. Ori asta m-a mirat. Asta i-a fost fatal. Ar fi mai putut trăi încă ani buni. Îi era teamă de alcool. Era foarte curajos şi avea multă voinţă în a păstra o disciplină.

DL: L-aţi cunoscut la sfârşitul vieţii lui, adică în ultimii zece ani. Deci nu i-aţi cunoscut direct pe prietenii artişti care veneau la atelier în anii 1920 şi 1930. V-a vorbit vreodată de Erik Satie?

PA: Bineînţeles, mai ales că-l îndrăgea foarte mult. Îmi vorbea adeseori. S-au distrat bine împreună în faimoasele serate vesele.

DL: V-a vorbit şi de Modigliani?

PA: Da, ne-a vorbit precizând că Modigliani a învăţat de la el să facă sculptură.

DL: Evoca pasiunea lui pentru ezoterism? Citea cu adevărat cărţi în domeniu?

PA: Vorbea adesea de Milarepa care l-a marcat enorm. Dar nu cred că citea literatură ezoterică.

DL: Cât despre pasiunea sa pentru fotografie, ce puteţi să spuneţi? Ştim că spre sfârşitul vieţii nu s-a mai ocupat de fotografie. Avea nostalgia fotografiei?

PA: Când ne-am dus la atelier cu domnul Jean Cassou şi doamna Vienne să transferăm lucrurile la muzeu, multe obiecte şi opere erau împrăştiate peste tot. Totul era răsturnat, cotrobăit peste tot. Erau chiar sculpturi ascunse pregătite să iasă din atelier. Fotografiile erau pe jos.

IA: Atelierul foto era în ultimul timp în dezordine pentru că el nu mai lucra.

PA: Fotografia era o pasiune pentru el. A învăţat de la Man Ray să facă fotografie, dar nu i-au plăcut niciodată fotografiile făcute de Man Ray ce reprezentau operele sale. Îi plăceau doar fotografiile lui, care erau reprezentarea exactă a viziunii sale. El crea lumină cu ajutorul sculpturii sale. Nu fotografia dădea lumină, ci, în concepţia sa, opera.

IA: Iată un exemplu: o fotografie pe care eu o găsesc splendidă: Pasărea în zbor^[iv] realizată de Man Ray. Lui Brâncuşi nu-i plăcea deloc, pentru că atunci când cunoşti fotografia făcută de el, ceea ce conta era tensiunea extremă a liniei, transformarea ei, continuitatea. Ori o rază de soare poate tăia totul. De aceea nu-i plăcea fotografia lui Man Ray.

PA: Brâncuşi nu vorbea niciodată de rău despre artişti. Privea operele Nataliei Dumitrescu şi ale lui Alexandru Istrati şi nu făcea nici un comentariu. Era doar prezent. Era un om extrem de pudic şi discret. Nu-i plăcea să vorbească nici de el însuşi, nici de alţii. Era respectuos, amabil, generos. Îi plăceau oamenii, dar detesta minciuna oamenilor. Nu-i plăceau lăudătorii. De îndată ce un vizitator intra la el, simţea imediat ce-i plăcea sau ceea ce nu-i plăcea. M-am dus la el în multe ocazii cu artişti mari. Nu se vorbea. Brâncuşi era în extaz, pentru că simţea că vizitatorul respectiv era atras de opera sa.

IA: După ce a căzut şi şi-a rupt piciorul, se deplasa greu chiar pentru a ajunge în atelierul celălalt. Când i-am cerut permisiunea să merg să văd Leda pe care o iubeam atât de mult, era fericit pentru că avea prilejul să vină cu mine să-şi admire opera. Ne duceam amândoi. Trăgea cu multă atenţie pânza care acoperea Leda, porneam maşinăria care făcea să se învârtă şi pe care o instalase el însuşi, ne aşezam în faţa ei şi o priveam în linişte. Era nemaipomenit! Odată mi-a zis: "Asta-i poezie fără sfârşit!" Pe moment, afirmaţia sa m-a şocat: să auzi un artist vorbind cu atâta admiraţie şi încântare de propria-i operă! Mi-am dat seama că acest om era ca un copil. Obiectul din faţa noastră nu mai era opera lui. Era de o extraordinară modestie şi uitare de sine însuşi. Le iubea atât de mult! Era teribil cu oamenii care încercau să le atingă.

DL: V-a vorbit vreodată de incidentul de la Salonul independenţilor din 1920, când i s-a refuzat Prinţesa X?

PA: Da, dar părea că asta n-a fost un şoc pentru el. Şi-a luat sculptura şi a plecat.

IA: Mi-a vorbit mult despre Peştii lui pe care-i relua şi-i refăcea de nenumărate ori, pentru că lama de marmură, extrem de fină, se fisura. Trebuia să regăsească de fiecare dată echilibrul perfect. Mi-a vorbit şi de Leda. Nu-i plăcea deloc legenda: ca Zeus să se transforme în lebădă, nu era posibil pentru el. El vedea în Leda corpul unei femei. În mintea lui Brâncuşi, nu era nici o ambiguitate. Pentru el, Leda era o femeie: priviţi aceste şolduri de femeie care basculează, bustul care se apleacă pe spate... Toată această mişcare este de o eleganţă specific feminină.

DL: Nu credeţi că ar fi putut să conceapă Leda ca pe o lebădă - numele românesc e feminin, iar pasărea este expresia însăşi a eleganţei.

PA: Poate că e aşa. Nu m-am gândit la acest detaliu.

IA: Adora femeile şi mai ales femeile cu părul lung. În vremea aceea, aveam părul foarte lung şi bogat. De câte ori mă vedea, mă certa şi-mi spunea să-mi strâng părul într-un coc pe ceafă.

PA: Pentru că veni vorba de Leda: un grup de elveţieni dorea să cumpere Leda. Îi făceau curte lui Brâncuşi prin doamna Giedion^[v]. Dar el nu putea să se despartă de ea. Îmi povestea mereu asta. Îi spuneam întărâtându-l: "E cea mai frumoasă operă din atelier. Dacă vindeţi Leda, Irène nu va mai veni să vă vadă." Râdea când auzea ameninţarea mea. Când avea vizite la atelier, începea prezentarea cu Leda.

DL: Se spune că Brâncuşi se despărţea cu greu de operele sale. Aţi constatat acest fapt şi dumneavoastră?

IA: Nu era posesiv. Am avut impresia că a avut mai degrabă parte de neînţelegerea oamenilor care-l acuzau de acest lucru. Pentru el, operele sale erau copiii săi şi că, înstrăinându-le, ar lăsa impresia că le abandonează, că aceşti copii ar fi orfani. Din partea lui, cred că era mai degrabă o grijă deosebită de a le proteja.

PA: Era foarte cinstit. Nu şi-a trădat niciodată operele, nici pe cei care le-au cumpărat. Din păcate, după moartea lui, el a fost trădat de epigoni, de funcţionari, de legatarii universali, de oamenii care nu l-au înţeles niciodată. Din moment ce el a respectat creaţia, trebuia ca la rându-i să fie respectat. Dar nu a fost aşa. Cei care l-au respectat au fost oameni ca Jean Cassou, doamna Vienne şi toţi cei care i-au cumpărat cinstit operele.

DL: Aţi cunoscut la atelier colecţionari care i-au cumpărat opere?

PA: Am întâlnit la atelier o delegaţie din Chicago care venise să-i propună înălţarea unei Coloane sau a unui Cocoş^[vi]. Brâncuşi mi-a propus să-l însoţesc la Chicago ca să aleagă locul unde avea să fie instalată opera. Era în acelaşi timp şi arhitect. Mărturie stă ansamblul de la Târgu Jiu: toată această creaţie este arhitectură pură. L-am cunoscut cu această ocazie pe primarul din Chicago şi celelalte personalităţi din delegaţie. Proiectul nu s-a realizat pentru că el era bolnav. Era exact perioada de tranziţie, când am reuşit să-l pun pe picioare. A avut probleme pentru că i se dădea să bea. Alcoolul sosea la el cu lăzile.

IA: Dădea foarte mult. De fiecare dată când Istrati organiza o petrecere, el asigura totul. El pregătea friptura de miel, el aducea vinul, dar nu participa la chef.

PA: Eu nu l-am văzut niciodată bând.

IA: Eu l-am văzut. Îi plăcea să bea foarte puţină şampanie. Bea ca într-o doză de medicament.
Vreau să relatez un fapt foarte emoţionant pentru mine. Adoram Leda şi el ştia asta. Când l-am născut pe al doilea băiat şi eram încă la maternitate, Pascu venea să mă vadă. L-am rugat pe Pascu să-i spună lui Brâncuşi că mi-e dor de Leda şi că vreau să merg s-o văd. A doua zi, Pascu a venit la maternitate cu o fotografie a Ledei făcută de Brâncuşi şi pe care o mai am şi acum. El ştia că-mi plăcea şi a vrut să-mi facă o bucurie. Era de o generozitate extraordinară. Era foarte amuzant, căci am pus fotografia pe măsuţa din faţa patului ca s-o pot privi mereu. Dar mulţi oameni nu înţelegeau mare lucru: o asistentă medicală care trecea pe acolo îmi spune: "Vai, ce urinal!" Of, trebuie să ai imaginaţie pentru asta!
Pentru el, a fost mai greu de suportat neînţelegerea venită din partea artiştilor. De aceea îi detest pe Istrati, pentru că nu înţeleg cum artiştii pot face o asemenea profanare. E ceva de care-mi este scârbă.

PA: Aş fi dorit să redeschid procesul împotriva legatarilor, dar cum Les Musées de France nu au bani, nu ne-am înţeles. Cu Jean Cassou, făcusem primul pas, dar cu oameni ca Pontus Hulten şi alţii ca el care nu l-au cunoscut niciodată pe Brâncuşi, n-am mai avut puterea s-o facem. Ca să respectăm memoria lui Brâncuşi, să recuperăm furturile şi să oprim reproducerile, ar fi fost bine să continuăm.

DL: E totuşi ceva neclar în toată această poveste: de ce Brâncuşi i-a numit pe Natalia Dumitrescu şi Alexandru Istrati legatari universali?

PA: Povestea testamentului este următoarea: trei sau patru persoane sunt responsabile. Dintre acestea, eu însumi, Sonia Delaunay, Jean Cassou şi doamna Vienne. Aceste patru persoane au insistat ca Brâncuşi să facă testamentul. Istrati, la rândul lui, avea un intermediar - un preşedinte de tribunal (un judecător), Doreneville. Nu trebuie uitat că Istrati avea o diplomă de avocat. Când notarul a venit să facă testamentul, noi am fost rugaţi să ieşim şi să aşteptăm să fim chemaţi. Executorul testamentar nu ar fi trebuit oare să asiste?! Am fost apoi invitaţi şi Brâncuşi se îndreaptă către mine mai întâi, mă strânge în braţe şi-mi zice: "Vei avea cele mai mari încurcături din viaţa ta. Te-am făcut executor testamentar."

IA: Există totuşi un detaliu pe care vreau să-l amintesc pentru că este de o importanţă capitală. Eu credeam că Doreneville era judecător. Era un prieten de-al lui Istrati, mergea adesea la ei. El a şi scris despre trădarea autorilor: două aspecte, din care unul despre Rimbaud, asupra modului în care familia sau moştenitorii pot denatura opera sau pot să o distrugă. El a dictat testamentul. Brâncuşi nu ştia nimic din asta. Noi, domnul Cassou şi doamna Vienne, nu ştiam nimic. Notarul, şi mai grav, nici nu ştia să scrie corect numele celor implicaţi. Nici măcar n-a întrebat cum se scrie corect.

DL: Care era rolul Soniei Delaunay? Era o prietenă atât de apropiată?

PA: Erau foarte buni prieteni. Venea adesea în atelierul lui şi aducea şi vizitatori.

DL: Dar Valentine Hugo? Într-o mărturie publicată în numărul dedicat lui Brâncuşi din Cahiers d'art de către Christian Zervos în 1957, ea afirmă că era mereu prezentă la atelier în ultima perioadă a vieţii lui Brâncuşi. Dar fiica lui Pierre Matisse, Jacqueline Matisse-Monnier, venea şi ea des la atelier?

IA: Da, ea venea în ultimul timp. Valentine trăia în mizerie, iar Brâncuşi îi mai dădea bani. Cât despre Jacqueline Matisse-Monnier, am zărit-o o dată. În dimineaţa în care Brâncuşi a murit, m-am dus să mă odihnesc puţin. Între timp, Valentine a trecut pe la atelier şi a adus o ramură de prun în floare pe care am pus-o chiar în spatele Păsării, aproape de patul lui. Un fotograf din Paris Match a fotografiat-o astfel.

PA: Istrati a chemat fotograful de la Paris Match. Brâncuşi n-ar fi acceptat niciodată să fie fotografiat de jurnalişti. Dar cu această ocazie, toţi artiştii din cartier veneau să-şi ia rămas-bun: Debbio^[vii], Tinguely, Pollack, Nicky de St. Phalle care venea din când în când să mai lucreze la atelier.

DL: L-aţi cunoscut pe fiul lui Brâncuşi pe care el nu l-a recunoscut niciodată?

PA: Bineînţeles. Domnul Moore, fiul Verei Moore, secretara lui Brâncuşi pentru corespondenţa în engleză. Cu ea a avut acest fiu al cărui chip e copia sa fidelă: îndemânatic, inteligent, bun de gură, simpatic. Trăieşte la Jouy en Josas cu mama lui. Îl cheamă John Moore^[viii]. Duceţi-vă şi discutaţi cu el.

---

[i] Asociaţia de apărare şi conservare a operei lui Brâncuşi, al cărei preşedinte a fost Pontus Hulten, director al Centrului Pompidou între anii 1977 şi 1981.

[ii] Această parte a arhivei a fost recuperată de Muzeul naţional de artă modernă din Paris cu ocazia daţiunii din 2003.

[iii] El se referă la Supliciul, 1906-1907, bronz. Opera aceasta a rămas în colecţia familiei.

[iv] Man Ray fotografiază în 1927 L'Oiseau jaune în locuinţa lui Katherine S. Dreier la New York.

[v] Istoricul de artă Carola Giedion-Welcker (1893-1979).

[vi] Brâncuşi visa să ridice pe malul lacului Michigan, la Chicago, o Coloană fără sfârşit din oţel şi sticlă, înaltă de 400 metri, care trebuia să fie sub forma unui bloc enorm de locuinţe. Pascu Atanasiu trebuie că a întâlnit în atelier delegaţia oraşului Chicago condusă de Barnet Hodes, un fost consilier al municipalităţii. Acest proiect nu s-a realizat niciodată pentru că Brâncuşi, bătrân şi bolnav în 1956, n-a mai putut să se ducă la Chicago ca să vadă locul în care s-ar fi putut instala această imensă Coloană.

[vii] André Del Debbio (1908-2010) - sculptor de origine italiană, vecin cu Brâncuşi în impasse Ronsin.

[viii] John Moore (1934-2016) - fotograf, fiul lui Brâncuşi şi al pianistei engleze Vera Moore (1896-1997). Cineastul franco-român Ionuţ Teianu a realizat în 2016 filmul despre fiul nerecunoscut al lui Brâncuşi, intitulat: À la recherche du père perdu.

Educaţie fără constrângeri

 

Michael Thompson, Ph.D., în colaborare cu Teresa Barker
Educaţie fără constrângeri
Să ne eliberăm copiii de presiunea performanţei şi să-i ajutăm să obţină succesul la şcoală şi în viaţă
Editura Herald, 2020
traducere din limba engleză de Walter Fotescu

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Dr. Michael Thompson este un renumit psiholog de copii care susţine conferinţe pe plan internaţional pe teme legate de dezvoltarea băieţilor şi conduce ateliere pentru părinţi, profesori şi studenţi axate pe rezolvarea de probleme în parentaj. Este consilier şcolar şi consultant şcolar deosebit de apreciat de şcoli şi părinţi, activând în prezent în Boston. Are o experienţă de mai mult de 15 ani că terapeut şi consilier pentru familie şi copil. Între cărţile scrise de el, singur sau în colaborare, se regăsesc titluri precum: Crescându-l pe Cain; Prieteni buni, duşmani aprigi; Educaţie fără constrângeri; E băiat! - Dezvoltarea fiului tău de la naştere până la optsprezece ani; Homesick and Happy: How Time Away from Parents Can Help a Child Grow (2012)

*

Presiunea exercitată asupra elevilor de a excela la şcoală şi de a intra la cele mai bune facultăţi nu a fost niciodată mai intensă. În această nouă carte, renumitul autor al bestseller-ului Crescându-l pe Cain se referă la obsesiei actuale pentru performanţă copiilor, furnizând un răspuns profund uman.

Cum a fost la şcoală? Aceste cuvinte conţin suma dorinţelor părinţilor de a şti ce învaţă şi ce experimentează copiii lor la şcoală în fiecare zi. Copiii ar putea să nu dezvăluie foarte multe, dar psihologul Michael Thompson ne sugerează că răspunsurile le vom putea găsi dacă ştim să citim indiciile şi - tot atât de important - dacă ne amintim propriile noastre experienţe din perioada şcolii.

Şcoala, ne aminteşte Thompson, ocupă mai mult timp din viaţa diurnă a unui copil decât orele petrecute acasă; iar şcoala nu este plină doar de studiu, ci şi de emoţie umană: bucurie, frică, invidie, iubire, manie, sexualitate, plictiseală, competitivitate. Prin intermediul interviurilor detaliate, al studiilor de caz şi al jurnalelor elevilor trimise prin e-mail, inclusiv ale propriilor săi copii, Thompson aruncă lumina asupra profundei călătorii psihologice antrenate de şcoală, o călătorie pe care trebuie să o parcurgă toţi copiii pentru a creşte şi a se dezvolta, fie că sunt elevi de nota zece sau repetenţi. Cei mai mulţi dintre noi ne amintim această călătorie, dar copiii noştri trebuie să o parcurgă în ritmul lor.

În relatări care sunt pe rând tulburătoare, şocante, înălţătoare şi pline de inspiraţie, vedem elevi făcând faţă realităţii bogat structurate a vieţii lor, născocind propriile strategii unice pentru a supravieţui şi înflori la şcoală. Pentru părinţi, această carte este o fereastră către peisajul emoţional ascuns al zilelor de şcoală şi trimite către răspunsurile pe care ni le dorim şi de care totodată ne temem pe măsură ce căutăm să ne ajutăm copiii să reuşească la şcoală şi în viaţă.

Construind o punte între lumea copilului şi cea a adultului şi fiind formulată în tonul plin de compasiune al vocii de psiholog şi de tată a lui Thompson, Educaţie fără constrângeri ne arată cum să ascultăm adevărul experienţelor copiilor noştri - şi cum să ne încredem în ei, cum să-i iubim şi cum să-i lăsăm, în cele din urmă, să se dezvolte singuri. Este o carte crucială pentru epoca noastră agitată, o sursă ideală pentru familiile care se luptă să supravieţuiască în circumstanţele actuale.

***

"Modul cum descrie Michael Thompson viaţa interioară a copiilor stresaţi din prezent este remarcabil - caustic, dar şi foarte obiectiv. Părinţii care vor citi această carte se vor privi pe ei înşişi şi pe copiii lor într-un fel cu totul nou. Cartea aceasta poate produce o reală schimbare în viaţa copiilor de azi." (Anthony E. Wolf, Ph.D., autorul cărţii Mom, Jason's Breathing on Me!)


"O carte directă, plină de compasiune şi extraordinar de onestă despre acele lucruri care modelează cu adevărat vieţile copiilor. Prin propriile sale intuiţii înţelepte şi utile, Michael Thompson ne face să ne aducem aminte, să vizualizam şi să înţelegem complexităţile emoţionale, sociale şi educaţionale ale universului şcolar în care copiii noştri trăiesc, cresc şi, nu rareori, se zbat. Aceasta este o carte pentru părinţii care doresc cu adevărat să înţeleagă şi să ajute - convingătoare, reconfortantă şi valoroasă." (Perri Klass, M.D., co-autor al cărţii Quirky Kids)

"Michael Thompson a scris o carte cu totul aparte. Pentru toţi părinţii care se simt neajutoraţi fiindcă nu mai înţeleg zbaterile de zi cu zi ale copiilor lor, Educaţie fără constrângeri este un adevărat cadou, ajutându-i să vadă viaţa prin ochii tinerilor. Cu intuiţiile tranşante pe care numai Michael Thompson le poate oferi, el ne poartă într-o călătorie pe care puţini adulţi au întreprins-o vreodată." (Rachel Simmons, autoare a cărţii Odd Girl Out: The Hidden Culture of Aggression în Girls)

Fragment
Introducere

Într-o după-amiază de vineri l-am luat pe fiul meu, Will, de la noua lui şcoală. Era spre sfârşitul lui septembrie şi el tocmai începuse clasa a şaptea. În primele trei săptămâni fusese destul de mulţumit. Îi plăceau noii lui prieteni şi avea câţiva profesori de treabă; era un tip fericit. Toate acestea s-au schimbat la sfârşitul săptămânii a patra. Când s-a urcat în maşină în ziua aceea părea epuizat şi descurajat. Şi-a aruncat cărţile pe banchetă şi a spus: "Îmi urăsc viaţa".
"E greu cu şcoala?" l-am întrebat.
"Da", răspunse el.

Încercând să fac pe deşteptul şi poate să-i smulg un zâmbet, am aruncat remarca: "Aşadar s-a terminat luna de miere?"
"La ce te aşteptai, tată?" mi-a întors-o el. "E şcoală".

Cartea de faţă, intitulată Educaţie fără constrângeri, a fost scrisă pentru părintele frământat, aşa cum e orice părinte iubitor, indiferent ce fel de elev este copilul lui. Toţi copiii se luptă cu presiunile inerente învăţării, creşterii şi dezvoltării. Nu există excepţii. Ei se luptă în viaţă şi în şcoală. Copiii cu dizabilităţi intelectuale se luptă zilnic cu lecţii şi metode de învăţământ pentru care creierul lor nu este adaptat. Pentru ei, şcoala este prea mult în fiecare zi. Copiii eminenţi suferă de plictiseală şi singurătate, de sentimentul neînţelegerii şi pentru că sunt etichetaţi ca "tocilari". Pentru ei, şcoala nu este de ajuns. Copilul "mediu", căruia s-ar putea crede că experienţa şcolară îi este exact pe măsură, se luptă totuşi să acumuleze noul material, stând liniştit o zi lungă de cursuri, cu profesori buni şi răi, fiind mai mult sau mai puţin popular printre colegii săi. Aşa cum obişnuia să spună marea comediană Gilda Radner în programul Saturday Night Live, "Întotdeauna este câte ceva!"

Ca părinţi, toţi ne confruntăm uneori cu sentimente de neputinţă, frustrare sau mânie legate de viaţa şcolară a copiilor noştri. Orice părinte iubitor doreşte reuşita şcolară a copiilor săi. Vrem ca ei să înveţe bine, să studieze din greu, să ia note bune, să aibă prieteni buni şi să străbată drumul de la grădiniţă la liceu cu cât mai multe succese şi cât mai puţine necazuri posibil.

Şi copiii vor acelaşi lucru. Iar când eforturile sau rezultatele lor nu sunt pe măsura aşteptărilor sau doar ameninţă să nu fie, părinţi şi copii deopotrivă se frământă. Înainte de orice, nu putem suporta să-i vedem pe copiii noştri că suferă. Dacă ne stă în putere să-i ferim de dezamăgiri, nefericire sau de necazurile prin care am trecut noi înşine în copilărie ori le-am văzut în jurul nostru, suntem gata s-o facem.

Mulţi părinţi încearcă. Unii se plâng de cele mai mărunte neajunsuri ale şcolii sau ale profesorilor copiilor lor, încearcă regulat să-şi mute copiii nemulţumiţi în alte clase, îi protejează la tot pasul şi îi ajută excesiv la teme. Ei încearcă să le uşureze pe cât posibil copilăria şi să-i cruţe de dificultăţile de care au avut ei înşişi parte sau de orice alte tipuri noi de dificultăţi cu care s-ar putea confrunta copiii lor. Unii dintre noi acceptăm că toate acestea sunt parte a vieţii sau, în orice caz, a creşterii, dar, la fel ca şi ceilalţi, nu putem accepta sentimentul de neputinţă pe care-l încercăm când ne vedem copiii încasând lecţii dure şi suferind cucuiele şi vânătăile care le însoţesc.

Cu toţii vrem să ne simţim competenţi ca părinţi, iar aceasta înseamnă că, atunci când lucrurile nu merg bine, avem tendinţa să sărim să le îndreptăm. Cheltuim mult timp şi energie făcând pe controlorii de calitate, atenţi la micile imperfecţiuni şi defecţiuni pe care le putem repara în speranţa că astfel ne vom face copiii mai fericiţi, mai deştepţi, mai puternici, mai competitivi.

Dar oricât ne-am strădui, chiar dacă vom ameliora lucrurile, copiii noştri tot se vor lupta şi uneori vor suferi sub presiunile şcolii şi ale vieţii. Aceasta îi face pe mulţi părinţi să se simtă absolut mizerabil şi neajutoraţi. Propria nemulţumire ne poate umple conversaţia şi orienta comportamentul în funcţie de cum "se descurcă la şcoală" copiii noştri.

Speranţa mea este ca această carte să introducă un nou tip de conversaţie despre copii şi şcoală. Am scris Educaţie fără constrângeri ca să le aduc aminte părinţilor şi profesorilor cum le apare copiilor viaţa la şcoală. În experienţa mea de psiholog şi consultant şcolar, constat cât de mulţi părinţi şi profesori au uitat ce impresie îi produce şcoala unui copil şi de ce copiii se luptă deopotrivă cu propria dezvoltare şi cu mediul şcolar. Vreau ca părinţii să-şi aducă aminte cum îşi trăiesc copiii viaţa la şcoală, cum încearcă ei să facă faţă nesfârşitelor presiuni ale mediului şcolar şi infinitelor pretenţii ale şcolii, cum le suportă şi câtă flexibilitate şi înţelepciune au şi sunt dispuşi să ne împărtăşească - dacă vrem să-i ascultăm.

Cândva am fost cu toţii copii la şcoală şi am înţeles perfect presiunile făcute asupra noastră de şcoală, de către colegi şi părinţi. Dar am uitat, fiindcă, pe măsură ce am înaintat în vârstă, acele experienţe au rămas tot mai departe în trecut. Uităm fiindcă sperăm să-i scutim pe copiii noştri de experienţe dureroase şi ne vine greu să recunoaştem cât de mult au ei de luptat ca să crească. Şi mai uităm, fiindcă, atunci când copiii ne contest sau ne frustrează - ca părinţi sau ca educatori -, vrem să ignorăm complexitatea luptei lor ca să ne-o putem simplifica pe a noastră. Ca să scriu cartea aceasta, a trebuit să mă întorc la şcoală. Am urmărit îndeaproape copii din diverse clase, dintr-o varietate de şcoli. Am învăţat de la ei cum îşi rezolvă problemele şcolare - probleme pe care nu le-ar menţiona niciodată unui părinte ocupat sau chiar unuia iscoditor - şi cum îşi apreciază ei propria dezvoltare. Urmărindu-i cum intră în încurcături şi găsesc căi de ieşire, i-am văzut cum, odată ajunşi jos, îşi regăsesc iar şi iar vioiciunea.

Speranţa mea este că Educaţie fără constrângeri vă va readuce amintirile din şcoală şi vă va oferi perspective noi şi o cunoaştere mai intimă a experienţelor psihologice şi de dezvoltare şcolară ale copilului dumneavoastră, facilitându-vă descoperirea propriei capacităţi şi competenţe de a reacţiona în moduri afectuoase şi eficiente.

 

Michael Thompson, Ph.D., în colaborare cu Teresa Barker
Educaţie fără constrângeri
Să ne eliberăm copiii de presiunea performanţei şi să-i ajutăm să obţină succesul la şcoală şi în viaţă
Editura Herald, 2020
traducere din limba engleză de Walter Fotescu

Citiţi prefaţa acestei cărţi.
Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Fragment
Capitolul 1. Dacă dai crezare vorbelor copiilor

Ştiu că rostul şcolii este învăţătura şi dezvoltarea personalităţii, dar adulţii fie cred că nu te străduieşti destul, fie nu le pasă. (Elevă în clasa a şasea)

Scrisul de cărţi este fără sfârşit, iar învăţătura multă este osteneală pentru trup. (Biblia ebraică, Ecclesiastul 12:12)

Întrebarea "Cum a fost la şcoală?" este probabil cea mai des pusă în America şi la care se răspunde cel mai rar. Este întrebarea pe care toţi părinţii se simt obligaţi s-o pună zilnic, cândva între 3 după amiază şi ora de culcare.

"Cum a fost la şcoală?" Indiferent cu câtă blândeţe întrebi sau cu câtă iscusinţă o formulezi, 99% dintre copii nu-ţi dau informaţia la care râvneşti. "Bine", răspund ei, sau "În regulă". Cei mai mici ţi-ar putea da unele amănunte; un copil vorbăreţ, un jurnalist înnăscut, îţi va relata poate pe larg noutăţile. Dar astfel de copii sunt rari. Majoritatea copiilor nu dau genul de informaţii despre şcoală pe care părinţii vor să le audă. În afară de aceasta, ei ştiu că, dacă fac efortul corespunzător, a doua zi vei întreba din nou. Nu vei fi niciodată satisfăcut. Aşa se întâmplă cu noi toţi, părinţii, şi, pe măsură ce copiii noştri cresc, se poate ca ei să protesteze la întrebarea "Cum a fost...". "Mamă", declară ei printre dinţii strânşi, "a fost bine". Prin care ei vor să spună: "Nu mă bâzâi!"

Şi, cu toate acestea, nu ne putem abţine. Am fost foarte apropiaţi de copiii noştri când erau mici. Am urmărit tot ce făceau ei; le-am consemnat zilnic progresele în dezvoltare. I-am sunat pe prietenii noştri apropiaţi când copilul nostru de unsprezece luni a părut gata să facă primii paşi. "Umblă prin cameră ţinându-se de scaune şi de masă". Nimic nu scăpa atenţiei noastre vigilente şi râvnei festive.

După care ei s-au dus la şcoală şi noi ne-am trezit deodată lipsiţi de informaţii. Nu vedem ce fac şi ce se petrece în jurul lor sau ce li se întâmplă. Suntem separaţi de o bună parte din viaţa copiilor noştri. Vrem firimituri, note, bârfe despre personalitatea învăţătorului - orice. Am întrebat odată un public de părinţi ce şi-ar dori dacă l-ar avea pe "profesorul viselor lor".

O mamă a spus: "Aş vrea ca profesorul fiului meu să mă sune zilnic şi să-mi spună ce-a făcut la şcoală". "În ce clasă este fiul dumneavoastră?" am întrebat.
"În clasa a zecea", a răspuns mama cu dezinvoltură, în timp ce toată adunarea a izbucnit în râs.

Dar ce sperăm de fapt să aflăm cu întrebarea aceea pe care o punem tot mereu? Îmi imaginez un părinte întrebându-şi copilul "Cum a fost la şcoală?", la care copilul ar răspunde cam aşa:
"Mamă, mi-ar plăcea să-ţi spun, chiar aş vrea, dar totul e prea complicat de pus în cuvinte. Nu ştiu de unde să încep. Adevărul este că tu nu mă întrebi, de fapt, despre şcoală, mă întrebi cum decurge viaţa mea, iar eu nu am nicio perspectivă în privinţa aceasta. Încerc să devin o persoană şi uneori şcoala pare să fie de un oarecare ajutor în acest sens, pe când alteori se opune cu vehemenţă. Şi apoi, de ce e nevoie să-ţi spun eu cum e cu şcoala? Nu ai mers şi tu la şcoală? Nu ştii cum e acolo? De ce mă întrebi mereu?"

Bineînţeles că aţi mers şi voi la şcoală, dar ce are asta de-a face cu educaţia copilului vostru? Scopul acestei cărţi este să vă introducă în mentalitatea copiilor şi să vă împrospăteze amintirile din şcoală, într-o încercare de a vă repune în contact cu realitatea concretă a ce înseamnă să fii copil la şcoală. Sper să vă pot ajuta să apreciaţi extraordinara călătorie psihologică pe care o reprezintă educaţia instituţională a fiecărui copil. Dar să începem chiar cu voi.

V-aţi gândit de curând la anii de şcoală, aţi retrăit cu toată intensitatea senzaţiile de atunci? Cum v-aţi simţit stând ore în şir pe scaunele acelea tari de lemn sau plastic ori aliniaţi pentru a merge la ora de muzică sau de educaţie fizică? Dar să luaţi prânzul într-o cantină aglomerată şi gălăgioasă? Vă aduceţi aminte cum e când te lupţi să înţelegi o noţiune? Sau cum te simţi când capeţi o notă proastă? Sau nu aţi primit niciodată un 4 sau un 5, poate nici chiar un 8. V-aţi temut vreodată de această posibilitate? În clasa a cincea, aţi venit vreodată acasă cu un sentiment de angoasă până v-aţi terminat de făcut temele? V-aţi simţit vreodată rău la gândul de a merge la şcoală sau la sfârşitul unei zile de şcoală? Cunosc un medic talentat care, după cum vă aşteptaţi, a fost un elev model în şcoală. De multe ori însă, pretenţiile profesorului îi provocau o asemenea anxietate, încât odată ajuns acasă vomita.

V-a plictisit vreodată şcoala? Vă aduceţi aminte ce importanţă avea în viaţa voastră de zi cu zi faptul că profesorul vă simpatiza sau că părea să vă deteste? Vă amintiţi orele de educaţie fizică? Vă plăceau sau vă temeaţi de ele? Vă amintiţi conţinutul lor: jocurile acelea palpitante, precum dodgeball (dacă vă plăcea) sau jocurile acelea tâmpite, gen dodgeball (dacă nu vă plăcea)? Vă temeaţi să nu rămâneţi ultimul / ultima? Vă stresa felul cum vă arăta corpul sau că trebuia să vă schimbaţi hainele în faţa altor copii? Vă amintiţi nesfârşitele pierderi de vreme din şcoală?

Părinţilor voştri le păsa de şcoală? Mama sau tatăl vostru au fost buni la şcoală? Vă amintiţi de vreun profesor pe care-l îndrăgeaţi? De vreun profesor care părea profund interesat de voi? Vă mai gândiţi la el / ea din când în când? A fost şcoala un refugiu din familie? Părea un loc calm şi organizat în comparaţie cu haosul de acasă?

Aş putea pune un milion de întrebări, în speranţa de a vă readuce în minte lucruri la care nu v-aţi mai gândit de ani. Dar de ce aş vrea să răscolesc acele amintiri? Ca psiholog, sunt fascinat de viaţa pe care au trăit-o oamenii la şcoală. În acelaşi timp, e datoria mea să le amintesc părinţilor experienţele cotidiene din timpul şcolii, astfel încât ei să poată realmente înţelege cu ce se confruntă copiii lor în fiecare zi. Experienţa şcolară a fiecărui copil este un voiaj psihologic complex şi palpitant, câteodată penibil, adesea plicticos. Cu toţii ar trebui să fim conştienţi de lucrul acesta, dar nu la aşa ceva se referă părinţii când îmi vorbesc despre experienţele şcolare ale copiilor lor.

Părinţii au uitat cum este în realitate şcoala

Ca psiholog care-şi desfăşoară activitatea în şcoli, îmi petrec mare parte din zi cu cei mai frustraţi, mai puţin performanţi şi, uneori, cei mai înverşunaţi copii din clădire. Când decid să mă ocup de un copil, este în ideea şi cu speranţa că-l voi readuce cumva pe drumul cel bun, că voi găsi o metodă să-l motivez, că voi afla vreun secret despre viaţa familiei sale - profesorii întotdeauna presupun că există probleme acasă - că-i voi îndepărta obstacolele din cale şi-l voi ajuta să revină pe linia de plutire.

Câteodată reuşesc să fac tocmai asta. Găsesc metoda şi împărtăşesc această informaţie educatorilor copilului. De cele mai multe ori, însă, lucrurile nu sunt atât de simple. În general izbutesc ceva mai puţin spectaculos, dar mai substanţial. Învăţ cum percepe un copil şcoala, unde există discordanţe şi, cel mai important, ajung să înţeleg ce trebuie el să facă în fiecare zi pentru a putea supravieţui şcolii.

A înţelege călătoria şcolară a unui elev, strategia lui de a negocia cu şcoala, este poate lucrul cel mai important pe care pot să-l învăţ din întâlnirea terapeutică cu un copil. Înţelegerea aceasta merge dincolo de orice simplă diagnoză şi dincolo de identificarea unor dizabilităţi intelectuale, deşi oricare dintre acestea pot fi o parte importantă a călătoriei. Simplul gest prin care un copil îmi comunică cum simte el că se adaptează sau nu mediului şcolar îi poate modifica radical experienţa şcolară: a fi ascultat şi înţeles poate avea efect de vindecare sau încurajare. Dacă pot găsi o cale prin care să transmit părinţilor unui copil şi colegilor mei o parte din cele învăţate de la copil, iar ei reacţionează într-un mod util, aceasta poate de asemenea să schimbe experienţa şcolară a copilului.

După douăzeci de ani de muncă de acest fel cu părinţii şi copiii, sunt convins că unul dintre cele mai mari obstacole în a-i ajuta pe copii la şcoală este faptul că părinţii nu au o viziune corectă despre şcoală. Este un paradox: dat fiind că părinţii au trecut prin şcoală când au fost copii, teoretic, ei ar trebui să dispună de această informaţie. Totuşi, experienţa mi-a arătat că adulţii au pierdut contactul cu structura şi semnificaţia propriei experienţe educaţionale. Ca urmare, copiii simt că părinţii lor "nu sunt în temă", că nu înţeleg. Părinţii au tendinţa să se concentreze asupra notelor şi a felului cum vor evolua lucrurile şi pierd din vedere realităţile vieţii de zi cu zi a copilului.

Aceasta se întâmplă dintr-un număr de motive: amintirile noastre din copilărie sunt adesea pierdute sau reprimate. De asemenea, lipsiţi poate de informaţii despre ziua de şcoală a copilului lor, părinţii sunt condamnaţi să se concentreze asupra viitorului său. Procedând astfel, e posibil ca ei să omită aspect importante din prezentul copilului.

Chiar şi cei mai prevenitori părinţi ai unor copii de vârstă şcolară tind să aibă viziunea simplistă după care copiii lor funcţionează doar la două viteze: fie muncesc destul, fie nu muncesc destul. Prea adesea părinţii utilizează metafore mecanice atunci când vorbesc despre copii. Spunem că un copil trebuie "pus în viteză" sau că trebuie "să apese acceleraţia la maximum", ca să-şi mărească notele. Uneori este adevărat că un copil nu lucrează atât de mult pe cât ar putea din punct de vedere teoretic. Totuşi, el nu poate fi pus într-o viteză mai mare sau să i se dea "un şut în fund" sau "un brânci de pornire", cum mi-au spus mulţi părinţi. Dacă este să gândim despre copii că au viteze, ar trebui să-i comparăm măcar cu cele mai sofisticate biciclete mountain bike. Copiii au cel puţin douăzeci şi opt de viteze, pe care le schimbă necontenit în timp ce urcă şi coboară povârnişurile unei zile de şcoală.

Orice părinte ar trebui să ştie lucrul acesta, fiindcă orice adult s-a confruntat cândva cu cerinţele vieţii şcolare. În timp ce discutam ideile pentru cartea de faţă cu o prietenă a mea, o femeie la cincizeci de ani, a spus: "Oh, şcoala... eram speriată în fiecare zi". Chiar dacă nu ai fost îngrozit sau îngrijorat în fiecare zi, au existat nenumărate prilejuri în copilărie când te-ai simţit copleşit şi mic. Un om de spirit a spus cândva că cea mai puternică persoană de pe pământ este un educator de grădiniţă în prima zi de şcoală. Copil fiind, nu aveai impresia că poţi face să se întâmple ceva. Te găseai sub controlul altora şi de cele mai multe ori lucrurile ţi se întâmplau ţie.

Reprimăm o mare parte din cele ce ni s-au întâmplat în copilărie. Poate cea mai originală intuiţie a lui Freud a fost aceea că suntem capabili să zăvorâm în mintea inconştientă unele amintiri din copilărie care ne deranjează sau sunt inacceptabile pentru psihicul nostru de adulţi. Freud credea că reprimăm multe experienţe ale noastre din copilărie din cauza gândurilor sexuale. Dar eu cred că tindem să reprimăm acele amintiri în care suntem neajutoraţi şi nu avem niciun control. Oamenii îşi amintesc în mod selectiv experienţele din copilărie. Dacă un părinte pierde contactul cu propriile experienţe din timpul şcolii, el va avea dificultăţi să-şi ajute copilul în eforturile sale şcolare. Unul dintre scopurile acestei cărţi este să te ajute pe tine, cititorule, să-ţi aduci aminte ce ţi s-a întâmplat în şcoală.

Adulţii au adesea o viziune selectivă - uneori romanţată, alteori caricaturizată - a experienţelor lor şcolare. Condensăm mulţi ani într-un set de povestiri de război, de întâmplări anecdotice, lustruite prin repetiţie. Dacă aţi participat la o reuniune cu foştii colegi de liceu, aproape sigur aţi schimbat amintiri despre copiii de succes, despre tragica sinucidere sau accidentul de maşină care l-a răpit pe unul dintre colegii de clasă, despre cel mai plicticos, cel mai insuportabil, cel mai sexy sau cel mai patetic dintre profesori. Aceste evenimente trăite împreună trebuie, desigur, împărtăşite. Dar v-aţi spus unii altora povestea lăuntrică despre ce înseamnă să fii la şcoală, poate despre cât de supăraţi sau de jalnic v-aţi simţit? Aţi spus vreodată cuiva cât de incredibil de competitivi v-aţi simţit? Aţi spus vreodată cuiva cât l-aţi adorat pe un profesor din liceu?

Multe sentimente inconştiente despre experienţele şcolare nu au fost niciodată puse cu adevărat în cuvinte. Am luat odată un interviu unui om de afaceri de mare succes din domeniul imobiliar. El era revoltat împotriva experienţelor sale de şcoală începând chiar din clasa întâi, deşi admitea importanţa educaţiei. "Toţi trebuie să ştim câte ceva despre orice, dar Dumnezeule, să rabzi un an întreg lucruri pe care le urăşti pur şi simplu, iar atât de mulţi - poate jumătate de clasă - sunt mai tot timpul cu gândul într-altă parte... Nu am fost singurul care simţea astfel".

Părinţii acestui om vor fi ştiut oare că la şcoală el era dezinteresat şi supărat? Vor fi ştiut ei că suferinţa lui se datora unei enorme discrepanţe între inteligenţa lui nativă şi o dizabilitate de citire foarte reală, dar nediagnosticată? Părinţii lui nu au ştiut ce să facă?

"Şcoala nu se deosebeşte prea mult de o mică ţară. Fiecare şcoală are cultura ei, figurile sale proeminente, politica sa, clasa sa de jos şi ciudăţeniile sale. Cu ce te alegi de acolo nu depinde în totalitate de tine. Îţi trăieşti viaţa şi faci faţă diverselor încurcături pe măsură ce apar. În final, eşti diferit în anumite privinţe. Şcoala îţi schimbă viaţa, în bine sau în rău." (Elev în clasa a XII-a)

Nu doar copiii cu dizabilităţi de învăţare se zbat şi suferă. Elevii "dotaţi" (dintre care mulţi au de asemenea dizabilităţi de învăţare sau lacune problematice în aptitudinile lor) pot simţi nevoia disperată a unei provocări autentice sau a unei companii sociale printre colegi. Ei îşi doresc poate să deprindă mai uşor alte aptitudini sau se simt stingheriţi de presupunerile, speranţele sau aşteptările altora. Printre cei mai nefericiţi copii pe care i-am cunoscut erau unii aflaţi pe lista de onoare. S-a spus că toate marile daruri au un preţ. Cum se simte oare un copil care trăieşte această experienţă?

Ce se poate spune despre elevii medii, cei aşa-şi-aşa? La fel cum nu există fiinţe umane aşa-şi-aşa, niciun copil nu este "mediu" odată ce ai ajuns să-l cunoşti. Cel mai bun prieten al vostru este cumva mediu? Un copil care manifestă numai un slab interes pentru munca şcolară este oare numai puţin afectat de provocările dificile ale şcolii, de o ceartă cu cel mai bun prieten al său, de un divorţ sau o boală în familie sau de felul cum toată lumea îl compară cu fratele sau cu sora sa eminentă?

Ce se poate spune despre copiii care se autoizolează sau folosesc droguri şi alcool, în încercarea de a-şi trata singuri nefericirea, sau care sfârşesc la reanimare după tentative de sinucidere? Nimeni nu se autodistruge pentru un extemporal la istorie, dar ziua de şcoală şi experienţa şcolară nu sunt nicidecum irelevante. Şcoala este întotdeauna un factor care contribuie la calitatea vieţii unui copil. Cu cât mă gândesc mai mult la experienţa şcolară a elevilor care vin în biroul meu, cu atât mai mult realizez că, în pofida situaţiei mele de elev de succes la şcoli excelente, am trăit şi eu majoritatea lucrurilor pe care le aud de la aceşti tineri nefericiţi, deşi poate că nu în aceeaşi măsură. Am ajuns la concluzia că până şi cea mai bună şcoală este un loc dificil pentru un copil. În cuvintele fiicei mele, la şcoală trebuie să suporţi o grămadă de mizerii.

Deşi aceasta nu pare o observaţie esenţială, eu am găsit că este utilă. Lucrând cu profesorii şi administratorii, acţionăm zilnic pe baza supoziţiei implicite că am creat un mediu sigur, sănătos şi stimulator pentru elevi, iar dacă ei au probleme, acestea este cauzat de factori din interiorul lor. Cu toate acestea, după spusele elevilor, chiar dacă şcoala este un ambient stimulator, ea constituie prea adesea un obstacol în calea creşterii, a dezvoltării şi a sentimentului eului. Ei îmi spun că e greu să ai încredere în şcoală, că trebuie să fie vigilenţi o mare parte a timpului şi că se află mereu în căutarea unor metode pentru a fi performanţi, pentru a se acomoda şcolii şi a putea să profite de mediul educaţional.

Dacă citiţi această carte, probabil aţi căutat un răspuns la întrebarea: "Cum a fost la şcoală?" Dar, în realitate, vreţi să întrebaţi: "Cum este de fapt şcoala pentru copilul meu? Este el OK?"

Copiii au răspunsurile

Ca psiholog, sfatul meu este simplu: Dacă găsiţi o metodă de a-i întreba cum este şcoala pentru ei, aceştia vă vor spune. (Mă grăbesc să adaug că, dacă e vorba să discuţi cu copiii, e mai uşor să fii psiholog decât părinte - voi reveni asupra acestui aspect.) Mie copiii îmi spun de ce îi sperie şcoala; îmi spun de ce sunt plictisiţi; îmi spun când profesorii sunt ipocriţi. Invariabil, când stau de vorbă cu un elev, aflu câte ceva ce niciun adult nu a fost capabil să-mi spună despre activitatea acelui copil la şcoală. Deseori aflu lucruri semnificative chiar despre şcoală.

Anul trecut am discutat cu un băiat care a avut probleme serioase fiindcă a copiat la o lucrare în ultimul an. Şcoala era supărată, părinţii necăjiţi, iar băiatul ruşinat. Fusese un elev bun, iar când l-am întrebat ce i se întâmplase, a spus: "În şcoala aceasta totul este ritm şi regim, iar eu am ieşit din ritm mai mult de un an". Pe lângă faptul că era o descriere strălucită a stresului academic din şcoală, caracterizarea lui m-a frapat şi prin fundamentarea psihologică absolut riguroasă. Nu putuse să ţină ritmul cu cerinţele şcolii. Nu am simţit oare cu toţii acelaşi lucru la un moment dat în perioada şcolară?

Niciodată nu am auzit de la vreun elev o poveste despre viaţa la şcoală cu care să nu mă pot identifica personal. O elevă îşi descrie mânia faţă de profesorul de teatru care a umilit-o în faţa clasei, spunând: "Unele persoane din clasa aceasta sunt prea timide", imediat după ce ea îşi prezentase pantomima în faţa colegilor. Îmi aduc şi eu aminte de ceva asemănător. Un băiat dezabuzat din clasa a treia e foarte furios fiindcă profesorul care supraveghea terenul de joacă nu le-a permis să mai joace fotbal numai fiindcă doi băieţi era cât pe ce să se ia la bătaie. Bineînţeles că lucrul acesta l-a enervat. Nu vă pot spune de câte ori, în timp ce discutam cu un copil, nu mi-a venit să strig: "Iată motivul pentru care nu te descurci la şcoală. Înţeleg acum de ce nu te poţi concentra!"

Uneori, problema nu are nicio legătură cu orele, cu profesorii sau cu temele pentru acasă. Un băiat din clasa a zecea care suferea de dureri cronice de cap tocmai rupsese relaţia cu prietena lui. Faptul acesta îi absorbea întreaga energie mentală. Insistenţele părinţilor săi că trebuie să se străduiască mai mult la şcoală ajungeau la nişte urechi înfundate de suferinţa emoţională.

Este o problemă să fii părinte. Dacă propriul copil vă spune că nu se descurcă la şcoală fiindcă s-a despărţit de prietena lui, latura părintească din voi tinde să-i răspundă: "Nu căuta pretexte!" sau: "Îmi pare rău că s-a întâmplat aşa, dar şcoala este viitorul tău şi nu trebuie să laşi ca totul să se ducă de râpă numai din cauza primei tale relaţii de iubire". Astfel de replici pun de obicei capăt discuţiei.

Un psiholog nu trebuie să le facă reproşuri copiilor sau să le amintească ce este important. Trebuie doar să le înţeleagă viaţa interioară. De aceea e mai uşor să obţii povestea ca psiholog. Temându-se de judecata părinţilor, copiii se închid anticipat.

Aproape invariabil am senzaţia că un copil îşi înţelege situaţia şcolară mai bine decât părinţii săi - oricât de interesaţi şi compătimitori ar fi aceştia. De nenumărate ori am discutat în biroul meu cu părinţi surprinşi când le explicam cum percepe copilul lor şcoala. "Nu ne-am dat seama că era speriat în fiecare zi", spun ei; sau: "Habar nu aveam că-şi urăşte atât de mult profesorul. Nici nu ne-am gândit că situaţia e atât de gravă".

În clasa a opta, îmi uram profesorul. Eram convins că e realmente un tâmpit: vulgar, indolent, indulgent cu el însuşi şi rău cu copiii. M-am plâns directorului, închipuindu-mi că în felul acesta va fi concediat. Doi ani mai târziu, am condus o campanie împotriva profesorului meu de franceză din clasa a zecea, una din cele mai plicticoase şi meschine fiinţe umane din câte am avut neşansa să cunosc, în speranţa că va fi obligat să se pensioneze. Nici de data aceasta nu am reuşit. În schimb, m-am ales cu mustrări şi reţineri după ore pentru eforturile mele. În alţi ani am fost detaşat, ruşinat sau anxios. Toate acestea în pofida succesului academic graţie căruia am ajuns la Harvard.

Toată clasa a opta, părinţii au continuat să-mi repete mantra adulţilor: "Trebuie să înveţi să lucrezi şi pentru oameni care nu-ţi plac". Îmi venea să le strig: "Nu numai că nu-mi place de el. Nu-l respect ca om şi sunt obligat să-mi petrec toată ziua cu el. Oare voi ştiţi ce înseamnă asta?" Voiam ca părinţii mei să înţeleagă cum mă simţeam să stau zilnic în clasa acelui om, să înţeleagă că, deşi mă descurcam rezonabil din punct de vedere academic, iar în multe privinţe eram un "elev bun", uram lucrul acesta. Îl uram din nou, în fiecare zi.

"Şcoala poate fi un loc excelent, fiindcă înveţi lucruri noi şi-ţi vezi prietenii. Dar poate fi şi un loc chinuitor atunci când eşti confuz, frustrat sau doar treci prin momente dificile, şi poate fi orice - un extemporal sau să citeşti ceva din manual". (Elev în clasa a VI-a)

După o lecţie deschisă la şcoala fiicei sale din clasa a şaptea, unde părinţii au asistat la o versiune în miniatură a unei zile de şcoală - câte cinci minute din fiecare oră -, un prieten mi-a relatat următoarele: "La un moment dat, în timpul expunerii profesorului de matematică, mi-am dat seama că nu sunt atent. Am încercat să-mi amintesc la ce mă gândeam înainte să realizez că nu ascult şi iată: mă gândeam la programul meu de şoferie pentru a doua zi. Nu crezusem până atunci că există ceva mai plicticos decât să mă gândesc la programul meu de şoferie, dar acum cred că există: profesorul acela de matematică. Ne-am simţit atât de uşuraţi când, nouăzeci de minute mai târziu, am ieşit - şi săriserăm peste ultima temă!"

Fiica mea, Joanna, îmi repeta mereu că profesorul ei de ştiinţe din clasa a zecea este incredibil de plicticos. Eram sigur că exagerează, până când m-am dus cu ea la şcoală în ziua de vizită a părinţilor. După ce l-am ascultat cincisprezece minute pe profesor, cu zumzetul lui de o monotonie ucigătoare, îmi venea să ţip, să arunc notiţele, să visez. Pentru mine, cel mai bun aspect al lecţiei sale a fost că nu a trebuit să mă mai întorc vreodată. Din păcate, fiica mea a trebuit să se întoarcă de patru ori pe săptămână, timp de încă şapte luni. Tot ce am putut face ca s-o ajut a fost să renunţ la solidaritatea dintre adulţi şi să recunosc adevărul: "Ai dreptate, Joanna, e incredibil de plicticos".

Prietenul meu Jim Sadler este directorul unei mici şcoli din Insulele Virgine. Fiind o şcoală atât de mică, el răspunde personal de evaluarea tuturor profesorilor. Cu un personal didactic de 70 de oameni, el asistă la ora fiecărui profesor de două ori pe an, aşadar, un număr de 140 de vizite. El încearcă să distribuie cât mai uniform vizitele pe durata anului şcolar, dar se întâmplă uneori ca, revenit pe insulă după o călătorie prelungită pe continent, să trebuiască să-şi dubleze sau tripleze vizitele. "Mi-e groază pur şi simplu de zilele în care trebuie să asist la trei ore", mi-a spus el. "Nu e uimitor că le pretindem copiilor ceva ce noi nu am vrea să facem? Cu greu suport să merg la trei ore, dar copiilor le cerem să meargă la şapte ore pe zi, cinci zile pe săptămână". Un total de treizeci şi cinci de ore, săptămână după săptămână.

Şcoala este o lume bogată şi interesantă, în care copiii îşi trăiesc o mare parte a tinerei lor vieţi, dar noi nu le acordăm destul credit pentru ceea ce se petrece în mintea lor. Mulţi părinţi cred că viaţa începe după şcoală. Nimic nu este mai departe de adevăr, atât din punct de vedere psihologic, cât şi matematic. Dacă o studentă urmează să trăiască până la optzeci de ani, timpul petrecut de ea în şcoală şi facultate reprezintă 28 la sută din viaţa ei. Copilul petrece mai multe ore de veghe la şcoală decât acasă. Orice copil face la şcoală o călătorie psihologică intense care trebuie trăită - într-un mod fericit sau nefericit - în clădirea şcolii. Între zidurile acelea de cărămidă, copilul se simte emoţionat, entuziast, furios sau dezamăgit. Copiii ştiu lucrul acesta foarte bine. Ei stau în banca lor şi simt cum trece timpul. Câţiva adolescenţi mi-au spus: "La şcoala asta simt că am o viaţă!" Fraza aceasta m-a obsedat.

Voi aţi simţit că aţi avut o viaţă la şcoală? Dacă da, ce fel de viaţă a fost? Dacă vreţi să înţelegeţi ce trăieşte copilul vostru la şcoală, trebuie să vă recuperaţi amintirile autentice ale vieţii de elev. Trebuie să vă concentraţi asupra călătoriei psihologice unice pe care aţi făcut-o prin şcoală. Educaţia primită acolo v-a mers la suflet? A făcut apel la sinele vostru autentic? V-aţi descoperit pe voi înşivă la şcoală? Ce aţi descoperit?

L-am întrebat pe un om de ştiinţă talentat despre anii petrecuţi în şcoala elementară. A început imediat să depene întâmplări din clasa a cincea. Chestionat despre primii cinci ani de şcoală, de la grădiniţă până într-a patra, nu şi-a putut aminti nimic. Am insistat, dar tot nu şi-a reamintit mare lucru. Ştia doar că învăţase cu greu să citească. "Nu am învăţat să citesc până în clasa a treia. De fapt, puţin a lipsit să fiu retras", a spus el. Şi-a adus apoi aminte că în clasa a patra a împrumutat de la bibliotecă o carte despre legile lui Ohm ca să încerce să calculeze rezistenţa circuitelor în paralel. Şi-a amintit pe urmă mai multe:

În clasa a şasea trebuia să fac un referat ştiinţific şi, nefiind un bun ascultător, dar destul de activ, am ales ca temă electricitatea şi am crezut că trebuie s-o inventez eu. M-am gândit că trebuie să fac experimente şi să inventez deopotrivă electrostatica şi electrodinamica. Inutil să spun că nu am terminat niciodată referatul şi am primit nota 1. A fost una dintre marile traume ale vieţii mele şi nimeni nu a realizat că eu coborâsem în atelierul meu din beci şi încercasem să inventez electricitatea.

Iar când profesorul lor a început să le predea adunarea, a trebuit să facă ceva ca să-şi ocupe mintea:

O amintire dominantă este că urmăream ceasul şi număram în minte ca să văd dacă pot prezice - ceasul avea un minutar care se deplasa la fiecare minut - să văd dacă pot prezice când se va mişca, fiindcă eram îngrozitor de plictisit. Şi-mi aduc apoi aminte că la matematică, făcând aritmetică şi aşa mai departe, am atribuit fiecărui număr o personalitate, încât dacă adunam 13 cu 54, "1" era un elefant, "3" era Mickey Mouse etc. şi voiam să văd cum se combină. Inventam poveşti despre adunarea numerelor, fiindcă era atât de plictisitor.

Îşi va fi dat cineva seama ce se petrece în mintea acestui băiat, că el încerca să inventeze electricitatea şi să născocească poveşti cu animale în timpul plicticoaselor lecţii de aritmetică? Unul dintre scopurile mele în această carte este să vă familiarizez din nou cu strategiile la care recurg copiii - unele dintre ele poate că le-aţi folosit şi voi - ca să supravieţuiască unei zile de şcoală.

Aspectul psihologic al educaţiei lipseşte

Ceva lipseşte din discuţiile publice din ţara aceasta despre educaţia copiilor. În toată frenezia despre testele federale, responsabilitatea şi neajunsurile profesorului, educaţia specială şi finanţarea şcolilor, puţini oameni vorbesc despre dimensiunea psihologică a şcolii. Vă surprinde poate că spun asta. La urma urmei, nu există oare vagoane de cărţi despre funcţionarea şcolii, scrise de profesionişti ai domeniului? Iată, de exemplu, splendida carte a lui Mel Levine, A Mind at a Time, sau valoroasa lucrare a lui Edward Hallowell şi John Ratey, Driven to Distraction. Fiecare dintre aceste cărţi te introduce în mintea copiilor, examinând felul în care diferenţele în aptitudinile de învăţare afectează performanţa şcolară şi încrederea în sine. Cărţile acestea se bazează pe cercetări despre natura creierului şi a procesului de învăţare. Deşi ele sunt într-adevăr psihologice şi foarte utile, vreau să vă ofer o poveste psihologică diferită.

Există cărţi scrise de psihologi care vă spun cum să vă motivaţi copilul să obţină note mai bune sau cum să-şi mărească performanţa şcolară. Alte cărţi, scrise de ziarişti, au examinat structura vieţii în şcoli. Unele îi urmăresc pe copii de-a lungul unui an. Există şi cărţi în stil revoluţionar, care atacă şcolile fiindcă sunt plicticoase şi irosesc timpul copiilor. Oricât de interesante ar fi cărţile acestea, eu am o încredere profundă în demersul şcolar şi îi susţin pe profesorii şi administratorii care-şi dedică viaţa pentru a face şcolile funcţionale pentru copii. Îmi propun să realizez ceva ce nu este revoluţionar. Vreau să-i reamintesc cititorului ce fac copiii în fiecare zi ca să rămână intacţi şi vii din punct de vedere psihologic în şcoală.

Întotdeauna vorbim despre ce încercăm să-i învăţăm pe copii în şcoală şi dacă ei învaţă ceea ce au nevoie. Dar acesta este doar primul dintre cele trei nivele diferite care constituie experienţa şcolară a copiilor: Lecţia, Strategia şi Autocunoaşterea.

Lecţia este agenda adultului pentru copii. Strategia este ceea ce dezvoltă copiii ca să facă faţă realităţii Lecţiei şi multor altor lucruri pe care sunt interesaţi să le înveţe din şcoală.

Oricât de importantă ar fi Lecţia, este teribil de incompletă. Cu toate acestea, ca adulţi, nu putem înceta să ne gândim la ea.

Mama unei fete din clasa a şaptea mi-a povestit că, la sfârşitul lui iulie, înainte să înceapă clasa a opta, fiica ei a spus: "Abia aştept să mă întorc la şcoală...". Încântată, mama aştepta ca fata să-i spună ceva despre orele preferate de anul viitor. Dar fiica ei şi-a terminat astfel propoziţia: "... să văd cât au mai crescut băieţii". Păi, bineînţeles! Pentru o fată sau un băiat din clasa a opta, aflaţi la mijlocul pubertăţii, acesta este aspectul cel mai interesant al şcolii.

Pentru adulţi, Lecţia este supremă. Este o supoziţie fundamentală. Importanţa şcolii este evidentă şi incontestabilă, la fel şi inevitabilitatea frecventării şcolii. Copiii trebuie să meargă la şcoală. Copiii trebuie să înveţe să scrie şi să citească. Educaţia este bună şi o diplomă universitară este esenţială în Epoca Informaţiei. Adevărurile acestea sunt atât de evidente, încât nu le punem în discuţie. Uităm că ai noştri copii nu sunt servitori cu contract şi nici maşini. Pentru ei, şcoala nu este automată. Pentru niciunul dintre ei nu este uşoară - nici chiar pentru cei care o fac să pară uşoară -, iar pentru unii costurile sunt foarte mari. Uităm că multe dintre lucrurile învăţate la şcoală - poate majoritatea - nu provin de la adulţi.

"Uneori mă simt descurajat în privinţa şcolii. De fapt nu a şcolii, ci a ceea ce mi se întâmplă mie acolo". (Elev în clasa a V-a)

Strategia este aportul copiilor la experienţa şcolară: încercările lor de a face faţă cerinţelor şcolii, stilul propriu de a învăţa, aşteptările părinţilor şi complexul de pretenţii venite din partea colegilor lor. Orice copil, oricât de dezinteresat sau detaşat de cerinţele şcolii ar putea să pară, îşi perfectează continuu strategia prin care să menţină în echilibru aceste forţe intense şi conflictuale.

Autocunoaşterea este ceea ce obţin efectiv copiii în şcoală, de cele mai multe ori spre binele experienţei lor şcolare. Majoritatea copiilor capătă încredere şi un interes pasionat pentru ceva. Uneori, însă, autocunoaşterea este dureroasă, ceea ce nu este nicidecum intenţia educatorilor. De exemplu, uneori copii afro-americani talentaţi care au fost educaţi în şcoli private de elită, în mod tradiţional ale albilor, se găsesc într-un mediu cu dureros de puţini copii de culoare. Ei se aleg cu o educaţie selectă, dar şi cu sentimentul profund că nu-şi au locul nicăieri. Ce tip de educaţie este, de fapt, aceasta? Întrebarea pe care o pun copiilor de-a lungul acestei cărţi şi în munca mea cu ei se reduce la: "Ce ai învăţat, de fapt, despre tine însuţi la şcoală?"

Să încep cu mine însumi. Din clasa a doua şi până într-a douăsprezecea am purtat la şcoală un sacou, cămaşă cu nasturi şi cravată. Am fost binecuvântat cu un creier şcolar destul de bun şi aveam rezultate excelente la teste - o reţetă pentru un succes academic rezonabil. Dar în mine însumi ştiam că eram doar un foarte bun jucător. Depuneam eforturi rezonabile pentru profesorii care-mi plăceau, iar pentru ceilalţi jucam jocul şcolii, sărind prin inelele regulamentare, fără eforturi dramatice.

Pentru mine, şcoala a fost un joc. Puteam să fac ce voiam eu să fac satisfăcând, în acelaşi timp, cerinţele autorităţilor? În timpul liceului - o mică şcoală cu internat în Dutchess County, New York - am fost regele activităţilor extracurriculare. Şcoala mi-a oferit un loc unde să exersez conducerea publică şi să dau curs pasiunilor mele. Am întreţinut douăzeci şi cinci de acvarii cu peşti şi am editat revista şcolii. În penultimul an, am fost şeful sălii de mese, adică îi supravegheam pe elevii care serveau şi pe cei care spălau vasele. Mi-a plăcut, de asemenea, să mă uit la televizor împreună cu bucătarii aflaţi în pauză (TV-ul era sever restricţionat în şcolile-internat; am reuşit să ocolesc acele reguli folosindu-mă de poziţia mea de conducere). Scrierea de referate pentru clasă şi studiul pentru testele de franceză se aflau în coada listei mele de activităţi. Deşi, în general, mă achitam de ele în mod satisfăcător, nu am căutat niciodată să mă remarc academic până când, la vârsta de douăzeci şi şapte de ani, mi-am luat doctoratul la Universitatea din Chicago. Abia atunci am început cu adevărat să lucrez în şcoală.

Copiii mei m-au introdus într-un tip de experienţă şcolară complet diferită de cea pe care o trăisem eu. Şcolarizarea lor a fost o provocare serioasă atât pentru soţia mea, cât şi pentru mine, amândoi fiind suficient de capabili academic şi de perseverenţi pentru a ne continua educaţia până la obţinerea doctoratelor. Copiii mei, Joanna, şaptesprezece ani, şi Will, unsprezece ani, au aptitudini radical diferite de cele pe care le avusesem eu - fiica mea este o sportivă, iar fiul meu un artist - şi întâmpină mai multe dificultăţi şcolare decât am avut eu de înfruntat vreodată. Amândoi au dizabilităţi de învăţare semnificative. Joanna este dislexică şi detestă cititul. Will are un maldăr de probleme de procesare şi ordonare, precum şi disgrafie (un scris de mână oribil), care transformă uneori şcoala într-un calvar. Ar fi prea puţin spus că experienţa mea şcolară, în care mă achitam de obligaţii într-o manieră improvizată şi de ultim moment, nu m-a pregătit suficient ca să-i îndrum prin şcoală pe aceşti doi copii minunaţi.

Când vine vorba de propriii copii, nu reuşesc niciodată să-mi ies din tipare. Mă poticnesc mereu de anxietatea, ambiţia, iubirea şi confuzia mea privitoare la cât de mult îmi seamănă ei sau nu în nevoile şi dorinţele lor. Nu-mi pot scoate niciodată ochelarii de cal părinteşti când e vorba de copiii mei, fiindcă vederea îmi este întotdeauna afectată de istorie şi speranţă şi de iubire, de asemenea.

Fiecare părinte care-şi păstoreşte şi antrenează copilul prin şcoală trebuie să privească foarte atent la propria istorie. Care a fost realitatea experienţei voastre şcolare? Cu ce pachet de aptitudini genetice aţi intrat pe poarta acelei construcţii de cărămidă în care petreceţi atât de mult timp? Istoria voastră personală are ceva de-a face cu strategiile pe care copilul vostru le elaborează chiar acum ca să supravieţuiască în şcoală? Aţi terminat liceul cu sentimentul că sunteţi o persoană de încredere şi de succes sau v-a încercat un oarecare sentiment al eşecului? Aţi trecut pe brânci linia de sosire, uşuraţi să scăpaţi de acolo?

Le doriţi copiilor voştri ca la terminarea şcolii să fi învăţat aceleaşi lecţii profunde despre ei înşişi ca şi voi sau pentru ei vreţi ceva diferit? Măcar este opţiunea voastră?

Geniul criminal din spatele Silk Road

 

Nick Bilton
Geniul criminal din spatele Silk Road
Legendara vânătoare a creatorului celui mai mare imperiu al drogurilor de pe Dark Web
Editura Publica, 2018
traducere din engleză de Emilia Vasiliu

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Nick Bilton este corespondent special pentru Vanity Fair, publicaţie pentru care scrie despre tehnologie, politică, afaceri şi cultură. De asemenea, colaborează şi cu CNBC şi a fost editorialist şi reporter la New York Times.

De-a lungul timpului, editorialele şi articolele lui Bilton au dus la investigaţii făcute de Guvernul Statelor Unite şi au convins Agenţia Federală pentru Aviaţie din SUA să anuleze reglementarea privitoare la închiderea telefoa-nelor mobile şi a tabletelor în timpul decolării şi aterizării. Locuieşte la Los Angeles, California, alături de soţia sa, fiul lor şi câinele Pixel.

*

În 2011, Ross Ulbricht, un programator de 26 de ani, a inaugurat piaţa liberă absolută Silk Road, un site clandestin din Dark Web, unde oricine pu-tea să tranzacţioneze orice - droguri, programe de hacking, otrăvuri, paşapoarte şi bani falşi, - la adăpost de ochiul ager al autorităţilor. În cei doi ani în care guvernul american l-a vânat pe proprietarul său misterios, Silk Road a crescut rapid, transformându-se într-o afacere de 1,2 miliarde de dolari.

Ross şi-a asumat noul rol de "lord al drogurilor" şi a recurs la măsuri de protecţie drastice - inclusiv la comandarea asasinării unui fost angajat. În vre-me ce Ross plănuia să dispară pentru totdeauna, agenţii federali acţionau contratimp ca să prindă un individ despre care nici măcar nu erau siguri că există, căutând acul în carul cu fân al întregului internet.

Bazându-se pe acces exclusiv la actorii principali ai poveştii şi la două miliarde de cuvinte şi de imagini digitale lăsate în urmă Ross, Nick Bilton a creat o carte plină de întorsături de situaţie, de descoperiri norocoase şi de evitări milimetrice ale unor peri-cole. Este o poveste despre ambiţia puştiului din vecini, care a pătruns în sfera infracţională, secon-dată de conflictul dintre noua lume a susţinătorilor lumii online libertariene, anonime, descentralizate şi vechea lume a controlului exercitat de autorităţi, ordine şi respectarea legilor.

Plină de personaje memorabile şi cu un punct culminant uluitor, această carte poate să pară prea de tot ca să nu fie ficţiune. Dar totul este real.

Incredibil de captivantă. (Casey Neistat)
Impresionan-tă (New York Times)
Uluitor de bine documentată... rafinată şi strălucită... Relatarea absolută a saga Silk Road. (The Globe and Mail)
Extraordinară (HuffPost)
Chipul din spatele Dark Web. (Wired)
O lectură ca-re dă dependenţă. (Amazon Book Review)
New York Times Bestseller / Apple Best Books of 2017 / Audible Best True Crime Book of 2017 / Amazon Best Book of the Month / #1 Audible Non-Fiction Book / GoodReads Choice Awards: Best Nonfiction Books of 2017 / Amazon 100 Best Books of 2017

Fragment
Pilula roz

Roz.

O pilulă roz, micuţă, cu imaginea unei veveriţe gravate pe fiecare faţă. Jared Der-Yeghiayan nu-şi putea lua ochii de la ea.

Stătea într-o cameră de corespondenţă fără ferestre, iar legitimaţia de la Departamentul de Securitate Internă îi atârna de gât, luminată de becurile cu halogen de deasupra lui. La fiecare 30 de secunde se auzeau avioanele care brăzdau cerul. Jared părea a fi un adolescent în hainele lui prea mari, cu tunsoarea cazonă şi ochii căprui naivi.
- Am început să primim câteva dintr-astea în fiecare săptămână, îi spunea colegul său Mike, un poliţist de frontieră bine făcut, în timp ce îi înmâna plicul în care venise pilula.

Plicul era alb şi pă-trat, cu un singur timbru perforat, lipit în colţul din dreapta, sus. Pe triunghiul care închidea plicul scria HIER ÖFFNEN. Sub acele două cuvinte era traducerea, DESCHIDE AICI. Nu-mele destinatarului, scris cu negru, era DAVID. Destinaţia era o casă de pe West Newport Avenue din Chicago.

Era exact ce aştepta Jared încă din iunie.

Avionul în ca-re se afla plicul, zborul 611 operat de KLM, aterizase pe Aeroportul Internaţional O'Hare din Chicago cu câteva ore mai devreme, după un drum de patru mii de mile început în Olanda. În timp ce pasa-gerii obosiţi se ridicau şi îşi întindeau braţele şi picioarele, la câţiva metri dedesubt, bagajele lor erau descărcate din avionul Boeing 747. Valize de toate formele şi dimensiunile erau împinse într-o direcţie, iar vreo 40 de recipiente albastre, pline de corespondenţă inter-naţională, erau trimise într-alta.

Acele recipiente albastre - angajaţii din aeroport le numeau "uniforme medicale" (în original scrubs, referire la nuanţa de albastru comună uniformelor personalului din spitale şi recipientelor pentru corespondenţă - n.t.) - erau transportate cu maşina de-a lungul pistei până la un centru uriaş de sortare şi depozitare a corespondenţei aflat la cincisprezece minute depărtare. Con-ţinutul lor - scrisori către cei dragi, documente şi acel plic alb pătrat cu pilula roz ciudată - urma să treacă prin acea clădire, prin vamă şi prin arterele logistice ample ale serviciului poştal al Statelor Unite. Dacă totul mergea conform planului, aşa cum se întâmpla în cea mai mare parte a timpului, acel plic micuţ cu droguri, la fel ca multe altele asemenea, avea să treacă neobservat.

Dar nu astăzi. Nu pe 5 octombrie 2011.

Până spre seară, Mike Weinthaler, poliţist va-mal, îşi începuse deja ritualul zilnic de la muncă, turnându-şi o cană uriaşă de cafea şi deschizând recipientele albastre pentru a se uita după orice ar fi părut ieşit din comun: un colet cu o mică umflătură, o adresă de retur care părea falsă, sunetul unui înveliş de plas-tic din interiorul unui plic de hârtie - absolut orice i se părea dubios. Nu era nimic ştiinţific în asta. Nu existau scanere cu tehnologii sofisticate sau prelevări de probe pentru reziduuri. După un deceniu în care e-mailul transformase corespondenţa fizică în ceva demodat, bu-getele alocate serviciilor poştale fuseseră decimate. Tehnologia extravagantă era un deliciu rar, alo-cat investigării coletelor de mari dimensiuni. Iar câinii din Chicago care verificau după miros cores-pondenţa - Shadow şi Rogue - erau aduşi doar de câteva ori pe lună. În schimb, cei care cercetau recipientele pur şi simplu băgau mâna înăuntru şi se bazau pe instinctele proprii.

La 30 de minute după ce îşi începuse rutina de scotocit, plicul alb pătrat i-a atras atenţia lui Mike.

L-a ridicat în lumina becurilor de dea-supra. Adresa de pe faţă fusese tipărită, nu scrisă de mână. De regulă aşa ceva era un indiciu pen-tru agenţii vamali că ceva nu era cum trebuie. Aşa cum ştia Mike, adresele sunt de regulă tipărite doar în cazul corespondenţei de afaceri, nu şi pentru cea personală. Pachetul avea şi o mică umflă-tură, ceea ce era suspect în condiţiile în care venea din Olanda.

Mike a înşfăcat un dosar pentru dovezi şi un formular 6051S pentru confiscări care să îi permită să deschidă plicul în mod le-gal. A înfipt un cuţit în interior şi l-a desfăcut ca pe un peşte, scoţând dinăuntru o punguţă de plastic cu o pastilă mică de ecstasy. Mike lucra în departamentul vamal de doi ani şi era pe deplin conştient că, în condiţii normale, nimănui din guvernul federal nu i-ar fi păsat vreun pic de o singură pastilă amărâtă. Exista o regulă nescrisă, pe care o ştia fiecare angajat guvernamental din Chicago, respectiv că agenţii antidrog nu preluau cazuri în care era vorba de mai puţin de o mie de pastile. Procuratura ar fi râs de o astfel de investi-gaţie. Erau capturi mai mari de prins.

Însă Mike primise instrucţiuni clare de la cineva ca-re aştepta o pastilă exact ca aceasta: de la agentul Jared Der-Yeghiayan.

Cu câteva luni mai devreme, Mike dăduse peste un plic ilicit similar, care se îndrepta spre Minneapolis. A pus mâna pe telefon şi a sunat la biroul de investigaţii vamale din cadrul Departamentului de Securitate Internă din incinta aeroportului, aşteptându-se într-o anumită măsură să fie luat peste picior sau să i se închidă în nas, ca de obicei. Dar agentul care i-a răspuns a fost surprinzător de receptiv. La acel moment, Jared era angajat de doar două luni şi nu cunoştea mersul lucrurilor.
- Nu pot să iau un avion până la Minneapolis ca să vor-besc cu cineva despre o singură pastilă, i-a spus Jared. Deci dă-mi un telefon dacă prinzi ceva în zona mea, în Chicago. Aşa aş putea să merg până acolo şi să discut direct cu cineva de la adresa respectivă.

Patru luni mai târ-ziu, când Mike a găsit o pastilă care trebuia să ajungă la Chicago, Jared s-a grăbit să vină să o vadă.
- De ce te interesează asta? l-a întrebat Mike pe Jared. Toţi ceilalţi agenţi refuză; lumea îmi refuză de ani buni cazurile de metamfetamină şi heroină. Şi totuşi, tu vrei această singură pastiluţă?

Jared ştia foarte bine că putea să nu fie nimic. Poate că vreun puşti idiot din Olanda le trimitea câtorva prieteni nişte MDMA (abreviere pentru 3,4-¥Metilen-dioxi-amfetamin£ă - denumirea ştiinţifică a drogului cunoscut ca ecstasy - n.t.). Dar în acelaşi timp se întreba şi de ce fusese trimisă într-o călătorie atât de lungă o singură pastilă şi de unde îi cunoşteau pe des-tinatari cei care trimiteau pachete atât de mici de droguri. Părea ceva ciudat în treaba asta.
- S-ar putea să fie mai mult decât pare, i-a spus Jared lui Mike în timp ce lua în primire plicul. Urma să aibă nevoie de el pentru a-l arăta "dădacei" lui.

Fiecărui agent începător din Departamentul de Securitate Internă i se aloca o "dădacă" - un ofiţer preparator - în primul an de activitate. Era vorba despre un agent cu mai multă experienţă, care ştia cum merg lucrurile, care se asigura că nu intri în belele prea mari şi care adesea te făcea să te simţi de tot rahatul. Jared trebuia să îşi sune bona în fiecare dimineaţă şi să îi spună ce plănuia să facă în acea zi. Singura diferenţă faţă de gră-diniţă era că acum avea la el un pistol.

Deloc surprinzător, ofiţerului preparator al lui Ja-red nu i s-a părut deloc importantă o singură pastilă şi a trecut o săp-tămână până când măcar să accepte să meargă cu mai tânărul său coleg pentru o discuţie la faţa locului - să bată la uşa celui care se presupunea a fi destinatarul şi, preferabil, să şi vorbească cu acea persoană.

În acea zi, Jared conducea modelul Crown Victoria pe care îl primise de la guvern prin zona de nord a oraşului Chicago, iar micul cub Rubik pe care-l purta ca breloc pendula înainte şi înapoi. La radio asculta ştiri din domeniul sportiv: echipe-le Cubs şi White Sox fuseseră eliminate din lupta pentru titlu, dar cei de la Bears se pregăteau pen-tru un meci cu Lions. În timp ce asculta acestea, a intrat pe West Newport Avenue, un şir lung de clădiri cu două niveluri. Jared cunoştea bine acest cartier al clasei muncitoare. În copilărie urmărise meciuri de baseball la Wrigley Field, aflat în apropiere. Dar acum era Hipsterville, plin de cafenele pretenţioase, restaurante şic şi în care, aşa cum descoperea în acel moment, oamenii primeau aca-să droguri, prin poştă, din Olanda.

Era pe deplin conştient cât de ridicol părea în ochii agentului experimentat care îl însoţea. Se aflau într-una dintre cele mai sigure zone ale oraşului pentru a lua pe cineva la întrebări din cauza unei singure pilule de ecstasy. Dar lui Jared nu îi păsa de ce credea supervizorul lui; avea o bănuială că era vorba despre mai mult decât o pastiluţă. Doar că nu ştia - încă - despre ce era vorba.

A găsit adresa şi a oprit, cu supraveghetorul chiar în spatele lui. Au urcat scările şi Jared a bătut la uşa apartamentului cu numărul unu. Să baţi la uşă era partea uşoară. Să faci pe cineva să vorbească urma să fie o provo-care complet diferită. Destinatarul plicului putea să nege cu uşurinţă că ar fi fost pentru el pachetul. Atunci totul s-ar fi terminat.

După 20 de secunde, uşa s-a deschis şi dinăuntru s-a ivit un tânăr slăbuţ îmbrăcat în blugi şi tricou. Jared i-a arătat legitimaţia, s-a prezentat ca agent al Departamentului de Securitate Internă şi a întrebat dacă David, bărbatul al cărui nume era tipărit pe plicul alb, se afla acasă.
- E la serviciu mo-mentan, a răspuns tânărul, deschizând uşa mai larg. Dar eu sunt colegul lui de cameră.
- Pu-tem să intrăm? a întrebat Jared. Am vrea doar să vă punem câteva întrebări.

Colegul de cameră a fost de acord şi s-a dat la o parte, lăsându-i să intre, apoi s-au îndreptat spre bucă-tărie. Jared s-a aşezat, apoi a scos un pix şi un carneţel:
- Colegul tău primeşte multe pachete prin poştă? l-a întrebat el.
- Mda, din când în când.
- Ei bine, a spus Jared privindu-l pe agentul prepa-rator, care stătea tăcut în colţ şi cu braţele încrucişate. Am găsit acest pachet care îi era adresat şi înăuntru se aflau nişte droguri.
- Mda, ştiu despre asta, a răspuns cu nonşalanţă colegul de cameră.

Jared a fost uluit cât de relaxat recunoscuse tânărul că primea droguri prin poş-tă, dar a continuat interogatoriul, întrebând de unde primea acele droguri.
- De pe un site.
- Ce site?
- Silk Road, a spus colegul de cameră.

Jared l-a privit fix, confuz. Silk Road? Nu mai auzise niciodată de el până atunci. De fapt, Jared nu mai auzise niciodată de vreun site de unde se puteau cumpăra online droguri şi se întreba dacă era el un boboc care habar n-avea de nimic sau dacă aşa se cumpărau atunci droguri în Hipsterville.
- Ce este Silk Road? a întrebat Jared, încercând să nu pară prea neştiutor, dar reuşind total contrariul.

Şi colegul de cameră slăbuţ a început să explice rapid ce însemna Silk Road, cu o viteză similară avioanelor care aterizează la O'Hare.
- Poţi să cumperi orice drog posibil de pe acel site, i-a spus acesta.

Pe unele le testase cu colegul de cameră - inclusiv marijuana, metamfetamină şi micile pilule roz de ecstasy care veneau, săptămână de săptămână, cu zborul 611 operat de KLM. Pe măsură ce Jared îşi nota în carneţel, colegul de cameră continua să vorbească în ritm alert. Drogurile se plă-teau cu o valută digitală numită Bitcoin şi făceai cumpărături sub protecţia anonimatului prin interme-diul unui browser numit Tor. Oricine putea să intre pe site-ul Silk Road, putea să aleagă dintre sute de sortimente de droguri disponibile şi le putea achita acolo, iar câteva zile mai târziu i le aducea poştaşul şi le găsea în cutia poştală. Apoi trăgeai pe nas, inhalai, înghiţeai, beai sau îţi injectai ce-ţi comandaseşi.
- E ca Amazon, a spus co-legul de apartament, doar că pentru droguri.

Jared era uimit, dar uşor sceptic în privinţa existenţei acestei pieţe virtuale în negura internetului. Va fi închis în mai puţin de o săptămâ-nă, s-a gândit el. După încă vreo câteva întrebări, i-a mulţumit tânărului pentru timpul acordat şi a plecat alături de colegul lui, care nu scosese niciun cuvânt.
- Tu ai auzit de acest Silk Road? l-a întrebat Jared pe agentul supervizor în timp ce se întorceau la maşinile lor.
- A, da, a răspuns acesta deloc impresionat. Toată lumea a auzit de Silk Road. Trebuie să fie sute de cazuri în lucru legate de el.

Jared, oarecum ruşinat că recunoscuse că nu ştia nimic despre asta, nu s-a lăsat descurajat.
- Am de gând să cercetez oricum proble-ma şi am să văd ce pot să aflu, a spus el.

Bărbatul mai în vârstă a ridicat din umeri, s-a urcat în maşină şi a plecat.

O oră mai târziu, Jared s-a închis în biroul lui fără ferestre şi s-a aşezat la calculatorul de serviciu; i s-a părut că a durat o veşnicie să i se deschidă anticul Dell. A început să caute investigaţii în curs despre Silk Road în baza de date a Departamentului de Securitate Internă. Dar, în mod surprinzător, nu a găsit niciun rezultat. A încercat alte cuvinte-cheie şi variaţiuni ortografice pentru numele site-ului. Nimic. Poate un alt câmp? Tot nimic. Era nedumerit. Nu existau "sute de cazuri în lucru" despre Silk Road, aşa cum susţinuse supervizorul lui. Nu era nici măcar unul.

Jared a stat puţin pe gânduri şi apoi a hotărât să apeleze la a doua cea mai bună tehnologie pe care o are la dispoziţie orice lucrător la stat atunci când are de căutat ceva important: Google. Primele câteva rezultate erau site-uri de istorie care vorbeau despre vechea rută comercială dintre China şi Mediterană. Dar, pe la mijlocul paginii, a văzut un link către un articol scris la începutul lunii iunie a acelui an pe Gawker, un blog cu ştiri şi bârfe, iar în articol se spunea că Silk era "site-ul underground de pe care se putea cumpăra orice drog posibil". Acel articol de blog afişa capturi de ecran de pe o pagină web care avea o cămilă verde într-un colţ. De asemenea, arăta poze cu tot felul de droguri, 340 de "anunţuri" în total, inclusiv haşiş afgan, iarbă Sour 13, LSD, ecstasy, bile de cocaină şi heroină neagră. Vânzătorii erau de peste tot din lume; la fel şi cumpărătorii. Cred că e o glu-mă, şi-a spus Jared. Atât de uşor este să cumperi droguri online? Apoi şi-a petrecut restul zilei şi cea mai mare parte a serii citind tot ce-a găsit despre Silk Road.

În weekend, în timp ce trecea cu maşina pe lângă Chicago, împreună cu soţia şi fiul lui, îndreptându-se de la un târg de antichităţi la altul (ritual pe care îl respecta în fiecare săptămână), se tot gândea la site-ul cu droguri, experimentând o stare aproape catatonică din cauza frământării. Jared conştientizase că, dacă toată lumea putea să cumpere droguri de pe Silk Road, atunci toată lumea ar face-o, începând cu cei din clasa de mijloc din zona de nord şi până la puştii care creşteau în inima oraşului Chicago. Iar dacă acum se aflau la vânzare pe site droguri, de ce nu ar urma şi alte obiecte de contrabandă? Poate că urmau arme, bombe sau otrăvuri. Poate, şi-a închipuit el, ar putea fi folosit de terorişti pentru un alt atentat precum cel din 11 septembrie 2001. Uitându-se în oglinda retrovizoare la fiul lui, care dormea pe bancheta din spate, aceste gânduri îl paralizau.

Dar de unde poţi să începi pe internet, într-o lume a anonimatului absolut?

În cele din urmă, aproape de finalul weekendului, Jared a înce-put să-şi contureze o idee despre cum ar fi putut aborda cazul. Ştia că urma să fie muncă multă şi de uzură, dar exista posibilitatea să ajungă, în cele din urmă, şi la creato-rul site-ului Silk Road.

Dar să descopere drogurile şi să identifice vânzătorii de droguri, chiar şi pe fondatorul Silk Road, urma să fie ceva uşor prin compara-ţie cu provocarea de a-l convinge pe supervizorul lui să îl lase să lucre-ze la acest caz bazat pe o singură pastiluţă roz. Chiar dacă putea obţine aprobarea şefului său, Ja-red trebuia să convingă şi Procuratura să îl susţină în demersul de căutare. Şi nu exista niciun pro-curor pe întreg teritoriul Statelor Unite care să accepte să se ocupe de un caz bazat doar pe o singu-ră pastilă amărâtă de orice. Toate acestea erau amplificate de faptul că Jared, în vârstă de 30 de ani, era cât se putea de novice. Şi nimeni nu lua vreodată în serios - niciodată! - un începător.

Avea nevoie de un plan prin care să-i convingă pe toţi că era vorba despre mai mult decât o singură pastilă roz.

Până luni dimineaţă concepuse un plan pe care spera că şeful lui nu îl putea ignora. A tras adânc aer în piept, a intrat în biroul supervi-zorului său şi s-a aşezat.
- Ai un minut liber?, l-a întrebat în timp ce arunca pe birou plicul alb. Trebuie să-ţi arăt ceva important.