Panteon român

 

Iosif Vulcan
Panteon român
Editura Vremea, 2021
 
 

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Fragmente

Mihail Kogălniceanu
  

Istoria este "magistra" vieţii omeneşti. Ea ne arată erorile şi faptele cele bune ale trecutului, ne dă lecţii pentru viitor, ne îndeamnă şi ne entuziasmează a ne împlini bine chemarea ce avem ca indivizi, ca naţiune şi ca omenire. Cu distingere (cu precădere - n.r.) istoria naţională este unul din cele mai scumpe tezaure ale unui popor; ea e, cum o numeşte Kogălniceanu, marele sacerdot al cugetării, flacăra religiei, a patriei şi a artelor.

Pe lângă aceasta elocinţa şi ştiinţa de stat sunt condiţii fără de care un popor nu poate figura în corul naţiunilor.

Cel ce iubeşte aceste ştiinţe desigur se va interesa să cunoască mai de aproape, cel puţin atâta cât putem arăta aci, datele principale din viaţa acestui bărbat, al cărui nume este poporal (cunoscut - n.r.) nu numai românilor, dar este un nume european.

M. Kogălniceanu e născut în 1806 în Moldova. La înfiinţarea armatei române îmbrăţişă cariera militară. Pe la anul 1834 fu trimis de părinţii săi spre a-şi continua studiile în Germania. El se ocupă aici principalmente cu jurisprudenţa; mintea lui cea vastă îmbrăţişă toate ştiinţele şi mai cu seamă ştiinţa istoriei. Astfel, încă fiind student, edită în Berlin, la 1837, Istoria României şi a Moldovei, scrisă în limba franceză (Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens, Berlin, 1837 - n.r.), după ce mai întâi parcurse toată Germania şi o parte a Franţei, ca să cerceteze şi să-şi adune materialul necesar. Domnul Moldovei, apreciind calităţile sale intelectuale, mai ales că acolo era emulul şi colegul a doi fii ai săi, îi dădu ranguri succesive de înaintare, încât, la 1838, când s-a întors în ţară, fu aplicat ca adjutant domnesc şi maior. Mai târziu câştigă titlul de colonel. Aici el începu a-şi dezvolta spiritul şi capacitatea sa imensă. El îşi făcu o tipografie în care, pe lângă Buletinul oficial al statului, ce i se dăduse în întreprindere, deschise era publicaţiilor literare. Fondă Arhiva română (Arhiva românească, 1840, 1845 - n.r.), prima publicaţie periodică care vorbi românilor despre originea lor, şi începu a scoate la lumină documente istorice preţioase. Tot atunci întreprinse (cu colaborarea puţinilor scriitori ce dezvoltau talente, care mai în urmă merseră tot crescând) o foaie intitulată Dacia literară.

Dar această foaie, ca toate producţiile naţionale persecutate de protectoratul Rusiei, neputând duce viaţă lungă, Kogălniceanu nu încetă a urmări ideea sa pentru dezvoltarea literaturii. În curând se văzu apărând foaia Propăşirea, în colaborare cu Alecsandri, C. Negri şi Ion Ghica, dar în care se vedea domnind spiritul lui Kogălniceanu. Această foaie a făcut educaţia politică a junimii şi a silit guvernul lui Mihail Sturdza a decreta actul de emancipare a ţiganilor, la 31 decembrie 1843.

Foaia sătească a ieşit, de asemenea, sub redacţiunea (îngrijirea - n.r.) sa.

Totodată Kogălniceanu a îmbrăţişat profesiunea de avocat; el, pentru prima oară, dădu în Iaşi idee despre ceea ce se numeşte elocinţa parlamentară; mai multe predări (pledări - n.r.) în procese de interes comun îi făcură o reputaţie mare; până la el nimeni nu cutezase a vorbi contra injustiţiei tribunalelor şi a judecătorilor.

În anul 1843 începu a preda ca profesor istoria românilor în Academia Mihăileană din Iaşi, cu care ocaziune ţinu renumitul discurs de introducere în istoria naţională. Urmă însă numai în semestrul de iarnă al aceluiaşi an şi pentru diverse împrejurări fu silit a întrerupe acest curs spre dauna istoriei noastre.

La 1848, persecutat şi el de guvernul despotic de atunci, emigră la Cernăuţi. Acolo publică o broşură foarte remarcabilă intitulată Dorinţele moldovenilor (Dorinţele partidei naţionale în Moldova - n.r.). Această operă contribui la răsturnarea lui Sturdza, ce ajunsese odios moldovenilor.

Cu venirea lui Grigore Ghica la domnia Moldovei, deschizându-se o eră de justiţie şi dezvoltare naţională, Kogălniceanu progresă în cariera sa şi străluci în mai multe funcţii publice, din care se vedea că el este primul om politic al Moldovei.

După ce în mai mult de zece ani de muncă, cum spune Dânsul, adună cu multă grijă şi cu multe dificultăţi manuscrisele cronicelor române, ce stăteau afundate de secole în pulberea mânăstirilor şi în locuri expuse pieririi, urmărind această lucrare salutară chiar şi în exil şi închisoare, publică, în fine, la 1852, o colecţie a cronicelor române, intitulată Letopiseţele Ţării Moldovii (vol. I, 1852; vol. II şi III, 1845, 1846 - n.r.); această lucrare uriaşă este una din cele mai preţioase pentru români şi care, împreună cu Şincai şi Petru Maior, ca o biblie sfântă a naţionalităţii noastre n-ar trebui să lipsească din nicio familie, din nicio casă română.

Lui i se datorează lucrări remarcabile asupra ţiganilor, asupra originii, limbii lor etc.

Dl Kogălniceanu a colaborat, de asemenea, la Arpa (titlul corect este Alăuta românească - n.r.), la Albina, la România literară, fundată de V. Alecsandri la anul 1855.

După Tratatul de [la] Paris, care scăpă principatele de protectoratul rus, Kogălniceanu fu unul din cei mai mari şi mai învăpăiaţi luptători în chestiunea Unirii. Folosindu-se de libertatea presei decretată atunci de Grigore Ghica, scoase la lumină Steaua Dunării, în care luptă pentru marea idee ce era destinată a se realiza. După restabilirea cenzurii însă acest ziar încetă de a se mai publica la Iaşi; dar reapăru după câteva luni în limba franceză la Bruxelles, unde s-a continuat până la 1859.

La 1857 fu ales deputat la Divanul ad-hoc al Moldovei, unde s-a distins ca autorul mai multor rapoarte importante.

De aci înainte omul de stat este cunoscut prin dis cursurile şi lucrările sale publicate prin foile publice şi oficiale; el se înălţă pre treptele gloriei din ce în ce mai mult. Fu numit ministru în Moldova, în care timp s-a făcut în Iaşi Universitatea, două gimnazii şi mai multe şcoli primare în toată ţara. După realizarea Unirii definitive, ca primul ministru al României, cum îl numea poporul, a creat în istoria României renumita epocă de la 2 mai 1864, când s-a adus lege pentru împroprietărirea ţăranilor.

În 1867 fu ales deputat în Cameră şi s-a distins prin interpelaţiunea făcută guvernului pentru felicitarea făcută ministerului maghiar de către ministrul Ion Ghica.

M. Kogălniceanu a contribuit la întemeierea industriei în România, prin stabilirea unei fabrici de pănură (postav) la Neamţ, în Moldova, singura fabrică pe care o posedă astăzi România.

Merituoasele sale titluri sunt aşadar: ca istoric naţional, ca publicist, ca mare bărbat de stat şi putem zice ca primul orator al României.

Ca să dăm o idee de elocinţa d-lui Kogălniceanu, ne permitem a face aici un mic extras din broşura d-lui Alexandru Urechia despre oratorii români.

"Văzurăţi d-voastre marea în sublima sa lărgime?... Apa e liniştită, valurile abia încreţesc suprafaţa ei... luntrea păşeşte alene cu ventrelele îndoite şi abia mişcate de adierile răcoroase... Deodată vântul se ridică, valurile se nalţă, se lovesc, mugesc, barca pe valuri acum se urcă spre vârfuri de munţi apoşi, acum măsură prăpastia deschisă... Furtuna sporeşte, muge, urlă... un fulger... barca e pierdută... nu!... furtuna se alină, valul se cadenţează mai liniştit şi iacă malul... ţărmul înflorit!... Aşa e elocinţa d-lui Kogălniceanu, una după alta furtunoasă şi liniştită... am palpitat din emoţiile sale, am şters lacrimi când lacrimi îneca vocea lui... Atlet cu aluri libere, cuvântul d-lui Kogălniceanu luptă corp la corp şi dacă inamicul, mult la număr, nu era terasat, erau însă smulse, sfâşiate bucăţi laurele ce şi le punea pe frunte.

Elocinţa d-lui Kogălniceanu rezultă după noi:

Din puterea şi nimerita orânduire a argumentelor; dintr-o excepţională cunoştinţă a lucrurilor şi a oamenilor; dintr-o elocuţiune uşoară, pururea la înălţimea cugetării; şi din întrebuinţarea figurilor de cugetare în loc de figurile tropice şi de cuvinte.

În deplina posesiune a limbii sale, a unei limbi clare, precise, acum dulce, acum nervoasă, el face din tot cuvântul o icoană a unui lucru, a unei idei. Aci nu sunt cuvinte de prisos. Acum cuvintele se îngrămădesc ca să insiste asupra cugetării [pe] care vrea să o sublinieze, acum alunecă repede asupra cugetării ce displace şi îl vezi jucându-se în sânul chiar al furtunilor cugetării... Ceea ce dă o deosebită putere cuvântării d-lui Kogălniceanu este şi memoria cea admirabilă ce are şi care la trebuinţă fără nici o ezitare îi pune sub mână argumentum ad hominem.

Galii reprezentau elocinţa sub chipul lui Hercule, târând de vârful limbii sale o mulţime de popoare încătuşate de urechi. Aceasta e icoana oratoriei lui Kogălniceanu."

România are de a aştepta încă mult de la Dânsul. Naţiunile care nasc astfel de fii trebuie să se mândrească de ele însele şi să spere în bunul lor destin.

Anastasie Panu
 
  

Unul din acei bărbaţi devotaţi cu toată inima lor cauzei sfinte a naţiunii, de care foarte puţini avem, unul din străluciţii indivizi care prin splendoarea şi tăria spiritului lor au ştiut înălţa din întunericul neştiinţei la culmea ştiinţelor celor mai frumoase, mai salutare, unul din acei energici apărători ai drepturilor apăsaţilor, ai demnităţii naţiunii române, care până la ultima lor suflare merg înainte fâlfâind şi ridicând stindardul progresului, ducând înainte făclia culturii şi anunţând viaţa acelora ce sunt gata a-i urma, în fine, unul din acei martiri ai cauzelor 76sfinte, care în toată viaţa lor au asudat pentru alţii, au ajutat pe fiecare, numai de ei înşişi s-au ştiut uita..., cetăţean distins, avocat eminent, orator rar şi mai presus de toate diplomat mare şi energic.

Anastasie Panu de fericită memorie s-a născut în Iaşi la anul 1821, adică chiar pe timpul deşteptării României apăsate de fanarioţii greci. Tată-său, Panaite Panu, de origine macedoromână, era secretar la Mitropolia din capitala Moldovei, mama lui Anastasie era vară bună cu mitropolitul Sofronie Miclescu.

Ştim bine că pe timpul acela instituţiile şcolare erau într-o stare foarte primitivă; deci Anastasie Panu n-a putut să primească vreo instrucţiune sistematică. El şi-a făcut învăţăturile în institutul privat al lui Cuculi din Iaşi, unul dintre cele mai bune institute private ce s-a putut afla pe timpul acela.

Dar, cu toate acestea, foarte puţini bărbaţi celebri au putut să aibă cunoştinţe mai frumoase şi o învăţătură mai întemeiată decât acest bărbat mare al naţiunii noastre. El, pe lângă talentul său cel rar şi strălucit, mai poseda şi o ardoare nemărginită pentru tot ce e sfânt, nobil şi frumos şi această ardoare îl îndemna să studieze necontenit. Orele de repaus ale sale erau orele studiului celui mai serios.

Cariera sa şi-a început-o ca amploiat (funcţionar - n.r.) într-o funcţie inferioară. Adică, la anul 1840 ieşind din şcoală, sub domnirea lui Mihai Sturza, fu numit judecător la Tribunalul de Huşi, în judeţul Fălciilor, şi ca atare numaidecât se distinse prin iubirea sa de dreptate şi înaintarea naţiunii. Cu toate că ministrul de atunci opri orice reformă, orice înnoire în cele oficioase, Panu neîncetat lucra pentru transformări corespunzătoare spiritului timpului înaintător (avansat - n.r.) şi înainte de toate se strădui să introducă cuvinte româneşti în locul celor străine, care se încuibaseră peste măsură, mai ales în limba administraţiei, apoi pentru iubirea sa de dreptate, ceea ce era o raritate mare pe timpul acela. Curând îşi câştigă stima şi iubirea poporului şi din această cauză guvernul, vrând-nevrând, adeseori l-a întrebuinţat, trămiţându-l ca jude împăciuitor (judecător de pace - n.r.) în mai multe cauze, care, prin tactica lui cea fină şi vorbirile sale cele mai înţelepte şi convingătoare, încetară a mai fi obiect de ceartă şi procese întinse în decursul mai multor ani. El le rezolva aşa că ambele părţi litigante se simţeau mulţumite.

Dar ar trebui să scriem tomuri întregi pentru ca să putem arăta activitatea lui Panu şi chiar în fazele cele mai principale. Vom căuta dar ca în acest cadru mărginit să amintim câteva fenomene mai distinse din viaţa laborioasă a acestui bărbat mare.

Ca amploiat, vedem că de la funcţiile cele mai inferioare graduat s-a înălţat la cele mai superioare, dar această înaintare nicicând n-a fost ajutată de protecţie, căci fiind născut din sânul poporului, nicicând n-a putut să se razeme pe favorurile destinate castelor privilegiate, ci numai pe propria sa putere spirituală, care însă a fost prea destul ca să ocupe cariera sa cu demnitate. La anul 1857 luă parte, ca deputat, în Adunarea ad-hoc. Activitatea lui în aceasta adunare e dată acum istoriei (aparţine acum istoriei - n.r.); numaidecât apoi, în 1858, ajunse în locotenenţa domnească. Cu acest post a culminat gloria lui Anastasiu Panu şi această stea glorioasă nicicând după aceea nu a mai scăzut, căci razele ei tot din acea înălţime a încins (cuprins - n.r.) persoana-i preastimată.

El a fost cel mai devotat ideii mari de a uni Principatele române, el a fost unul din acei bărbaţi atât de mari, precât şi de rari, care se ştiu înălţa mai presus de interesele private ale sale, ale ţinutului sau chiar şi ale ţării sale. El a îmbrăţoşat (îmbrăţişat - n.r.) cauza naţiunii întregi, a lucrat pentru consolidarea României. Această dorinţă a fost visul de aur al acestui patriot extraordinar.

Să spunem că a mai luat parte la guvern şi sub domnia (în original, "domnirea" - n.r.) lui Cuza ca prim-preşedinte în ministerul cel mai liberal. După unirea totală a României, sub un singur guvern, pe A. Panu îl vedem ca deputat în corpul legislativ din Bucureşti, unde, împreună cu M. Kogălniceanu, s-a luptat pentru libertatea, pentru consolidarea şi gloria României.

Mai în urmă, zdruncinat în corp şi spirit după atâtea lucrări, se retrase în viaţa privată. Atunci îşi aduse aminte şi de sine, de restaurarea sănătăţii sale. Era însă târziu acum. Trecând prin atâtea dregătorii mari, nici atâta nu a ştiut să se îngrijească de sine, ca la bătrâneţe să poată vieţui fără grijă. Aceasta a putut fi singura eroare a lui Panu, dar el ştia să se îngrijească numai de naţiune şi aşa trebuia să aibă şi el soarta apostolilor. Avu să se lupte cu mizeria cea mai mare, până când, în vara trecută, trecu şi el la cei fericiţi, repauzând (dormind somnul de veci - n.r.) în Viena, abia în etate de patruzeci şi şase de ani. Zelosul nostru conaţional, dl neguţător din Viena B.G. Popovici, împreună cu stimabila-i doamnă, alinară până în minutul cel mai de pe urmă durerile acestui ilustru român, care, în fine, îşi dădu sufletul în braţele lor iubitoare.

Guvernul României se îngriji să ducă corpul lui în patrie şi i-a dat cea mai cuvenită onoare la înmormântare, care atunci era serbarea dureroasă a naţiunii întregi.

Dora d'Istria
 
 

Un nume foarte cunoscut publicului cult al lumii civilizate; numele unei celebre dame, care e un fenomen rar pe ceriul culturii îmbrăţişate de toate naţiunile mai înaintate. O stea strălucitoare ce a răsărit din întunericul Orientului, răspândind lumina binefăcătoare să atragă atenţiunea Occidentului. Dora dʼIstria e numele literar al unei dame învăţate şi, ce e mai de interes pentru noi, aceasta doamnă admirată de întreaga lume civilizată e brava fiică a României. Omagiul distins cu care e onorată această damă strălucită nu e numai o afecţiune de admirare cu care suntem îndătinaţi a întimpina o femeie cultă, ci e recunoştinţa cu care suntem datori a stima pe cei mai celebri învăţaţi, pe cele mai strălucite genii - căci doamna Dora dʼIstria ocupă acea culme înaltă a ştiinţelor, unde numai geniile cele mai rare, talentele cele mai strălucite şi zelul cel mai înflăcărat pentru cultură pot să ajungă.

În anii cei dintâi ai domniei regelui de Prusia, Frederic Wilhelm IV, în curtea domnitoare din Berlin fu arătată o domnişoară frumoasă, cam de vreo şaptesprezece ani, care, prin frumuseţile-i rare, frăgezimea-i încântătoare, dar mai ales prin spiritu-i fermecător şi cunoştinţele-i rare atrase atenţia tuturor.

Aceasta tânără străină era doamna Dora dʼIstria, atunci prinţesa Elena Ghica, fata marelui ban Mihai Ghica, fratele cel mai mare al fostului domn de România, Alexandru Ghica, care, după petrecerea mai îndelungată în Veneţia, Viena, Dresda şi alte capitale mai însemnate, pentru completarea studiilor, în acel timp călătorea cu cele două fete ale sale. Aci, cu ocazia festivităţii de vară din Sanssouci, unde la dorinţa regelui luară parte mai mulţi învăţaţi excelenţi, prinţesa Elena făcu cunoştinţă cu renumitul Alexandru Humboldt, care, fiind bine dispus, vorbea despre nişte sculpturi antice şi despre alte lucruri de arte. Venerabilul învăţat chiar ţinea în mână o bucată de sculptură antică, când se apropie regele şi cercetă cu lorgneta piatra despre care era vorba şi întrebă ce inscripţie este aceea?

"Maiestate, noi avem aici o damă care cunoaşte foarte bine limba elină", zise Humboldt şi se adresă către cea mai mare din cele două d-şoare şi arătându-i inscripţia îi zise cu amabilitate: "Măria-ta, explică-ne acest oracol!" Tânăra prinţesă se înroşi, însă explică inscripţia, adăugând apoi că dl. Humboldt ar fi fost destul de galant, pentru că s-a prefăcut ca şi când n-ar fi ştiut s-o traducă.

Prinţesa Elena în acel timp avea cunoştinţe foarte întinse, cultura ei era adâncă şi serioasă; spre aceasta mult i-a fost de ajutor mama d-sale, care încă de la natură era dotată cu simţăminte nobile şi, ca o femeie foarte cultă, ştia să răsădească (în original, "să straplante" - n.r.) în frageda sa fiică gustul pentru tot ce e frumos, sfânt şi nobil. Tânăra prinţesă vorbea limbile clasice şi cele mai culte europene, cunoştea autorii cei mai străluciţi din timpul cel mai vechi şi cel mai nou.

În anul 1849 reveni în patrie, înfrumuseţată cu cunoştinţele cele mai frumoase, încât şi marele Humboldt a fost uimit de strălucitul ei spirit şi a mărturisit cu sinceritate că cunoştinţele ei filologice sunt un adevărat tezaur şi că posedă un talent nativ(în original, "originariu" - n.r.). nemaipomenit; părea ca şi cum ar dormita într-însa o misiune, o chemare mare.

Nu mult după întoarcerea în patrie, abia numără douăzeci de primăveri din viaţa sa, când frumoasă ca o roză, subtilă şi fragedă ca un înger blând, o măritară după principele Alexandru Koltzoff-Massalsky, care se trăgea din viţa uneia din cele mai vechi familii curat ruseşti. Fireşte, această căsătorie nu putea fi fericită; cerul posomorât al acestei ţări friguroase şi apăsate de forţa arbitrară, apoi soţul ei prea puţin fin şi îmbuibat de superstiţiile panrusismului erau în contrastul cel mai evident cu simţămintele fragede ale bravei românce. Nici curtea lui Nicolae I, ţarul rus, nu o putea suferi pentru întinderea ideilor aduse din Europa cultă; viaţa apăsată (grea - n.r.) a sclavilor produse în adâncul sufletului ei o dezgustare nemărginită şi se stârni în pieptul ei dorul de a zbura spre miazăzi. S-a înţeles cu soţul ei ca să se despartă frumos, principele însuşi îi dobândi paşaport ca să poată ieşi din aceasta temniţă gheţoasă.

În 26 aprilie 1855 plecă din Rusia şi în iunie ajunse în Elveţia, unde i se deschise o viaţă nouă. Ca întinerită îmbrăţişă geniul său şi se deprinse a-şi depune cunoştinţele sale mai ales în ziarele franceze. Coloanele ziarelor celor mai de frunte îi erau deschise şi a scris neobosit în limba naţiunilor culte înadins ca să atragă atenţia lumii civilizate asupra Orientului decăzut şi în special să câştige simpatia Europei pentru ţara sa. Călătoria şi petrecerea sa în Elveţia a eternizat-o prin cartea sa Elveţia germană şi suirea pe Moench, publicată la anul 1856. Această lucrare clasică făcu senzaţie plăcută; numele Dorei dʼIstria, sub care e cunoscută în lumea literară, deveni îndată popular. Nu mai puţin fu admirată energia ei ce a arătat-o la urcarea pe muntele Moench, pe care puţini călători s-au mai suit. Ea se sui pe culmea cea mai înaltă şi acolo implantă tricolorul României, ca un semn de amintire pentru iubita sa patrie şi naţiune, cărora le-a câştigat atâta glorie prin fructele strălucitului său talent. În anul 1858 publică o carte Despre viaţa monahală în Biserica orientală, prin care aşijderea se făcu renumită; critica europeană, surprinsă de cunoştinţele rare şi ideile solide ce cuprindea acest op măreţ a încoronat-o cu laurii aprecierii generale. Numele doamnei Dora dʼIstria deveni şi mai popular, când, la 1860, a publicat Femeile în Orient, pentru care, cu ocazia călătoriei sale în Grecia, avu o primire entuziastă şi fu numită membră a Academiei ştiinţifice din Atena. De atunci necontenit se ocupă cu ştiinţele, nutrind în sânul său acea dorinţă ca ostenelile sale să fie de folos mai ales României, a căreia sfântă faţă în toate scrierile pluteşte înaintea ochilor ei. Ea a scris în limbile culte, ca să-şi împlinească marea sa chemare mai cu succes, acum însă, la dorinţa generală, şi-a dat promisiunea că va scrie şi în dulcea limbă maternă. Deie cerul ca foarte curând să vedem realizată această promisiune îmbucurătoare; ne place a crede că brava româncă, care în cărţile sale de atâtea ori şi-a adus aminte cu frăgezime şi iubire de dulcea sa patrie, nu va întârzia mult cu împlinirea dorinţei celei mai intime a unei mame, care cu nerăbdare aşteaptă ca drăgălaşa sa fiică să vorbească în limba sa.

Începuturile serviciilor de informaţii

 

Francis Dvornik
Începuturile serviciilor de informaţii
Editura Meteor Press, 2021
 traducere de Mihai-Dan Pavelescu
 

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Francis Dvornik (1893-1975), în cehă František Dvorník, a fost preot şi academician catolic. Este considerat unul dintre cei mai importanţi experţi ai secolului al XX-lea în istoria slavă şi bizantină şi în relaţiile dintre bisericile din Roma şi Constantinopol.

Născut într-o familie romano-catolică în Moravia, a absolvit Facultatea de Teologie, fiind hirotonisit preot, apoi a urmat Universitatea din Paris, studiind simultan mai multe specialităţi. A absolvit în 1926 şi a obţinut diploma de doctor în litere de la Sorbona. În 1928, a devenit profesor de istorie ecleziastică la Facultatea de Teologie Catolică din Praga, unde a devenit unul dintre fondatorii Institutului de Studii Slave Praghez şi cofondator al revistei Byzantinoslavica. În 1939, a emigrat în Marea Britanie şi în 1948 a fost numit profesor de studii bizantine la Centrul Dumbarton Oaks de la Universitatea Harvard. Între 1962 şi 1965, a fost consilier pentru istorie şi ecumenism al Vaticanului. A primit titluri de doctor onorific de la universităţi din Londra şi Paris, iar papa Paul al VI-lea i-a acordat titlul onorific de monsenior.
*
Serviciile de informaţii eficiente, rapide şi fiabile au fost esenţiale pentru dezvoltarea şi prosperitatea tuturor imperiilor din istoria omenirii. Tactici şi metode diverse au fost utilizate încă de civilizaţiile antice din Orientul Apropiat şi au condus la construirea a mii de kilometri de reţele de drumuri cu posturi fortificate şi sisteme de poştă dotate cu catâri, ştafete călări şi poştalioane. Cartea este o descriere competentă a dovezilor despre metodele utilizate pentru colectarea şi transmiterea informaţiilor în Orientul Apropiat, imperiile roman, bizantin, arab şi mongol, ca şi în cnezatul moscovit. Trebuie specificat că, pentru Dvornik, "informaţiile" includ toate ştirile, nu doar pe cele de natură militară şi politică ce afectează direct statul şi planurile sale de acţiune în diplomaţie şi în războaiele cu alte state.

Spionajul militar este o ocupaţie ultrasecretă. Publicul contemporan află puţin, iar generaţiile următoare au rareori ocazia să găsească materiale în arhive, deoarece mare parte din ele sunt distruse. În astfel de condiţii, puţine au putut fi dezvăluite despre subiect, totuşi Dvornik a analizat mijloacele vizibile ale serviciilor de informaţii, în special serviciile poştale şi de comunicaţii, pentru care există măcar dovezi fragmentare din multe civilizaţii. (Cambridge University Press)

Prin acest studiu despre serviciile de informaţii şi prin conturarea contextului istoric în care au fost ele angajate, Francis Dvornik adaugă istoriei o dimensiune în general neglijată până acum şi arătă importanţa acestor servicii în făurirea istoriei. (Naval War College Review)

Fragment

I. Servicii de informaţii în Orientul Apropiat antic

Introducere - Egiptul şi hitiţii - Babilon şi Asiria - Serviciul de informaţii şi serviciul poştal regal persan - Grecii, statele elenistice, Egiptul ptolemeic.

În general, importanţa unui bun serviciu de informaţii pentru securitatea statului modern este recunoscută de oamenii de stat responsabili, deşi nu în măsura în care ar trebui. Uneori se crede că activitatea de culegere şi transmitere a informaţiilor, cu toate luminile şi umbrele sale, este o invenţie modernă. Este adevărat că progresele enorme înregistrate în ştiinţă, tehnologie şi comunicaţii începând din secolul al XVIII-lea au contribuit în mare măsură la dezvoltarea serviciilor de informaţii şi au evidenţiat importanţa lor pentru menţinerea la putere a guvernelor, ba chiar pentru existenţa statelor înseşi. Dar serviciile de informaţii nu reprezintă o invenţie modernă. Istoria lor poate fi urmărită mult în trecut, aproape până la începuturile organizării oamenilor în primele state.

Acestea au apărut mai întâi în Orientul Apropiat, care este, în multe privinţe, leagănul culturii şi al civilizaţiei umane. Egiptul Antic, Babilonul, Asiria şi Persia, ca şi Imperiul Hitit, au lăsat o moştenire bogată atât în domeniul politic, cât şi în cel cultural. Toate au dezvoltat noţiunea de monarhie ereditară absolută şi toate au asociat regalitatea cu divinitatea. Egiptul a adoptat chiar principiul unei regalităţi divine şi a pus bazele unui cult religios în cinstea sa. De asemenea, toate au conceput şi au încercat să implementeze pentru prima dată în istoria omenirii ideea unui imperiu universal, menţinut laolaltă şi condus de un monarh absolut care-şi baza dreptul pe autoritatea divină.

Conceptul de imperiu universal pe care au încercat să-l realizeze a fost, desigur, limitat de cunoştinţele geografice insuficiente din acele perioade timpurii, dar ideea de expansiune politică îşi datorează originea primilor conducători şi cuceritori puternici din văile Nilului, Eufratului şi Tigrului. Expansiunea politică a scos la iveală necesitatea obţinerii rapide de informaţii despre situaţia prevalentă în rândul vecinilor, despre reacţiile popoarelor supuse şi despre starea de spirit a cetăţenilor statului original, frecvent împovăraţi de multe taxe şi hărţuiţi de războaie. Aceste raţionamente au stat la baza creării serviciilor de informaţii. De buna lor funcţionare depindea în mare parte securitatea imperiilor şi a regimurilor politice ce creaseră necesitatea unor astfel de sisteme. Ca atare, străvechile culturi ale Nilului şi Orientului Mijlociu au lăsat moştenire începuturile primitive ale unor servicii de informaţii puse în slujba statului.

Extinderea politică pe scară largă a fost iniţiată de egipteni. După răsturnarea stăpânirii străine a hicsoşilor, a XVIII-a dinastie egipteană şi-a stabilit supremaţia asupra Nubiei, Etiopiei şi Libiei. Tutmes I (1525-cca. 1512 î.Hr.) a înaintat în Siria şi a ajuns până la Eufrat. Cuceririle sale au fost apărate şi extinse cu succes de Tutmes al III-lea. În tăbliţele de la Tell-el-Amarna, care conţin arhivele succesorilor săi Amenhotep al III-lea şi al IV-lea, ni se oferă o imagine clară a acelui prim imperiu universal care se întindea din Libia până în Babilon şi Asiria, şi din Etiopia până în Cipru şi insulele greceşti. Din 1580 până în 1350 î.Hr., imperiul a înflorit; a fost urmat de al Doilea Imperiu, întemeiat de conducătorii dinastiei a XIX-a (cca. 1319-1200 î.Hr.), ai cărui conducători celebri au fost Seti I şi Ramses al II-lea.

Ultimii conducători ai dinastiei a XIX-a au apărat cuceririle predecesorilor lor; odată cu moartea lui Ramses al II-lea, puterea de extindere a Egiptului s-a stins. A urmat apoi decăderea imperiului. Egiptul a căzut iniţial sub dominaţia libienilor şi, ulterior, sub cea a etiopienilor. În cele din urmă, noul imperiu "universal" al asirienilor a preluat stăpânirea teritoriilor cucerite cândva de faraoni şi a adăugat Egiptul la numeroasele sale provincii. Dar Asiria a fost cucerită la rândul ei de perşi.

* * *

A fost aşadar firesc ca nevoia de a afla rapid informaţii din toate provinciile imperiului despre starea de spirit a triburilor şi popoarelor vecine să fie simţită pentru prima dată în Egipt. Din păcate, nu există dovezi directe despre felul cum obţineau faraonii asemenea informaţii. Teritoriile cucerite din Asia se aflau sub controlul unui "guvernator al ţărilor de sus" şi ni s-a transmis numele primului dintr-o listă de guvernatori, un general faimos din timpul lui Tutmes al III-lea numit T'hutiy (J. H. Breasted, A History of Egypt, p. 312), ale cărui isprăvi au amuzat multe generaţii de egipteni. A capturat Iope (azi, Jaffa sau Yaffa) trimiţându-şi cei mai buni războinici în oraş ascunşi în coşuri purtate de măgari. Aventura aceasta a supravieţuit într-o fermecătoare poveste egipteană, care este probabil prototipul faimosului basm oriental "Ali Baba şi cei patruzeci de hoţi". Cel mai probabil, datoria guvernatorului era să culeagă informaţii şi să le trimită stăpânului său, însă genul acela de activitate nu i-a interesat pe egipteni şi nici nu s-au păstrat relatări care să imortalizeze isteţimea cu care T'hutiy sau succesorii săi au făcut faţă intrigilor conducătorilor învinşi şi vigilenţei vecinilor invidioşi. Nu ştim nici măcar ce îndatoriri avea un guvernator sau care erau relaţiile exacte dintre el şi mărunţii conducători locali lăsaţi să-şi conducă regatele mici potrivit datinilor locale, deşi sub stăpânire egipteană. O astfel de situaţie cerea o vigilenţă deosebită din partea guvernatorului.

Existau apoi comandanţii garnizoanelor egiptene aflate în unele dintre oraşele cucerite şi localnicii care îşi câştigau existenţa de pe urma asocierii cu egiptenii. Ei reprezentau ajutoare importante ale guvernatorului rezident şi aveau multe modalităţi de a procura informaţii sigure. Alte surse de informaţii erau nobilii, numiţi "mesagerii faraonului", care erau trimişi în ţările supuse pentru a colecta tributul. "Mesagerul faraonului" apare frecvent în inscripţiile egiptene (publicate de J. H. Breasted, Records, în special în vol. 2) şi aproape întotdeauna în funcţia sa de colectare a tributului. Din aceste inscripţii s-a aflat că el vizita în mod regulat popoarele tributare, însoţit întotdeauna de un cortegiu numeros şi de un detaşament de soldaţi egipteni. Cel mai probabil, el şi funcţionarii săi adunau toate informaţiile disponibile despre comportamentul naţiunilor tributare şi relaţiile lor cu inamicii Egiptului.

"Mesagerul faraonului" este numit uneori "primul căruţaş al maiestăţii sale", "tovarăşul picioarelor Regelui celor Două Ţări" (Egiptul de Sus şi de Jos) sau "mesagerul faraonului în fiecare ţară" (Breasted, Records, 3, nr. 592-645). Se pare că era un funcţionar cu puteri depline, similar unui ministru plenipotenţiar, şi se poate presupune că informaţiile culese de el erau transmise vizirului sau prim-ministrului. O sursă destul de evidentă de informaţii trebuie să fi fost caravanele negustorilor ce călătoreau din Babilon spre Siria, Palestina şi Egipt, pentru că, după ce Egiptul a devenit imperiu, toată bogăţia comerţului din Asia s-a îndreptat spre delta Nilului. O altă sursă de informaţii puteau fi corăbierii fenicieni, întrucât aşezările siriene de coastă se aflau sub stăpânirea egipteană, o situaţie pe care nu o agreau. Interesele comerciale majore i-au ajutat totuşi să-şi înăbuşe mândria, deoarece, ca supuşi ai faraonului, aveau acces imediat la delta Nilului, iar mărfurile lor erau căutate pe piaţa egipteană. Călătoriile lor pe mare au început să se extindă însă abia în ultimul sfert al mileniului al II-lea î.Hr., astfel încât faraonii dinastiilor a XVIII-a şi a XIX-a le-au folosit serviciile doar în mod limitat. Până când au reuşit să înfiinţeze colonii comerciale în bazinul Mării Mediterane, puterea Egiptului intrase în declin şi cei care au profitat de experienţa lor au fost asirienii. În perioada aceea îndepărtată, relaţiile comerciale ale Egiptului cu Cipru, Creta şi celelalte insule din Marea Egee au fost mai frecvente şi niciun pericol nu ameninţa imperiul din zonele respective. Faraonul avea nevoie de informaţii din Siria, Palestina şi Mesopotamia, ca şi din Nubia, aflată în sud.

În aceste condiţii, este firesc să presupunem că fortăreţele egiptene de la graniţa palestiniană jucau un rol important ca surse de informaţii. Mesageri speciali treceau prin aceste fortăreţe, purtând ordine regale, şi se întorceau cu informaţii pentru faraon. Din fericire, s-a păstrat un fragment din registrul unui funcţionar dintr-o aşezare de la graniţa palestiniană din timpul domniei lui Merneptah (1237-1225 î.Hr.) din dinastia a XIX-a, care a notat (din păcate, prea grăbit) numele şi misiunile mesagerilor speciali care poposeau în garnizoana sa în drum spre Siria. Registrul (publicat în J. H. Breasted, Records, vol. 3, nr. 630-635) ne oferă o imagine interesantă despre relaţiile dintre Siria şi Egipt în secolul al XIII-lea î.Hr. şi ilustrează în mică măsură modalitatea prin care obţineau egiptenii informaţii din Siria:

630. VI anul 3, prima lună din al treilea anotimp [luna a noua], a cincisprezecea zi: A trecut slujitorul lui Baal, Roy, fiul lui Zefer din Gaza, care avea pentru Siria două scrisori diferite: [pentru] căpitanul de infanterie Khay, o scrisoare; [pentru] regele Tirului, Baalat-Remeg, o scrisoare.

631. Anul 3, prima lună a celui de-al treilea anotimp [luna a noua], a şaptesprezecea zi: Au sosit căpitanii de arcaşi de la Izvorul Merneptah-Hotephirma, D[omnul] S[ă-l] P[ăzească], care se află [pe] munte, să [raporteze] în fortăreaţa din Tharu.

632. Anul 3, prima lună din al treilea anotimp [luna a noua], [a...] zi: S-a întors însoţitorul Thutiy, fiul lui T'hekerem din Geket; Methdet, fiul lui Sem-Baal [din] aceeaşi [aşezare]; Sutekhmose, fiul lui Eperdegel [din] aceeaşi [aşezare], care avea cu el, pentru locul unde era regele, [pentru] căpitanul de infanterie Khay, daruri şi o scrisoare.

633. V. A trecut însoţitorul, Nakhtamon, fiul lui Thara din Cetatea Merneptah-Hotephirma, D. S. P., care călătorea [către] Tirul [de Sus], care avea cu el pentru Siria două scrisori: [pentru] căpitanul de infanterie Penamon, o scrisoare; [pentru] administratorul Ramsesnakht, din această aşezare, o scrisoare.

634. S-a întors şeful grajdurilor Pemerkhetem, fiul lui Ani, din aşezarea Merneptah-Hotephirma, care se află în districtul Aram, care avea cu el [pentru] locul unde era regele, două scrisori: [pentru] căpitanul de infanterie Peremhab, o scrisoare; pentru adjunctul lui Peremhab, o scrisoare.

635. Anul 3, prima lună a celui de-al treilea anotimp [luna a noua], a douăzeci şi cincea zi: A trecut vizitiul Enwau, din marele grajd al curţii lui Binre-Meriamon [Merneptah], D. S. P. [urmează o listă de cincisprezece nume].

Este remarcabilă grija deosebită cu care funcţionarul de la frontieră îi verifica pe toţi cei care treceau prin garnizoana sa. Vigilenţa i-ar fi putut fi amplificată de faptul că faraonul Merneptah se afla pe atunci în Siria, într-o campanie care a dus, printre altele, la prădarea Israelului. Aflăm această, informaţie dintr-o inscripţie care îi celebrează victoriile în Siria şi Palestina. Prin urmare, era necesar un serviciu de informaţii atât bun, cât şi de încredere, ceea ce poate explica motivul pentru care aşa mulţi mesageri călătoreau din Egipt în Palestina şi înapoi.

O altă misivă scrisă de un funcţionar de la frontieră conţine un raport către superiorul său despre un trib de beduini edomiţi, căruia îi permisese, probabil conform unui ordin anterior, să treacă prin fortăreaţa în care se afla pentru a-şi duce vitele la păscut pe teritoriu egiptean. Cazul nu este izolat, dar în acelaşi timp, explică eforturile depuse de egipteni pentru a fi în relaţii bune cu beduinii nomazi, de la care puteau fi culese informaţii utile.

În aceeaşi inscripţie care celebrează victoria lui Merneptah în Palestina se găseşte o referinţă interesantă despre mesageri. Descriind bucuria generală din Egipt la aflarea pacificării cu succes a Siriei şi Palestinei, scribul consemnează (Breasted, Records, 2, nr. 616): "Mesagerii [au stat sub] parapetul zidurilor, adăpostiţi de soare, până la trezirea santinelelor". Faptul că mesagerii sunt identificaţi ca atare este semnificativ. Indivizii aceia, care aveau misiunea de a transmite ordinele faraonului către oficiali şi de a reveni cu informaţii de la ei, constituiau o clasă foarte importantă de funcţionari regali şi de aceea erau demni de a fi menţionaţi pe un monument comemorativ. Bucuria generală şi sentimentul de siguranţă resimţite în Egipt după victorie sunt ilustrate de faptul că mesagerii oficiali, care ar fi trebuit să fie lăsaţi imediat să intre în oraş din cauza importanţei misiunii lor, au aşteptat pe îndelete la umbra zidurilor pentru ca santinelele, de obicei extrem de vigilente, să se trezească din siestă.

Din nou însă există puţine informaţii despre modul cum erau culese informaţiile şi transmise faraonilor. Poziţia geografică a Egiptului, distanţele imense din sud şi din Nubia până la capitală, iar de acolo spre Asia, indică existenţa unui serviciu bine organizat pentru trimiterea de mesageri importanţi care să ajungă cât mai repede la palat. Mesageri "care merg spre nord sau continuă spre miazăzi, spre curte" sunt menţionaţi în relatarea lui Sinuhe, scrisă, cel mai probabil, în timpul domniei lui Sesostris I (1971-1928 î.Hr.) din dinastia 12 (Breasted, Records, 1, nr. 490-497), înainte ca Egiptul să fi devenit un imperiu puternic. Sinuhe, care după fuga sa din Egipt şi-a găsit refugiul la un şeic din Palestina de Sus, unde a devenit bogat şi puternic, subliniază cu mândrie evidentă că toţi mesagerii "veneau la el". Acest detaliu pare să indice faptul că agenţii faraonului urmau o rută regulată şi erau găzduiţi într-un fel de "popas intermediar" de oameni loiali faraonului.

Câteva incidente interesante arată că informaţii despre revolte sau tulburări au ajuns în timp util în capitala Teba. Majoritatea lor se referă la Nubia, partea sudică a Imperiului Egiptean. Documentele ce le relatează oferă în acelaşi timp, accidental, detalii despre modul de culegere a informaţiilor, despre agenţi şi expeditori. De exemplu, o inscripţie din Assuan datând din timpul domniei lui Tutmes al II-lea din dinastia a XVIII-a (Breasted, Records, 2, nr. 121)

O informez pe Maiestatea Sa după cum urmează: Ticăloşii de kuşani au început să se răzvrătească, cei aflaţi sub stăpânirea Regelui celor Două Ţări manifestă ostilitate şi încep să lovească. Locuitorii Egiptului [coloniştii egipteni din Nubia] sunt pe cale să-şi aducă vitele la adăpostul fortăreţei pe care tatăl lor a construit-o în campaniile sale... pentru a respinge barbarii rebeli... [Când această informaţie a ajuns la Teba, reşedinţa faraonului], Maiestatea Sa s-a înfuriat ca o panteră la aflarea ei...

A fost ordonată o campanie şi rebeliunea a fost zdrobită. Din text deducem că informaţia a fost expediată dintr-o garnizoană de frontieră.

Un incident similar a avut loc în timpul domniei lui Tutmes al IV-lea din aceeaşi dinastie. Faraonul se afla în palatul său din Teba şi se pregătea să aducă jertfe zeului Amon "tatăl său", atunci când (Breasted, Records, 2, nr. 826 şi următoarele) "cineva a venit să-i spună Maiestăţii Sale: poporul negru vine de deasupra lui Wawat1 şi a plănuit o revoltă împotriva Egiptului. Îi adună pe toţi barbarii şi rebelii din alte ţări." Impasibil, faraonul a efectuat ritualul sacrificiului şi numai după ce oracolul zeului său a fost favorabil a organizat o expediţie care s-a încheiat cu nimicirea rebelilor.

Serviciul de informaţii al lui Amenhotep al III-lea în Nubia a fost chiar mai eficient. Agenţii săi au descoperit complotul rebelilor din faşă, după cum menţionează o stelă ridicată în comemorarea acestui eveniment la prima cataractă a Nilului (Breasted, Records, 2, nr. 844).

I s-a spus Maiestăţii Sale: duşmanii kuşani ticăloşi [plănuiseră] o rebeliune la sânul său.

Dar pentru că respectivul complot fusese descoperit înainte de a se fi trecut la acţiune, rebelii au fost rapid îngenuncheaţi.

Maiestatea Sa a condus oastea spre victoria pe care a obţinut-o în prima sa campanie... Ca "un leu cu ochi aprigi", el a ocupat Kuş. [Toate] căpeteniile au fost răsturnate în văile lor, răpuse în sângele lor, una peste alta...

Un succes similar al serviciului de informaţii egiptean din Asia este relatat în timpul domniei faraonului Amenhotep al II-lea, din aceeaşi dinastie (Breasted, Records, 2, nr. 787):

Maiestatea Sa a auzit că unii dintre asiaticii care se aflau în aşezarea Ikathi [complotaseră] să alunge infanteria Maiestăţii Sale [care era] în aşezare, pentru a-i răsturna - pe cei loiali Maiestăţii Sale.

De data aceasta este evident că informaţiile proveneau de la agenţi secreţi egipteni recrutaţi din rândul populaţiei native - inscripţia dezvăluie că au existat băştinaşi "loiali Maiestăţii Sale". Agenţii erau în legătură cu comandantul garnizoanei egiptene şi acesta a trimis informaţiile la Teba.

Se poate astfel afirma cu certitudine că un serviciu de informaţii eficient i-a ajutat pe marii faraoni din dinastia a XVIII-a să construiască primul imperiu măreţ din istoria omenirii şi să-l protejeze împotriva pericolelor. Ultimul mare faraon al acestei dinastii a fost Amenhotep al III-lea (aprox. 1417-1379 î.Hr.) şi din ultimii ani ai domniei lui şi din domnia succesorului său, Amenhotep al IV-lea (mai bine cunoscut ca Ikhnaton sau Akhenaton, numele adoptat în cinstea noului zeu suprem şi unic Aton), există o colecţie importantă de corespondenţă diplomatică dusă cu guvernatorii posesiunilor egiptene din Asia. Aceste documente - cea mai veche corespondenţă diplomatică din istoria omenirii - sunt cunoscute ca tăbliţele, sau scrisorile, de la Tell-el-Amarna, după locul unde au fost descoperite (traduse de S. A. B. Mercer) şi ilustrează în mod evident şiretenia orientală şi jocul dublu. Dar în Asia Mică apăruse un nou cuceritor, hitiţii, al căror centru se afla în Capadocia. Hitiţii erau un popor non-semitic cu afinităţi etnice incerte, iar setea lor de expansiune n-a fost satisfăcută prin ocuparea teritoriilor din Asia Mică, deoarece intenţionau să cucerească Siria, Palestina şi oraşele feniciene de coastă. Serviciul de informaţii hitit s-a dovedit în scurt timp activ şi eficient şi a cooptat câţiva vasali egipteni, printre care Aziru din Amor, care lucrau pentru ei şi împotriva susţinătorilor fideli ai Egiptului. Rib-Addi, un vasal egiptean loial din Byblos, a subliniat constant pericolul respectiv şi a cerut sprijin, însă din păcate, Amenhotep al III-lea a neglijat treburile statului spre sfârşitul vieţii sale, iar Ikhnaton era prea preocupat de reformele religioase şi sociale. Este adevărat, acestea au fost de mare anvergură şi el merită un loc special în istoria spiritualităţii umane. Principala lui iniţiativă a vizat stabilirea unei religii monoteiste şi a fost primul conducător care a predicat individualismul uman; din nefericire, ideile nu i-au fost înţelese şi reformele nu i-au supravieţuit în totalitate. În afacerile externe s-a dovedit lipsit de experienţă şi, aşa cum se întâmplă adesea cu idealiştii în politică, a luat minciunile lui Aziru drept adevăruri. Pe măsură ce citim această corespondenţă, rămânem cu impresia că ultimii conducători remarcabili ai dinastiei a XVIII-a, în special Ikhnaton, au subestimat teribil importanţa unui serviciu de informaţii bine organizat. Situaţia nu era totuşi foarte rea, în ciuda enormelor presiuni diplomatice şi militare exercitate de hitiţi. Rib-Addi a devenit o figură aproape tragică, încercând fără succes să convingă curtea egipteană de propria-i loialitate şi străduindu-se în acelaşi timp să demonstreze lipsa de loialitate şi trădarea adversarilor săi. Faraonii continuau să aibă supuşi în multe aşezări siriene şi palestiniene, iar garnizoanele egiptene, deşi slăbite, erau în continuare staţionate în fortăreţe. Cum a fost posibil atunci ca puterea egipteană din Asia să se prăbuşească atât de lamentabil în timpul faraonului Ikhnaton şi a domniei scurte şi lipsite de fermitate a succesorului său? Singurul răspuns la această întrebare este acela că faraonii au permis ca serviciile de informaţii excelente înfiinţate de marii lor cuceritori să se prăbuşească în chip jalnic. Până şi o lectură superficială a scrisorilor de la Tell-el-Amarna ne convinge în această privinţă.

Puterea Egiptului a început să crească din nou în timpul lui Seti I (aprox. 1319-1304), al doilea faraon al dinastiei a XIX-a. O inscripţie din basoreliefurile de la Karnak, datată în timpul domniei lui, vorbeşte despre expediţia sa împotriva beduinilor şi a Palestinei. Cuvintele de deschidere ne arată clar că, înainte de a începe atacul, Seti I a reînfiinţat un serviciu de informaţii de încredere la graniţele egiptene şi dincolo de ele (Breasted, Records, 3, nr. 101).

I s-a spus Maiestăţii Sale: învinşii Shasu [beduinii Kabiri] plănuiesc rebeliune. Căpeteniile triburilor lor s-au adunat, ca să se ridice împotriva asiaticilor din Kharu. Au început să blesteme şi să se certe, îşi ucid aproapele şi nu respectă legile palatului.

Cuvintele acestea descriu perfect confuzia care domnea în Palestina, unde autoritatea fusese răsturnată odată cu prăbuşirea puterii egiptene, iar faraonul a profitat de situaţie pentru a recâştiga un cap de pod solid în Palestina. Cu toate acestea, cea mai mare parte a Siriei a fost cucerită de hitiţi şi, pentru a le opri extinderea, Seti I n-a putut face altceva decât să încheie un tratat de pace cu ei.

Sarcina luptei împotriva hitiţilor i-a revenit lui Ramses al II-lea, care a organizat trei campanii împotriva lor. El şi-a extins stăpânirea în timpul primei campanii până la Beirut, dar a doua campanie ne interesează din punctul de vedere al activităţii serviciului de informaţii. Suntem în posesia unei poezii care laudă curajul demonstrat de tânărul faraon în timpul memorabilei bătălii de la Kadeş şi a unei relatări oficiale despre campanie (Breasted, Records, 3, nr. 294-391), din care se desprind detalii interesante despre serviciile militare de informaţii, atât hitite, cât şi egiptene, cele dintâi dovedindu-se superioare. Hitiţii au reuşit să-şi ascundă atât de bine mişcările, încât iscoadele militare egiptene n-au reuşit să descopere vreo urmă a inamicului. Comandanţii egipteni au ajuns la concluzia că armata hitită se afla tot în nordul îndepărtat, pe când aceasta fusese ascunsă cu iscusinţă lângă aşezarea Kadeş, pe râul Orontes. Regele hitit a trimis în tabăra faraonului doi beduini, care s-au dat drept dezertori şi şi-au jucat rolul cu atâta succes, încât Ramses al II-lea le-a crezut povestea şi a înaintat cu o singură divizie să asedieze Kadeş, celelalte trei divizii ale sale rămânând în urmă. Din fericire, în timp ce-şi instalau tabăra în faţa oraşului Kadeş, cercetaşii egipteni au capturat doi spioni hitiţi care, după ce au fost bătuţi crunt, episod ilustrat în basoreliefurile ce comemorează bătălia, au mărturisit că toată armata hitită era ascunsă în spatele oraşului. Asta i-a permis faraonului să trimită un mesaj către divizia a treia, ordonându-i să se grăbească spre tabăra regală. Dar în timp ce el îşi mustra serviciul de informaţii pentru lipsa de eficienţă, carele de război hitite au străpuns eşaloanele în marş ale diviziei a doua şi au atacat tabăra faraonului. Ramses al II-lea a fost înconjurat de inamic şi a scăpat din încercuire numai datorită curajului său, după care şi-a raliat gărzile personale şi a salvat situaţia în momentul cel mai critic.

După lupte continue, Ramses al II-lea a reuşit să supună Palestina, să zdrobească revoltele aţâţate de diplomaţii hitiţi şi să pătrundă până în nordul Siriei. Un tratat semnat în 1283 î.Hr. a încheiat rivalitatea aparent nesfârşită a celor două puteri din Asia Mică. După aceste experienţe, Ramses al II-lea s-a ocupat de formarea unui serviciu de informaţii care să funcţioneze perfect, iar succesorul său Merneptah (1237-1225 î.Hr.) a procedat la fel. Din timpul domniei celui din urmă există două documente: marea inscripţie de la Karnak, respectiv columna din Cairo (Breasted, Records, 3, nr. 579, 595), care relatează zdrobirea unei revolte a libienilor şi a aliaţilor lor care invadaseră Egiptul. Inscripţia de pe columna din Cairo ne oferă data exactă la care faraonul a primit informaţii despre ameninţarea libiană:

Anul 5, a doua lună din al treilea anotimp (luna a zecea). I s-a spus Maiestăţii Sale: "Ticălosul [conducător] al Libiei a invadat [cu]...

Acest lucru este confirmat şi de inscripţia de la Karnak, unde prima dintre date, al cincilea an al domniei faraonului, este ştearsă. Aşa cum am văzut, registrul funcţionarului de frontieră, care ne oferă o imagine despre relaţiile dintre Siria şi Egipt, data tot din timpul domniei lui Merneptah. Toate acestea arată că întemeietorii celui de-al doilea Imperiu Egiptean au înţeles necesitatea unui serviciu de informaţii bun şi de încredere pentru protejarea intereselor egiptene în Africa şi Asia.

Pentru o monarhie absolutistă, aşa cum a fost Egiptul faraonic, ar părea necesar ca, pe lângă un serviciu de informaţii în ţările vecine, să existe şi un corp de poliţie secretă care să-i supravegheze cu atenţie pe supuşii faraonului şi să le testeze loialitatea. Se pare totuşi că o astfel de instituţie n-a existat, deşi la curte, o înaltă oficialitate cunoscută ca "ochii şi urechile regelui", avea sarcina de a efectua anchete confidenţiale. Loialitatea supuşilor faraonului pare să fi fost ferm asigurată prin legături religioase, întrucât regele egiptean era considerat Fiul lui Ra, zeul Soarelui. Faraonul nu era doar stăpânul, ci şi proprietarul tuturor terenurilor, unica sursă de justiţie, singurul distribuitor de posturi şi ranguri sociale. Era zeu, intermediarul desemnat între supuşii săi şi împărăţia cerului. Cine ar fi cutezat să nu-l asculte? Acţionând în propriul său interes, clasa preoţilor numeroşi şi privilegiaţi a inoculat în minţile oamenilor simpli caracterul divin al fiului Soarelui. Într-o societate profund religioasă, cum era Egiptul, aceste motivaţii religioase erau garanţiile cele mai sigure ale loialităţii supuşilor faraonului.

Un control strict asupra funcţionarilor, primarilor şi autorităţilor locale era exercitat de vizir, mare dregător al faraonului, funcţie ocupată cândva de Iosif, fiul lui Iacob. În mormintele vizirilor au fost găsite descrieri ale îndatoririlor lor şi este interesant să aflăm că principala lor datorie pare să fi fost cea de judecători buni şi drepţi. În acelaşi timp, un paragraf care tratează îndatoririle şi tratamentul acordat mesagerilor vizirului (Breasted, Records, 2, nr. 681) sugerează că vizirul exercita un control foarte strict asupra executării cu loialitate a îndatoririlor funcţionarilor. Mesagerii lui erau în anumite privinţe agenţii săi secreţi, ale căror vizite la subordonaţii vizirului îi îngrozea probabil pe mulţi. Alături de funcţionarul numit "ochii şi urechile regelui", aceste inspecţii ar putea fi astfel considerate o formă primitivă a poliţiei secrete.

Cartea ţuicii. Povestiri din Banat

 

Matěj Hořava
Cartea ţuicii. Povestiri din Banat
Curtea Veche Publishing, 2021
Traducere din limba cehă de Mircea Dan Duţă
 

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Matěj Hořava (n. 1980) este un scriitor ceh care în ultimii ani a locuit în Tbilisi, Georgia. A publicat poezie şi proză scurtă în revistele literare Tvar, Weles, Host şi Respekt.

Publicată în original în 2014, Cartea ţuicii. Povestiri din Banat este volumul lui de debut, o lucrare autobiografică inspirată de experienţele lui Hořava din anii în care a locuit împreună cu cehii din Banat, o comunitate minoritară care ocupă câteva sate de-a lungul Dunării şi al cărei trai a rămas în multe feluri neatins de modernitate. Cartea s-a bucurat de o primire entuziastă din partea cititorilor şi a criticilor şi a fost tradusă până în prezent în Bulgaria, Polonia, Macedonia, Ungaria, Croaţia şi România. În anul 2015 a primit Premiul Magnesia Litera - cea mai importantă distincţie literară a Cehiei - la categoria debut, precum şi Premiul Cartea Cehă.

*

Un tânăr profesor ceh vine într-un sat din Banat ca să îi înveţe pe copiii cehilor de aici să scrie şi să citească. Ei îl învaţă să aprindă focul în sobă cu coceni înmuiaţi în motorină. Păduri de carpen şi gropi carstice, livezi abrupte, dude, strugure răscopt şi salcâmi în floare, imensa casă albă cu obloane albastre de pe creasta dealului, ciudatul fel de a trăi şi a muri al oamenilor locului, vuietul Dunării în depărtare - şi, treptat, amintirile se strecoară în prezent. Revin anii petrecuţi în sala de sport a unui gimnaziu din Boemia natală, tinereţea rebelă, perioada studiilor în Bavaria, singurătatea profundă a feluritelor ţărmuri şi peregrinările prin lume - culori vii, arome pline, chipuri şi clipe de apropiere trecătoare.

Cartea de debut a lui Matěj Hořava este o meditaţie autobiografică de o maturitate stilistică surprinzătoare. Textele scurte şi dense, la graniţa dintre poem şi proză, sunt scrise într-o limbă distilată, sonoră, exuberant colorată, cu un ritm interior propriu. Mozaicul lor este alcătuit în jurul unor trăiri şi întâmplări fulgurante, adânc întipărite în memorie, în aşa fel încât cititorului i se descoperă o existenţă stranie şi un adânc al omenescului, cuprinse deopotrivă de lumină şi întunecare.

"Hořava are un talent aparte de a găsi nodurile mărunte de la întretăierea firelor timpului." (Jan Němec)

"Hořava este un stilist matur, distins, care promite o lectură captivantă." (iliteratura.cz)

"O adevărată revelaţie. Matěj Hořava este un poet în proză care ne arată ce poate face literatura, fără să fie neapărat literară." (Ondřej Horák)

"O lucrare minunat de concisă, atent finisată, în care fiecare cuvânt are locul lui precis, ca o piatră într-un zid. Ritmul acestor cuvinte pătrunde în sânge până la adicţie." (Respekt)

Fragment

Trimisul Domnului

Nu este indicat să mergi pe dealurile din Banat pe timp de furtună: trăsnetele nu sunt la fel de inofensive pentru oameni ca pe blândele câmpii ale Moraviei sau Bavariei. Cele două fiice ale cârciumăresei Marje mi-au povestit cândva, la şcoală, cum s-a întâmplat de l-a luat pe bunicul lor Trimisul Domnului: mergea pe câmp, pe timp de furtună, cu furca pe umăr. Atunci am auzit pentru prima dată această respectuoasă referire la adresa trăsnetului: Trimisul Domnului. Câţiva ani mai târziu, Trimisul Domnului le-a luat cu el tocmai pe fiicele Marjei. Era într-o duminică după prânz, mergeau să culeagă primele cireşe; ajunseseră pe coasta din spatele troiţei, de unde începe să se vadă apa scânteietoare a Dunării înghesuite printre stânci. Dintr-odată, o furtună a dat buzna dinspre Serbia, iar fetele, care se ascunseseră sub copacul parfumat, îmbibat cu apă şi rămuros, au fost răpuse dintr-o singură lovitură de trăsnet (după un an, am simţit că ameţesc când mi-am dat seama că mâncam şi culegeam cireşe tocmai din pomul acela; el a supravieţuit loviturii cu o urmă a trecerii trăsnetului ca o cicatrice şi cu o ramură frântă). La înmormântare a plâns tot satul, inclusiv preotul. Caii trăgeau căruţa cu cele două mici sicrie albe pe drumul plin de praf către ţintirimul de pe coastă; albinele zumzăiau prin florile dimineţii şi cerul era limpede; flăcăii transpirau şi nu pălăvrăgeau pe drum, ca la alte înmormântări; fetelor li se suceau gleznele în cizmele înalte, cu tocuri; iar femeile cântau fals, cumplit de fals... De-abia de curând mi-a povestit Marje cum îşi găsise fiicele moarte (Doamne, tocmai ea!): cică aveau chipurile albe, nici urmă de arsură, numai nişte dungi roşii pe piept şi sub genunchi; şi (se pare că la fel ca toţi cei ucişi de trăsnet) fetele au fost descălţate de pantofiorii cei frumoşi de duminică, de care nu mai aveau nevoie pentru această călătorie, dar cu care Marje şi mama ei aveau să le încalţe din nou după două zile, înainte de a le depune în sicrie...

Ţuica

Livada de pruni pare să cadă din vârful crestei; porneşte chiar din vârf, cade pe un povârniş abrupt şi este cam la fel de îndepărtată de toate satele din zonă; ea, livada de pruni sau de zarzări (nu-i deosebesc între ei cu aceeaşi siguranţă precum oameniilocului, ci doar după fructe, după cât de uşor se desprinde pulpa de sâmbure). Poate că livada asta ţine de vreuna dintre gospodăriile de munte româneşti prin care am trecut (copii cu ochii holbaţi şi câini care latră tare; femei vigilente şi rufe puse la uscat pe frânghii întinse de la un pom fructifer la altul; clăi de fân înalte, adunate în jurul unor prepelece, atât de specific balcanice; nu am văzut niciodată bărbaţi în aceste gospodării de munte; poate că taie carpeni, fură lemne sau pândesc vânatul pe undeva prin pădure, poate îşi risipesc prin barurile de pe malul Dunării cei câţiva bănuţi pe care i-au câştigat cine ştie pe unde). În curând se vor coace prunele sau zarzărele; jos, pe Dunăre, s-au copt deja toate fructele; aici se coc mai târziu; dar simt că nu mai durează mult. Poate azi. Nu ştiu; nu am stat niciodată lângă un copac ca să urmăresc exact când i se coc fructele. Se coc prunele, iar satul se umple de cazane de fiert ţuica. Cel mai mare este al lui Hašek. Valahi, cehi, sârbotei, toţi vor veni la el cu butoaiele de borhot încărcate în căruţe; apoi vor bea ţuică proaspătă de la cazan şi vor cânta şi vor râde: dinţii aurii vor străluci prin fumul îmbibat cu amurg de toamnă târzie; bucurie, bucurie pură. În prima vară am băut ţuică acolo cu directorul; mă chiombeam uimit la foc şi la boilerul imens din cupru. "Aţi văzut vreodată aşa ceva, dom' învăţător?", m-a întrebat tânărul Véna Hašek. "Nu." Mai târziu, mă târam prin imensa mea locuinţă albă, iar icoanele îmi tremurau înaintea ochilor; uneori, totul se pierdea în ceaţă, echilibrul se pierdea şi reapărea pe neaşteptate. Am crezut că mă otrăvisem; am crezut că voi orbi. Stăteam pe treptele de la intrare în noaptea aceea rece de septembrie, tremurând de frică. A doua zi m-am simţit mai bine ca niciodată. De parcă m-aş fi născut a doua oară. Ţuica de prună şi zarzără, ăsta e sângele acestei regiuni. Chiar şi acum am la mine o sticlă şi din când în când trag câte un gât din ea. În fiecare gospodărie există butoaie, damigene, canistre sau sticle de ţuică. Şi chiar şi aici, pe creste, între două păduri de carpen, chiar şi aici se aruncă în jos pe coasta abruptă o livadă plină de prune şi zarzăre care au dat în pârg. Se coc pe lângă case, în uriaşele adâncituri de pe câmpuri (localnicii le zic "găuri", simplu şi frumos), se coc pe drumuri, pe poteci, lângă ţintirim, lângă biserică... Ţuica este sângele sălbatic al acestei regiuni: duce la extaz dionisiac şi aduce cu sine distrugerea; este element nutritiv, dar şi foc care devorează; dezleagă limba şi distruge lumea cu o vorbă strâmbă; îndeamnă la o strângere prietenească de mână, dar îndeamnă şi mâna care strânge de gât în vârtejul unei bătăi pe jumătate inconştiente; dezgroapă din morminte amintiri preistorice şi aruncă în flacăra uitării ceea ce s-a întâmplat ieri. Este un bine, este un rău? Asta nu se poate spune aici: ţuica este semnul ospitalităţii, ţi-o oferă orice plugar care trudeşte pe ogor alături de calul său bălan plin de sudoare; mai târziu, ţuica - aceeaşi, din aceeaşi sticlă - se semnează sub formă de vânătăi pe chipurile soţiei şi ale copiilor lui (vânătăi de prună; zarzăre în pârg în jurul ochilor). Fructele se coc în livada care ţi-a apărut pe neaşteptate în faţa ochilor; se lasă seara; cu sticla în mână, m-am lăsat în voia viselor pe iarba presărată cu prune; iar acum ştiu că nu voi reuşi să ajung până la căderea nopţii în niciunul dintre satele care mă înconjoară: nici în cel de pe creste, din care am plecat, nici în cel din defileul de pe cursul torentului carstic, în care se află casa mea cea albă. Se întunecă şi nu aş nimeri niciodată drumul prin întunecimea pădurilor de carpen; probabil că aş rătăci până când aş ajunge la una dintre gospodăriile româneşti sau sârbeşti, unde m-ar sfâşia câinii mari şi furioşi. Trebuie să-mi scot din rucsac impermeabilul greu, să mă înfăşor în el şi să petrec noaptea aici. Vor răsări stelele, se va lăsa frigul de munte din septembrie. Voi şedea pe iarbă, poate că, din când în când, voi cădea într-un somn nu prea adânc; voi visa; şi voi bea ţuică.

Melodica

Am recunoscut sunetul imediat; nu că nu m-ar fi surprins, dar îmi era prea familiar. Melodica; da, aici cineva cântă la melodică. În copilărie suflasem într-o melodică pentru copii, un fel de mic "acordeon" cu clape colorate (amintind prin intensitate şi registru de bombonelele M&M's); cu acest sunet penetram cu succes zgomotul de fond al cartierului de blocuri din Boemia de Nord. Mai târziu, într-un bazar specializat în muzică din Brno, mi-am cumpărat de la un ţigan o melodică mare, cu tastatură cromatică: "Cum se numeşte, de fapt, chestia asta?" l-am întrebat pe ţiganul burduşit cu aur. "Ce ştiu eu? Clapsuflău", a râs el cu o tuse tuberculoasă. Multă vreme nu am numit altfel acest instrument muzical. Mai târziu, când mi-am înregistrat câteva melodii la Radio Brno (eram beat şi speriat; mă tot chiombeam de la fereastră la grădina şi peretele alb ale bisericii iezuite), am completat vocea şi chitara suflând mai în melodică, mai în clapsuflău. Curând după aceea am fugit în Germania, lăsând melodica şi o grămadă de cărţi şi fluiere unui prieten, un adevărat muzician. Iar de-a lungul anilor petrecuţi în Bavaria, dar şi de-a lungul anilor trăiţi într-o clădire mare şi albă de la graniţa româno-sârbă - de-a lungul tuturor acestor ani, am uitat complet sunetul melodicii, sunetul inconfundabil al clapsuflăului. Abia acum, într-o dimineaţă fierbinte de vară, la Sighet, în Maramureş, unde am ajuns pur şi simplu orbeşte printr-un ocean de lanuri de porumb şi floarea-soarelui (numai miresele şi bâtlanii tulburau prin albeaţa lor potopul de galben), doar acum, doar aici, din căldura şi zgomotul de fond ale Sighetului, din rumoarea ucraineano-maghiaro-românească, a apărut pe neaşteptate acest sunet. Cine, cine suflă în melodică şi unde? Poate un bătrân de pe celălalt mal, de peste Tisa (apucase încă vremurile în care acolo era Cehoslovacia; poate că se zbenguise pe străduţele acelea cu bunica şi cu o prietenă de-ale ei, o evreică mărunţică din Brno, odată, cândva, când veniseră aici în vacanţă, împreună). Sau cineva îşi încropise o melodică din aluat de pâine şi acum tocmai se întorcea din lagărul din apropiere, un lagăr comunist oribil, din mizeria de neuitat a trecutului. Nu ştiu, este imposibil de stabilit exact de unde provine acel sunet familiar. Chiar şi aşa, mă străduiesc să identific sursa cântecului plin de jale. Înaintez pe strada fierbinte; cu ajutorul unui amalgam de cuvinte româneşti, ucrainene şi maghiare, mă strecor din ce în ce mai aproape de sursa sunetului atât de familiar. Gata, am văzut: la umbra sinagogii, pe pământ (ca un câine, ca un căţel infestat cu purici), şade un ţigănuş cu un mic furtun în gură. Are în poală o melodică (de aceea furtunul în locul unei ţevi de suflat), este vechea mea melodică cu claviatură - în poala lui; în faţa lui, o pălărie preistorică (câte genuri de monede o fi cunoscut pălăria asta... câte portrete în relief ale unor lideri politici, simboluri şi efigii scrise în diverse limbi s-au sprijinit de materialul pâslos); monoton, persistent, resemnat, ţigănuşul cântă singura melodie de care este în stare instrumentul; cu o singură mână aşterne pe claviatură toată mizeria, greutatea şi nedreptatea destinului uman; cu o singură mână, pentru că - de-abia acum observ - numai una are...

Sub o viţă-de-vie cu rod răscopt

Şedem sub o viţă-de-vie cu rod răscopt; sorbim ţuică de prune, tăcuţi în după-amiaza însorită. Gutuile parfumate cad la pământ; nucile cad pe acoperişuri (nu numai aici şi acum, în curtea directorului, ci şi la mine, în vârful dealului: când merg la toaletă prin iarbă, cojile de nucă îmi crapă sub paşi). Am mâncat ciorbă, am mâncat sarmale (gustul de foaie de viţă, mereu atât de neaşteptat), am băut cidru de casă, am băut cafea; şi acum sorbim din păhăruţe ţuica slabă de prune. Viţa-de-vie umbreşte curtea (obiceiul mediteraneean care sfinţeşte chiar şi aceste dealuri dunărene cu o tuşă de antichitate): strugurii răscopţi, aproape negri, nu lasă viespile să doarmă; parfumul ameţitor al viei, al umbrei viţei-de-vie. Stau în curte cu directorul în această după-amiază de duminică de septembrie; mama, soţia şi copiii lui sunt în vizită la rude, la Timişoara. O vreme am stat de vorbă, dar numai câteva clipe, în timpul mesei, printre îmbucături; acum, doar tăcere, binecuvântarea soarelui în asfinţit, un paradis al liniştii, pacea lichiorului slab care te adoarme. Vaca paşte nepăsătoare în livada din spate; din când în când, găinile fac să foşnească tufişurile sau buruienile; pe o laviţă toarce o pisică, lângă o treierătoare veche care merge cu benzină; căţelul stă culcat, e mulţumit; botul lui sprijinit comod de soba caldă stârneşte praful Balcanilor. Şedem sub viţa-de-vie cu rod răscopt; uneori ne ridicăm şi culegem o boabă sau un ciorchine, strugurii merg foarte bine cu ţuica de prune; armonia gusturilor, armonia zgomotelor şi a tăcerii, armonia mirosurilor (chiar şi mirosul omniprezent de bălegar de vacă şi cal până la urmă tot un parfum devine). Şi acum, dintr-odată, iese din casă tatăl bolnav al directorului; nu ne salută, nu ne vede; se clatină orbeşte, dar străbate curtea fără greş, în pijamale şi desculţ, găsindu-şi drumul pe baza amintirilor; stă în picioare, îşi sprijină palmele pe zidul umbros al grajdului; apoi şi fruntea; bărbia nerasă îi tremură, îi tremură tot trupul; încăpăţânat şi încordat, se împinge în zid de parcă ar vrea, cu ultimele puteri, să-l trântească la pământ. Iar noi privim în tăcere la bătrânul anormal de înclinat, nepământean, supranatural de alb, care timp de zile şi săptămâni întregi nu a putut să se ridice din pat fără ajutor, de mers ce să mai vorbim. În cele din urmă, directorul se ridică şi se duce la el: "N-ai voie să stai în picioare, tată; trebuie să te culci." La un semn al lui, îl luăm pe bătrân de câte un braţ şi îl conducem înapoi în întunericul şi răcoarea casei, unde directorul (de data aceasta singur) îl aşază în pat. Îmi amintesc că, atunci când câinele meu era pe moarte, nu voia deloc să se culce; se tot căznea să stea în picioare, târându-se către un colţ sau către o piesă de mobilier şi sprijinindu-se de ea, privind către cotlonul întunecat şi gol sau, din imediata apropiere, către materia lipsită de viaţă a obiectelor. Pe măsură ce îşi pierdea puterile, era nevoit să se sprijine cu fruntea de perete şi se uita în jos, la scândurile crăpate ale podelei; picioarele îi tremurau (când l-am dus la culcuş, s-a ridicat, mârâind cu încăpăţânare, ca să se târască într-un colţ al camerei şi să rămână acolo, sprijinit pe picioarele neliniştite). A doua zi l-am găsit în pârâu (în dimineaţa de vară, la orizont se profila printre ceţuri, parcă renăscut, Třemšínul, vârful dealului sacru pe care obişnuiam să mergem împreună în fiecare zi). În dimineaţa aceea parfumată şi ameţitoare, câinele meu stătea în pârâul care traversa grădina; la început am sperat că poate bea apă (timp de două zile nu băuse deloc şi acesta este întotdeauna semnul cel mai rău: să se târască într-un colţ şi să nu bea apă); dar el nu făcea decât să stea şi să se uite în jos, în apa îngheţată a pârâului. Apa îi curgea printre labe, umezindu-i blana lungă de pe piept; iar el stătea în picioare, cu capul înclinat, privind fix către curentul de apă (sau spre reflecţia vălurită a propriei imagini?). Deodată, lângă el a apărut, plutind pe suprafaţa apei, o frunză, una singură, prematur căzută; ochii câinelui s-au pironit pe ea, urmărind-o (cel puţin s-a desprins pentru un timp de nimicul acela absolut şi curgător); a urmărit cu privirea frunza purtată de curent, apoi a ridicat ochii către mine şi a căzut în apă. Când am ajuns la pârâu, alergând în jos pe coasta dealului, am scos din şuvoi doar un trup mort, îmbibat cu apă. Dar asta, desigur, nu-i pot povesti directorului care s-a şi întors din întunericul şi răcoarea casei, aşezându-se din nou lângă mine. Continuăm să bem ţuică slabă de prune sub viţa-de-vie cu rod răscopt; tăcem mai departe în după-amiaza acelei duminici însorite; curtea, tăcerea, calmul; totul e la fel ca înainte. Şi totuşi, totul este altfel, cu totul altfel.

Al doilea sărut

Mi-am croit cu greu drum prin zăpadă pentru a ajunge la uşă, am deschis lacătul greu (din cauza îngheţului, pielea mi s-a lipit de el), am intrat în bucătărie, am alunecat şi am căzut pe scândurile podelei: apa intrase prin acoperiş şi formase pe podea o baltă mare, care îngheţase. Am făcut foc în toate sobele, am pus pe mine două pulovere groase şi am pornit peste câmpiile albe. Mă voi întoarce de două sau trei ori şi voi adăuga lemne în sobă; atunci atmosfera va fi ceva mai suportabilă şi în imensa mea locuinţă albă. Până atunci, este mai bine să mă plimb, să merg fără întrerupere. Venisem în Germania. Era al doilea Crăciun pe care îl petreceam alături de Ingeborg şi Florian într-un sat de munte bavarez din apropierea graniţei cu Cehia (Šumava şi Boemia - partea nevăzută a Lunii). Am umblat prin pădure cu Florian: el mi-a arătat urme de linx, locul unde îşi rupsese piciorul cu o primăvară în urmă şi unde ar fi îngheţat dacă nu ar fi fost găsit de un coleg din administraţia forestieră. Mi-a spus despre poveştile terifiante care sunt transmise din generaţie în generaţie. Iar Ingeborg şi fiica lor, micuţa Gretchen, au gătit la o plită preistorică, au zdrăngănit la pian, au suflat în flaute şi ne-au întâmpinat cu vin fiert picant, iar pe Florian şi cu un sărut. Când am fugit prima dată în străinătate, am locuit în Bavaria singur, absolut singur. Stăteam în bibliotecă şi răsfoiam monografiile pictorilor, participam la cursuri de teorie muzicală şi seara beam într-o cârciumă de pe o insulă de pe Dunăre; beat, rătăceam pe străzile înguste ale oraşului nocturn; pe o stradă dintre două cimitire (cel catolic şi cel protestant), am adunat gutuile parfumate căzute pe jos. Apoi l-am întâlnit pe Florian la Universitate. Seara stăteam într-o cafenea goală şi beam bere cumpărată de la un automat (doar câţiva ucraineni, a căror sarcină era să presorteze deşeurile deja sortate, stăteau la o masă în apropiere); şi atunci s-a aşezat la masa mea, cu o bere în mână, un tânăr, prototipul bavarezului ideal, care băuse deja destul în seara aceea. Mi-a vorbit frumos despre păduri; compania lui mi-a fost plăcută din primul moment. A vorbit despre păduri şi copaci, despre animale sălbatice. Când nu ştiam vreun cuvânt, mi-l explica precum unui copil mic, mi-l mima într-un anumit fel şi îi desena semnificaţia cu degetul înmuiat în berea vărsată pe masă. "Eichhörnchen: roşiatică, roşiatică precum..." şi deodată s-a ridicat şi a răcnit: "Ingeborg!" Şi o frumuseţe cu părul roşu a apărut din întunericul coridorului de beton. "Veveriţă", am mai spus eu în cehă, dar Florian nu mă mai auzea, nu mă mai observa; îşi întâmpina cu toate simţurile iubita zâmbitoare. Niciodată nu am mai cunoscut - nici până atunci, nici după aceea - acest gen de prietenie: intensă, aprigă, călduroasă. Petreceam cu ei aproape fiecare zi; niciodată nu mai trăisem aşa ceva până atunci: contactul cotidian cu cineva dorit, apropiat. Ei locuiau într-un apartament studenţesc, dar în oraşul acela până şi în apartamentele studenţeşti se intră pe scări baroce, prin galerii renascentiste, printre ziduri medievale (dar nu am de gând acum să depăn amintiri despre acel vechi şi binecuvântat apartament). Mergeam în excursii la München, Bamberg, Würzburg; iar ei visau deja să locuiască împreună la ţară, să aibă o casă de munte şi o grămadă de copii. Iar eu speram că visul lor se va împlini. Când eu am plecat în Balcani şi ei s-au căsătorit, s-au mutat în pădure, iar lui Ingeborg i-a crescut prima burtică de femeie însărcinată, am resimţit aceasta ca pe ceva aproape perfect, drept, aşa cum trebuie, ceva (cel puţin în ochii mei şi din punctul meu de vedere subiectiv şi deformat) de-a dreptul nemaivăzut. Şi, cu toate că am rupt toate legăturile cu lumile mele mai vechi, această legătură am păstrat-o: între Banat şi pădurea din Bavaria circulau o mulţime de scrisori, ba chiar îi şi vizitam din când în când, atunci când simţeam nevoia de a evada până şi dintre aceste dealuri paradisiac de pustii. Florian nu s-a schimbat: a rămas amabil, calm, blând - un element de rezistenţă în mijlocul oricărei furtuni. Ingeborg a devenit mai liniştită, s-a făcut şi mai frumoasă (dacă mai era posibil), avea ochii mai trişti (de toată fericirea asta, m-am gândit eu în permanenţă, toată binecuvântarea asta epuizează, trimite asupra omului un fel de stare de ebrietate, un somn greu de pădure...). În sfârşit, două persoane cărora le-a ieşit tot ce şi-au dorit, mă gândeam eu întotdeauna; în sfârşit, iată măcar o urmă de fericire pământească, de dreptate, căci, în ochii mei, ei îşi binemeritaseră această fericire. Acum zece zile i-am vizitat din nou; mi-am părăsit deci pentru o vreme imensa locuinţă albă şi dealurile din Banat, m-am deschis din nou, pentru câteva zile, limbii germane, colindelor bavareze, prieteniei, căldurii umane. "Cum de nu-ţi petreci vacanţa mai degrabă undeva la oraş? La Praga, la München, la Viena?" Vocea calmă a lui Ingeborg, o voce înăbuşită, un accent care s-a adaptat deja sudului, zăpezii, munţilor, păcii, singurătăţii rurale (de mult nu mai era accentul berlinez al frumuseţii sălbatice care venise din nord să studieze la Regensburg); o voce calmă care însă tremura puţin de dorinţă în timp ce pronunţa numele marilor oraşe în întunericul cald al casei de la ţară. Florian o adormea pe Gretchen la ultimul etaj; ne-am aşezat lângă şemineu, am băut vin, l-am aşteptat fără cuvinte. Dar, prin această unică întrebare, Ingeborg a cutremurat întunericul tulburat de lumina pâlpâindă a focului. Şi apoi... De-ar fi doar un vis, un coşmar frumos... Apoi s-a aplecat asupra mea şi m-a sărutat îndelung. Nu m-am ferit; nu îmi dădeam prea bine seama ce se întâmplă; acel foc demult uitat mi-a turnat în vine un fel de fierbinţeală stranie. Nu era primul sărut pe care mi-l dădea Ingeborg. Numai că primul, acela vechi, studenţesc, beţivănesc, plin de compasiune, nu însemnase nimic, fusese aproape amuzant. Odată, pe cheiul Dunării, pe una dintre insule, după o noapte de beţie... Orizontul începuse deja să se coloreze în roz - răsărit timpuriu de primăvară; Ingeborg fuma poate a mia ţigară, avea ciorapii găuriţi şi cercuri întunecate sub ochi - o adevărată frumuseţe decadentă, surprinsă de dimineaţa neaşteptată. La dorinţa ei, am cântat o melodie populară din Moravia, am spulberat tăcerea ordonată a liniştitei dimineţi citadine: "Hei, iubiţel frumos avea, / În Dunăre l-arunca, / Du-te tu pe apă, frate, / Eu îmi cat de libertate." Florian şedea în apropiere, pe malul apei, cu picioarele atârnate deasupra fluviului; Ingeborg se străduia să-şi menţină echilibrul pe o bicicletă mare (nu era a ei, existau zeci de biciclete neasigurate cu lacăt peste tot prin oraş) şi să imite cuvintele ceheşti; dintr-odată, a pornit cu bicicleta, dar nu a mers nici doi metri şi a căzut lată la pământ. Sunetul sec al căderii a răsunat în mijlocul cântecului; Ingeborg s-a ridicat, se prăpădea de râs; avea ciorapii sfâşiaţi la genunchiul plin de sânge, parcă ar fi fost un copil. Încă îmi aud vocea: "Inge, ce vacă eşti!" (Am spus-o râzând şi în cehă.) Florian nici măcar nu s-a uitat în urmă; şedea beat, chiombindu-se la valuri. Am adus un pahar de rachiu din cârciumă, am îngenuncheat în faţa lui Ingeborg, care stătea în picioare; ea şi-a aşezat mâna pe umărul meu, şi-a transferat toată greutatea pe un singur picior, iar pe acela sângerând l-a ridicat în faţa mea (văd acel picior, îl simt, acum şi aici, deşi îmi doresc cu disperare să nu fie aşa). I-am turnat rachiu pe genunchi; de durere, a scos un şuierat, dar scurt şi în linişte. Şi apoi m-a tras în sus, către sine, m-a sărutat mult timp în dimineaţa aceea de primăvară, pe malul râului. Totul era roşu: genunchiul, părul ei, orizontul, întunericul de sub pleoape. M-a sărutat îndelung (infinit de lung, mi s-a părut atunci), în timp ce Florian vomita în valurile translucide ale Dunării, deja înverzite de lumina proaspăt trezită a dimineţii. Dar nu despre acel sărut este vorba, sau cel puţin am sperat să nu fie. Cum să scap de noaptea aceea de alaltăieri? Cum să scap de cealaltă amintire? Parcă nu era de ajuns aceea veche, blândă, nefericită, numai un pic vinovată, parcă nu era de ajuns acel sărut nevinovat, un pic ridicol. Mai trebuia să apară şi al doilea, cel cumplit, disperat, implorând salvarea? Nu numai că l-a scos pe acela vechi, primul, din abisul uitării, dar şi înţelesul său este altul, el a ridicat probleme, a provocat confuzii şi îndoieli. În timp ce Florian o adormea pe Gretchen (vocea lui amabilă şi profundă se auzea de jos, îmi vine să o numesc voce de sfânt), în timp ce focul şi vinul umpleau totul cu echilibru, linişte şi pace paradisiacă, în timp ce în mine totul aplauda şi admira cu sinceritate acea binemeritată fericire a lor, exact în acest moment, cel mai vulnerabil şi mai neaşteptat al timpului meu pământesc, Ingeborg s-a aplecat către mine. M-a sărutat sălbatic, convulsiv, isteric (dezgustător, aş vrea să pot spune, dacă n-aş şti că este doar o minciună intenţionată, o denaturare artificială); m-a sărutat în cel mai neaşteptat moment şi tot ea a pronunţat şi fraza care a şters brusc acea unică oază bavareză de pe faţa pământului, fraza care a transformat o casă prietenoasă de la ţară într-un alt loc întunecat de pe hartă, către care nu aş mai putea niciodată să mă îndrept plecând din pustietatea mea din Banat: "Dacă ai şti măcar cât sunt de nefericită aici..." Doamne: acel cuvânt îmi va face capul ţăndări în vecii vecilor, acel cuvânt căzut de pe buzele acelea atât de dulci, în acea noapte în aparenţă minunată: unglücklich.

Niciun prieten, doar munţii

 

Behrouz Boochani
Niciun prieten, doar munţii
Editura Pandora M, 2021
Traducere din engleză de Bertha Savu
Colecţia ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

***
Intro

Behrouz Boochani a absolvit Universitatea Tarbiat Moallem şi Universitatea Tarbiat Modares, ambele din Teheran; are o diplomă de master în ştiinţe politice, geografie politică şi geopolitică.

Este scriitor, jurnalist, activist cultural şi cineast de origine kurdo-iraniană. Boochani semnează articole în revista de limba kurdă Werya, este membru onorific al PEN International, câştigător al Amnesty International Australia 2017 Media Award, al Diaspora Symposium Social Justice Award, al Liberty Victoria 2018 Empty Chair Award şi al Premiului pentru jurnalism Anna Politkovskaia; este şi profesor invitat nerezident la Sydney Asia Pacific Migration Centre (SAPMiC), Universitatea din Sydney.

Publică frecvent în The Guardian, iar articolele sale apar şi în The Saturday Paper, Huffington Post, New Matilda, The Financial Times şi The Sydney Morning Herald. Boochani este de asemenea coregizor (alături de Arash Kamali Sarvestani) al filmului de lungmetraj Chauka, Please Tell Us the Time (2017) şi consultant pentru spectacolul de teatru Manus al regizoarei Nazanin Sahamizadeh.
*
Niciun prieten, doar munţii, volum de memorii al cunoscutului refugiat iranian de etnie kurdă Behrouz Boochani, descrie poveştile adevărate ale refugiaţilor de pe Insula Manus, din Papua Noua Guinee, unde autorul a fost închis în 2013, după ce a fost prins încercând să intre cu barca în apele teritoriale ale statului australian.

Niciun prieten, doar munţii i-a adus lui Behrouz Boochani nu doar recunoaşterea internaţională şi un loc în galeria scriitorilor pentru care instituţii precum PEN Internaţional au dus campanii în numele libertăţii de exprimare, ci şi unul dintre cele mai importante premii literare din Australia: Victorian Prize, ediţia 2019, primind astfel recunoaşterea guvernului aceleiaşi ţări care i-a refuzat cetăţenia şi l-a ţinut închis timp de şase ani.

Cartea a fost scrisă iniţial în limba kurdă, fragment cu fragment, şi transmisă sub forma mesajelor pe Twitter sau pe telefon, a apelurilor telefonice şi video şi a e‑mailurilor. Ulterior, volumul a fost tradus în limba engleză de filosoful iraniano-australian, cercetător asociat onorific la Universitatea din Sydney, Omid Tofighian, ediţia engleză stând la baza principalelor traduceri în întreaga lume ale cărţii. Ediţia în limba română poartă semnătura Berthei Savu.

"O carte ce îşi merită pe bună dreptate locul pe raftul literaturii penitenciare, alături de diverse alte lucrări, precum De profundis a lui Oscar Wilde, Scrisori din închisoare a lui Antonio Gramsci, Into the Smother a lui Ray Parkin, The Man Died a lui Wole Soyinka şi Letter from Birmingham Jail a lui Martin Luther King Jr", scrie în prefaţa cărţii îndrăgitul scriitor australian Richard Flanagan.

Fragment

Culoarul M e de partea cealaltă a închisorii. E aproape de gardurile de la malul oceanului. A ajuns să fie cunoscut drept Micul Kurdistan. Aici s‑a născut o altă formă de competiţie pentru mâncare.

Deţinuţii kurzi trăiesc în şiruri de camere de‑a lungul gardurilor. Şi‑au adus cu ei în închisoare aspiraţiile politice reprimate şi pe una dintre camere domneşte steagul tricolor: alb, roşu, albastru, cu imaginea soarelui pictată în culori vii. E interesant că, deşi nu au nici măcar un pix, s‑au trezit într‑o dimineaţă cu steagul kurd prins pe uşă. E aproape un miracol. Poate că un gardian de origine kurdă l‑a desenat acolo. Dar, indiferent cine a făcut‑o, existenţa lui înseamnă că zona asta mică nu mai este identificată doar printr‑un număr.

Chiar aici, chiar lângă garduri, se înalţă un arbore de mango cu un trunchi magnific. Copacul ăsta pune la încercare gardurile închisorii. Ramurile sale lungi se întind în direcţia închisorii, se întind în interiorul închisorii, se întind peste acoperişul culoarului şi coboară peste camere. Copacul se întinde în aşa fel, încât nu poate fi văzut de pe culoar - nu poate fi văzut decât de departe, din apropierea toaletelor. Scoarţa netedă a trunchiului şi ramurile sale groase sunt atât de nemaipomenite, încât i‑ar fi foarte dificil cuiva să se urce în el.

Mango, aceste fructe suculente şi galbene, se ascund printre frunzele late - e un copac tropical ce face paradă de fructele sale. Când ai în faţă o astfel de minunăţie, te cuprinde bucuria, bucuria de a vedea un copac care dă pe dinafară de bunătate, bucuria de a vedea abundenţa darurilor sale. Probabil e acelaşi sentiment glorios pe care îl încearcă un bărbat atunci când soţia sa e însărcinată. Fără nicio îndoială, senzaţia pe care o au deţinuţii flămânzi transcende experienţa admiraţiei mute în faţa frumuseţii sale. Merge dincolo de plăcerea asociată văzului.

Copacul se află într‑o fază în care nu încurcă pe nimeni - prin urmare, nu există niciun motiv să fie tăiat. O senzaţie de linişte e emanată de însăşi esenţa lui. E un simbol al măreţiei naturii, o putere grandioasă ce pătrunde până în adâncurile închisorii.

Când se lasă noaptea, prezenţa sa se face simţită peste tot, căci fructele îi cad o dată la câteva minute peste acoperişul culoarului, cu zgomotul tipic al unui obiect solid ce loveşte pereţii de metal. Se pare că fructele se rostogolesc de câteva ori pe acoperiş şi apoi cad lângă pereţii containerului. Sunt mai multe etape:

La început, din beznă, apare o pasăre pornită să găsească fructul cel mai copt, ascuns sub frunze
Apoi, în linişte, pasărea începe să mănânce
Instantaneu, fructul mâncat îşi schimbă centrul de greutate
Se dezechilibrează
Ciugulit de cioc, începe să se legene
Şi cade pe acoperiş
Se rostogoleşte şi îşi continuă căderea, de data asta până pe pământul murdar
Într‑un final, deţinutul flămând urmăreşte sunetul căderii
Îl urmăreşte până în locul unde aterizează fructul
Îl găseşte în grămada de mizerie şi de frunze uscate.

După sunetul căderii iniţiale, deţinutul nu poate fi niciodată sigur că fructul e doar la câteva momente distanţă. În majoritatea cazurilor, nu există a doua cădere până la pământ. Operaţiunea e abandonată după prima cădere - fructul va rămâne pentru totdeauna pe acoperiş. Din trei sau patru fructe picate, doar unul se va rostogoli suficient pentru a ajunge la marginea acoperişului şi pentru a ajunge la pământ. Şi, chiar dacă fructul îşi continuă drumul - până la pământ, adică -, tot nu e sigur că deţinutul va pune mâna pe el. De cele mai multe ori, cade în spatele containerelor şi dispare în întuneric - e foarte greu pentru deţinut să‑l găsească printre frunzele veştejite. Chiar dacă găseşte locul, trebuie să scormonească minute întregi să‑l recupereze.

Deţinutul nu e o creatură mânată de instinct, aşteptând pasiv într‑un colţ, gata să sară de fiecare dată când pică un mango. Trebuie să‑şi folosească mintea. Din momentul primei căderi - pe acoperişul culoarului - până la momentul celei de‑a doua - de pe acoperiş la pământ - trebuie să‑şi ajusteze auzul cu precizie perfectă pentru a putea calcula exact unde a aterizat.

Chiar şi cea mai mică distragere înseamnă că s‑ar putea să nu‑l mai găsească niciodată. Unele fructe din cele căzute la sol sunt desfăcute în jumătăţi. Altele au doar câteva găuri. Altele sunt atât de terciuite, încât nu mai pot fi mâncate.

Sus, în copac, are loc o adevărată bătălie între păsări şi lilieci. Lilieci sunt totuşi puţini şi majoritatea fructelor ce îşi croiesc drum spre pământ sunt desprinse de păsări. Liliecii tropicali sunt mari cât nişte porumbei. Aceşti lilieci giganţi mănâncă fructele într‑un fel care îl îngrozeşte pe spectator. E uşor să‑ţi imaginezi că bătălia dintre păsări şi lilieci e una inegală, dar nu e deloc aşa. Cu un ţipăt scurt, liliacul sperie pasărea atât de tare, încât aceasta zboară în căutarea unui alt copac.

Sunt momente când deţinutul îşi pierde concentrarea şi nu mai e atent la sunete. Când se întâmplă asta, nu mai poate spune cu precizie care e locul unde a aterizat fructul. După ce îl caută un timp pe întuneric, se întoarce pe culoar cu mâna goală. Dar apoi se concentrează pe bune, aşteptând acolo. Natura a stabilit destinul acestor fructe. Dimineaţa, deţinutul vede că nu a mai rămas mai nimic din fructele mari, cu excepţia sâmburilor imenşi. Sunt aici, sub containere, sâmburi eliberaţi din pieliţa lor, în timp ce carnea le e fărâmiţată şi cărată de crabi, ajutaţi de micile furnici roşii manusiene.

Crabii sunt nişte experţi - târăsc toate fructele de mango de sub container, le cară fără excepţie pe toate cele care cad acolo. Au atuurile lor în competiţia cu deţinuţii. Din câte ne dăm noi seama, vederea unui crab e mai bună decât auzul deţinutului. Când un deţinut îşi face apariţia, crabul de obicei se retrage, dă înapoi, cu cleştii lui cu tot. Cred că dau dovadă de o anumită formă de inteligenţă - cel puţin, în cazul acesta.

Teritoriul ăsta e marcat ca fiind Kurdistan. Cine îi ştie pe kurzi înţelege foarte bine nivelul de respect pe care îl au unul pentru celălalt. Dar respectul adânc înrădăcinat în cultura lor începe să se evapore când, zi după zi, foamea îşi cere obolul. Încet, dar sigur, foamea le coboară stindardul.

Deţinuţii kurzi s‑au autodeclarat unici proprietari ai mangoului. În primele zile, apăreau uneori alţi prizonieri, scormonind pe jos în speranţa găsirii vreunui fruct. Dar deţinuţii kurzi se uitau urât la ei. Îi loveau pe cei care veneau prin preajmă şi nu‑i lăsau nici măcar să arunce o privire înspre fructe şi cu atât mai puţin aveau să le permită plăcerea de a aştepta căderea unuia. Au anihilat din faşă orice competiţie pentru mâncarea fructelor de mango. Au preferat să restrângă competiţia la mica lor comunitate, în loc să‑i lase şi pe alţii la această măsuţă. Nu au tolerat pe nimeni altcineva care ar fi vrut să se bucure şi de ofrandele mangoului.

Zilele astea nu mai sunt ca cele de început. Nu ca acelea când deţinutul ce punea mâna pe un fruct îl împărţea cu ceilalţi. Acum cine îl găseşte se înfruptă din el acolo, în întuneric. Când se întoarce pe culoar, nu mai are nimic de oferit prietenilor săi şi nu schiţează niciun gest de curtoazie faţă de ceilalţi.

Prin urmare, pe măsură ce timpul trece, ura se intensifică între deţinuţii din zonă. Reza e cel mai puternic şi mai înalt bărbat din închisoare şi modul lui de a interacţiona cu ceilalţi iese în evidenţă. Peste tot în închisoare sunt oameni ce încearcă să‑şi păstreze demnitatea. Dar gentileţea din comportamentul lui Reza o depăşeşte de departe pe cea pe care poţi s‑o vezi la alţii. La anumiţi oameni, din cale afară de buni şi de milostivi, există şi un anumit filon de egocentrism, ce le dă curajul să suporte viaţa asta, să‑i vadă fineţurile, să se raporteze la ea obiectiv. Dar Reza e altfel. Generozitatea lui îi uimeşte pe cei din jur. Toţi kurzii, de fapt toţi cei din închisoare, îl ştiu drept Gigantul‑blând. Cu timpul, am renunţat la adjectivul "blând", ca să‑i mai scurtăm numele. Îi spunem doar Gigantul.

Poate că, pentru cei din cercul apropiat, "blând" are o conotaţie emoţională mai puternică. Dar pentru majoritatea deţinuţilor, pentru cei care îl văd la coadă la masă, la rând la toalete sau în alte părţi ale închisorii, e oricum mai mult un Gigant decât un Gigant‑blând. De fapt, prima dată a fost numit aşa în glumă. Pentru cei ce trăiau în vecinătatea mangoului, era greu de crezut că un gigant precum Reza putea să fie şi blând.

Spre deosebire de mulţi alţii, când intră în posesia unui fruct, Gigantul îl împarte cu alţii fără să aştepte nimic în schimb, într‑un gest de curtoazie copilăresc, încărcat cu toate emoţiile ce dau culoare universului copilăriei. Iar acest comportament îi pune pe gânduri pe ceilalţi, ce îşi dau seama că ei sunt absolut incapabili de un asemenea gest. În felul acesta apare Celălalt. Când oamenii nu au capacitatea de a înţelege purtarea nobilă, devin chinuiţi de conflicte lăuntrice şi de deznădejde. Nu se mai simt siguri pe ei. Aşa că suprimă acest sentiment, folosindu‑se de orice le e la îndemână.

Deţinuţii kurzi alcătuiesc un fel de frăţie de la sine înţeleasă şi preferă să ţină mangoul doar pentru ei. Nimeni altcineva nu primeşte nimic. E aproape obligatoriu ca oricine găseşte un fruct să se îndoape fericit cu el, fără să‑l împartă cu restul. Cu generozitatea lui copilărească, Gigantul‑blând pune sub semnul întrebării această mentalitate. Îi pune faţă în faţă cu o altă manieră de a fi, le deschide noi orizonturi, le dă acces la o lume mai bună.

Într‑o noapte de foame, un deţinut tânăr trece pe lângă deţinuţii ce stau în capătul camerelor containerului din care se compune Culoarul M - în capătul Micului Kurdistan, cum ar veni. Privirile fixate asupra lui sunt crâncene. Pare că are de gând să facă ceva ieşit din comun. Se citeşte limpede pe feţele deţinuţilor: omul ăsta nu are ce căuta aici, nu la ora asta din noapte. Nu are dreptul să dea târcoale mangoului. Cu toate astea, nu suntem siguri pentru ce a venit până aici.

Pe măsură ce Tânărul‑vulpan înaintează, ajunge în spatele containerelor, unde aterizează majoritatea fructelor de mango. În secunda aceea, sunetul unui mango care pică răsună din acoperişul culoarului. Şi apoi se rostogoleşte chiar la picioarele Tânărului‑vulpan. Aparent, e un cadou pe care pomul i l‑a pus în braţe. Cu acest dar, copacul vrea poate să testeze umanitatea deţinuţilor. Se pare că Tânărul‑vulpan nu înţelege foarte bine ce le trece prin minte celor ce stau acolo - foarte curioşi să vadă ce va face acest tânăr. Orice ar fi, el nu ar trebui să se afle aici, bucurându‑se de roadele copacului lor.

Tânărul‑vulpan stă acolo, uitându‑se în sus înspre copac, stă acolo zâmbind, orb la ce se întâmplă în jurul său. Copacul arată mai magnific ca oricând. Din felul în care şi‑a lăsat capul pe spate, cu ochii la copac, îţi dai seama că e fermecat de acest dar neaşteptat al cerurilor. Iar zâmbetul său e plin de recunoştinţă. Deţinuţii se uită unii la alţii. Într‑o clipită, se înţeleg din priviri. Se uită în adâncul ochilor celorlalţi şi cad de acord - intrusul nu are niciun drept să păstreze fructul. Trebuie să riposteze. Vreo doi‑trei indivizi se îndeamnă reciproc. Dar numai unul dintre ei, măscăriciului grupului, se duce la Tânărul‑vulpan, să‑l scuture ca pe un bandit. Măscăriciul e ca un şcolar, rânjind diavoleşte. Fără să scoată un cuvânt, îi face semn cu mâna Tânărului‑vulpan: "Dă‑mi fructul!". Tânărul‑vulpan pare foarte speriat, tremură şi se pregăteşte să‑i înmâneze fructul Măscăriciului.

Chiar în acel moment, Gigantul îşi face apariţia lângă ei. Cu ochii ţintă pe Măscărici, strânge palmele Tânărului‑vulpan în jurul fructului. Spune că îi aparţine. Măscăriciul şi ceilalţi nu schiţează niciun gest şi rămân fără cuvinte, au fost pur şi simplu amuţiţi de apariţia Gigantului şi se uită înmărmuriţi. Imediat ce îi mai revine încrederea şi realizează că e protejat de muşchii puternici ai Gigantului, Tânărul‑vulpan se eliberează din frica ce îl cuprinsese cu câteva momente în urmă şi zâmbeşte. Ţine fructul strâns în palme şi se face repede nevăzut.