Nesupunere

 

Naomi Alderman
Nesupunere
Editura Storia Books, 2020
traducere din limba engleză de Alina Marc-Ciulacu

 Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Intro

Naomi Alderman este autoarea romanelor The Liars' Gospel şi Disobedience. Pentru acesta din urmă a câştigat Premiul Orange pentru Debut, cartea fiind publicată în zece limbi şi urmând să fie adaptată ca film cu Rachel Weisz, Rachel McAdams şi Alessandro Nivola.

Alderman a fost inclusă pe lista Granta a celor mai buni zece tineri romancieri britanici, top publicat o dată la zece ani, şi a fost selectată de Margaret Atwood pentru a fi inclusă în programul Rolex Mentor and Prot.

*

Nesupunere este povestea lui Ronit, o fiică de rabin în vârstă de 32 de ani, dintr-o comunitate de evrei ortodocşi din Hendon, nord-vestul Londrei. Aceasta a părăsit Londra cu ani în urmă, iar acum lucrează în domeniul financiar, în Manhattan, însă moartea tatălui ei, Rav Krushka, o aduce înapoi acasă. Şi este povestea lui Esti, prietena din copilărie a lui Ronit, care a rămas în Hendon, cu toate că, în ochii comunităţii, pare o ciudată. Şi este şi povestea lui Dovid, soţul lui Esti; el este prezumtivul moştenitor al lui Rav Krushka, dar nu pare să-şi dorească poziţia de rabin.

Romanul vorbeşte despre punctul de întâlnire dintre religie şi viaţa modernă, dintre sexualitate şi spiritualitate, dintre propriile dorinţe şi regulile comunităţii în care trăim şi ale Dumnezeului pe care îl venerăm. Despre importanţa schimbării şi totodată despre lucrurile pe care, inevitabil, le pierdem atunci când aceasta se produce. Vorbeşte despre puterea tăcerii şi puterea cuvântului şi despre trăsătura umană esenţială a nesupunerii.

"Un roman extraordinar. Intriga este una uimitoare, înfăţişându-le pe Esti şi pe Ronit împreună sau separat în moduri care sfidează aşteptările convenţionale. Dar adevărata uimire rezidă în capacitatea lui Alderman de a gândi original. Nimic nu e aşa cum o minte comodă s-ar aştepta. Dorinţa interzisă nu e bună fără echivoc, religia deterministă nu e rea fără echivoc. Iudaismul ortodox (oricât ar fi Ronit în dezacord cu el) iradiază fără putinţă de tăgadă din paginile romanului Nesupunere, la fel de bogat, de proaspăt şi de fascinant precum romanul însuşi." (The Times)

"Nesupunere al talentatei scriitoare de succes Naomi Alderman are menirea de a isca controverse. Debutul autoarei vorbeşte despre două femei care au fost iubite în adolescenţă, într-o comunitate de evrei ortodocşi din nordul Londrei. Fă loc, Zadie Smith." (Elle - UK)

"Nesupunere trece dincolo de expunerea unei stări de lucruri. O furie afectuoasă alimentează critica pe care romanul o aduce societăţii evreilor ortodocşi din Regatul Unit, iar naraţiunea divizată - care indică un conflict cultural la fel de absurd precum o întâlnire la prânz între Moise şi Sandra Bernhard - conduce încet către acceptare, speranţă şi compromis." (Vogue - UK)

"Este, în ultimă instanţă, o poveste despre dragostea pierdută şi un imn închinat mulţumirii pe care o poate aduce sacrificiul de sine. Fiecare capitol începe cu un fragment de text sacru, a cărui temă modelează elegant acţiunea care urmează, rezultând o carte de o profunzime şlefuită. Ar fi uşor de luat în derâdere felul în care Esti şi vecinii ei se supun unor legi atât de vechi şi de complexe, dar, deşi are o tuşă comică îndrăzneaţă, Alderman trece mult dincolo de ceea ce e evident." (The Observer)

"Comentariul lui Alderman despre iudaismul ortodox în secolul 21 este incitant şi lămuritor, iar ea este înzestrată cu comicul necesar pentru a-l asasina din interior cu compasiune." (The Thelegraph)

"Nesupunere este un debut reuşit şi captivant. Forţa lui provine din evoluţia relaţiei triangulare dintre Dovid, Esti şi Ronit - trei personaje cât se poate de diferite, care trebuie să reacţioneze la aceleaşi acuze. Fiecare dintre ei are o relaţie diferită cu Dumnezeu şi, poate cel mai important, cu tradiţia şi cultura din care provin." (The Times Literary Supplement)

Fragment
Capitolul 1
 

Iar în ziua Şabatului, preoţii vor cânta cântare pentru viitorul ce va să vină, pentru ziua ce va să fie cu desăvârşire Şabat şi pentru odihna din viaţa veşnică.
Mişna Tamid 7-4, recitat în timpul slujbei de sâmbătă dimineaţa

La primul Şabat de după sărbătoarea Simhat Torá, Rav Krushka era deja atât de slab şi de palid la faţă, încât enoriaşii îşi şopteau unul altuia că în ochii lui adânciţi în orbite se putea întrezări viaţa de apoi.

Rav Krushka fusese alături de ei în timpul Zilelor Sfinte, stătuse în picioare două ore, cât durase slujba de la sfârşitul postului de Iom Kipur, cu toate că, nu o dată, îşi dăduse ochii peste cap, ca şi cum ar fi fost cât pe ce să leşine. Ba chiar dănţuise plin de bucurie cu sulurile Torei în mâini, chiar dacă numai pentru câteva minute. Dar acum, că acele zile sfinte se sfârşiseră, îşi pierduse orice urmă de vlagă. În această zi toridă şi sufocantă de septembrie, în timp ce ferestrele încăperii erau închise, iar frunţile enoriaşilor erau brăzdate de broboane de sudoare, Rav Krushka, sprijinit de braţul nepotului său Dovid, era înfofolit într-un pardesiu de lână. Vocea îi era stinsă. Mâinile îi tremurau.

Lucrurile erau cât se poate de clare. Şi erau aşa de ceva vreme. De câteva luni, glasul lui, cândva la fel de intens şi de limpede precum vinul roşu pentru kiddush, răsuna acum dogit, iar uneori se pierdea cu totul într-o tuse zgomotoasă ori într-un acces puternic de icnituri şi gâjâieli. Totuşi era greu să crezi într-o pată ştearsă de pe plămân. Cine putea vedea o pată? Ce era o pată? Enoriaşilor nu le venea să creadă că pe Rav Krushka l-ar putea da gata o pată - pe el, dinspre care lumina Torei strălucea atât de puternic, încât se simţeau luminaţi de prezenţa lui.

Zvonurile se răspândiseră în rândul comunităţii, transmise prin întâlniri întâmplătoare pe stradă. Un pneumolog de pe Harley Street îi spusese că o să se facă bine, cu condiţia să ia o pauză de odihnă de o lună. Un vestit rabin trimisese vorbă că, împreună cu 500 de tineri învăţăcei în studiul Torei, rostea zilnic toată Cartea Psalmilor pentru însănătoşirea lui Rav Krushka. Se mai spunea că lui Rav i se făcuse cunoscut, printr-un vis profetic, cum că avea să trăiască cât să vadă pusă piatra de temelie pentru rezidirea Marelui Templu din Ierusalim.

Cu toate acestea, era cu fiecare zi tot mai slăbit. S-a aflat despre sănătatea lui şubredă în întregul Hendon şi chiar mai departe. Aşa cum se întâmplă în asemenea situaţii, enoriaşi care poate că mai lipsiseră în câte o săptămână de la sinagogă ori merseseră prin alte părţi, dovedeau acum o devoţiune ferventă. Numărul celor care participau la slujbe creştea cu fiecare săptămână. Clădirea prost încropită - iniţial, nimic mai mult decât două case unite între ele şi făcute să comunice - nu era potrivită pentru atât de mulţi oameni. Aerul devenea stătut în timpul slujbelor, înăuntru era o căldură înăbuşitoare şi un miros aproape fetid.

Câţiva membri din consiliul sinagogii au sugerat că ar trebui, poate, organizată o slujbă alternativă, pentru a face faţă numărului neobişnuit de mare al participanţilor. Yitzchak Hartog, preşedintele consiliului, a respins propunerea. Oamenii veniseră să îl vadă pe Rav, a spus el, aşa că aveau să îl vadă.

Aşa se face că, de acel Şabat din luna Tişrei, sinagoga era plină până la refuz şi toţi enoriaşii erau mai atenţi, din păcate, la persoana lui Rav Krushka decât la rugăciunile pe care le îndreptau către Creator. Pe parcursul acelei dimineţi l-au urmărit cu îngrijorare. Ce-i drept, Dovid era alături de unchiul lui şi îi ţinea siddurul, susţinându-l de cotul drept. Dar oamenii îşi şopteau unul altuia că, poate, prezenţa acestui bărbat era de natură să îi îngreuneze însănătoşirea lui Rav în loc să o ajute. Dovid era rabin, nimeni nu nega lucrul ăsta, dar nu era Rav. Exista o diferenţă subtilă, căci poţi deveni rabin prin studiu şi prin realizări, dar titlul de Rav era acordat de o comunitate doar unui conducător preaiubit, unei lumini călăuzitoare, unui învăţat de o neîntrecută înţelepciune. Iar Rav Krushka întrunea toate aceste calităţi, fără putinţă de tăgadă. Dar vorbise oare Dovid vreodată în public ori explicase el vreodată măiestrit vreo pericopă din Tora sau scrisese măcar o carte care să fie izvor de inspiraţie şi putere aşa cum a făcut Rav Krushka? Nu, de trei ori nu. Dovid nu avea o înfăţişare care să atragă privirea - era scund, chel şi uşor supraponderal. Dar, mai mult decât asta, nu avea nimic din entuziasmul şi înflăcărarea lui Rav Krushka. Niciunul dintre enoriaşi, nici măcar un copilaş, nu i s-ar fi adresat vreodată lui Dovid Kuperman numindu-l "rabin". El era "Dovid" ori câteodată, simplu, "nepotul ăla al lui Rav Krushka, asistentul ăla". Ca să nu mai vorbim de soţia lui! Era clar că ceva nu e în regulă cu Esti Kuperman, că avea o problemă, un necaz. Dar chestiunile de genul ăsta intrau la categoria lashon hara - gurile rele - şi nu puteau fi rostite nici măcar în şoaptă într-un lăcaş sfânt precum Casa Domnului.

În orice caz, toţi erau de acord că Dovid nu era un ajutor potrivit pentru Rav. S-ar fi cuvenit ca acesta să aibă în preajmă oameni învăţaţi, care să cunoască în profunzime Tora, capabili să studieze zi şi noapte şi, ca urmare, să contracareze decretul funest. Ce păcat, spuneau unii, că Rav Krushka nu avea un fiu care să înveţe în numele lui şi să îi prelungească astfel viaţa. La fel de păcat, ziceau alţii, mai în şoaptă, că Rav Krushka nu avea un fiu care să devină rabin când el nu va mai fi. Căci cine avea să îi ia locul? Gândurile acestea circulaseră luni întregi, iar în căldura uscată din sinagogă căpătaseră contururi mai clare. Şi, pe măsură ce vlaga se scurgea din Rav, şi Dovid devenea, cu fiecare săptămână, un pic mai adus de spate, de parcă ar fi simţit cum îl apasă pe umeri greutatea privirilor aţintite asupra lui şi cum îi zdrobeşte pieptul uriaşa dezamăgire pe care le-o provoca. Acum, în timpul slujbei, abia dacă a ridicat de câteva ori privirea şi nu a rostit niciun cuvânt, continuând să întoarcă una după alta paginile siddurului, atent doar la cuvintele rugăciunii.

Până la prânz, devenise clar pentru toţi bărbaţii prezenţi că starea lui Rav Krushka se deteriorase şi mai mult. Şi-au lungit gâturile de prin colţurile în care altădată se aflaseră şemineuri şi dulapuri încastrate în perete şi şi-au tras scaunele de plastic ceva mai aproape de el, ca să îl poată cerceta mai bine cu privirea, să îşi facă simţit sprijinul. În timpul rugăciunii de dimineaţă, şaharit, în încăpere s-a făcut din ce în ce mai cald şi toţi şi-au dat seama că începuseră să se lipească de scaune din pricina transpiraţiei, care trecea prin pantalonii de stofă. Rav Krushka s-a înclinat adânc în timpul modimului şi apoi şi-a îndreptat din nou spatele, dar toţi au observat că mâna cu care se apucase de banca din faţa lui era palidă şi tremurândă şi că hotărârea care i se citea pe chip nu putea ascunde grimasa pe care i-o provoca fiecare mişcare.

Până şi femeile, care asistau la slujbă de sus, din galeria care se întindea pe trei dintre laturile sălii, au remarcat, prin ochiurile paravanului, că puterile lui Rav Krushka erau pe sfârşite. Când a fost deschis dulapul sacru unde se păstrează Tora, sulurile au răspândit o mireasmă intensă de cedru, care a părut să îl însufleţească, şi s-a ridicat în picioare. Dar când aronul a fost închis la loc, Rav Krushka s-a aşezat din nou, parcă sub impulsul gravitaţiei, şi nu din proprie voinţă. Şi-a pierdut suflul şi s-a prăbuşit în scaun. Pe la mijlocul fragmentului care se citea din Tora, toţi enoriaşii îi urmăreau cu sufletul la gură fiecare respiraţie gâjâită şi greoaie. Dacă nu ar fi fost Dovid lângă el, s-ar fi prăvălit într-o parte. Până şi femeile şi-au dat seama.


Esti Kuperman asista la slujbă din galeria femeilor. În fiecare săptămână i se rezerva un loc de cinste, în primul rând, imediat în spatele draperiei din plasă. De fapt, primul rând era întotdeauna gol, chiar şi acum, când era nevoie de absolut toate locurile. Femeile stăteau în rândurile din spate ale galeriei, numai să nu se aşeze pe unul dintre locurile din faţă. Săptămână de săptămână, Esti stătea singură, fără să îşi încline gâtul subţire nici măcar o dată şi fără să dea de înţeles prin vreun cuvânt ori prin vreo privire că ar fi observat locurile goale din dreapta şi din stânga ei. Se aşeza pe locul din primul rând pentru că asta se aştepta de la ea. Era soţia lui Dovid. Dovid stătea lângă Rav. Dacă soţia lui Rav Krushka nu ar fi murit, Esti ar fi stat lângă ea. Când, cu voia Domnului, aveau să fie binecuvântaţi cu copii, aceştia urmau să stea alături de ea. În situaţia de faţă, stătea singură.

Mai în spate, în sectorul femeilor, nu se vedea absolut nimic din slujbă. La femeile aşezate pe locurile acelea nu ajungeau decât cântările, tot aşa cum în cămările din Ceruri uşile se deschid doar în faţa glasurilor înălţate în cântare. Esti însă putea vedea creştetele capetelor de dedesubt, acoperite toate de vârful oval al pălăriei ori de cercul kipei. Cu timpul, pălăriile şi kipele au devenit distinctive pentru ea, fiecare pată de culoare reprezentând o persoană anume. Era Hartog, preşedintele consiliului, bine făcut şi musculos, care păşea dintr-o parte în alta chiar şi în timp ce continuau rugăciunile şi, din când în când, mai schimba o vorbă cu câte unul dintre enoriaşi. Era Levitsky, trezorierul sinagogii, care, în timp ce se ruga, se legăna cu o mişcare nervoasă, pocănitoare. Şi mai era şi Kirschbaum, unul dintre administratori, care stătea sprijinit de perete şi aţipea mereu, iar apoi se trezea brusc şi tresărea. Îi privea cum merg de colo colo, cum urcă scările către bima şi se întorc la locul lor, cum se ridică şi se aşază, se leagănă uşor în loc, cu un sentiment ciudat de totală detaşare. În răstimpuri, când privea în jos, mişcările dădeau impresia unui joc pe o tablă de şah - nişte piese rotunjite care avansează cu un scop, dar fără noimă. În trecut, se surprinsese căzând într-un fel de transă, influenţată de cântările bine cunoscute şi de tiparul mereu acelaşi al mişcărilor de jos, astfel că abia observa când se termina slujba şi era uimită să constate că femeile din jur îi urau deja Şabat cu bucurie, iar bărbaţii de jos dispăreau din aria ei vizuală. O dată sau de două ori s-a trezit în ceea ce părea a fi o sinagogă goală, ezitând să privească în jur, de teamă că unele dintre femei ar fi putut rămâne în spatele ei, să şuşotească.

De acest Şabat din luna Tişrei însă, şi-a păstrat cumpătul. La fel ca toţi ceilalţi, s-a ridicat când sulurile Torei, îmbrăcate în catifea regală, au fost duse înapoi, în dulapul lor sacru. La fel ca toţi ceilalţi, a aşteptat răbdătoare ca persoana care condusese rugăciunea de dimineaţă să coboare de pe bima, iar cel care conducea următoarea rugăciune, musaf, să urce. Asemenea celorlalţi, a fost nedumerită când, cinci minute mai târziu, rugăciunea tot nu începuse. A privit prin ochiurile draperiei, încercând să vadă ce se întâmpla jos. A clipit de mai multe ori. La braţul soţului ei, silueta adusă de spate a lui Rav Krushka, îmbrăcată în pardesiul negru, se îndrepta încet înspre bima.

În trecut, în acest moment al slujbei, le-ar fi vorbit Rav Krushka, ţesând pe marginea pericopei din Tora care tocmai fusese citită, completată cu alte surse, o lecţie complexă şi minunată. Dar trecuseră multe luni de când nu le mai vorbise în felul ăsta. În această săptămână, ca în atât de multe altele de acum, pe fiecare loc fusese aşezată o copie a unei predici mai vechi de-ale lui. Starea nu îi permitea lui Rav Krushka să ţină o cuvântare. Şi, cu toate acestea, dedesubt, în sectorul bărbaţilor, acesta tocmai urca cele trei trepte ale bimei. În sinagogă s-a stârnit rumoare, apoi s-a aşternut liniştea. Rav Krushka avea să le vorbească.

Acesta a ridicat mâna, care a apărut, subţire şi palidă, din mâneca pardesiului. Când a vorbit, vocea îi era neaşteptat de puternică. Toată viaţa fusese un bun orator; oamenii nu trebuiau să se chinuie să audă ce spune.
- O să vorbesc puţin, a spus el. Nu mă simt bine. Cu ajutorul Domnului, o să îmi revin.

Cei din încăpere au dat viguros din cap, iar unii chiar au bătut din palme, dar au fost repede reduşi la tăcere, căci aplauzele ca la teatru nu aveau ce căuta într-o sinagogă.
- Vorbirea, a continuat el. Dacă lumea creată ar fi un cântec, vorbirea ar fi refrenul lui, tema recurentă. Citim în Tora că Domnul a făcut lumea prin cuvânt. Ar fi putut să o aducă la existenţă prin intenţie. Am putea citi: "Şi Dumnezeu s-a gândit la lumină, şi a fost lumină". Dar nu. Ar fi putut să o facă fredonând. Ori ar fi putut-o alcătui din lut modelat cu mâinile Lui. Sau ar fi putut să îi dea naştere prin răsuflare. Domnul, Împăratul nostru, Cel Preasfânt, binecuvântat fie Numele Lui, nu a făcut nimic din toate astea. Pentru a crea lumea, El a vorbit. "Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!». Şi a fost lumină." Precum a spus, aşa a şi fost.

Vocea lui Rav Krushka s-a frânt şi a fost scuturat de o tuse violentă, în timp ce din pieptul lui răzbătea un hârâit de boală. Câţiva bărbaţi au dat să se repeadă înspre el, dar le-a făcut semn cu mâna să rămână la locul lor. Sprijinindu-se pe umărul lui Dovid, a mai tuşit ascuţit de trei ori şi a rămas tăcut. Apoi a răsuflat anevoie şi a vorbit din nou:
- Chiar şi Tora. O carte. Domnul ar fi putut să ne dea un tablou ori o statuie, o pădure, o creatură, o idee în minţile noastre care să explice lumea pe care a făcut-o El. Ne-a dat însă o carte. Cuvinte.

S-a oprit şi a privit prin sală, trecând în revistă chipurile tăcute. În momentul în care pauza devenise un picuţ prea lungă, Rav Krushka şi-a ridicat mâna şi a izbit-o cu zgomot de pupitru.
- Ce putere extraordinară ne-a dăruit Atotputernicul! Să vorbim, aşa cum şi El vorbeşte. Uimitor! Dintre toate creaturile de pe faţa pământului, doar noi putem vorbi. Ce înseamnă acest lucru?

A schiţat un zâmbet şi şi-a purtat din nou privirea prin încăpere.
- Înseamnă că noi deţinem o fărâmă din puterea Domnului. Cuvintele noastre sunt, într-un fel, realitate. Ele pot crea lumi şi le pot distruge. Au tăiş, asemenea unui cuţit.

A descris o mişcare largă cu braţul, ca şi cum ar fi mânuit o coasă. A zâmbit.
- Bineînţeles, puterea noastră nu este puterea Domnului. Să nu uităm nici lucrul acesta. Cuvintele noastre sunt mai mult decât răsuflare fără conţinut, dar nu sunt Tora. Tora cuprinde lumea. Tora este lumea. Să nu uitaţi, copiii mei, că toate cuvintele, toate poveştile noastre nu pot decât, cel mult, să echivaleze cu un comentariu la un singur verset din Tora.

Rav Krushka s-a întors către Dovid şi i-a şoptit câteva cuvinte. Împreună, cei doi bărbaţi au coborât de pe bima şi s-au întors la locurile lor. Enoriaşii stăteau în tăcere. În cele din urmă, cântăreţul s-a adunat şi a început rugăciunea musaf.

Cuvintele lui Rav Krushka au avut în mod limpede un impact asupra cântăreţului, care conducea rugăciunea ca şi cum ar fi acordat o atenţie specială fiecărei litere, fiecărei silabe a fiecărui cuvânt. Vorbea domol, dar limpede şi cu putere, ca şi cum atunci ar fi auzit prima dată cuvintele şi le-ar fi priceput înţelesul.
- Mechalkel chaim b'chesed, a spus el simplu. El sprijină cu bunătate tot ceea ce e viu. El le dăruieşte viaţa muritorilor cu nemăsurată milă.

Enoriaşii au răspuns în acelaşi fel, iar răspunsurile lor au răsunat tot mai limpede, până când vorbeau cu toţii într-un singur glas, puternic.

În momentul în care a ajuns la kedushah, cântăreţul a început să asude şi paloarea i-a acoperit faţa.
- Na'aritzecha veNakdishecha... a declamat el.
- Kadosh, kadosh, kadosh, au răspuns oamenii, ridicându-se pe vârful picioarelor, mulţi uşor ameţiţi, poate din pricina căldurii. Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul.

Şi chiar în acel moment, când toţi se ridicaseră pe vârfuri înspre Atotputernicul, în sală a răsunat o bufnitură, de parcă s-ar fi prăbuşit unul dintre falnicii cedri ai Libanului. Bărbaţii s-au întors să privească, iar femeile şi-au întins gâtul. Enoriaşii l-au văzut pe Rav Krushka zăcând întins pe o parte, lângă banca pe care stătuse. A scos un geamăt prelung, dar nu dădea niciun semn că ar mai mişca, cu excepţia piciorului stâng, care se zbătea izbind în banca de lemn, iar loviturile răsunau puternic a gol în toată sinagoga.

Au urmat câteva clipe de tăcere şi tuturor le bubuiau tâmplele din cauza tensiunii.

Hartog şi-a venit primul în fire. A alergat înspre Rav, împingându-l pe Dovid din calea lui. I-a slăbit cravata şi l-a apucat de braţ, în timp ce striga:
- Sunaţi la ambulanţă şi aduceţi nişte pături!

Câteva clipe, ceilalţi bărbaţi au părut a fi buimaci. Cuvintele în sine "sunaţi la ambulanţă", rostite în sinagoga lui Rav Krushka, în zi de Şabat, păreau ireale, de parcă li se ceruse o felie de bacon ori o porţie de creveţi. După un lung moment, doi bărbaţi tineri s-au năpustit către uşă, repezindu-se la telefon.

Sus, la galerie, Esti Kuperman rămăsese nemişcată în picioare, deşi câteva femei coborau deja scările, să vadă ce era de făcut.

Esti a privit cum soţul ei a apucat mâna lui Rav Krushka şi l-a lovit încetişor peste palmă, ca şi cum ar fi vrut să-l consoleze pe bătrân. A observat că, privit din acel unghi, părul lui Dovid era mai rar decât credea ea. Nu s-a putut abţine să remarce, aproape fără intenţie, că Hartog plecase deja de lângă Rav, lăsându-l în grija medicilor din rândul enoriaşilor. Că acesta îi luase deoparte pe trei sau patru dintre membrii consiliului sinagogii şi purtau o discuţie. Şi-a privit degetele osoase, încleştate pe siddur atât de tare încât unghiile i se albiseră de tot.

Şi, pentru o clipă, a simţit pe faţă aerul stârnit de bătaia greoaie a unor aripi de damasc. Aripile fluturânde pesemne că o împresuraseră, cu mişcări mai domoale, mai apăsate, rotindu-se şi ridicându-se într-un ritm infinit de lent, căci purtau o povară mai mare decât sufletul unui om bătrân şi obosit, cu o pată pe plămân. Răsuflarea părăsise încăperea, iar bătaia aripilor nu mai era decât o pulsaţie din ce în ce mai slabă.

Esti se simţea vlăguită, incapabilă să se mişte. Dovid şi-a ridicat privirea către galeria femeilor, înspre locul ei obişnuit, şi a scos un strigăt tânguitor, înspăimântat:
- Esti!

Aceasta s-a îndepărtat de balustradă şi s-a întors, luând-o împleticit spre uşă, pentru a coborî scările. Îşi dădea vag seama că unele femei o atingeau, că întindeau mâna ca să o... Să o mângâie? Să o sprijine? Nu era sigură. Şi-a continuat drumul înspre ieşire, având în minte doar faptul că trebuie să plece, că are ceva de făcut.

Şi de abia când cobora în fugă scările înspre sectorul bărbaţilor, i-a trecut prin minte un gând - unul deopotrivă şocant şi îmbucurător, un gând de care s-a simţit pe dată ruşinată. În timp ce gonea pe scări în jos, paşii ei ţineau ritmul cu frecvenţa cu care se repeta acelaşi gând: dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că Ronit o să vină acasă. Ronit vine acasă.
*
Cu o noapte înainte, l-am visat. Vorbesc serios. L-am recunoscut după cuvintele lui. Se făcea că era o încăpere plină de cărţi, cu rafturi care se întindeau din podea până în plafon, tot mai sus, la nesfârşit, astfel că, cu cât priveam mai atent, cu atât mai mult puteam cuprinde cu vederea. Cărţile şi cuvintele, mi-am dat eu seama, sunt tot ceea ce a existat şi tot ceea ce există şi va exista vreodată. Am început să păşesc; paşii mei erau silenţioşi şi, când am privit în jos, am văzut că păşeam pe cuvinte, că pereţii şi tavanul şi mesele şi lămpile şi scaunele erau, toate, cuvinte.

Aşa că am continuat să păşesc şi ştiam încotro mă îndreptam şi ce aveam să găsesc. Am ajuns lângă o masă lungă şi lată. Masă, a zis aceasta. Sunt o masă. Tot ceea ce am fost şi voi fi vreodată asta este, o masă. Iar pe masă se afla o carte. Şi cartea era el. L-am recunoscut după cuvintele lui. Sincer, l-aş fi cunoscut şi dacă era o lampă, un ghiveci de flori ori o machetă la scară redusă a autostrăzii din Long Island. Dar, cum nu se poate mai potrivit, el era o carte. Cuvintele de pe copertă erau unele simple, frumoase. Nu mi le amintesc.

Şi, aşa cum se întâmplă în vis, am ştiut că trebuie să deschid cartea. Am întins mâna şi am deschis-o şi am citit primul rând. În timp ce îl citeam, cuvintele au răsunat prin bibliotecă. Spuneau, aşa cum i-a spus Dumnezeu lui Avraam: "Tu eşti cel pe care l-am ales. Ieşi din acest pământ şi mergi în alt loc, pe care ţi-l voi arăta Eu!".

Mă rog, ultima parte am născocit-o. Dar tot restul e adevărat. M-am trezit cu durere de cap, ceea ce mie nu mi se întâmplă niciodată, dar mă simţeam ca şi cum cineva mi-ar fi scăpat un dicţionar în cap în timpul nopţii. A trebuit să fac un duş fierbinte-fierbinte şi lung, ca să îmi scot cuvintele din creier şi să îndepărtez încordarea din umeri şi, normal, am întârziat la muncă, aşa că mergeam pe Broadway încercând să găsesc un taxi, peste care nu dai decât atunci când nu ai nevoie, când, dintr-odată, am auzit o voce, care parcă vorbea direct în urechea mea, zicându-mi:
- Nu vă supăraţi, sunteţi evreică?

Şi m-am oprit, mai că am sărit din loc, pentru că vocea a răsunat atât de aproape şi de neaşteptat. Vreau să zic, în special în New York, unde oricum toţi sunt evrei. Aşa că m-am întors să văd despre ce era vorba şi, vechea şmecherie, am dat cu ochii de un tip îmbrăcat într-un costum elegant, cu barba aranjată cu grijă şi cu un teanc de fluturaşi în mână, al cărui scop era în mod limpede să convertească nişte evrei la religia lui de calitate sută la sută superioară.

Bietul om. Chiar mi-a părut rău de el. Pentru că eram în întârziere, deci într-o stare proastă din start. Şi mai avusesem şi visul ăla. În mod normal, mi-aş fi văzut de drum. Dar sunt dimineţi în care pur şi simplu simţi nevoia să te contrezi cu cineva.

I-am răspuns:
- Sunt evreică. De ce?

Numai că am spus-o, desigur, cu accent britanic şi am observat imediat că a rămas perplex. Pe de o parte, ar fi vrut să-mi zică, hei, eşti englezoaică!

Pentru că el e american şi americanilor le place să îmi spună asta. Dar, pe de altă parte, Dumnezeu îi şoptea încurajator în ureche: iată o femeie pe care tu, prietene, o poţi aduce pe calea cea dreaptă. Tipul şi-a venit în fire. Avea suflete de salvat, lumi de cucerit.
- Îmi permiteţi să vă invit la un seminar gratuit despre istoria evreilor?

OK. E clar. Era unul dintre tipii ăia. Nu îţi vând o nouă religie, ci pe cea veche; aduc oamenii înapoi la credinţă. Seminare gratuite despre istoria evreilor, ieşiri la cină vinerea seara, unde e strecurat şi câte ceva din Codul Bibliei. Mă rog, posibil să meargă la oameni care nu au mai avut experienţa asta. Dar nu e cazul meu. Eu aş putea, practic, să conduc o chestie de genul ăsta.

I-am spus:
- Nu, mulţumesc, sunt foarte ocupată în momentul ăsta.

Şi tocmai când mă pregăteam să îi întorc spatele şi să plec, mi-a atins mâneca, doar cât să o mângâie cu palma, ca şi cum ar fi vrut să pipăie materialul din care era făcută, dar suficient cât să intru uşor în panică. Aproape că m-a făcut să tânjesc după un tânăr din cei habotnici, căruia îi poţi mirosi transpiraţia şi disperarea de la un metru şi care nu s-ar atinge în veci de o femeie. În fine, tipul mi-a întins o broşură şi a zis:
- Toţi suntem foarte ocupaţi. Trăim vremuri dinamice. Dar moştenirea primită din vechime merită timpul nostru. Luaţi un fluturaş. Programele noastre se desfăşoară peste tot prin oraş. Puteţi participa oricând doriţi.

Am luat fluturaşul. Am aruncat o privire fugitivă peste el, cu intenţia de a-mi vedea de drum. Apoi am privit cu ceva mai multă atenţie, stând în loc. A trebuit să îl citesc de câteva ori, ca să înţeleg ce aveam în faţa ochilor. Pe prima pagină, o bandă galben-aprins anunţa: "Luni seară, seminar excepţional - Rabi Tony va vorbi despre cartea lui Rav Krushka Zi de zi şi despre cum să aplicăm în viaţa noastră lecţiile pe care le cuprinde". Adică, ştiam că scrisese o carte, dar cum de i s-a dus vestea până aici? Când a avut timp să elaboreze lecţii care să ne ajute să ne trăim viaţa? De când au început oameni care îşi spun "Rabi Tony" să fie interesaţi de aşa ceva?

Am arătat înspre banda galbenă şi am întrebat:
- Ce-i asta?
- Vă interesează Rav Krushka? E o prezentare extraordinară. Surprinde exact esenţa învăţăturii lui. Te inspiră.

Bietul om! Nu era vina lui. Nu tocmai.

L-am întrebat:
- Cum te cheamă?

Mi-a zâmbit cu toată faţa.
- Chaim. Chaim Weisenburg.
- Ia spune-mi, Chaim. De ce faci chestia asta?
- Adică?
- Adică să stai la colţ de stradă, să împarţi fluturaşi trecătorilor. Eşti plătit pentru asta? Eşti şantajat?

Chaim a clipit nedumerit.
- Nu. Nu. Sunt voluntar.

Am dat din cap.
- Aşadar, bunătatea inimii tale te determină să faci asta?
- Fac asta deoarece consider că e un lucru bun. Moştenirea noastră...

I-am tăiat vorba:
- Aha, moştenirea. Numai că tu nu moştenirea încerci să o vinzi, nu-i aşa, Chaim? Ci religia.

Acesta şi-a deschis larg braţele, oarecum tulburat.
- Nu aş folosi chiar cuvântul a vinde, ci mai degrabă...
- Nu ai folosi cuvântul a vinde? Dar nu primeşti nimic în schimb pentru că răspândeşti religia asta?

A încercat să spună ceva, dar eu m-am grăbit să continui:
- Tu, Chaim Weisenburg, nu primeşti un loc special în lumea ce va să vină dacă recâştigi câţiva evrei rătăciţi? Nu de asta faci ce faci? Pentru profit? Recunoaşte, Chaim, pentru tine o faci, nu-i aşa?

Deja se enervase.
- Nu. Nu despre asta e vorba. Nu aşa stau lucrurile. Dumnezeu ne-a poruncit...
- A, OK. Am ajuns şi la asta. Dumnezeu ţi-a poruncit. Dumnezeu îţi spune ce să faci şi tu execuţi imediat. Faci asta deoarece crezi că Dumnezeu vrea aşa, nu? Dumnezeu vrea ca tu să găseşti evreii rătăciţi şi să îi aduci înapoi în ţarc?

Chaim a încuviinţat din cap. Câţiva oameni care treceau pe lângă noi s-au întors să privească, dar nu s-a oprit niciunul.
- Ei bine, să zicem că Dumnezeu chiar ţi-a poruncit să faci asta. Dar nu ţi-a trecut niciodată prin cap, Chaim, că unii dintre noi nu vor să fie aduşi înapoi? Că unii dintre noi nu vor să fie găsiţi? Unii dintre noi au stat în ţarcul ăla şi li s-a părut că e îngust şi că le îngrădeşte libertatea, mai degrabă o puşcărie decât un adăpost. Ţi-a dat vreodată prin gând că Dumnezeu s-ar putea înşela?

Chaim a deschis gura şi apoi a închis-o. Cred că era limpede că nu aveam de gând să particip la vreun seminar. Am rupt fluturaşul în bucăţele, pe care le-am aruncat înspre el ca pe nişte confetti. Recunosc, îmi place să fac gesturi teatrale.

Când am ajuns la gura de metrou, m-am întors să mă mai uit o dată la el şi am văzut că rămăsese cu privirea aţintită în urma mea, iar fluturaşii îi atârnau în mână.

Planul de recuperare a sistemului imunitar

 

Dr. Susan S. Blum şi Michele Bender
Planul de recuperare a sistemului imunitar.
Un program în 4 paşi recomandat pentru tratarea bolilor autoimune
Editura Herald, 2020
traducere din engleză de Ioana Mihalache

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

Dr. Susan S. Blum poate fi considerată un pionier al medicinei funcţionale: tratează, vindecă şi lucrează în prevenţia bolilor cornice de peste 20 de ani; este fondatoarea şi directorul Blum Center for Health, din New York; lucrează pentru Mount Sinai School of Medicine ca profesor asistent, în cadrul Departamentului de Medicină de Prevenţie şi este unul dintre medici specialişti care oferă consultanţă pentru binecunoscuta emisiune americană Dr. Oz şi pentru revista Whole Living (Marta Stewart). Diagnosticată ea însăşi cu tiroidita Hashimoto şi având o pregătire medicală atât convenţională, cât şi alternativă, dr. Susan Blum susţine medicină personalizată în tratarea şi prevenirea bolilor autoimune. În practica sa de cabinet accentul cade asupra funcţionarii sistemice a corpului, pacientul şi medicul sunt parteneri pe parcursul tratamentului, iar informarea şi tehnicile de self-help sunt metoda prin care specialistul îi redă pacientului puterea de auto-vindecare şi auto-îngrijire.

Michele Bender este o scriitoare independentă din New York. A contribuit pentru site-uri şi publicaţii precum, The New York Times sau Glamour. Michele este totodată co-autoare şi ghost writer pentru experţi şi personalităţi. Printre bestsellerele la care a lucrat se numără şi Believe Me: My Battle with the Invisible Disability of Lyme Disease de Yolanda Hadid şi Planul de recuperare a sistemului imunitar - Un program în 4 paşi recomandat pentru tratarea bolilor autoimune de Susan S. Blum, lider în medicină funcţională.

*

Glutenul, metalele grele din mediul înconjurător, toxinele, infecţiile şi stresul de zi cu zi pot declanşa afecţiuni autoimune. Abordarea revoluţionară pe care o propune Planul de recuperare a sistemului imunitar se concentrează pe recuperarea sistemelor de bază ale corpului - regimul alimentar, nivelul hormonilor de stres, starea de sănătate a intestinelor şi cantitatea de toxine din corp - în 4 paşi simpli. Ajutându-şi pacienţii să îşi schimbe comportamentele de viaţă, să mănânce sănătos şi să îşi reducă nivelul de stres, dr. Susan S. Blum le redă oamenilor sentimentul că au controlul asupra a ceea ce se întâmplă cu propriul corp şi că bolile autoimune nu sunt un diagnostic pe care trebuie să şi-l asume pentru restul vieţii.

Fragment
Capitolul 1. Noţiuni fundamentale despre bolile autoimune

Un sistem imunitar sănătos

Sistemul imunitar reuneşte grupul de celule din organism care ne protejează de infecţii şi boli. Tocmai de aceea, sistemul imunitar este adesea supranumit "armata" noastră de celule. Zilnic, atunci când suntem expuşi la cauze care pot duce la apariţia unei infecţii sau a unei boli - cum ar fi virusurile, bacteriile, mucegaiul, paraziţii şi unele proteine străine din alimente - sistemul nostru imunitar intră în acţiune. Pentru a ne apăra, el face apel la mai multe categorii de soldaţi, dar pentru a înţelege bolile autoimune, ne vom concentra asupra unui anumit batalion de celule numite limfocite: un tip de celule albe, responsabile cu protecţia împotriva invadatorilor străini cum ar fi infecţiile. Pe de altă parte, dacă limfocitele nu funcţionează aşa cum trebuie, ele sunt cele care determină apariţia afecţiunilor autoimune. Batalionul limfocitelor este alcătuit din două tipuri de "soldaţi". Primul tip sunt celulele ucigaşe T, care atacă direct orice entitate pe care nu o recunosc şi pe care o percep ca fiind un invadator. Eu îmi imaginez acest atac direct ca pe o luptă celulă-contra-celulă. Al doilea tip de soldaţi sunt celulele B. Aceste celule produc anticorpi - molecule care atacă orice element pe care sistemul nostru imunitar îl percepe ca fiind străin şi periculos. După ce aceste molecule capturează elementul străin, sistemul nostru imunitar iniţiază un răspuns mai amplu care determină manifestarea unei reacţii inflamatorii. Când se întâmplă astfel, sunt eliberaţi noi compuşi care atacă elementul străin pentru a-l omorî şi elimina din organism. Ne putem imagina anticorpii ca pe nişte gloanţe lansate de celulele B cu scopul de a-l ucide pe invadator. Ambele tipuri de soldaţi care alcătuiesc sistemul imunitar, atât celulele B producătoare de anticorpi, cât şi celulele T ucigaşe, demarează un proces ce are drept rezultat inflamarea diverselor ţesuturi din organism. Deşi procesul poate începe diferit în funcţie de situaţie, rezultatul final pe care îl veţi resimţi va fi unul similar în cele mai multe dintre cazuri. Prima definiţie a unui sistem imunitar sănătos şi competent este aceea în care celulele T ucigaşe şi celulele B producătoare de anticorpi sunt în echilibru, astfel încât şi reacţia imună să fie, de asemenea, una echilibrată.

În funcţie de tipul de invadator, uneori putem să simţim că se întâmplă ceva cu noi atunci când sistemul imunitar intră în acţiune, iar alteori, nu. Exemple de astfel de invadatori includ bacteriile şi virusurile. Dacă ni se infectează sinusurile sau o ureche, infecţia fiind cauzată de o bacterie, vom simţi că sistemul imunitar a intrat în acţiune prin aceea că avem nasul înfundat şi dureri la nivelul urechii sau al sinusurilor. Dacă facem gripă, aceasta fiind cauzată de un virus, cel mai probabil o să avem febră mare. Aceste simptome sunt rezultatul faptului că sistemului imunitar încearcă să lupte împotriva bacteriei sau a virusului. În cazul unei reacţii mai puternice inflamaţia poate fi resimţită la nivelul muşchilor sau al articulaţiilor, ca la artrită. Toate acestea sunt semne că sistemul imunitar se luptă să îndepărteze infecţia. Dacă sistemul imunitar este puternic, acest război din interiorul organismului ar trebui să se încheie după o săptămână, maximum două. Odată ce şi-a îndeplinit sarcina, sistemul imunitar se relaxează şi revine la starea lui naturală de veghe, în aşteptarea următorului element dăunător, iar inflamaţia dispare. În cazul unei persoane cu un sistem imunitar sănătos, acesta este un proces benefic şi normal; avem nevoie de aceste celule T ucigaşe şi de anticorpi pentru a ne menţine sănătoşi.

Există mai multe tipuri de celule T. Celulele T ucigaşe şi celulele B îşi preiau comenzile de la celulele T ajutătoare şi de la celulele T reglatoare, care fie activează, fie inhibă reacţia imună. Diferitele tipuri de celule T trebuie să se afle într-o stare de echilibru pentru ca sistemul imunitar să se inhibe în mod corespunzător după ce a fost activat şi şi-a îndeplinit sarcina. Această stare de echilibru este a doua definiţie a unui sistem imunitar sănătos.

Cu toate că sistemul imunitar trebuie să fie vigilent pentru a ne proteja de infecţii şi toxine, el trebuie, de asemenea, să aibă o grijă deosebită pentru a nu vătăma propriile noastre ţesuturi, confundând celulele organismului nostru cu ale invadatorului. Încă din cea mai timpurie fază de dezvoltare, celulele noastre imune trebuie să înveţe să diferenţieze elementele care constituie părţi naturale ale organismului, adică "sinele nostru", de substanţele străine, adică "non-sinele". Abilitatea de a realiza această distincţie se numeşte toleranţă. Cea de-a treia definiţie a unui sistem imunitar sănătos este un sistem care atacă doar invadatorii şi nu pe sine însuşi.

Cele trei elemente care definesc un sistem imunitar sănătos:
1. Raportul de echilibru dintre celulele T ucigaşe şi celulele B producătoare de anticorpi.
2. Raportul de echilibru dintre celulele T ajutătoare şi celulele T reglatoare responsabile cu activarea şi inhibarea sistemului imunitar.
3. Abilitatea sistemului imunitar de a deosebi invadatorii străini (precum virusurile şi bacteriile) de părţile naturale ale organismului (precum celulele şi ţesuturile).

Un sistem imunitar deviat

Afecţiunile autoimune apar atunci când sistemul imunitar nu reuşeşte să se conformeze tuturor celor trei definiţii ale stării de sănătate, prezentate mai sus. Organismul începe să producă prea multe celule T ucigaşe sau prea mulţi anticorpi (acest lucru variază în funcţie de tipul de afecţiune autoimună, aspect ce va fi discutat pe larg, mai încolo), iar apoi nu mai are loc procesul de inhibare, aşadar reacţia imună nu se opreşte. (Primele două probleme pot fi observate la persoanele care suferă de astm şi de alergii, deoarece au o reacţie imună hiperactivă la substanţe numite alergeni. Simptome ca şuieratul astmatic şi rinoreea şi chiar manifestări periculoase precum inflamarea limbii sau constricţia muşchilor faringelui sunt consecinţe ale reacţiei imune, nu ale acţiunii alergenilor în sine.) Cel mai important aspect ce trebuie reţinut de către cei care suferă de afecţiuni autoimune este faptul că celulele imune din sistemul dumneavoastră atacă ţesuturile propriului organism, deşi ar trebui să atace numai invadatorii externi. Dacă însumăm toate aceste trei probleme, rezultatul este inflamarea şi degradarea celulelor şi organelor din propriul corp.

Ce sunt afecţiunile autoimune?

Termenul de "autoimun" desemnează o categorie ce cuprinde cel puţin o sută de afecţiuni, nu doar o singură boală anume. Acest lucru poate da naştere la confuzii şi reprezintă, probabil, motivul pentru care mulţi nu sunt familiarizaţi cu afecţiunile autoimune sau nu sunt siguri ce boli anume intră în această categorie. Mai mult, denumirile acestor afecţiuni, printre care se numără tiroidita Hashimoto, artrita reumatoidă, lupusul eritematos sistemic, sindromul Sjögren, boala celiacă şi scleroza multiplă, printre altele, nu conţin termenul de "autoimun", asta, spre deosebire de variatele forme de cancer, ale căror denumiri conţin termenul "cancer" şi numele zonei unde este localizată tumoarea (sau tumorile) malignă(e). Spre exemplu, cancerul de sân indică prezenţa unei tumori la sân, cancerul de colon, a unei tumori în zona colonului, iar cancerul de piele, a unei tumori la nivelul pielii. Necuprinzând termenul de "autoimun" în denumirile lor, afecţiunile autoimune lasă impresia că sunt boli distincte. Însă, această idee este cum nu se poate mai departe de adevăr.

De asemenea, un alt aspect care poate naşte confuzii este şi faptul că în denumirile afecţiunilor autoimune nu se menţionează unde anume este localizată boala în organism. Unele afecţiuni autoimune sunt sistemice, adică atacul este răspândit în întreg organismul, afectând toate ţesuturile, cum este cazul bolii lupus. Altele vizează câte un organ anume, iar atacul se produce într-o zonă specifică sau asupra unui organ specific, aşa cum este cazul tiroiditei Hashimoto, localizate la nivelul glandei tiroide. Însă, indiferent de caz, denumirea bolii nu este un indicator util care să specifice unde anume se situează problema. Boala Hashimoto şi boala Graves, de pildă, atacă tiroida, scleroza multiplă este localizată la nivelul creierului şi măduvei spinării, vitiligo, la nivelul pielii, iar anemia pernicioasă, la nivelul celulelor de sânge. Cu toate că zonele afectate sunt diferite, se ştie, în prezent, faptul că problemele fundamentale în cazul tuturor acestor boli sunt foarte asemănătoare. Mai mult, cercetările recente nu se mai concentrează pe analiza organului specific afectat de boală, ci pe determinarea mecanismelor de bază care declanşează afecţiunea. Această idee - conform căreia toate aceste afecţiuni au origini similare - este de o importanţă critică în abordarea noastră privind tratarea şi inversarea evoluţiei acestor boli.

Peste o sută de afecţiuni autoimune diferite prezintă caracteristici similare. Toate sunt boli cronice grave, declanşate de o problemă fundamentală la nivelul sistemului imunitar. Un alt aspect pe care îl au în comun este inflamaţia, adică iritarea şi umflarea diverselor ţesuturi din interiorul organismului, oriunde în corp, inclusiv la nivelul creierului. Inflamaţia poate declanşa o gamă largă de simptome cum ar fi oboseala, umflăturile, durerile musculare sau articulare, disconfortul abdominal, inclusiv diareea şi dificultăţile de concentrare sau starea de "creier în ceaţă". Sau puteţi, pur şi simplu, să aveţi sentimentul vag şi sâcâitor că în organismul dumneavoastră ceva nu este în regulă, chiar dacă medicul nu a identificat nicio problemă.

Prin utilizarea abordării medicinei funcţionale şi prin concentrarea asupra cauzelor primare ale disfuncţiilor imune, cercetările au scos la iveală multipli potenţiali factori declanşatori pentru aceste afecţiuni. (Un factor declanşator este orice element de la care poate porni o reacţie imună nesănătoasă.) S-a dovedit că multe afecţiuni autoimune sunt declanşate de elemente similare precum glutenul, metalele grele, toxinele, infecţiile şi stresul. Principala distincţie dintre boli este următoarea: celulele imune vizează şi atacă ţesuturile din părţi diferite ale organismului. În mod esenţial, majoritatea afecţiunilor autoimune sunt mai degrabă asemănătoare decât diferite. S-a dovedit, de asemenea, că prin repararea sistemelor de bază - precum regimul alimentar, nivelul hormonilor de stres, starea de sănătate a intestinelor şi cantitatea de toxine din organism - putem să ne vindecăm sistemul imunitar şi să dăm o mână de ajutor tuturor subsistemelor din corp. Aceasta este abordarea revoluţionară pe care o prezint în detaliu în cadrul Planului de recuperare a sistemului imunitar, precum şi motivul pentru care programul de tratament pe care cartea îl cuprinde este unul de pe urma căruia poate beneficia oricine, întrucât el se adresează tuturor afecţiunilor autoimune.

Cum să folosiţi această carte: o echipă de vis pentru sănătatea dumneavoastră

După cum am menţionat anterior, bolile autoimune au devenit cea mai răspândită formă de afecţiuni cronice din Statele Unite. Cu toate acestea, încă nu li se acordă suficientă atenţie. Cred că acesta este motivul pentru care oamenii percep aceste boli ca fiind afecţiuni distincte. Endocrinologul îi consultă pe cei care suferă de tiroidită Hashimoto sau de boala Graves; reumatologul, pe pacienţii cu artrită reumatoidă şi cu lupus; gastroenterologul se ocupă de cei care suferă de boala celiacă, iar neurologul, de pacienţii cu scleroză multiplă. În consecinţă, nu există o abordare unitară a întregului. Absenţa unei astfel de abordări a încetinit, în opinia mea, dezvoltarea unei înţelegeri mai profunde a afecţiunilor autoimune şi elaborarea unor tratamente mai adecvate ale cauzelor fundamentale ale acestor boli.

Un alt aspect este faptul că majoritatea tratamentelor convenţionale utilizate împotriva acestor afecţiuni au ca scop controlarea simptomelor prin medicaţie cu efect în blocarea răspunsului imun al organismului. Un astfel de demers nu este întotdeauna eficient şi este adesea însoţit de efecte secundare grave. Bunăoară, steroizii - cum ar fi prednisonul - pot provoca insomnie, creştere în greutate, creşterea tensiunii arteriale, dureri musculare şi depresie. Alte medicamente dezactivează sistemul imunitar şi au efecte secundare şi mai grave asupra tractului digestiv, provoacă greaţă şi vărsături, dar şi febră, dureri musculare, anemie şi infecţii recurente. Pot afecta, de asemenea, şi ficatul, plămânii şi rinichii. Întrucât unele dintre aceste medicamente pot rămâne în organism pentru o perioadă de până la doi ani după încetarea tratamentului, ele pot constitui un pericol dacă rămâneţi însărcinată în acest interval de timp. Acesta este un aspect important de avut în vedere, deoarece bolile autoimune afectează, în 75% din cazuri, femeile. Aceste statistici i-au determinat pe mulţi cercetători să îşi îndrepte atenţia asupra rolului jucat de hormonii sexuali în dezvoltarea afecţiunilor autoimune. Am să prezint acest subiect mai pe larg, atunci când o să discutăm despre stres şi hormonii de stres, detoxifiere, metabolizarea estrogenului prin ficat şi atunci când o să aducem în discuţie boala lupus, în ultimul capitol.

Totuşi, cea mai importantă problemă privind aceste medicamente este aceea că ele tratează doar simptomele bolii autoimune, nu şi cauza ei. Ele nu explică de ce sistemul imunitar nu funcţionează corespunzător de la bun început, iar dacă nu elucidăm această cauză, nu putem să tratăm decât simptomele, fără să vindecăm complet afecţiunea.

Dacă un medic tradiţional bănuieşte că suferiţi de o afecţiune autoimună, prima analiză de sânge pe care o va recomanda va fi testul pentru anticorpi antinucleari (ANA). Acest test nu urmăreşte să depisteze o boală autoimună în mod specific, ci este un test general de screening pentru afecţiuni autoimune sistemice, precum lupusul. Doctorul dumneavoastră poate sugera teste şi pentru diferite boli care afectează organe specifice cum ar fi tiroidita Hashimoto sau boala Graves. După cum am menţionat anterior, într-un sistem imunitar sănătos, anticorpii identifică şi atacă elementele străine care cauzează infecţii şi boli. Atunci când în organism se dezvoltă o afecţiune autoimună, anticorpii atacă propriile ţesuturi şi, adesea, primul anticorp care apare în rezultatele analizelor de laborator este anticorpul antinuclear. Dacă testul ANA este pozitiv, doctorul efectuează, ulterior, teste specifice pentru a depista lupusul, artrita reumatoidă, sindromul Sjögren, sclerodermia, boala de ţesut conjunctiv mixt, polimiozita sau dermatomiozita. Dacă toate aceste teste ies negative şi doar testul ANA este pozitiv, nu veţi fi diagnosticat cu o boală autoimună. Cel puţin nu încă. Abordarea medicală convenţională este aceea de a aştepta pentru a vedea dacă simptomele se înrăutăţesc şi dacă, în cele din urmă, testele specifice ies pozitive. Toate acestea înseamnă că se aşteaptă, de fapt, ca la un moment dat, dumneavoastră chiar să dezvoltaţi o boală autoimună specifică.

Această abordare în care supraveghem, aşteptăm şi nu întreprindem nimic este împotriva tuturor principiilor medicinei preventive şi funcţionale, întrucât există atât de multe modalităţi prin care putem preveni dezvoltarea deplină a afecţiunilor autoimune. S-a dovedit că rezultatele testului ANA pot ieşi pozitive cu mulţi ani înainte ca în organism să se dezvolte oricare dintre bolile autoimune sau mai înainte ca pacientul să manifeste simptome. De pildă, puteţi avea în organism anticorpi antitiroidă cu mulţi ani mai înainte de a observa că aveţi o problemă în funcţionarea tiroidei. Puteţi manifesta o reacţie imună la gluten, iar intestinul subţire poate fi afectat cu mulţi ani înainte de a da orice semn că suferiţi de boala celiacă. Scopul meu, precum şi acela al medicinei preventive şi funcţionale, este acela de a depista de timpuriu anticorpii şi de a repara sistemul imunitar descoperind cauzele disfuncţionalităţii acestuia. În acest mod putem reduce la tăcere celulele T ucigaşe şi anticorpii, împiedicându-i să afecteze ţesuturile şi să ducă la dezvoltarea deplină a bolii.

Cunoaşteţi de acum faptul că anticorpii şi celulele T ucigaşe au un rol benefic atunci când organismul le fabrică pentru a combate entităţi periculoase precum bacteriile dăunătoare, virusurile sau celulele canceroase. Ceea ce nu ne dorim însă este ca anticorpii sau celulele T ucigaşe să atace ţesuturile noastre normale şi sănătoase, deoarece un astfel de proces va declanşa o avalanşă de probleme şi inflamaţii, afectând, în cele din urmă, funcţionarea organismului. Spre exemplu, în cazul persoanelor care suferă de artrită reumatoidă, anticorpii care se depozitează la nivelul articulaţiilor afectează ţesutul în aşa fel încât se deformează însăşi articulaţia, fenomen care se soldează cu dureri şi proasta funcţionare a acesteia. În cazul bolii lupus, anticorpii atacă celulele din ţesutul vaselor de sânge, cauzând probleme la nivelul alimentării cu sânge a organului unde apare această problemă. (Astfel că, persoanele care suferă de lupus dezvoltă adesea afecţiuni ale rinichilor.) Iată de ce este esenţial să depistăm anticorpii cât mai devreme, înainte ca articulaţiile, vasele de sânge sau orice altă zonă din organism să fie afectate. Cercetările arată că acest demers este posibil, iar eu ştiu sigur că aşa este, întrucât îl aplic zilnic, în propriul cabinet, cu pacienţii mei. Tot astfel m-am vindecat eu însămi. Cartea de faţă vă va arăta cum anume.

Există speranţă

Am scris Planul de recuperare a sistemului imunitar cu scopul de a transmite mesajul că există speranţă. Nu e nevoie să staţi şi să aşteptaţi să vă îmbolnăviţi de o afecţiune care poate fi prevenită. De asemenea, nu sunteţi obligaţi să staţi şi să aşteptaţi, privind cum boala de care suferiţi se agravează, spunându-vă că nu se poate face nimic pentru a opri evoluţia ei. Şi dacă aţi fost deja diagnosticat, nu este prea târziu. Aveţi şi alte opţiuni în afară de a lua medicamentele prescrise de medic pentru tot restul vieţii. Iar scopul meu este acela de a vă ajuta să deveniţi conştient de acest lucru. Urmând paşii descrişi în această carte vă puteţi simţi din nou sănătos (da, sănătos!) şi puteţi inversa procesul de evoluţie a bolii.

Dar permiteţi-mi, mai întâi, să clarific pe deplin un aspect. Eu nu sunt împotriva medicaţiei. Dacă suferiţi de anumite manifestări acute ale bolii, în sensul că simptomele se agravează, aveţi dureri cumplite şi vă este foarte rău, medicaţia convenţională poate fi extrem de utilă şi necesară. Dar odată ce criza trece, ar fi de preferat să vă îndreptaţi atenţia asupra cauzei fundamentale a disfuncţiei imunitare şi asupra modalităţilor de tratare a acestei cauze. Mai mult, medicina funcţională nu reprezintă o abordare alternativă. Sunt doctor şi lucrez cu pacienţii şi cu alţi medici tradiţionali, chiar şi atunci când pacienţii mei iau medicaţie. Lucrez pentru a repara fundamentele sistemului imunitar astfel încât toate simptomele şi toţi anticorpii să dispară. Atunci când pacientul este pregătit, eu şi medicul sau decidem împreună cum să procedăm pentru a reduce medicaţia.

În volumul de faţă, voi prezenta cele patru programe de tratament propuse de mine pe care le puteţi urma şi singur. Puteţi aplica programele şi dacă luaţi medicaţie pentru afecţiunea dumneavoastră autoimună. Dacă însă vă faceţi griji că tratamentele ar putea interfera, discutaţi cu medicul dumneavoastră despre planurile prezentate aici. Reţineţi faptul că multe dintre sugestiile şi tratamentele din această carte presupun schimbări ale stilului de viaţă şi nu vă cer să implementaţi nicio modificare care să vă neliniştească pe dumneavoastră sau pe medicul dumneavoastră. Reţineţi, de asemenea, şi faptul că doar pentru că medicul dumneavoastră nu este familiarizat cu unele dintre metodele pe care le propun aici, nu înseamnă că acestea sunt periculoase sau dăunătoare pentru dumneavoastră, ci înseamnă, pur şi simplu, că medicul dumneavoastră nu a citit studiile şi/sau nu a aflat despre această abordare. Nu vă lăsaţi descurajat de acest lucru. Am descoperit că mulţi dintre medicii din comunitatea mea, care, cândva, erau sceptici cu privire la medicina funcţională, sunt acum nerăbdători să îmi trimită pacienţi şi să colaboreze cu mine. De ce? Pentru că au văzut că această abordare prezintă beneficii mari şi riscuri reduse. Personal, sunt pasionată de această abordare, întrucât reprezintă o metodă logică de tratare a cauzelor problemei autoimune, adică merge dincolo de simpla tratare a simptomelor. Înseamnă, aşadar, că există speranţă, căci acum putem să vă ajutăm să trataţi, să opriţi evoluţia şi să preveniţi apariţia bolii.

Licean... odinioară

 

Ion Agârbiceanu
Licean... odinioară
Editura Vremea, 2020

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

Intro

Ion Agârbiceanu e un druid al spiritualităţii româneşti. Opera lui e atât de covârşitoare, ca întindere, şi atât de "săţioasă", la nivelul conţinutului, încât pare zămislită de o forţă supranaturală. (Cristian Bădiliţă)

Fragment

Ianuarie 1942

I

Era pe la sfârşitul lunei mai din anul 1890, sărbătoarea sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, "celor de Dumnezeu încununaţi şi întocmai cu Apostolii", cum sunt numiţi în cărţile bisericeşti.

Dăduse Dumnezeu în anul acela o primăvară timpurie, cu ploi la timp, cu căldură potrivită. Oamenii din Bogatu erau cu inima veselă: crescuseră holdele pe câmp până deasupra genunchiului; cucuruzăle săpate întâia oară începeau să acopere negreaţa arăturilor; ierburile prin lunci se apropiau de vremea cositului, marea lor de verdeaţă era zmălţuită în mulţimea colorilor florilor sălbatice; prin păşunile întinse vitele nu mai dovedeau iarba grasă; satul era aproape ascuns în verdeaţa pomilor, ca într-o pădure.

Uliţele erau măturate frumos în dimineaţa aceea de praznic. Prin văzduhul senin se ţesea zbor de rândunele. Soarele se înălţase de câteva suliţi pe cer.

Era încă dimineaţă, când începură să tragă din clopotniţa din deal clopotele, toate trei. Bing-bangul celui mare se amesteca şi se înfrăţea armonios cu vau-vaul celui mijlociu şi cu tingi-tangul celui mic. Clopotele din Bogatu erau vestite şi în satele din jur: când era văzduhul potrivit, se auzeau şi în vecini; când se răscoleau vara nori grei de furtună, toată nădejdea bogăţenilor şi a satelor vecine era în clopotele acestea: împrăştiau norii aducători de piatră. Erau clopote vechi, cu mult argint în pereţii lor. Fură cumpărate înainte cu vreo sută de ani de un creştin avut, un fel de boierinaş, care avea turme multe de oi.

Cântau frumos clopotele din Bogatu! Oricât de des le-ar fi auzit oamenii, când începeau să tragă, ochii li se luminau, faţa li se umplea de zâmbete şi, oriunde s-ar fi aflat, se opreau pe o clipă, îşi descopereau capul şi îşi făceau cruce. Şi mulţi, mai ales bătrânii şi bătrânele, nu uitau să spună în gând: "Doamne, odihneşte-l şi-i iartă păcatele lui moş Dumitru!". Moş Dumitru era românul care cumpărase aşa podoabă pentru biserica din sat.

În dimineaţa asta de praznicul sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, clopotele traseră şi cu două ceasuri mai devreme decât de obicei şi, totuşi, abia se împrăştie peste sat cântecul lor de argint, şi creştinii, în port de sărbătoare, începură să se înşiruie pe uliţi, luând drumul bisericii.

Clădirea sfântului lăcaş lumina din coperişul alb de tinichea sus pe deal, lângă clopotniţă. Biserica era mare, de piatră, lungă şi largă, ca o biserică săsească. Nu era mai veche de douăzeci de ani. Creştinii se înmulţiseră tare şi nu mai încăpură în cea bătrână, de lemn. O cinstiră unui sat sărac, de departe, de la poalele munţilor. Oamenii o mutară în drumuri de câte cinci zile cu carul.

Când traseră a doua oară clopotele, biserica era pe jumătate plină de bărbaţi şi femei, de bătrâni şi bătrâne; când sunară a treia oară, de intrare în Liturghie, cât era de mare, biserica era ticsită de credincioşi. Abia răzbiră printre ei lungul şir de copii de şcoală - doi cu doi, două cu două - şi, în urma lor, învăţătorul Strâmbu.

Clopotele răsunau de aproape; suna şi toaca de lemn şi cea de oţel, şi pe câteva clipe cântările din strană ale diecilor fură copleşite de larma armonioasă a metalului, care pătrundea ca o ploaie nevăzută prin uşa şi ferestrele deschise, prin pereţi şi parcă prin coperiş.

Mireasma tămâiei, după cele trei cădelniţări, se amesteca cu a busuiocului şi a calapărului, care nu lipsea din mâna niciunei bătrâne, nici de la icoanele de închinat de pe cele două tetrapoade^[i]. Biserica avea icoane cu toate sărbătorile de peste an, zugrăvite pe table de tinichea. Azi erau puse la închinare chipurile sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, despărţiţi de chipul Sf. Cruci.

Când încetară clopotele şi toaca, din altar se auzi un glas străin, nu al părintelui Ilie. Creştinii îşi ridicară capetele, să vadă peste uşile împărăteşti, deşi cei mai mulţi ştiau cine este, cunoşteau glasul protopopului. Venea de două-trei ori pe an în Bogatu, tot în zilele de duminecă sau de sărbătoare, şi totdeauna slujea la biserică.

Avea un glas adânc, puternic, armonios încă, deşi protopopul se apropia de şaptezeci de ani. Umplu numaidecât biserica.

Părintele Ilie slujea la dreapta lui. Purtau amândoi odăjdiile cele mai bune, pe care le avea parohia.

Îndată după binecuvântarea dată de protopop, pentru începutul Liturghiei, biserica răsună argintiu de corul copiilor de şcoală. Învăţătorul Strâmbu începu să dea cu braţul drept, întins, măsura şi tactul. Uneori, în mici pauze, la început de cântări, le dădea şi tonul, uitându-se ţintă în ochii elevilor.

Copiii cântau cu uşurinţă, slobozi, fără nicio teamă. Se vedea numaidecât că erau de mult obicinuiţi.

Unul dintre dieci, cel mai bătrân, îşi luă ochelarii de pe nas, se trase în fundul stranei, şi închise ochii - nu se ştie, de mulţumire că de-acum până la priceasnă nu mai are de cântat, ori de plăcere, ascultând glasurile acelea tinere, care umpleau bolta bisericii, cu cântări nevinovate şi fragede, ca de îngeri.

Creştinii ascultau pătrunşi şi neclintiţi sfânta slujbă. Din altar spunea ecteniile^[ii] pe rând, când protopopul, când parohul satului, părintele Ilie, care avea un mlădios glas de tenor.

Corul parcă tresări puţin, când protopopul ieşi întâia oară în uşile împărăteşti, să blagoslovească norodul. Copiii îl priviră pe o clipă, ţintă.

Apostolul îl citi elevul din clasa a patra, Ionică Albu. Ţinea cartea grea deschisă, fără să-i tremure mâna, şi cânta versetele cu întorsături şi mlădieri, cu un glas sigur, citind fluent pe chirilice, şi spunea cuvintele răspicat, cu accent bun.

Din uşile împărăteşti, protopopul asculta cu plăcere, înseninat, şi când spuse, la sfârşit, "Pace ţie!", îi înflori un surâs în mustaţa îmbinată cu barba albă. Părea că dădu binecuvântarea din toată inima.

Elevul se întoarse lângă strană cu obrajii arzând, cu ochii mari, negri, scăldaţi parcă în lacrimi. Dar nu erau lacrimi, ci numai nişte valuri fine de lumină.

Tot el spuse şi Crez-într-unul, simbolul credinţei. Tatăl Nostru, când îi veni rândul, îl recită o elevă din clasa a patra.

La sfârşitul Liturghiei, protopopul ieşi în uşile împărăteşti şi le vorbi în scurte cuvinte despre sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, pe vremea cărora, şi prin ei, a biruit Sf. Cruce, şi s-a plecat lumea cea păgânească în faţa puterii lui Hristos şi a Bisericii Lui. "Dar azi, sfârşi el, voi aveţi şi altă sărbătoare, este ziua de examen a şcolarilor! Biruinţa luminii asupra întunerecului. Şcoala şi ştiinţa de carte aduc lumina şi pentru neamul românesc cel oropsit, ţinut atâta vreme în întunerec de neştiinţă. Acum să ne grăbim la şcoală, să vedem ce spor au făcut copiii în anul acesta!".

Abia erau ceasurile nouă, când a început examenul şi el ţinu până la unu după amiazi.

Clădirea şcolii era frumos împodobită în verdeaţă, şi pe dinafară, şi pe dinăuntru, coridorul, sala cea mare de învăţământ, curtea. Pe masă, la catedră, mulţime de buchete de flori, adunate în ajun de pe câmp, de către copiii de şcoală. Tot ei aduseră şi crengile verzi din pădure.

Părinţii, care veniseră să asiste la examen, nu încăpură toţi în sală; ascultau şi din coridor, şi din curte, şi de pe la ferestrele deschise.

Învăţătorii din douăzeci şi patru de sate ştiau că protopopul Rusu nu glumeşte la examene. Nu venea pentru paradă, ci pentru a se convinge ce ştiu copiii. Învăţătorul punea întrebările, iar protopopul striga din catalog numele şcolarului. Dacă i se părea că întrebările sunt prea uşoare, ori nu erau din întreg materialul ce trebuia învăţat în cursul anului la fiecare clasă, punea el întrebări. Nu era chip ca un şcolar să răspundă la o întrebare mai dinainte hotărâtă de învăţător, nici ca el să dea jumătate din răspuns în locul elevului, cu aparenţa că ştie bine.

De aceea, învăţătorii din întreg protopopiatul părintelui Rusu îşi vedeau de şcoală. Nu voiau să se facă de râs şi de ocară la examene, în faţa satului întreg.

Vreme de patru ceasuri fu încordare mare şi la examenul acesta din Bogatu, în ziua de Constantin şi Elena.

Învăţătorul Strâmbu era dintre cei harnici şi, totuşi, către amiazi nu mai răzbea să-şi zbicească faţa cu batista.

În decursul examinărilor erau vreo doi băieţi şi o fetiţă, care mereu ridicau degetul, când alţi şcolari nu puteau răspunde. Copila era [cea] care recitase Tatăl Nostru în biserică, iar copiii - Ionică Albu şi încă unul, Petru Olariu. Dar mai des decât toţi ridica degetul Ionică, cel cu Apostolul şi Crez-într-unul, din biserică.

Era un băiat voinic pentru vârsta lui de doisprezece ani, care, cât ţinu examenul, fu cu urechea mereu încordată şi cu privirile mereu aţintite la protopop şi la învăţător.

În mai multe rânduri, protopopul îl strigă el însuşi din catalog, afară de datele când răspundea pentru alţii, care nu ştiau, ori se împiedecau.

De câte ori îl auzea răspunzând, protopopul se înveselea, şi un surâs misterios îi lumina faţa şi barba albă.
- Bine, măi Ionică, foarte bine! îi spunea de fiecare dată.

Se recitară poezii, se cântară cântece, lumeşti şi bisericeşti, şi, la sfârşit, protopopul Rusu se declară mulţumit cu sporul acestui an, lăudă pe dascăl şi pe copiii silitori, dându-i drept pildă celor trei-patru mai leneşi, care ruşinară şi pe părinţii lor, şi pe învăţător. Bătrânul preot îi mângâie totuşi şi pe ei şi pe părinţii lor, zicându-le: "Este o vorbă adevărată că nu-i pădure fără uscături. Dar aici nu-i vorbă decât de vlăstare tinere, între care nu trebuie să fie uscături. Şi pot să înverzească toţi, numai să-şi dea silinţa, şi să-i ţină mai de scurt şi părinţii".

La vreo zece, care au ştiut mai bine, le dădu câte-o cărticică de rugăciuni, iar lui Ionică Albu şi o carte mai mare de poveşti.
- Părinţii copilului sunt de faţă? întrebă protopopul pe învăţătorul Strâmbu.
- De faţă.
- Cheamă-l puţin pe tatăl lui Ionică!

Copiii şi părinţii se împrăştiară îndată, alungându-i foamea. Porni şi Ionică cu mamă-sa.
- Ai un copil bun şi deştept, bade Albule! începu protopopul. Nu te-ai gândit să-l dai la şcoală la oraş?
- I-am spus şi eu de multe ori, zise învăţătorul.
- De gândit e uşor, răspunse omul, un român uscat şi înalt. Dar vorba e că nu-i de cheltuială.
- Mai ai copii?
- Mai am o fetiţă de cinci ani.
- Şi cât pământ?
- Vro şase jugăre!
- Şi vite?
- Doi boi şi două vaci.
- Oi?
- Vreo douăzeci de capete.
- Cu jumătate din averea asta m-a dat pe vremuri tata, fi'iertat, la şcoală! Era diac de biserică, şi vreme de patru ani mi-au adus mâncarea cu traista. Cu cât ai dumneata, poţi creşte un copil la şcoală!
- De, dacă zice şi domnul pătrupop! Aproape toţi sătenii spuneau aşa protopopului.
- Nu pentru că zic eu, ci pentru că-i păcat de Dumnezeu ca un copil aşa deştept şi silitor să nu înveţe mai departe. Satul e aproape de Blaj. Îi poţi aduce şi dumneata de mâncare cu traista. Pe jos faci drumul în trei ceasuri.
- De făcut, îl fac!
- Atunci, nu mai sta pe gânduri, că-i păcat!
- Mulţămesc, domnule pătrupop! Iată, m-am hotărât.

Şi femeia mi-a bătut mereu capul în anul ăsta.
- Dacă ţi l-a bătut, e semn că-i femeie cuminte. Să asculţi de sfaturile ei!

Omul sărută mâna protopopului şi a părintelui Ilie şi se îndepărtă destul de îngândurat.

Nici nu cuteză să-i spună nevestei ceva, până după vreo săptămână: se temu că-şi va schimba hotărârea.

Hotărârea nu şi-a mai schimbat-o, dar n-a ajuns să-şi ducă copilul la şcoală la oraş, în septemvrie. Îl apucă un povoi^[iii] mare în pădure, când era cu carul după lemne. Tot împingând de carul ce se înfunda cu roţile în tină, până ieşi din pădure şi apucă în vârful dealului, năduşi mereu, iar de deasupra, apa se vărsa cu găleata. Noaptea îl cuprinse friguri grele. Căzu în aprindere de plămâni, şi pe la mijlocul lui iulie, muri.

Cine să se mai gândească la şcoală? Ionică era mărişor, şi moartea tatălui său îi schimbă parcă întreaga fire. Zile întregi şezu nemişcat sub streaşina casei, pe pământul de lut, apoi băgă de seamă cât de strâmtorată rămăsese mamă-sa, şi sări să-i ajute. Tăia lemne, aducea apă de la fântână, tăia buruieni pentru porci, secera din porumbiştea din grădină mohor pentru viţei, lega şi dezlega vitele la iesle.

Dar ce folos că de car şi de plug încă nu era bun! "Dac-ar fi numai cu patru-cinci ani mai mare! ", zicea mamă-sa.

Ionică nu-i mai pomeni nimic de şcoală mamei sale. Îi spuseseră şi lui ce au de gând cu el, şi copilul se bucurase mult, fiindcă-i plăcea şcoala şi era dornic de învăţătură. Dar cu moartea tatălui său îi ieşi din minte. Fără nicio părere de rău se uita la hăinuţele noi, pe care le făcuse mamă-sa pentru şcoală. Îi părea rău după tatăl său şi gându-i zbura mereu la el, nu la şcoală.

Uneori i se năzărea că-l aude fluierând, cum îi era obiceiul, pe la jirada de lemne, în grajd, şi inima-i sărea în piept. Dar repede se încredinţa că numai i s-a părut, îşi aducea aminte că tatăl său dormea în cimitir, se ascundea în vrun ungher şi plângea mut, cu lacrimi mari.

Soru-sa, mai mică, se însenină mai degrabă decât el, şi începu să-şi vadă liniştită de lucrurile şi trebile sale. Dar tot mai mult se ţinea scai după mamă-sa şi, unde putea, sărea şi ea, să-i fie de ajutor.

La şase săptămâni, Safta puse parastas după răposat. Toată vremea n-a mai contenit din plâns, cu năfrămuţa^[iv] la ochi. Plânseră şi cei doi copii. La sfârşitul slujbei, părintele Ilie o luă pe Safta la o parte.
- Trebuie să ne împăcăm cu voia lui Dumnezeu!, zise el. E rău, e greu, adevărat, să rămâi singură cu doi copii mici. Dar durerea şi plânsul nu mai ajută la nimic.

Femeia izbucni şi mai tare în plâns, în loc să se liniştească la cuvintele preotului.

O lăsă să-şi verse tot focul. Era acolo şi învăţătorul

Strâmbu. Copila ieşise din biserică cu alţi copii. Ionică stătea rezemat de strana diacului şi privea întins în pământ.

Mamă-sa se linişti în sfârşit şi-şi şterse lacrimile.
- Uite ce este, Safto! zise preotul. E vara pe sfârşite şi se încep şcolile. Ştii că răposatul a hotărât să-l ducă pe Ionică la oraş, la şcoală.
- Ştiu, şi dorinţa mea a fost mereu asta. Numai eu ştiu cum mă doare sufletul că acum nu se mai poate.
- Pentru ce să nu se mai poată? Reazim de bărbat în el şi aşa nu poţi avea încă. E prea mic. Tot va trebui să-ţi bagi o slugă, pentru plug, pentru car, pentru coasă, pentru toată economia. Cu patru vite mari şi cu şase jugăre de loc e nevoie de un bărbat. Iar cu Ionică, ce să faci? Şcoala din sat a isprăvit-o. Cu vitele n-ai nevoie să-l trimeţi, că pot fi date tot aşa de bine şi în ciurdă.
- De, părinte, nu mă gândesc eu că m-aş putea ajuta prea mult cu el. E încă mic, deşi voinţă să mă ajute are mare. Nici nu mi-ar plăcea să-l pun la lucru prea greu de pe acum.
- Vorbeşti ca o femeie cu minte, zise dascălul Strâmbu. Dar atunci ce te împiedică?
- Mă gândesc că nu voi putea strânge banii de cheltuială. Un cap de muiere.
- De mâncare îi va putea duce şi sluga, cu straiţa. Şi apoi, îi vei putea să-i mai trimeţi şi prin alţii. Blajul e aproape. Mai în fiecare zi merge cineva de la noi la oraş, zise părintele Ilie.
- Şi trebuie să mai ştii că copilul, cum e deştept şi silitor, poate să fie ajutat şi de şcolile cele. Copiii care învaţă bine şi au purtare bună capătă tot la cinci zile o pâne mărişoară, adaose învăţătorul.
- Nu ştiu! Nu mă pricep la bani, la socoteli.
- De aici încolo va trebui să te pricepi şi la asta, că nu poţi duce o casă şi o economie^[v] fără socoteli! N-ai nicio grijă! Necazul o să te înveţe! Apoi, mai suntem şi noi aci, eu, cu domnul învăţător.

Ionică, răzimat de strană, se uita în podele, dar asculta întins.
- Mă voi mai gândi! zise Safta.
- Numai cât vreme multă de gândire nu-i. E aici septemvrie şi se încep şcolile.

Dar încă pe drum spre casă, Saftei i se împrăştiară gândurile. Mai toate fugeau la cel repausat, şi iar îi veniră lacrimile. Cum să îndrăznească ea, văduvă de abia şase săptămâni, să lucreze ca un bărbat? Un cap de muiere să-şi trimeată copilul la şcolile cele mari? Adevărat era că trebuia să-şi bage slugă, şi că Ionică nu-i putea fi de mare folos. Dar la oraş trebuia să plătească cvartir pentru copil, să-i cumpere cărţi, să plătească la şcoală nici nu ştia cât, la înscriere. Toate acestea le ştiricise ea din bună vreme, până-i trăia bărbatul, de la preuteasa. Ba ar fi trebuit ca Ionică să aibe baremi o dată pe zi o mâncare caldă. De unde bani? Şi câţi bani? Adevărat că ar fi putut vinde în piaţa Blajului câţiva saci de grâu ori de cucuruz. Dar cum să intre un cap de muiere în atâtea griji noi? Nu se mai gândi că ar fi cu putinţă.

Aşa că, peste trei zile, când vecinul Dinu, care avea cai, avu un drum la Blaj şi-l luă în căruţă şi pe copilul său, Ilie, de vreo zece ani, Safta nu se mai gândi la nicio şcoală, când Ionică dădu buzna în tindă, unde mamă-sa aţâţa focul de dimineaţă.
- Mamă, mă laşi să mă duc şi eu cu Ilie?
- Unde să te duci?
- Cu căruţa lor la Blaj. Pe el îl duce tatăl său şi mă duce şi pe mine, dacă mă laşi dumneata.

Safta ieşi la gard şi se uită în curtea vecină. Caii erau prinşi, iar Ilie se şi cocoţase în căruţă, deasupra fânului.
- Lasă-l, vecină, şi pe Ionică; se vor ţinea de mână şi nu le va fi urât până ce îmi voi vedea eu de treburi! zise vecinul Dinu, zărind-o la gard.
- D-apoi îl las, şi-ţi mulţumesc. Baremi va vedea şi el Blajul, că la şcoală acolo de-acum nu-l mai pot da. Fă bine aşteaptă numai oleacă, să-l primenesc puţin!

Îi dădu hăinuţele de dumineca, pe care Ionică le îmbrăcă într-o clipită, şi cu un codru de pâne în mână trecu repede în curtea vecinului şi se urcă lângă Ilie. Şi Ilie era în haine de sărbătoare, şi tatăl lui. Oamenii din partea locului nu se duceau la oraş în hainele de lucru de peste săptămână.

II

Ionică Albu, de când hotărâse tatăl său să-l dea la şcoală, voi să afle unele lucruri de la învăţătorul Strâmbu. Voi să ştie ce cărţi să-şi ducă cu el, dintre celea pe care le avea, şi află că de niciuna nu va mai avea nevoie acolo, afară de cărticica de rugăciuni, fiindcă va învăţa din alte cărţi. Voia să ştie cine va fi învăţătorul lui acolo, şi află că la şcoala la care mergea el erau mai mulţi învăţători, care se numesc profesori, şi că mai mare peste ei este unul pe care-l cheamă "domnul director". Află că este o clădire mare, unde sunt în cvartir peste o sută de copii, căreia îi zice internat, dar că acolo locuiesc şi au şi mâncarea numai copiii cu părinţi mai bogaţi, care pot plăti o sumă mai mare de bani la an. Mai află că locuinţe se pot găsi la locuitorii din oraş, unde stau câte trei-patru şi mai mulţi şcolari.

Învăţătorul Strâmbu îi dădu multe lămuriri, pe care copilul nu ştiu să le ceară, dar pe care şi le însemnase pe toate în minte în zilele bune de după examen, până trăia tatăl său. Pe urmă, le uită şi nu-i mai veniră în minte decât în ziua în care se sluji parastasul de şase săptămâni de la moartea tatălui său, când auzi pe preot şi învăţător vorbind iar cu mamă-sa despre trimeterea lui la şcoală la oraş.

De atunci îi păru lui a înţelege că mamă-sa era supărată greu nu numai pentru moartea tatălui său, ci şi pentru că nu-l mai putea trimete pe el la Blaj. În capul lui începu să sfredelească un gând: cum ar putea urma la şcoală, fără să-i facă greutăţi mamei sale? El ştia că mamă-sa dorise mai mult decât tatăl său să înveţe el mai departe, să ajungă învăţător ori chiar preot, cum îl alintase de multe ori, şi cum îi vorbea de atâtea ori, în vreme ce-i cosea hăinuţele pentru oraş. Îi făcuse şi saltea, şi haine de pat, tot ce-i spusese preoteasa că e nevoie să ducă cu el. Dar, după moartea tatălui său, mamă-sa le aşeză în fundul lăzii, ca pe nişte lucruri de care nu mai era nevoie.

Când îl chemă Ilie să vină şi el cu căruţa lor la Blaj, Ionică se gândi îndată: trebuie să merg, să văd cu ochii ce-i pe acolo.

Acum Dinu, tatăl lui Ilie, după ce-şi duse căruţa în curtea unui cunoscut, porni după trebile lui, lăsând pe cei doi copii să aibe grijă de căruţă şi de cai. Puteau ieşi şi la portiţă, să vadă oraşul.

Ei ieşiră la portiţă, ţinându-se de mână, dar nu rămaseră aici multă vreme. Nu vedeau de aici decât vârfurile turnurilor mănăstirii. Dinu trăsese în suburbia din marginea Câmpiei Libertăţii, şi copiii de la portiţă nu avură de văzut mare lucru. O luară încet pe deal în sus, tot ţinându-se de mână. La capătul urcuşului, li se deschise în faţă strada lungă, mărginită de amândouă părţile de acăţii^[vi] cu coroană rotunjită.

Copiii se mirară şi de lungimea străzii, şi de tivitura aceea de verdeaţă. În stânga zăriră însă turnurile înalte ale catedralei, şi, încet-încet, ajunseră în piaţă. Ionică îşi însemnase bine pe unde veniră, pentru a se şti înapoia.

---

[i] Piedestal cu patru picioare, pe care se aşază Evanghelia sau diferite obiecte de cult.

[ii] Şir de rugăciuni rostite de preot sau de diacon în cursul serviciului religios.

[iii] Potop, inundaţie.

[iv] Batistă.

[v] Gospodărie.

[vi] Salcâmi.

Singuri acasă. Părinţi şi copii în pandemie

 

Singuri acasă. Părinţi şi copii în pandemie
Editura Vremea, 2020

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Cum au petrecut pandemia de COVID-19 unii dintre cei mai apreciaţi scriitori, jurnalişti culturali, oameni de litere din România? De la Ana Barton până la Radu Vancu, de la Dan-Liviu Boeriu până la Ciprian Măceşaru sau Mircea Pricăjan - nume cunoscute, alături de copiii lor, şi-au aşternut în această carte fâşii de trăire, de viaţă în izolare, de poveşti inventate, de jocuri, de observaţii, de frumuseţe, de iubire multă.

Cartea este îngrijită de Simona Preda, iar în cuprinsul ei semnează: Ana Barton şi Rada Maria | Dan Liviu Boeriu | Doru Căstăian şi Alex | Simona Chiţan şi Ares Guerra | Codruţ Constantinescu | Bogdan Creţu şi Ştefan | Alina Gherasim | Adrian Lesenciuc şi Diana | Ciprian Măceşaru şi Matei | Alice Năstase Buciuta | Xenia Negrea | Constantin Piştea | Mircea Pricăjan | Ovidiu Alexandru Raeţchi | Irina Stahl şi Ana | Arthur Suciu şi Eva | Robert Şerban | Andra Tischer | Radu Vancu

Fragmente
Jurnal de pandemie
 

Un copil şi un părinte
(Irina Stahl şi Ana)

Copilul

18.05.2020

Dragă jurnal,
Nu am mai scris în tine demult şi îmi pare rău pentru asta:(. De când nu am mai scris în tine, multe s‑au întâmplat:
A apărut CORONAVIRUS (COVID‑19)
 Nu am reuşit să îmi sărbătoresc ziua de naştere
 Facem clase online pe Zoom şi pe Meet
 Am 11 ani!
 S‑au închis şcolile deja de 2 luni:(
 Molul s‑a ÎNCHIS!!!:(
 Trebuie să purtăm mască
S‑a închis aproape totul
Şiiii... o să apar poate într‑o carte! Uite ce am scris:

Şcoala online pe timp de pandemie
Din păcate, pe la sfârşitul lui 2019, a apărut un virus contagios. Numele lui era CORONAVIRUS (Covid‑19). Din cauza acestuia, şcolile şi locurile publice s‑au închis. Am început să facem şcoală online din această cauză. La început am fost foarte fericită că îmi voi reîntâlni colegii, doar că, prima dată când am făcut şcoala online m‑am simţit un pic speriată. Adică, imaginează‑ţi! Să nu îţi vezi colegii pentru cam o lună şi după aceea trebuie să îi revezi. Dacă or să râdă de mine?! Dacă or să arate diferit?! Ce îngrozitor m‑am simţit!!! Dar mi‑a venit o idee! M‑am gândit ca, la prima oră, să îmi ţin camera video închisă ca să nu mă vadă. Mulţi colegi erau fericiţi şi mulţi erau speriaţi ca şi mine. Prima dată când am făcut şcoala online nu ne‑a dat temă, dar după o săptămână a început să ne dea. A fost foarte greu la început, deoarece tot rămâneam în urmă cu temele (şi încă rămân). La română, ne‑a dat un PowerPoint de transcris de 10 pagini!!! Eram săturată de toate acestea, NU MAI REZISTAM! Dar am realizat ceva ce doar un geniu ar fi putut descoperi: dacă îmi las camera video închisă şi mă pun pe mut, nu mă vede nimeni şi în plus, pot să fac ce vreau eu (de exemplu: să mănânc, să beau, să mă ridic de pe scaun etc.)! După primele ore online am prins însă curaj şi am vrut să îmi deschid camera video, dar ghici ce s‑a întâmplat?! Camera de pe tableta mea era poziţionată invers! Eram dezamăgită, dar pentru binele capului celuilalt (adică al privitorului), am hotărât să las camera închisă. Doamna de mate trebuia să îşi încline capul pentru a mă vedea! Eu cred că am ajuns la concluzia că înainte nu voiam să merg la şcoală, dar acum vreau! Aşa că, de acum încolo trebuie să mă mulţumesc cu chestiile pe care le am, deoarece altcândva poate vor dispărea.

Sper că ţi‑a plăcut povestea mea. Acum trebuie să plec. Paaa!

Mama:

9 martie 2020

Închiderea şcolilor a fost anunţată pentru ziua Anei. Dramă maximă. Lacrimi şi văicăreli. Am liniştit situaţia cu un cadou înainte de vreme. Măcar poate să împartă bomboane mâine, colegilor. Zi petrecută în telefoane şi alergătură. Evocarea de la Muzeul Literaturii a fost amânată. Abia pusesem afişele. Toate conferinţele internaţionale la care urma să particip au fost şi ele amânate. Am anulat petrecerea de sâmbătă, împreună cu tortul de 4 kg, cu etaj, şi am rezervat în schimb o masă la restaurant. În drum spre casă am cumpărat un tort mic.

18 martie 2020
De dimineaţă eram la coafor, când s‑a anunţat închiderea iminentă a salonului. Se pare că măsurile anunţate ieri seară au intrat deja în vigoare. Speriate, fetele mi‑au uscat părul în semi‑întuneric, cu perdelele trase. M‑au tuns rapid, mai scurt ca de obicei. Cine ştie când ne vom mai vedea? Mi‑au fost anulate întâlnirile medicale. Medicii au intrat în concediu sau şi‑au încheiat colaborarea cu clinicile private. Cabinetele mici au închis. Dacă te îmbolnăveşti, te descurci singur. Mă opresc la farmacie şi cumpăr mai mult cutii de paracetamol. Pe grupul de WhatsApp al părinţilor intră zilnic teme de la profesori. Tot teme primesc şi pe email. Sunt multe, aproape le pierd şirul. Am început să le notez într‑un carneţel. Cel mai bine s‑a organizat doamna de mate. A făcut un cont pe Google Classroom şi comunică direct cu copiii. Tableta de la Moş Crăciun îşi dovedeşte utilitatea. Ana a învăţat repede cum să o folosească. Am făcut multe cumpărături: mâncare, detergenţi, hârtie igienică. Prieteni din Occident mă avertizaseră să cumpăr cât mai repede hârtie igienică, înainte să dispară. La noi există însă din abundenţă. Ce lux! Nu găsesc însă săpun lichid, dezinfectanţi şi nici mănuşi de cauciuc. Mănuşile de latex şi măştile au dispărut complet de pe piaţă. Am plasat mai multe comenzi online. Unele au fost anulate peste câteva zile, altele au rămas neconfirmate şi incerte.

23 martie 2020
Am început ziua anulând rezervările de vacanţă. Hotelul a rămas deschis, îmi spune recepţionerul supărat, dar nu mai poate primi pe nimeni, deoarece i‑a fost închis restaurantul. Noi oricum nu putem părăsi oraşul. Constat că în nebunia cumpărăturilor online, m‑am ales cu un număr impresionant de mănuşi de cauciuc, de toate culorile. Am început să le asortez cu îmbrăcămintea, când ies afară. Modă de sezon. Şi sticlele de bulion sunt în număr neobişnuit de mare. Ne vor ajunge tot anul, dacă nu cumva chiar doi ani, cum scrie pe termenul de valabilitate. Am reuşit să le înghesui în cămara arhiplină şi am închis repede uşa. Nu strică să ai bulion. Profesorii în sfârşit s‑au organizat şi au început să folosească toţi Google Classroom. Din motive tehnice contul a trebuit recreat, dar nu mai contează, măcar vor comunica direct cu copiii, lăsându‑ne pe noi cu treburile noastre. Nu mai suport mesajele cu teme! Sper să intrăm într‑o rutină: Ana cu tableta ei, iar eu cu calculatorul meu. În sala de clasă virtuală intră zilnic teme şi lecţii noi. Lecţiile noi trebuie copiate în caiete. Copiatul durează însă mult, foarte mult. Unele PowerPoint‑uri, deşi frumoase, au zeci de pagini, iar Ana nu reuşeşte să sintetizeze informaţia. Îi dictez. Petrecem multe ore împreună, transcriind lecţii şi făcând teme. Unele teme trebuie scanate şi încărcate pe platformă. Sarcina cade, evident, tot în seama mea. Cărţile şi articolele mele aşteaptă timpuri mai bune...

4 aprilie 2020
Copiii au intrat în vacanţă pentru două săptămâni! Nu se mai bucură însă nimeni.

19 aprilie 2020
Paştele. L‑am sărbătorit în faţa televizorului. În noaptea de Înviere am pus lumânări aprinse la geam, dar nu am auzit pe nimeni cântând Hristos a Înviat de la balcon.

27 aprilie 2020
De o săptămână, de când a reînceput şcoala, Ana are întâlniri video, pe Google Meet cu colegii şi profesorii. La început m‑am bucurat. I se făcuse dor de şcoală, de colegi, până şi de orele de matematică! Acum însă nu ştiu ce să mai zic. Dimineaţa îşi face temele. De la 12 la 17 are şcoală online. Stă lipită de tabletă toată ziua. Mănâncă în pauzele de 10 minute, dintre ore. După şcoală vrea să se relaxeze, dar se joacă tot pe tabletă! Nu îmi place deloc situaţia. Dacă îi iau tableta, nu îşi poate verifica grupul de teme. Dacă i‑o las, o găsesc jucându‑se. Ce este de făcut?!

18 mai 2020
A încetat starea de urgenţă. Putem din nou ieşi afară. Lecţiile online continuă, după orarul de la şcoală. Nu toate orele se ţin. Unele sunt contramandate în ultima clipă. De la 12 la 17, Ana este în faţa tabletei, aşteptând. Dacă nu face o oră, se joacă Roblox pe tabletă. Trebuie să o verific tot timpul. Astăzi şi‑a reîntâlnit prietenii din parc. S‑a jucat mult cu ei. Când a revenit în casă mi‑a spus că uitase ce frumos este să te joci afară.

Părinţi şi copii în pandemie
(Arthur Suciu şi Eva)

Eva Suciu. În vacanţa de Covido 1.9....

Hm... Mă gândeam eu: "Ce am făcut în vacanţa asta aşa de tare?". A, ştiu! Starea de urgenţă a fost o prostie. Pe 14, intrăm în starea de alertă. Pe de‑o parte, nu putem merge în vacanţă! Pe de altă parte, nu putem merge în vacanţă! Şi pe de altă parte..., să nu plecăm de la adevăratul nostru motiv pentru care am scris acest mic eseu.

Hai s‑o iau cu începutul. Ajunsă acasă la ora şase fix (deoarece după şcoală mai stau şase ore la After). La 19 fix vine mama acasă şi‑aud deodată: "Se vor închide şcolile, grădiniţele etc. în intervalul 11- 22 martie". Trece un timp. Numărul cazurilor de îmbolnăvire începe să crească. Iohannis: "Intrăm în stare de urgenţă!".

În timpul stării de urgenţă, am primit un telefon şi am intrat pe Zoom cu doamna (Zoom = aplicaţie pe laptop cu care te poţi vedea cu alţii în acelaşi timp).

Dar am făcut şi alte lucruri, cum ar fi sculpturi din plastilină, piese de teatru cu păpuşile şi, cea mai tare chestie, am făcut din lego un dragon, o maşină, un samurai şi o navă de piraţi care are bombardiere (12 la număr).

Prietenele mele i‑au cerut pe telefon sfaturi lui... Origami Yoda, care e făcut de mine. Cea mai tare chestie! Şi am şi un Darth Paper, iar noi, fanii obişnuiţi şi cu fanii înfocaţi Star Wars, vedem cum Anakin cade în lavă pe planeta Mustafar şi Palpatin (de la palpitaţie) îl ia din lavă pe Anakin pentru că urma să devină ucenic Sith. Îl ia şi, cu dronele Părţii Întunecate, îl transformă pe Anakin într‑un omni‑robot: Darth Vader. Ce legătură are? Păi, lord Vader îşi putea scoate masca, aşa că la Darth Paper, când îi scoţi masca de hârtie, acolo e un pliu ascuns unde poţi să‑i desenezi faţa.

Cu bunica, pentru că de‑acum are wi‑fi, putem vorbi pe video cu ea.

Ce nu mi‑a plăcut a fost desigur starea de urgenţă!

Şi‑am făcut super‑descoperiri despre astrofizică. (Iubesc astrofizica!) Am văzut azi o ştire, care zicea că‑n spatele soarelui se ascunde o gaură neagră! Am mai făcut o descoperire: că cerul e făcut din materie. Şi am aflat unde se află Steaua Polară. Am mai aflat şi că steaua Sirius e formată din două stele: o pitică şi o gigantă. (Când am zis că astăzi am aflat despre ştirea cu gaura neagră înseamnă 11.05.2020.)

Simt că suntem o mare familie, aici, în România. Aşa că să sperăm şi să credem că vom trece de această perioadă. Aplauze pentru doctori!

Bun, pe lângă cercetările mele în a găsi sursa Universului (despre care o să vă mai povestesc), am mai aflat că stratul de ozon a început să se refacă. Apele nu mai sunt atât de poluate în această perioadă (parţial, căci oamenii, atunci când gătesc, aruncă uleiul în veceu şi o singură picătură de ulei poate polua un ocean întreg). În continuare, am mai aflat şi că un astrofizician (nu mai ţin minte cum îl cheamă) a zis că centrul unei găuri negre este un portal către un alt Univers. Şi, pe lângă faptul că o gaură neagră bântuie printre razele Soarelui, am mai aflat şi că pot exista Universuri paralele.

Am făcut multe descoperiri în această vacanţă de Covido 1.9.

Mai am o grămadă de chestii. Cum ar fi că vreau să merg pe Lună şi să‑mi las amprenta piciorului lângă cea a lui Neil Armstrong (primul om din lume care a pus piciorul pe Lună, în anul 1969). Şi nu voi renunţa! Dacă o căţeluşă pe nume Laika a putut merge pe Lună, în '57, înseamnă că şi un copil poate merge.

OK! Nu ştiu ce să zic, nu am mai făcut nimic altceva în vacanţă, dar sper că o să fie totul bine.

Arthur Suciu. Uitându‑te la pereţi

"Ce faci?" mă întreabă Eva. "Mă uit pe pereţi", i‑am răspuns, plictisit. "Şi ce vezi?" Ce să văd? Nu văd nimic. Pereţii ăştia au început să mă obosească. Vreau afară." "Chiar nu vezi nimic?" Ce să văd? A, da. Harta ta vorbitoare. Apeşi pe ea şi începe să te informeze. Pui degetul pe Franţa şi ea îţi spune: "Paris este capitala Franţei". "Şi? Altceva?" Văd posterele cu Cenuşăreasa, Belle, Aurora şi Albă‑ca‑Zăpada." "Altceva?" Văd că ai lipit un frigider de hârtie. Şi ai şi un ceas de hârtie. Şi o navă spaţială de hârtie, Apollo 11. Ai desenat pe perete sistemul solar. Mama ta ştie? Şi planetele sunt tot din hârtie. Uite şi un metru din hârtie, ca să‑ţi măsori înălţimea. Un steag tricolor din hârtie. Şi un copac din hârtie, un copac‑calendar. Aia roz de‑acolo ce e?" E o inimă 3D". "Şi acolo, deasupra biroului, ce scrie?" E un curcubeu şi, dedesubt, scrie: TOTUL VA FI BINE. Vezi câte lucruri poţi vedea când te uiţi pe pereţi?" Văd." "Nu vrei să lipim ceva împreună? Hai să facem o maşină de spălat din hârtie."

Recunoaştere

Robert Şerban

cu puştiul
după două luni de izolare
în drumeţie
pe un câmp de la marginea oraşului
trecem pe sub firele unor stâlpi
de înaltă tensiune

ce se‑aude?
întreb
un greiere
nu
o pasăre
o lăcustă
nu
o apă
nu băiete
e ceva ce există în aproape
toată lumea
coronavirus