Madame Claude

 

William Stadiem
Madame Claude
O lume secretă a plăcerii, privilegiilor şi puterii
 Editura Corint, 2021
Traducere din limba engleză de Claudia Roxana Olteanu
 
 

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

William Stadiem s-a născut în Kinston, statul american Carolina de Nord. A absolvit magna cum laude Universitatea Columbia. Şi-a dat doctoratul în drept la Universitatea Harvard şi a lucrat pe Wall Street ca avocat înainte de a ajunge la Hollywood şi de a scrie scenarii pentru producţii cinematografice precum Tânărul Toscanini, regizată de Franco Zeffirelli, cu Elizabeth Taylor şi Philippe Noiret în distribuţie.

Este autorul mai multor cărţi care s-au bucurat de un deosebit succes la public, cum ar fi: Marilyn Monroe Confidential (1979), Lullaby and Goodnight (1987), Mr. S: My Life with Frank Sinatra (2001), Dear Senator: A Memoir by the Daughter of Strom Thurmond (2005), Don't Mind If I Do (2008). Este de asemenea un apreciat jurnalist şi este invitat adesea la emisiuni de televiziune dedicate celebrităţilor, cinematografului şi preparatelor culinare. În prezent, locuieşte în Santa Monica, statul California.

Nota autorului: Aceasta este o poveste adevărată, dar unele nume şi amănunte au fost schimbate.

*

După al Doilea Război Mondial, cea cunoscută drept Madame Claude a condus, la Paris, în apropiere de Champs-Élysées, una dintre casele de toleranţă cele mai exclusiviste de la acea vreme, ajungând să aibă la un moment dat o reţea alcătuită din peste 500 de femei şi câţiva bărbaţi, precum şi o agendă care, susţinea ea, cuprindea nume celebre precum cel al preşedintelui SUA, John F. Kennedy, cel al şahului Iranului şi cel al patronului concernului Fiat, Giovanni Agnelli.

În anii 1960, era cea mai bogată şi cea mai celebră femeie realizată prin forţe proprii din Europa - o adevărată legendă de talia lui Coco Chanel. Fernande Grudet, viitoarea Madame Claude, s-a născut într-o familie evreiască săracă din oraşul Angers şi, potrivit propriilor spuse, a dus o viaţă extrem de aventuroasă - a luptat în Rezistenţa franceză, a supravieţuit internării într-un lagăr nazist de concentrare, s-a iubit cu membri ai Mafiei corsicane şi a făcut trotuarul înainte de a deschide un bordel pentru cei bogaţi şi faimoşi. Apelând în mod inedit la tehnologia telefonului, a creat conceptul de call-girl. Madame Claude nu a vândut însă pur şi simplu sex, ci a fost o adevărată peţitoare a elitei puterii.

Pornind de la discuţiile purtate chiar cu protagonista acestei cărţi şi de la interviurile luate celor care au ajutat-o să-şi construiască imperiul, biograful şi specialistul în istorie socială William Stadiem destramă vălul care ascundea secretele lui Claude, pătrunzând în lumea interzisă a plăcerii şi a privilegiilor.

"Fascinanta istorisire a lui Stadiem este cât se poate de voluptuoasă, dar şi plină de surprize plăcute." (Vogue)

"O revelatoare biografie a «elegantei regine franceze a sexului»... Este interesant de văzut ce diavol zăcea în unii dintre eroii lumii noastre politice şi culturale." (Kirkus Reviews)

Fragment
Capitolul 1 - Câteva noţiuni în limba franceză

Camelot (denumire sub care mai este cunoscută administraţia Kennedy - n. tr.) venea la Paris. Era primul turneu oficial întreprins de cuplul prezidenţial în Europa, iar cei doi erau mai mult decât încântaţi. Dacă Jackie Kennedy se bucura că îl va întâlni pe unul dintre idolii ei literari, noul ministru francez al culturii, André Malraux (Condiţia umană), cu care avea să facă un tur special al Luvrului, persoana la care John Kennedy se gândea, probabil, cel mai mult era Madame Claude, care urma să-i prezinte lui JFK propria viziune asupra condiţiei umane. Era un rendez-vous cu destinul pe care preşedintele îl plănuia de câteva săptămâni.

După eşecul din Golful Porcilor din aprilie 1961, John Kennedy era hotărât să-şi relanseze preşedinţia. Cea mai bună modalitate de a atrage atenţia întregii omeniri ca reprezentant al Lumii Noi şi de a o face să uite de nereuşita din Cuba era să se întâlnească cu doi reprezentanţi marcanţi ai Lumii Vechi, Charles de Gaulle şi Nikita Hruşciov, acasă la ei, în Europa. Dar simplul fapt că JFK avea treburi importante în străinătate nu însemna că îşi putea stăpâni obsesia pentru sex, care transforma Casa Albă într-un bordel cu "secretare" bine-crescute, care îşi petreceau timpul mai mult în piscină şi apoi în dormitorul Lincoln decât la maşina de scris.

Dacă giumbuşlucurile făcute în pat de JFK la Casa Albă aveau ca rezultat un soi de farsă franţuzească de budoar, ce loc mai bun ca Parisul se putea găsi pentru continuarea spectacolului? Şi ce beneficiu secundar mai bun ar fi avut o astfel de excursie diplomatică decât o mostră din comorile şi plăcerile lui Madame Claude, despre care JFK auzise de curând de la playboy-i lui, Frank Sinatra, Igor Cassini şi Porfirio Rubirosa, care îl regalau cu poveşti despre tânăra (de vreo 30 de ani) şi eleganta codoaşă specializată în transformarea fiicelor cuviincioase ale aristocraţiei franceze nouvelle pauvre (expresia nouveaux pauvres - "noii săraci", în franceză - desemnează o categorie de persoane afectate de o nouă formă de sărăcie apărută după al Doilea Război Mondial ca urmare a schimbărilor profunde de ordin economic, tehnic şi social produse în societate. În contrast cu aceasta se foloseşte expresia nouveaux riches - "noii bogaţi" -, apărută în perioada interbelică - n. red.) postbelice în filles de joie (fiice ale plăcerii - fr.).

Dacă JFK avea un gen preferat, acela era fata sănătoasă, snoabă, cuminte şi educată, a cărei inaccesibilitate făţişă, asemănătoare unui cordon sanitar, o putea viola, cum erau fetele de la Miss Porter sau Ethel Walker (şcoli de fete din SUA - n. red.), care îi aţâţaseră dorinţele pe când era elev la Choate şi student la Harvard. Fete precum Jacqueline Bouvier, cu care trebuise să se căsătorească pentru a se culca cu ea, ca să descopere mai apoi repede că una singură nu e de ajuns. Şi acum iată, aici, o matroană specializată exact în ceea ce îl interesa pe el.

Desigur că preşedintele avea multe excepţii de la regula lui şi multe femei frumoase îi ieşiseră în cale. Marilyn Monroe, ultima lui obsesie, se încadra cu greu în tipul liceenei cuminţi. La fel şi Judy Campbell, care împărţise patul nu doar cu JFK, Sinatra sau mafiotul Sam Giancana din Chicago, ci şi cu tatăl lui, Joseph, căruia toată lumea îi spunea şi acum "domnul ambasador", de când fusese omul lui Franklin D. Roosevelt la Palatul Buckingham. (JFK îi zicea tatălui său "Marele JP".) Totuşi, Judy Campbell, cu toată lipsa ei de educaţie, făcuse şcoala catolică şi avea aceeaşi puritate autentică pe care i-o oferise şi Jackie. Era genul de fată pe care o punea la dispoziţie această Madame Claude. JFK murea de nerăbdare.

Nu avea deloc aversiune faţă de prostituţie, indiferent cât de eufemistic era acest cuvânt, şi nu-l deranja să împartă cu tatăl său o amantă. Aşchia nu sare departe de trunchi. În ciuda faptului că se trăgeau din irlandezi catolici şi a rădăcinilor pe care le aveau în puritanul Boston, membrii familiei Kennedy, cel puţin bărbaţii, nu erau deloc pretenţioşi în privinţa sexului, mai ales a sexului comercial. La urma urmelor, lui Joe, unul dintre cei mai mari afacerişti din America, i se părea firesc să combine cele două mari pasiuni ale sale, sexul şi comerţul.

În timp ce era elev la Choate, John Kennedy şi-a pierdut virginitatea cu o prostituată albă din Harlem, lucru pe care i l-a povestit colegului de şcoală LeMoyne Billings, cel mai bun prieten al său. Când era la Harvard, iar Joe era ambasador în Anglia, tatăl şi-a luat fiul într-un circuit al legendarelor bordeluri legale - maisons closes - ale Parisului. Acestea erau, practic, hoteluri de lux în care nimeni nu dormea niciodată singur. Le One-Two-Two, de exemplu, numit aşa după numărul la care se găsea pe Rue de Provence, în spatele magazinului universal Galeries Lafayette, era inclus în multe circuite scumpe cu ghid dedicate străinilor care vizitau Oraşul Luminilor.

A face sex la Le One-Two-Two sau la alte bordeluri celebre, precum Le Sphinx sau Le Chabanais, care-şi luau numele după acea rue pe care se aflau, era o tradiţie exclusivistă la Paris, ca şi a lua masa la Maxim's (unul dintre cele mai renumite restaurante din capitala franceză, fondat în 1893 - n. red.) sau a urmări un spectacol la Folies Bergère (sală de spectacole din Paris, inaugurată în 1869 - n. red.). După o masă rafinată luată în localul respectiv, domnii se puteau retrage cu frumoasa aleasă (erau 60 de frumuseţi dintre care puteai alege) într-unul dintre cele 22 de dormitoare, fiecare având o anumită tematică. Exista o cameră care avea ca temă jungla africană, una cu plaja de la Miami, una care reproducea o cabină de lux de pe vasul Normandie, un adăpost de pirat, o cabină de hidroavion şi, elementul de atracţie al tuturor acestor locuri, o temniţă bine înzestrată.

Le One-Two-Two nu era preferat doar de Joe Kennedy, ci şi de numeroşii lui prieteni de la Hollywood, printre care se numărau Humphrey Bogart, Fatty Arbuckle, Gary Cooper şi Cary Grant. Şi femeilor le plăcea, inclusiv lui Marlene Dietrich şi Gloriei Swanson, iubirea vieţii lui Joe, care a locuit la Paris în zbuciumaţii ani 1920, ca marchiză de Falaise. Soţul ei, marchizul, a devenit angajatul lui Joe la Studiourile Pathé, deţinute de familia Kennedy. Marchizul îi prezenta lui Joe splendorile nopţii pariziene, timp în care Joe avea o aventură pe faţă cu marchiza şi producea filmul Queen Kelly, un fiasco niciodată terminat, care spunea povestea unei patroane de bordel din estul Africii, aflat sub stăpânire germană.

În timpul războiului, Le One-Two-Two şi celelalte cluburi importante au fost preluate de Gestapo şi transformate în bordeluri pentru ofiţerii superiori nazişti. Casele respective au fost închise definitiv în 1946, datorită unei legi elaborate de Marthe Richard, ea însăşi prostituată devenită aviatoare şi apoi spioană, care, după război, a intrat în politica sexului. Folosindu-se de furia francezilor împotriva naziştilor, Richard a marcat efectiv toate bordelurile cu o zvastică stacojie şi le-a scos pe prostituate în stradă (erau sute de mii în toată Franţa), ca în filmul Irma la Douce, turnat de Billy Wilder în anii 1960, în care rolul prostituatei vesele care dă titlul filmului e interpretat de Shirley MacLaine. Femeile care făceau trotuarul au devenit în scurt timp un simbol al Parisului, asemenea teraselor cafenelelor.

Totuşi, nicio lege nu putea face să dispară complet bordelurile din Franţa. Au apărut case secrete, de multe ori controlate de Mafia corsicană. Niciuna nu era mai selectă şi mai discretă decât cea a lui Madame Billy, o casă mare, din secolul al XIX-lea (acum demolată), din Rue Paul Valéry, nr. 4, din luxosul arondisment 16, pe care o frecventau politicieni importanţi, vedete ale cinematografiei franceze, precum Jean Gabin şi Yves Montand, sau magnaţi americani precum Henry Ford al II-lea. Joseph Kennedy îl dusese de multe ori acolo pe Jack în anii 1950, pentru a se distra după masă în drum spre casa de vacanţă pe care familia Kennedy o închiria la Èze, pe Coasta de Azur, chiar şi după ce Jack se căsătorise cu Jackie şi fusese ales senator. Complexul Hyannisport avea câteva elemente de atracţie, dar între acestea nu figura bouillabaisse (supă de peşte, specialitate culinară specifică regiunii Provence, din sud-estul Franţei - n. red.) sau accesul facil la prostituate simandicoase - aşa a luat naştere diaspora sezonieră din Franţa. Rose (soţia lui Joseph Kennedy şi mama lui John F. Kennedy - n. red.) rămânea de multe ori în Massachusetts, lăsându-i pe băieţi să se distreze pe Riviera. Simţul pudorii şi înfrânarea nu erau cunoscute familiei Kennedy.

Madame Billy avea un bordel de modă veche, cu 20 de fete cochete, un bar imens şi zece camere. Ceea ce oferea această nouă Madame Claude era o fantezie nemaiîntâlnită până atunci. Ea putea pregăti pentru client femeia visurilor sale. Ideea ei originală a fost să combine fanteziile de la cabaretul Crazy Horse, acel templu al striptease-ului de pe Avenue George V înfiinţat în 1951, considerat cel mai elegant club de profil, la care evoluau cele mai spectaculoase fete din lume, cu realităţile prostituţiei.

Regula valabilă pentru specimenele perfecte de feminitate de la Crazy Horse era "priveşte, dar nu pune mâna". Acelaşi standard de voyeurism se aplica şi amazoanelor de la Lido (alt cabaret celebru situat în Paris, pe Champs-Élysées, inaugurat în 1946 - n. red.) şi Folies Bergère, la fel ca supermodelelor de azi. Madame Claude a avut geniul să permită înlăturarea acestui scut protector, îngăduindu-le bărbaţilor obişnuiţi, sau cel puţin bogătaşilor, să atingă ceea ce era de neatins. Nu trebuia să fii Tom Brady ca să o ai pe Gisele Bündchen. Nu trebuia să fii nici Harvey Weinstein. Nu trebuia să hărţuieşti pe nimeni, nu trebuia să te baţi cu nimeni. Nu trebuia nici să fii burlac. Chiar dacă erai şef de stat.

Serviciul special şi secret al lui Madame Claude se adresa "bărbatului care are totul", ca mai toate reclamele de pe Madison Avenue de la sfârşitul anilor 1950, menite să le stârnească oamenilor dorinţa de a câştiga şi mai mult. Pe lângă faptul că erau înalte, superbe şi aveau un trup sculptural, Claude a mai adăugat un element: distincţia. Fetele ei nu făceau pur şi simplu striptease; proveneau din vechi familii din înalta societate franceză. Mai ales în Franţa, snobismul era o mare virtute, iar Madame Claude a jucat cartea aceasta până la capăt. Majoritatea întâlnirilor aveau loc "la client", iar în cadrul acestora ea vindea intelect şi farmec, nu doar sex. Îşi trimitea fetele la întâlniri de seară la care se lua masa, se dansa şi se încheia totul în mod fericit în cele mai luxoase locuri din acest fermecător oraş. Timpul însemna bani, iar o bună parte din timpul pentru care se plătea era reprezentat de farmecul romantic sau de iluzia acestuia, nu de sex.

Mogulii şi vedetele aflate în vizită, de obicei fără soţii, îşi încheiau serile feerice în apartamentele lor luxoase de la Ritz, Plaza Athénée, Crillon sau George V. Când era nevoie de discreţie, ca în cazul lui JFK, se putea aranja un rendez-vous strict secret, într-un loc ireproşabil, bineînţeles, nu într-unul dintre omniprezentele hôtels de vingt minutes (hoteluri de 20 de minute - fr.), în care se consumau relaţii întâmplătoare. Claude avea un apartament cu trei dormitoare în Rue de Marignan, în zona comercială a bulevardului Champs-Élysées. Două sau mai multe fete frumoase, invariabil înalte şi graţioase ca nişte manechine se aflau acolo la datorie, satisfăcând închipuirile şi pasiunile diabolice ale jurnaliştilor şi fotografilor de la Paris Match, care-şi avea sediul după colţ, sau ale vedetelor şi producătorilor din "Micul Hollywood" parizian, cartierul companiilor de film grupate vizavi de Champs-Élysées, pe Rue de Ponthieu şi pe Rue de Colisée.

Apartamentul de pe Marignan îi deservea de asemenea pe magnaţii englezi şi europeni aflaţi în trecere, care stăteau pe Champs-Élysées la Travellers Club. Şeful bagajiştilor de acolo, un om priceput la aranjamente, o ajutase pe Madame Claude să-şi înceapă afacerea cu doar câţiva ani înainte, strecurându-le numărul ei de telefon membrilor mai privilegiaţi. (Clubul a avut clientelă exclusiv bărbătească până în secolul al XXI-lea.) Ca o ironie a sorţii, clădirea de marmură a clubului, aflată pe Champs-Élysées, la nr. 25, fusese construită în 1865 de Esther Lachmann, una dintre prostituatele cele mai cunoscute ale Parisului într-o epocă în care "les grandes horizontales" (marile orizontale - fr.), cum erau numite metresele de lux, erau echivalentul de azi al starurilor feminine din domeniul rockului şi al filmului, ca şi al celebrităţilor de felul celor din familia Kardashian.

Cazul ascensiunii sociale prin sex a lui Lachmann, evreică săracă născută la Moscova în 1819, merită să fie cercetat; ea avea să devină un model chiar pentru Madame Claude. Lachmann, fiica unui ţesător, a fost căsătorită la 17 ani cu un croitor rus sărac, a avut un fiu şi i-a abandonat pe amândoi, ducându-se la Paris. La 21 de ani, era amanta lui Henri Herz, cunoscut pianist şi fabricant de piane, care a introdus-o în cercurile înalte ale lumii artistice, dacă nu în înalta societate. Când Herz a refuzat să-şi părăsească soţia pentru ea, Lachmann a trecut Marea Mânecii şi s-a dus la Londra, unde o altă curtezană i-a împrumutat rochiile decoltate care atrăgeau atenţia bărbaţilor din aristocraţia britanică la premierele de la Covent Garden. În 1851, a dat lovitura, căsătorindu-se cu portughezul Albino de Araújo de Païva, a cărui familie făcuse avere din negoţul cu opiu în colonia Macao.

În 1852, la 33 de ani, "La Païva", aşa cum era numită, a divorţat de vlăstarul opiului şi a făcut o nouă victimă în persoana contelui german Guido Henckel von Donnersmarck, un tânăr de 22 de ani, moştenitor al unui imperiu minier. Femeii i-au trebuit aproape 20 de ani să-l ducă la altar pe tânărul conte, lucru care s-a întâmplat în 1871. A fost însă una dintre cele mai scumpe idile din istorie, căci La Païva a primit de la conte nu doar măreţul Château de Ponchartrain, de lângă Paris, ci şi, odată cu construcţia actualei clădiri a Travellers Club, considerată pe atunci culmea ostentaţiei, echivalentul palatului ridicat pentru Aaron Spelling în Holmby Hills, în anii 1980, în timpul administraţiei Reagan. Auguste Rodin a fost unul dintre cei care au ajutat la construcţia imobilului, el, Zola, Flaubert şi Delacroix fiind invitaţi obişnuiţi la petrecerile pe care le dădea La Païva, considerate cele mai extravagante din acea perioadă. Ea chiar l-a inspirat pe Alexandre Dumas‑fils să scrie, în 1873, o piesă despre o curtezană care are un succes atât de mare, dar este atât de lipsită de scrupule, încât soţul ei, un magnat al comerţului cu arme, este îndreptăţit s-o ucidă. Titlul piesei era La Femme de Claude (Nevasta lui Claude în franceză. Personajul principal al piesei este Claude Ruper - n. red.). Se crede că de la acesta se trage nom de bordel (nume de bordel - fr.) Madame Claude.

Satisfacerea fanteziilor erotice ale unui preşedinte aflat în vizită era cea mai delicată şi mai pretenţioasă formă de diplomaţie a dolarului. În acelaşi timp, era un coşmar logistic, dat fiind faptul că ochii întregii lumi erau aţintiţi asupra noului preşedinte şi asupra fermecătoarei lui soţii, aflată la prima manifestare a francofiliei sale. Că JFK putea fi prins cu pantalonii în vine în timpul unei vizite de stat era un lucru care nici măcar nu putea fi luat în considerare. Totuşi, având aroganţa tatălui său, care spunea că genului potrivit de băiat rău i se poate ierta orice, John Kennedy era atât de obsedat de sex şi atât de neruşinat şi de nesăbuit în obsesiile lui, încât şi-a plănuit escapada sexuală franceză ca pe o Zi Z priapică.

Planul preliminar a fost pregătit în cea mai mare parte de Madame Claude şi Pierre Salinger, ataşatul de presă şi omul de încredere al lui Kennedy, care, în ciuda multor presupoziţii, era doar pe jumătate francez (mama), fiind crescut şi educat în San Francisco. Vorbea însă în mod fluent limba franceză; în plus, avea aceeaşi înclinaţie spre indecenţă ca şeful lui, aşa încât i-a făcut plăcere să se ocupe de treaba respectivă. La început, Madame Claude l-a respins pe Salinger. Erau prea multe lucruri care puteau s-o ia razna şi prea mulţi ochi îndreptaţi spre potenţialul ei client, probabil, cel mai faimos bărbat din lume.

Atentate şi crime politice în istorie

Mihai Manea
Atentate şi crime politice în istorie
Editura Meteor Press, 2021
 

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Încă din Antichitate, asasinatele şi crimele politice au reprezentat o constantă a istoriei. Unele au zguduit lumea, altele au schimbat cursul istoriei, cele mai multe au generat controverse şi au alimentat teorii ale conspiraţiei ce au rezistat trecerii timpului.

Rămân şi astăzi întrebări care aşteaptă răspunsuri:
Ion Gh. Duca, omorât de legionari cu ştirea lui Carol al II-lea?
Zelea Codreau, călău şi victimă?
Barbu Catargiu, asasinat din ordinul lui Cuza?
Aldo Moro, sacrificat cu bună ştiinţă de guvernul lui Andreotti?

Sau putem specula ce s-ar fi întâmplat dacă...
... în 1939, Adolf Hitler nu şi-ar fi scurtat discursul de la berăria Bürgerbräukelle şi bomba care a explodat opt minute mai târziu l-ar fi surprins înăuntru?
... sau dacă glonţul turcului Mehmet Ali Ağca ar fi avut o altă traiectorie şi l-ar fi lovit în plin pe papa Ioan Paul al II-lea?

Cartea profesorului Mihai Manea vine să ne explice ce s-a întâmplat în realitate, când şi de ce şi ne propune o incursiune în trecutul violent al omenirii, absolut necesară şi plină de învăţăminte.

Fragmente

Cuvânt al autorului

Doi literaţi francezi celebri au sintetizat, în mod magistral, credem, esenţa şi limitele cunoaşterii. Astfel, La Fontaine spunea că "atunci când ştii multe, poţi să vorbeşti, dar e mai bine să taci", iar Marcel Proust declara că "adevărata călătorie a descoperirii înseamnă nu a căuta ţărmuri noi, ci a vedea cu ochi noi".

Când am început să lucrez la această carte, al cărei subiect este extrem de vast, iar sursele de informare par aproape inepuizabile, am reflectat îndelung la conţinutul său. Paginile ce urmează sunt rodul unor ani întregi de analize, selecţii şi lecturi. Nu pot emite pretenţia că am prezentat toate informaţiile referitoare la toate personalităţile care au fost ţinta unor atentate sau au căzut victime asasinatelor politice din simplul motiv că bibliografia disponibilă nu este decât parţială, iar istoria are, fără îndoială, un număr uriaş de eroi publici sau anonimi greu de cuprins în paginile unui singur volum.

În acelaşi timp, trebuie să precizez că nu am abordat speţele unor personaje celebre care au sfârşit tragic sau care au trecut pe lângă moarte în cazul cărora ştiinţa istorică mai are încă multe puncte de vedere de formulat în vederea unei concluzii - şi mă refer, de exemplu, la Maximilien de Robespierre, Dag Hammarskjöld, Che Guevara, Gheorghe I. Brătianu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ioan Petru Culianu, Viktor Iuşcenko şi mulţi alţii.

De menţionat este şi faptul că fiecare personalitate înfăţişată în paginile ce urmează, care a căzut victimă unor acte criminale, este prezentată prin raportare la viaţa şi activitatea sa. Ca atare, conştient ab initio de limitele acestei lucrări, autorul nu are pretenţia că a rezolvat mistere vechi de secole, nici că poate să dea verdicte definitive despre cei culpabili. Nu doreşte decât să ofere publicului larg o lucrare ce poate să suscite interes, curiozitate şi mai ales, să dezvolte gustul pentru lectură şi gândire critică.

Un gând deosebit şi întreaga mea gratitudine pentru directorul Editurii Meteor Press, care a acceptat acest proiect.

Violenţa, atentatul şi crima politică - permanenţe ale istoriei

Istoria a consemnat în mai toate epocile sale asasinate şi atentate, acţiuni violente îndreptate contra ordinii de stat şi a reprezentanţilor acesteia - şefi de stat, oameni politici, lideri militari sau religioşi şi alţii. Au existat, în acelaşi timp, şi numeroase momente în care cursul istoriei a fost schimbat de crime cu substrat politic care au zguduit lumea. Un clasament realizat de site-ul web www.toptenz.com a enumerat zece dintre cele mai faimoase asasinate care au avut loc de-a lungul istoriei şi care au produs controverse, alimentând teorii ale conspiraţiei ce au rezistat trecerii timpului.

1. Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei, moştenitorul tronului Imperiului Austro-Ungar, şi a soţiei sale, Sofia, în 1914.
2. Uciderea preşedintelui SUA Abraham Lincoln, în 1865.
3. Asasinarea ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei, în 1881.
4. Asasinarea lui Martin Luther King, Jr., militant pentru drepturile civile din SUA, în 1968.
5. Asasinarea lui Caius Iulius Caesar, în 44 î.Hr.
6. Asasinarea lui Mahatma Gandhi, părintele independenţei Indiei, în 1948.
7. Asasinarea preşedintelui american John F. Kennedy, în 1963.
8. Asasinarea Indirei Gandhi, prim-ministru al Indiei, în 1984.
9. Uciderea lui Reinhard Heydrich, guvernatorul nazist al Boemiei şi Moraviei, în 1942.
10. Asasinarea lui Benazir Bhutto, fostul prim-ministru al Pakistanului, în 2007.

Dar de unde provine termenul de asasin, despre care o să tot vorbim în aceste pagini? În secolul al XI-lea, Hassan ibn-al-Sabbah (1050-1124), un adept al orientării şiite din cadrul islamului, s-a remarcat în Persia în lupta împotriva celeilalte orientări religioase a islamului, reprezentată de sunniţi. Alungat şi persecutat, Sabbah a cucerit fortăreaţa Alamut, unde şi-a creat o adevărată armată de adepţi care au ucis, potrivit numeroaselor surse istorice, o seamă de lideri politici, militari, religioşi. Această sectă şiită sângeroasă înfiinţată de Sabbah a primit numele de Asasini (în arabă, haşişiun, adică "fumătorii de haşiş"), deoarece membrii ei, renumiţi pentru cruzimea lor, consumau haşiş înainte de a porni la luptă. Potrivit altor istorici, termenul de asasin ar semnifica "susţinătorii lui Asas".

Asasinatul sau crima politică, scrie profesorul american de istorie Franklin Lewis Ford, vizează uciderea intenţionată a unei victime sau a unui grup de victime specifice pornind de la un motiv legat de importanţa sau proeminenţa publică a victimei şi comisă cu un scop politic. Dacă luăm însă în considerare rigoarea analitică, motivaţia este, uneori, greu de stabilit. S-au comis, în genere, asasinate politice pentru a elimina un rival în lupta pentru putere, pentru a preveni sau răzbuna o înfrângere politică, din fanatism sau pentru a impune o schimbare politică. Au fost comise însă şi asasinate sau atentate de indivizi cu tulburări mintale ori de unii care nu au urmărit altceva decât notorietatea. Motivaţia politică a asasinatului a fost teoretizată încă din Antichitate de către Sun Tzu în lucrarea Arta războiului. În Principele, Niccolò Machiavelli avertiza asupra necesităţii de a lichida inamicii politici atunci când aceştia devin un pericol real pentru societate. Armele utilizate au fost extrem de diverse - pumnalul, cuţitul, sabia, otrava, pistolul, carabina, ajunând până la cel mai sofisticat arsenal din secolul XXI.

De-a lungul secolelor, în cadrul societăţii - indiferent de treapta dezvoltării socio-umane în care se afla - asasinatele politice, interpretând sintagma luptei pentru putere, au constituit o modalitate de a obţine avantaje sociale sau de a accede la funcţii înalte în stat. Executate direct sau indirect, în nume personal, prin comploturi ori sub umbrela unor organizaţii extremiste, asasinatele politice au generat deseori răsturnări radicale de situaţii, chiar dacă, uneori, scopul acţiunii nu a fost atins în totalitate. Dacă luăm în considerare şi represaliile, în unele cazuri privite ca o armă a dreptăţii (fals înţeleasă, deseori), ajungem să apreciem proporţiile acestor crime.

Crimele care se încadrează în termenii unui asasinat politic, fie că sunt săvârşite la comandă străină, cu o largă reţea de indivizi aflaţi în slujba unor organizaţii care urmăresc răsturnarea ordinii de stat, să suprime cauza unui rău social şi să ralieze opinia publică, fie că urmăresc încetinirea dezvoltării societăţii în scopul acaparării unor bogăţii naturale ajung uneori să influenţeze mersul societăţii în ţara în care se petrec asemenea fapte abominabile.

Deseori, moartea violentă sau un atentat a transformat o carieră politică, atribuindu-i un destin tragic. În acelaşi timp, victimele au devenit subiectul unui cult, deseori de tip mistic, dezvoltat de-a lungul secolelor. De remarcat este şi soarta unor asasini pe care astfel de acte i-au scos din anonimat. Astfel, Brutus a intrat în memoria colectivă doar ca urmare a asasinării lui Cezar, iar Charlotte Corday a devenit o eroină de factură romantică doar pentru că l-a înjunghiat mortal pe unul dintre liderii marcanţi ai Revoluţiei Franceze, şi anume Jean-Paul Marat.

Asasinatul politic a vizat în cele mai multe cazuri puterea politică şi a constituit dintotdeauna o modalitate de a accede la putere, de a lichida adversarii politici. El a generat, dar nu întotdeauna şi în mod obligatoriu, o răsturnare de situaţie şi uneori a fost urmat de represalii. În cazul multor atentate sau comploturi politice, misterul legat de cei care i-au inspirat sau susţinut pe autorii lor dăinuie şi în prezent. De multe ori, autorii au fost trădaţi sau deconspiraţi sau prinşi în capcană. De fapt, privit din perspectivă socio-politică, asasinatul politic face parte din riscul exercitării puterii şi nu este întotdeauna însoţit de lichidarea sau abandonarea libertăţilor publice.

Majoritatea asasinatelor politice au fost încadrate în categoria regicidului, care, în opinia istoricului Olivier Coquard, s-au desfăşurat între secolul al XIV-lea şi al XVII-lea. Apoi, acestea s-au rărit până către sfârşitul secolului al XVIII-lea, dar au apărut din nou, în forţă, la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Nu toţi conducătorii politici care au avut un sfârşit violent au fost victimele unor atentate. Astfel, împăratul german Frederic I Barbarossa (1154-1190) s-a înecat într-un râu din Asia Mică în perioada Cruciadei a treia (1189-1192), mai precis în 1190, sub greutatea armurii sale. Regele Franţei Carol al VIII-lea (1470-1498) a murit în 1498 ca urmare a unei lovituri primite la cap în timpul unui joc. Un alt rege francez, Henric al II-lea (1547-1559), s-a stins în 1559, după ce a fost rănit într-o întrecere cavalerească, închinată încheierii păcii cu Spania la Cateau-Cambrésis (1559).

Olivier Coquard evidenţiază într-o lucrare foarte recentă deosebirea dintre atentatul terorist, ale cărui victime sunt civili nevinovaţi şi care vizează modificări la nivelul puterii politice, comploturile de palat, care duc la un transfer de putere fără a opera schimbări de substanţă la nivel politic, şi asasinate inutile, care se remarcă prin aspectul lor spectaculos şi impactul mediatic deosebit, dar fără rezultate deosebite.

De-a lungul istoriei au existat numeroase conspiraţii şi comploturi care au urmărit eliminarea unor personalităţi ale vremii. Printre cele mai importante, pot fi menţionate următoarele:
65 şi 63 î.Hr. - prima şi a doua conspiraţie a lui Lucius Sergius Catilina împotriva puterii şi Senatului (Republica Romană)
65 d.Hr. - complotul lui Gaius Calpurnius Piso împotriva împăratului Nero (Imperiul Roman)
1478 - complotul lui Francesco de' Pazzi şi Bernardo Bandini Baroncelli împotriva familiei de Medici (Florenţa)
1506 - conspiraţia lui Giulio d'Este şi Ferrante d'Este împotriva fraţilor lor vitregi (Ferrara)
1570; 1583; 1586 - comploturile lui Roberto Ridolfi, Francis Throckmorton, Anthony Babington de asasinare a reginei Elisabeta I (Anglia)
1605 - complotul "prafului de puşcă", de asasinare a regelui Iacob I (Anglia)
1718-1720 - conspiraţia marchizului de Pontcallec împotriva lui Filip al II-lea, duce de Orléans (Franţa)
1749 - complotul sau revolta sclavilor musulmani (Malta)
1788 - conspiraţia Anjala pentru a pune capăt războiului ruso-suedez (Suedia)
1939 - operaţiunea Himmler pentru a justifica invadarea Poloniei (Germania)
1984 - atentatul IRA de la Brighton împotriva prim-ministrului Margaret Thatcher (Marea Britanie)

Desigur, se poate pune întrebarea de ce este atât de important să studiem aceste atentate sau crime politice. În primul rând, deoarece cei care au studiat intens crima şi asasinatul politic au lansat o întreaga literatură - articole, discursuri, unele documente semnificative care impun necesitatea studierii asasinatelor politice. În al doilea rând, acestea reprezintă deseori adevărate istorii în sine care au inspirat opere literare, au contribuit la dezvăluirea vanităţii asasinului şi, mai ales, la statuarea unui sistem de pază şi protecţie pentru conducătorii lumii. Având în vedere că, în mod practic, liderii politici, militari sau religioşi pot deveni oricând ţinta unui atentat, s-a dezvoltat un sistem de pază şi protecţie care, cu timpul, a ajuns din ce în ce mai sofisticat.

Încă din Antichitate au apărut informaţii cu privire la atentate sau comploturi politice. Astfel, în Vechiul Testament este menţionat faptul că regele Ioaş al Iudeei a fost asasinat de către slujitorii săi. Apoi, este pomenită istoria lui Ioab, care l-a omorât pe Absalom, fiul lui David, iar Sanherib, regele Asiriei (705-681 î.Hr.), a fost ucis de fiii săi. Tot aici apare povestea Iuditei, care a contribuit decisiv la eliberarea evreilor amăgindu-l şi ucigându-l pe generalul Olofern, conducătorul armatei asiriene care invadase Iudeea. Scriitorul şi filosoful indian Chanakya (c. 350-283 î.Hr.) a vorbit despre asasinate în lucrarea Arthashastra ("Ştiinţa statului"), cel mai vechi text laic indian şi un veritabil tratat de politică, administraţie şi economie. Chanakya a fost şi sfetnicul împăratului Chandragupta Maurya (340-298 î.Hr.), fondator al Imperiului Maurya din India, care s-a inspirat din lucrarea Arthashastra pentru a întemeia primul mare regat indian şi care a recurs mai târziu la asasinate împotriva unora dintre comandanţii şi urmaşii lui Alexandru Macedon. În anul 339 î.Hr., Socrate, renumitul filosof grec al Antichităţii condamnat la moarte pentru învăţătura şi activitatea sa nonconformistă, a fost obligat să bea otravă, mai exact o fiertură din cucută.

În China, la sfârşitul secolului al III-lea î.Hr., s-a impus regatul Qin. Conducătorul regatului Yan a încercat înlăturarea împăratului Qin Shi Huangdi, întemeietorul dinastiei Qin, şi a trimis un asasin pe nume Jinj Ke, care însă a fost ucis, iar complotul a eşuat.

În schimb, conspiraţia care l-a vizat pe Filip al II-lea, regele Macedoniei (359-336 î.Hr.), a avut sorţi de izbândă. Filip a pierit la Aegae, probabil în 336 î.Hr., unde curtea s-a reunit pentru a sărbători căsătoria lui Alexandru I al Epirului cu Cleopatra a Macedoniei, fata lui Filip şi a Olympiei. În timp ce intra în teatrul oraşului, Filip a fost ucis de Pausanias de Oretis, una dintre gărzile sale de corp. Motivele crimei rămân controversate, dezbaterile purtându-se în jurul mai multor ipoteze, şi anume cea avansată de Cleitarchus, unul dintre istoricii lui Alexandru cel Mare, şi cea a istoricului latin Justin.

În Roma antică, asasinatul a fost mereu prezent şi numeroşi conducători, de la Caesar la Caligula, au căzut victime unor comploturi ale aristocraţiei sau ale membrilor gărzii pretoriene. În timpul ocupaţiei romane a Iudeei s-a afirmat gruparea sicarilor sau a zeloţilor, care a recurs la acte de violenţă şi asasinate împotriva romanilor sau a evreilor care colaborau cu duşmanul. Se foloseau de pumnale scurte, ascunse în pelerină (numite de romani "sica", de aici şi numele de "sicari"), după care dispăreau repede în mulţime. Relatări despre mişcarea zeloţilor apar şi în lucrările istoricului evreu Flavius Josephus Antichităţi Iudaice şi Războiul Evreilor atunci când vorbeşte despre revoltele din Iudeea stăpânită de romani în secolul I d.Hr.

În Evul Mediu, odată cu perioada Renaşterii, a luat amploare tiranicidul, adică asasinarea unui rege sau suveran atunci când guvernarea sa devenea tiranică. De remarcat este faptul că tirania i-a preocupat pe numeroşi învăţaţi încă din Antichitate. Astfel, pentru vechii greci, de exemplu, asasinul unui tiran putea să fie un veritabil erou. Mai mult, Herodot a opus tiraniei monarhia. Platon a susţinut că tirania se putea instaura ca urmare a derapajelor din cadrul regimurilor democratice. Iar cronicarul John de Salisbury s-a întrebat dacă tirania avea legitimitate. Conciliul de la Konstanz din 1414-1415 a condamnat oficial tirania. De exemplu, este pomenit cazul lui Dimitrie Zvonimir, rege al Croaţiei (1076-1089), care, conform unor izvoare istorice, ar fi fost ucis deoarece nu a acceptat o propunere a papei de a lupta alături de bizantini împotriva turcilor selgiucizi. În 1192, Conrad de Montferrat, marchiz de Montferrat, ales rege al Ierusalimului în acelaşi an, a fost ucis de doi membri ai sectei Asasinilor. Tot în urma unui asasinat a pierit şi Przemys³ al II-lea, rege al Poloniei (1295-1296). Au existat şi conducători care au sfârşit în timpul războaielor religioase, de exemplu în Franţa secolului al XVI-lea. În acelaşi timp, au avut loc mai multe atentate la viaţa reginei Elisabeta I a Angliei (1558-1603). În Japonia medievală, luptătorii ninja sau shinobi erau angajaţi să urmărească potenţialii rivali în perioada shogunatului Tokugawa, să se infiltreze în rândul familiilor adversarilor şi să-i ucidă.

În epoca modernă, numărul crimelor politice a sporit. De exemplu, în perioada domniei regelui Ludovic al XIV-lea al Franţei (1643/ 1661-1715), supranumit Regele Soare sau Ludovic cel Mare, a avut loc celebra de acum "Afacere a otrăvurilor", o serie de procese de vrăjitorie în care a fost implicată şi marchiza de Montespan, metresa regelui. Potrivit unor istorici, împăratul Napoleon Bonaparte (1804-1814/1815) a fost otrăvit lent cu arsenic, în perioada exilului din insula Sf. Elena (1815-1821) din ordinul guvernatorului britanic Sir Hudson Lowe. Mai mult, în Rusia, cinci împăraţi (ţari) au fost asasinaţi în mai puţin de 200 de ani, iar în Statele Unite ale Americii, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, au fost asasinaţi trei preşedinţi: Abraham Lincoln (1865), James Garfield (1881) şi William McKinley (1901). În Marea Britanie, singurul prim-ministru asasinat a fost Spencer Percival (1812). În unele cazuri, asasinatul, precum cel de la Sarajevo (1914), a fost utilizat ca pretext pentru declanşarea războiului.

În secolul XX, numărul atentatelor a crescut, fiind vizate deopotrivă personalităţi democratice, precum preşedintele american Franklin Delano Roosevelt (1933-1945), ţinta unui imigrant italian, Giuseppe Zangarra, care a tras asupra lui cinci focuri de armă în 1933, generalul Charles de Gaulle, preşedinte al Franţei (1959-1969), care a fost vizat de nu mai puţin de 27 de atentate, dar şi dictatori, precum Benito Mussolini, conducătorul fascist al Italiei, care a supravieţuit atentatelor puse la cale de Tito Zaniboni (1925), Violet Gibson (1926), Gino Lucetti (1926), Anteo Zamboni (1926), Michele Schirru şi Angelo Sbardellotto (1933). În perioada interbelică, poliţia secretă sovietică (NKVD) a organizat numeroase atentate în Europa şi în lume împotriva adversarilor politici, cel mai celebru caz avându-l ca victimă pe Leon Troţki. La 18 aprilie 1943, pe baza informaţiilor culese de către serviciile secrete, avioanele americane au interceptat şi doborât aeronava care îl purta de la Rabaul la Bougainville pe amiralul Isoroku Yamamoto, comandantul flotei japoneze care a plănuit atacul de la Pearl Harbor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

În condiţiile înrăutăţirii situaţiei internaţionale, pe fondul escaladării Războiului Rece, asasinatele politice au luat amploare. Astfel, pot fi menţionate, între multe altele, atentatele împotriva lui Liaquat Ali Khan, prim-ministrul Pakistanului (1951), Inejiro Asanuma, şeful Partidului Socialist din Japonia (1960), preşedintele american John Fitzgerald Kennedy (1963), reverendul Martin Luther King (1968), senatorul Robert Kennedy, candidat la alegerile prezidenţiale din SUA (1968), Gheorghi Ivanov Markov, disident bulgar, ucis la Londra (1978), Benigno Aquino, Jr., senator şi lider al opoziţiei democratice din Filipine (1983), generalul Muhammad Zia-ul-Haq, preşedintele Pakistanului (1988). Treptat, asasinatul politic şi terorismul s-au împletit, în joc intrând şi serviciile de informaţii, precum MI6, CIA, KGB sau Mossad. După atentatele de la 11 septembrie 2001, într-o lume care a suferit importante mutaţii geopolitice, noua tehnologie, aflată în plin avânt, a determinat o mai mare precizie şi eficienţă a atentatelor prin utilizarea de echipamente sofisticate - mici rachete de croazieră sau drone de supraveghere şi de luptă.

Asasinatul şi crima politică nu au lipsit nici în România. Trebuie menţionat faptul că doar în Evul Mediu, mulţi voievozi din Moldova sau Ţara Românească au răpit, au ucis şi au torturat. Cam aproape jumătate dintre voievozii români nu au un mormânt al lor, deoarece o statistică simplă arată că, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, într-un sfert de veac - între 1510 şi 1535 - zece domnitori au fost ucişi, printre aceştia Mihnea Vodă cel Rău, Dragomir Călugărul, Radu de la Afumaţi, Vladislav al III-lea şi fiul său, Moise Vodă. Deseori, otrava a schimbat în mod violent succesiunile la tronurile Principatelor Române, deşi nu întotdeauna reprobabilul act a fost şi evident sau demonstrat. Aşa au pierit Roman al II-lea, domnitor al Moldovei (1447-1448), Ştefan cel Tânăr (Ştefăniţă), domn al Moldovei (1517-1527), Alexandru Movilă, domn al Moldovei (1615-1616), Iliaş Alexandru, domnitor al Moldovei (1667-1668), Alexandru Lăpuşneanu, domn al Moldovei (1552-1561; 1564-1568), Şerban Cantacuzino, domn al Ţării Româneşti (1678-1688). Conform unor surse, se pare că otrava ar fi fost şi cauza decesului lui Nicolae Titulescu, ministru al afacerilor externe în perioada interbelică.

Românii au cunoscut şi în epoca modernă manifestări ale urii, intoleranţei şi extremismului. Trei şefi de guvern, adepţi ai diferitelor ideologii - ţărănism, liberalism, carlism, comunism sau legionarism - au fost asasinaţi în perioada mandatului lor.

În perioada regimului comunist, România s-a numărat printre statele care au trebuit să facă faţă pericolul terorismului. Astfel, în deceniul al optulea al secolului XX, organizaţia teroristă palestiniană Septembrie Negru a încercat să lovească obiective de pe teritoriul României unde activau diplomaţi sau turişti israelieni. Organisme specializate, precum ARTA, Şoimii, USLA, au dejucat o serie de posibile atentate în 1973, 1975, 1985. În schimb, nu a putut fi preîntâmpinată asasinarea unui diplomat iordanian, în 1984, de către un student iordanian de origine palestiniană, la Hotel Bucureşti din capitala României.

Într-o epocă în care tehnologia de ultimă generaţie este des utilizată în cadrul atentatelor, este binevenită - cu scop de informare şi aducere aminte - o incursiune în trecutul violent al omenirii, care, în acelaşi timp, este şi absolut necesară şi plină de învăţăminte.

ATENTATE ŞI CRIME POLITICE ÎN ANTICHITATE
 

Alcibiade

Lumea greacă antică a lăsat moştenire umanităţii nu doar teorii şi concepte politice, monumente impozante de arhitectură, opere litere nemuritoare, dar şi personalităţi a căror faimă s-a întins peste veacuri, multe dintre ele sfârşind în mod tragic. Una dintre acestea a fost Alcibiade, cunoscut cu numele latin drept Alcibiades Cleiniou Scambonides.

Alcibiade s-a născut la Atena, în jurul anului 450 î.Hr., fiind unul dintre ultimii reprezentanţi ai familiei Alcmeonizilor, din dema Scambonides. Părinţii săi au fost Cleinias, care luptase în războaiele cu perşii, şi Deinomache, fiica lui Megacles. Familia sa a fost ruinată în urma Războiului Peloponesiac (431-404 î.Hr.). După moartea tatălui său, Alcibiade a fost educat la curtea tutorelui şi unchiului său, Pericle, care, alături de Ariphron, răspundea de învăţătura sa. L-a avut ca dascăl, printre alţii, pe filosoful Socrate, pe care l-a admirat şi care l-a învăţat retorica. Alcibiade s-a căsătorit cu Hippareta, (fiica lui Hipponicus, unul dintre oamenii înstăriţi ai Atenei), cu care a avut un băiat şi o fată.

Frumos, extravagant, inteligent, dar şi ambiţios, intrigant şi, mai ales, dornic de putere, mereu trecând dintr-o tabără în alta, Alcibiade a fost văzut de unii autori ca un prim model de dandy, arogant, şi îmbătat de laude."

Datorită calităţilor sale s-a aflat la conducerea grupării democratice de la Atena. S-a afirmat ca şef militar şi om politic în a doua parte a Războiului Peloponesiac. Ales strateg al Atenei în 420 î.Hr., a susţinut o politică externă activă a Atenei, vizând o alianţă a Atenei cu Elida, Argolida şi Mantineia, care însă a eşuat ca urmare a victoriilor ulterioare ale Spartei (418 î.Hr.). A luptat în bătăliile de la Potidea (432 î.Hr.) şi Delium (424 î.Hr.).

După pacea lui Nicias (421 î.Hr.), Alcibiade a propus, în 416 î.Hr., organizarea unei expediţii ateniene în insula Sicilia, unde cetatea Sagesta lansase un apel de ajutor. Într-o cuvântare celebră, a supus Adunării Poporului ideea realizării unui imperiu al Atenei în sudul Italiei şi insula Sicilia, regiune colonizată de greci în Antichitate şi care a fost denumită în epocă Magna Graecia.

Expediţia a început în 415 î.Hr., cu debarcarea la Siracuza şi asediul cetăţii. Înainte plecării spre Sicilia a avut loc însă la Atena un eveniment mai puţin cunoscut, şi anume mutilarea hermelor - statuile din piatră amplasate de-a lungul drumurilor, la răspântii şi la intrarea în casele greceşti, care aveau sculptat în partea superioară capul lui Hermes, zeul comerţului. Potrivit lui Plutarh, Androcles, un lider politic, a folosit martori mincinoşi care l-au acuzat pe Alcibiade de mutilarea statuilor şi de profanarea Misterelor Eleusine, ceea ce constituia, practic, un atentat la spiritualitatea Atenei. Expediţia ateniană din Sicilia s-a terminat cu un dezastru. Flota a fost distrusă şi mulţi atenieni au fost capturaţi. Alcibiade a fost rechemat acasă pentru a fi judecat de sacrilegiu. Orgolios, generalul atenian a refuzat să se supună, trecând de partea principalului adversar al Atenei, Sparta. În consecinţă, a fost condamnat la moarte in absentia şi la confiscarea averii.

Refugiat în Sparta, Alcibiade a întors armele împotriva Atenei, făurind planul unei alianţe între Sparta şi marele duşman al lumii greceşti, Persia. În 412 î.Hr., perşii, prin guvernatorul (satrapul) Tisaferene, au înzestrat flota spartană, care, către sfârşitul Războiului Peloponesiac, a navigat în Marea Egee printre insulele greceşti. Dar afinitatea pentru Sparta nu a durat mult, deoarece Alcibiade nu a obţinut ceea ce a dorit. Ca urmare a intrigilor sale, perşii au început să reducă ajutoarele acordate Spartei în lupta împotriva Atenei.

În 411 î.Hr., Alcibiade şi câţiva lideri politici şi militari atenieni au urzit un plan care urmărea instaurarea unui regim oligarhic la Atena, dar dezamăgit că nu a obţinut ceea ce a dorit, a trădat din nou şi a revenit de partea grupării democratice de la Atena. În 410 î.Hr., a fost reales strateg la Atena şi a obţinut victoria de la Mindaros împotriva spartanilor. După doi ani, a fost absolvit de toate acuzele aduse anterior şi a fost ales hegemon al cetăţii. Înfrângerea de la Notion din 407 î.Hr. l-a făcut însă să îşi piardă din nou toate titlurile şi îl forţează să plece în Tracia.

Către finalul Războiului Peloponesiac a fugit din nou în Asia Mică, la perşi. Alcibiade nu a fost singurul grec care s-a refugiat de-a lungul veacurilor la perşi. Au mai făcut-o şi Temistocle, Demaratos sau Gongilos. Conform lui Tucidide, Alcibiade a călătorit la Susa şi Babilon, unde l-a întâlnit pe regele perşilor Darius al II-lea (423-404 î.Hr.). În lucrarea sa Vieţi paralele, Plutarh povesteşte că Alcibiade, refugiat la curtea satrapului Farnabazos al II-lea, în Frigia, a luat cu el multe bogăţii, deşi pierduse şi mai multe, deoarece fusese jefuit înainte de traci. Multe dintre detaliile morţii fostului general atenian sunt încă neclare. Potrivit lui Plutarh, Farnabazos a decis să îl lichideze la insistenţele Spartei. Într-o noapte din anul 404 î.Hr., reşedinţa sa a fost înconjurată şi incendiată. Văzând că nu are scăpare, Alcibiade a ieşit să lupte împotriva asasinilor săi, dar a fost ucis de arcaşii persani. Un tablou al lui Philippe Chéry, din 1791, expus la Muzeul de Arte Frumoase din La Rochelle în Franţa, zugrăveşte tragicul eveniment.

 

Constructorii. O cercetare a istoriei şi filozofiei masoneriei

 oseph Fort Newton
Constructorii. O cercetare a istoriei şi filozofiei masoneriei
Editura Herald, 2020
traducere din limba engleză de Mariana Buruiană


Citiţi anticamera acestei cărţi.

*****
Intro

Povestea lui Joseph Fort Newton începe cu tatăl său, Lee Newton. Cu puţin înainte de încheierea războiului civil american, Lee este luat prizonier şi dus într-un lagăr din Illinois. Devenise cu puţin timp înainte membru al Lojii Confederative Militare. În timp ce se afla în lagăr, se îmbolnăveşte foarte grav. Întrucît comandantul lagărului află că Lee era mason, l-a luat în propria casă pentru a-l îngriji; după ce s-a însănătoşit, l-a pus în libertate.

Tânărul Joseph Newton a aflat de acest gest plin de bunătate de la tatăl său. Acest lucru l-a impresionat atât de mult încât, imediat ce a ajuns la vârsta potrivită, a cerut să intre în Masonerie, devenind la 28 mai 1902 Maestru în Loja Prieteniei nr. 7, din Dixon, Illinois.

Joseph Fort Newton s-a născut la 21 iulie 1880, în Decatur, Texas (SUA). Termină cu succes Coe College în Iowa în anul 1912; în 1918 absolvă şi Tufts College, iar în 1929, Temple University. Este hirotonisit ca preot baptist. Părăseşte Biserica Poporului în 1908 şi devine pastorul Bisericii Creştine Liberale din Cedar Rapids, Iowa. Acolo va rămâne până în 1916, când, odată cu izbucnirea "Marelui Război", acceptă chemarea de a prelua conducerea de la Templul Oraşului din Londra, Anglia. În 1919 devine preotul Bisericii Paternităţii Divine din New York. Din 1925 până în 1930 se găsea la Biserica Sf. Iacob din Philadelphia, iar din 1938 se mută la Philadelphia. Moare în 24 ianuarie 1950. Printre operele sale mai importante se numără: The Builders (1914), The Men's House (1923) şi autobiografia River of Years (1944).

Referindu-se la autorul acestei cărţi, Henry Wilson Coil spunea: "Dr. Newton a fost un mason activ, care la cererea Marei Loji din Iowa a scris Constructorii, o carte care de atunci a fost înmânată fiecărui mason ajuns la gradul de Maestru. Astfel a ajuns cea mai cunoscută carte masonică a timpurilor moderne. Ea a fost tradusă în multe limbi şi a cunoscut nenumărate ediţii." W. Highway a descris cartea într-un recent catalog drept "cea mai cuprinzătoare lucrare clasică din literatură masonică a tuturor timpurilor".

O operă clasică a literaturii masonice, Constructorii ne oferă informaţii detaliate şi atent cercetate despre istoria timpurie a Francmasoneriei. Cu elocventă şi patos, J. F. Newton îşi exprimă în paginile acestei cărţi crezul său neclintit în misiunea nobilă a fraţilor masoni de pretutindeni, constructori în piatră, dar mai ales ai temeliei spirituale pe care se înălţa sufletul către Dumnezeu. El ne vorbeşte despre valorile şi idealurile pe care s-a clădit acest ordin, despre libertate - ca valoare supremă, indispensabilă căutătorului de adevăr, dincolo de orice dogme -, despre toleranţă, caritate, dar şi despre ordine, disciplină, muncă asiduă pentru împlinirea acestor idealuri. O adevărată lecţie de spiritualitate, spirit civic şi moralitate, această carte este nepreţuită prin mesajul pe care îl transmite omenirii, care este şi astăzi la fel de actual.

*

Realizată în urmă unui mandat încredinţat de către Marea Lojă din Iowa, o copie a acestei cărţi trebuie înmânată fiecărei persoane căreia îi este conferit gradul de Maestru Mason în interiorul acestei Mari Jurisdicţii. Este evident că această intenţie a determinat metoda şi organizarea cărţii, ca şi conţinutul acesteia, ţinta fiind de a informa tânărul care intră în Ordin de antecedentele Masoneriei, dezvoltarea, filosofia, misiunea şi idealul ei. Păstrând mereu în minte acest scop, efortul a fost de a pregăti o scurtă, simplă şi vie relatare a originii, dezvoltării şi învăţăturii Ordinului, scrisă astfel încât să stârnească un profund interes şi un studiu mai serios al istoriei lui şi al serviciului adus de acesta umanităţii.

"Masoneria, aşa cum o găsim în Evul Mediu, nu era ceva nou. Deja, dacă îi acceptăm propriile documente, era încărunţită de timp, venind dintr-un trecut îndepărtat, aducând un depozit remarcabil de cunoştinţe legendare. De asemenea, păstra în ele aceleaşi simboluri simple, grăitoare care, după cum am văzut, sunt mai vechi decât cele mai vechi religii din prezent, pe care le-a primit ca pe o moştenire şi le-a transmis ca pe o comoară. Indiferent ce am crede despre legendele Masoneriei, aşa cum sunt relatate în cele mai vechi documente, simbolurile ei, mai vechi decât ordinul însuşi, o leagă de cea mai veche gândire şi credinţă a omenirii. Fără îndoială că aceste simboluri au pierdut ceva din strălucirea lor în timpurile atât de tulburi pe care le traversăm, dar frumuseţea lor nu s-a şters niciodată, trebuind doar să fie atinse pentru a străluci din nou." (Joseph Fort Newton)

Fragment
Partea întâi. Profeţia

Prin Simbol este omul călăuzit şi condus, făcut fericit şi nefericit. El e pretutindeni înconjurat de simboluri, recunoscute ca atare sau nerecunoscute: Universul nu este decât un mare simbol al lui Dumnezeu; ba chiar, dacă poţi înţelege, ce altceva este omul însuşi dacă nu un simbol al Domnului? Oare nu tot ce face el este un simbol, o revelare a forţei mistice pe care Dumnezeu a pus-o în el, o Evanghelie a Libertăţii, pe care el, Mesia al naturii, o predică prin cuvânt şi faptă? Nu o Colibă construieşte el, ci întruchiparea vizibilă a unui Gând, ce mărturiseşte în chip văzut lucrurile nevăzute; este, în sens transcendental, atât simbolic, cât şi real. (Thomas Carlyle, Sartor Resartus)

CAPITOLUL I. TEMEIURILE

Două arte au schimbat faţa pământului şi au dat formă vieţii şi gândirii omului: agricultura şi arhitectura. Dintre acestea două, este greu de ştiut care a fost întreţesută mai intim cu viaţa lăuntrică a umanităţii, deoarece omul nu e doar un semănător şi un constructor, ci şi un mistic şi un gânditor. Pentru o astfel de fiinţă, mai ales în primele timpuri, orice muncă era mai mult decât munca propriu-zisă; era un adevăr descoperit. Devenind folositor, acesta căpăta o anumită formă, ascunzând cu sfinţenie atât un gând, cât şi un mister. Studiul de faţă tratează a doua dintre arte, care a fost numită matricea civilizaţiei.

Când ne interesăm de origini şi căutăm forţa iniţială care a dus arta mai departe, găsim doi factori fundamentali: necesitatea fizică şi aspiraţia spirituală. Desigur, primul mare impuls al arhitecturii a fost necesitatea, răspunsul dat nevoii de adăpost; dar această cerinţă nu includea doar un acoperiş pus deasupra capului, ci şi o Casă pentru Suflet.

Chiar în acest răspuns la nevoia primară exista ceva spiritual care îl ducea pe om dincolo de protejarea corpului; aşa cum au fost, de exemplu, egiptenii, care au dorit un mormânt indestructibil, şi astfel au construit piramidele. Arta preistorică demonstrează că acest scop utilitar a fost aproape în fiecare caz combinat cu unul religios sau cel puţin magic. Instinctul spiritual, căutând să refacă tipurile create şi să obţină relaţii mai armonioase cu universul, a condus la imitaţie, la idei legate de proporţie, la pasiunea pentru frumos şi la efortul împins către perfecţiune.

Omul a fost întotdeauna un constructor şi nicăieri nu s-a arătat mai din plin acest lucru ca în clădirile pe care le-a înălţat. Când stăm în faţa lor - fie că e vorba de o colibă din lut, de o locuinţă săpată în stâncă ascunsă ca un cuib de rândunică în peretele unei prăpăstii, de o piramidă, de un Parthenon, sau de un Pantheon - pare că citim în sufletul lui. Constructorul poate că a dispărut cu secole în urmă, dar a lăsat aici ceva din el însuşi - speranţele lui, fricile, ideile, visele lui. Chiar în străfundurile îndepărtate ale Anzilor, în mijlocul naturii dezlănţuite, vom da de rămăşiţele unei vaste civilizaţii dispărute, în care arta, ştiinţa şi religia au reuşit să atingă culmi necunoscute.

În orice loc a trăit omenirea şi a lăsat urme, găsim ruine de turnuri fărâmiţate, temple şi morminte, monumente ale trudei şi aspiraţiilor ei. La fel, oricum se arată a fi omul - crud, tiranic, răzbunător -, construcţiile lui sunt întotdeauna legate de religie. Ele demonstrează un simţ viu pentru Nevăzut şi conştientizarea relaţiei cu acesta. Într-adevăr, istoria Turnului Babel e mai mult decât un mit; omul a încercat mereu să construiască până la cer, materializându-şi rugăciunea şi visul în cărămidă şi piatră.

Căci există două realităţi - una materială şi alta spirituală -, dar atât de întreţesute, încât toate legile practice sunt exponente ale legilor morale. În lucrarea Şapte făclii ale Arhitecturii, Ruskin susţine cu multă profunzime şi elocvenţă că legile arhitecturii sunt legi morale, aplicabile atât în construirea caracterului, cât şi în construirea catedralelor. El spune că aceste legi sunt: Sacrificiul, Adevărul, Puterea, Frumuseţea, Viaţa, Memoria şi - ca o cunună a binefacerii aşezată deasupra tuturor, acest principiu căruia Guvernarea îi datorează stabilitatea sa, Viaţa îi datorează fericirea sa, Credinţa, acceptarea sa şi Creaţia, continuitatea sa - Ascultarea. El spune că nu există libertate şi nici nu va exista vreodată. Stelele nu o au; pământul nu o are; marea nu o are. Omul îşi închipuie că are libertate, dar dacă el ar folosi cuvântul Loialitate în loc de Libertate, ar fi mai aproape de adevăr, deoarece prin ascultarea de legile vieţii, ale adevărului şi ale frumuseţii, poate ajunge la ceea ce el numeşte libertate.

De-a lungul acestui eseu strălucitor, Ruskin arată cum violarea legilor morale strică frumuseţea construcţiei, îi distruge rostul şi o face instabilă. El scoate în evidenţă cu toate variaţiile de accente, ilustraţii şi apeluri, că frumuseţea reprezintă ceea ce este imitat din formele naturale, conştient sau inconştient, şi că ceea ce nu se obţine astfel, ci depinde de mintea umană, exprimă, pe măsură ce se revelează, calitatea acestei minţi - nobilă sau josnică. Astfel, orice clădire îl arată pe om, fie adunându-se la un loc cu alţii, fie guvernând; şi secretele succesului sunt cele de a şti cum să se adune şi cum să conducă. Acestea sunt cele două mari făclii intelectuale ale arhitecturii: una constând dintr-o dreaptă şi smerită venerare a operelor lui Dumnezeu pe pământ, şi cealaltă în înţelegerea stăpânirii avute asupra acestor lucrări cu care omul a fost învestit.

Ceea ce marele profet al artei elaborează atât de elocvent oamenii de pe pământ au presimţit prin instinct, oricât de neclar, dar nu mai puţin adevărat. Dacă arhitectura s-a născut dintr-o nevoie, ea şi-a arătat curând calităţile sale magice şi toate construcţiile adevărate au atins adâncimi ale sentimentelor şi au deschis porţi spre uimire. Fără îndoială, oamenii care au ţinut la început în echilibru o piatră ridicată peste alte două au privit cu uimire opera mâinilor lor şi s-au închinat la pietrele înălţate.

Acest sentiment de uimire mistică şi de cutremurare a continuat de-a lungul epocilor şi este încă resimţit atunci când munca se face ca înainte, prin apropierea neîncetată de natură, necesitate şi credinţă. Încă de la început, ideile de sfinţenie, sacrificiu, corectitudine în ritual, statornicie magică, imitare a universului, perfecţiune a formei şi proporţiei, au strălucit în inima constructorului şi i-au condus braţul. Se pare că plăcerea omului de a înălţa coloane a apărut odată cu adoraţia în crângurile pădurii; şi cercetările moderne oferă aproape aceeaşi viziune, căci sir Arthur Evans arată că în prima perioadă a Europei, coloanele au fost zei. Pe tot cuprinsul Europei, prima oră a dimineţii arhitecturii a fost consumată prin adorarea marilor pietre.

Dacă mergem în vechiul Egipt, de unde arta construcţiei şi-a luat puterea prima dată şi unde vestigiile sunt cel mai bine păstrate, am putea citi ideile celor mai timpurii artişti. Mult înainte de perioada dinastică, pământul era locuit de un popor puternic, care a dezvoltat multe arte şi pe care, ulterior, le-au transmis constructorilor de piramide. Deşi sălbatici, pe jumătate dezbrăcaţi, folosind instrumente de cremene, ei au fost, ca să zicem aşa, rădăcina unui minunat trunchi artistic. Despre egipteni Herodot spunea:

ei adună fructele pământului cu mai puţină trudă decât oricare alt popor.

Odată cu agricultura şi cu viaţa sedentară, au apărut meseriile, iar energia a fost direcţionată spre săparea de peşteri, puţuri şi alte locuinţe primitive. De-a lungul Nilului, omul şi-a propus pentru prima dată să treacă de rutina celor mai elementare dorinţe şi să-şi asculte sufletul. Acolo el a decorat minunatele vaze din marmură fină şi a inventat clădirea pătrată.

În orice caz, cea mai veche structură descoperită, un mormânt preistoric găsit în nisipuri la Hierakonpolis, este deja în unghi drept. Oamenii moderni au luat deseori forma pătrată ca fiind o formă auto-evidentă, dar descoperirea pătratului a fost un mare pas în geometrie. El a deschis o nouă eră în istoria constructorilor. Invenţiile timpurii au fost probabil primite ca revelaţii, ceea ce şi erau; şi nu este ciudat că artizanii talentaţi erau priviţi ca nişte magicieni. Dacă omul cunoaşte ceea ce cunoaşte, descoperirea pătratului a fost un mare eveniment trăit de misticii primitivi ai Nilului. Foarte curând el a devenit o emblemă a adevărului, a dreptăţii şi a corectitudinii, şi tot aşa a rămas până în ziua de azi, deşi au trecut atâtea epoci. Simplu, familiar, elocvent, acesta aduce de la mare depărtare un sentiment de uimire în faţa zorilor de zi şi încă ne mai ţine o lecţie pe care o considerăm greu de învăţat. Tot aşa şi cubul, compasul şi cheia de boltă, constituie fiecare un mare pas pentru cei care, într-adevăr, considerau că arhitectura însemna "construire atinsă de emoţie", arătând că legile ei sunt legile Lucrurilor eterne.

Templele din Egipt, chiar din perioadele cele mai timpurii, au fost construite după imaginea pământului, aşa cum şi-au imaginat-o constructorii. Pentru ei pământul era un fel de lespede întinsă, mai mult alungită decât largă, şi cerul - un tavan, sau o boltă, susţinut de patru stâlpi mari. Pavajul reprezintă pământul; cele patru unghiuri ţineau de piloni; tavanul - cel mai adesea întins, deşi uneori curbat - corespundea cerului. Din pavaj creştea vegetaţie, iar plantele de apă ieşeau din apă, în timp ce tavanul, pictat în albastru închis, era presărat cu stele în cinci colţuri. Uneori, soarele şi luna erau văzute plutind în oceanul ceresc, însoţite de constelaţii, de luni şi de zile. Acolo se afla un locaş sfânt retras, mic şi obscur, la care se ajungea printr-o succesiune de curţi şi holuri străjuite de coloane, toate aranjate pe o axă centrală, în aşa fel încât să arate înspre răsărit. Înaintea porţilor exterioare se aflau obeliscurile şi aleile cu statui. Astfel arătau mormintele vechilor religii solare, orientate în aşa fel încât, o dată pe an, razele soarelui ce răsărea sau ale vreunei stele strălucitoare care salută sosirea lui, să se strecoare în jos, prin centru, şi să lumineze altarul.

Evident, unul dintre idealurile primilor constructori a fost cel al sacrificiului, aşa cum reiese din folosirea celor mai frumoase materiale; şi altul era acurateţea manoperei. Într-adevăr, nu puţine dintre primele opere manifestau o surprinzătoare abilitate tehnică, şi o astfel de muncă trebuia să indice o anumită idee pe care lucrătorii căutau să o împlinească. Mai mult ca orice, ei au căutat permanenţa. În inscripţiile descoperite pe vechile clădiri, fraze ca acestea apar frecvent: "este precum cerul în toate regiunile sale"; "tare ca cerurile". Evident, ideea de bază a fost că, aşa cum cerurile erau stabile, nemişcate, tot aşa o clădire aşezată în relaţie potrivită cu universul putea să capete stabilitate magică. Se ştie că atunci când Akenathon a întemeiat noul său oraş, patru pietre de hotar au fost aşezate cu exactitate, ca prin ele să se poată forma exact un pătrat, şi astfel oraşul să poată dura veşnic. Eternitatea era idealul ţintit, orice altceva fiind sacrificat acestei aspiraţii.

Cât de bine şi-au realizat visul se poate vedea în piramide, dintre toate monumentele omenirii ele fiind cele mai vechi, cele mai desăvârşite din punct de vedere tehnic, cele mai mari şi cele mai misterioase. Epocile vin şi pleacă, imperiile se ridică şi cad, filozofiile înfloresc şi se prăbuşesc, şi omul descoperă multe invenţii, dar ele rămân liniştite sub strălucirea clară a nopţii egiptene, pe cât de fascinante, pe atât de tulburătoare. Un obelisc e pur şi simplu o piramidă, evidenţiind cu măreţie cele mai vechi embleme ale credinţei solare - un Triunghi ridicat pe un Pătrat. Când şi din ce motiv această reprezentare a devenit sfântă nimeni nu ştie, afară de presupunerea pe care o putem face - că era una dintre acele pietre sacre, care şi-a câştigat sanctitatea în timpuri aflate cu mult înaintea oricărei memorii şi tradiţii, la fel ca şi Ka'aba din Mecca. Că este o imitaţie a triunghiului luminii zodiacale, care apare în anumite perioade de timp în partea de est a cerului la răsăritul şi la apusul soarelui, sau o operă de zidărie folosită ca simbol al Cerului, aşa cum Pătratul era o emblemă a Pământului, nimeni nu ştie. În textele piramidei, Zeul-soare, atunci când a creat toţi ceilalţi zei, e zugrăvit şezând pe culmea cerului sub forma unui Phoenix - ca Zeu Suprem, căruia doi arhitecţi, Suti şi Hor, i-au scris atât de nobil un imn de cinste.

Imaculată de cinstirea primită de-a lungul epocilor, în chip inefabil frumoasă şi emoţionantă, aşa e vechea religie-lumină a umanităţii - un misticism al naturii sublim în care Lumina e iubire şi viaţă, iar Întunericul - rău şi moarte. Pentru omul originar, lumina era mamă născătoare de frumuseţe, dezvăluire a culorii, tainicul şi iradiantul mister al lumii, iar atitudinea sa faţă de ea era respectuoasă şi plină de recunoştinţă. El stătea nemişcat la porţile dimineţii cu mâinile ridicate, iar asfinţitul soarelui la căderea serii în deşert îl prindea melancolic în rugăciune, pe jumătate temător, pe jumătate încrezător, la gândul că frumuseţea putea să nu se mai întoarcă. Religia sa era o adoraţie a Luminii - templul său era atârnat de stele, altarul său era o flacără strălucitoare, ritualul său, un imn ţesut cu noapte şi cu zi. Nici un poet din zilele noastre nu a scris poeme mai frumoase de laudă adusă Luminii, cum sunt aceste imnuri ale lui Akenathon de la începuturile lumii. Amintirea acestei religii de la începuturi o regăsim în credinţa arătată soarelui Celui Drept, care este Lumina lumii pentru cei în viaţă şi Felinarul sufletelor nenorocite din întunericul morţii.

Aici se găsesc, prin urmare, adevăratele fundamente ale Masoneriei, atât cele materiale, cât şi cele morale: în adânca nevoie şi aspiraţie a omului şi în impulsul său creator; în Credinţa instinctivă, în căutarea Idealului şi în iubirea de Lumină. Sub toate construcţiile sale zace simţământul, profetic în cel mai înalt grad, că locuinţa de pe pământ a vieţii lui trebuie să fie într-o relaţie corectă cu prototipul ceresc - lumea-templu - imitând pe pământ acea casă nefăcută cu mâinile, eternă în ceruri. Dacă a ridicat un templu pătrat, era doar pentru a reda o imagine a pământului; dacă a construit o piramidă, aceasta era o reprezentare a frumuseţii ce i s-a arătat în cer, la fel cum, mai târziu, catedrala a fost modelată după munte, iar bolta ei întunecoasă şi semeaţă, ca amintire a adâncimii pădurii; altarul acesteia - un cămin al sufletului, turla - o rugă în piatră. Şi, pe măsură ce el şi-a înscris credinţa şi visul în realitate, a fost cât se poate de natural ca uneltele constructorului să devină simboluri pentru gândurile celui care gândeşte. Nu numai instrumentele, dar, după cum vedem, chiar pietrele cu care el a lucrat au devenit simboluri sacre, templul însuşi - o viziune a Casei Doctrinei, a Casei Sufletului, pe care, deşi nevăzută, el o construieşte odată cu trecerea anilor.

Diavolul din Oraşul Alb

 

Erik Larson
Diavolul din Oraşul Alb
Crimă, magie şi nebunie la expoziţia care a schimbat America
Editura Publica, 2016
traducere din engleză de Alex Moldovan şi Mariana Buruiană

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Erik Larson, autor a numeroase bestselleruri internaţionale, lucrează la The Wall Street Journal şi colaborează cu Harper's, The New Yorker, The Atlantic Monthly şi Time Magazine. Locuieşte la Seattle împreună cu soţia sa, cele trei fiice şi mai multe animale de companie, printre care şi o căţeluşă pe nume Molly.

Este profesor de scriere de nonficţine, jurnalist de investigaţie nominalizat la Premiul Pulitzer, şi autor al cinci cărţi care s-au menţinut în ultimii 15 ani în topul New York Times bestsellers. Este cunoscut în special pentru Diavolul din Oraşul Alb - o carte care a stat aproape 6 ani în renumitul top. Cartea a primit, printre altele, premiul de nonficţiune Edgar Award 2004 şi a fost finalistă a National Book Award 2003. Leonardo DiCaprio a achiziţionat drepturile pentru ecranizarea cărţii, iar filmul va fi regizat de Martin Scorsese.

*

Expoziţia Universală de la Chicago din 1893, cunoscută drept Oraşul Alb, a reprezentat una dintre minunile lumii. În paginile acestei cărţi veţi citi o poveste incredibilă despre construcţia sa şi despre doi bărbaţi - unul, arhitect, celălalt, criminal în serie - ale căror destine s-au întrepătruns.

Arhitectul este Daniel H. Burnham, creatorul Expoziţiei Universale de la Chicago din 1893, o feerie cunoscută în întreaga lume drept Oraşul Alb, un peisaj grandios, vizionar, cu clădiri albe, amplasate într-un paradis de canale şi grădini. Criminalul este H.H. Holmes, un medic chipeş, cu ochi albaştri şi pătrunzători. El se foloseşte de atracţia provocată de marea expoziţie - şi de propriul şarm diavolesc - pentru a atrage zeci de tinere în capcana morţii.

Cei doi bărbaţi diferiţi, dar la fel de hotărâţi, laolaltă cu o pleiadă remarcabilă de personaje secundare pline de culoare, printre care se numără Buffalo Bill, George Ferris, Thomas Edison şi o parte dintre cei 27 de milioane de oameni care au avut parte de spectacolul orbitor al Oraşului Alb, sunt aduşi la viaţă în această hipnotică, periculoasă poveste a legendarei expoziţii care a transformat America şi a pregătit-o pentru secolul XX.

Istoria şi divertismentul se amestecă pentru a crea efectul dramatic al unui roman. O realitate cu adevărat mai stranie decât ficţiunea. (The New York Times)

O carte irezistibilă, care se citeşte ca şi când ar fi cea mai convingătoare şi captivantă ficţiune. (Time Out)

Atât de plină de viaţă, încât te aştepţi să-ţi sară oricând din mâini. (Yorkshire Evening Post)

Fragment
Cele necesare

Într-o dimineaţă de august, în 1886, când din caldarâm se ridica o căldură intensă ca febra unui copil, un bărbat pe nume H.H. Holmes a intrat într-una din gările oraşului Chicago. Aerul era stătut, nu se simţea nicio adiere şi mirosea a piersici putrede, a balegă de cal şi a antracit de Illinois ars. O jumătate de duzină de locomotive stăteau în depou aruncând aburi pe cerul deja galben.

Holmes a cumpărat un bilet până într-un orăşel numit Englewood din districtul Lake, o localitate cu 200.000 de locuitori aflată la sud de Chicago. Din localitate făceau parte Union Stock Yards şi două parcuri mari: Washington Park, cu peluze, grădini şi o pistă populară de curse, şi Jackson Park, un loc părăsit, neamenajat, aflat pe malul lacului.

În ciuda căldurii, Holmes avea un aer proaspăt şi vioi. În timp ce traversa gara, ocheadele pe care i le aruncau tinerele cădeau în jurul lui precum nişte petale purtate de vânt.

Avea un mers apăsat şi era îmbrăcat bine, dând senzaţia de bogăţie şi împlinire. Avea 26 de ani, un metru şaptezeci înălţime şi cântărea doar 70 de kg. Avea părul negru şi nişte ochi albaştri uimitori, care la un moment dat fuseseră comparaţi cu ochii unui hipnotizator. "Ochii sunt foarte mari şi larg deschişi", observa mai târziu un medic pe nume John L. Capen. "Sunt albaştri. Ucigaşii pricepuţi, la fel ca bărbaţii pricepuţi din alte domenii, au ochi albaştri." Capen a mai remarcat buzele subţiri, acoperite de o mustaţă neagră şi bogată. Însă urechile lui Holmes i s-au părut uimitoare. "Este o ureche incredibil de mică, al cărei vârf are forma pe care sculptorii din vechime obişnuiau s-o dea pentru a indica răutatea şi depravarea atunci când sculptau satiri." În general, nota Capen, "e construit după un tipar foarte delicat".

Pentru femeile care încă nu-i cunoşteau obsesiile intime, era de o delicateţe atrăgătoare. Încălca regulile curente referitoare la intimitate: stătea prea aproape, se uita prea intens, atingea prea mult şi prea mult timp. Iar femeile îl adorau pentru asta.

A coborât din tren în inima Englewoodului şi, pentru câteva momente, s-a uitat în jur. S-a oprit la intersecţia 63 Street cu Wallace. Pe un stâlp de telegraf de la colţul străzii era prinsă cutia de alarmă în caz de incendiu cu numărul 2475. În depărtare se zăreau câteva case cu trei etaje aflate în construcţie. Auzea bocăniturile ciocanelor. Copacii plantaţi recent erau înşiraţi în linie, dar căldura şi ceaţa îi făceau să arate ca nişte soldaţi care au răbdat prea mult de sete în deşert. Nu se simţea nicio adiere, iar aerul era umed şi mirosea a lemn dulce ars de la macadamul proaspăt pus. La colţul străzii se afla un magazin pe a cărui firmă scria Drogheria E.S. Holton.

A luat-o la pas. A ajuns pe strada Wentworth, care se întindea de la nord la sud şi care era principala arteră comercială din Englewood, ticsită de cai, căruţe şi faetoane. La intersecţia dintre 63 Street şi Wentworth a trecut pe lângă o remiză de pompieri care adăpostea Secţia de Pompieri nr. 51. Alături era o secţie de poliţie. Câţiva ani mai târziu, un locuitor lipsit de simţul macabrului scria: "Deşi uneori poliţia era foarte utilă în districtul Stock Yards, Englewoodul ducea o viaţă tihnită, fără prea mare nevoie de prezenţa poliţiştilor, poate doar pentru a da culoare peisajului şi a avea grijă ca vacile să nu fie deranjate din păscut".

Holmes a revenit pe strada Wallace, unde a văzut firma drogheriei Holton. Intersecţia era traversată de linii ferate. Un paznic stătea acolo, cu ochii mijiţi de la soare, urmărind trenurile, şi la fiecare câteva minute cobora o barieră când trecea o locomotivă pufăind. Drogheria se afla în colţul nord-vestic al intersecţiei dintre Wallace şi 63 Street. Diametral opus de strada Wallace se afla un teren viran mare.

Holmes a intrat în magazin unde a găsit-o pe doamna Holton, o femeie în vârstă. A simţit că aceasta era vulnerabilă, aşa cum un alt bărbat ar fi simţit dâra de parfum lăsată în urmă de o femeie. S-a prezentat ca fiind doctor şi farmacist şi a întrebat-o pe femeie dacă nu cumva avea nevoie de ajutor în magazin. A vorbit încet, zâmbind întruna, şi a fixat-o cu ochii lui albaştri.

Cum se pricepea să facă conversaţie, în curând ea i-a destăinuit durerea ei cea mai mare. Soţul ei, care se afla în apartamentul de la etaj, suferea de cancer şi era pe moarte. I-a mărturisit că devenise o povară să se ocupe de magazin şi să aibă grijă şi de el.

Holmes a ascultat-o cu ochii umezi. I-a atins braţul. Ar putea prelua din povară, i-a spus. Şi nu doar atât, ar putea transforma drogheria într-o afacere înfloritoare care să bată concurenţa.

Privirea lui era extrem de clară şi de albastră. Femeia i-a răspuns că trebuia să discute cu soţul ei.

Ea a urcat la etaj. Era o zi fierbinte. Muştele se odihneau pe pervazul ferestrei. Afară s-a auzit huruitul unui alt tren care traversa intersecţia. Funinginea şi fumul treceau prin faţa ferestrei ca o ceaţă murdară. Avea să vorbească cu soţul ei, da, însă el era pe moarte şi ea era cea care se ocupa de magazin şi preluase responsabilităţile, aşa c-a luat o decizie.

Gândul la tânărul doctor îi dădea un sentiment de mulţumire pe care nu-l mai simţise de multă vreme.

*

Holmes mai fusese la Chicago, dar numai în trecere. Oraşul îl impresionase, a spus el mai târziu, ceea ce era surprinzător, pentru că, de obicei, nu-l surprindea nimic, nimic nu reuşea să-l mişte. Evenimentele şi persoanele îi atrăgeau atenţia aşa cum obiectele în mişcare atrag atenţia unui amfibian: prima dată estima automat distanţa, apoi evalua valoarea şi apoi lua decizia de a acţiona sau de a nu face nimic. Când, în sfârşit, a decis să se mute la Chicago, încă se folosea de numele lui real, Herman Webster Mudgett.

La fel ca majoritatea oamenilor, primul lui contact senzorial cu Chicago a fost putoarea fantastică ce se simţea tot timpul lângă Union Stock Yards, o adiere de putrefacţie şi păr ars, "un miros primitiv", scria Upton Sinclair, "crud şi brut; era greu, aproape rânced, senzual şi puternic". Cei mai mulţi îl găseau respingător. Cei puţini care îl găseau revigorant erau de obicei bărbaţi care se scăldaseră în "râul morţii" din oraş, după exprimarea lui Sinclair, şi reuşiseră să găsească în el mari bogăţii. Ar fi tentant să ne imaginăm că moartea şi sângele l-au făcut pe Mudgett să se simtă bine-venit, dar e mai plauzibil să presupunem c-a avut sentimentul că, în sfârşit, a găsit oraşul care permitea o gamă mai bogată de comportamente decât cele tolerate la Academia Gilmanton din New Hampshire, oraşul unde se născuse şi unde băieţelul mic, ciudat şi extrem de inteligent îşi petrecuse copilăria - şi unde, în consecinţă, căzuse pradă imaginaţiei sadice a colegilor săi.

Un episod anume i-a rămas viu în amintire toată viaţa. Avea cinci ani şi era îmbrăcat prima oară în costum când părinţii l-au trimis la şcoală să-şi înceapă studiile. "În fiecare zi trebuia să trec prin faţa cabinetului unui medic din localitate, a cărui uşă era foarte rar închisă", scria el mai târziu. "Aveam o aversiune specială pentru acel loc, parţial pentru că, în mintea mea, era asociat cu sursa tuturor acelor amestecuri greţoase care mă terorizaseră în copilărie (pentru că asta se întâmpla înainte să apară medicamentele pentru copii) şi, parţial, din cauza unor zvonuri vagi ce-mi ajunseseră la ureche legate de ce se afla înăuntru."

Într-adevăr, un cabinet medical putea fi un loc groaznic în vremurile acelea. Toţi medicii erau, într-un fel, nişte amatori. Cei mai buni cumpărau cadavre pe care le studiau. Plăteau cu banii jos, fără nicio rezervă, şi păstrau anumite părţi interesante ale organelor afectate de boală în nişte borcane mari şi transparente. În cabinete atârnau schelete pentru a putea face uşor trimiteri anatomice; unele dintre acestea aveau mai mult decât un rol funcţional, fiind adevărate opere de artă extrem de detaliate, extrem de precis îmbinate - fiecare os albit era prins de următorul cu sârmă de alamă, sub un craniu care rânjea cu blândeţe - încât părea gata s-o ia la fugă clămpănind pe stradă ca să prindă următorul tramvai pe cablu.

Doi copii au aflat de teama lui Mudgett şi într-o zi l-au prins şi l-au târât în cabinetul doctorului, în timp ce el "se zbătea şi ţipa". "Nu s-au lăsat", scria Mudgett, "până nu m-au pus faţă în faţă cu unul dintre scheletele rânjitoare, care părea gata să mă prindă."

"A fost o răutate să-i faci aşa ceva unui copil mic şi cu o sănătate fragilă", scria el, "dar s-a dovedit fi o metodă eroică de tratament, menită, în cele din urmă, să mă vindece de temerile mele şi să inculce în mine, în primul rând, un sentiment puternic de curiozitate şi, în al doilea rând, dorinţa de a învăţa, care, după mulţi ani, a avut drept consecinţă faptul c-am îmbrăţişat profesia de medic."

Probabil că incidentul a avut loc, însă sub o altă formă. Cel mai probabil, cei doi băieţi mai mari au descoperit că victima lor de cinci ani n-a fost prea afectată; că nu numai că nu s-a zbătut şi n-a ţipat, ci a privit scheletul cu o apreciere detaşată. Când şi-a îndreptat din nou privirea spre răpitori, aceştia au fost cei care au fugit.

*

Gilmanton era un mic sat din zona lacurilor din New Hampshire, suficient de izolat încât locuitorii să nu aibă acces zilnic la ziare şi să nu audă decât arareori şuieratul trenurilor. Mudgett avea doi fraţi, un frate şi soră. Tatăl său, Levi, era fermier, aşa cum fusese şi tatăl lui Levi. Părinţii lui Mudgett erau metodişti devotaţi şi reacţionau la comportamentele neadecvate cu nuiaua şi cu rugăciuni, după care urma izolarea în pod şi o zi fără dreptul de a vorbi şi fără mâncare. Mama insista adesea ca băiatul să se roage cu ea în camera ei, apoi îl înconjura cu o pietate sfioasă.

După cum recunoştea chiar el, era "băiatul mamei". Şi-a petrecut mult timp singur, în camera sa, citind Jules Verne şi Edgar Allan Poe şi inventând lucruri. A construit un mecanism care funcţiona pe bază de vânt şi care scotea zgomote menite să sperie păsările de pe pământurile familiei şi şi-a propus să creeze un perpetuum mobile. Şi-a ascuns comorile preferate în nişte cutiuţe, printre acestea aflându-se primul dinte scos şi o fotografie cu "drăguţa lui de 12 ani", însă mai târziu s-a speculat că aceste cutii conţineau şi lucruri mai macabre, cum ar fi cranii de mici animale pe care le-ar fi schilodit şi disecat pe viu în pădurea din jurul satului Gilmanton. Aceste speculaţii s-au bazat pe lecţiile dure învăţate în secolul XX despre comportamentul copiilor asemănători lui. Singurul prieten apropiat al lui Mudgett era un băiat pe nume Tom, care a murit în urma unei căzături în timp ce băieţii se jucau într-o casă abandonată.

Mudgett şi-a scrijelit iniţialele pe un ulm bătrân de la ferma bunicului său, unde familia însemna cu crestături în tocul uşii cât mai crescuse în înălţime. Prima crestătură e la mai puţin de 90 de centimetri. Unul dintre lucrurile pe care-i plăcea cel mai mult să le facă era să se caţere până pe o creastă înaltă şi să strige pentru a produce ecou. A făcut comisioane pentru un "fotograf ambulant" care a poposit o vreme şi în Gilmanton. Bărbatul şchiopăta şi s-a bucurat să primească ajutor. Într-o dimineaţă, fotograful i-a dat lui Mudgett o bucată ruptă de lemn şi i-a cerut s-o ducă la bărbatul din sat care făcea căruţe ca să i-o înlocuiască. Când Mudgett s-a întors cu bucata cea nouă, l-a găsit pe fotograf stând lângă uşă, pe jumătate dezbrăcat. Fără niciun avertisment, fotograful şi-a scos unul din picioare.

Mudgett a fost uimit. Nu mai văzuse până atunci un membru artificial şi a urmărit atent cum fotograful a băgat noua bucată de lemn într-o porţiune a piciorului. "N-aş fi fost mai surprins nici dacă, în continuare, şi-ar fi scos şi capul în acelaşi mod misterios", scria Mudgett.

Ceva din expresia lui Mudgett i-a atras fotografului atenţia. Într-un picior, s-a îndreptat spre aparatul de fotografiat şi s-a pregătit să-i facă o poză lui Mudgett. Înainte să deschidă diafragma, a ridicat piciorul fals şi l-a fluturat în faţa băiatului. După câteva zile, când fotografia a fost gata, i-a dat-o lui Mudgett.

"Am păstrat-o mulţi ani", scria Mudgett, "şi încă mai am în faţa ochilor chipul slăbuţ, pe care se citea teroarea, al băieţelului desculţ îmbrăcat în haine făcute în casă."

În momentul în care Mudgett descria această întâlnire în memoriile sale, se găsea într-o celulă de închisoare şi spera să trezească un val de simpatie publică. Deşi e fascinant să ne imaginăm scena, realitatea e că era aproape imposibil să surprinzi momente spontane cu aparatele care existau în copilăria lui Mudgett, mai ales dacă subiectul era un copil. Dacă fotograful a văzut ceva în ochii lui Mudgett, a fost un gol albastru despre care ştia, spre tristeţea sa, că nu poate fi surprins de niciun film.

*

Mudgett a absolvit şcoala la 16 ani şi, în ciuda vârstei fragede, s-a angajat ca profesor, mai întâi în Gilmanton şi apoi în Alton, New Hampshire, unde a cunoscut o tânără pe nume Clara A. Lovering. Aceasta nu mai cunoscuse pe nimeni ca Mudgett. Era tânăr, dar sigur pe el, şi se pricepea s-o facă să se simtă bine chiar şi atunci când nu era deloc aşa. Folosea vorbele cu iscusinţă şi căldură, o atingea uşor, cu afecţiune, chiar şi în public. Marele lui defect era că-i cerea cu insistenţă să facă dragoste cu el, nu ca un iubit care-i făcea curte, ci într-o manieră specifică doar cuplurilor căsătorite. Ea îl ţinea la distanţă, dar nu putea să nege că Mudgett trezea în ea o dorinţă intensă care-i condimenta visele. Mudgett avea 18 ani când i-a cerut să fugă cu el. Ea a fost de acord. S-au căsătorit pe 4 iulie 1878, în faţa unui judecător de pace.

La început, între cei doi a existat o pasiune mult mai mare decât cea la care se aşteptase Clara din bârfele femeilor mai în vârstă, dar relaţia lor s-a răcit repede. Mudgett pleca de-acasă pentru perioade îndelungate. În curând a început să lipsească cu zilele. În cele din urmă, dus a fost.

Cei doi au rămas căsătoriţi în registrul de stare civilă din Alton, New Hampshire, un act oficial, dar care nu însemna nimic.

*

La 19 ani, Mudgett s-a dus la facultate. Iniţial se gândise la Dartmouth, dar s-a răzgândit şi a ales medicina. Prima dată s-a înscris la secţia de medicină a Universităţii din Vermont, Burlington, însă şcoala i s-a părut prea mică şi, după numai un an, s-a mutat la Universitatea din Michigan, în Ann Arbor, una dintre cele mai importante şcoli de medicină din Vest, recunoscută pentru accentul pus pe controversata artă a disecţiei. S-a înscris acolo pe 21 septembrie 1882. În vara primului an de studiu a săvârşit ceea ce a numit în memoriile sale drept "prima faptă cu adevărat necinstită din viaţa mea". A găsit o slujbă de comis-voiajor pentru o editură, sarcina sa fiind de a vinde o singură carte în partea de nord-vest a statului Illinois. În loc să returneze încasările, el le-a păstrat. La sfârşitul verii s-a întors la Michigan. "Nu puteam zice că excursia mea în Vest fusese un eşec", scria el, "pentru că văzusem Chicagoul."

A absolvit în iunie 1884, cu note nu tocmai grozave, şi şi-a propus să găsească "un loc prielnic" unde să-şi deschidă cabinet. În acest scop s-a angajat din nou ca comis-voiajor, de data asta la o pepinieră cu sediul în Portland, Maine. Aşa a călătorit prin oraşe prin care altfel n-ar fi trecut. În cele din urmă a ajuns în Mooers Forks, New York, unde, conform ziarului Chicago Tribune, administratorii şcolii primare, "impresionaţi de manierele alese ale lui Mudgett", l-au angajat ca director al şcolii, poziţie pe care a ocupat-o până şi-a deschis, în sfârşit, un cabinet medical. "Am petrecut aici un an în care mi-am făcut treaba bine şi cu conştiinciozitate, lucru pentru care am avut parte de multă recunoştinţă, dar de bani puţini sau deloc."

Oriunde mergea, păreau să se întâmple lucruri tulburătoare. Profesorii din Michigan n-au putut spune mare lucru despre talentele sale academice, dar şi-au amintit că s-a făcut remarcat în alt fel. "Unii dintre profesorii de aici şi-l amintesc ca pe un neisprăvit", au spus cei de la universitate. "Şi-a încălcat promisiunea de a lua în căsătorie o coafeză, o văduvă, care a venit în Ann Arbor din St. Louis, Michigan."

În Mooers Forks s-a zvonit că un băiat care a fost văzut în compania lui dispăruse. Mudgett a susţinut că băiatul s-a întors acasă, în Massachusetts. N-a existat nicio anchetă. Nimeni nu-şi putea închipui că fermecătorul doctor Mudgett era în stare să facă rău cuiva, cu atât mai puţin unui copil.

Adesea, Mudgett se plimba la miezul nopţii pe strada din faţa casei unde locuia.

*

Mudgett avea nevoie de bani. Ca profesor câştigase un salariu de mizerie; cabinetul îi aducea un venit doar cu puţin mai mare. "În toamna lui 1885", scria el, "făceam foamea."

Pe când era student la medicină, îi spusese unui coleg canadian ce simplu ar fi fost ca unul dintre ei să-şi facă o asigurare de viaţă al cărei beneficiar să fie celălalt şi apoi să folosească un cadavru pentru a demonstra moartea celui asigurat. Mudgett şi-a aminti de idee în Mooers Forks. I-a făcut o vizită fostului său coleg şi a constatat că nici starea financiară a acestuia nu era mai bună. Împreună au făcut un plan bine pus la punct prin care să înşele compania de asigurări, pe care Mudgett l-a descris în memoriile sale. Era un plan extrem de complex şi de macabru, care probabil ar fi fost imposibil de pus în aplicare, dar descrierea lui e importantă din perspectiva lucrurilor pe care le-a dezvăluit, fără intenţie, despre mintea lui bolnavă.

În linii mari, planul presupunea ca Mudgett şi prietenul său să recruteze încă doi complici, împreună cu care să însceneze moartea unei familii de trei persoane şi să le înlocuiască cadavrele. Acestea aveau să apară ulterior într-o stare avansată de descompunere, iar conspiratorii urmau să împartă asigurarea în caz de deces de 40.000 de dolari (echivalentul a peste un milion de dolari în secolul XXI).

"Planul implica mult «material»", scria Mudgetts, "adică nu mai puţin de trei trupuri", ceea ce însemna că el şi prietenul său trebuiau să facă rost cumva de trei cadavre care să semene cu soţul, soţia şi copilul.

Lui Mudgett nu i se părea complicat să facă rost de cadavre, deşi, la acel moment, lipsa la nivel naţional a cadavrelor necesare pentru învăţământul medical îi determinase pe medici să dea iama prin cimitire pentru a găsi oameni decedaţi de curând. Dându-şi seama că nici chiar un medic n-avea cum să facă rost de trei cadavre fără a provoca suspiciuni, Mudgett şi complicele său au căzut de acord că fiecare trebuie să pună umărul pentru a obţine "cele necesare".

Mudgett a susţinut că în noiembrie 1885 s-a dus la Chicago, de unde şi-a procurat "partea" de cadavre. Pentru că nu şi-a putut găsi un loc de muncă, şi-a depozitat partea şi a plecat la Minneapolis, unde şi-a găsit de lucru într-o drogherie. A rămas în Minneapolis până în mai 1886, când a plecat la New York, cu gândul să ia cu el "o parte din «material»", şi să lase restul în Chicago. "Şi acesta", a spus el, "necesita o reambalare".

El a susţinut c-a lăsat un pachet cu bucăţi dintr-un cadavru la Fidelity Storage Warehouse în Chicago. A luat celălalt pachet cu el la New York, unde l-a plasat "într-un loc sigur". Însă, în timpul călătoriei cu trenul la New York, a citit în ziar două articole despre crime comise pentru a încasa asigurarea "şi pentru prima oară mi-am dat seama cât erau de bine organizate şi de pregătite marile companii de asigurări pentru a detecta şi a pedepsi acest tip de fraudă". Aceste articole, a susţinut el, l-au făcut să renunţe la plan şi să abandoneze orice speranţă de a duce la împlinire o astfel de înşelătorie în viitor.

Minţea. De fapt, Mudgett era convins că abordarea era valoroasă în sine - înscenarea morţii altora, prin care putea jecmăni companiile de asigurări de viaţă. Ca medic, ştia că nu exista niciun mijloc de stabilire a identităţii cadavrelor arse, dezmembrate sau desfigurate în orice alt fel. Şi pe el nu-l deranja să manipuleze cadavre. Erau doar "materiale", la fel ca lemnele de foc, deşi era ceva mai dificil să scapi de ele.

Minţea şi în privinţa nevoii de bani. Proprietarul casei din Mooers Forks unde locuia, D.S. Hays, a observat că Mudgett se afişa adesea cu sume mari de bani. Hays a devenit suspicios şi l-a urmărit îndeaproape pe Mudgett - deşi nu suficient de îndeaproape.

*

Mudgett a plecat din Mooers Fork la miezul nopţii, fără să-i plătească lui Hays suma datorată pentru găzduire. A pornit spre Philadelphia, unde spera să se angajeze la o drogherie şi, ulterior, să devină partener sau proprietar. Însă n-a găsit nimic potrivit, angajându-se în schimb ca "îngrijitor" la Norristown Asylum. "Aici", scria el, "am avut parte de prima mea experienţă cu nebuni şi a fost una atât de îngrozitoare, încât ani buni după aceea, uneori chiar şi acum, chipurile lor îmi apar în somn." După câteva zile şi-a dat demisia.

Până la urmă şi-a găsit o slujbă la una dintre drogheriile din Philadelphia. La scurt timp după aceea, un copil a murit după ce a luat medicamente cumpărate din magazin. Mudgett a plecat imediat din oraş.

A luat un tren spre Chicago, dar a descoperit în curând că nu putea lucra ca farmacist în Illinois dacă nu lua examenul de autorizare organizat în capitala statului, Springfield. Acolo, în iulie 1886, anul în care Sir Arthur Conan Doyle îşi prezenta în faţa lumii celebrul detectiv, Mudgett s-a înregistrat sub numele de Holmes.

*

Holmes a înţeles că în Chicago acţionau forţe noi şi puternice, care produceau o expansiune aproape miraculoasă. Oraşul creştea în toate direcţiile posibile, iar în locul unde se învecina cu lacul a crescut pe verticală, ridicând astfel valoarea terenului din zona Loop. El a văzut pretutindeni dovezi că oraşul prospera. Chiar şi fumul era o dovadă. Ziarelor locale le plăcea să se laude cu creşterea uimitoare a numărului de muncitori angajaţi în fabricile din Chicago, în special cele de procesare a cărnii. Holmes ştia - la fel ca toată lumea - că, atâta vreme cât zgârie-norii se înălţau şi abatoarele îşi sporeau volumul de muncă, cererea de muncitori avea să rămână crescută şi că muncitorii şi supraveghetorii lor vor căuta să locuiască în suburbiile oraşului, unde macadamul era drept, apa curată, şcolile bune şi, cel mai important, aerul nu era contaminat cu duhoarea de organe în putrefacţie care provenea de la Union Yards.

Pe măsură ce populaţia oraşului creştea, cererea de locuinţe s-a transformat într-o "febră a apartamentelor". Când oamenii nu găseau sau nu-şi puteau permite apartamente, ei căutau să închirieze camere în locuinţe particulare sau în pensiuni, unde în chirie era inclusă şi masa.

Speculanţii au prosperat şi au creat peisaje stranii. În Calumet, o mie de felinare bogat ornamentate se ridicau în mijlocul unei mlaştini, unde nu făceau decât să lumineze în ceaţă şi să atragă nori de ţânţari. Theodore Dreiser a ajuns în Chicago cam în aceeaşi perioadă cu Holmes şi a fost uimit de acest peisaj futurist. "S-au construit în oraş kilometri întregi de străzi şi o reţea de canalizare în zone în care era câte-o casă izolată", scria el în Sister Carrie. "Existau zone bătute de vânturile năprasnice şi de ploaie, care însă erau luminate toată noaptea de şiruri pâlpâitoare de lămpi cu gaz ce se bălăngăneau în bătaia vântului."

Una dintre suburbiile cu cea mai rapidă dezvoltare era Englewood. Chiar şi un nou-venit ca Holmes putea să-şi dea seama că Englewoodul era în plină expansiune. Reclamele imobiliare erau pline de mărturii despre amplasare şi valoarea tot mai mare. De fapt, Englewoodul cunoscuse o dezvoltare accelerată încă de la Marele Incendiu din 1871. Un locuitor îşi amintea cum, imediat după incendiu, "a existat o cerere atât de mare pentru locuinţe în Englewood şi populaţia a crescut atât de rapid, încât era imposibil să ţii pasul". Bătrânii lucrători la căile ferate încă îi spuneau Chicago Junction, Junction Grove sau pur şi simplu Junction, datorită celor opt linii de cale ferată care se întâlneau acolo, dar după Războiul Civil locuitorii se săturaseră de rezonanţa industrială a numelui. În 1868, o doamnă pe nume H.B. Lewis a sugerat un nume nou, Englewood, numele unui oraş din New Jersey, unde locuise ea cândva şi care purta numele unei păduri din Carlisle, Anglia, legendară pentru că adăpostise doi proscrişi în genul lui Robin Hood. Aici, în locul pe care locuitorii oraşului Chicago îl numeau o "suburbie-tramvai", au ales să locuiască supraveghetorii de la abator, aşa cum patronii companiilor şi-au făcut sedii în zgârie-norii din Loop. Şi-au cumpărat case mari pe străzi numite Harvard şi Yale, pe care erau plantaţi ulmi, frasini, platani şi tei şi pe care se aflau indicatoare care interziceau accesul căruţelor, cu mici excepţii. Şi-au trimis copiii la şcoli, au mers la biserică şi au participat la reuniunile masonilor şi ale altor 45 de societăţi secrete din orăşel care erau organizate în loje, regate şi cuiburi. Duminica se plimbau pe pajiştile catifelate din Washington Park şi, dacă îşi doreau să fie singuri, pe culmile bătute de vânturi din Jackson Park, la capătul estic al 63 Street, pe malul lacului.

Mergeau la serviciu cu trenul şi cu tramvaiul şi se felicitau că nu locuiesc în direcţia vântului care bătea dinspre abatoare. Dezvoltatorul unei mari parcele din Englewood a atras clienţii prezentând acest avantaj într-un catalog care promova vânzarea a două sute de loturi de casă numite Ansamblul Bates: "Este în special convenabil şi accesibil pentru oamenii de afaceri de la Union Stock Yards şi nu se simt mirosurile aduse de vânturile care bat în cele mai elegante zone din oraş".

*

Până la urmă, doctorul Holton a murit. Holmes i-a făcut văduvei o ofertă: avea să cumpere magazinul, iar ea putea să locuiască în continuare în apartamentul de la etajul întâi. Şi-a formulat oferta în aşa fel încât parcă ar fi făcut achiziţia nu spre propriul beneficiu, ci doar pentru a o elibera pe îndoliata doamnă Holton de povara muncii. I-a atins acesteia braţul în timp ce vorbea. După ce contractul de vânzare a fost semnat, a rămas lângă ea şi i-a mulţumit cu lacrimi în ochi.

Banii pentru achiziţie proveneau în principal din ipotecarea dependinţelor şi a stocurilor magazinului, el acceptând să ramburseze împrumutul cu o rată de o sută de dolari pe lună (aproximativ trei mii de dolari la valoarea din secolul XXI). "Afacerea mergea bine", spunea el, "şi pentru prima dată în viaţă mi-am găsit locul într-o afacere care să mă mulţumească."

A schimbat firma: Farmacia H.H. HOLMES. Odată ce s-a răspândit vestea că un medic tânăr, frumos şi, se pare, necăsătorit, se găsea acum în spatele tejghelei, tot mai multe femei singure, între 20 şi 30 de ani, au devenit cliente fidele. Se îmbrăcau frumos şi cumpărau lucruri de care n-aveau nevoie. Şi clienţilor vechi le plăcea noul proprietar, deşi le lipsea prezenţa reconfortantă a doamnei Holton. Soţii Holton le fuseseră alături când li se îmbolnăviseră copiii şi îi mângâiaseră când aceste boli se dovediseră fatale. Ştiau că doamna Holton a vândut magazinul. Dar de ce n-o mai vedeau deloc prin oraş?

Holmes a zâmbit şi le-a explicat că ea hotărâse să-şi viziteze rudele din California, lucru pe care visa de mult să-l facă, dar pentru care nu găsise timpul sau banii necesari şi pe care, cu siguranţă, nu-l putuse face cât soţul ei fusese pe patul de moarte.

Pe măsură ce timpul trecea şi întrebările se răreau, Holmes a schimbat puţin povestea. Doamnei Holton, a explicat el, îi plăcuse atât de mult California, încât hotărâse să se stabilească acolo definitiv.