Râsu' plânsu' în arhivele Securităţii

 

Toma Roman jr.
Râsu' plânsu' în arhivele Securităţii
Editura Vremea, 2020
 

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro 

O carte plină de situaţii între râs şi plâns, descoperite de Toma Roman Jr. în documente ale arhivelor Securităţii. Au fost adunate între aceste coperte nume răsunătoare din politica, dar şi cultura românească - de la Ion Iliescu la tatăl lui George Pruteanu, de la fratele lui Emil Bodnăraş la o confuzie între Agârbiceanu şi Arghezi, de la Regele Mihai la Nicolae Herlea, de la presupusul copil din flori al lui Horia Sima la agentul... "Vomă".

Fragment

Despre unul dintre cei mai mari călăi comunişti din Balcani: Bulgaru era albanez

Când spun călău, mă refer la cineva care omoară cu mâna lui. Dintre ucigaşii profesionişti aflaţi în slujba comuniştilor ne sunt familiare numele lui Gheorghe Pintilie zis Pantiuşa, Alexandru Nicolschi sau, în ultimii ani, Alexandru Vişinescu şi Ion Ficior, care şi-au primit prea târziu pedeapsa. Pun pariu însă că aproape nimeni nu a auzit de Iusuf Amza, Gheorghe Ivanov sau Gheorghe Ivănescu. De fapt, este vorba de una şi aceeaşi persoană. Pur întâmplător i-am găsit fişa autobiografică de la verificările membrilor de partid dintre 1951 şi 1952 (o găsiţi pe site-ul Analiza Dosarelor Comuniştilor Ilegalişti, dând căutare pe nume: andco.ro/aplicatie) şi m-am apucat să fac nişte deducţii logice.

Din fişă, am aflat că Iusuf Amza devenit Gheorghe Ivănescu era, în ianuarie 1952, căpitan MAI şi primise "dicoraţia" (sic!) Steaua Republicii cls V. Meseria de bază era "muncitor necalificat", adică nu avea vreo meserie. Era născut pe 15 februarie 1896 în comuna Sinicean din regiunea Tetovo din actuala Republică Macedonia de Nord şi era de naţionalitate albaneză. Îşi petrecuse 20 de ani (1924-1944) la puşcărie în Bulgaria pentru o "faptă revoluţionară" pe care o descrie singur, fără virgule: "am fost condamnat la moarte pentru că am ucis un bandit, un mare capitalist duşman al poporului". Asta m-a făcut să gândesc că, de fapt, l-a omorât pe "marele capitalist" ca să-l jefuiască. I s-a comutat pedeapsa în închisoare pe viaţă. La puşcărie a intrat în contact cu comuniştii bulgari închişi şi ei şi le-a făcut servicii, fiindcă în toamna lui 1944, după lovitura de stat bolşevică de la Sofia, care a avut loc pe 9 septembrie 1944, a ajuns "şeful lagărului fascist" din Rusciuc. Aici cred că a făcut cel mai mare număr de victime. Spre deosebire de România, unde agenţii Moscovei au luat puterea gradual, în ţara vecină ei s-au apucat direct de genocid. Pe motiv că sunt "fascişti", au executat în primele trei luni de putere, fără proces, între 20.000 şi 40.000 de oameni, majoritatea politicieni democraţi, proprietari de afaceri, agricultori înstăriţi, preoţi, intelectuali. Şi-au eliminat rapid toţi adversarii. Când execuţiile nu aveau loc în plină stradă, ele se petreceau în nişte lagăre improvizate. Amza a fost şeful unui astfel de stabiliment la Ruse. A fost atât de sadic, încât în 1945, când în ţara vecină puterea roşie se stabilizase, nu mai dădea bine la imagine. Între comuniştii români şi cei bulgari funcţiona un fel de înţelegere pentru protejarea şi ascunderea unor "personaje delicate" (procedeul l-am surprins în articolul despre fratele SS-ist al lui Emil Bodnăraş).

Aşa a ajuns Iusuf Amza la Bucureşti, unde a început o carieră de criminal de partid, sub alt nume. A fost angajat drept "funcţionar administrativ" la sediul CC al PCR din Aleea Alexandru. De fapt, era o acoperire. Gheorghe Pintilie, adică Pantiuşa, îşi încadrase oficial echipa de asasini drept umili conţopişti. Mai multe relatări despre crimele comuniste comise în România între 1944 şi 1946 îl au drept personaj central pe un anume "Bulgaru". Era în echipa lui Pantiuşa care i-a lichidat cu ranga, în sediul actual al ambasadei Poloniei, pe Ştefan Foriş şi ilegaliştii acuzaţi că ar fi informatori ai Siguranţei, Petre Melinte şi Ion Pârgaru. El l-ar fi executat şi pe Marcu Schon, un ilegalist de origine germană acuzat de trădare. Acelaşi "Bulgaru" a provocat un carnagiu deschizând focul cu arma automată asupra unui grup de studenţi şi tineri care se manifestau anticomunist pe 8 noiembrie 1945, de ziua Regelui Mihai. Au fost peste 10 victime. Andrei Şiperco, care a publicat până acum în trei volume ("Confesiunile elitei comuniste 1944-1965: Rivalităţi represiune crime... Arhiva Alexandru Şiperco" - Academia Română, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului) discuţiile consemnate de tatăl său cu diverşi ilegalişti, îl identifică în primele două volume pe "Bulgaru" drept un anume Ivanov. Din mărturia ilegalistului Valeriu Bucicov aflăm că: "Marcu Schon - a fost peste drum. Gheorghe (Ivanov) l-a lichidat. Harnoza... - e Gheorghe "Bulgaru", care a lichidat moşierii ce i s-au dat în apărare. În 1944 el a lichidat un grup de moşieri. A fost de fapt un albanez mahomedan. El a venit la noi."

"Melinte, în toamna 1945 Neciu şi Gheorghe l-au lichidat"

Am tradus notiţele lui Şiperco senior cam aşa: "Gheorghe Ivanov (Ivănescu) era de fapt un mahomedan albanez care în 1944 a omorât un grup de moşieri, în Bulgaria. A venit la noi. Aici i-a ucis pe Schon şi Melinte." Acelaşi Bucicov povesteşte un episod de pe 8 noiembrie 1945: "Gheorghe "Bulgaru" a ieşit în drum şi a tras spre Piaţa Palatului - trăgeau tot încărcătorul din Schmeisser." O relatare similară găsim şi la Mircea Ioanid, în volumul trei: "Bătrânul ("Bulgaru"-n.n.) avea o "balalaică"... Pe stradă erau vreo 2000. Ne făceau zob. Noi eram zeci. Eu am tras o rafală în plan vertical, restul în aer. Radovanovici - două, trei focuri. Bătrânul, nebunul, a tras în ei."

Mai revin cu un ultim citat din Bucicov: "Mitca" Neciu şi cu Gheorghe 'Bulgaru' care a omorât pe deţinuţii din Bulgaria erau ajutoarele lui Pantiuşa. (...) 'Bulgaru' nu e omul să nu îşi asume răspunderea, el care a ucis atâţia. A şi spus bulgarilor: Am făcut-o! Ei şi!? Nu meritau altceva!"

Eu unul sunt convins că Iusuf Amza, "Bulgaru", Gheorghe Ivanov şi Gheorghe Ivănescu sunt una şi aceeaşi persoană. De altfel, la concluzia asta a ajuns şi Andrei Şiperco în prefaţa volumului trei al consemnărilor tatălui său. Un albanez asasin psihopat, care a stat 20 de ani într-o închisoare bulgărească (de aici şi porecla) scapă şi comite o sumedenie de crime oribile în Bulgaria şi România, în numele comunismului. La o estimare simplă are în jur de 100 de victime directe la activ. Ce păţeşte pentru asta!? În 1951 este încadrat cu grad de căpitan în M.A.I. românesc.

Ultima informaţie pe care am găsit-o despre el m-a lăsat mască. Este vorba despre Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1415 din 14.10.1958. Ea prevede elaborarea unui decret privind acordarea unei pensii speciale maiorului în rezervă Ivănescu Gheorghe din Ministerul Afacerilor Interne.

Cum i-or fi calculat pensia? Câte 50 de lei de fiecare victimă?

Mi-l şi închipui pe blajinul bătrânel (în 1958 avea 64 de ani) Iusuf-Gheorghe dumicându-şi pensia foarte mare la băi, la o casă de odihnă a M.I., în timp ce le povesteşte la o bere unor cadre mai tinere, pe un ton potolit, tehnica asasinării cu ranga.

Anastas, o poveste balcanică! Distribuţie: Ana Pauker, Enver Hoxha, Tito, Stalin etc.

În 1903, la Corcea, un oraş cosmopolit din actuala Albanie, într-o familie numită Plasari, nu foarte bogată dar onorabilă, de confesiune creştin ortodoxă, se năştea un băiat care a fost botezat Anastas. Pe atunci se părea că domneşte o relativă armonie între comunităţile etnice din zonă (în principal albanezi, vlahi, greci, turci dar şi alţii), dar de fapt populaţia stătea pe o bombă cu ceas. Războaiele balcanice din 1912-13 au transformat Corcea într-un teritoriu instabil, care şi-a schimbat stăpânul de mai multe ori şi unde domneau pasiunile naţionaliste. Nu era un mediu propice pentru creşterea unui copil, mai ales că micul Anastas, dovedind precocitate, intrase într-o bandă de puberi care se ocupa cu mici şuteli şi ceea ce noi numim azi "şmen". Familia reunită a luat decizia să-l extragă din anturaj şi să-l trimită la şcoală hăt, la Bucureşti, unde vieţuia şi era meşteşugar un frate al tatălui.

Cum se ajungea de stânga

Unchiul era un tip cu principii sănătoase. L-a dat la şcoală, dar după ceva timp şi-a spus că e bine să-l şi obişnuiască să muncească. L-a angajat drept piccolo la o cârciumă, cam la fel cum adolescenţii din ziua de azi sunt trimişi uneori de părinţi să lucreze la McDonald's. Anastas nu a agreat prea tare ideea să meargă ziua la şcoală şi seara să manipuleze tăvi şi sticle. Localul nu era unul de lux, din câte am dedus, acolo se strângeau intelectuali faliţi, pierde-vară, muncitori sindicalişti, care toată ziua trăncăneau despre socialism, nu prea făceau consumaţie şi lăsau bacşiş din doi în doi. Aşa a aflat băiatul, căruia clienţii începuseră să-i spună Năstase, că e un "om exploatat de către om". Îi plăcea cum filozofau corifeii ăia, aşa că a început să participe de la o vârstă fragedă la diverse adunări sindicale. În 1918, molima bolşevică apăruse şi pe teritoriul României. La Iaşi şi la Bucureşti, diverşi agenţi ai lui Lenin şi Troţki, alimentaţi cu fonduri mari, încercau să agite populaţia şi să provoace dezordini. Pe 13 decembrie 1918 au reuşit să declanşeze o manifestaţie a muncitorilor tipografi. Unele surse spun că era vorba de o tentativă de lovitură de stat. Au fost ciocniri cu armata, s-a tras, au fost 12 morţi. Socialistul I.C. Frimu a fost arestat şi a murit ulterior de TBC la puşcărie, fapt pentru care comuniştii, cu care nu avea legături, l-au transformat în cadavru util, efigie, nume de străzi şi fabrici. Anastas a fost şi el la manifestaţie. A văzut confruntările şi s-a îndârjit, chestie care l-a făcut să adere la Tineretul Socialist.

De-a stânga Anei

Imediat după Primul Război Mondial, mişcarea socialistă românească a ratat şansa de a depăşi stadiul de fenomen politic marginal. Divizată între moderaţi social-democraţi şi adepţi ai bolşevismului, ea nu a acţionat unitar. Junele Anastas a optat pentru aripa moscovită. Sub numele de Năstase Plasa (sau Plasă), lua parte la tot felul de întâlniri conspirative. La congresul fondator al Partidului Comunist din România, din 1921, a optat pentru afilierea la Comintern. A fost unul dintre conducătorii fondatori ai Uniunii Tineretului Comunist. În acea perioadă, P.C. d. R. îşi pregătea cadrele sub acoperirea unei şcoli sindicale botezate "Max Wexler", în onoarea unui militant socialist asasinat "preventiv" de către autorităţile române în 1917, fiindcă făcea propagandă revoluţionară. Aici le băga marxismul în cap viitorilor activişti tocmai tovarăşa Ana Pauker. Ce chimie o fi existat între ea şi băiatul din Albania care urma cursurile habar n-am, cert e că au devenit apropiaţi, lucru care va conta mai târziu. Agitaţiile studenţeşti din 1922 îl găsesc la Iaşi, unde se pare că a avut o dispută verbală chiar cu tânăra stea a extremei drepte, Corneliu Zelea Codreanu. Tot umbla să organizeze celule UTC prin ţară, chestie care i-a adus mai multe arestări.

În 1924, după revolta provocată de agenţi sovietici la Tatar-Bunar, autorităţile române au schimbat foaia. P.C. d R. a fost scos în afara legii şi tratat drept mişcare teroristă. Bolşevicii fără cetăţenie română sau cu situaţie incertă au fost arestaţi şi expulzaţi. Aşa s-a întâmplat şi cu Anastas. În februarie 1925 a fost umflat şi i s-a emis un ordin de expulzare, drept comunist periculos. A fost făcut pachet împreună cu Sotir Lambru, un activist sindical aromân născut tot în Albania şi transportaţi sub pază pe un vapor care ajungea la Durres. Pe lângă activitatea sa politică, lăsa în urmă şi câteva inimi frânte. Se pare că o doamnă româncă a aşteptat reîntoarcerea sa câteva zeci de ani.

Tata comunismului albanez

În acei ani, Albania era o ţară absolut ciudată. În unele zone domneau încă regulile feudale. Existau clanuri şi triburi care se băteau între ele. Proletariatul industrial, publicul ţintă al mişcărilor comuniste, era foarte puţin numeros. Ţara era condusă de un preşedinte autoritar (Ahmed Zogu) care se visa rege şi credea că o va putea moderniza peste noapte, pe modelul Atatürk. Factorul dinamic îl constituiau tinerii albanezi care studiaseră în afara ţării. Partidul Comunist era sublim, dar lipsea cu desăvârşire. Funcţionau doar câteva grupuri de marxişti, fără legătură între ele, în marile oraşe, formate din oameni care luaseră legătura cu ideologia roşie în afara graniţelor.

Pe un teren relativ virgin, la Corcea, Anastas a încercat să organizeze sindicate roşii, a început să scrie articole cu tentă comunistă în presă, a vrut să creeze nuclee de partid. S-a ales cu o arestare şi cu o deportare sub supraveghere vreme de trei ani în oraşul Vlora. Totuşi, jocul lui Zogu, autoînscăunat rege, faţă de "tinerii zburdalnici", cu ceva şcoală, de diverse orientări potrivnice lui era ceva de genul "biciul şi zăhărelul". Spera să-i folosească la reformarea statului albanez. În 1929 l-a iertat pe Anastas şi, fiindcă acesta era poliglot şi avea experienţă gazetărească, l-a numit pe nişte poziţii medii, pe relaţia cu presa şi străinătatea la ministerele agriculturii şi economiei. Mai lucra şi pentru ziarele care apăreau legal. În paralel, însă, ducea şi o viaţă subterană. Organizase la Tirana, unde se mutase, un grup secret comunist numit "Focul" şi menţinea legături discrete cu Cominternul şi "tovarăşii români".

În cazul unei coagulări şi eventuale legalizări a Partidului Comunist Albanez, avea şanse reale să devină prim-secretar.

Făţarnicul Enver

Stalin şi Cominternul nu au fost prea preocupaţi în anii '30 de problema comunismului în Albania. Erau prinşi cu măcelărirea "deviaţioniştilor" şi "fracţioniştilor" din URSS sau omorârea liderilor unor partide roşii gata existente prin lume. În plus, Plasari, comunist "vechi", putea fi bănuit de troţkism sau buharinism. Prietena lui din România, Lenuţa Filipovici, a sfârşit împuşcată pentru că l-ar fi plăcut pe Troţki.

La Corcea şi Skhoder apăruseră autonom nişte grupuri care făceau concurenţă celui din Tirana. Abia în 1941, când începuse războiul total, de la Moscova a venit un ordin către partidul din Iugoslavia să-l organizeze pe cel albanez. Nu se ştie de ce, pentru operaţiunea asta, tovarăşii conduşi de Tito au preferat să se bazeze doar pe grupurile din Corcea, Skhoder şi un aşa-numit "Grup al Tineretului". Şef al partidului nou a fost ales un tip care nu prea avusese treabă cu acţiunile ilegale. Enver Hoxha, un suplinitor la liceul francez din Corcea, a fost inclus în delegaţia grupului din raţiuni mai mult religioase. El era musulman, iar restul creştin-ortodocşi. Era înalt, arătos, vorbea bine, avea ceva studii (neterminate, e drept). Avea 33 de ani, nu era nici prea tânăr, nici prea bătrân. Din raţiuni etnico-religioase şi de imagine, sârbii şi comuniştii care nu se prea ştiau între ei l-au ales pe 8 noiembrie 1941 să conducă partidul. Anastas Plasari nu a fost chemat la întâlnirea de fondare a P.C. d A., dar Hoxha s-a gândit să folosească întreg capitalul său de imagine şi al altor stângişti cu oarece notorietate. Diabolic, Enver a încercat să-i elimine în timpul războiului pe toţi comuniştii mai vechi decât el. După 1991, în arhivele albaneze s-a descoperit corespondenţa lui Hoxha cu mai multe grupuri de rezistenţă. Într-o scrisoare adresată lui Anastas Plasari, în 1943, îl îndemna să se ducă, în calitate de om cu experienţă, să-i lămurească pe unii cum se face agitaţia şi propaganda. Pe de altă parte, îi îndemna pe ăia să-l elimine, pe motiv că e agent provocator. Plasari a scăpat cu viaţă fiindcă se cunoştea de dinainte cu oamenii care ar fi trebuit să-l împuşte. În timpul războiului de partizani, pentru a-l controla mai bine, Hoxha s-a gândit să-l ţină pe Anastas în proximitatea sa ca un fel de consilier. De fapt, era o manevră a paranoicului Enver care limita strict libertatea de mişcare şi expresie a lui Anastas.

Iar tovarăşa Ana

După ce a preluat puterea în 1944, Enver şi-a orientat plutoanele de execuţie spre monarhişti, liberali, colaboratori ai autorităţilor italiene de ocupaţie, capitalişti. Anastas Plasari a fost numit în nişte poziţii plăcut-decorative: director al "Teatrului Poporului" din Tirana şi al "Agenţiei Albaneze de Film", a fost decorat. Hoxha îl făcuse inofensiv, dar îl considera un pericol latent. În martie 1946 a fost arestat sub o ploaie de învinuiri: "agent englez", "simpatizant social-democrat", "anti-Iugoslavia". Ultima acuzaţie este de un cinism deosebit. Dacă imediat după război Enver îl cultiva pe Tito şi părea favorabil unei Albanii Mari, unite cu Kosovo în cadrul federaţiei iugoslave, în 1948, pe fondul conflictului Stalin-Tito, Hoxha a fandat rapid în favoarea Kremlinului. Şi-a lichidat adversarii din partid peste noapte drept agenţi ai mareşalului de la Belgrad.

Spre norocul lui, Anastas nu a fost ucis imediat. A fost interogat, bătut, în buna tradiţie sovietică Enver voia să-l forţeze prin tortură "să dea şi pe alţii". S-a aflat şi la Bucureşti că "tovarăşul Plasă" a fost umflat. Ana Pauker, ajunsă cea mai importantă femeie comunistă din estul Europei, şi-a adus aminte de vechiul ei amic. Pe canalele Cominformului, poate via Kremlin, s-a interesat de soarta lui. A intervenit destul de energic şi cu efect. Bătăile au încetat, condiţiile de detenţie au devenit suportabile. Prilejul pentru eliberare şi reabilitare s-a ivit în 1948. Enver Hoxha a dat vina pe "titoistul" Koci Xoxe, fostul său adjunct pe care l-a lichidat, pentru cele întâmplate lui Anastas. De dragul "tov. Ana" l-a numit pe acesta un fel de director la Ministerul Economiei Naţionale. Soarta lui era însă legată de cea a comunistei din România. În 1952, când ea a căzut în dizgraţie, a fost şi el "scos din muncă", aşa cum spunea jargonul de partid. I s-au luat bonurile de masă şi a fost transformat, fără prea multe explicaţii, în muncitor necalificat. Au urmat 30 de ani de existenţă umilă, punctaţi cu interogatorii şi filaj al Sigurimi (Securitatea albaneză), care i-a consacrat un dosar voluminos. Anastas Plasari a murit în anonimat, în 1982, la Tirana. Singura, vorba lui Gigi Becali, "aroganţă" pe care şi-a permis-o a fost să-şi scrie memoriile, rămase până azi inedite.

Making of "Anastas..."

Am aflat despre existenţa lui Anastas Plasari din cartea, excelentă de altfel, "Enver Hoxha - The Iron Fist of Albania" (Ed. I.B. Tauris, London-New York, 2018) a ziaristului şi istoricului albanez Blendi Fevziu. Tot acolo am citit şi despre Aurel Plasari, fiul lui Anastas, poliglot, traducător, profesor universitar, fost director al Bibliotecii Naţionale a Albaniei. Şi el a avut probleme, nu a fost lăsat mulţi ani să dea la facultate pe motiv că e "fiu de duşman al poporului". Cum în Tirana nu e greu să găseşti pe cineva, l-am rugat pe prietenul meu albanez Julian Zanaj (merci, Iuli!) să-mi facă legătura cu Aurel. Acesta a acceptat să ne întâlnim. Vorbeşte, printre alte limbi, foarte bine româneşte. La începutul lunii septembrie 2019, am constituit o "echipă de comando" împreună cu istoricii Silviu Moldovan şi Cristina Preutu (ea, de la Iaşi), lectorul de la Drept din Târgu Mureş Felix-Raoul Hodoş şi regizorul Andrei Stan, care şi-a luat cu el camera de filmat. Felix şi-a pus la bătaie maşina, Silviu s-a scobit de bani de cazare. Mi-a spus, modest, "oricum voiam să văd Albania". Nu cred că e nemulţumit. Am obţinut de la prof. Plasari o copie după memoriile tatălui său şi promisiunea că le vom putea publica, o copie a "Dosarului Plasari" de la Sigurimi, corespondenţa originală (într-o românească perfectă!) a lui Anastas cu mai mulţi ilegalişti din România cu care a ţinut legătura. Andrei a filmat un interviu cu dl. Aurel Plasari. Din câte am dedus din memoriile scrise în albaneză, acestea conţin informaţii complet necunoscute despre începuturile mişcării comuniste de la noi. După cum ne-a spus Aurel, au fost scrise liber, fiindcă Sigurimi nu era prea interesată de "perioada românească" de la începutul secolului XX. Ele pot constitui o sursă de primă mână despre "istoria comunismului românesc". În momentul de faţă, eu şi cu Silviu căutăm resurse să le traducem şi să le publicăm. Fotografiile care însoţesc textul nu au mai fost publicate vreodată şi provin din arhiva domnului profesor Aurel Plasari.

O viaţă secretă (III)

Băieţii din barcă

 

Daniel James Brown
Băieţii din barcă
Pilot Books, 2021
Traducere din limba engleză de Mihaela Sofonea, Smaranda Nistor, Daniela Fudulu

Citiţi cuvântul înainte şi prologul acestei cărţi.

*****
Intro

Daniel James Brown este originar din Regiunea Golfului San Francisco, a studiat la University of California din Berkeley şi apoi la cea din Los Angeles, UCLA. A predat scriere creativă la San Jose State University din Stanford şi a devenit ulterior autor de nonficţiune narativă. Locuieşte împreună cu familia, în apropierea oraşului Seattle. Daniel James Brown a mai scris şi The Indifferent Stars Above şi Under a Flaming Sky, finalistă la premiul Barnes & Noble Discover. Ambele cărţi au fost finaliste ale Washington State Book Award.
*
La Olimpiada de la Berlin, din 1936, nouă băieţi, proveniţi din familii de muncitori din vestul american, reuşesc, la sfârşitul unei curse infernale de canotaj, să câştige medalia de aur, sub privirile furioase ale lui Hitler şi ale miniştrilor săi.

Daniel James Brown spune povestea incredibilă a echipei americane de 8+1 la canotaj care, în peisajul dezolant al Marii Crize economice şi în primii ani de ascensiune a nazismului în Europa, reuşesc să arate lumii întregi ce înseamnă curajul, hotărârea şi optimismul unei echipe în care fiecare luptă pentru cel de alături. Cartea s-a aflat timp de doi ani în topul bestseller New York Times.

Opt studenţi, conduşi de o echipă de antrenori cu metodă, au reuşit să-l învingă pe Hitler la el acasă, la Olimpiada din 1936. O poveste superbă despre leadership, followership şi fellowship. (Ascendis)

Fragment
Capitolul şapte

O cursă de canotaj este o artă, nu o încăierare disperată. Trebuie vâslit şi cu forţa minţii, nu doar cu cea a mâinilor. De la prima bătaie de vâslă, toate gândurile despre echipa cealaltă trebuie alungate din minte. Ele trebuie dirijate spre tine şi spre propria-ţi barcă, întotdeauna pozitive, niciodată negative. (George Yeoman Pocock)

Joe Rantz şi colegii lui de echipă s-au aliniat la balustrada feribotului şi au privit în depărtare peste apă, punându-şi mâna streaşină la ochi ca să se ferească de sclipirea soarelui târziu de după-amiază. Trecuseră două ore de când îi învinseseră pe debutanţii Californiei. Acum venise rândul echipei reprezentative a universităţii să se înfrunte cu băieţii lui Ky Ebright.

Ce s-a întâmplat pe parcursul următoarelor câtorva minute s-a dovedit a fi una dintre marile curse de canotaj academic din istoria rivalităţii California-Washington. Imediat după cursă, Frank G. Gorrie, scriind pentru Associated Press, avea să transmită prin telegraf o relatare exuberantă, acasă în Est, către un auditoriu naţional: "Faimoasele schifuri de optari alunecau ca fulgerul pe oglinda însorită a apei, parcă legate laolaltă. Mai întâi unul, apoi celălalt, lua conducerea, dar niciodată mai mult de un metru. California a avut o umbră de avans la început, a pierdut teren la prima milă, prova i s-a iţit iar în faţă la o milă şi jumătate, a rămas în urmă când washingtonienii au băgat «zece bătăi mari», de trei ori la rând, la marcajul de două mile, revenind în forţă câteva clipe mai târziu".

Joe privea fascinat desfăşurarea spectacolului dramatic. De nenumărate ori studenţii de pe feribot au strigat spre Washington "hai mai tare", să ridice ritmul şi să lase California în urmă. Californienii izbeau apa de-o albeau, într-o cadenţă viguroasă de 36 de bătăi pe minut, dar, pentru mai mult de două mile şi jumătate, Harvey Love, cârmaciul Washingtonului, a ţinut strocul constant, la un destul de relaxat 31, doar cât era nevoie ca barca lui să rămână în joc, punându-şi băieţii să ţâşnească înainte cu "zece mari" doar când apărea pericolul să cadă prea mult în urmă, dar apoi revenind la strocul iniţial, menţinându-l constant, menajând energia echipajului. Abia când au ajuns să vadă barja cu marcajul liniei de sosire, după ce California încercase iar şi iar să se desprindă şi eşuase de fiecare dată, Love a strigat, în sfârşit:
- Acum! Băgaţi cărbuni!

Ritmul de bătaie a urcat la 38, apoi, aproape imediat, la 40. Barca washingtoniană a ţâşnit înainte, cea a californienilor a ezitat un moment, şi Washingtonul a trecut linia de finiş cu un pic peste o secundă în faţa Californiei, cu un nou record al cursei, de 16 minute, 33 de secunde şi 4 sutimi.

A fost o cursă tumultoasă, dar, mai mult de atât, a fost o lecţie de abecedar pentru Joe şi ceilalţi debutanţi, despre cum ştia să câştige partida acel om care avea să devină de la toamnă antrenorul lor principal, Al Ulbrickson. În unele privinţe, lecţia a fost una pe care Tom Bolles deja o ilustrase atunci când ascunsese de Ebright cei mai buni timpi ai bobocilor şi le explicase acestora de ce contează să-i laşi pe californieni să se culce prea mult pe-o ureche. Pentru Joe, însă, învăţămintele s-au întipărit privind cursa echipei reprezentative. Ca să înfrângi un adversar care îţi este egal, poate chiar superior, nu era destul să dai totul din tine, de la început până la sfârşit. Trebuia să-ţi depăşeşti adversarul şi în plan psihic. Atunci când ajungeai la momentul critic dintr-o cursă umăr la umăr, tu trebuia să ştii ceva ce adversarul nu ştia: că undeva în adâncurile sufletului tău mai aveai ceva în rezervă, ceva ce încă nu arătaseşi, ceva care, odată dat la iveală, îl va face pe adversar să se îndoiască de el însuşi, să şovăie exact când conta cel mai mult. La fel ca atâtea alte lucruri în viaţă, canotajul era în parte despre încrederea în forţele proprii şi, în parte, despre a şti exact ce vrei în adâncul sufletului tău.


În zilele care au urmat cursei California-Washington din 1934, debutanţii au căzut rapid într-o nouă perioadă de moleşeală. Zi după zi scoteau timpi dezolanţi. De când îi bătuseră pe californieni, păreau că-şi pierduseră toată concentrarea. Cu cât Tom Bolles răcnea mai mult la ei prin portavoce, cu atât mai îngălaţi păreau să devină.

Într-o după-amiază leneşă de mai, cu un soare cald poleindu-le spinările goale, câţiva dintre băieţi au vâslit atât de letargic, încât n-au reuşit să treacă repede prin faţa unui remorcher care venea trăgând după el un şlep. Remorcherul se apropia ameninţător de schiful lor, scuipând fum negru, şuierând ascuţit din fluier şi cu sirena urlând la maximum. Cârmaciul, John Merrill, a stigat:
- Înapoi! Înapoi!

Băiatul de pe scaunul 4 s-a panicat şi s-a aruncat stângaci peste bord, gata-gata să răstoarne barca. Remorcherul a cârmit tare la babord, a zgâriat uşor vârful schifului şi a fost cât pe-aci să-l lovească pe băiatul care sărise în apă. Bolles, privind din şalupa lui, încremenise. L-a cules din apă pe săritorul care se înroşise tot la faţă, a pornit motorul şalupei şi s-a îndreptat spre debarcader.

Băieţii au vâslit înapoi spre campus în tăcere. Bolles îi aştepta. Ca un leu în cuşcă s-a învârtit pe platforma debarcaderului, în sus şi în jos, admonestându-i cu degetul pe băieţii aşezaţi în barcă. Va reclădi echipa din temelii, pentru Regata Poughkeepsie din iunie, a mârâit Bolles. Nimeni nu avea locul garantat în echipă, doar pentru că vâslise în schiful care obţinuse o victorie atât de remarcabilă în faţa californienilor. Joe a simţit că i se opreşte inima în loc. Ceea ce păruse vremelnic o treabă sigură, era dintr-o dată în pericol să se destrame iar. În aceeaşi săptămână, a primit o notă de la administraţie, anunţându-l că are calificative insuficiente la materia educaţie fizică, pe care se presupunea că o suplineşte cu vâslitul în echipa de canotaj. Joe, care tocmai văzuse un scurtmetraj Paramount proaspăt intrat pe ecrane, cu un personaj de desene animate, Popeye Marinarul, a scris în caietul lui, în seara aceea: "Mi-s scârbit".

Pe la mijlocul lui mai, vremea din Seattle, cum are uneori cruzimea să facă la sfârşitul primăverii, s-a răsucit dinspre însorită spre urâtă, iar bobocii s-au trezit luptându-se din nou cu vântul vrăjmaş care le îngheţa mâinile şi le împingea valurile înspumate să se spargă de prova bărcii. Şi totuşi, spre marea surpriză a antrenorilor lor, cu cât vremea devenea mai rea, cu atât ei începeau să vâslească mai bine.

Vâslind în răspărul unui vânt tăios dinspre nord, într-una dintre acele zile umede şi cenuşii de la sfârşitul lunii mai, cu jerbe de stropi zburând de pe rame la fiecare degajare şi cu apa pleoscăind pe fundul bărcii, Joe şi coechipierii lui din prima barcă au terminat o probă de timp în 10 minute 35 de secunde - cu doar 4 secunde peste recordul acelui traseu. George Pocock văzuse performanţa de la bordul lui Alumnus. După ce a ajuns înapoi pe mal, s-a dus la un reporter aflat în hangar, l-a acostat direct şi i-a prezentat un verdict uluitor:
- Tom Bolles are un echipaj bun pe apă agitată, a spus el fără să ridice tonul, dar cu multă convingere. E la fel de bun ca toate celelalte pe care le-am văzut.

Venind de la Pocock, un om rezervat şi modest, care nu era înclinat să exagereze în legătură cu nimic şi cel mai puţin cu privire la abilitatea unui echipaj de boboci debutanţi în canotaj, declaraţia era foarte aproape de statutul unei proclamaţii divine. Tom Bolles a încetat să mai pomenească despre reclădirea echipajului din temelii. Cei nouă băieţi debutanţi care bătuseră California vor merge, totuşi, până la urmă, să concureze pentru campionatul naţional, în iunie, la Poughkeepsie.


În seara zilei de 1 iunie 1934, fanfara Universităţii Washington şi peste o mie de suporteri s-au îngrămădit în sala de marmură, bogat ornamentată, a gării King Street din Seattle, ovaţionând şi cântând cântece de luptă în cinstea debutanţilor şi a celorlalţi canotori care se îmbarcau într-un tren Empire Builder, de pe magistrala Great Northern, care avea să-i ducă la Poughkeepsie. Bobocii, mai ales, erau foarte bine-dispuşi. Puţini dintre ei ieşiseră vreodată din statul Washington; majoritatea nu merseseră niciodată cu trenul. Şi uite-i acum, gata să traverseze întregul continent! Pentru nişte băieţi care crescuseră mulgând vaca, tăind lemne cu toporul şi clădind stive de buşteni, care îi ştiau după numele mic pe jumătate din oamenii orăşelelor de unde veneau, ai căror părinţi le puteau povesti despre cum a fost prima dată când au văzut un automobil sau o casă cu lumină electrică, era îndeajuns ca să-i ameţească.

Aşezat pe scaunul pluşat şi uitându-se afară prin geamul verzui al vagonului de dormit Pullman, lui Joe parcă tot nu-i venea să creadă câtă lume se bulucea dinspre sala mare a gării spre peron. El nu fusese niciodată sărbătorit pentru nimic, nu-l aplaudase nimeni, dar uite că acum era aici, parte din ceva care era obiect de admiraţie, ba chiar de adulaţie. Îl umplea de mândrie, dar, în acelaşi timp, avea şi un sentiment cumva de stânjeneală încordată şi fără astâmpăr. Îi aducea în minte lucruri la care, în ultima vreme, se tot chinuia să nu se gândească.

În seara aceea, în timp ce trenul Empire Builder urca pe lângă cascadele din Stevens Pass şi pornea apoi prin câmpiile aride ale grânarului din estul statului Washington, băieţii au avut parte de o distracţie nebună. S-au veselit până noaptea târziu, jucând cărţi, spunând glume deocheate, gonind în sus şi-n jos pe culoarul vagonului de dormit, aruncându-şi unii altora o minge de fotbal, până ce au căzut frânţi de oboseală şi-au adormit duşi în cuşetele lor.

Veselia a reînceput a doua zi, când careva a scos de nu se ştie unde un pachet de baloane. Au umplut baloanele cu apă de la toaletă, s-au instalat pe platformele zăngănitoare dintre vagoane şi, în timp ce trenul ieşea din statul Montana şi intra în Dakota de Nord, au început să arunce voioşi cu baloane pline de apă spre orice ţintă le ieşea în cale - vaci care păşteau pe câmp, maşini prăfuite aşteptând la câte-o trecere de cale ferată, câini adormiţi pe peroanele din gările câte unui orăşel -, urlând de fiecare dată să cânte imnul canotorilor, "Bow Down to Washington", în timp ce trenul trecea duduind pe lângă victimele lor perplexe.

Mai târziu, Joe, căruia aventura baloanelor cu apă îi dăduse curaj, a scos din cutie chitara pe care o adusese cu el, în bagaj. Curioşi, câţiva dintre băieţii mai mari s-au adunat în jurul lui, uitându-se la el cum învârte cuiele de lemn din cordar şi ciupeşte corzile ca să acordeze instrumentul. Cu ochii pe tastele metalice, concentrându-se pe apăsarea degetelor, Joe a început să ciupească corzile şi să cânte, lansându-se în genul de melodii pe care le cântase când era la liceu - cântece de tabără şi de cowboy, pe care le învăţase la mina Gold and Ruby sau le prinsese ascultând radioul pe când trăia în Sequim.

La început, băieţii doar s-au uitat lung la el în timp ce cânta; apoi, au schimbat priviri între ei, începând să chicotească şi, în final, să huiduie şi să ragă.
- Ian priviţi aici la Cowboy Joe! a zbierat unul dintre ei. Un altul a răcnit pe culoar: Hei, băieţi, veniţi încoa' să-l auziţi pe Rantz, vâslaşu' trubadur!

Surprins, Joe a ridicat ochii şi s-a oprit brusc din cântat, în mijlocul melodiei "Trandafirul galben din Texas". Roşu la faţă, dar cu fălcile încleştate şi ochii reci ca gheaţa, şi-a vârât repede la loc chitara în cutie şi s-a retras în alt vagon.

Puţine lucruri l-ar fi putut răni mai adânc pe Joe. Muzica era cea care îi înseninase cele mai posomorâte zile din adolescenţă. Îi atrăsese pe oameni spre el, în liceu, îşi făcuse prieteni datorită ei, ba chiar îl ajutase să-şi câştige existenţa la Sequim. Era talentul lui, un motiv deosebit de mândrie. Acum, brusc şi pe neaşteptate, se întorsese împotriva lui, reamintindu-i câte lipsuri avea în materie de rafinament. Exact când începuse şi el să simtă că face parte din ceva mai mare şi mai important decât el însuşi, era împins din nou afară.


Ajunşi la New York în ziua de 6 iunie, canotorii din Washington şi-au dus bărcile într-un hangar vechi şi dărăpănat de pe malul vestic al fluviului Hudson, peste apă de Poughkeepsie. De fapt era o magazie. Înăuntru trăgea curentul, iar şandramaua scârţâia toată, căţărată pe nişte pari subţiri deasupra apei, cu duşuri care pompau în capul băieţilor apă urât mirositoare, direct din fluviu.

Tom Bolles îşi mânase bobocii la apă chiar în aceeaşi zi, nerăbdător să vadă cum se vor descurca pe un traseu care nu le era familiar. Aceasta avea să fie prima dată când vâsleau pe un curs de apă curgătoare şi nu pe un lac; prima dată, de fapt, când vâsleau oriunde altundeva decât pe Lacul Washington. Vremea nu semăna cu nimic din ce ştiau băieţii de la ei de acasă - fierbinte şi lipicioasă. După ce îşi căraseră barca, City of Seattle, până jos la apă, deja erau scăldaţi în sudoare. Se simţea o uşoară briză pe apă, dar până şi vântul li se părea fierbinte ca o gură de furnal, când au suit în barcă. Şi-au scos tricourile, le-au târât prin apa împuţită a fluviului şi le-au tras înapoi pe cap, dar asta n-a făcut decât ca umiditatea să li se pară şi mai de nesuportat. Bolles le-a spus că vâslească în amonte, într-un ritm de încălzire, timp de câteva minute. Apoi a urcat în şalupă şi a început să-i urmărească. După ce a considerat că erau gata, a ridicat portavocea la gură şi le-a spus să înteţească ritmul până la un stroc de sprint. Băieţii s-au împins în vâslele lor şi au tras mai repejor, dar Bolles nici nu s-a sinchisit să se uite la cronometru. Putea să vadă cu ochiul liber că vâsleau mult sub ritmul lor cel mai bun. Mai rău, arătau rupţi de oboseală, clar doborâţi de căldură, şi rătăceau dintr-o parte într-alta a cursului apei. Pe Lacul Washington erau în stare să facă faţă oricărei intensităţi a vântului şi valurilor, dar aici, pe Hudson, erau altfel de valuri - lungi, lungi cât o zi de post, şi loveau schiful dintr-o parte, făcând ca palele ramelor să se zbată în aer într-o clipă, iar în clipa următoare să se afunde în apă prea adânc. Efectul mareei şi al curentului îi năucea. Apa însăşi n-ar fi trebuit să se mişte sub barca lor, n-ar fi trebuit să-i ducă în locuri unde ei n-aveau intenţia să meargă. Bolles le-a strigat în portavoce:
- Aa... jungee!

Şi le-a făcut semn cu mâna s-o pornească înapoi spre hangar. Va trebui să stea de vorbă cu Pocock.

Băieţii, descurajaţi, şi-au pus barca în rastel, au făcut duş cu apa caustică a fluviului şi au pornit cu greu pe jos, de-a lungul căii ferate care mergea în paralel cu ţărmul apusean, înainte de-a urca pieptiş faleza spre pensiunea lui Florence Palmer, unde aveau să fie cazaţi. Casa ţărănească a doamnei Palmer era mică şi tariful la fel. Produsele sărăcăcioase ale bucătăriei ei nu puteau nici pe departe să îndestuleze apetitul a două duzini de băieţi înalţi şi vânjoşi, plus antrenorii şi cârmacii. Băieţii au înfulecat tot ce li s-a pus în faţă şi apoi au urcat obosiţi spre camerele din pod, unde, înghesuiţi câte şase în cameră, au încercat să doarmă în căldura umedă şi sufocantă, pe nişte culcuşuri care arătau mai degrabă a instrumente de tortură, decât paturi.


Regata Asociaţiei de Canotaj Academic de la Poughkeepsie era o instituţie de legendă, cu rădăcini adânci în istoria canotajului american.

Primul mare spectacol de canotaj din America a fost o dublă întrecere organizată în portul New York, în 1824, între un echipaj de patru lopătari new-yorkezi concurând într-o barcă Whitehall cu rame, lungă de 24 de picioare şi botezată American Star ("Steaua americană"), care se înfruntau cu patru marinari de pe o navă de război britanică aflată în vizită, într-o barcă similară, botezată Certain Death ("Moarte sigură"). Cu Războiul din 1812 nu foarte departe în timp şi incendierea Casei Albe încă o amintire destul de proaspătă în minte, sentimentele erau destul de intense, mai ales de partea americană. Americanii au câştigat întrecerea, precum şi premiul consistent de o mie de dolari, vâslind de la Battery la Hoboken şi înapoi, în faţa unei mulţimi entuziasmate la culme, numărând între 50.000 şi 100.000 de spectatori - la data respectivă, cea mai mare adunare de americani care să fi privit vreodată un eveniment sportiv.

În anii 1830, au început să apară cluburi private de canotaj în diverse mari oraşe americane, iar în anii 1840 existau şi câteva colegii din Est care îşi alcătuiseră echipaje. Prima competiţie de canotaj academic din America - şi, de fapt, primul eveniment sportiv de orice fel între echipe reprezentative ale unor instituţii de învăţământ superior - a avut loc între Harvard şi Yale, în 1852, pe Lacul Winnipesaukee din New Hampshire. După 1859, Regata Harvard-Yale s-a ţinut în fiecare an, cu câteva întreruperi - războaie importante care i-au luat pe tinerii bărbaţi de la fiecare şcoală şi i-au dus spre alte ocupaţii, mult mai primejdioase. În aproape tot acest timp, a fost unul dintre evenimentele sportive de prim rang ale ţării. În 1869, Harvard s-a înfruntat cu Oxford, cea mai de elită instituţie academică a Marii Britanii, într-o cursă pe Tamisa. Vâslind în faţa unei mulţimi imense, oxfordienii i-au bătut pe harvardieni, dar evenimentul a fost atât de larg difuzat în Statele Unite, încât a produs o adevărată explozie de interes pentru canotaj. De asemenea, a acordat acestui sport o aură de elitism care dăinuie până-n ziua de azi.

Marşul morţii prin Rusia

 

Klaus Willmann
Marşul morţii prin Rusia
Călătoria mea de la soldat la prizonier de război
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Citiţi cuvântul înainte şi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Lothar Herrmann s-a născut în 1920 în Breslau (în Polonia actuală). După divorţul părinţilor, a rămas în grija tatălui. După primii 8 ani de şcoală, tatăl, care era meşter decorator şi pictor biserici, l-a trimis la ucenicie în aceeaşi meserie.

La 20 de ani este trimis la Serviciul de muncă al Reichului (RAD), un stadiu premilitar de 5 luni, care consta în principal din munci necalificate, dar şi din 2 săptămâni la Paris, unde a participat la paza Palatului Versailles. Cu această ocazie beneficiază pentru prima dată de abilităţile de pictor decorator, pentru a scăpa de instrucţie şi serviciul de gardă.

La terminarea celor 5 luni, Lothar este înrolat în artileria de munte, iar în decembrie unitatea lui pleacă în Iugoslavia. Nu şi el, care rămâne în infirmerie din cauza unei crize de astm. După externare, este angajat în cancelaria regimentului. În luna mai 1941 pleacă în cele din urmă spre front cu o unitate de artilerie, care străbate Austria şi Ungaria, apoi România, unde se stabileşte la graniţa cu Basarabia.

Pe 22 iunie 1941 începe atacul asupra URSS-ului, în care unitatea lui Lothar joacă doar rolul de susţinere a trupelor româneşti. După câteva zile însă este trimis din nou în spital din cauza astmului. După două săptămâni revine la unitatea sa, care cucerise Odessa, şi primeşte o permisie în ţară pentru convalescenţă. De Crăciun se prezintă la datorie la unitatea pentru convalescenţi din Garmisch unde rămâne tot anul 1942. În 1943 se îmbolnăveşte de icter, dar urmează şi un curs de observatori pentru artilerie.

Abia în martie 1944 revine pe front lângă Nistru. Luptă pe poziţii defensive împotriva sovieticilor şi este promovat comandant de tun, dar după 23 august 1944, când armata română iese din alianţa cu Germania, unitatea lui începe retragerea prin România. Dincolo de Miercurea Ciuc, Lothar şi echipa sa pierd contactul cu restul bateriei, se rătăcesc şi, pentru a nu fi prinşi de românii şi ruşii care-i urmăreau, abandonează tunul şi continuă pe jos. După trei zile de peripeţii sunt capturaţi de români care-i predau sovieticilor.

Prizonierii de război germani sunt duşi pe jos într-un marş al morţii spre Braşov, flămânzi, însetaţi şi dezbrăcaţi. Cei care ieşeau din linie pentru un strop de apă sau pentru a fura câţiva ştiuleţi de porumb erau împuşcaţi pe loc - o şansă pentru cei rămaşi în viaţă de a jefui cadavrele, luându-le pantalonii sau opincile cu care să-şi acopere trupurile înfrigurate, murdare şi gârbovite. După două săptămâni sunt urcaţi în marfare, câte 50 de oameni într-un vagon, şi, via Iaşi, sunt transportaţi pe malul Mării Azov în condiţii dramatice, fără mâncare şi apă, în ger. La fiecare popas, erau aruncate din tren cadavrele celor care muriseră de foame, de sete sau pur şi simplu de epuizare. Ajunşi în lagăr, sunt puşi să lucreze într-o fabrică de muniţie, gârboviţi de frig, în uniforme zdrenţuite şi încălţări rudimentare, decimaţi de dizenterie. După terminarea războiului, la 9 mai 1945, sunt duşi să muncească la un colhoz până în octombrie 1945.

Sunt mutaţi apoi în bazinul minier Doneţk, unde Lothar va lucra într-o carieră de piatră. Pentru că raţiile de mâncare depindeau de productivitate, iar productivitatea era redusă din cauza efortului uriaş de a căra marile blocuri de piatră, foametea cumplită făcea ravagii. Dar Lothar începe să se folosească de abilităţile de vopsitor şi zugrăveşte o fabrică de pâine (de unde poate lua pâine să-şi completeze mesele frugale), apoi apartamentul unui locotenent rus.

Lothar profită şi evadează, mergând trei zile cu marfarul şi pe jos pe câmpuri, dar este prins de miliţia rusă într-o gară şi dus în sudul Ucrainei, unde este internat într-un lagăr de muncă. Ruşii începeau deja să folosească prizonierii de război germani calificaţi şi Lothar va munci în diverse locuri ca zugrav şi vopsitor, beneficiind de mici avantaje. Este dus chiar în Kazahstan să lucreze la orăşelul de lângă viitorul cosmodrom Baikonur.

Eliberarea va veni abia în octombrie 1949, când Lothar se întoarce în Garmisch-Partenkirchen, după o miniaventură în Germania de Est. În 2016 scrie această carte cu ajutorul jurnalistului Klaus Willmann.

*
Fragment
Capitolul 1. Anii de ucenicie

Am sosit pe lume în ziua de 24 septembrie 1920, în Breslau. Pe atunci, oraşul era considerat Veneţia din estul Germaniei şi m-am bucurat de o copilărie modestă, dar lipsită de griji. Tatăl meu era meşter decorator şi, când era solicitat, picta biserici, iar împreună cu mama mea aveau un local în Oraşul Vechi din Breslau. Întrucât nu aveam fraţi sau surori, eram practic singur acasă. Însă pe străduţele înguste de lângă Dominikaner Platz, unde încă nu exista traficul actual, lucrurile stăteau cu totul altfel. Acolo alergam alături de alţi copii din cartierul meu şi ne distram de minune, jucând hoţii şi vardiştii sau ţipând şi strigând, în timp ce ne prefăceam că eram în Vestul Sălbatic american.

Şcoala primară pe care am urmat-o se afla pe Taschenstrasse, în aşa-numitul Kanonenhof, şi prima mea zi acolo a fost 1 aprilie 1926. La doar un an după aceea, copilăria mea, până atunci fericită şi netulburată, a fost umbrită de un nor negru: părinţii mei au decis să divorţeze, ceea ce a însemnat un şoc pentru mine, mai ales că pe atunci divorţurile erau foarte rare. Acela a fost motivul pentru care am fost dat în grija bunicii mele, o catolică strictă, care insista să particip regulat la slujbele bisericeşti. Când tata a obţinut ulterior custodia mea, am fost uşurat să pot reveni la vechea şcoală. Din păcate, tata nu şi-a găsit niciodată o parteneră potrivită pentru a se recăsători, care mi-ar fi putut deveni o mamă vitregă iubitoare.

În anii următori, mi-am petrecut vacanţele şcolare în mediul rural cu fermieri, cunoştinţe ale tatei. Pentru mine a fost o ocazie ideală să învăţ tot ce avea de oferit natura, alături de animale, mari şi mici, pe care am ajuns să le iubesc. După ce am terminat cu succes şcoala pe 7 mai 1934, am reuşit să-mi găsesc o locuinţă permanentă. Tata cunoştea un meşter decorator în Waldtal, un sătuc aflat la 25 de kilometri în afara oraşului, care a fost încântat să mă ia ucenic şi să mă găzduiască în casa lui. Chiar şi azi sunt recunoscător pentru acea cotitură din viaţa mea.

Într-o zi ca oricare alta din al doilea an de ucenicie am fost abordat de Fähnleinführer (conducătorul local) al Tineretului Hitlerist, care s-a prezentat ca Fritz şi mi-a spus:
- Lothar, chiar dacă trebuie să lucrezi în timpul zilei, de ce nu ieşi seara cu noi? Sunt sigur că ai auzit de noi. Organizăm concursuri sportive palpitante, de pildă crosuri pe teren variat, iar evenimentele noastre sociale sunt foarte distractive...

Încerca să mă convingă că eram ideal ca membru al organizaţiei lor şi, în mod evident, se pregătise bine.
- Am auzit că înveţi pictura decorativă, a continuat el. Ne-ai putea ajuta la atelierele noastre meşteşugăreşti, unde construim machete de avioane, tancuri şi vapoare! Sunt sigur că te interesează şi pe tine. De ce naiba ai vrea să-ţi petreci tot timpul cu fraţii Kolping sau cu genul ăla de prostii? Ele nu sunt de niciun folos Führerului nostru. Să fim sinceri, asemenea asociaţii n-ar trebui să mai existe!
- Da, Fritz, i-am răspuns, însă adesea trebuie să lucrez peste program. Dacă voi scăpa mai devreme într-o zi, cu siguranţă mă poţi număra printre participanţi.

Când m-am întors acasă la meşterul Reinhold Schindler, am întâlnit-o din întâmplare pe soţia lui pe coridor şi am abordat imediat subiectul:
- Frau Schindler, dacă o să am timp liber, aş dori să-mi petrec serile libere cu Hitlerjugend. M-au întrebat dacă nu vreau să mă-nscriu ca membru!

Până atunci, stăpâna casei fusese mereu amabilă şi avusese grijă de mine. Auzind însă că intenţionam să mă înscriu în Tineretul Hitlerist, s-a înfuriat şi, fiind de felul ei o femeie directă şi hotărâtă, nu s-a abţinut.
- Ce prostii-mi aud urechile? Ascultă-mă bine - vreau să dai uitării aiureala asta! Chiar vrei să-ţi petreci toate serile răcnind toţi rărunchii sau luându-te la bătaie, sau pierzând vremea cine ştie pe unde cu unii cu care crezi că te asemeni? Lothar, pe tine te-aşteaptă altceva! Nu, nici vorbă! După ce-ţi termini treaba, o să te bagi în pat seara la o oră rezonabilă, astfel ca a doua zi să te trezeşti proaspăt şi vioi. S-a-nţeles?

Ce aş fi putut face decât să încuviinţez? Legea care-i obliga pe toţi tinerii germani să devină membri ai Tineretului Hitlerist sau ai Ligii Fetelor Germane avea să intre în vigoare abia mai târziu, în 1939. Acela a fost motivul pentru care a trebuit să mă întorc la Fritz, oarecum cu coada între picioare, şi să-mi retrag jenat acordul anterior de înscriere. În adâncul fiinţei mele am regretat, dar apoi am decis să-mi ignor dezamăgirea şi să depun mai mult efort şi angajament pentru dezvoltarea mea profesională.

Pe parcursul acelui an am suferit, din păcate, o nouă lovitură prin moartea neaşteptată a tatei. Întrucât mama nu mai dorea (sau poate nu era în măsură) să aibă vreo legătură cu mine, am rămas pe cont propriu; meşterul Schindler mi-a devenit treptat un fel de părinte surogat, iar oraşul Waldtal, noul cămin. Schindler era mereu prietenos, chiar patern într-o anumită măsură, dar în acelaşi timp nu accepta compromisuri, era solicitant şi destul de strict.

Învăţam repede şi îmi perfecţionam la fel de repede capacităţile de a zugrăvi şi de a recondiţiona unele camere din castelele şi conacele din apropiere, bucătăriile vechi, de ferme, ba chiar am devenit expert în ornamente murale. În perioada premergătoare sărbătorilor de Crăciun, una dintre principalele mele îndatoriri era să revopsesc şi să lăcuiesc scaune balansoar sau jucării, o sarcină care, după cum s-a dovedit, avea să-mi fie de folos în anii următori, când mi s-a cerut să proiectez indicatoare şi pancarte. Mi-am dezvoltat talentul şi ochiul artistic, care mi-au fost utile când a trebuit să aleg fonturile şi culorile potrivite.

Reputaţia noastră pentru asemenea activităţi a crescut atât de mult, încât în timpul uceniciei mele n-a existat nici măcar o sală de dans din oraş care să nu ne accepte oferta de a le picta pereţii. Chiar şi aşa, atelierul meşterului meu n-a putut face faţă numărului de comenzi decât angajând doi şoferi, întrucât clienţii noştri se aflau adesea destul de departe de Waldtal.

Întâmplător, ziua mea de naştere cădea în aceeaşi zi cu cea a meşterului şi, deoarece ne împrieteniserăm, obişnuiam să o sărbătorim la barul local. Adevărul e că nu era nici pe departe singura seară în care mergeam la o bere sau două după muncă. Spre marea disperare a soţiei sale devotate, care-şi ţinea soţul din scurt, astfel de escapade erau frecvente, motiv în plus să-şi facă griji pentru siguranţa lui. De aceea meşterul mă ruga să-i conduc eu până acasă maşina, un Opel P4. Avea încredere în mine, deşi eram doar ucenic şi nici nu-mi luasem permisul de conducere, dar n-am avut niciun incident.

Deşi eram ocupat de dimineaţă până seara şi mă simţeam destul de mulţumit ‒ acea perioadă din viaţa mea fiind mereu asociată cu multe amintiri minunate şi de neuitat ‒, îmi propusesem să plec după ce terminam ucenicia şi deveneam calfă. Cu cât trecea timpul, cu atât îmi doream mai mult să învăţ lucruri noi şi să văd alte locuri şi de aceea am decis până la urmă să-mi continui activitatea de calfă altundeva.

Pe 4 ianuarie 1939, am părăsit aşezarea pe care ajunsesem s-o îndrăgesc atât de mult. După numai câteva zile, soarta, sau mai degrabă vremea - în anul acela a fost o iarnă teribil de geroasă - mi-a jucat o festă, una care nu a fost deloc plăcută. Un doctor m-a diagnosticat cu astm bronşic şi m-a trimis pentru recuperare într-o staţiune din Oberschreiberhau, în Munţii Riesengebirge.

A fost prima dată când petreceam mult timp într-o regiune muntoasă şi, în timp ce mă odihneam şi mă recuperam, am citit despre viitoarele Jocuri Olimpice de Iarnă, ce urmau să aibă loc în 1940 la Garmisch-Partenkirchen. Am simţit imediat o dorinţă puternică de a participa cumva la această competiţie sportive internaţională. "Lothar", mi-am spus, "imediat ce te vei simţi mai bine, trebuie să găseşti un loc de muncă în domeniul tău de activitate în Garmisch-Partenkirchen pe perioada Olimpiadei de Iarnă."

N-am putut niciodată să stau degeaba, aşa că întotdeauna am găsit câte ceva de făcut, chiar şi când am fost în convalescenţă în staţiunea Oberschreiberhau. Nu mi-am stabilit obiective nerezonabile şi eram pregătit să-mi caut chiar un loc de muncă pe termen scurt în oraş pentru a câştiga ceva bani cu care mi-aş fi putut îndeplini visurile. Dar toate eforturile mi-au fost zadarnice, de aceea am sfârşit prin a mă muta altundeva, unde să existe mai multe oportunităţi de muncă.

În cele din urmă am găsit de lucru în Festung Dömitz, de pe Elba. La momentul acela, locul era cunoscut pentru construcţia de uzine subterane de armament şi muniţie şi angaja foarte mulţi muncitori, aşa că trebuiau ridicate cartiere întregi de locuinţe.

Munca era însă monotonă şi nu mă încânta deloc şi, întrucât eram aventuros şi dornic să-mi dezvolt noi abilităţi şi să călătoresc, am plecat şi mi-am găsit de lucru în Arnsdorf, în Saxonia. Am reuşit să obţin un contract pe termen scurt la reamenajarea clinicii psihiatrice.

Într-o duminică, vizitând Dresda din apropiere, am întâlnit un meşter decorator tânăr şi energic care, fără multe mofturi şi verificându-mi experienţa, mi-a oferit de lucru şi cazare. Numele lui era Willi Lutter şi n-am ezitat să-i accept propunerea. Din prima zi, amândoi am simţit că relaţia noastră se va transforma într-o prietenie durabilă şi onestă; ne-a ajutat şi faptul că el însuşi fusese ucenic cu numai câţiva ani în urmă. Împreună cu şeful meu am participat la festivalul Vogelwiese din Dresda, am fost în excursii cu bicicleta şi am explorat valea Elbei, care se întinde pe aproximativ 20 de kilometri, ajungând până în Sudetenland.

Toate astea mi-au sporit şi mai mult dorinţa de a vedea lumea şi nu voi uita niciodată cuvintele meşterului meu care m-au susţinut toată viaţa:
- Lothar, cei care nu se străduiesc să cunoască cât mai multe locuri şi ateliere nu vor ajunge niciodată meşteri experimentaţi. Dacă într-o zi vei simţi că nu mai ai nimic de învăţat de la mine, trebuie să pleci mai departe. Dacă vrei, o să fiu încântat să-ţi dau o recomandare pentru fostul meu meşter, care locuieşte în Timmendorfer Strand, tocmai la Marea Baltică. Acolo, în atelierul lui, mi-am îmbunătăţit considerabil abilităţile şi am acumulat multă experienţă. Desigur, mai târziu te poţi duce oricând la Garmisch, dar când o vei face, vei avea mai multe cunoştinţe profesionale decât în prezent.

Willi Lutter avea dreptate. După ce am ezitat o vreme, am decis să-i urmez sugestia, chiar dacă n-am renunţat complet la ideea mea iniţială de a contribui cumva la viitoarele Jocuri Olimpice de Iarnă.

Ca atare, în ultima zi a lunii iulie 1939 mi-am strâns raniţa şi i-am fost recunoscător lui Willi că m-a însoţit până la marginea oraşului. Evident, fusese foarte mulţumit de munca mea, aşa cum o demonstra minunata lui scrisoare de recomandare pe care am adăugat-o în dosarul meu cu acte. Şi-a luat rămas bun la ultima staţie de autobuz, chiar la marginea oraşului, mi-a scuturat energic mâna şi mi-a dorit mult noroc pentru restul călătoriei. Comentariile lui anterioare, vagi şi mai degrabă aluzive, despre îngrijorările cu privire la pericolul în care se găsea pacea în Europa, mi-au intrat pe o ureche şi mi-au ieşit pe cealaltă, fiind un flăcău tânăr şi lipsit de griji, care nu se putea gândi decât la sine.

Willi Lutter s-a urcat imediat în autobuz pentru a se întoarce în oraş, iar eu am plecat mai departe pe jos, însă după numai câţiva kilometri am fost luat în maşină de un domn din Berlin, care călătorea singur şi părea destul de prietenos. În seara aceea am ajuns relativ devreme în Potsdam şi mi-am găsit un pat în pensiunea locală pentru tineri. Chiar înainte de a adormi şi a mă lăsa pradă lumii viselor, ţin minte că mi-am spus: "Până acum totul a mers ca pe roate. Dacă şi în continuare va fi la fel de uşor, îmi voi atinge obiectivul mult mai devreme decât ne-am fi aşteptat Willi sau eu."

A doua zi dimineaţă, după ce m-am trezit, am decis că vizitarea palatului Sanssouci al lui Frederic cel Mare n-ar fi însemnat în niciun caz o pierdere de timp. În cursul turului cu ghid, am intrat în vorbă cu un tânăr motociclist, care s-a oferit să mă ia ca pasager până la Flensburg. Era o oportunitate de a vizita Travemünde, zonă supranumită "Elveţia din Holstein", Kiel şi Eckernförde, fie şi numai în trecere. La sfârşitul călătoriei noastre, oarecum înţepenit după atâtea ore în şa, am coborât în Flensburg, i-am mulţumit tânărului, pe care abia îl cunoscusem, pentru amabilitate, după care a trebuit să iau nişte decizii.

Întrucât mă aflam în Flensburg, îmi doream în mod firesc să explorez oraşul cu cheiul său pitoresc. În acelaşi timp însă ştiam că aveam o întâlnire cu noul meu angajator şi meşter în Timmendorfer Strand, unde trebuia să ajung într-un fel sau altul.

Stând pe marginea drumului, făceam autostopul ca să ajung la destinaţie. Până la urmă, am ajuns chiar în seara aceea în Schleswig, unde am avut iarăşi şansa ca pensiunea pentru tineri să aibă un pat liber.

Oricine este familiarizat cu stabilimentele acestea pentru tinerii călători, foarte utile pentru a înnopta, cunoaşte rutina: îţi scoţi pantofii, îi depozitezi şi mergi unde ai fost repartizat. Trebuie să respecţi toate regulile şi să laşi patul aşa cum ai dori să-l găseşti tu însuţi. În ceea ce mă privea, nimic din pensiunea aceea nu era nou sau neaşteptat, dar m-a surprins priveliştea splendidă de la fereastra dormitorului la răsăritul soarelui. În dimineaţa aceea m-a întâmpinat panorama minunată de peste râul Schlei. Aceea a fost o noutate.
"Îţi mulţumesc, Herr Lutter", mi-am spus în gând, "mi-ai oferit nişte sfaturi cu adevărat bune".

Imediat după micul dejun, mi-am strâns lucrurile şi m-am îndreptat spre malul râului; eram nevoit să fac din nou autostopul. Existau, se pare, destui şoferi în regiunea aceea care puteau recunoaşte o calfă şi, în mod evident, mă considerau de încredere, întrucât n-a trebuit niciodată să aştept prea mult până ce unul să mă ia în maşina lui. Când am ajuns la numai câţiva kilometri de destinaţie, un triciclu Tempo s-a oprit şi şoferul mi-a făcut semn să urc. În doar câteva minute am aflat că el era meşterul sobar din Timmendorfer Strand. Evident, acolo, ca peste tot, meşterii se cunoşteau între ei, aşa că simpaticul bătrânel m-a condus până la poarta viitorului meu şef.

Când am intrat în biroul său, meşterul Steger a fost foarte primitor.
- Ia uite, a spus el, măsurându-mă din cap până în picioare, dacă nu e chiar omul cu cele mai bune recomandări din Silezia!

Când a văzut că-mi scoteam documentele ca să i le arăt, a fluturat din mână, făcându-mi semn că nu era nevoie.
- Nu trebuie să te deranjezi, Herr Herrmann. Până acum am avut experienţe excelente cu ucenicii din Silezia şi nu m-aş aştepta să fie altfel în privinţa ta.

A observat desigur că mă înroşisem la faţă de stânjeneală, dar mi-a fost imposibil să nu mă simt cuprins de bucurie şi de mândrie la auzul acelor cuvinte. S-a întors la birou, s-a aşezat şi am auzit un râs zgomotos înălţându-se din pieptul lui voinic. Apoi a devenit serios.
- Herr Herrmann, vei locui chiar aici, deasupra atelierului, iar asta înseamnă pentru tine cazare plus mese gratuite. Pensiunea este condusă de Missus. Vei locui şi vei lucra împreună cu alţi ucenici, unul din Vogtland, altul din Danemarca şi doi flăcăi din Silezia Superioară. Desigur, sper că vă veţi înţelege bine între voi. Acum du-te la recepţioneră care este... soţia mea. Ea te va conduce în cameră. Bineînţeles nu vei locui la fel de confortabil ca oaspeţii care plătesc, dar deocamdată n-am avut nicio plângere.

Eram deja pe punctul de a închide uşa în spatele meu când l-am auzit strigând:
- Ah, şi ai grijă să nu-i laşi pe ceilalţi să te convingă să ieşiţi prea des serile în oraş! Toţi trebuie să vă prezentaţi la lucru la timp, asta-i de la sine înţeles, chiar dacă ţi-ai petrecut noaptea bucurându-te de vin şi fete drăguţe în sala de dans, până la primele ore ale dimineţii. Ţine seama, plata pe oră va fi de 91 pfenigi şi nici unul în plus. Eu nu plătesc orele lipsă. Cele mai ieftine distracţii de aici sunt concertele municipale. Nu uita asta - şi dă-i drumul!

Să fiu sincer, nu credeam că acel ultim sfat era necesar, totuşi am încuviinţat din cap şi am zâmbit. După cum se desfăşurau lucrurile, îmi era clar că trebuia să rămân aici şi că Garmisch avea să mai aştepte.

 

Klaus Willmann
Marşul morţii prin Rusia
Călătoria mea de la soldat la prizonier de război
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Citiţi cuvântul înainte şi prefaţa acestei cărţi.
Citiţi un prim fragment din această carte.

*****
Fragment
Capitolul 1. Anii de ucenicie (continuare)

Citiţi prima parte din acest capitol aici.

Mi-au trebuit doar câteva zile ca să mă obişnuiesc cu toate. Noua mea cameră, atribuţiile de muncă, programul şi condiţiile de lucru, dar mai ales atmosfera excepţională mi-au dat, toate, posibilitatea să trăiesc o experienţă foarte plăcută. Numeroasele posibilităţi de petrecere a unor seri distractive au jucat, cu siguranţă, un rol important. Simplu spus, în regiunea aceea din nordul îndepărtat m-am simţit în culmea fericirii.

După patru săptămâni, meşterul m-a trimis împreună cu cei doi flăcăi din Silezia (Bernhard Bauer şi Martin Schendel) într-un loc numit Malente-Gremsmühlen. Având în vedere starea jalnică a finanţelor noastre, contractul acela a fost foarte util. Toţi trei aveam aceeaşi vârstă - ne născuserăm în 1920 - şi trebuia să renovăm un sanatoriu pentru măicuţe deţinut de Partidul Nazist, care, din fericire pentru noi, avea să ne ofere gratuit cazare şi hrană pe toată durata restaurării.

Niciunul dintre noi nu putea totuşi să ignore agitaţia politică profilată la orizont. Aproape zilnic ni se repeta apăsat ce înfrângere umilitoare suferiserăm prin Tratatul de la Versailles din 1919 şi că sosise timpul să îndreptăm situaţia. De aceea n-am fost surprinşi când am fost chemaţi de la Malente şi ni s-a cerut să ne prezentăm la Bad Schwartau pentru o vizită medicală. M-a surprins totuşi faptul că mă asaltau sentimente pe care nu le încercasem până atunci: dorinţă amestecată cu teamă. Oare viaţa începea într-adevăr pentru mine?

Doctorii care m-au examinat n-au observat că eram predispus la crize de astm şi, pentru că nu voiam să fug de simţul datoriei, să ignor chemarea patriei, n-am menţionat nimic despre ceea ce păţisem anterior. De altfel, mă simţeam perfect sănătos, cu excepţia respectivă, şi nu mă gândisem nicio clipă să mă ascund în spatele afecţiunii mele pentru a evita recrutarea. Când am ieşit din sala de sport unde se ţinuse vizita medicală, ţineam în mână, ca numeroşi alţi tineri ce împărtăşeau aceeaşi experienţă, hârtia cu ştampila KV6, care mă declara apt pentru serviciul militar regulat, şi nu mi-am făcut prea multe griji.

Am decis toţi trei să sărbătorim evenimentul şi, împreună cu alţi tineri care trecuseră de asemenea vizita medicală, am mers la un bar din apropiere. Se apropiase data la care trebuia să mă prezint la Serviciul de Muncă al Reichului (Reichsarbeitsdienst, RAD) pentru perioada obligatorie, la acea vreme, şi am înţeles că, în curând după aceea, urma să fiu soldat. Singura armă de care mă temeam cu adevărat era Marina şi nu puteam nici măcar să explic motivul. Pur şi simplu nu voiam să navighez pe mare. "Lothar", mi-am spus liniştit, "cred că-i timpul să sui pe munţi. Ai face mult mai bine servind în Gebirgsjäger [vânătorii de munte] şi vei fi mai fericit acolo decât să fii închis pe o navă de război. În spaţii închise, ai putrezi pur şi simplu".

În luna octombrie, am mai lucrat două săptămâni la Timmendorfer Strand. Peste Marea Baltică şi linia de coastă, cerul atârna mohorât, acoperit de nori grei, cu averse de ploaie ce răpăiau pe plajele pustii. Între timp, proprietăreasa noastră trebuia să se descurce singură, deoarece soţul ei fusese mobilizat în armată. Invadarea Poloniei fusese încununată de succes şi oamenii vorbeau cu mândrie despre Blitzkrieg şi despre armatele noastre victorioase. Euforia generală era, cu siguranţă, molipsitoare şi mă simţeam bine printre colegi. Cu toate acestea, mi-am strâns puţinele obiecte pentru a face, în sfârşit, pasul mutării la Garmisch, în Alpi, deşi mă simţeam trist şi îndurerat să părăsesc coasta Mării Baltice, care-mi devenise dragă între timp.

Heinrich Holler, colegul meu care venise din partea saxonă a regiunii Vogtland, locuise o vreme în Bavaria Superioară şi-mi dăduse adresa unui anume Konrad Wolf, căruia i-am scris imediat. N-a durat mult şi mi-a răspuns, acceptându-mă. Deoarece Jocurile Olimpice de Iarnă, care trebuiau să aibă loc la Garmisch, fuseseră anulate din cauza războiului, nu doream să-mi asum riscul de a mă muta într-o localitate nouă fără să fiu sigur că voi avea un loc de muncă şi un contract scris. În plus, mă gândisem că, dacă mă mutam mult în interiorul uscatului, şansele de a fi recrutat în Marină erau mult mai mici. O dată în plus, mi-am zis: "Lothar, dacă trebuie să mergi în armată, atunci asigură-te că alegi o armă în care te vei simţi confortabil, ca Gebirgsjäger".

Aşa s-a făcut că, în seara de 15 octombrie, m-am urcat într-un tren spre Garmisch. În timpul staţionării în Hamburg, am fost realmente şocat de cele văzute: tot oraşul era cufundat în beznă din cauza alarmelor de bombardament. Cu raniţa în spate şi încercând să găsesc o cafenea, n-am întâlnit pe absolut nimeni pe stradă, cu atât mai puţin la volanul vreunei maşini. Asta nu m-a oprit însă şi nu m-a speriat, întrucât în urechi continuau să-mi răsune cuvintele Reichsmarschallului Göring, care, în discursul lui cel mai recent, ne asigurase pe toţi că, dacă şi un singur avion inamic va cuteza să zboare deasupra Reichului, puteam să nu-i mai spunem Göring, ci pur şi simplu Meier. Prea puţin ştiau sărmanii cetăţeni din Hamburg, şi de altfel toţi cei din oraşele germane importante, ce va urma. Până şi cei din provincie aveau să înveţe lecţia, peste câţiva ani, când Herr Meier a fost condamnat la moarte la Nürnberg.

Cu siguranţă, nu puteam să bănuiesc toate astea în seara aceea, când mă plimbam prin oraşul fantomatic, aşa că a doua zi m-am urcat încrezător şi plin de speranţe şi nerăbdare în trenul spre München.

Conversaţiile pe ton scăzut ale celorlalţi pasageri din compartimentul meu m-au cufundat iute într-un somn adânc şi tihnit, iar când m-am trezit, ajunsesem în gara din München, înviorat şi curios să văd "capitala Mişcării". Trei ore mai târziu mă aflam în alt tren, îndreptându-mă, de data aceasta, spre Garmisch şi privind fascinat peisajul Văii Loisach prin care treceam.

Panorama munţilor din jur, cu vârfurile deja acoperite de zăpadă, depăşea într-adevăr aşteptările mele, care fuseseră destul de ridicate. Aşadar, despre asta vorbeau mereu oamenii, m-am gândit, aceştia erau mult invocaţii Alpi! Peisajul strălucea în razele soarelui de toamnă, umplându-mă de căldură şi dragoste pentru patria mea. Simţeam că frumuseţea locurilor mă cuprindea într-o îmbrăţişare primitoare. Nedezlipindu-mă de fereastră şi nerăbdător ca trenul să ajungă cât mai repede în gara Garmisch, m-am întrebat de ce nu vizitasem mai devreme zona aceasta frumoasă. Regretul a fost însă repede înlocuit de emoţia momentului.

Am ajuns în Garmisch-Partenkirchen într-o zi de duminică, când în piaţa centrală avea loc o sărbătoare religioasă; m-a uimit atmosfera vibrantă şi veselia oamenilor adunaţi, unii pentru afaceri, alţii pentru a participa la sărbătoare. Pacea părea să domnească aici, supremă, neperturbată de lumea exterioară. Fetele şi femeile purtau cele mai bune Dirndl festive şi pălăvrăgeau într-un dialect pe care atunci nu-l puteam înţelege deloc şi pe care abia mult mai târziu am izbutit să-l deprind.

Singurul lucru care amintea de războiul purtat de Germania era faptul că majoritatea tinerilor ce se îmbulzeau la standurile din piaţă şi încercau să intre în vorbă cu fetele îmbrăcate în Dirndl nu purtau Lederhosen brodaţi şi cămăşile albe ale costumului tradiţional, ci uniforme deGebirgsjäger. În mijlocul lor, şi cu raniţa în spate, m-am simţit dintr-odată nefiresc în acest peisaj, ca un străin care priveşte în jur cu gura căscată sau la care localnicii înşişi privesc cu gurile căscate. Oamenii erau însă plini de bunăvoinţă faţă de mine, iar unii chiar s-au sinchisit să se intereseze de unde veneam şi încotro mă îndreptam.

Noul meu angajator se numea Konrad Wolf şi era meşter pictor, expert în tehnici de pictură şi lucrări de decorare; el îmi aranjase să locuiesc în casa unei familii, micuţă, dar foarte caldă, îngrijită şi primitoare, situată în Danielstrasse. Familia se numea Maier şi maniera caldă în care Mutter Maier şi fiica ei, Kathi, m-au întâmpinat şi mi s-au adresat de la bun început cu familiarul "du", ca şi cum ar fi fost perfect normal, a fost o surpriză plăcută. Kathi era cu un an mai mare decât mine şi, la început, a părut oarecum rezervată. Mutter Maier m-a plăcut însă de la bun început şi la scurt timp după sosirea mea mi-a spus:
- Lothar, se pare că ne înţelegem foarte bine şi dacă va continua aşa, poţi rămâne cu noi cât timp doreşti. A continuat după aceea cu un ton de uşor regret: Cu siguranţă, în curând vei fi chemat sub arme. Ai grijă să supravieţuieşti victoriilor noastre. Soţul meu a fost deja mobilizat.

Până atunci, traiul într-o familie şi ideea că toţi membrii ei se apără reciproc şi au grijă unul de altul erau concepte străine pentru mine. Acesta a fost un alt motiv pentru care, aproape imediat, m-am simţit atât de bine alături de oamenii aceia, protejat şi acceptat încă de la începutul şederii mele la ei. Frau Maier şi fiica ei au devenit pentru mine, până la urmă, ca o mamă şi o soră.

Zilele şi săptămânile ce au urmat au însemnat multă muncă, dar măcar duminicile îmi aparţineau. Mi-am cumpărat schiuri, am învăţat de unul singur să schiez pe pârtiile din apropiere şi, spre surprinderea mea, mi-am îmbunătăţit destul de repede performanţele, de la o duminică la alta, reuşind să cobor cu uşurinţă.

În martie 1940, am considerat că devenisem destul de bun ca să trec la alt nivel, aşa că am încătărămat piei de alpinism pe cele două schiuri şi am urcat spre vârful muntelui. În vale, primăvara începuse deja, iar verdele proaspăt al pajiştilor contrasta evident cu zona de zăpadă albă de deasupra, care strălucea în soare. Plin de nerăbdare, am lăsat valea în urmă, urcând spre crestele înzăpezite. După ce am apreciat că zăpada era suficient de groasă, mi-am pus schiurile cu piei şi am început ascensiunea grea, pas cu pas, pe traseul deja existent.

Pentru mine urcarea aceea, deşi dificilă, a fost incitantă: eram învăluit de o tăcere paşnică, iar zăpada scânteia sub cerul albastru strălucitor. Nu mai vorbesc de faptul că, urcând constant, la fiecare metru parcurs beneficiam de o panoramă tot mai bună a regiunii înconjurătoare. Deşi eram încântat de progresele înregistrate la schi, nu mă simţeam totuşi suficient de încrezător că voi putea coborî chiar din vârf, aşa că m-am oprit pe umărul muntelui. Am desfăcut benzile de piele de pe tălpile schiurilor (pe atunci nu existau legături cu arici), mi-am înfipt schiurile în zăpadă ca să mă aşez pe ele şi am înfulecat gustarea adusă în rucsac. Tocmai când voiam să muşc din pâinea unsă cu miere artificială, mi s-au alăturat un tânăr şi prietena lui. În mod evident, urcaseră în urma mea. Nici ei nu doreau să ajungă în vârf, au preferat să stea de vorbă cu mine, folosind apelativul "du", care era un mod familiar de conversaţie pe munte.

Toţi eram profund impresionaţi, ba chiar emoţionaţi, de frumuseţea înconjurătoare. Era anul 1940 şi, pe atunci, regiunea nu era tulburată de circul actual de pe pârtiile de schi, iar în dimineaţa aceea, doar noi trei ajunseserăm sus pe pantă, astfel că ne simţeam una cu natura.

Oricât ne-am fi dorit să rămânem în locul acela idilic şi să ne bucurăm de razele calde ale soarelui, trebuia să începem coborârea.

La început am schiat prin zăpada afânată şi încântătoare, dar când traversam Hochalm, zăpada devenise mai întărită şi aderentă, pentru ca, înainte de Kreuzeck, să se transforme într-o zloată topită şi neplăcută, aşa că a trebuit să abandonez cristianele elegante şi să recurg la folosirea fundului, deoarece schiurile nu mai făceau faţă. Am sfârşit cu nasul în zăpadă şi amuzându-mă împreună cu ceilalţi doi tineri de cât de nepriceput eram, de fapt, ca schior. Mi-a luat destul timp să mă ridic din nou pe schiuri.
- Oricine poate să schieze pe zăpadă bună, mi-a strigat Konrad din locul unde se afla, puţin mai jos. Cu siguranţă, vei mai păţi aşa ceva de multe ori.
- Nu contează, eu tot mă distrez! Haideţi mai departe, să-I dăm drumul, chiar dacă va fi şi mai greu.

După ce am ajuns în siguranţă la poalele muntelui, ne-am pus schiurile pe umeri şi am trecut pe lângă nişte lunci superbe, presărate deja de toporaşi. Ajuns la Danielstrasse, am exclamat:
- Dacă aş şti să cânt iodlere, cred aş cânta unul în cinstea acestei zile şi a primei mele coborâri cu schiurile de pe munte, pe care n-o voi uita niciodată!

Prietena lui Konrad a comentat cu un zâmbet larg:
- Ia uitaţi-vă aici, oameni buni, prietenul nostru din Germania de Nord vrea acum să-nveţe să cânte iodlere! Lothar, dacă mai continui aşa, te vei transforma într-un adevărat localnic din Garmisch!

Deşi eram epuizat în seara aceea, am simţit totuşi dorinţa să ies la dans. Îi promisesem prietenei mele Kathi, care era ceva mai tânără, că vom merge la hanul Ettaler Mandl. De acum simţeam că prind rădăcini şi că locul acesta era căminul meu, deşi venisem în Valea Loisach doar ca simplă calfă.

Apoi, bineînţeles, s-a produs inevitabilul. În marţea care a urmat excursiei mele pe munte, poştaşul mi-a adus scrisoarea de convocare la Serviciul de Muncă al Reichului. Pe 15 mai 1940 urma să mă prezint la tabăra de muncă RAD Hochbrück, de lângă Schleissheim, în apropiere de München. Întâmplător, firma mea trebuia în aceeaşi zi să înceapă proiectul destul de amplu al reamenajării unei cazărmi din Mittenwald, pe care şeful meu reuşise să-l obţină, aşa că a trebuit să-l informez cu blândeţe despre schimbarea de planuri.

El s-a enervat însă şi, întorcându-se spre mine, a strigat furios:
- Lothar, situaţia asta pur şi simplu nu mai poate continua aşa! Imediat ce termin să-l învăţ pe un tânăr tot ce ştiu, îmi este şterpelit de sub nas. La urma urmelor, munca noastră în cazărmile acelea nu-i importantă şi ea pentru război? Nu contează deloc? Nu voi putea continua doar cu muncitori bătrâni. De ce nu le este clar că tu poţi realiza mai multe pentru poporul nostru dacă vei lucra pentru mine aici decât în RAD? Cu siguranţă RAD şi convocarea militară se pot descurca şi fără tine, în vreme ce eu voi rămâne aici cu nişte ajutoare obosite! Nu, este inacceptabil! Cu siguranţă, voi putea să te declar "scutit" pentru că eşti un muncitor serios şi truditor. Am prieteni sus-puşi şi voi apela la ei, fiindcă îmi vor susţine cu siguranţă cererea. Sunt sigur că se poate rezolva!

Eu însă eram tânăr şi aventuros şi de aceea i-am refuzat oferta. De asemenea, mă simţeam obligat să ascult chemarea patriei mele. În general, nu mă deranjau apelativele, dar în niciun caz nu doream să fiu arătat cu degetul fiindcă fugisem de recrutare. Şi oricum, după cum stătea situaţia, obţinusem victorii după victorii, veştile bune curgeau întruna de pe front şi doream să fac parte din istoria glorioasă a Wehrmacht-ului. N-aş fi putut bănui niciodată că gloria aceea avea să fie ceva trecător şi nu mi-aş fi putut imagina nicio data ce orori sinistre mă aşteptau.

Cunoşti un doctor bun?

 

Dr. Mircea Pavel
Cunoşti un doctor bun?
Editura Vremea, 2020
 
 

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Fragmente
 
 Trecutul

De la o vreme mă întorc tot mai des cu gândul la trecut. Mai demult, cuvântul trecut nu-mi spunea mare lucru. Trecutul meu măsura pe atunci prea puţin. Cu anii, el a crescut pe nesimţite şi a ajuns să reprezinte cea mai mare parte din viaţa mea. El ascunde multe momente care m-au marcat. Acum, pe lângă bucuria pe care o simt când cumpăr o carte şi mă apuc s-o citesc, a mai apărut una: să scormonesc îndelung prin trecutul meu. Din anii pe care i-am lăsat în urmă, s-au adunat teancuri de amintiri. Le răsfoiesc aşa cum aş răsfoi o carte pe care am mai citit-o. Şi constat că şi o carte citită o poţi reciti, după trecerea anilor, cu acelaşi interes şi cu aceeaşi emoţie. Întorc din nou, pe toate feţele, momentele cruciale încercând să aflu de ce pe unele dintre ele le-am trecut cu bine, iar pe altele nu. Ajung la aceeaşi concluzie: Chaplin a avut dreptate când a spus: "Ce păcat că la răscrucile vieţii noastre nu ne aşteaptă niciodată o călăuză."

Adolescenţa mea în comunism

Era prin 1954 când un grup de 20 de elevi selectaţi din cele trei clase a unsprezecea ale Liceului Gheorghe Lazăr din Sibiu urma să fim primiţi în UTM (Uniunea Tineretului Muncitor). Făceam şi eu parte dintre ei. Selecţia fusese făcută, cu câteva luni în urmă, la sfârşitul precedentului an de învăţământ de către câţiva activişti de partid de la Comitetul Orăşenesc împreună cu diriginţii celor trei clase. Criteriile fuseseră: originea socială, nota la purtare şi, în ultimul rând, rezultatele la învăţătură. Se ştia că, dacă primele două criterii corespundeau, al treilea nu mai juca nici un rol. O sală de clasă fusese pavoazată corespunzător cu lozinci şi portretele membrilor Comitetului Central al Partidului, în număr de şapte, în frunte cu Gheorghiu Dej, conducătorul partidului şi statului la acea vreme. Catedra fusese acoperită cu o faţă de masă roşie iar pe ea fuseseră aşezate două ghivece cu flori. O comisie compusă din trei activişti de partid luase loc la masa respectivă. Aşteptam emoţionaţi, în picioare pe culoar să fim chemaţi pe rând în faţa comisiei. Depuseserăm cu o lună înainte, la Comitetul Orăşenesc de Partid, formularele de adeziune completate şi semnate. Nu mai ţin minte în ce ordine am fost chemaţi. Ţin minte doar că eu am fost printre ultimii. Când primul candidat a ieşit după circa 5 minute, ne-am înghesuit curioşi în jurul lui, dorind să ştim ce întrebări i s-au pus.
"Păi, m-au întrebat că ce lucrează părinţii, că dacă sunt membri de partid, că dacă am rude la ţară şi că dacă sunt colectivişti, şi la urmă m-au întrebat că de ce vreau eu să intru în UTM?"

Până la ultima întrebare nu era nimic neaşteptat. Dar această ultima ne-a cam pus pe gânduri. Am întrebat curioşi:
- Şi ce-ai răspuns tu la asta din urmă?
- Păi, le-am spus chestia aia cu cărămida.
- Cu cărămida? Care cărămidă?
- Păi, mi-a spus-o şi mie unul care a intrat anul trecut în UTM. Trebuie să spui aşa: "Vreau să intru în UTM ca să pot pune şi eu o cărămidă la construcţia socialismului în Republica Populară Română". L-am privit neîncrezători. Cum însă nici unuia dintre noi nu ne-ar fi dat prin cap un răspuns mai bun, ne-am gândit să răspundem şi noi în acest fel acelei întrebări absurde.
 
Am constatat mai târziu că absolut toţi răspunseserăm exact cu aceleaşi cuvinte. Ceea ce m-a mirat a fost faptul că niciunul dintre membrii comisiei n-a avut nimic de obiectat la acel răspuns stereotip, sunând mai degrabă a glumă proastă, dacă nu chiar a bătaie de joc. Ţin minte chiar că după rostirea acelui răspuns, câteva clipe, mie mi-a fost puţin teamă până ce membrii comisiei au dat, în fine, aprobator din cap şi mi-au permis să plec. Ceea ce rosteam noi în faţa acelei comisii era o lozincă inventată de analfabeţii partidului. Cine ar fi avut curajul să comenteze o lozincă? Noi ne temeam de activişti, iar aceştia se temeau atât unul de altul, cât poate şi de noi. Trăiam începuturile limbii de lemn.
 
Aceasta consta din cuvinte şi expresii şablon, fabricate de ideologii partidului, pe care, dacă le foloseai, indiferent în ce împrejurare, puteai fi sigur că nimeni nu le va comenta. Mai mult decât atât, te legitimau ca om de încredere al regimului.
 
Un an mai târziu aveau loc în ţară alegeri generale. Se alegeau deputaţii în Marea Adunare Naţională (parlamentul de atunci).
 
Câteva echipe de UTM-işti primiseră sarcina să patruleze pe străzi în noaptea premergătoare zilei alegerilor.
 
Făceam şi eu parte dintr-o asemenea echipă. Ce rost avea această patrulare, nu ştia nimeni. Nu ne preocupa însă pe atunci această întrebare.
 
Era toamnă târziu. Spre miezul nopţii se pusese ceaţă şi se făcuse frig. Veselia cu care începuserăm "patrularea", veselie care se explica doar prin aceea că ni se dădea ocazia să petrecem o noapte întreagă în gaşcă, lipsind motivat de acasă, începea încet să se risipească. Terminaserăm toate poveştile, somnul ne cam dădea târcoale, iar frigul ne pătrundea tot mai adânc prin canadienele noastre subţiri de doc. Timpul rămas până la şapte dimineaţă, ora la care trebuia să ne încheiem "misiunea", trecea tot mai greu. Se făcuse 4 dimineaţa.
 
Atunci, unui coleg care purtase tot timpul cu el un băţ de vreo doi metri, gândit ca mijloc de apărare împotriva câinilor, i-a venit pe neaşteptate ideea să bată cu el în geamul unei case. Când fereastra respectivă s-a luminat, primul gând care ne-a venit nouă, celorlalţi, a fost s-o luăm la fugă. Geamul s-a deschis şi a apărut un bărbat în pijama, cu părul în dezordine şi ochii cârpiţi de somn. Înainte ca el să apuce să ne înjure sau să ne ameninţe că va chema miliţia (poliţia), aşa cum ne aşteptam, omul nostru cu băţul i s-a adresat pe un ton grav:
- Sculaţi-vă, dragi tovarăşi, şi pregătiţi-vă pentru alegeri!

Omul de la fereastră a rămas câteva clipe mut, nesigur, după care a închis fereastra la loc fără să scoată niciun cuvânt.

Se pare că întâmplarea l-a încurajat pe colegul nostru, încât s-a decis s-o repete. De la cea de a doua casă n-am mai dat să fugim. Am rămas pe loc în grup compact, aşa cum o făceam în copilărie când ne pregăteam să începem a colinda la câte o casă. Am ascultam cu feţe grave apelul, mereu acelaşi, rostit de colegul cu băţul. Plecam apoi mai departe, şi când acesta socotea că a lăsat o distanţă convenabilă de la ultima casă, repeta întocmai sceneta. Am mai trezit începând din acel moment încă aproximativ 15 familii, având grijă să schimbăm mereu strada. N-am auzit în tot acel timp niciun protest, nicio ameninţare, nicio înjurătură. Acea frază magică paraliza şi amuţea pe loc pe toţi cei ce apăreau la ferestre:
Sculaţi dragi tovarăşi şi pregătiţi-vă pentru alegeri!

Reacţia lor consta doar dintr-o tăcere speriată, nedumerită şi o închidere cuminte a ferestrei. Şi asta, într-o duminică rece de toamnă la 4 dimineaţa, într-o zi în care urma să aibă loc o farsă electorală care oricum nu interesa pe nimeni. O glumă mai proastă nu ne putea da prin cap.

Până la ora şapte nici n-am mai simţit cum a trecut timpul. Nu ne-a mai fost nici frig şi nici somn. Ne prinseserăm într-un joc care ne distra şi în care se amestecau prostia cu plăcerea perversă inspirată din realitatea pe care o trăiam. Încercam să ne jucăm şi noi cu teama oamenilor. Ne simţeam invulnerabili. Nu realizam faptul că în acea noapte trăiam ceva periculos. Găsiserăm metoda prin care poţi aduce oamenii la tăcere după bunul plac. Numele acesteia era teroarea, iar noi, luând exemplul celor ce ne conduceau, ne luaserăm singuri dreptul de a o folosi timp de o noapte. Era o senzaţie nouă care ne plăcea.

La ora şapte am semnat toţi patru în registrul de la Comitetul Orăşenesc de Partid, sub menţiunea şablon din acea vreme: "Raportăm că în timpul serviciului nostru, nu s-a întâmplat nimic deosebit." În acel an, cancelarul de atunci al Germaniei, Konrad Adenauer spunea într-un discurs ţinut la Berlin cu ocazia întoarcerii dintr-o vizită în Uniunea Sovietică unde obţinuse ca o sută de mii de prizonieri germani să se poată repatria: "noi, oamenii, trăim cu toţii sub acelaşi cer, nu avem însă toţi şi acelaşi orizont". Am revăzut acest discurs de curând într-un film documentar-istoric şi mă întrebam: câţi dintre noi or fi înţeles atunci ce a vrut să spună?

Iosif Stalin nu mai este

În Martie 1953, când a murit Stalin, eram în clasa a zecea de liceu şi eram la cursuri când, într-o recreaţie, ne-a adus un pedagog această veste. La rândul său, acesta o aflase de la un profesor care o auzise la radioul din cancelarie. Era o veste neaşteptată. Auziserăm că Stalin ar fi bolnav, dar nu pe moarte. Ne întrebam ce se va întâmpla acum? Profesorii care au intrat la orele urmând aflării acestei veşti n-au scos nicio vorbă în legătură cu ea, lăsând impresia că nu ştiu nimic, de teamă probabil să nu facă sau să spună ceva greşit. Era un moment dificil. Un singur profesor a făcut excepţie: profesorul de limba rusă. Acesta, după ce a intrat în clasă, s-a oprit în picioare lângă catedră şi a rămas câteva clipe tăcut, privind în jos. Apoi, cu noi stând în picioare preţ de încă vreo două minute, a rostit cu glas stins, copleşit de durere: "Iosif Stalin nu mai este!".

Ne-a spus după aceea să ne aşezăm. El a mai rămas însă câteva momente aşa, în picioare, părând că îşi stăpâneşte cu greu plânsul. S-a aşezat apoi la catedră, a scos din servietă o carte şi ne-a citit cu un glas stăpânit de emoţie un text în limba rusă, conţinând ceva despre viaţa marelui dispărut. După mai puţin de un sfert de oră şi-a luat lucrurile şi a părăsit clasa în linişte, la fel de tulburat precum venise. Noi am mai rămas la locurile noastre câteva minute, neştiind ce să facem. Când ne-am dat seama că el nu se va mai întoarce la oră, după multe discuţii, am vrut mai întâi să ieşim în curte să ne bucurăm de o pauză mai lungă, dar am hotărât totuşi să ne petrecem timpul rămas în clasă. Ieşind pe culoar am fi deranjat cu gălăgia noastră toate celelalte clase. Câţiva au început, ducându-se la catedră, să-l imite pe profesor, maimuţărindu-se şi făcându-se că plâng. Cu o batistă ţinută la gură, repetau printre suspine:
"Iosif Stalin nu mai este!"

Despre profesorul nostru de limba rusă, un om trecut de 60 de ani, ştiam puţine lucruri. În 1946 se introdusese limba rusă în toate şcolile din ţară. Găsirea unui număr atât de mare de profesori de limba rusă ar fi fost o problemă de nerezolvat. În acelaşi an s-a înfiinţat la Bucureşti "Institutul Maxim Gorki" destinat formării de profesori de limba rusă, foarte necesari într-o ţară ocupată, de fapt, de marele vecin de la Răsărit. Până la apariţia primelor promoţii, însă, trebuia găsită o soluţie. S-a apelat atunci la persoane care declarau că ar cunoaşte limba rusă. O comisie ad-hoc purta o scurtă discuţie cu candidatul respectiv, în urma căreia decidea dacă acesta are cunoştinţele necesare pentru a ocupa postul de profesor de limba rusă. Cei ce aveau sarcina de a-i examina pe candidaţi, cunoscând nevoia mare de asemenea profesori, îşi scăzuseră exigenţa la zero, promovându-i pe toţi.

Se ştie că în vara anului 1940, prin pactul încheiat între Germania şi Uniunea Sovietică, ţara noastră fusese obligată să cedeze Uniunii Sovietice ţinutul Basarabiei. Pe lângă armata română şi funcţionarii administraţiei locale care au revenit în ţară, s-au refugiat atunci din Basarabia şi câteva zeci de mii de basarabeni. Ei se temeau că, rămânând, vor fi deportaţi în lagărele din Siberia. Acest lucru avea să se şi întâmple cu cei ce n-au avut curajul să plece. Câteva zeci de familii de basarabeni care veniseră atunci în România au ajuns şi în Sibiu. Profesorul nostru de limba rusă, despre care vorbeam mai sus, aparţinea uneia dintre aceste familii. Născut fiind acolo "se descurca în limba rusă", îndeplinindu-şi acum mulţumitor rolul de profesor pentru această limbă. De fapt, nici un profesor de limba rusă din acea perioadă n-ar fi putut fi mai bun.

Ceea ce n-am înţeles, este următorul lucru: cum poate un om care în 1940 fuge din Basarabia ca să scape de lagărele lui Stalin, în condiţiile dramatice care se cunosc, ca după numai câţiva ani în România, unde-şi găsise adăpost şi siguranţă, să plângă la auzul morţii lui Stalin? Acest caz mă face să-mi amintesc de o glumă care circula pe timpul lui Ceauşescu: grănicerii români de pe Prut prind un bărbat care încerca să treacă fraudulos frontiera spre Rusia. Telefonează comandantului lor, întrebându-l ce să facă cu acesta. Răspunsul primit: "Internaţi-l la balamuc, că şi-a pierdut minţile!".

În acea zi de Martie 1953, dată marcată puternic de vestea morţii lui Stalin, noi elevii ne aşteptam să fim adunaţi într-o sală unde directorul să ne ţină un discurs în legătură cu tristul eveniment. N-a fost aşa. Probabil că instrucţiunile de la centru întârziaseră. Autorităţile comuniste de la Bucureşti fuseseră luate prin surprindere şi nu se dezmeticiseră încă din şocul neaşteptatei veşti.

Spre seară au apărut ediţiile speciale ale ziarelor cu portretul lui Stalin pe prima pagină în chenar lat, negru. Radioul şi-a adaptat programul, umplându-l în întregime cu marşuri funebre şi reportaje de la mitingurile de doliu organizate în mare grabă. Pe fondul acestei "mari tristeţi" au apărut (cum s-ar fi putut altfel?), chiar de a doua zi, şi bancurile. La vremea respectivă, alimentele de bază, dar şi multe articole de îmbrăcăminte, fiind raţionalizate, se distribuiau pe cartelă. Pe bonurile din cartelă erau înscrise articolele ce puteau fi cumpărate. În fiecare cartelă mai existau însă şi câteva bonuri cu menţiunea: "diverse". Acestea puteau fi folosite la cumpărarea unor articole care nu făceau parte din categoriile obişnuite, dar care se găseau mai rar, apărând în magazine cu anumite ocazii în stoc limitat. În situaţiile respective puteai citi pe uşa magazinului un aviz scris de mână anunţând: "Distribuim şosete pentru femei pe bonul diverse".

Gluma care apăruse chiar a doua zi după moartea lui Stalin suna aşa:
"S-a anunţat la radio că pe bonul diverse din cartelă, se dau de azi gratis lumânări şi colivă."