Scripturile gnostice de la Nag Hammadi

 

Elaine Pagels
Scripturile gnostice de la Nag Hammadi
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Walter Fotescu

Citiţi introducerea acestei cărţi.

***** 
Capitolul I

Controversa asupra învierii lui Hristos, eveniment istoric sau simbol?

"Iisus Hristos s-a ridicat din mormânt". Cu această proclamaţie a început Biserica creştină. Acesta ar putea fi elementul fundamental al credinţei creştine; cu siguranţă că este cel mai radical. Alte religii celebrează cicluri ale naşterii şi ale morţii: creştinismul insistă asupra faptului că, într-un moment istoric unic, ciclul s-a inversat, şi un om mort a revenit la viaţă! Pentru adepţii lui Iisus acesta a fost punctul de cotitură în istoria lumii, semnul apropierii sfârşitului ei. De atunci creştinii ortodocşi au mărturisit în crez că Iisus din Nazaret, "răstignit, mort şi îngropat", a înviat "a treia zi". Azi mulţi recită acest crez fără să se gândească la ce spun, şi cu atât mai puţin crezând în el. Recent, o serie de pastori, teologi şi savanţi au contestat viziunea literală a Învierii. Pentru a justifica această doctrină, ei au subliniat atracţia psihologică pe care o exercită asupra temerilor şi a speranţelor noastre cele mai profunde; pentru a o explica, ei oferă interpretări simbolice. Dar mare parte din tradiţia timpurie insistă literal că un om - Iisus - a revenit la viaţă. Ce face ca aceste relatări creştine să fie extraordinare nu este pretenţia că prietenii săi l-au "văzut" pe Iisus după moartea sa - poveştile cu fantome, halucinaţiile şi viziunile erau şi mai răspândite atunci decât acum -, ci faptul că au văzut o fiinţă omenească reală. La început, potrivit lui Luca, discipolii înşişi, în uluirea şi spaima resimţită la apariţia lui Iisus printre ei, au presupus că îi văd fantoma. Dar Iisus i-a provocat: "Pipăiţi-mă şi vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu". Cum ucenicii rămâneau neîncrezători, el a cerut ceva de mâncare şi, sub privirile lor uimite, a mâncat o bucată de peşte fript. Ideea este clară: nicio fantomă nu ar putea face aşa ceva.

Dacă ei ar fi spus că spiritul lui Iisus continuă să trăiască, supravieţuind morţii trupeşti, contemporanii ar fi putut considera povestea verosimilă. Cu cinci sute de ani înainte, discipolii lui Socrate au pretins că sufletul învăţătorului lor este nemuritor. Dar ce spuneau creştinii era diferit şi, în termeni obişnuiţi, cu totul neplauzibil. Finalitatea morţii, care dintotdeauna fusese o parte a experienţei omeneşti, era transformată. Petru îl pune în opoziţie pe regele David, care a murit şi a fost îngropat şi al cărui mormânt era bine-cunoscut, cu Iisus, care, deşi ucis, s-a ridicat din mormânt, "pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea", adică de moarte. Luca spune că Petru a exclus interpretarea metaforică a evenimentului la care a fost martor: "[Noi] am mâncat şi am băut împreună cu El, după ce a înviat din morţi".

Tertullian, un scriitor cu un talent strălucit (aprox. 190 d.Hr.), vorbind în numele majorităţii, defineşte poziţia ortodoxă: aşa cum Hristos s-a ridicat trupeşte din mormânt, fiecare credincios trebuie să aştepte învierea trupului. El nu lasă loc pentru îndoială, căci nu vorbeşte, spune el, despre nemurirea sufletului: "Mântuirea sufletului cred că nu are nevoie de discuţii, căci aproape toţi ereticii, oricare ar fi forma sub care o acceptă, cel puţin nu o neagă". Înviat este "acest trup, îmbibat cu sânge, clădit din oase, împânzit cu nervi, împletit cu vene, (un trup) care... a fost născut şi... moare, neîndoielnic omenesc". Tertullian se aşteaptă ca ideea suferinţei, morţii şi învierii lui Hristos să-i şocheze pe cititorii săi; el insistă că "ea trebuie crezută, fiindcă este absurdă!

Totuşi, unii creştini - cei pe care el îi numeşte eretici - nu sunt de acord. Fără să nege Învierea, ei resping interpretarea literală; unii o găsesc "extrem de revoltătoare, respingătoare şi imposibilă". Creştinii gnostici interpretează Învierea în diverse moduri. Unii spun că persoana care are experienţa învierii nu îl întâlneşte pe Iisus revenit fizic la viaţă; mai degrabă, el se întâlneşte cu Hristos la un nivel spiritual. Aceasta se poate întâmpla în vise, transe extatice, viziuni sau în momente de iluminare spirituală. Dar ortodocşii condamnă toate aceste interpretări; Tertullian declară că oricine neagă Învierea trupului este eretic, nu creştin.

De ce adoptă tradiţia ortodoxă viziunea literală a Învierii? Problema devine şi mai complicată dacă examinăm ce spune Noul Testament în această privinţă. Unele relatări, precum povestea pe care am reprodus-o după Luca, spun cum Iisus se arată discipolilor săi sub forma cunoscută de ei din viaţa sa pământească; el mănâncă împreună cu ei şi îi îndeamnă să-l atingă, pentru a dovedi că "nu este o fantomă". Ioan spune o poveste similară. Toma declară că el nu va crede că Iisus s-a ridicat cu adevărat din mormânt până ce nu va putea el însuşi să-l vadă şi să-l atingă. Când apare, Iisus îi spune lui Toma: "Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios". Dar alte povestiri, suprapuse în mod direct acestora, sugerează concepţii diferite despre Înviere. Luca şi Marcu sugerează amândoi că Iisus a apărut "într-alt chip" - nu în forma sa pământească de mai înainte - celor doi discipoli care mergeau pe drumul către Emmaus. Luca spune că discipolii, adânc tulburaţi de moartea lui Iisus, au vorbit cu străinul, după câte se pare timp de mai multe ore. Ei l-au invitat la cină; când s-a aşezat alături de ei să binecuvânteze pâinea, l-au recunoscut dintr-odată ca fiind Iisus. În acea clipă "El S-a făcut nevăzut dinaintea lor". Ioan, de asemenea, plasează imediat înaintea povestirii lui "Toma necredinciosul" o alta, de natură complet diferită: Maria Magdalena, jelindu-l pe Iisus lângă mormântul acestuia, vede un om despre care crede că este grădinarul. Când el îi rosteşte numele, femeia recunoaşte imediat prezenţa lui Iisus, dar el îi porunceşte să nu-l atingă.

Prin urmare, dacă unele dintre poveştile Noului Testament insistă pe viziunea literală a Învierii, altele duc ele însele la interpretări diferite. S-ar putea sugera că anumite persoane, în momente de mare tensiune emoţională, au avut brusc experienţa prezenţei lui Iisus. Experienţa lui Pavel poate fi tălmăcită în felul acesta. În timp ce călătorea pe drumul spre Damasc, cu intenţia de a-i aresta pe creştini, "deodată a strălucit o lumină din cer în jurul lui. El a căzut la pământ", auzind vocea lui Iisus care îl mustra pentru plănuita persecuţie. O anumită versiune a povestii spune că "Oamenii care-l însoţeau au rămas încremeniţi; auzeau în adevăr glasul, dar nu vedeau pe nimeni"; o alta afirmă exact contrariul (aşa cum povesteşte Luca, Pavel a spus că "Cei ce erau cu mine au văzut bine lumina şi s-au înfricoşat; dar n-au auzit glasul Celui ce vorbea".). Bineînţeles că, mai târziu, Pavel însuşi a apărat învăţătura despre Înviere ca fiind fundamentală pentru credinţa creştină. Dar, deşi discuţia sa este adesea interpretată ca argument pentru Învierea corporală, el concluzionează cu urmatoarele cuvinte: "Ce spun eu, fraţilor, este că nu poate carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu şi că putrezirea [altfel spus, corpul muritor] nu poate moşteni neputrezirea". Pavel descrie Învierea ca pe "un mister", transformarea de la existenţa fizică la cea spirituală.

Dacă relatările din Noul Testament suportă o diversitate de interpretări, de ce au insistat creştinii ortodocşi din secolul al II-lea pe o viziune literală a Învierii şi le-au respins pe toate celelalte drept eretice? Sugestia mea este că nu putem răspunde la această întrebare atât timp cât considerăm doctrina numai în termenii conţinutului ei religios. Dar, dacă examinăm efectul ei practic asupra mişcării creştine, vedem, în mod paradoxal, că doctrina învierii corporale îndeplineşte, de asemenea, o funcţie politică esenţială: ea legitimează autoritatea anumitor oameni care pretind să exercite conducerea exclusivă a Bisericilor ca succesori ai apostolului Petru. Din secolul al II-lea, doctrina a servit la validarea succesiunii apostolice a episcopilor, baza autorităţii papale până în ziua de azi. Creştinii gnostici, care interpretau Învierea în alte moduri, aveau o mai redusă pretenţie la autoritate: când pretind întâietatea faţă de ortodocşi, sunt denunţaţi ca fiind eretici.

Această autoritate politică şi religioasă a cunoscut o dezvoltare întru totul remarcabilă. Aşa cum am menţionat, diverse forme de creştinism au înflorit în primii ani ai mişcării creştine. Sute de învăţători rivali pretindeau fiecare că predau "adevărata doctrină a lui Iisus", denunţându-se unul pe altul ca fiind impostori. Creştinii din Bisericile răspândite din Asia Mică până în Grecia, Ierusalim şi Roma s-au despărţit în facţiuni care se certau pentru conducerea Bisericii. Cu toţii pretindeau că reprezintă "tradiţia autentică".

Cum puteau creştinii să soluţioneze astfel de pretenţii contradictorii? Iisus însuşi era singura autoritate recunoscută de toţi. Chiar în timpul vieţii sale, în măruntele grupuri care străbăteau Palestina împreună cu el, nimeni nu a contestat şi nimeni nu s-a opus autorităţii lui Iisus. Conducător independent şi dogmatic, Iisus a condamnat astfel de tendinţe în rândul adepţilor săi. Marcu relatează că, atunci când Iacob şi Ioan au venit la el în particular ca să-i ceară poziţii privilegiate în administraţia sa, el s-a pronunţat cu asprime împotriva ambiţiei lor:

Ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele, şi mai-marii lor le poruncesc cu stăpânire. Dar între voi să nu fie aşa. Ci oricare ar vrea să fie mai-mare între voi să fie slujitorul vostru; şi oricare ar vrea să fie cel dintâi între voi să fie robul tuturor.

După execuţia lui Iisus, adepţii săi s-au risipit, copleşiţi de durere şi înfricoşaţi pentru propria lor viaţă. Mulţi au admis că duşmanii lor aveau dreptate: mişcarea murise odată cu învăţătorul lor. Dintr-odată, veşti uimitoare electrizează grupul. Luca spune că ei au aflat că "a înviat Domnul cu adevărat şi s-a arătat lui Simon [Petru]!" Ce i-a spus el lui Petru? Relatarea lui Luca a sugerat creştinilor din generaţiile ulterioare că l-a numit pe Petru ca succesor, delegându-i conducerea. Matei spune că încă din timpul vieţii Iisus a hotărât că Petru, "piatra", urma să fie temelia viitoarei instituţii. Singur Ioan pretinde că redă spusele lui Hristos cel Înviat: el i-a zis lui Petru că trebuia să ia locul lui Iisus ca "păstor" al turmei.

Indiferent de adevărul acestei afirmaţii, nu o putem nici verifica, nici respinge doar pe temeiuri istorice. Nu dispunem decât de mărturii indirecte, de la credincioşi care o susţin şi de la sceptici care o neagă. Dar ceea ce cunoaştem ca fapt istoric este că anumiţi discipoli - mai cu seamă Petru - au pretins că Învierea s-a produs. Mai important, cunoaştem rezultatul: la scurt timp după moartea lui Iisus, Petru şi-a asumat răspunderea grupului în calitate de conducător şi purtător de cuvânt al său. Potrivit lui Ioan, el primise autoritatea de la singura sursă recunoscută de grup: de la Iisus însuşi, care acum vorbea de dincolo de mormânt.

Ce legătură exista între grupul adunat în jurul lui Iisus şi organizaţia universală care la 170 de ani după moartea sa evoluase într-o ierarhie întreită, de episcopi, preoţi şi diaconi? Creştinii din generaţiile de mai târziu susţineau pretenţia revenirii la viaţă a lui Iisus! Savantul german Hans von Campenhausen spune că, deoarece "Petru a fost primul căruia Iisus i s-a arătat după Înviere", el a devenit primul conducător al comunităţii creştine. Putem pune la îndoială afirmaţia lui Campenhausen pe baza dovezilor din Noul Testament: evangheliile lui Marcu şi Ioan o numesc pe Maria Magdalena, nu pe Petru, ca primul martor al Învierii. Dar Bisericile ortodoxe, care se revendică de la Petru, au susţinut tradiţia - adoptată până în prezent de catolicism şi de unele Biserici protestante - că Petru a fost "primul martor al Învierii" şi prin urmare conducătorul legitim al Bisericii. Încă din secolul al II-lea, creştinii şi-au dat seama de potenţialele consecinţe politice ale faptului de a-l fi "văzut pe Domnul Înviat": în Ierusalim, unde Iacob, fratele lui Iisus, concura cu succes la autoritatea lui Petru, o tradiţie susţinea că Iacob, nu Petru (şi cu siguranţă nu Maria Magdalena), a fost "primul martor al Învierii".

Mărturiile din Noul Testament indică faptul că Iisus li s-a arătat multor altora în afară de Petru - Pavel spune că odată el s-a arătat la cinci sute de oameni simultan. Dar, începând din secolul al II-lea, Bisericile ortodoxe au elaborat concepţia potrivit căreia numai anumite apariţii de după Înviere au conferit cu adevărat autoritate acelora care le-au fost martori. Este vorba despre apariţiile lui Iisus în faţa lui Petru şi a "celor unsprezece" (discipolii, mai puţin Iuda Iscariotul, care-l trădase pe Iisus şi s-a sinucis). Ortodocşii au pus accent pe relatarea din Matei, care spune cum Iisus cel Înviat i-a anunţat pe "cei unsprezece" că autoritatea sa a atins de acum proporţii cosmice: "Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ". Luca, de asemenea, arată că, deşi mulţi alţii l-au cunoscut pe Iisus şi au fost chiar martorii Învierii sale, numai "cei unsprezece" au avut poziţia de martori oficiali - devenind astfel conducători oficiali ai întregii comunităţi. Luca povesteşte că Petru, acţionând ca purtător de cuvânt al grupului, a propus ideea că, întrucât Iuda Iscariotul trădase, trebuia ca un al doisprezecelea om să-i "ia slujba" acum vacantă, refăcând grupul "celor doisprezece". Dar pentru a primi o parte din autoritatea discipolilor, Petru a declarat că el trebuie să fie

dintre cei ce ne-au însoţit în toată vremea în care a trăit Domnul Iisus între noi, cu începere de la botezul lui Ioan până în ziua când S-a înălţat El de la noi, să fie rânduit, unul care să ne însoţească drept martor al Învierii Lui.

Matei, care îndeplinea aceste condiţii, a fost ales şi "numărat împreună cu cei unsprezece apostoli".

Patruzeci de zile mai târziu, după ce a încheiat transferul puterii, Domnul Înviat şi-a retras brusc prezenţa corporală dintre ei şi s-a înălţat la cer sub privirile lor uluite. Luca, povestind întâmplarea, o consideră un eveniment memorabil. De acum înainte, cât va mai dura lumea, nimeni nu va mai avea parte de prezenţa reală a lui Hristos precum cei doisprezece discipoli în timpul vieţii sale şi patruzeci de zile după moartea sa. După acel moment, aşa cum îl povesteşte Luca, alţii au putut să comunice cu Hristos doar în forme mai puţin directe. Luca admite că Ştefan a avut o viziune a lui Iisus "stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu"; că Pavel l-a întâlnit prima oară pe Iisus într-o viziune impresionantă, iar mai târziu într-o transă (Luca pretinde că-i reproduce cuvintele: "După ce m-am întors la Ierusalim, pe când mă rugam în Templu, am căzut într-o răpire sufletească şi L-am văzut pe Domnul care îmi vorbea"). Cu toate acestea, din relatarea lui Luca reiese că aceste incidente nu se pot compara cu evenimentele originale atestate de Cei Doisprezece. În primul rând, ele s-au întâmplat unor persoane care nu se numărau printre Cei Doisprezece. În al doilea rând, s-au întâmplat numai după ascensiunea corporală a lui Iisus la ceruri. În al treilea rând, deşi viziunile, visele şi transele extatice manifestau urme ale prezenţei spirituale a lui Hristos, experienţa Celor Doisprezece era complet diferită. Doar ei, cunoscându-l pe Iisus în tot timpul vieţii sale, puteau depune mărturie despre acele unice evenimente pe care le-au cunoscut nemijlocit şi despre învierea cuiva care a murit şi a revenit pe de-a-ntregul, fizic, printre ei.

Orice am crede despre istoricitatea relatării ortodoxe, îi putem admira ingeniozitatea. Căci această teorie - anume că întreaga autoritate derivă de la o anumită experienţă a apostolilor privitoare la Hristos cel Înviat, o experienţă încheiată acum pentru totdeauna - poartă implicaţii enorme pentru structura politică a comunităţii. În primul rând, aşa cum a arătat savantul german Karl Holl, ea restrânge cercul conducător la un mic grup de persoane, ai cărui membri deţin o poziţie de incontestabilă autoritate. În al doilea rând, ea sugerează că numai apostolii au dreptul să investească viitorii conducători care să le succeadă. Creştinii din secolul al II-lea s-au folosit de relatarea lui Luca pentru a pune temelia unei succesiuni la conducere specifică şi restrictivă pentru toate generaţiile viitoare de creştini. Orice potenţial conducător al comunităţii va trebui să-şi tragă sau să pretindă că-şi trage autoritatea de la aceiaşi apostoli. Cu toate acestea, potrivit concepţiei ortodoxe, niciunul nu poate pretinde vreodată să le egaleze autoritatea, cu atât mai puţin să o conteste. Ceea ce apostolii au trăit şi mărturisit, succesorii lor nu pot verifica, ei trebuie doar să creadă, să protejeze şi să transmită generaţiilor viitoare mărturia apostolilor.

Teoria aceasta s-a bucurat de un extraordinar succes: timp de aproape 2.000 de ani, creştin-ortodocşii au acceptat opinia conform căreia numai apostolii deţin autoritatea religioasă definitivă şi că singurii lor moştenitori legitimi sunt preoţii şi episcopii, a căror hirotonisire are la origine aceeaşi succesiune apostolică. Chiar şi astăzi papa şi-o revendică - odată cu primatul pe care îl pretinde asupra celorlalţi - de la Petru însuşi, "primul dintre apostoli", întrucât a fost "primul martor al Învierii".

Dar creştinii gnostici au respins teoria lui Luca. Unii dintre ei au numit concepţia literală despre Înviere "credinţa proştilor". Învierea, insistau ei, nu a fost un eveniment unic din trecut: în schimb, ea simbolizează felul cum poate fi trăită în actualitate prezenţa lui Hristos. Importantă nu era vederea literală, ci viziunea spirituală. Ei au arătat că mulţi dintre cei care au fost martori la evenimentele din viaţa lui Iisus au rămas orbi la semnificaţia acestora. Discipolii înşişi au înţeles adesea greşit spusele lui Iisus: cei care au anunţat revenirea fizică la viaţă a învăţătorului lor mort au confundat un adevăr spiritual cu un eveniment real. Dar adevăratul discipol se poate să nu-l fi văzut niciodată pe Iisus pământesc, fiind născut la vreme nepotrivită, cum spune Pavel despre sine însuşi. Dar incapacitatea fizică poate deveni un avantaj spiritual: astfel de persoane, precum Pavel, pot avea prima întâlnire cu Hristos la nivelul experienţei interioare.

Cum este experimentată prezenţa lui Hristos? Autorul Evangheliei Mariei, unul dintre puţinele texte gnostice descoperite înainte de Nag Hammadi, interpretează apariţiile Învierii ca viziuni avute în vise sau transe extatice. Această evanghelie gnostică aminteşte de tradiţiile consemnate de Marcu şi Ioan conform cărora Maria Magdalena a fost prima care l-a văzut pe Iisus Înviat. Ioan spune că Maria l-a văzut pe Iisus în dimineaţa Învierii sale, celorlalţi discipoli El arătându-li-se doar mai târziu, în seara aceleiaşi zile. Conform cu Evanghelia Mariei, Maria Magdalena, văzându-l pe Domnul într-o viziune, l-a întrebat: "Cum vede acela care are o viziune? [Prin mijlocirea] sufletului [sau] a spiritului?" El a răspuns că vizionarul percepe prin mijlocirea minţii. Apocalipsa lui Petru, descoperită la Nag Hammadi, povesteşte cum Petru, adâncit în transă, l-a văzut pe Hristos, care i-a explicat: "Eu sunt spiritul intelectual, plin de lumină strălucitoare". Relatările gnostice menţionează adesea cum subiecţii reacţionează la prezenţa lui Hristos cu emoţii intense: spaimă, veneraţie, suferinţă şi bucurie.

Cu toate acestea autorii gnostici nu descalifică viziunile ca fantezii sau halucinaţii. Ei respectă - chiar cinstesc - astfel de experienţe, prin care intuiţia spirituală permite pătrunderea în natura realităţii. Un învăţător gnostic, al cărui Tratat despre Înviere, o scrisoare adresată discipolului său Rheginos, a fost găsit la Nag Hammadi, spune: "Să nu consideri că Învierea este o arătare [phantasia; literal: «fantezie»]". Nu este o arătare; mai degrabă este ceva real. În schimb, continuă el, "s-ar cuveni să susţinem că lumea este o arătare, mai curând decât Învierea". Asemeni unui maestru budist, învăţătorul lui Rheginos, el însuşi anonim, continuă explicând că existenţa umană obişnuită este moarte spirituală. Dar Învierea este momentul Iluminării: "Este... revelaţia a ce există cu adevărat... şi migraţia (metabole - schimbare, tranziţie) într-o stare nouă". Oricine înţelege acest lucru capătă viaţă spirituală. Aceasta înseamnă, declară el, că poţi fi "Înviat din morţi" chiar acum: "Eşti tu - tu cel adevărat - doar putreziciune?... De ce nu-ţi examinezi propriul sine, ca să vezi că te-ai înălţat?" Un alt text de la Nag Hammadi, Evanghelia lui Filip, exprimă aceeaşi viziune, ridiculizându-i pe creştinii ignoranţi care interpretează Învierea literal. "Cei care spun că mai întâi vor muri şi apoi se vor ridica greşesc". În loc de aceasta ei trebuie "să primească Învierea cât timp sunt în viaţă". Autorul spune cu ironie că, într-un anumit sens, deci, este evident "că este necesar să Învii «în acest trup»", de vreme ce totul există în el!

Ce i-a interesat pe aceşti gnostici cu mult mai mult decât nişte evenimente din trecut atribuite lui "Iisus cel istoric" a fost posibilitatea întâlnirii lui Iisus cel Înălţat în prezent. Evanghelia Mariei ilustrează contrastul dintre punctele de vedere ortodox şi cel gnostic. Expunerea aminteşte de relatarea lui Marcu:

Iisus, după ce a Înviat, în dimineaţa zilei dintâi a săptămânii, S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena... Ea s-a dus şi a dat de ştire celor ce fuseseră împreună cu El, care plângeau şi se tânguiau. Când au auzit ei că este viu şi că a fost văzut de ea, n-au crezut-o.

În deschidere la Evanghelia Mariei, discipolii jelesc moartea lui Iisus şi sunt îngroziţi pentru propriile lor vieţi. Atunci Maria Magdalena se ridică să-i încurajeze, aducându-le aminte de prezenţa continuă a lui Iisus printre ei: "Nu plângeţi, nu fiţi mâhniţi şi nu vă îndoiţi; căci îndurarea sa va fi cu voi pe deplin şi vă va ocroti". Petru o invită pe Maria "să ne spună cuvintele Mântuitorului de care îşi aduce aminte". Dar spre surprinderea lui Petru, Maria nu povesteşte episoade din trecut: în loc de aceasta, ea lămureşte că tocmai l-a văzut pe Domnul într-o viziune primită prin mijlocirea minţii şi continuă relatând ce i-a dezvăluit el. Când Maria a încheiat,

a rămas tăcută, căci până aici îi vorbise Mântuitorul. Dar Andrei a răspuns zicându-le fraţilor: "Puteţi spune ce vreţi despre vorbele ei. Eu, unul, însă nu cred că Mântuitorul a spus asta. Căci fără doar şi poate sunt nişte învăţături tare ciudate!"

Petru este de acord cu Andrei, ridiculizând ideea că Maria l-ar fi văzut cu adevărat pe Domnul în viziunea ei. După care, continuă povestea,

Maria a plâns şi i-a spus lui Petru: "Ce crezi tu, fratele meu Petru? Crezi că am născocit eu însămi acestea în inima mea? Crezi că spun minciuni despre Mântuitor?" Levi a răspuns zicând lui Petru: "Petre, tu totdeauna ai avut o fire aprinsă... Dacă Mântuitorul a învrednicit-o, cine eşti tu să o respingi!"

În cele din urmă Maria, dezvinovăţită, se alătură celorlalţi apostoli care merg să predice. Petru, reprezentând după câte se pare poziţia ortodoxă, se întoarce cu gândul la evenimentele din trecut, neîncrezător faţă de cei care "îl văd pe Domnul" în viziuni: Maria, reprezentându-i pe gnostici, pretinde că are experienţa prezenţei sale neîntrerupte.

Aceşti gnostici au recunoscut că teoria lor, asemeni celei ortodoxe, poartă implicaţii politice. Ea sugerează că oricine "îl vede pe Domnul" în viziuni lăuntrice poate pretinde că propria sa autoritate (sau a ei) o egalează sau o depăşeşte pe a Celor Doisprezece şi a succesorilor lor. Să ne gândim la implicaţiile politice ale Evangheliei Mariei: Petru şi Andrei, reprezentându-i aici pe conducătorii grupului ortodox, o acuză pe Maria - gnostica - că doar a pretins că l-a văzut pe Domnul, cu scopul de a justifica ideile ciudate, ficţiunile şi minciunile inventate de ea şi atribuite inspiraţiei divine. Mariei îi lipseşte, din punct de vedere ortodox, acreditarea corespunzătoare pentru a conduce: ea nu este unul dintre cei "doisprezece". Dar, aşa cum Maria îl înfruntă pe Petru, gnosticii care o iau drept prototip al lor contestă autoritatea acelor preoţi şi episcopi ce se pretind succesorii lui Petru.

Ştim că învăţătorii gnostici îi provocau pe cei ortodocşi exact în acest mod. În timp ce, potrivit lor, ortodocşii se bazau numai pe învăţătura publică, ezoterică oferită de Iisus şi apostoli "celor mulţi", creştinii gnostici pretindeau să ofere, în plus, învăţătura lor secretă, cunoscută doar celor puţini. Învăţătorul şi poetul gnostic Valentinus (aprox. 140 d.Hr.) arată că, încă din timpul vieţii sale, Iisus le-a împărtăşit discipolilor săi anumite mistere, pe care le-a ţinut secrete pentru ceilalţi. Potrivit cu evanghelia neotestamentară a lui Marcu, Iisus le-a spus discipolilor:

"Vouă", le-a zis El, "v-a fost dat să cunoaşteţi taina Împărăţiei lui Dumnezeu; dar pentru cei ce sunt afară din numărul vostru, toate lucrurile sunt înfăţişate în pilde; pentru ca, măcar că privesc, să privească şi să nu vadă şi măcar că aud, să audă şi să nu înţeleagă, decât dacă se întorc la Dumnezeu şi să li se iartă păcatele".

Matei, de asemenea, relatează că, atunci când Iisus vorbea în public, o făcea numai în parabole; când discipolii l-au întrebat asupra motivului, el a răspuns: "Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele [mysteria; literal, «misterele»] Împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat". Potrivit gnosticilor, unii dintre discipoli, urmându-i instrucţiunile, au păstrat secretă învăţătura ezoterică a lui Iisus: aceasta ei au predat-o numai în particular, anumitor persoane care s-au dovedit mature din punct de vedere spiritual şi prin urmare calificate pentru "iniţierea în gnoză""", altfel spus, în cunoaşterea secretă.

Ulterior crucificării, învăţătorii gnostici pretindeau că Hristos cel Înviat continua să se arate anumitor discipoli, dezvăluindu-le, prin viziuni, perspective noi asupra misterelor divine. Pavel, referindu-se indirect, la persoana a treia, la sine însuşi, spune că a fost "ridicat până în al treilea cer - dacă am fost în trup sau fără trup, nu ştiu". Acolo, într-o transă extatică, "a auzit cuvinte care nu se pot spune şi pe care nu-i este îngăduit omului să le rostească". Prin comunicarea sa spirituală cu Hristos, Pavel a descoperit "mistere ascunse" şi "înţelepciunea secretă", pe care, explică el, le împărtăşeşte numai acelor creştini consideraţi de el "maturi", dar nu oricui. Mulţi specialişti contemporani în Biblie, ei înşişi ortodocşi, l-au urmat pe Rudolph Bultmann, care insistă că Pavel vrea, de fapt, să spună altceva în acest pasaj. Aceştia argumentează că Pavel nu pretinde să posede o tradiţie secretă; o astfel de pretenţie l-ar face să pară prea "gnostic". Recent, profesorul Robin Scroggs a adoptat poziţia contrară, arătând că Pavel spune clar că are o înţelepciune secretă. Creştinii gnostici din vremurile vechi au ajuns la aceeaşi concluzie. Valentinus, poetul gnostic care a plecat din Egipt să predea la Roma (aprox. 140 d.Hr.), pretindea chiar că a aflat el însuşi învăţătura secretă a lui Pavel de la Theudas, unul dintre discipolii acestuia.

Adepţii lui Valentinus afirmă că doar propriile lor evanghelii şi revelaţii dezvăluie acele învăţături secrete. Scrierile acestea povestesc nenumărate istorii despre Hristos cel Înviat - fiinţa spirituală pe care a reprezentat-o Iisus -, o figură care i-a fascinat cu mult mai mult decât simpla făptură omenească Iisus, obscurul rabin din Nazaret. Din acest motiv, scrierile gnostice inversează adesea tiparul evangheliilor Noului Testament. În loc să povestească viaţa lui Iisus biografic, de la naştere până la moarte, relatările gnostice încep de la celălalt capăt, cu povestiri despre Hristosul spiritual care li se arată discipolilor. Apocriful lui Ioan, de exemplu, începe cu relatarea lui Ioan despre moartea, "în mare mâhnire", a lui Iisus:

De îndată... [cerurile s-au deschis şi întreaga] creaţie [care este] sub ceruri a strălucit şi [lumea] a fost zguduită. [Mi-a fost frică şi] am văzut în lumină [un copil]... în timp ce priveam, el a devenit precum un bătrân. După care [şi-a schimbat] înfăţişarea din nou, devenind precum o slugă... Am văzut... o [imagine] cu multe forme în lumină...

În timp ce se minuna, prezenţa a vorbit:

"Ioan, Io[a]n, de ce te îndoieşti şi de ce te temi? Căci doară nu-ţi este necunoscut chipul acesta?... Nu te teme! Eu sunt cel care [este cu tine] mereu... [Am venit să te învăţ] cele ce sunt şi [cele ce au fost] şi cele ce vor [fi]... "

Scrisoarea lui Petru către Filip, descoperită tot la Nag Hammadi, relatează că, după moartea lui Iisus, discipolii se rugau pe Muntele Măslinilor când:

o mare lumină a apărut, astfel că muntele strălucea de vederea aceluia care s-a arătat. Şi o voce i-a strigat spunându-le: "Ascultaţi... Eu sunt Iisus Hristos care este cu voi pentru totdeauna".

Atunci, cum discipolii îl întrebau despre tainele universului, "o voce a ieşit din lumină" şi le-a răspuns. Înţelepciunea lui Iisus Hristos spune o poveste similară. Şi aici discipolii sunt adunaţi pe un munte după moartea lui Iisus, când "li s-a arătat Răscumpărătorul, nu în forma sa originală, ci în spiritul nevăzut. Dar apariţia sa era a unui mare înger de lumină". Răspunzând uimirii şi spaimei lor, el zâmbeşte şi se oferă să-i înveţe "secretele [mysteria; literal, «mistere»] planului sfânt" al universului şi destinul său.Însă contrastul cu viziunea ortodoxă este izbitor. Iisus nu apare aici în forma omenească obişnuită cunoscută discipolilor şi cu siguranţă nu în formă corporală. El se înfăţişează ca o prezenţă luminoasă care vorbeşte din lumină sau adoptă forme multiple. Evanghelia lui Filip reia aceeaşi temă:

Iisus s-a înfăţişat fiecăruia în taină, căci nu s-a arătat în felul [în care] era, ci în felul în care [ei ar fi] în stare să-l vadă. El s-a [arătat tuturor. S-a arătat] celui mare ca mare (şi) celui mic ca mic.

Discipolului imatur Iisus îi apare ca un copil; celui matur ca un bătrân, simbol al înţelepciunii. După spusele învăţătorului gnostic Theodotus, "fiecare persoană îl recunoaşte pe Domnul în felul său, iar nu toţi deopotrivă". Conducătorii ortodocşi, între care şi Irenaeus, i-au acuzat pe gnostici de fraudă. Texte precum cele descoperite la Nag Hammadi - Evanghelia lui Toma, Evanghelia lui Filip, Scrisoarea lui Petru către Filip şi Apocriful (Cartea Secretă) lui Ioan - dovedeau, potrivit lui Irenaeus, că ereticii încercau să facă să treacă drept "apostolice" lucruri inventate de ei. Astfel, el declară că adepţii învăţătorului gnostic Valentinus, fiind "peste măsură de îndrăzneţi",

răspândesc propriile lor compuneri, lăudându-se totodată că au mai multe evanghelii decât există în realitate...; ei nu au cu adevărat vreo evanghelie care să nu fie plină de blasfemii. Căci ceea ce au făcut cunoscut... se deosebeşte întru totul de ce ne-a fost transmis de la apostoli.

Dovada validităţii celor patru evanghelii, spune Irenaeus, este faptul că au fost scrise de discipolii lui Iisus şi de adepţii acestora, care au fost martorii personali ai evenimentelor descrise. Unii specialişti de astăzi în domeniul biblic, au contestat această opinie: puţini mai cred acum că evangheliile neotestamentare au fost scrise de contemporani ai lui Iisus. Deşi Irenaeus, care apără legitimitatea lor exclusivă, a insistat că ele au fost scrise de discipolii nemijlociţi ai lui Iisus, noi nu ştim, practic, nimic despre persoanele care le-au alcătuit şi pe care le numim Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Ştim doar că aceste scrieri sunt atribuite unor apostoli (Matei şi Ioan) sau discipoli ai lor (Marcu şi Luca).

În acelaşi fel, autorii gnostici au atribuit scrierile lor secrete diverşilor discipoli. Asemeni celor care au scris evangheliile Noului Testament, este posibil ca ei să fi primit o parte a materialelor din tradiţii anterioare. Dar, în alte cazuri, acuzaţia că gnosticii au inventat ei înşişi cele scrise conţine un anume adevăr: unii au recunoscut în mod deschis că gnoza lor provine din experienţa proprie.

Cum ar fi putut, de exemplu, un creştin trăind în secolul al II-lea să scrie Cartea Secretă a lui Ioan? Ni-l putem închipui pe autor în situaţia pe care o atribuie lui Ioan la începutul cărţii: tulburat de îndoieli, el începe să cugete la semnificaţia misiunii şi a destinului lui Iisus. În decursul unor asemenea interogaţii lăuntrice, răspunsurile se pot ivi spontan în minte; este posibil să apară modele create de imagini dinamice. Persoana care înţelege acest proces nu în termenii psihologiei moderne, ca activitate a imaginaţiei sau a inconştientului, ci în termeni religioşi, ar putea percepe toate acestea ca forme de comunicare spirituală cu Hristos. Văzând propria sa comuniune cu Hristos ca pe o continuare a experienţei apostolilor, autorul, atunci când pune "dialogul" în formă literară, le poate foarte bine atribui acestora rolul celor care întreabă. Puţini dintre contemporanii săi - cu excepţia ortodocşilor, consideraţi de el "minţi prozaice" - l-ar acuza de contrafacere; mai curând, titlurile acestor lucrări arată că ele au fost scrise "în spiritul" lui Ioan, Maria Magdalena, Filip sau Petru.

Atribuirea unei anumite scrieri unui anumit apostol poate, de asemenea, avea o semnificaţie simbolică. Titlul de Evanghelia Mariei sugerează că revelaţia ei provine dintr-o comuniune directă, intimă cu Mântuitorul. Sugestia unei relaţii erotice dintre El şi Maria Magdalena poate indica pretenţii de comuniune mistică; pe tot parcursul istoriei, mistici din numeroase tradiţii au ales metafore sexuale pentru a-şi descrie experienţele. Titluri ca Evanghelia lui Toma şi Cartea lui Toma Necredinciosul (atribuită "fratelui geamăn al lui Iisus) ar putea să sugereze că "tu, cititorul, eşti fratele geamăn al lui Iisus". Oricine ajunge să înţeleagă aceste cărţi descoperă, asemenea lui Toma, că Iisus este "geamănul" său, "alter ego"-ul său spiritual. Cuvintele lui Iisus către Toma se adresează deci cititorului:

"Întrucât s-a spus că eşti geamănul şi tovarăşul meu adevărat, cercetează-te pe tine însuţi ca să înţelegi cine eşti... Eu sunt cunoaşterea adevărului. Astfel că, în timp ce mă însoţeşti, deşi nu înţelegi (aceasta), ai ajuns deja să cunoşti şi vei fi numit «cel care se cunoaşte pe sine». Căci cine nu s-a cunoscut pe sine nu a cunoscut nimic, iar cel care s-a cunoscut pe sine a dobândit prin aceasta cunoaşterea adâncului tuturor lucrurilor".

Precum cercurile artistice din zilele noastre, gnosticii considerau că invenţia creativă originală este semnul cuiva devenit viu din punct de vedere spiritual. Fiecare, asemeni elevilor unui pictor sau scriitor, înţelegea să-şi exprime propriile percepţii revizuind şi transformând ceea ce fusese învăţat. Cine nu făcea decât să repete cuvintele învăţătorului său era considerat imatur.

Episcopul Irenaeus se plânge că

fiecare dintre ei produce zilnic câte ceva nou, pe măsura iscusinţei sale; căci niciunul de ai lor nu este considerat iniţiat (sau: "matur") dacă nu dă la iveală vreo uriaşă plăsmuire!

El susţine că "ei se laudă a fi descoperitorii şi inventatorii acestui gen de ficţiune imaginară" şi îi acuză de crearea unei forme noi de poezie mitologică. Fără îndoială că are dreptate: literatura gnostică din primele două secole include unele poeme remarcabile, precum Dansul în cerc al crucii sau Tunetul, Mintea Desăvârşită. Cel mai jignitor, din punctul său de vedere, este recunoaşterea faptului că nimic nu le susţine scrierile în afara propriilor intuiţii. Dacă sunt contestaţi, "ei fie menţionează simple sentimente umane, fie se referă la armonia care se poate vedea în creaţie".

Ei sunt de condamnat pentru... că descriu sentimente, pasiuni şi înclinaţii mentale omeneşti... şi atribuie Cuvântului divin lucrurile care se întâmplă fiinţelor omeneşti şi toate trăirile avute de ei înşişi.

Pe această bază, asemenea artiştilor, ei exprimă rezultatul propriei lor introspecţii - propria lor gnoză - creând noi mituri, poeme, ritualuri, "dialoguri" cu Hristos, revelaţii şi relatări ale viziunilor lor.

Asemenea baptiştilor, quakerilor şi multor altora, gnosticul este convins că oricine primeşte duhul comunică nemijlocit cu divinul. Unul dintre elevii lui Valentinus, învăţătorul gnostic Heracleon (aprox. 160 d.Hr.), spune că "la început, oamenii cred datorită mărturiei altora...", dar apoi "ajung să creadă pe temeiul adevărului însuşi". Astfel învăţătorul său, Valentinus, susţinea că pentru început a deprins învăţătura secretă a lui Pavel; apoi a avut experienţa unei viziuni care a devenit sursa propriei sale gnoze:

El a văzut un copil nou-născut şi, când a întrebat cine ar putea să fie, copilul a răspuns: "Eu sunt Logosul"

Marcus, un alt elev al lui Valentinus (aprox. 150 d.Hr.), care a mers mai departe devenind el însuşi învăţător, povesteşte cum a ajuns la propria sa cunoaştere nemijlocită a adevărului. El spune că o vedenie

a pogorât asupra sa... cu chipul unei femei... care i-a arătat doar lui natura ei şi obârşia lucrurilor, pe care nicicând nu le mai dezvăluise altcuiva, fie om sau divinitate.

Prezenţa i-a spus atunci:

"Doresc să-ţi arăt Adevărul însuşi; căci eu sunt cea care l-a adus de sus, ca tu să-l poţi vedea fără văl şi să-i înţelegi frumuseţea".

Şi astfel, adaugă Marcus, "Adevărul gol" a venit la el cu înfăţişarea unei femei, dezvăluindu-i secretele sale. Marcus se aşteaptă, în schimb, ca toţi cei pe care îi iniţiază să aibă parte de experienţe similare. În ritualul de iniţiere, după invocarea duhului, el porunceşte candidatului să rostească profeţii, pentru a demonstra că persoana a intrat în contact direct cu divinul. Prin ce se deosebesc gnosticii de aceia care, pe toată durata istoriei creştinismului, au pretins că au primit viziuni şi revelaţii speciale, pe care le-au exprimat în artă, în poezie şi în literatură mistică? Creştinii care continuă tradiţia ortodoxă - catolici şi protestanţi - se aşteaptă ca revelaţiile primite de ei să confirme (în principiu, cel puţin) tradiţiile apostolice: acestea, admit ei, trasează hotarele credinţei creştine. Învăţătura originară a apostolilor rămâne criteriul suprem; tot ce se abate de la ea este erezie. Episcopul Irenaeus declară că apostolii,

asemeni unui om bogat (care depune bani la o bancă), au pus din plin în Biserică tot ce ţine de adevăr: astfel că oricine va voi să poată scoate din ea apa vieţii.

Creştinul ortodox crede "adevărul unic de la apostoli, care este transmis de Biserică". Şi el nu acceptă nicio altă evanghelie în afara celor patru din Noul Testament care servesc drept canon (literal: "linie călăuzitoare") pentru a măsura orice viitoare doctrină şi practică. Dar creştinii gnostici, combătuţi de Irenaeus, susţineau că au depăşit cu mult învăţătura originară a apostolilor. Aşa cum în prezent mulţi oameni consideră că experimentele mai recente în ştiinţă sau psihologie le vor depăşi pe cele mai vechi, gnosticii anticipau că prezentul şi viitorul vor duce la o sporire necontenită a cunoaşterii. Irenaeus ia aceasta drept dovada aroganţei lor:

Ei înşişi se consideră "maturi", astfel că nimeni nu se poate compara cu dânşii în măreţia gnozei lor, nici măcar dacă îi pomeneşti pe Petru, Pavel sau pe oricare dintre ceilalţi apostoli... Ei îşi închipuie că au descoperit mai multe decât apostolii, aceştia predicând evanghelia încă sub influenţa părerilor evreieşti, dar că ei înşişi sunt mai înţelepţi şi mai inteligenţi.

Iar aceia care se consideră "mai înţelepţi decât apostolii se consideră şi "mai înţelepţi decât preoţii". Căci cele spuse de gnostici despre apostoli - şi, în particular, despre Cei Doisprezece - exprimă atitudinea lor faţă de preoţi şi episcopi, care pretind să se situeze în succesiunea apostolică ortodoxă.

Dar, în pofida accentului pus pe creativitatea liberă, unii învăţători gnostici - într-un mod destul de inconsecvent - susţin că au propriile lor surse secrete de "tradiţie apostolică". Prin aceasta ei pretind accesul la linii ale succesiunii apostolice diferite de cele îndeobşte acceptate de Biserici. Învăţătorul gnostic Ptolemeu îi explică Florei, o femeie pe care o vede ca potenţială iniţiată, că "şi noi am primit" tradiţia apostolică de la o succesiune de învăţători - o tradiţie care, spune el, oferă un supliment ezoteric la colecţia canonică de spuse ale lui Iisus.

Autorii gnostici atribuie adesea propriile lor tradiţii unor persoane din afara cercului Celor Doisprezece: Pavel, Maria Magdalena şi Iacob. Unii insistă că Cei Doisprezece - inclusiv Petru - nu au primit gnoza atunci când au fost pentru prima oară martori la Învierea lui Hristos. Un alt grup de gnostici - numiţi "sethieni", deoarece se identificau drept fii ai lui Seth, al treilea copil al lui Adam şi al Evei, spun că discipolii, amăgiţi de "o foarte gravă greşeală"- şi-au închipuit că Hristos a Înviat din morţi în formă corporală. Dar Hristos cel Înviat s-a arătat doar "la câţiva dintre aceşti discipoli, pe care i-a considerat capabili să înţeleagă asemenea mari mistere"şi i-a învăţat să înţeleagă Învierea sa în termeni spirituali, nu fizici. Mai mult, aşa cum am văzut, Evanghelia Mariei o prezintă pe Maria Magdalena (niciodată recunoscută ca apostol de către ortodocşi) ca favorizată cu viziuni şi intuiţii depăşindu-le cu mult pe ale lui Petru. Dialogul Mântuitorului o elogiază nu doar ca pe o vizionară, dar şi ca pe apostolul care îi întrece pe toţi ceilalţi. Ea este "femeia care a cunoscut Totul". Valentinus pretinde că tradiţia sa apostolică vine de la Pavel - un altul din afara Celor Doisprezece -, dar care se bucură de cea mai mare autoritate la ortodocşi şi, după Luca, este autorul cu cea mai amplă reprezentare în Noul Testament.

Potrivit altor gnostici, unii dintre Cei Doisprezece au primit ulterior viziuni şi revelaţii speciale, ajungând la Iluminare. Apocalipsa lui Petru descrie cum Petru, cufundat în transă, are experienţa prezenţei lui Hristos, care îi deschide ochii către viziunea spirituală:

(Mântuitorul) mi-a spus..., "pune-ţi mâinile pe ochi... şi zi ce vezi!" Dar astfel făcând, nu am văzut nimic. "Nimeni nu vede (în felul acesta)", am spus eu. Şi din nou mi-a zis: "Încearcă încă o dată". Iar atunci m-au pătruns frica şi bucuria, căci am văzut o lumină nouă, mai mare decât lumina zilei. Apoi ea s-a lăsat asupra Mântuitorului. Şi eu i-am spus despre lucrurile pe care le-am văzut.

Cartea secretă a lui Iacob povesteşte cum "cei doisprezece discipoli erau adunaţi laolaltă amintindu-şi ce i-a spus Mântuitorul fiecăruia dintre ei, în taină sau pe faţă şi (rânduind totul) în cărţi". Dar, când a apărut Hristos, El i-a ales pe Petru şi pe Iacob, i-a luat deoparte şi le-a spus ce nu le era dat celorlalţi să ştie. Oricare versiune a acestei teorii poartă aceeaşi implicaţie: ea afirmă superioritatea formei gnostice a tradiţiei secrete - şi prin urmare a învăţătorilor gnostici - faţă de cea a preoţilor şi episcopilor, care pot oferi doar tradiţia "comună". Mai mult, deoarece, din acest punct de vedere, tradiţiile anterioare sunt în cel mai bun caz incomplete şi în cel mai rău false, creştinii gnostici recurg necontenit la propria lor experienţă spirituală - gnoza lor - pentru a le revizui şi transforma. Dar ceea ce gnosticii lăudau ca dovadă de maturitate spirituală, ortodocşii denunţau ca "deviaţie" de la tradiţia apostolică. Tertullian consideră ca fiind jignitor faptul că

fiecare dintre ei, după cum îi este firea, schimbă tradiţiile pe care le-a primit, aşa cum şi cel care le-a transmis le-a schimbat, atunci când le-a dat forma voită de dânsul.

Faptul că ei "nu erau de acord în chestiuni concrete, nici măcar legat de propriii lor fondatori" însemna pentru Tertullian că erau "infideli" tradiţiei apostolice. Diversitatea învăţăturilor era semnul distinctiv al ereziei:

Pe ce temei sunt ereticii străini şi duşmani apostolilor, dacă nu pe al deosebirilor de învăţătură, pe care fiecare dintre ei le-a transmis sau primit după bunul său plac?

Conformitatea doctrinară definea credinţa ortodoxă. Episcopul Irenaeus declară că Biserica Catolică

vede aceste puncte de doctrină ca şi cum ar avea un singur suflet şi o singură inimă, proclamându-le şi predându-le în perfectă armonie... Căci, deşi limbile lumii sunt diferite, înţelesul tradiţiei este unul şi acelaşi. Fiindcă Bisericile întemeiate în Germania nu cred şi nu transmit altceva decât cele din Spania, sau din Galia, nici decât cele din Răsărit sau din Egipt, sau din Africa, sau acelea care au fost stabilite în ţinuturile de mijloc ale lumii.

Ce s-ar întâmpla dacă ar apărea diferende între nişte Biserici atât de risipite? Cine ar decide care tradiţie să aibă întâietate? Irenaeus examinează problema:

Dar cum stau lucrurile? Să presupunem că o dispută privitoare la anumite chestiuni importante se iveşte între noi; nu am recurge oare la Bisericile cele mai vechi, cu care apostolii au avut relaţii neîntrerupte, şi nu am învăţa de la ele ceea ce este limpede şi neîndoielnic legat de chestiunea în cauză?

Irenaeus recomandă aplanarea oricărei neînţelegeri

prin indicarea tradiţiei, provenită de la apostoli, a celei mai mari, mai vechi şi mai universale Biserici cunoscute, întemeiată şi organizată la Roma de cei mai slăviţi dintre apostoli, Petru şi Pavel... şi prin indicarea credinţei... transmise până în vremea noastră prin mijlocirea succesiunii episcopilor. Căci este necesar ca toate Bisericile să cadă de acord cu aceasta, pe temeiul autorităţii sale preeminente.

Fiindcă nimeni din generaţiile de mai târziu nu poate avea acces la Hristos aşa cum au avut apostolii, în timpul vieţii sale, şi la Învierea sa, orice credincios trebuie să caute autoritatea la Biserica Romei, întemeiată de ei, şi la episcopi.

Unii creştini gnostici au contraatacat. Apocalipsa lui Petru, probabil printre cele mai târzii scrieri descoperite la Nag Hammadi (aprox. 200-300 d.Hr.), ne spune cât de consternat a fost Petru să afle că mulţi credincioşi "vor încăpea pe mâini rele" şi "vor fi conduşi eretic". Hristos cel Înviat îi explică lui Petru că aceia care "se autointitulează episcopi şi diaconi, ca şi cum şi-ar fi primit autoritatea de la Dumnezeu", sunt, în realitate, "canale fără apă". Deşi "nu înţeleg misterul", ei "se laudă că misterul adevărului nu le aparţine decât lor. Autorul îi acuză de a fi răstălmăcit învăţătura apostolilor, instalând în felul acesta o "imitaţie de Biserică" în locul adevăratei "frăţii" creştine. Alţi gnostici, între care adepţii lui Valentinus, nu au contestat dreptul episcopului de a preda tradiţia apostolică comună. Nici nu se opuneau, în principiu, rolului conducător al preoţilor şi episcopilor. Dar pentru ei învăţătura Bisericii şi oficialităţile bisericeşti nu ar putea deţine niciodată acea autoritate supremă conferită lor de creştinii ortodocşi. Toţi cei care au primit gnoza, spun ei, au depăşit învăţătura Bisericii şi au transcens autoritatea ierarhiei sale.

Controversa asupra Învierii s-a dovedit aşadar critică în modelarea creştinismului ca religie instituţională. Toţi creştinii admiteau, în principiu, că numai Hristos însuşi sau Dumnezeu poate fi sursa ultimă a autorităţii spirituale. Dar întrebarea imediată era, bineînţeles, cea practică: cine, în prezent, administrează această autoritate?

Valentinus şi adepţii săi au răspuns: oricine poate să intre în contact personal, nemijlocit, cu "Cel Viu". Ei susţineau că numai experienţa proprie oferă criteriul ultim al adevărului, precumpănind asupra oricărei mărturii indirecte şi a oricărei tradiţii, fie ea şi tradiţia gnostică! Ei proslăveau orice formă de invenţie creativă ca dovadă a faptului că o persoană a devenit vie spiritual. Conform acestei teorii, structura autorităţii nu poate fi niciodată fixată într-un cadru instituţional: ea trebuie să rămână spontană, charismatică şi deschisă.

Cei care respingeau această teorie argumentau că toate generaţiile viitoare de creştini trebuie să se încreadă în mărturia apostolilor mai mult decât în propria lor experienţă. Căci, aşa cum recunoştea Tertullian, oricine judecă în termenii experienţei istorice obişnuite va considera pretenţia că un om a revenit fizic din mormânt, incredibilă. Ce nu poate fi demonstrat sau verificat în prezent, spune Tertullian, "trebuie crezut, fiindcă este absurd". După moartea apostolilor, credincioşii trebuie să accepte cuvântul preoţilor şi al episcopilor, care au pretins, începând din secolul al II-lea, că sunt singurii lor moştenitori legitimi.

Recunoaşterea implicaţiilor politice ale doctrinei Învierii nu explică extraordinarul ei impact asupra experienţei religioase a creştinilor. Oricine se îndoieşte de acest impact nu are decât să-şi aducă aminte de picturile pe care le-a inspirat unor artişti atât de diferiţi - ca Della Francesca, Michelangelo, Rembrandt şi Dalí - sau de muzica scrisă pe această temă de compozitori din trecut precum Bach, Mozart, Händel şi Mahler.

Convingerea că un om care a murit s-a întors la viaţă este, bineînţeles, un paradox. Dar acest paradox poate conţine secretul puternicei sale atracţii, căci, în timp ce contrazice experienţa noastră istorică, el vorbeşte limbajul emoţiilor omeneşti. El se adresează la ceea ce ar putea fi frica noastră cea mai profundă şi exprimă năzuinţa noastră de a învinge moartea. Teologul contemporan Moltmann Jürgen sugerează că viziunea ortodoxă a Învierii exprimă de asemenea, în limbaj simbolic, convingerea că viaţa omenească este inseparabilă de experienţa corporală: chiar dacă un om revine la viaţă din moarte, el trebuie să revină fizic.

Irenaeus şi Tertullian subliniază, amândoi, că anticiparea Învierii trupului cere credincioşilor să abordeze cu seriozitate implicaţiile etice ale acţiunilor lor. De bună seamă că gnosticii, care au ridiculizat ideea Învierii corporale, devalorizau adesea trupul ale cărui acţiuni (actele sexuale, de pildă) ei le considerau neimportante pentru persoana "spirituală". Potrivit Evangheliei lui Toma, de exemplu, Iisus spune:

"Dacă spiritul a luat fiinţă datorită trupului, aceasta este o minune a minunilor. Într-adevăr, sunt uimit cum această mare avuţie (spiritul) şi-a făcut sălaş în această sărăcie (trupul)".

Gnosticii erau apropiaţi de tradiţia filosofică grecească (şi, în această privinţă, de tradiţia hindusă şi budistă) care consideră că spiritul omenesc rezidă "într-un" corp - ca şi cum persoana reală ar fi un soi de fiinţă dezîntrupată care foloseşte corpul ca pe un instrument, dar nu se identifică cu el. Cei care sunt de acord cu Moltmann pot constata, aşadar, că doctrina ortodoxă a învierii, departe de a nega experienţa corporală, o afirma ca pe faptul central al vieţii umane.

Dar în termenii ordinii sociale, aşa cum am văzut, învăţătura ortodoxă despre Înviere a avut un efect diferit: ea a legitimat o ierarhie de persoane prin a căror autoritate trebuie să se apropie de Dumnezeu toţi ceilalţi. Învăţătura gnostică, aşa cum şi-au dat seama Irenaeus şi Tertullian, era potenţial subversivă pentru această ordine: ea pretindea să ofere fiecărui iniţiat o cale de acces direct la Dumnezeu, pe care preoţii şi episcopii era posibil să o ignore.

Panteon român

 

Iosif Vulcan
Panteon român
Editura Vremea, 2021
 
 

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Fragmente

Mihail Kogălniceanu
  

Istoria este "magistra" vieţii omeneşti. Ea ne arată erorile şi faptele cele bune ale trecutului, ne dă lecţii pentru viitor, ne îndeamnă şi ne entuziasmează a ne împlini bine chemarea ce avem ca indivizi, ca naţiune şi ca omenire. Cu distingere (cu precădere - n.r.) istoria naţională este unul din cele mai scumpe tezaure ale unui popor; ea e, cum o numeşte Kogălniceanu, marele sacerdot al cugetării, flacăra religiei, a patriei şi a artelor.

Pe lângă aceasta elocinţa şi ştiinţa de stat sunt condiţii fără de care un popor nu poate figura în corul naţiunilor.

Cel ce iubeşte aceste ştiinţe desigur se va interesa să cunoască mai de aproape, cel puţin atâta cât putem arăta aci, datele principale din viaţa acestui bărbat, al cărui nume este poporal (cunoscut - n.r.) nu numai românilor, dar este un nume european.

M. Kogălniceanu e născut în 1806 în Moldova. La înfiinţarea armatei române îmbrăţişă cariera militară. Pe la anul 1834 fu trimis de părinţii săi spre a-şi continua studiile în Germania. El se ocupă aici principalmente cu jurisprudenţa; mintea lui cea vastă îmbrăţişă toate ştiinţele şi mai cu seamă ştiinţa istoriei. Astfel, încă fiind student, edită în Berlin, la 1837, Istoria României şi a Moldovei, scrisă în limba franceză (Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens, Berlin, 1837 - n.r.), după ce mai întâi parcurse toată Germania şi o parte a Franţei, ca să cerceteze şi să-şi adune materialul necesar. Domnul Moldovei, apreciind calităţile sale intelectuale, mai ales că acolo era emulul şi colegul a doi fii ai săi, îi dădu ranguri succesive de înaintare, încât, la 1838, când s-a întors în ţară, fu aplicat ca adjutant domnesc şi maior. Mai târziu câştigă titlul de colonel. Aici el începu a-şi dezvolta spiritul şi capacitatea sa imensă. El îşi făcu o tipografie în care, pe lângă Buletinul oficial al statului, ce i se dăduse în întreprindere, deschise era publicaţiilor literare. Fondă Arhiva română (Arhiva românească, 1840, 1845 - n.r.), prima publicaţie periodică care vorbi românilor despre originea lor, şi începu a scoate la lumină documente istorice preţioase. Tot atunci întreprinse (cu colaborarea puţinilor scriitori ce dezvoltau talente, care mai în urmă merseră tot crescând) o foaie intitulată Dacia literară.

Dar această foaie, ca toate producţiile naţionale persecutate de protectoratul Rusiei, neputând duce viaţă lungă, Kogălniceanu nu încetă a urmări ideea sa pentru dezvoltarea literaturii. În curând se văzu apărând foaia Propăşirea, în colaborare cu Alecsandri, C. Negri şi Ion Ghica, dar în care se vedea domnind spiritul lui Kogălniceanu. Această foaie a făcut educaţia politică a junimii şi a silit guvernul lui Mihail Sturdza a decreta actul de emancipare a ţiganilor, la 31 decembrie 1843.

Foaia sătească a ieşit, de asemenea, sub redacţiunea (îngrijirea - n.r.) sa.

Totodată Kogălniceanu a îmbrăţişat profesiunea de avocat; el, pentru prima oară, dădu în Iaşi idee despre ceea ce se numeşte elocinţa parlamentară; mai multe predări (pledări - n.r.) în procese de interes comun îi făcură o reputaţie mare; până la el nimeni nu cutezase a vorbi contra injustiţiei tribunalelor şi a judecătorilor.

În anul 1843 începu a preda ca profesor istoria românilor în Academia Mihăileană din Iaşi, cu care ocaziune ţinu renumitul discurs de introducere în istoria naţională. Urmă însă numai în semestrul de iarnă al aceluiaşi an şi pentru diverse împrejurări fu silit a întrerupe acest curs spre dauna istoriei noastre.

La 1848, persecutat şi el de guvernul despotic de atunci, emigră la Cernăuţi. Acolo publică o broşură foarte remarcabilă intitulată Dorinţele moldovenilor (Dorinţele partidei naţionale în Moldova - n.r.). Această operă contribui la răsturnarea lui Sturdza, ce ajunsese odios moldovenilor.

Cu venirea lui Grigore Ghica la domnia Moldovei, deschizându-se o eră de justiţie şi dezvoltare naţională, Kogălniceanu progresă în cariera sa şi străluci în mai multe funcţii publice, din care se vedea că el este primul om politic al Moldovei.

După ce în mai mult de zece ani de muncă, cum spune Dânsul, adună cu multă grijă şi cu multe dificultăţi manuscrisele cronicelor române, ce stăteau afundate de secole în pulberea mânăstirilor şi în locuri expuse pieririi, urmărind această lucrare salutară chiar şi în exil şi închisoare, publică, în fine, la 1852, o colecţie a cronicelor române, intitulată Letopiseţele Ţării Moldovii (vol. I, 1852; vol. II şi III, 1845, 1846 - n.r.); această lucrare uriaşă este una din cele mai preţioase pentru români şi care, împreună cu Şincai şi Petru Maior, ca o biblie sfântă a naţionalităţii noastre n-ar trebui să lipsească din nicio familie, din nicio casă română.

Lui i se datorează lucrări remarcabile asupra ţiganilor, asupra originii, limbii lor etc.

Dl Kogălniceanu a colaborat, de asemenea, la Arpa (titlul corect este Alăuta românească - n.r.), la Albina, la România literară, fundată de V. Alecsandri la anul 1855.

După Tratatul de [la] Paris, care scăpă principatele de protectoratul rus, Kogălniceanu fu unul din cei mai mari şi mai învăpăiaţi luptători în chestiunea Unirii. Folosindu-se de libertatea presei decretată atunci de Grigore Ghica, scoase la lumină Steaua Dunării, în care luptă pentru marea idee ce era destinată a se realiza. După restabilirea cenzurii însă acest ziar încetă de a se mai publica la Iaşi; dar reapăru după câteva luni în limba franceză la Bruxelles, unde s-a continuat până la 1859.

La 1857 fu ales deputat la Divanul ad-hoc al Moldovei, unde s-a distins ca autorul mai multor rapoarte importante.

De aci înainte omul de stat este cunoscut prin dis cursurile şi lucrările sale publicate prin foile publice şi oficiale; el se înălţă pre treptele gloriei din ce în ce mai mult. Fu numit ministru în Moldova, în care timp s-a făcut în Iaşi Universitatea, două gimnazii şi mai multe şcoli primare în toată ţara. După realizarea Unirii definitive, ca primul ministru al României, cum îl numea poporul, a creat în istoria României renumita epocă de la 2 mai 1864, când s-a adus lege pentru împroprietărirea ţăranilor.

În 1867 fu ales deputat în Cameră şi s-a distins prin interpelaţiunea făcută guvernului pentru felicitarea făcută ministerului maghiar de către ministrul Ion Ghica.

M. Kogălniceanu a contribuit la întemeierea industriei în România, prin stabilirea unei fabrici de pănură (postav) la Neamţ, în Moldova, singura fabrică pe care o posedă astăzi România.

Merituoasele sale titluri sunt aşadar: ca istoric naţional, ca publicist, ca mare bărbat de stat şi putem zice ca primul orator al României.

Ca să dăm o idee de elocinţa d-lui Kogălniceanu, ne permitem a face aici un mic extras din broşura d-lui Alexandru Urechia despre oratorii români.

"Văzurăţi d-voastre marea în sublima sa lărgime?... Apa e liniştită, valurile abia încreţesc suprafaţa ei... luntrea păşeşte alene cu ventrelele îndoite şi abia mişcate de adierile răcoroase... Deodată vântul se ridică, valurile se nalţă, se lovesc, mugesc, barca pe valuri acum se urcă spre vârfuri de munţi apoşi, acum măsură prăpastia deschisă... Furtuna sporeşte, muge, urlă... un fulger... barca e pierdută... nu!... furtuna se alină, valul se cadenţează mai liniştit şi iacă malul... ţărmul înflorit!... Aşa e elocinţa d-lui Kogălniceanu, una după alta furtunoasă şi liniştită... am palpitat din emoţiile sale, am şters lacrimi când lacrimi îneca vocea lui... Atlet cu aluri libere, cuvântul d-lui Kogălniceanu luptă corp la corp şi dacă inamicul, mult la număr, nu era terasat, erau însă smulse, sfâşiate bucăţi laurele ce şi le punea pe frunte.

Elocinţa d-lui Kogălniceanu rezultă după noi:

Din puterea şi nimerita orânduire a argumentelor; dintr-o excepţională cunoştinţă a lucrurilor şi a oamenilor; dintr-o elocuţiune uşoară, pururea la înălţimea cugetării; şi din întrebuinţarea figurilor de cugetare în loc de figurile tropice şi de cuvinte.

În deplina posesiune a limbii sale, a unei limbi clare, precise, acum dulce, acum nervoasă, el face din tot cuvântul o icoană a unui lucru, a unei idei. Aci nu sunt cuvinte de prisos. Acum cuvintele se îngrămădesc ca să insiste asupra cugetării [pe] care vrea să o sublinieze, acum alunecă repede asupra cugetării ce displace şi îl vezi jucându-se în sânul chiar al furtunilor cugetării... Ceea ce dă o deosebită putere cuvântării d-lui Kogălniceanu este şi memoria cea admirabilă ce are şi care la trebuinţă fără nici o ezitare îi pune sub mână argumentum ad hominem.

Galii reprezentau elocinţa sub chipul lui Hercule, târând de vârful limbii sale o mulţime de popoare încătuşate de urechi. Aceasta e icoana oratoriei lui Kogălniceanu."

România are de a aştepta încă mult de la Dânsul. Naţiunile care nasc astfel de fii trebuie să se mândrească de ele însele şi să spere în bunul lor destin.

Anastasie Panu
 
  

Unul din acei bărbaţi devotaţi cu toată inima lor cauzei sfinte a naţiunii, de care foarte puţini avem, unul din străluciţii indivizi care prin splendoarea şi tăria spiritului lor au ştiut înălţa din întunericul neştiinţei la culmea ştiinţelor celor mai frumoase, mai salutare, unul din acei energici apărători ai drepturilor apăsaţilor, ai demnităţii naţiunii române, care până la ultima lor suflare merg înainte fâlfâind şi ridicând stindardul progresului, ducând înainte făclia culturii şi anunţând viaţa acelora ce sunt gata a-i urma, în fine, unul din acei martiri ai cauzelor 76sfinte, care în toată viaţa lor au asudat pentru alţii, au ajutat pe fiecare, numai de ei înşişi s-au ştiut uita..., cetăţean distins, avocat eminent, orator rar şi mai presus de toate diplomat mare şi energic.

Anastasie Panu de fericită memorie s-a născut în Iaşi la anul 1821, adică chiar pe timpul deşteptării României apăsate de fanarioţii greci. Tată-său, Panaite Panu, de origine macedoromână, era secretar la Mitropolia din capitala Moldovei, mama lui Anastasie era vară bună cu mitropolitul Sofronie Miclescu.

Ştim bine că pe timpul acela instituţiile şcolare erau într-o stare foarte primitivă; deci Anastasie Panu n-a putut să primească vreo instrucţiune sistematică. El şi-a făcut învăţăturile în institutul privat al lui Cuculi din Iaşi, unul dintre cele mai bune institute private ce s-a putut afla pe timpul acela.

Dar, cu toate acestea, foarte puţini bărbaţi celebri au putut să aibă cunoştinţe mai frumoase şi o învăţătură mai întemeiată decât acest bărbat mare al naţiunii noastre. El, pe lângă talentul său cel rar şi strălucit, mai poseda şi o ardoare nemărginită pentru tot ce e sfânt, nobil şi frumos şi această ardoare îl îndemna să studieze necontenit. Orele de repaus ale sale erau orele studiului celui mai serios.

Cariera sa şi-a început-o ca amploiat (funcţionar - n.r.) într-o funcţie inferioară. Adică, la anul 1840 ieşind din şcoală, sub domnirea lui Mihai Sturza, fu numit judecător la Tribunalul de Huşi, în judeţul Fălciilor, şi ca atare numaidecât se distinse prin iubirea sa de dreptate şi înaintarea naţiunii. Cu toate că ministrul de atunci opri orice reformă, orice înnoire în cele oficioase, Panu neîncetat lucra pentru transformări corespunzătoare spiritului timpului înaintător (avansat - n.r.) şi înainte de toate se strădui să introducă cuvinte româneşti în locul celor străine, care se încuibaseră peste măsură, mai ales în limba administraţiei, apoi pentru iubirea sa de dreptate, ceea ce era o raritate mare pe timpul acela. Curând îşi câştigă stima şi iubirea poporului şi din această cauză guvernul, vrând-nevrând, adeseori l-a întrebuinţat, trămiţându-l ca jude împăciuitor (judecător de pace - n.r.) în mai multe cauze, care, prin tactica lui cea fină şi vorbirile sale cele mai înţelepte şi convingătoare, încetară a mai fi obiect de ceartă şi procese întinse în decursul mai multor ani. El le rezolva aşa că ambele părţi litigante se simţeau mulţumite.

Dar ar trebui să scriem tomuri întregi pentru ca să putem arăta activitatea lui Panu şi chiar în fazele cele mai principale. Vom căuta dar ca în acest cadru mărginit să amintim câteva fenomene mai distinse din viaţa laborioasă a acestui bărbat mare.

Ca amploiat, vedem că de la funcţiile cele mai inferioare graduat s-a înălţat la cele mai superioare, dar această înaintare nicicând n-a fost ajutată de protecţie, căci fiind născut din sânul poporului, nicicând n-a putut să se razeme pe favorurile destinate castelor privilegiate, ci numai pe propria sa putere spirituală, care însă a fost prea destul ca să ocupe cariera sa cu demnitate. La anul 1857 luă parte, ca deputat, în Adunarea ad-hoc. Activitatea lui în aceasta adunare e dată acum istoriei (aparţine acum istoriei - n.r.); numaidecât apoi, în 1858, ajunse în locotenenţa domnească. Cu acest post a culminat gloria lui Anastasiu Panu şi această stea glorioasă nicicând după aceea nu a mai scăzut, căci razele ei tot din acea înălţime a încins (cuprins - n.r.) persoana-i preastimată.

El a fost cel mai devotat ideii mari de a uni Principatele române, el a fost unul din acei bărbaţi atât de mari, precât şi de rari, care se ştiu înălţa mai presus de interesele private ale sale, ale ţinutului sau chiar şi ale ţării sale. El a îmbrăţoşat (îmbrăţişat - n.r.) cauza naţiunii întregi, a lucrat pentru consolidarea României. Această dorinţă a fost visul de aur al acestui patriot extraordinar.

Să spunem că a mai luat parte la guvern şi sub domnia (în original, "domnirea" - n.r.) lui Cuza ca prim-preşedinte în ministerul cel mai liberal. După unirea totală a României, sub un singur guvern, pe A. Panu îl vedem ca deputat în corpul legislativ din Bucureşti, unde, împreună cu M. Kogălniceanu, s-a luptat pentru libertatea, pentru consolidarea şi gloria României.

Mai în urmă, zdruncinat în corp şi spirit după atâtea lucrări, se retrase în viaţa privată. Atunci îşi aduse aminte şi de sine, de restaurarea sănătăţii sale. Era însă târziu acum. Trecând prin atâtea dregătorii mari, nici atâta nu a ştiut să se îngrijească de sine, ca la bătrâneţe să poată vieţui fără grijă. Aceasta a putut fi singura eroare a lui Panu, dar el ştia să se îngrijească numai de naţiune şi aşa trebuia să aibă şi el soarta apostolilor. Avu să se lupte cu mizeria cea mai mare, până când, în vara trecută, trecu şi el la cei fericiţi, repauzând (dormind somnul de veci - n.r.) în Viena, abia în etate de patruzeci şi şase de ani. Zelosul nostru conaţional, dl neguţător din Viena B.G. Popovici, împreună cu stimabila-i doamnă, alinară până în minutul cel mai de pe urmă durerile acestui ilustru român, care, în fine, îşi dădu sufletul în braţele lor iubitoare.

Guvernul României se îngriji să ducă corpul lui în patrie şi i-a dat cea mai cuvenită onoare la înmormântare, care atunci era serbarea dureroasă a naţiunii întregi.

Dora d'Istria
 
 

Un nume foarte cunoscut publicului cult al lumii civilizate; numele unei celebre dame, care e un fenomen rar pe ceriul culturii îmbrăţişate de toate naţiunile mai înaintate. O stea strălucitoare ce a răsărit din întunericul Orientului, răspândind lumina binefăcătoare să atragă atenţiunea Occidentului. Dora dʼIstria e numele literar al unei dame învăţate şi, ce e mai de interes pentru noi, aceasta doamnă admirată de întreaga lume civilizată e brava fiică a României. Omagiul distins cu care e onorată această damă strălucită nu e numai o afecţiune de admirare cu care suntem îndătinaţi a întimpina o femeie cultă, ci e recunoştinţa cu care suntem datori a stima pe cei mai celebri învăţaţi, pe cele mai strălucite genii - căci doamna Dora dʼIstria ocupă acea culme înaltă a ştiinţelor, unde numai geniile cele mai rare, talentele cele mai strălucite şi zelul cel mai înflăcărat pentru cultură pot să ajungă.

În anii cei dintâi ai domniei regelui de Prusia, Frederic Wilhelm IV, în curtea domnitoare din Berlin fu arătată o domnişoară frumoasă, cam de vreo şaptesprezece ani, care, prin frumuseţile-i rare, frăgezimea-i încântătoare, dar mai ales prin spiritu-i fermecător şi cunoştinţele-i rare atrase atenţia tuturor.

Aceasta tânără străină era doamna Dora dʼIstria, atunci prinţesa Elena Ghica, fata marelui ban Mihai Ghica, fratele cel mai mare al fostului domn de România, Alexandru Ghica, care, după petrecerea mai îndelungată în Veneţia, Viena, Dresda şi alte capitale mai însemnate, pentru completarea studiilor, în acel timp călătorea cu cele două fete ale sale. Aci, cu ocazia festivităţii de vară din Sanssouci, unde la dorinţa regelui luară parte mai mulţi învăţaţi excelenţi, prinţesa Elena făcu cunoştinţă cu renumitul Alexandru Humboldt, care, fiind bine dispus, vorbea despre nişte sculpturi antice şi despre alte lucruri de arte. Venerabilul învăţat chiar ţinea în mână o bucată de sculptură antică, când se apropie regele şi cercetă cu lorgneta piatra despre care era vorba şi întrebă ce inscripţie este aceea?

"Maiestate, noi avem aici o damă care cunoaşte foarte bine limba elină", zise Humboldt şi se adresă către cea mai mare din cele două d-şoare şi arătându-i inscripţia îi zise cu amabilitate: "Măria-ta, explică-ne acest oracol!" Tânăra prinţesă se înroşi, însă explică inscripţia, adăugând apoi că dl. Humboldt ar fi fost destul de galant, pentru că s-a prefăcut ca şi când n-ar fi ştiut s-o traducă.

Prinţesa Elena în acel timp avea cunoştinţe foarte întinse, cultura ei era adâncă şi serioasă; spre aceasta mult i-a fost de ajutor mama d-sale, care încă de la natură era dotată cu simţăminte nobile şi, ca o femeie foarte cultă, ştia să răsădească (în original, "să straplante" - n.r.) în frageda sa fiică gustul pentru tot ce e frumos, sfânt şi nobil. Tânăra prinţesă vorbea limbile clasice şi cele mai culte europene, cunoştea autorii cei mai străluciţi din timpul cel mai vechi şi cel mai nou.

În anul 1849 reveni în patrie, înfrumuseţată cu cunoştinţele cele mai frumoase, încât şi marele Humboldt a fost uimit de strălucitul ei spirit şi a mărturisit cu sinceritate că cunoştinţele ei filologice sunt un adevărat tezaur şi că posedă un talent nativ(în original, "originariu" - n.r.). nemaipomenit; părea ca şi cum ar dormita într-însa o misiune, o chemare mare.

Nu mult după întoarcerea în patrie, abia numără douăzeci de primăveri din viaţa sa, când frumoasă ca o roză, subtilă şi fragedă ca un înger blând, o măritară după principele Alexandru Koltzoff-Massalsky, care se trăgea din viţa uneia din cele mai vechi familii curat ruseşti. Fireşte, această căsătorie nu putea fi fericită; cerul posomorât al acestei ţări friguroase şi apăsate de forţa arbitrară, apoi soţul ei prea puţin fin şi îmbuibat de superstiţiile panrusismului erau în contrastul cel mai evident cu simţămintele fragede ale bravei românce. Nici curtea lui Nicolae I, ţarul rus, nu o putea suferi pentru întinderea ideilor aduse din Europa cultă; viaţa apăsată (grea - n.r.) a sclavilor produse în adâncul sufletului ei o dezgustare nemărginită şi se stârni în pieptul ei dorul de a zbura spre miazăzi. S-a înţeles cu soţul ei ca să se despartă frumos, principele însuşi îi dobândi paşaport ca să poată ieşi din aceasta temniţă gheţoasă.

În 26 aprilie 1855 plecă din Rusia şi în iunie ajunse în Elveţia, unde i se deschise o viaţă nouă. Ca întinerită îmbrăţişă geniul său şi se deprinse a-şi depune cunoştinţele sale mai ales în ziarele franceze. Coloanele ziarelor celor mai de frunte îi erau deschise şi a scris neobosit în limba naţiunilor culte înadins ca să atragă atenţia lumii civilizate asupra Orientului decăzut şi în special să câştige simpatia Europei pentru ţara sa. Călătoria şi petrecerea sa în Elveţia a eternizat-o prin cartea sa Elveţia germană şi suirea pe Moench, publicată la anul 1856. Această lucrare clasică făcu senzaţie plăcută; numele Dorei dʼIstria, sub care e cunoscută în lumea literară, deveni îndată popular. Nu mai puţin fu admirată energia ei ce a arătat-o la urcarea pe muntele Moench, pe care puţini călători s-au mai suit. Ea se sui pe culmea cea mai înaltă şi acolo implantă tricolorul României, ca un semn de amintire pentru iubita sa patrie şi naţiune, cărora le-a câştigat atâta glorie prin fructele strălucitului său talent. În anul 1858 publică o carte Despre viaţa monahală în Biserica orientală, prin care aşijderea se făcu renumită; critica europeană, surprinsă de cunoştinţele rare şi ideile solide ce cuprindea acest op măreţ a încoronat-o cu laurii aprecierii generale. Numele doamnei Dora dʼIstria deveni şi mai popular, când, la 1860, a publicat Femeile în Orient, pentru care, cu ocazia călătoriei sale în Grecia, avu o primire entuziastă şi fu numită membră a Academiei ştiinţifice din Atena. De atunci necontenit se ocupă cu ştiinţele, nutrind în sânul său acea dorinţă ca ostenelile sale să fie de folos mai ales României, a căreia sfântă faţă în toate scrierile pluteşte înaintea ochilor ei. Ea a scris în limbile culte, ca să-şi împlinească marea sa chemare mai cu succes, acum însă, la dorinţa generală, şi-a dat promisiunea că va scrie şi în dulcea limbă maternă. Deie cerul ca foarte curând să vedem realizată această promisiune îmbucurătoare; ne place a crede că brava româncă, care în cărţile sale de atâtea ori şi-a adus aminte cu frăgezime şi iubire de dulcea sa patrie, nu va întârzia mult cu împlinirea dorinţei celei mai intime a unei mame, care cu nerăbdare aşteaptă ca drăgălaşa sa fiică să vorbească în limba sa.

De la Ceauşescu la Fidel

 

Radu Polizu
De la Ceauşescu la Fidel
Editura Eikon, 2021

 

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Fragment

Havana

... Holla chico, Ce mai faci? Nu vrei să-ţi ţin companie? Aş vrea să mă plimb cu tine."

Am încercat să o ignor şi să merg mai departe, dar a venit după mine.
"De ce fugi de mine? Ştii că mă placi. Am văzut în ochii tăi din momentul în care ai păşit afară pe stradă."
"Aş cam vrea să mă plimb singur", am zis, încercând să o fac să plece.
"Sigur că poţi... dar eu pot să-ţi arăt mult mai mult decât dacă ai fi singur... pentru că eu te voi lăsa să-mi vezi sufletul."

Era îmbrăcată în pantaloni lycra şi o bluză strâmtă, arătându-şi voluptos toate formele prin hainele mulate pe corp.
"Eşti o chica para la noche? Una jineteras."
"Poţi să-mi spui aşa, dacă vrei, nu mă supăr."
"Cum te cheamă?", am întrebat-o
"Yo soy Havana."
"Ca oraşul?"
"Si. Vino cu mine şi nu o să-ţi pară rău, pentru că o să-ţi dăruiesc spiritul meu pe care nu-l vei găsi nicăieri mergând de unul singur."

Nu a mai aşteptat răspunsul meu şi m-a tras uşor de braţ, ridicându-mă spre cer peste clădirile fără acoperişuri, împrăştiindu-şi parfumul părului ei care mirosea a sare de mare. Era superbă. Îşi întinse degetul către labirintul străzilor care se vedeau sub zborul nostru.
"Vezi cum trăim aici, chico? Uită-te la oameni. Simţi pulsul străzii?"

Strada era ca un viespar. La fiecare colţ erau oameni adunaţi care stăteau de vorbă, strigau sau argumentau, de parcă nu mai aveau nimic altceva de făcut în viaţă. Totul împrejur viermuia, îmbibat de o energie secretă, strada arătând ca o scenă unde teatrul vieţii se desfăşura în faţa noastră, evadat din interioarele sălilor confortabile. Maşinile americane se mişcau alene ca într-o paradă de maşini de epocă, un autobuz cam lovit, fără capota motorului, se oprise fără motiv în mijlocul străzii într-un scrâşnet de metal, şoferul ducându-se într-o curte unde era o petrecere, o Lada prelungită ca o limuzină era oprită în mijlocul străzii şoferul vorbind drăgăstos cu o mulatră care era toată peste el, sub colonadele Prado-ului, în timp ce toate celelalte maşini îşi făceau loc în puţinul loc lăsat pe bulevard fără să claxoneze. Muzica se prelingea din înaltul clădirilor către străzi şi toate fetele se unduiau în ritmul ei. Oameni de toate vârstele se odihneau sub umbra pomilor, pe bănci în conversaţii strigate cu ceilalţi care stăteau pe balcoanele de deasupra bulevardului, care păreau gata să se prăbuşească peste cei de jos, băieţi tineri fluierau după fete, care răspundeau încântate, pe partea opusă a Prado-ului o maşină era reparată chiar în mijlocul străzii, înconjurată de o mulţime care asista, bărbaţi cu piepturile goale şi femei volubile cu bigudiuri în cap, toţi prinşi într-o conversaţie fericită care ajuta ca timpul să treacă.

Am zburat peste colonadele de pe Prado, admirând sub noi o mişcare browniană de corpuri de diferite culori, către Parque Central înconjurat de fenomenala arhitectură a vechilor hoteluri, a teatrului şi a Capitoliului, gardat pe fiecare parte de maşini americane din anii 1950, vopsite în culori pastelate, gata să plece într-un tur al oraşului, în timp ce în parc grupuri de cubanezi discutau cu pasiune şi vervă despre beisbol. Pe partea cealaltă a parcului un grup de travestiţi, îmbrăcaţi în culori vii, se plimbau relaxaţi către centrul oraşului.
"Vezi pe cineva trist? Aici ne trăim viaţa simplu cu suferinţele noastre şi în sărăcie, dar nu cu tristeţe. Viaţa este un dar şi trebuie să te bucuri de fiecare minut al ei, mi pasion." Havana îmi sărută urechea când îmi şoptise aceste cuvinte, împingându-şi corpul ei cald către mine. Îi puteam simţi pielea suavă, bronzată în culorile romului învechit şi mirosul părului ei ondulat de valurile mării.

Am luat-o la stânga pe Obispo, strada comercială principală şi muzica a început să fie cacofonică, amestecând sunetele care veneau din toate direcţiile. Chiar lângă mine era Floridita, barul în care Hemingway îşi bea daiquiri la fiecare prânz, cu statuia lui sprijinită de bar cu un pahar în faţă. În spatele statuii era o fotografie care-l arată pe Papa dând mâna cu bărbosul Fidel.

Obispo este strada principală pietonală a Havanei plină de un du-te-vino continuu în timpul zilei. Tinerii se plimbau cu căştile în urechi, legate la smartphone-uri care costă mai mult decât salariul pe întregul an, toţi ascultându-şi muzica proprie într-o ţară fără legătură la Internet. Se unduiau şi dansau pe muzica lor amestecată cu acordurile care se prelingeau pe stradă din baruri.

Havana se legăna prin ceruri cărându-mă şi pe mine în braţele ei lascive cu eleganţa unei trestii de zahăr în adierea vântului de după-amiază. Treptat am început să-i înţeleg atracţia şi m-am lăsat dus de frumuseţea şi dorinţele ei, călătorind aşa cum nu am mai făcut-o niciodată.
"Havana, nu o să pot să călătoresc aşa cum vrei tu, fără un scop anume. Am venit aici să vizitez oraşul, să-i văd muzeele..."
"Mi amor, uită de toate astea. Doar bucură-te de ce te înconjoară. Uită-te în jurul tău şi simte strada. Stai de vorbă cu oamenii şi o să descoperi mult mai mult decât ai afla în muzee. Muzeele sunt moarte, corazon, dar noi trăim."

Arhitectura era impresionantă, o minunată combinaţie de grandoare şi decădere; la colţ, o clădire spectaculoasă cu coloane înalte care se înălţau la cer şi în faţa ei un loc părăsit care şi-a pierdut acoperişul, soarele încălzind podeaua de pământ sub care se mai vedeau bucăţile de mozaic acoperit pe alocuri de gunoi, totul înconjurat de pereţi pe care puteai zări urmele statuilor de gips. În faţă, un Volkswagen vechi din care un tip vindea funii de usturoi pe fundalul somptuosului Capitoliu. Străinii se plimbau, minunându-se de această desfăşurare de pura vida care a dispărut de mult în ţările vestice. Am zburat peste străzile cu şanţuri săpate în mijloc unde pământul era adunat în mormane care se ridicau până la primul etaj al clădirilor, deasupra străzilor pavate cu bolovani şi piatră cubică, admirând fiecare colţ, oprindu-ne la fiecare tip care cânta la chitară atât de bine, că aveai impresia că l-ai văzut cântând cu Ray Cooder în filmul Buena Vista Social Club, răsfoind prin rafturile de cărţi înşirate în pieţe, care aveau pe copertă portretul lui Che învăluit în fumul ţigării de foi, planând peste palatele coloniale, muzee, curţi interioare încântătoare, parcuri, paladares în saloanele caselor, baruri explodând de muzica ce se cânta înăuntru, plutind peste terasele atârnate către oraşul mirific unde străinii îşi beau tacticoşi mojito, flirtând cu jineteras, stând de vorbă cu chicos care conduceau cyclos, toţi într-o permanentă mişcare, toţi agitaţi, toţi trăind-şi viaţa în abandon.

M-am lăsat purtat de promisiunea pe care i-am făcut-o Havanei de a mă lăsa condus de sufletul ei zile în şir, plimbându-ne fără un ţel anume, sufocat în îmbrăţişarea ei, oprindu-ne cu respiraţia tăiată împreună, ca să ne mai tragem sufletul pentru un moment în jurul unui mojito. După o vreme, am început să înţeleg ritmul Cubei şi am uitat complet de locurile turistice pe care ar fi trebuit să le vizitez, abandonându-mă în muzică şi dans şi în pasiunea debordantă a străzii.
"Fără toate astea aş fi ca toate celelalte locuri din lume; o notă oarecare pe o listă de locuri impersonale de vizitat în vacanţă", mi-a şoptit Havana "dar lasă-mă să-ţi arăt şi altele, mi cielo" şi lucrurile au început să se materializeze sub bagheta ei magică. Am continuat să ne îndreptăm către biroul de schimb, dar într-o curte un profesor de salsa conducea un grup de dansatori. Ne-a invitat să stăm cu ei, dar ne-am oprit doar pentru moment să le admirăm uimiţi ritmul şi mişcările contagioase şi ne-am făcut o notă mentală ca să ne întoarcem şi să stăm mai mult. Havana ar fi vrut ca să rămân acolo şi să dansez cu ei o vreme, dar în final m-a lăsat să plec cu un surâs binevoitor. Imediat după colţ am dat peste trei tipi în vârstă cântând alături de o femeie îmbrăcată într-o rochie albă de Santeria, care prezicea viitorul unor clienţi, făcându-ne să uităm complet că voiam să ne întoarcem la cei de dinainte. O altă notă mentală de revenire şi ne-am desprins cu greu de ei doar ca să dăm după primul colţ de un grup care cânta în stilul lui Buena Vista, admiraţi de trecători, în timp ce o altă muzică îşi căuta drum în piaţă dintr-un bar apropiat, Bodegita del Medio, un alt loc frecventat de Papa Hemingway, în faţa căruia o mulţime de oameni dansa pe stradă. Un cubanez cu o ţigară de foi foarte lungă în gură poza pentru câţiva bani şi zeci de pahare de mojito erau aliniate de-a lungul barului.

Atunci mi-am dat seama că în felul ăsta pot petrece zile în şir fără să ajung să bifez nimic de pe lista de locuri de vizitat, aşa cum făceam în mod normal în orice alt oraş din lume.
"Vezi, mi vida? Havana este un teatru plin de actori care adoră viaţa, un teatru din care ai început şi tu să faci parte pentru bucuria ta şi a celorlalţi care petrec cu tine. Poţi să le simţi dragostea şi pasiunea cu care îşi trăiesc viaţa? Sunt muy amable."
"Havana, te iubesc. Niciodată nu mi s-a întâmplat să mă îndrăgostesc de cineva atât de repede. Practic, la prima vedere. Nu-mi vine să cred. M-ai vrăjit."
"Lasă-mă să te duc şi în alte locuri, corazon" şi m-a sărutat cu unul din valurile azurii care se sparg de malul înalt şi ne-am înălţat din nou la cer, trecând peste Plaza Vieja şi ascultând acordurile celor care cântau în faţă la Cerveceria, continuând prin coridoarele întunecate ale lui San Francisco, unde i-am dat un mic bacşiş gardianului să ne lase singuri după orele de program ca să avem întreaga mănăstire numai pentru noi, zburând către terasa hotelului Inglattera de unde să vedem Prado luminat noaptea, sorbind dintr-o înghiţitură un mojito şi de acolo pe terasa lui Ambos Mundo să simţim spiritul lui Papa în locul din care a scris multiplele lui declaraţii de dragoste Cubei. Plimbându-mă pe străzile Havanei, am simţit cum poveştile de demult se scurg prin crăpăturile clădirilor parţial demolate sau abandonate, fără acoperişuri, doar ruine îmbibate cu un parfum tropical.

......

În sfârşit, trăgându-ne cu greu respiraţia, am ajuns la biroul de schimb şi uşa s-a trântit chiar în faţa mea: "Am închis. Deschidem mâine dimineaţa." Era ora şase seara! Prima mea ieşire în Havana mi-a luat mai mult de două ore pentru o plimbare care trebuia să ia mai puţin de 10 minute. Dar chiar după ce am stat în Havana mai multe zile, după ce i-am explorat străzile şi pieţele, cartierele centrale şi cele mărginaşe, nu am putut niciodată să ajung în 10 minute la biroul de schimb, pentru că în Havana surprizele te pândesc la fiecare colţ şi nu îţi vine să le refuzi.

Che

"Nu ai nimic de văzut în Santa Clara", mi-a spus Raquel într-una din serile de poveşti pe marginea balconului alb de fier forjat. "Poate doar monumentul lui Che", a adăugat, dar nu mi-a venit să o întreb ce crede despre legendarul revoluţionar argentinian adoptat de Cuba comunistă. Pentru că dacă Fidel este încarnarea birocratică a revoluţiei, Che reprezintă simbolul ei, spiritul romantic, curajul, idealul, aşa cum ar fi dorit marxiştii veniţi la putere să-l păstreze. Dar avusesem partea mea de propagandă turnată pe gât despre eroi legendari care uneori aveau doar patru clase primare şi, în ciuda cinismului pe care l-am acumulat inerent trăind în comunism, mi-am pus totuşi în gând să văd locul în care "il commandante Ernesto Che Guevara" a fost înmormântat ca un faraon.

Santa Clara are în centru acelaşi parc dreptunghiular clasic, care aici poartă numele lui Leoncio Vidal, erou al luptei pentru independenţa Cubei. Înconjurat de clădirile albe eclectice ale teatrului Caridad şi ale fostului hotel Hilton numit pompos Santa Clara Libre, parcul pare îngheţat într-un timp care nu mai vrea să curgă. La vreo doi kilometri de centru, pe o esplanadă uriaşă, gândită pentru discursuri fulminante este construit grandiosul monument. Memorialul are în vârf statuia de cinci metri înălţime a lui Che, construită după imaginea iconică răspândită în lumea întreagă. Îmbrăcat în haine de luptă, cu părul lung strâns sub celebra bască şi cărând o armă în mână, lui Che îi lipseşte doar trabucul, ca să-l identifici cu cel din imaginile emblematice. În spatele memorialului este o parcare de dimensiunile uneia de mall american, însă complet goală ca şi şoseaua cu 6 benzi care urcă spre monument. Sanctitatea locului nu trebuie să fie deranjată de nimic, aşa că toate aparatele şi bagajele sunt depozitate obligatoriu la o garderobă. Liniştea impusă în interior, în faţa flăcării care arde permanent, este simbolică pentru evlavia care trebuie arătată celui care este simbolul comuniştilor cubanezi până în ziua de azi. "Să fim toţi ca Che" este sloganul care este tipărit pe pancarte şi panouri în întreaga Cubă. În partea opusă camerei mortuare este un muzeu cu imagini interesante şi obiecte personale unde apare şi celebrul trabuc: Che în luptă, Che citind, Che în hamac în junglă, Che fumând, Che gândindu-se, Che râzând, Che spălându-se, Che jucând golf.

Mitul lui Che cred că este cel mai mediatizat mit modern din lume. Este incredibil cum imaginea şi povestea lui au putut să fie propagate atât de bine şi au captivat minţile atâtora din întreaga lume. Crescut într-o familie burgheză argentiniană, Che este transformat în celebra expediţie descrisă în jurnalul călătoriei cu motocicleta prin America de Sud unde vede injustiţia sub care trăiau cei din continent. Ca şi Buddha, care şi-a părăsit palatul să descopere suferinţele oamenilor săraci, Che descoperă o lume de care nu ştia poate prea multe şi pe care se decide să o schimbe, nu din interior ca prinţul indian, ci în exterior, printr-o revoluţie. Educat ca medic şi foarte cultivat, Che a fost într-adevăr revoluţionarul ideal, carismatic, curajos şi talentat, în sensul cel mai pur. A trăit şi s-a dedicat acestui ideal revoluţionar, continuându-şi lupta în diferite părţi ale lumii, fiind conştient că va muri în luptă.

Dar ca mulţi alţi revoluţionari care trăiesc în idei şi nu în realităţi, a fost cu siguranţă şi cel mai dogmatic, discursul lui fiind cel mai radical dintre discursurile revoluţiei cubaneze, influenţând acţiunile sale ulterioare. Fiind cel mai important Comandante, Che este cel care a înfiinţat şi a condus tribunalele revoluţionare prin care au fost ucişi la întâmplare o mulţime de oameni suspectaţi că ar fi putut boicota revoluţia imaginată de el. De asemenea, Che a fost responsabil pentru crearea gulagurilor Cubei, inspirate şi construite după modelul sovietic, în care mulţi alţi cubanezi au pierit. Che este cel care poartă responsabilitatea tuturor acestor decizii impuse şi celorlalţi, printre care lui Camillo Cienfuego, care la momentul respectiv era şeful armatei şi ale cărui sentimente anti-comuniste erau cunoscute. Moartea lui Camillo într-un suspect accident de avion s-a bănuit mereu că ar fi fost orchestrată de fraţii Castro şi Guevara care nu puteau accepta un alt punct de vedere decât cel al aducerii comunismului în Cuba.

Che a înţeles faptul că atunci când te implici într-o revoluţie, lupta trebuie câştigată cu orice preţ şi astfel ai o şansă de a scrie istoria. Dacă pierzi, toate idealurile şi calităţile vor dispărea şi vei fi aruncat în coşul de gunoi al istoriei, împreună cu teroriştii, bandiţii şi vagabonzii. O revoluţie este ca un start-up unde ai o sigură şansă de reuşită; falimentul înseamnă moartea şi uitarea.

...........

Fidel a dorit de asemenea să exporte revoluţia în afară, în primul rând pentru a obţine un sprijin ideologic şi de teamă că americanii în cele din urmă ar reuşi să-l omoare şi a agreat tacit acţiunile revoluţionare ale lui Che. Dar pragmatismul l-a făcut să distanţeze Cuba de noile aventuri revoluţionare ale lui Guevara.

Che a plecat în Congo unde a trăit în junglă, antrenând o gherilă mai interesată în compromis decât în revoluţie, apoi după o scurtă perioadă incognito la Havana a plecat în Bolivia, creând atât de multă instabilitate şi probleme în regiune, că atât americanii, cât şi sovieticii au vrut să scape de el. Şi au făcut-o cu ajutorul generos al Partidului Comunist din Bolivia, al cărui lider Mario Monje Molina, trăit bine-merci la Moscova, nu voia ca străinii să-i tulbure sinecura comodă protejată de sovietici. După ce a fost împuşcat de agenţi americani, lui Che i s-au tăiat mâinile pentru a fi trimise la analize de amprentă la Washington, iar trupul i-a fost îngropat într-un mormânt nemarcat cunoscut doar de CIA.

Dar ca orice erou care devine valoros numai după moarte, stânga europeană l-a adoptat şi folosind celebra fotografie făcută de Alberto Korda l-au transformat într-unul din portretele cele mai cunoscute în lume, o imagine asociată cu romantism revoluţionar, curaj, sacrificiu de sine, idealuri, contra-cultură. Din păcate, aceste reale calităţi ascund o întreagă faţetă sumbră a personalităţii lui Che, cea a ucigaşului nemilos, a comunistului dogmatic şi a economistului care a falimentat Cuba, aspecte care au fost trecute sub tăcere de propaganda de stânga.

Castro a îmbrăţişat în mod convenabil mitul fabricat după moartea lui Che, iar astăzi imaginea lui Che împodobeşte fiecare loc în Cuba: birouri, panouri publicitare, postere, maşini, clădiri, statui etc. Magazinele sunt pline de portrete cu Che, Marilyn Monroe îmbrăcată ca Che, tricouri cu Che, magneţi de frigider cu Che, maracas cu Che, maşini cu Che pictat pe uşă, imprimeuri cu Che. Copiii sunt încurajaţi "să fie ca Che" trebuind să-şi declare dragostea pentru il commandante. Lipsa unei declarate pasiuni şi dragoste pentru Che ar fi interpretată ca sinonimă cu lipsa de dragoste şi ataşament pentru cauza revoluţiei, putând să te arunce în închisoare. Prin comparaţie, portretele lui Fidel sunt greu de găsit.

În 1997 rămăşitele trupului lui Che fără mâini au fost găsite în Bolivia şi au fost aduse la Santa Clara să fie îngropate în maiestuosul mausoleu. Deasupra acestuia, statuia uriaşă a revoluţionarului se înalţă peste sloganul rostit de acesta "Hasta la victoria, siempre", care a dat şi titlul uneia dintre cele mai cunoscute balade revoluţionare cubaneze.

........................

De multe ori m-am întrebat, şi cu siguranţă şi mulţi alţii înaintea mea, ce s-ar fi întâmplat dacă Fidel ar fi fost ales în selecţia pentru liga profesională de baseball din Statele Unite unde a fost încercat de Washigton Senators în 1956. Zvonurile spun că era un pitcher bun şi că americanii aproape că l-ar fi luat. Adios revoluţie, pentru un contract bine plătit în baseball-ul American?
"Ancel, am văzut atâtea portrete ale lui Che în magazine. Picturi, fotografii, colaje. Vă place de el aşa de mult? Le cumpăraţi şi le puneţi în casă pe perete?", l-am întrebat.

Se uită la mine cu o grimasă: "Asta-i pentru străini că lor le place de el, dar nu ştim de ce", îmi răspunde cu un zâmbet şi acelaşi gest conspirativ "noi n-avem nevoie de el pe perete."

Ancel

Călătorilor obişnuiţi să se mişte repede pe distanţe lungi Cuba le pune o frână, încetinindu-i şi aducându-i în timp scurt la ritmul local. Nu-ţi trebuie să fii pentru mult timp în insulă, ca să-ţi dai seama că eşti blocat în peisaj şi nu poţi să te plimbi cu uşurinţă. Autobuzele sunt rare către mai toate destinaţiile, în cel mai bun caz două pe zi, orarul lor fiind păzit ca un secret guvernamental; biletele se vând în mod normal cu o zi în avans numai de la autogară, la care ca să ajungi îţi trebuie puţină răbdare sau un taxi, necesitând o întreagă excursie ca să o găseşti. Obişnuit cu alte destinaţii din lumea largă ai mereu în gând să închiriezi o maşină. Dar în Cuba nimic nu este simplu, mai ales închiriatul unei maşini, operaţie destul de scumpă şi complet nesigură; a parca o maşină nesupravegheată noaptea este cu siguranţă o aventură într-o ţară unde orice piesă străină are mare căutare şi a fura piese dintr-o maşină parcată este o bonanza şi nu aduce nici riscurile jafului, un lucru care se întâmplă de altfel foarte rar.
"Aveţi o maşină de închiriat?", întreb la o agenţie din Trinidad de Cuba, oraşul cel mai interesant şi foarte vizitat din centrul insulei.

La birou stau doi indivizi care fumează în faţa unui mare ceaslov pus pe masa simplă de lemn, altminteri complet goală. Pe perete un portret al lui Che zâmbeşte la noi din spatele fumului unui trabuc.
"Când vă trebuie?", îmi răspunde unul din el, cam deranjat de întrebare.
"Chiar şi acum aş lua-o, dar cu siguranţă mâine."
"Pentru astăzi?!!!", se uită la mine de parcă i-aş fi cerut copilul. Mai stă puţin, se uită pe hârtii, apoi unul la altul.
"Ce tip de maşină doriţi?"
"De care aveţi. Una mică aş prefera, dar merge oricare."

Se uită la colegul lui cu o privire complice, apoi mai stă puţin după care se uită îndelung la mine, de parcă aş fi un exponat, apoi la hârtiile din ceaslov, apoi pe geam, continuând să fumeze, imitându-l pe Che la care nu se uită.

Se întoarce către mine:
"Cea mai mică maşină costă 70 CUC pe zi plus 45 CUC benzina pe care o plătiţi la început" şi se uită la mine, aşteptând să refuz preţul care este mai mare decât costul închirierii unui Mercedes în America.

..................

Taxiul este salvarea!!! Dar nu, nu din acela cu contor şi semn deasupra, ci o maşină privată pe care şi şoferul uneori o închiriază de la alţii şi care te duce unde vrei pentru o sumă pe care-o stabileşti dinainte. Totul cash, ca să poată să fie plătiţi şi cei care ştiu că faci asta şi poate nu ai voie. Pentru că în Cuba nimic nu este permis, dar totul se rezolvă. Altfel.

Ancel a apărut la timp într-un Peugeot care văzuse vremuri mai bune. Recent terminase facultatea de arte plastice care-l repartizase ca profesor de desen la o şcoală pentru un salariu de 15 CUC pe lună. Evident că nu putea trăi din salariul ăsta, aşa că refuzase slujba şi-şi făcuse rost de acest Peugeot din 1993, pe care-l cumpărase vânzându-şi Lada pe care o avusese mulţi ani. Peugeot-ul mergea mai bine şi cu el putea să plimbe străinii în jurul Trinidad-ului, câştigând într-o singură zi de şase ori mai mult decât salariul de profesor de desen într-o lună. Capitalismul înfloritor al Cubei comuniste.

Ancel arăta ca orice tânăr. Jeans strânşi pe picior, un T-shirt cu o formaţie de rock şi o tunsoare cam punkistă. Am plecat prin Vale de Ingenios, locul plantaţiilor de trestie de zahăr şi al morilor care-l prelucrau. Acestea erau numite "ingenios" şi de la un punct panoramic care acoperea toată valea am încercat să zăresc plantaţiile, dar spre marea mea dezamăgire nu am văzut niciun fir de trestie de zahăr şi tot ce am putut vedea au fost numai câmpuri goale:
"Nu mai este trestie de zahăr în Trinidad", îmi zice Ancel.

..........

În Vale de Ingenios poţi vedea cel mai bine rezultatele fostei ideologii în acţiune. Vechile plantaţiile de trestie de zahăr au fost lăsate în paragină, cu clădirile prăbuşite care se încearcă acum să fie scoase din ruină, fiind convertite în sitio arheologico, pentru a fi valorificate în itinerarele turistice ale celor veniţi aici să vadă o parte importantă a istoriei cubaneze. Toate revoluţiile comuniste au urât cu patimă proprietatea privată; proprietarii au fost aruncaţi în închisoare, iar terenurile au fost naţionalizate şi gestionate de către "muncitori şi ţărani", la fel ca în toate celelalte ţări comuniste. Treaba a mers cât a mers, după care, în cele din urmă, totul a fost lăsat în ruină şi producţia a colapsat. Toate ingenios, morile de zahăr de pe plantaţiile de trestie, părăginite pentru decenii, sunt acum în curs de renovare, cum ar fi San Isidro, sau complet refăcute ca Mutaza-Iznaga, o latifundie bine conservată, cu un turn înalt care conferă o vedere panoramică a întregii văi. Chiar şi vechea cale ferată folosită până nu demult pentru transportul de trestie de zahăr, dar dezafectată pentru o perioadă, a fost reactivată, iar trenul cu locomotivă cu aburi transportă acum touristas şi îi opreşte în gări adormite, unde doar cai la trap pe străzile prăfuite te fac să tresari din melancolie. Staţia de cale ferată din Iznaga arată exact ca cea în care Butch Cassidy şi Sundance Kid au coborât din tren în Bolivia: cu puii de găină mişunând printre linii şi măgarii aşteptând să fie încărcaţi, toţi letargici în soarele arzător al drumului prăfuit. Pe aleea pe care se merge la turn femeile vând rochii şi feţe de masă dantelate, scoase şi ele parcă din acelaşi timp cu cel al haciendei, transformată acum în restaurant.
"Dar cum este viaţa în Cuba?", l-am întrebat pe Ancel.
"Viaţa nu-i rea în Cuba. Avem asistenţă medicală gratuită, dar este mai greu cu medicamentele, avem învăţământ gratuit, petrecem mult, muzică, fete, rom. Dacă am avea şi ceva bani ar fi foarte bine..."
"Nu prea sunt bani", repetă Ancel, "dar ne descurcăm şi dacă este nevoie facem rost. În Cuba nimic nu este permis, dar totul este posibil", îmi repetă iar ceea ce auzisem de atâtea ori pe stradă. Atât de asemănător cu ce era în România comunistă...
"Facem rost de orice program de televiziune, dar în primul rând căutăm serialele americane. Mor după CSI, am văzut toate episoadele..."
"Dar cum faceţi asta, că nu aveţi acces la Internet. Nu-i aşa?", îl întreb.

Zâmbeşte conspirator: "Nu avem internet, dar sunt nişte băieţi care au acces şi care le descarcă şi le pun pe USB sticks.

............
 
"Dar dacă este cum spui şi nu este aşa de rău în Cuba, de ce oamenii tot continuă să plece? Am auzit că mai sunt încă bărci ţinute în garaje care sunt scoase pe apă în nopţile fără lună", îi spun trecând pe lângă un panou cu o lozincă care ne îndruma să fim toţi ca Che: de visători, romantici sau criminali?
"Oamenii continuă să plece dar nu aşa ca înainte, cum s-a plecat în timpul exodului din Mariel, în primul rând pentru că s-au înăsprit controalele Gărzii de Coastă şi este mult mai greu să le eviţi", îmi spune Ancel, accelerând pe lângă o căruţă care trecea prin faţa unui panou cu un portret al lui Fidel, cu un slogan despre progresul tehnologic atârnat deasupra drumului complet gol.
"Dar oamenii mai au încă bărci, dar nu le ţin în Havana, că este mai greu de ascuns, ci prin nordul mijlocului insulei, că aici este cel mai aproape de Miami."

Distanţa dintre La Yuma, cum numesc cubanezii Statele Unite şi cel mai apropiat punct de pe insulă este de vreo 90 mile.
"Dar acum, dacă vrei să pleci şi ai bani, nu mai este o problemă", îşi continuă Ancel confesiunea, "suni coyotes la Miami şi vin şi te iau!", îmi zice pe cel mai natural ton, de parcă mi-ar spune că o să cheme taxiul din colţul străzii.
"Cum adică? Unde suni la Miami?!", îl întreb consternat.
"Dacă ai banii şi se adună cam 6 persoane, îl suni pe coyote pe celular în Miami şi în două ore este aici", îmi spune cu un zâmbet, văzându-mi uimirea pe figură.
"Excursia" în Florida costă în jur de 10.000 CUC de persoană, iar într-o barcă intră 6-7 persoane. Bărcile sunt numite de cubanezi lancha, bărci înguste şi rapide cu patru motoare, care fac două ore din Cuba până în Florida. Zborul meu ca să ajung în Miami îmi lua cu stopover vreo 6 ore.
"Dacă Garda de Coastă nu află din timp de barca care vine, lancha este trasă la mal şi într-un sfert de oră lumea se îmbarcă şi pleacă şi odată ce eşti în apă nu te mai prinde nimeni pentru că bărcile Gărzii de Coastă cubaneze nu sunt la fel de rapide."
"Bine dar ce faci pe coasta Floridei?", îl întreb.
"Acolo trebuie avut grijă că americanii au bărci tot atât de rapide, dar cu atenţie se poate trece şi dacă ai pus piciorul pe pământ, eşti american. Nu mai ai nicio problemă", îmi spune Ancel, pomenind legea care-i favorizează pe cubanezi, pierna seco, pierna mojado (picior uscat, picior umed) care le conferă azil, dacă au călcat pe pământ american, dar sunt returnaţi lui Fidel, care vine la pachet cu un an de închisoare în Cuba şi banii luaţi, dacă sunt prinşi în apă.

Ca şi Ancel, am întâlnit mulţi cubanezi care vorbesc surprinzător de deschis despre realitatea din Cuba şi sunt foarte doritori să împărtăşească opiniile cu străinii. Aşa cum o cubaneză între două vârste, cântăreaţă de operă, educată şi rafinată, pe care am întâlnit-o într-o seară aşteptând la o coadă să intrăm într-un restaurant din Trinidad mi-a spus în timp ce îşi aştepta prietenii:
"Noua generaţie este complet diferită decât a noastră. Noi am învăţat să fim ascultători, să plecăm capul, dar fiul meu, care are 15 ani, are o mentalitate complet diferită de generaţia noastră. Ei nu acceptă deloc propaganda oficială. Singurul lucru care le place şi-l vor este exclusiv american."
"Nu-ţi este frică, Ancel, că te poate auzi cineva şi poţi să o păţeşti vorbind de lucrurile astea?", l-am întrebat.
"Nu ne este frică să vorbim pentru că, de fapt, lor nu le pasă absolut deloc de noi. Suntem rămaşi în urmă, izolaţi de lume. Nu avem nici măcar Internet pentru că ei nu vor să ştim ce se întâmplă în lume. Vor să auzim numai povestea pe care ne-o spun ei."
 

 

Radu Polizu
De la Ceauşescu la Fidel
Editura Eikon, 2021

 

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Fragment

Citiţi un prim fragment aici.
 

Luis

"Cuba se va schimba şi toţi săracii o să fie lăsaţi de izbelişte. Viitorul o să le fie mult mai greu decât le este prezentul", mi-a spus un muzician într-una din seri în Havana. Eram cu nişte prieteni la un mojito într-un bar aproape de Capitolio, unde el cânta cu o formaţie.
"Am călătorit mult prin Europa şi am dat concerte de muzică cubaneză. Ca artist poţi face bani buni şi poţi trăi bine în Cuba, dar în primul rând ai avantajul că poţi cânta în străinătate unde câştigi mult mai bine", a continuat.

O atitudine complet diferită, pozitivă şi responsabilă faţă de un altfel de viitor care refuza să se întâmple pentru o majoritate, dar era la îndemâna unora dintre care o bună parte erau artişti cubanezi.

Poţi descurca iţele poveştii când te plimbi prin sălile de expoziţie ale fenomenalului muzeu de artă cubaneză. Atmosfera onirică care emană din arta Americii Latine impregnează pictura cubaneză din secolul trecut. Artişti cubanezi, acum faimoşi în lume, s-au hrănit din această moştenire spirituală. Noua artă cubaneză este foarte puternică, o artă manifest împotriva restricţiilor şi a cenzurii, descriind viaţa de zi cu zi în Cuba aşa cum este ea. Am văzut un aparat modelat după aparatele sovietice de măsură pentru curent care arăta nivelul ideologic al unei persoane; o cuşcă făcută din bucăţi de bambus în forma insulei numită "Cuba mea, cusca mea", obsesia unei naţiuni fără graniţe pe care le-ai putea trece; pe un perete era atârnată o scenă cu marionete care erau alese dintr-un set mai mare care stătea pe podea dedesubt. Marionetele de pe scenă reprezentau tot felul de personalităţi istorice printre care Che, Lenin, Camillo Cienfuego, printre alte simboluri ale Cubei revoluţionare. Păpuşile lăsate jos sub scenă erau personalităţi sovietice, americane şi de peste tot din lume, Brejnev, Maica Teresa, JFK, Hitler, Mandela, Lincoln, Bolivar, Washington etc. pe care le poţi alege după bunul plac dacă vrei să le aduci înapoi pe scenă când consideri că este un moment istoric prielnic, arătând cum istoria este manipulată. Niciuna dintre păpuşi nu va fi aruncată, chit că nu se potriveşte momentului, pentru că nu ştii cum se va întoarce istoria şi vei avea nevoie de ea.

Recunoaşterea artistică a Cubei vine dintr-o întreagă generaţie de artişti din anii 1980 care au plecat din Cuba în timpul "perioadei speciale" şi s-au mutat în Europa sau în Statele Unite şi care, în ciuda lucrărilor remarcabile, nu au fost în stare în mare parte să-şi facă un nume pe scena internaţională. Ei făceau parte dintr-un grup puternic şi foarte influent de artişti cunoscuţi acum în Cuba sub numele de "generaţia pierdută". După plecarea lor, cei care au rămas, împreună cu artiştii tineri care au venit după ei pe la mijlocul anilor 1990, au preluat moştenirea mişcării lor artistice şi ei au devenit în final cei recunoscuţi ca principalii reprezentanţi ai artei moderne cubaneze, cunoscută astăzi de colecţionari.

Pe lângă toate astea, greutăţile vieţii din Cuba după colapsul Uniunii Sovietice a scăzut nivelul de propagandă din ţară, ducând la scăderea cenzurii în artă, frâiele organizaţiilor culturale începând să fie preluate de artişti şi nu de ideologii care conduceau până atunci. Intelectualii care au devenit răspunzători de mişcarea artistică din ţară, au început să fie trataţi cu respectul cuvenit în societate, şi încet, încet, au început să facă parte din elita ţării. Artiştii au început să-şi vândă lucrările străinilor care au apărut prin anii 1990 şi au fost plătiţi cu sume exorbitante raportate la schema economiei Cubei. Ei au fost cei care au putut să-şi cumpere case, studiouri şi maşini, când majoritatea din ţară murea de foame, şi surprinzător poate, tot ei au fost cei care s-au plâns cel mai mult de faptul că nu erau lăsaţi să capitalizeze cum trebuie succesul lor. Aceşti artişti şi muzicieni au devenit cei mai respectaţi membri ai societăţii şi vocile care au testat mereu limitele libertăţii de expresie în discuţiile din Cuba.

.....

Ce altceva mai aveam de făcut înainte de a merge la aeroport? Maşinile decapotabile americane, aliniate lângă Parque Central erau ca totdeauna ţinta privirilor şi fotografiilor turiştilor, la fel cum le-am văzut prima dată când am ajuns în Havana.
"Cât costă o cursă?", l-am întrebat pe un tip care purta o pălărie de paie albă şi arăta ca un ţăran care venise de pe plantaţie şi tocmai aterizase în oraş.
"Cam 30 CUC pentru un tur de oraş de două ore şi jumătate", mi-a spus.

.......

Luis era foarte vorbăreţ şi versat să le spună turiştilor poveşti despre Havana. Genul de băiat de cartier şi îmbrăcat cu grijă, Luis conducea Plymouth-ul roz făcând tot la fel de mulţi bani la o cursă cât făcea un inginer cubanez într-o lună.
"Da, este o afacere bună să conduci o decapotabilă ca asta în Havana cu atâţia străini care vizitează, dar nu sunt multe curse într-o zi. Şi sunt multe alte costuri asociate cu maşinile astea vechi şi benzina este scumpă, şi..." a început să se plângă Luis, lăsând fraza neterminată.

Eram gata pentru încă o repriză de plângeri şi văicăreli pe care le auzisem de atâtea ori, toţi reclamând guvernul pentru sărăcia din ţară, tocmai când intram pe un bulevard plin de arbori vechi care ne ducea către Plaza de la Revolucion, marea piaţă din Vedado care are un monument pe una din părţi dedicat lui José Martí. În faţa lui, pe partea cealaltă a pieţei este Ministerio de Interior cu o uriaşă gravură în relief a lui Che şi a mantrei lui "Hasta la victoria siempre." Către capătul opus al pieţei, o gravură similară era pe clădirea Ministerio de Comunication, cu figura lui Camillo Cienfuego sub care era înscris "Vas bien, Fidel".

Uitându-mă la cele două mari edificii pe care le văzusem înainte, l-am întrebat pe Luis într-o doară, ştiind de fapt răspunsul pe care-l primisem repetat în lunile petrecute în Cuba, ce părere are despre Che.
"Che a fost un individ extraordinar. Un adevărat erou al Cubei, un revoluţionar căruia îi purtăm un respect deosebit în inimile noastre."

M-am întors către el, nevenindu-mi să cred. Eram după aproape două luni petrecute în Cuba, doar cu două ore înainte de a pleca la aeroport şi am avut şansa să dau de cineva care este primul apărător al revoluţiei şi guvernului din toţi cei pe care i-am întâlnit. Am pagini de note care documentau ura, dispreţul, dezgustul, neîncrederea, întristarea, sărăcia celor pe care i-am întâlnit. Acum, în ultimul moment, din întâmplare, găsisem contrapunctul - prima dată când am auzit pe cineva vorbind cu interes şi devotament despre revoluţie şi conducătorii ei.
"Deci îţi place de el?", îl întreb nedumerit, crezând că poate glumeşte.
"Absolut. El a fost inima revoluţiei; curajos şi oferind inspiraţie celor din jurul lui; romantic şi un exemplu pentru toţi tinerii de astăzi. Noi în Cuba am vrea toţi să fim ca el. În opinia mea cineva ca Che Guevara, care şi-a dat viaţa pentru revoluţie, este cu siguranţă un individ remarcabil. Imaginează-ţi că putea să stea în Cuba unde era iubit şi dorit, dar a preferat să lupte în atâtea locuri din lume şi a murit pentru cauza revoluţiei. Era atât de altruist şi voia să arate oamenilor că trebuie să se sacrifice pentru revoluţie. Che era tipul eroului care ar lua o lopată şi s-ar duce voluntar oriunde ar fi fost chemat. A fost un exemplu pentru noi toţi", mi-a recitat Luis crezul lui aliniat la revoluţia cubaneză.
"Bine, Luis, dar cum a fost cu oamenii pe care a dat ordin să-i omoare?", l-am întrebat uimit într-un fel de zelul lui.
"El nu a dat ordinele de la el. A fost decizia partidului să scape ţara de duşmanii revoluţiei. Trebuiau să o facă pentru că statul era slab şi le era teama că imperialiştii o să-i atace şi o să-l aducă înapoi pe Batista."

De pe clădirea din faţă ne zâmbea figura lui Camillo Cienfuego.
"Şi Camillo?", l-am întrebat.
"Oh, Camillo!" şi Luis a început să râdă "El era un adevărat cubanez, jovial şi care mereu râdea, iubitor de viaţă şi un comandant excelent. Oamenii îl iubeau pentru că era foarte asemănător cu ei. Vezi, Che era un intelectual, entuziast şi internaţionalist din Argentina. Dar Camillo era Cuba personificată", mi-a spus Luis cu o duioşie în glas.

Şi avea dreptate despre Camillo care a fost cel care a intrat în Havana în fruntea armatei după succesul revoluţiei, trimis de Fidel special pentru că era atât de iubit de oameni. Camillo era de departe cel mai iubit dintre revoluţionari, în primul rând pentru că era natural în modul de abordare şi foarte apropiat de lume, în general, şi de subordonaţi, în particular. Dar popularitatea lui i-a semnat şi sentinţa când Fidel începuse să-l privească ca pe un competitor. Faimoasa mantră a lui Camillo, înscrisă pe clădirea ministerului din Plaza de la Revolution, "Vas bien Fidel!", interpretată astăzi ca un cec în alb pentru conducerea lui Castro, este de fapt un testament al rivalităţii lor. În timp ce Castro era în mijlocul unui discurs fulminant, Camillo a apărut din spate la tribună şi s-a aşezat lângă el. Mulţimea din piaţă a devenit extatică iar aplauzele şi scandarea numelui lui Camillo au întrerupt oraţia lui Fidel. Deranjat, Fidel s-a oprit din discurs şi s-a întors să-l întrebe pe Camillo cum era discursul, la care Camillo a produs faimoasele cuvinte care sunt acum înscrise oriunde este pomenit numele lui şi care au devenit o binecuvântare de după mormânt a conducerii lui Fidel.
"Dar Luis, Camillo era mult mai popular decât Fidel. Nu erau totuşi în competiţie unul cu altul?"
"Nici pe departe. Să-ţi spun o poveste despre ei. Trebuiau să joace beisbol şi când au împărţit echipele, Fidel şi Camillo au căzut în echipe diferite. Şi Camillo a spus: Eu nu pot fi niciodată împotriva lui Fidel şi a cerut să schimbe cu cineva din cealaltă echipă ca să joace ei împreună. Îl iubea enorm pe Fidel şi tot sufletul lui era dedicat revoluţiei şi oamenilor."

Camillo era cu siguranţă un susţinător al revoluţiei, dar nu pentru o revoluţie care să aducă comunismul de tip sovietic în Cuba. Nefiind un simpatizant comunist, au fost mai multe situaţii în care Camillo s-a declarat împotriva celor care voiau să vireze revoluţia către comunism, şi chiar acţionând agresiv împotriva lor, dorind în final o conducere democratică în insulă.

Când evenimentele au început să o ia razna faţă de ce gândiseră ei la început, în primul rând prin pedepsirea celor care erau împotriva revoluţiei, Camillo a fost cel care a cerut reintegrarea în societate a vechilor inamici. S-a opus pe faţă lui Che şi lui Raul, amândoi comunişti convinşi, care voiau să creeze un tribunal al poporului care să dea ordinul de asasinare şi să-i facă dispăruţi pe oponenţii revoluţiei.

Mulţi dintre comandanţii revoluţiei aveau acelaşi punct de vedere ca al lui Camillo, unul din ei fiind comandantul Huber Matos, care era responsabil de sistemul de apărare din mijlocul insulei. Scrisoarea trimisă de Matos, în care îşi exprima îngrijorarea că revoluţia a fost infiltrată de elemente comuniste, i-a produs lui Fidel un acces de furie şi i-a ordonat lui Camillo să se ducă şi să-l aresteze pe bunul lui prieten, sperând că o să aibă loc o confruntare între ei din care poate vor muri amândoi. Accidentul de avion care a urmat întâlnirii celor doi, unde Matos s-a predat fără să-şi confrunte prietenul, era un plan secundar al comuniştilor înfocaţi ca să scape de Camillo.

Camillo a murit în accidentul de avion, care a avut loc pe vreme bună, într-un avion condus de unul dintre cei mai experimentaţi piloţi. Dar zvonurile nu au încetat niciodată. Cu puţin timp înainte de evenimentul de tristă amintire, Fidel l-a mutat pe Camillo într-o poziţie politică, luându-i conducerea armatei şi numindu-l pe fratele lui Raul în locul lui.
"Toate astea sunt zvonuri nefondate", mi-a spus Luis ca răspuns la litania mea. "Oamenii clevetesc aiurea şi sunt convins că toate vin de la duşmanii revoluţiei. Cum poate cineva să creadă aşa ceva când Fidel şi Che erau cei mai buni prieteni ai lui Camillo? Toţi trei erau ca fraţii şi îi vezi peste tot reprezentaţi împreună", o adevărată sfântă triadă.
"Şi ce poţi să-mi spui despre Fidel?"
"Ah, Fidel!... Fidel este ca un tată pentru mine. El a fost creierul revoluţiei, în timp ce Camillo este inima şi Che era spiritul", mi-a spus Luis, cu o fervoare religioasă care înlocuia triada biblică a Tatălui, Fiului şi a Sfântului Duh cu imaginea celor trei revoluţionari, cu puşti în mâini şi trabucuri în gură.
"Pentru Fidel a fost foarte greu pentru că el a trebuit să conducă ţara şi a trebuit să se adapteze după nevoi. Dar în acelaşi timp a trebuit să păstreze intact spiritul revoluţiei."

Păstrarea spiritului revoluţiei era scuza lui Luis pentru închisori, gulaguri, omoruri, sacrificii şi foametea din ţară. Dar nu o scuză pentru toţi cei care au fugit din ţară, dezgustaţi de faptul că Fidel Castro a deturnat revoluţia.
"Şi ce se întâmplă acum după atâţia ani de la revoluţie pentru că viaţa este atât de grea în Cuba şi am întâlnit atâţia oameni care se plâng?", l-am întrebat.
"Ştii cum este?! Oamenii se plâng mereu. Şi nicio revoluţie nu este perfectă. Toate fac câteva greşeli, dar conducătorii sunt capabili să le corecteze în timp. Este adevărat că avem ceva lipsuri în Cuba. Cuba nu este o ţară bogată şi importăm aproape totul. Nu avem în ţară petrol, grâne, minerale şi atâtea alte lucruri de care oamenii au nevoie. Guvernul trebuie să plătească pentru toate astea şi, în plus, să îi ajute şi pe oameni. Nimeni aici nu plăteşte chirie, întreaga educaţie este gratuită şi nu plătim nimic pentru îngrijirea medicală. Dar oamenii nu înţeleg asta şi singurul lucru pe care-l fac este să se plângă. Conducătorii îi înţeleg însă pe oameni şi muncesc pentru ei şi sunt foarte îngrijoraţi de buna lor stare, dar nu le ascultă clevetirile."
"Cum îţi merge ţie, Luis?"
"Eu o duc ceva mai bine decât alţii, pot spune asta. Conduc maşina asta şi câştig ceva bani zilnic, dar nu prea mult", o situaţie evident sub-evaluată. "Sunt fericit cu ceea ce fac şi pot spune că, în general, oamenii o duc bine în Cuba. Întreabă pe oricine şi o să-ţi zică că le place viaţa liniştită fără violenţă, fără arme şi aproape fără droguri."

.....

"Fidel ne-a protejat de imperialişti. Lupta de la Golful Porcilor a fost crucială."
"Ai luptat acolo?"
"Nu, pentru că eram un copil pe vremea aceea, dar tatăl meu a luptat."
"Deci ce crezi acum despre vizita lui Obama?"

Luis a zâmbit: "Bineînţeles, este bine şi sperăm să putem colabora. Sunt sigur că Raul ştie cum să gestioneze situaţia şi dacă americanii vor să facem ceva împreună, noi suntem pentru. Poate o să vină mai mulţi turişti la Havana."

Epilog

"Tito o să te ducă la aeroport... Şi o să vin şi eu", mi-a spus Raquel cu zâmbetul ei contagios, aşteptând lângă uşă.

.....

Afară, Tito, pe care l-am tot văzut prin casă, dar nu am ştiut niciodată dacă este o rudă sau un prieten, îşi meşterea ceva la vechea lui Volgă, sub capota deschisă şi cu motorul mergând.
"Original?", îl întreb.
"Are un motor vechi de Nissan înăuntru, dar merge bine."

Sigur că bine era un pic cam mult spus, dar ne-a dus la aeroport, vibrând, pârâind şi scoţând zgomote ca de avion pe drum. Mi-am montat GoPro-ul din nou pe capotă dar toată maşina se scutura peste nivelul oricărui soft care ar fi putut stabiliza imaginea. Am trecut pe străzile aglomerate din Havana Centro, inima Havanei, cu atâţia oameni şi cu atâta suflet. Raquel era numai zâmbete şi vorbea într-una. Îmi povestea despre sora ei din Miami cu care mă ruga să vorbesc după ce mă întorc în State. Valuri mari loveau Malecónul şi Tito a pornit muzica în maşină cu melodia lui Jacob Forever, Hasta Que Se Seque el Malecón, care devenise hitul numărul unu în Cuba, o insulă făcută din diferite Malecónuri, toate la fel de frumoase, dar toate atâta de diferite. În faţa fiecăruia erau pietre, plaje, palmieri şi speranţe, toate înconjurând insula. În spatele lor era viaţa trăită în bucurie, dragoste şi senzualitate, totul într-un abandon total şi sărăcie. Mult iubitul Malecón era într-un fel graniţa lumii de aici, o graniţă care le-a transformat insula într-o închisoare înconjurată de apele verzi pline de rechini.

Avionul de la Cancun spre New York nu a avut întârziere. După decolare, am început să-mi scriu notele din ultimele zile petrecute în Havana, un oraş care refuza să te lase să te duci la culcare. Sau să te lase ca să poţi să-ţi scrii notele din timpul zilei. Blonda de lângă mine se uita mereu la ceea ce făceam şi, în final, s-a decis să mă întrebe despre ce scriu.
"Am petrecut câteva zile în Cuba şi scriu nişte note de călătorie. Un fel de blog dar nu am putut să-l postez de acolo."
"Şi cum este Cuba?", m-a întrebat, din vocea ei dându-mi seama că nu prea ştie multe despre insulă.
"Mi-a plăcut enorm", i-am spus şi am început să-i povestesc despre viaţa din Havana plină de muzică şi dans.
"Interesant. Nu am fost niciodată acolo", mi-a spus.
"Ei bine, nici nu este chiar aşa de uşor ca american să mergi acolo pentru că teoretic nu poţi călători în Cuba. Trebuie să completezi o mulţime de acte ca să obţii permisiunea să mergi şi îţi trebuie o viză."
"Cum adică? Ce acte? Ce-i cu viza?"
"Probabil, ai auzit că ţara a fost sub embargo pentru aproape 60 de ani. Companiilor americane li s-a interzis să facă afaceri în Cuba şi cetăţenii americani nu au voie să cheltuiască bani acolo. Statele Unite au încercat să invadeze Cuba şi de atunci relaţiile diplomatice au fost suspendate între cele două ţări. Presupun că ai auzit de Castro şi despre comunism. Au făcut o revoluţie, ca să-l răstoarne pe un dictator, dar au schimbat macazul şi au virat-o spre sovietici, punând alt dictator în schimb...."

.......

I-am văzut ochii patinând şi mi-a zâmbit, plictisită de detaliile pe care i le dădeam şi care, în mod evident, nu o priveau şi mi-a spus:
"Nu mă uit la ştiri şi nu am auzit de lucrurile astea, dar spune-mi, au ceva plaje?..."

Întorcându-mi privirea spre norii de dedesubt am început să mă gândesc cum am ajuns să merg în Cuba ca să-mi redescopăr tinereţea petrecută în Bucureşti şi cum de am reuşit să-mi dezgrop din cutele minţii o ideologie uitată pe care mulţi tineri români nu pot să o înţeleagă. Puţini tineri din Estul Europei pot să vorbească despre istoria traumatică a ocupaţiei sovietice a ţărilor lor şi încă şi mai puţini ar înţelege prin ce au trecut părinţii lor când erau de vârsta lor. Ar fi poate bine pentru mulţi dintre ei să viziteze Cuba, ca să vadă cu ochii lor un experiment uman de care ei au fost scutiţi, dar mai mult ca sigur, fiind crescuţi în abundenţa unui sistem capitalist, puţini o să fie cei care o să se aventureze mai departe de plaje.