Marşul morţii prin Rusia

 

Klaus Willmann
Marşul morţii prin Rusia
Călătoria mea de la soldat la prizonier de război
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Citiţi cuvântul înainte şi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Lothar Herrmann s-a născut în 1920 în Breslau (în Polonia actuală). După divorţul părinţilor, a rămas în grija tatălui. După primii 8 ani de şcoală, tatăl, care era meşter decorator şi pictor biserici, l-a trimis la ucenicie în aceeaşi meserie.

La 20 de ani este trimis la Serviciul de muncă al Reichului (RAD), un stadiu premilitar de 5 luni, care consta în principal din munci necalificate, dar şi din 2 săptămâni la Paris, unde a participat la paza Palatului Versailles. Cu această ocazie beneficiază pentru prima dată de abilităţile de pictor decorator, pentru a scăpa de instrucţie şi serviciul de gardă.

La terminarea celor 5 luni, Lothar este înrolat în artileria de munte, iar în decembrie unitatea lui pleacă în Iugoslavia. Nu şi el, care rămâne în infirmerie din cauza unei crize de astm. După externare, este angajat în cancelaria regimentului. În luna mai 1941 pleacă în cele din urmă spre front cu o unitate de artilerie, care străbate Austria şi Ungaria, apoi România, unde se stabileşte la graniţa cu Basarabia.

Pe 22 iunie 1941 începe atacul asupra URSS-ului, în care unitatea lui Lothar joacă doar rolul de susţinere a trupelor româneşti. După câteva zile însă este trimis din nou în spital din cauza astmului. După două săptămâni revine la unitatea sa, care cucerise Odessa, şi primeşte o permisie în ţară pentru convalescenţă. De Crăciun se prezintă la datorie la unitatea pentru convalescenţi din Garmisch unde rămâne tot anul 1942. În 1943 se îmbolnăveşte de icter, dar urmează şi un curs de observatori pentru artilerie.

Abia în martie 1944 revine pe front lângă Nistru. Luptă pe poziţii defensive împotriva sovieticilor şi este promovat comandant de tun, dar după 23 august 1944, când armata română iese din alianţa cu Germania, unitatea lui începe retragerea prin România. Dincolo de Miercurea Ciuc, Lothar şi echipa sa pierd contactul cu restul bateriei, se rătăcesc şi, pentru a nu fi prinşi de românii şi ruşii care-i urmăreau, abandonează tunul şi continuă pe jos. După trei zile de peripeţii sunt capturaţi de români care-i predau sovieticilor.

Prizonierii de război germani sunt duşi pe jos într-un marş al morţii spre Braşov, flămânzi, însetaţi şi dezbrăcaţi. Cei care ieşeau din linie pentru un strop de apă sau pentru a fura câţiva ştiuleţi de porumb erau împuşcaţi pe loc - o şansă pentru cei rămaşi în viaţă de a jefui cadavrele, luându-le pantalonii sau opincile cu care să-şi acopere trupurile înfrigurate, murdare şi gârbovite. După două săptămâni sunt urcaţi în marfare, câte 50 de oameni într-un vagon, şi, via Iaşi, sunt transportaţi pe malul Mării Azov în condiţii dramatice, fără mâncare şi apă, în ger. La fiecare popas, erau aruncate din tren cadavrele celor care muriseră de foame, de sete sau pur şi simplu de epuizare. Ajunşi în lagăr, sunt puşi să lucreze într-o fabrică de muniţie, gârboviţi de frig, în uniforme zdrenţuite şi încălţări rudimentare, decimaţi de dizenterie. După terminarea războiului, la 9 mai 1945, sunt duşi să muncească la un colhoz până în octombrie 1945.

Sunt mutaţi apoi în bazinul minier Doneţk, unde Lothar va lucra într-o carieră de piatră. Pentru că raţiile de mâncare depindeau de productivitate, iar productivitatea era redusă din cauza efortului uriaş de a căra marile blocuri de piatră, foametea cumplită făcea ravagii. Dar Lothar începe să se folosească de abilităţile de vopsitor şi zugrăveşte o fabrică de pâine (de unde poate lua pâine să-şi completeze mesele frugale), apoi apartamentul unui locotenent rus.

Lothar profită şi evadează, mergând trei zile cu marfarul şi pe jos pe câmpuri, dar este prins de miliţia rusă într-o gară şi dus în sudul Ucrainei, unde este internat într-un lagăr de muncă. Ruşii începeau deja să folosească prizonierii de război germani calificaţi şi Lothar va munci în diverse locuri ca zugrav şi vopsitor, beneficiind de mici avantaje. Este dus chiar în Kazahstan să lucreze la orăşelul de lângă viitorul cosmodrom Baikonur.

Eliberarea va veni abia în octombrie 1949, când Lothar se întoarce în Garmisch-Partenkirchen, după o miniaventură în Germania de Est. În 2016 scrie această carte cu ajutorul jurnalistului Klaus Willmann.

*
Fragment
Capitolul 1. Anii de ucenicie

Am sosit pe lume în ziua de 24 septembrie 1920, în Breslau. Pe atunci, oraşul era considerat Veneţia din estul Germaniei şi m-am bucurat de o copilărie modestă, dar lipsită de griji. Tatăl meu era meşter decorator şi, când era solicitat, picta biserici, iar împreună cu mama mea aveau un local în Oraşul Vechi din Breslau. Întrucât nu aveam fraţi sau surori, eram practic singur acasă. Însă pe străduţele înguste de lângă Dominikaner Platz, unde încă nu exista traficul actual, lucrurile stăteau cu totul altfel. Acolo alergam alături de alţi copii din cartierul meu şi ne distram de minune, jucând hoţii şi vardiştii sau ţipând şi strigând, în timp ce ne prefăceam că eram în Vestul Sălbatic american.

Şcoala primară pe care am urmat-o se afla pe Taschenstrasse, în aşa-numitul Kanonenhof, şi prima mea zi acolo a fost 1 aprilie 1926. La doar un an după aceea, copilăria mea, până atunci fericită şi netulburată, a fost umbrită de un nor negru: părinţii mei au decis să divorţeze, ceea ce a însemnat un şoc pentru mine, mai ales că pe atunci divorţurile erau foarte rare. Acela a fost motivul pentru care am fost dat în grija bunicii mele, o catolică strictă, care insista să particip regulat la slujbele bisericeşti. Când tata a obţinut ulterior custodia mea, am fost uşurat să pot reveni la vechea şcoală. Din păcate, tata nu şi-a găsit niciodată o parteneră potrivită pentru a se recăsători, care mi-ar fi putut deveni o mamă vitregă iubitoare.

În anii următori, mi-am petrecut vacanţele şcolare în mediul rural cu fermieri, cunoştinţe ale tatei. Pentru mine a fost o ocazie ideală să învăţ tot ce avea de oferit natura, alături de animale, mari şi mici, pe care am ajuns să le iubesc. După ce am terminat cu succes şcoala pe 7 mai 1934, am reuşit să-mi găsesc o locuinţă permanentă. Tata cunoştea un meşter decorator în Waldtal, un sătuc aflat la 25 de kilometri în afara oraşului, care a fost încântat să mă ia ucenic şi să mă găzduiască în casa lui. Chiar şi azi sunt recunoscător pentru acea cotitură din viaţa mea.

Într-o zi ca oricare alta din al doilea an de ucenicie am fost abordat de Fähnleinführer (conducătorul local) al Tineretului Hitlerist, care s-a prezentat ca Fritz şi mi-a spus:
- Lothar, chiar dacă trebuie să lucrezi în timpul zilei, de ce nu ieşi seara cu noi? Sunt sigur că ai auzit de noi. Organizăm concursuri sportive palpitante, de pildă crosuri pe teren variat, iar evenimentele noastre sociale sunt foarte distractive...

Încerca să mă convingă că eram ideal ca membru al organizaţiei lor şi, în mod evident, se pregătise bine.
- Am auzit că înveţi pictura decorativă, a continuat el. Ne-ai putea ajuta la atelierele noastre meşteşugăreşti, unde construim machete de avioane, tancuri şi vapoare! Sunt sigur că te interesează şi pe tine. De ce naiba ai vrea să-ţi petreci tot timpul cu fraţii Kolping sau cu genul ăla de prostii? Ele nu sunt de niciun folos Führerului nostru. Să fim sinceri, asemenea asociaţii n-ar trebui să mai existe!
- Da, Fritz, i-am răspuns, însă adesea trebuie să lucrez peste program. Dacă voi scăpa mai devreme într-o zi, cu siguranţă mă poţi număra printre participanţi.

Când m-am întors acasă la meşterul Reinhold Schindler, am întâlnit-o din întâmplare pe soţia lui pe coridor şi am abordat imediat subiectul:
- Frau Schindler, dacă o să am timp liber, aş dori să-mi petrec serile libere cu Hitlerjugend. M-au întrebat dacă nu vreau să mă-nscriu ca membru!

Până atunci, stăpâna casei fusese mereu amabilă şi avusese grijă de mine. Auzind însă că intenţionam să mă înscriu în Tineretul Hitlerist, s-a înfuriat şi, fiind de felul ei o femeie directă şi hotărâtă, nu s-a abţinut.
- Ce prostii-mi aud urechile? Ascultă-mă bine - vreau să dai uitării aiureala asta! Chiar vrei să-ţi petreci toate serile răcnind toţi rărunchii sau luându-te la bătaie, sau pierzând vremea cine ştie pe unde cu unii cu care crezi că te asemeni? Lothar, pe tine te-aşteaptă altceva! Nu, nici vorbă! După ce-ţi termini treaba, o să te bagi în pat seara la o oră rezonabilă, astfel ca a doua zi să te trezeşti proaspăt şi vioi. S-a-nţeles?

Ce aş fi putut face decât să încuviinţez? Legea care-i obliga pe toţi tinerii germani să devină membri ai Tineretului Hitlerist sau ai Ligii Fetelor Germane avea să intre în vigoare abia mai târziu, în 1939. Acela a fost motivul pentru care a trebuit să mă întorc la Fritz, oarecum cu coada între picioare, şi să-mi retrag jenat acordul anterior de înscriere. În adâncul fiinţei mele am regretat, dar apoi am decis să-mi ignor dezamăgirea şi să depun mai mult efort şi angajament pentru dezvoltarea mea profesională.

Pe parcursul acelui an am suferit, din păcate, o nouă lovitură prin moartea neaşteptată a tatei. Întrucât mama nu mai dorea (sau poate nu era în măsură) să aibă vreo legătură cu mine, am rămas pe cont propriu; meşterul Schindler mi-a devenit treptat un fel de părinte surogat, iar oraşul Waldtal, noul cămin. Schindler era mereu prietenos, chiar patern într-o anumită măsură, dar în acelaşi timp nu accepta compromisuri, era solicitant şi destul de strict.

Învăţam repede şi îmi perfecţionam la fel de repede capacităţile de a zugrăvi şi de a recondiţiona unele camere din castelele şi conacele din apropiere, bucătăriile vechi, de ferme, ba chiar am devenit expert în ornamente murale. În perioada premergătoare sărbătorilor de Crăciun, una dintre principalele mele îndatoriri era să revopsesc şi să lăcuiesc scaune balansoar sau jucării, o sarcină care, după cum s-a dovedit, avea să-mi fie de folos în anii următori, când mi s-a cerut să proiectez indicatoare şi pancarte. Mi-am dezvoltat talentul şi ochiul artistic, care mi-au fost utile când a trebuit să aleg fonturile şi culorile potrivite.

Reputaţia noastră pentru asemenea activităţi a crescut atât de mult, încât în timpul uceniciei mele n-a existat nici măcar o sală de dans din oraş care să nu ne accepte oferta de a le picta pereţii. Chiar şi aşa, atelierul meşterului meu n-a putut face faţă numărului de comenzi decât angajând doi şoferi, întrucât clienţii noştri se aflau adesea destul de departe de Waldtal.

Întâmplător, ziua mea de naştere cădea în aceeaşi zi cu cea a meşterului şi, deoarece ne împrieteniserăm, obişnuiam să o sărbătorim la barul local. Adevărul e că nu era nici pe departe singura seară în care mergeam la o bere sau două după muncă. Spre marea disperare a soţiei sale devotate, care-şi ţinea soţul din scurt, astfel de escapade erau frecvente, motiv în plus să-şi facă griji pentru siguranţa lui. De aceea meşterul mă ruga să-i conduc eu până acasă maşina, un Opel P4. Avea încredere în mine, deşi eram doar ucenic şi nici nu-mi luasem permisul de conducere, dar n-am avut niciun incident.

Deşi eram ocupat de dimineaţă până seara şi mă simţeam destul de mulţumit ‒ acea perioadă din viaţa mea fiind mereu asociată cu multe amintiri minunate şi de neuitat ‒, îmi propusesem să plec după ce terminam ucenicia şi deveneam calfă. Cu cât trecea timpul, cu atât îmi doream mai mult să învăţ lucruri noi şi să văd alte locuri şi de aceea am decis până la urmă să-mi continui activitatea de calfă altundeva.

Pe 4 ianuarie 1939, am părăsit aşezarea pe care ajunsesem s-o îndrăgesc atât de mult. După numai câteva zile, soarta, sau mai degrabă vremea - în anul acela a fost o iarnă teribil de geroasă - mi-a jucat o festă, una care nu a fost deloc plăcută. Un doctor m-a diagnosticat cu astm bronşic şi m-a trimis pentru recuperare într-o staţiune din Oberschreiberhau, în Munţii Riesengebirge.

A fost prima dată când petreceam mult timp într-o regiune muntoasă şi, în timp ce mă odihneam şi mă recuperam, am citit despre viitoarele Jocuri Olimpice de Iarnă, ce urmau să aibă loc în 1940 la Garmisch-Partenkirchen. Am simţit imediat o dorinţă puternică de a participa cumva la această competiţie sportive internaţională. "Lothar", mi-am spus, "imediat ce te vei simţi mai bine, trebuie să găseşti un loc de muncă în domeniul tău de activitate în Garmisch-Partenkirchen pe perioada Olimpiadei de Iarnă."

N-am putut niciodată să stau degeaba, aşa că întotdeauna am găsit câte ceva de făcut, chiar şi când am fost în convalescenţă în staţiunea Oberschreiberhau. Nu mi-am stabilit obiective nerezonabile şi eram pregătit să-mi caut chiar un loc de muncă pe termen scurt în oraş pentru a câştiga ceva bani cu care mi-aş fi putut îndeplini visurile. Dar toate eforturile mi-au fost zadarnice, de aceea am sfârşit prin a mă muta altundeva, unde să existe mai multe oportunităţi de muncă.

În cele din urmă am găsit de lucru în Festung Dömitz, de pe Elba. La momentul acela, locul era cunoscut pentru construcţia de uzine subterane de armament şi muniţie şi angaja foarte mulţi muncitori, aşa că trebuiau ridicate cartiere întregi de locuinţe.

Munca era însă monotonă şi nu mă încânta deloc şi, întrucât eram aventuros şi dornic să-mi dezvolt noi abilităţi şi să călătoresc, am plecat şi mi-am găsit de lucru în Arnsdorf, în Saxonia. Am reuşit să obţin un contract pe termen scurt la reamenajarea clinicii psihiatrice.

Într-o duminică, vizitând Dresda din apropiere, am întâlnit un meşter decorator tânăr şi energic care, fără multe mofturi şi verificându-mi experienţa, mi-a oferit de lucru şi cazare. Numele lui era Willi Lutter şi n-am ezitat să-i accept propunerea. Din prima zi, amândoi am simţit că relaţia noastră se va transforma într-o prietenie durabilă şi onestă; ne-a ajutat şi faptul că el însuşi fusese ucenic cu numai câţiva ani în urmă. Împreună cu şeful meu am participat la festivalul Vogelwiese din Dresda, am fost în excursii cu bicicleta şi am explorat valea Elbei, care se întinde pe aproximativ 20 de kilometri, ajungând până în Sudetenland.

Toate astea mi-au sporit şi mai mult dorinţa de a vedea lumea şi nu voi uita niciodată cuvintele meşterului meu care m-au susţinut toată viaţa:
- Lothar, cei care nu se străduiesc să cunoască cât mai multe locuri şi ateliere nu vor ajunge niciodată meşteri experimentaţi. Dacă într-o zi vei simţi că nu mai ai nimic de învăţat de la mine, trebuie să pleci mai departe. Dacă vrei, o să fiu încântat să-ţi dau o recomandare pentru fostul meu meşter, care locuieşte în Timmendorfer Strand, tocmai la Marea Baltică. Acolo, în atelierul lui, mi-am îmbunătăţit considerabil abilităţile şi am acumulat multă experienţă. Desigur, mai târziu te poţi duce oricând la Garmisch, dar când o vei face, vei avea mai multe cunoştinţe profesionale decât în prezent.

Willi Lutter avea dreptate. După ce am ezitat o vreme, am decis să-i urmez sugestia, chiar dacă n-am renunţat complet la ideea mea iniţială de a contribui cumva la viitoarele Jocuri Olimpice de Iarnă.

Ca atare, în ultima zi a lunii iulie 1939 mi-am strâns raniţa şi i-am fost recunoscător lui Willi că m-a însoţit până la marginea oraşului. Evident, fusese foarte mulţumit de munca mea, aşa cum o demonstra minunata lui scrisoare de recomandare pe care am adăugat-o în dosarul meu cu acte. Şi-a luat rămas bun la ultima staţie de autobuz, chiar la marginea oraşului, mi-a scuturat energic mâna şi mi-a dorit mult noroc pentru restul călătoriei. Comentariile lui anterioare, vagi şi mai degrabă aluzive, despre îngrijorările cu privire la pericolul în care se găsea pacea în Europa, mi-au intrat pe o ureche şi mi-au ieşit pe cealaltă, fiind un flăcău tânăr şi lipsit de griji, care nu se putea gândi decât la sine.

Willi Lutter s-a urcat imediat în autobuz pentru a se întoarce în oraş, iar eu am plecat mai departe pe jos, însă după numai câţiva kilometri am fost luat în maşină de un domn din Berlin, care călătorea singur şi părea destul de prietenos. În seara aceea am ajuns relativ devreme în Potsdam şi mi-am găsit un pat în pensiunea locală pentru tineri. Chiar înainte de a adormi şi a mă lăsa pradă lumii viselor, ţin minte că mi-am spus: "Până acum totul a mers ca pe roate. Dacă şi în continuare va fi la fel de uşor, îmi voi atinge obiectivul mult mai devreme decât ne-am fi aşteptat Willi sau eu."

A doua zi dimineaţă, după ce m-am trezit, am decis că vizitarea palatului Sanssouci al lui Frederic cel Mare n-ar fi însemnat în niciun caz o pierdere de timp. În cursul turului cu ghid, am intrat în vorbă cu un tânăr motociclist, care s-a oferit să mă ia ca pasager până la Flensburg. Era o oportunitate de a vizita Travemünde, zonă supranumită "Elveţia din Holstein", Kiel şi Eckernförde, fie şi numai în trecere. La sfârşitul călătoriei noastre, oarecum înţepenit după atâtea ore în şa, am coborât în Flensburg, i-am mulţumit tânărului, pe care abia îl cunoscusem, pentru amabilitate, după care a trebuit să iau nişte decizii.

Întrucât mă aflam în Flensburg, îmi doream în mod firesc să explorez oraşul cu cheiul său pitoresc. În acelaşi timp însă ştiam că aveam o întâlnire cu noul meu angajator şi meşter în Timmendorfer Strand, unde trebuia să ajung într-un fel sau altul.

Stând pe marginea drumului, făceam autostopul ca să ajung la destinaţie. Până la urmă, am ajuns chiar în seara aceea în Schleswig, unde am avut iarăşi şansa ca pensiunea pentru tineri să aibă un pat liber.

Oricine este familiarizat cu stabilimentele acestea pentru tinerii călători, foarte utile pentru a înnopta, cunoaşte rutina: îţi scoţi pantofii, îi depozitezi şi mergi unde ai fost repartizat. Trebuie să respecţi toate regulile şi să laşi patul aşa cum ai dori să-l găseşti tu însuţi. În ceea ce mă privea, nimic din pensiunea aceea nu era nou sau neaşteptat, dar m-a surprins priveliştea splendidă de la fereastra dormitorului la răsăritul soarelui. În dimineaţa aceea m-a întâmpinat panorama minunată de peste râul Schlei. Aceea a fost o noutate.
"Îţi mulţumesc, Herr Lutter", mi-am spus în gând, "mi-ai oferit nişte sfaturi cu adevărat bune".

Imediat după micul dejun, mi-am strâns lucrurile şi m-am îndreptat spre malul râului; eram nevoit să fac din nou autostopul. Existau, se pare, destui şoferi în regiunea aceea care puteau recunoaşte o calfă şi, în mod evident, mă considerau de încredere, întrucât n-a trebuit niciodată să aştept prea mult până ce unul să mă ia în maşina lui. Când am ajuns la numai câţiva kilometri de destinaţie, un triciclu Tempo s-a oprit şi şoferul mi-a făcut semn să urc. În doar câteva minute am aflat că el era meşterul sobar din Timmendorfer Strand. Evident, acolo, ca peste tot, meşterii se cunoşteau între ei, aşa că simpaticul bătrânel m-a condus până la poarta viitorului meu şef.

Când am intrat în biroul său, meşterul Steger a fost foarte primitor.
- Ia uite, a spus el, măsurându-mă din cap până în picioare, dacă nu e chiar omul cu cele mai bune recomandări din Silezia!

Când a văzut că-mi scoteam documentele ca să i le arăt, a fluturat din mână, făcându-mi semn că nu era nevoie.
- Nu trebuie să te deranjezi, Herr Herrmann. Până acum am avut experienţe excelente cu ucenicii din Silezia şi nu m-aş aştepta să fie altfel în privinţa ta.

A observat desigur că mă înroşisem la faţă de stânjeneală, dar mi-a fost imposibil să nu mă simt cuprins de bucurie şi de mândrie la auzul acelor cuvinte. S-a întors la birou, s-a aşezat şi am auzit un râs zgomotos înălţându-se din pieptul lui voinic. Apoi a devenit serios.
- Herr Herrmann, vei locui chiar aici, deasupra atelierului, iar asta înseamnă pentru tine cazare plus mese gratuite. Pensiunea este condusă de Missus. Vei locui şi vei lucra împreună cu alţi ucenici, unul din Vogtland, altul din Danemarca şi doi flăcăi din Silezia Superioară. Desigur, sper că vă veţi înţelege bine între voi. Acum du-te la recepţioneră care este... soţia mea. Ea te va conduce în cameră. Bineînţeles nu vei locui la fel de confortabil ca oaspeţii care plătesc, dar deocamdată n-am avut nicio plângere.

Eram deja pe punctul de a închide uşa în spatele meu când l-am auzit strigând:
- Ah, şi ai grijă să nu-i laşi pe ceilalţi să te convingă să ieşiţi prea des serile în oraş! Toţi trebuie să vă prezentaţi la lucru la timp, asta-i de la sine înţeles, chiar dacă ţi-ai petrecut noaptea bucurându-te de vin şi fete drăguţe în sala de dans, până la primele ore ale dimineţii. Ţine seama, plata pe oră va fi de 91 pfenigi şi nici unul în plus. Eu nu plătesc orele lipsă. Cele mai ieftine distracţii de aici sunt concertele municipale. Nu uita asta - şi dă-i drumul!

Să fiu sincer, nu credeam că acel ultim sfat era necesar, totuşi am încuviinţat din cap şi am zâmbit. După cum se desfăşurau lucrurile, îmi era clar că trebuia să rămân aici şi că Garmisch avea să mai aştepte.

 

Klaus Willmann
Marşul morţii prin Rusia
Călătoria mea de la soldat la prizonier de război
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Citiţi cuvântul înainte şi prefaţa acestei cărţi.
Citiţi un prim fragment din această carte.

*****
Fragment
Capitolul 1. Anii de ucenicie (continuare)

Citiţi prima parte din acest capitol aici.

Mi-au trebuit doar câteva zile ca să mă obişnuiesc cu toate. Noua mea cameră, atribuţiile de muncă, programul şi condiţiile de lucru, dar mai ales atmosfera excepţională mi-au dat, toate, posibilitatea să trăiesc o experienţă foarte plăcută. Numeroasele posibilităţi de petrecere a unor seri distractive au jucat, cu siguranţă, un rol important. Simplu spus, în regiunea aceea din nordul îndepărtat m-am simţit în culmea fericirii.

După patru săptămâni, meşterul m-a trimis împreună cu cei doi flăcăi din Silezia (Bernhard Bauer şi Martin Schendel) într-un loc numit Malente-Gremsmühlen. Având în vedere starea jalnică a finanţelor noastre, contractul acela a fost foarte util. Toţi trei aveam aceeaşi vârstă - ne născuserăm în 1920 - şi trebuia să renovăm un sanatoriu pentru măicuţe deţinut de Partidul Nazist, care, din fericire pentru noi, avea să ne ofere gratuit cazare şi hrană pe toată durata restaurării.

Niciunul dintre noi nu putea totuşi să ignore agitaţia politică profilată la orizont. Aproape zilnic ni se repeta apăsat ce înfrângere umilitoare suferiserăm prin Tratatul de la Versailles din 1919 şi că sosise timpul să îndreptăm situaţia. De aceea n-am fost surprinşi când am fost chemaţi de la Malente şi ni s-a cerut să ne prezentăm la Bad Schwartau pentru o vizită medicală. M-a surprins totuşi faptul că mă asaltau sentimente pe care nu le încercasem până atunci: dorinţă amestecată cu teamă. Oare viaţa începea într-adevăr pentru mine?

Doctorii care m-au examinat n-au observat că eram predispus la crize de astm şi, pentru că nu voiam să fug de simţul datoriei, să ignor chemarea patriei, n-am menţionat nimic despre ceea ce păţisem anterior. De altfel, mă simţeam perfect sănătos, cu excepţia respectivă, şi nu mă gândisem nicio clipă să mă ascund în spatele afecţiunii mele pentru a evita recrutarea. Când am ieşit din sala de sport unde se ţinuse vizita medicală, ţineam în mână, ca numeroşi alţi tineri ce împărtăşeau aceeaşi experienţă, hârtia cu ştampila KV6, care mă declara apt pentru serviciul militar regulat, şi nu mi-am făcut prea multe griji.

Am decis toţi trei să sărbătorim evenimentul şi, împreună cu alţi tineri care trecuseră de asemenea vizita medicală, am mers la un bar din apropiere. Se apropiase data la care trebuia să mă prezint la Serviciul de Muncă al Reichului (Reichsarbeitsdienst, RAD) pentru perioada obligatorie, la acea vreme, şi am înţeles că, în curând după aceea, urma să fiu soldat. Singura armă de care mă temeam cu adevărat era Marina şi nu puteam nici măcar să explic motivul. Pur şi simplu nu voiam să navighez pe mare. "Lothar", mi-am spus liniştit, "cred că-i timpul să sui pe munţi. Ai face mult mai bine servind în Gebirgsjäger [vânătorii de munte] şi vei fi mai fericit acolo decât să fii închis pe o navă de război. În spaţii închise, ai putrezi pur şi simplu".

În luna octombrie, am mai lucrat două săptămâni la Timmendorfer Strand. Peste Marea Baltică şi linia de coastă, cerul atârna mohorât, acoperit de nori grei, cu averse de ploaie ce răpăiau pe plajele pustii. Între timp, proprietăreasa noastră trebuia să se descurce singură, deoarece soţul ei fusese mobilizat în armată. Invadarea Poloniei fusese încununată de succes şi oamenii vorbeau cu mândrie despre Blitzkrieg şi despre armatele noastre victorioase. Euforia generală era, cu siguranţă, molipsitoare şi mă simţeam bine printre colegi. Cu toate acestea, mi-am strâns puţinele obiecte pentru a face, în sfârşit, pasul mutării la Garmisch, în Alpi, deşi mă simţeam trist şi îndurerat să părăsesc coasta Mării Baltice, care-mi devenise dragă între timp.

Heinrich Holler, colegul meu care venise din partea saxonă a regiunii Vogtland, locuise o vreme în Bavaria Superioară şi-mi dăduse adresa unui anume Konrad Wolf, căruia i-am scris imediat. N-a durat mult şi mi-a răspuns, acceptându-mă. Deoarece Jocurile Olimpice de Iarnă, care trebuiau să aibă loc la Garmisch, fuseseră anulate din cauza războiului, nu doream să-mi asum riscul de a mă muta într-o localitate nouă fără să fiu sigur că voi avea un loc de muncă şi un contract scris. În plus, mă gândisem că, dacă mă mutam mult în interiorul uscatului, şansele de a fi recrutat în Marină erau mult mai mici. O dată în plus, mi-am zis: "Lothar, dacă trebuie să mergi în armată, atunci asigură-te că alegi o armă în care te vei simţi confortabil, ca Gebirgsjäger".

Aşa s-a făcut că, în seara de 15 octombrie, m-am urcat într-un tren spre Garmisch. În timpul staţionării în Hamburg, am fost realmente şocat de cele văzute: tot oraşul era cufundat în beznă din cauza alarmelor de bombardament. Cu raniţa în spate şi încercând să găsesc o cafenea, n-am întâlnit pe absolut nimeni pe stradă, cu atât mai puţin la volanul vreunei maşini. Asta nu m-a oprit însă şi nu m-a speriat, întrucât în urechi continuau să-mi răsune cuvintele Reichsmarschallului Göring, care, în discursul lui cel mai recent, ne asigurase pe toţi că, dacă şi un singur avion inamic va cuteza să zboare deasupra Reichului, puteam să nu-i mai spunem Göring, ci pur şi simplu Meier. Prea puţin ştiau sărmanii cetăţeni din Hamburg, şi de altfel toţi cei din oraşele germane importante, ce va urma. Până şi cei din provincie aveau să înveţe lecţia, peste câţiva ani, când Herr Meier a fost condamnat la moarte la Nürnberg.

Cu siguranţă, nu puteam să bănuiesc toate astea în seara aceea, când mă plimbam prin oraşul fantomatic, aşa că a doua zi m-am urcat încrezător şi plin de speranţe şi nerăbdare în trenul spre München.

Conversaţiile pe ton scăzut ale celorlalţi pasageri din compartimentul meu m-au cufundat iute într-un somn adânc şi tihnit, iar când m-am trezit, ajunsesem în gara din München, înviorat şi curios să văd "capitala Mişcării". Trei ore mai târziu mă aflam în alt tren, îndreptându-mă, de data aceasta, spre Garmisch şi privind fascinat peisajul Văii Loisach prin care treceam.

Panorama munţilor din jur, cu vârfurile deja acoperite de zăpadă, depăşea într-adevăr aşteptările mele, care fuseseră destul de ridicate. Aşadar, despre asta vorbeau mereu oamenii, m-am gândit, aceştia erau mult invocaţii Alpi! Peisajul strălucea în razele soarelui de toamnă, umplându-mă de căldură şi dragoste pentru patria mea. Simţeam că frumuseţea locurilor mă cuprindea într-o îmbrăţişare primitoare. Nedezlipindu-mă de fereastră şi nerăbdător ca trenul să ajungă cât mai repede în gara Garmisch, m-am întrebat de ce nu vizitasem mai devreme zona aceasta frumoasă. Regretul a fost însă repede înlocuit de emoţia momentului.

Am ajuns în Garmisch-Partenkirchen într-o zi de duminică, când în piaţa centrală avea loc o sărbătoare religioasă; m-a uimit atmosfera vibrantă şi veselia oamenilor adunaţi, unii pentru afaceri, alţii pentru a participa la sărbătoare. Pacea părea să domnească aici, supremă, neperturbată de lumea exterioară. Fetele şi femeile purtau cele mai bune Dirndl festive şi pălăvrăgeau într-un dialect pe care atunci nu-l puteam înţelege deloc şi pe care abia mult mai târziu am izbutit să-l deprind.

Singurul lucru care amintea de războiul purtat de Germania era faptul că majoritatea tinerilor ce se îmbulzeau la standurile din piaţă şi încercau să intre în vorbă cu fetele îmbrăcate în Dirndl nu purtau Lederhosen brodaţi şi cămăşile albe ale costumului tradiţional, ci uniforme deGebirgsjäger. În mijlocul lor, şi cu raniţa în spate, m-am simţit dintr-odată nefiresc în acest peisaj, ca un străin care priveşte în jur cu gura căscată sau la care localnicii înşişi privesc cu gurile căscate. Oamenii erau însă plini de bunăvoinţă faţă de mine, iar unii chiar s-au sinchisit să se intereseze de unde veneam şi încotro mă îndreptam.

Noul meu angajator se numea Konrad Wolf şi era meşter pictor, expert în tehnici de pictură şi lucrări de decorare; el îmi aranjase să locuiesc în casa unei familii, micuţă, dar foarte caldă, îngrijită şi primitoare, situată în Danielstrasse. Familia se numea Maier şi maniera caldă în care Mutter Maier şi fiica ei, Kathi, m-au întâmpinat şi mi s-au adresat de la bun început cu familiarul "du", ca şi cum ar fi fost perfect normal, a fost o surpriză plăcută. Kathi era cu un an mai mare decât mine şi, la început, a părut oarecum rezervată. Mutter Maier m-a plăcut însă de la bun început şi la scurt timp după sosirea mea mi-a spus:
- Lothar, se pare că ne înţelegem foarte bine şi dacă va continua aşa, poţi rămâne cu noi cât timp doreşti. A continuat după aceea cu un ton de uşor regret: Cu siguranţă, în curând vei fi chemat sub arme. Ai grijă să supravieţuieşti victoriilor noastre. Soţul meu a fost deja mobilizat.

Până atunci, traiul într-o familie şi ideea că toţi membrii ei se apără reciproc şi au grijă unul de altul erau concepte străine pentru mine. Acesta a fost un alt motiv pentru care, aproape imediat, m-am simţit atât de bine alături de oamenii aceia, protejat şi acceptat încă de la începutul şederii mele la ei. Frau Maier şi fiica ei au devenit pentru mine, până la urmă, ca o mamă şi o soră.

Zilele şi săptămânile ce au urmat au însemnat multă muncă, dar măcar duminicile îmi aparţineau. Mi-am cumpărat schiuri, am învăţat de unul singur să schiez pe pârtiile din apropiere şi, spre surprinderea mea, mi-am îmbunătăţit destul de repede performanţele, de la o duminică la alta, reuşind să cobor cu uşurinţă.

În martie 1940, am considerat că devenisem destul de bun ca să trec la alt nivel, aşa că am încătărămat piei de alpinism pe cele două schiuri şi am urcat spre vârful muntelui. În vale, primăvara începuse deja, iar verdele proaspăt al pajiştilor contrasta evident cu zona de zăpadă albă de deasupra, care strălucea în soare. Plin de nerăbdare, am lăsat valea în urmă, urcând spre crestele înzăpezite. După ce am apreciat că zăpada era suficient de groasă, mi-am pus schiurile cu piei şi am început ascensiunea grea, pas cu pas, pe traseul deja existent.

Pentru mine urcarea aceea, deşi dificilă, a fost incitantă: eram învăluit de o tăcere paşnică, iar zăpada scânteia sub cerul albastru strălucitor. Nu mai vorbesc de faptul că, urcând constant, la fiecare metru parcurs beneficiam de o panoramă tot mai bună a regiunii înconjurătoare. Deşi eram încântat de progresele înregistrate la schi, nu mă simţeam totuşi suficient de încrezător că voi putea coborî chiar din vârf, aşa că m-am oprit pe umărul muntelui. Am desfăcut benzile de piele de pe tălpile schiurilor (pe atunci nu existau legături cu arici), mi-am înfipt schiurile în zăpadă ca să mă aşez pe ele şi am înfulecat gustarea adusă în rucsac. Tocmai când voiam să muşc din pâinea unsă cu miere artificială, mi s-au alăturat un tânăr şi prietena lui. În mod evident, urcaseră în urma mea. Nici ei nu doreau să ajungă în vârf, au preferat să stea de vorbă cu mine, folosind apelativul "du", care era un mod familiar de conversaţie pe munte.

Toţi eram profund impresionaţi, ba chiar emoţionaţi, de frumuseţea înconjurătoare. Era anul 1940 şi, pe atunci, regiunea nu era tulburată de circul actual de pe pârtiile de schi, iar în dimineaţa aceea, doar noi trei ajunseserăm sus pe pantă, astfel că ne simţeam una cu natura.

Oricât ne-am fi dorit să rămânem în locul acela idilic şi să ne bucurăm de razele calde ale soarelui, trebuia să începem coborârea.

La început am schiat prin zăpada afânată şi încântătoare, dar când traversam Hochalm, zăpada devenise mai întărită şi aderentă, pentru ca, înainte de Kreuzeck, să se transforme într-o zloată topită şi neplăcută, aşa că a trebuit să abandonez cristianele elegante şi să recurg la folosirea fundului, deoarece schiurile nu mai făceau faţă. Am sfârşit cu nasul în zăpadă şi amuzându-mă împreună cu ceilalţi doi tineri de cât de nepriceput eram, de fapt, ca schior. Mi-a luat destul timp să mă ridic din nou pe schiuri.
- Oricine poate să schieze pe zăpadă bună, mi-a strigat Konrad din locul unde se afla, puţin mai jos. Cu siguranţă, vei mai păţi aşa ceva de multe ori.
- Nu contează, eu tot mă distrez! Haideţi mai departe, să-I dăm drumul, chiar dacă va fi şi mai greu.

După ce am ajuns în siguranţă la poalele muntelui, ne-am pus schiurile pe umeri şi am trecut pe lângă nişte lunci superbe, presărate deja de toporaşi. Ajuns la Danielstrasse, am exclamat:
- Dacă aş şti să cânt iodlere, cred aş cânta unul în cinstea acestei zile şi a primei mele coborâri cu schiurile de pe munte, pe care n-o voi uita niciodată!

Prietena lui Konrad a comentat cu un zâmbet larg:
- Ia uitaţi-vă aici, oameni buni, prietenul nostru din Germania de Nord vrea acum să-nveţe să cânte iodlere! Lothar, dacă mai continui aşa, te vei transforma într-un adevărat localnic din Garmisch!

Deşi eram epuizat în seara aceea, am simţit totuşi dorinţa să ies la dans. Îi promisesem prietenei mele Kathi, care era ceva mai tânără, că vom merge la hanul Ettaler Mandl. De acum simţeam că prind rădăcini şi că locul acesta era căminul meu, deşi venisem în Valea Loisach doar ca simplă calfă.

Apoi, bineînţeles, s-a produs inevitabilul. În marţea care a urmat excursiei mele pe munte, poştaşul mi-a adus scrisoarea de convocare la Serviciul de Muncă al Reichului. Pe 15 mai 1940 urma să mă prezint la tabăra de muncă RAD Hochbrück, de lângă Schleissheim, în apropiere de München. Întâmplător, firma mea trebuia în aceeaşi zi să înceapă proiectul destul de amplu al reamenajării unei cazărmi din Mittenwald, pe care şeful meu reuşise să-l obţină, aşa că a trebuit să-l informez cu blândeţe despre schimbarea de planuri.

El s-a enervat însă şi, întorcându-se spre mine, a strigat furios:
- Lothar, situaţia asta pur şi simplu nu mai poate continua aşa! Imediat ce termin să-l învăţ pe un tânăr tot ce ştiu, îmi este şterpelit de sub nas. La urma urmelor, munca noastră în cazărmile acelea nu-i importantă şi ea pentru război? Nu contează deloc? Nu voi putea continua doar cu muncitori bătrâni. De ce nu le este clar că tu poţi realiza mai multe pentru poporul nostru dacă vei lucra pentru mine aici decât în RAD? Cu siguranţă RAD şi convocarea militară se pot descurca şi fără tine, în vreme ce eu voi rămâne aici cu nişte ajutoare obosite! Nu, este inacceptabil! Cu siguranţă, voi putea să te declar "scutit" pentru că eşti un muncitor serios şi truditor. Am prieteni sus-puşi şi voi apela la ei, fiindcă îmi vor susţine cu siguranţă cererea. Sunt sigur că se poate rezolva!

Eu însă eram tânăr şi aventuros şi de aceea i-am refuzat oferta. De asemenea, mă simţeam obligat să ascult chemarea patriei mele. În general, nu mă deranjau apelativele, dar în niciun caz nu doream să fiu arătat cu degetul fiindcă fugisem de recrutare. Şi oricum, după cum stătea situaţia, obţinusem victorii după victorii, veştile bune curgeau întruna de pe front şi doream să fac parte din istoria glorioasă a Wehrmacht-ului. N-aş fi putut bănui niciodată că gloria aceea avea să fie ceva trecător şi nu mi-aş fi putut imagina nicio data ce orori sinistre mă aşteptau.

Cunoşti un doctor bun?

 

Dr. Mircea Pavel
Cunoşti un doctor bun?
Editura Vremea, 2020
 
 

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Fragmente
 
 Trecutul

De la o vreme mă întorc tot mai des cu gândul la trecut. Mai demult, cuvântul trecut nu-mi spunea mare lucru. Trecutul meu măsura pe atunci prea puţin. Cu anii, el a crescut pe nesimţite şi a ajuns să reprezinte cea mai mare parte din viaţa mea. El ascunde multe momente care m-au marcat. Acum, pe lângă bucuria pe care o simt când cumpăr o carte şi mă apuc s-o citesc, a mai apărut una: să scormonesc îndelung prin trecutul meu. Din anii pe care i-am lăsat în urmă, s-au adunat teancuri de amintiri. Le răsfoiesc aşa cum aş răsfoi o carte pe care am mai citit-o. Şi constat că şi o carte citită o poţi reciti, după trecerea anilor, cu acelaşi interes şi cu aceeaşi emoţie. Întorc din nou, pe toate feţele, momentele cruciale încercând să aflu de ce pe unele dintre ele le-am trecut cu bine, iar pe altele nu. Ajung la aceeaşi concluzie: Chaplin a avut dreptate când a spus: "Ce păcat că la răscrucile vieţii noastre nu ne aşteaptă niciodată o călăuză."

Adolescenţa mea în comunism

Era prin 1954 când un grup de 20 de elevi selectaţi din cele trei clase a unsprezecea ale Liceului Gheorghe Lazăr din Sibiu urma să fim primiţi în UTM (Uniunea Tineretului Muncitor). Făceam şi eu parte dintre ei. Selecţia fusese făcută, cu câteva luni în urmă, la sfârşitul precedentului an de învăţământ de către câţiva activişti de partid de la Comitetul Orăşenesc împreună cu diriginţii celor trei clase. Criteriile fuseseră: originea socială, nota la purtare şi, în ultimul rând, rezultatele la învăţătură. Se ştia că, dacă primele două criterii corespundeau, al treilea nu mai juca nici un rol. O sală de clasă fusese pavoazată corespunzător cu lozinci şi portretele membrilor Comitetului Central al Partidului, în număr de şapte, în frunte cu Gheorghiu Dej, conducătorul partidului şi statului la acea vreme. Catedra fusese acoperită cu o faţă de masă roşie iar pe ea fuseseră aşezate două ghivece cu flori. O comisie compusă din trei activişti de partid luase loc la masa respectivă. Aşteptam emoţionaţi, în picioare pe culoar să fim chemaţi pe rând în faţa comisiei. Depuseserăm cu o lună înainte, la Comitetul Orăşenesc de Partid, formularele de adeziune completate şi semnate. Nu mai ţin minte în ce ordine am fost chemaţi. Ţin minte doar că eu am fost printre ultimii. Când primul candidat a ieşit după circa 5 minute, ne-am înghesuit curioşi în jurul lui, dorind să ştim ce întrebări i s-au pus.
"Păi, m-au întrebat că ce lucrează părinţii, că dacă sunt membri de partid, că dacă am rude la ţară şi că dacă sunt colectivişti, şi la urmă m-au întrebat că de ce vreau eu să intru în UTM?"

Până la ultima întrebare nu era nimic neaşteptat. Dar această ultima ne-a cam pus pe gânduri. Am întrebat curioşi:
- Şi ce-ai răspuns tu la asta din urmă?
- Păi, le-am spus chestia aia cu cărămida.
- Cu cărămida? Care cărămidă?
- Păi, mi-a spus-o şi mie unul care a intrat anul trecut în UTM. Trebuie să spui aşa: "Vreau să intru în UTM ca să pot pune şi eu o cărămidă la construcţia socialismului în Republica Populară Română". L-am privit neîncrezători. Cum însă nici unuia dintre noi nu ne-ar fi dat prin cap un răspuns mai bun, ne-am gândit să răspundem şi noi în acest fel acelei întrebări absurde.
 
Am constatat mai târziu că absolut toţi răspunseserăm exact cu aceleaşi cuvinte. Ceea ce m-a mirat a fost faptul că niciunul dintre membrii comisiei n-a avut nimic de obiectat la acel răspuns stereotip, sunând mai degrabă a glumă proastă, dacă nu chiar a bătaie de joc. Ţin minte chiar că după rostirea acelui răspuns, câteva clipe, mie mi-a fost puţin teamă până ce membrii comisiei au dat, în fine, aprobator din cap şi mi-au permis să plec. Ceea ce rosteam noi în faţa acelei comisii era o lozincă inventată de analfabeţii partidului. Cine ar fi avut curajul să comenteze o lozincă? Noi ne temeam de activişti, iar aceştia se temeau atât unul de altul, cât poate şi de noi. Trăiam începuturile limbii de lemn.
 
Aceasta consta din cuvinte şi expresii şablon, fabricate de ideologii partidului, pe care, dacă le foloseai, indiferent în ce împrejurare, puteai fi sigur că nimeni nu le va comenta. Mai mult decât atât, te legitimau ca om de încredere al regimului.
 
Un an mai târziu aveau loc în ţară alegeri generale. Se alegeau deputaţii în Marea Adunare Naţională (parlamentul de atunci).
 
Câteva echipe de UTM-işti primiseră sarcina să patruleze pe străzi în noaptea premergătoare zilei alegerilor.
 
Făceam şi eu parte dintr-o asemenea echipă. Ce rost avea această patrulare, nu ştia nimeni. Nu ne preocupa însă pe atunci această întrebare.
 
Era toamnă târziu. Spre miezul nopţii se pusese ceaţă şi se făcuse frig. Veselia cu care începuserăm "patrularea", veselie care se explica doar prin aceea că ni se dădea ocazia să petrecem o noapte întreagă în gaşcă, lipsind motivat de acasă, începea încet să se risipească. Terminaserăm toate poveştile, somnul ne cam dădea târcoale, iar frigul ne pătrundea tot mai adânc prin canadienele noastre subţiri de doc. Timpul rămas până la şapte dimineaţă, ora la care trebuia să ne încheiem "misiunea", trecea tot mai greu. Se făcuse 4 dimineaţa.
 
Atunci, unui coleg care purtase tot timpul cu el un băţ de vreo doi metri, gândit ca mijloc de apărare împotriva câinilor, i-a venit pe neaşteptate ideea să bată cu el în geamul unei case. Când fereastra respectivă s-a luminat, primul gând care ne-a venit nouă, celorlalţi, a fost s-o luăm la fugă. Geamul s-a deschis şi a apărut un bărbat în pijama, cu părul în dezordine şi ochii cârpiţi de somn. Înainte ca el să apuce să ne înjure sau să ne ameninţe că va chema miliţia (poliţia), aşa cum ne aşteptam, omul nostru cu băţul i s-a adresat pe un ton grav:
- Sculaţi-vă, dragi tovarăşi, şi pregătiţi-vă pentru alegeri!

Omul de la fereastră a rămas câteva clipe mut, nesigur, după care a închis fereastra la loc fără să scoată niciun cuvânt.

Se pare că întâmplarea l-a încurajat pe colegul nostru, încât s-a decis s-o repete. De la cea de a doua casă n-am mai dat să fugim. Am rămas pe loc în grup compact, aşa cum o făceam în copilărie când ne pregăteam să începem a colinda la câte o casă. Am ascultam cu feţe grave apelul, mereu acelaşi, rostit de colegul cu băţul. Plecam apoi mai departe, şi când acesta socotea că a lăsat o distanţă convenabilă de la ultima casă, repeta întocmai sceneta. Am mai trezit începând din acel moment încă aproximativ 15 familii, având grijă să schimbăm mereu strada. N-am auzit în tot acel timp niciun protest, nicio ameninţare, nicio înjurătură. Acea frază magică paraliza şi amuţea pe loc pe toţi cei ce apăreau la ferestre:
Sculaţi dragi tovarăşi şi pregătiţi-vă pentru alegeri!

Reacţia lor consta doar dintr-o tăcere speriată, nedumerită şi o închidere cuminte a ferestrei. Şi asta, într-o duminică rece de toamnă la 4 dimineaţa, într-o zi în care urma să aibă loc o farsă electorală care oricum nu interesa pe nimeni. O glumă mai proastă nu ne putea da prin cap.

Până la ora şapte nici n-am mai simţit cum a trecut timpul. Nu ne-a mai fost nici frig şi nici somn. Ne prinseserăm într-un joc care ne distra şi în care se amestecau prostia cu plăcerea perversă inspirată din realitatea pe care o trăiam. Încercam să ne jucăm şi noi cu teama oamenilor. Ne simţeam invulnerabili. Nu realizam faptul că în acea noapte trăiam ceva periculos. Găsiserăm metoda prin care poţi aduce oamenii la tăcere după bunul plac. Numele acesteia era teroarea, iar noi, luând exemplul celor ce ne conduceau, ne luaserăm singuri dreptul de a o folosi timp de o noapte. Era o senzaţie nouă care ne plăcea.

La ora şapte am semnat toţi patru în registrul de la Comitetul Orăşenesc de Partid, sub menţiunea şablon din acea vreme: "Raportăm că în timpul serviciului nostru, nu s-a întâmplat nimic deosebit." În acel an, cancelarul de atunci al Germaniei, Konrad Adenauer spunea într-un discurs ţinut la Berlin cu ocazia întoarcerii dintr-o vizită în Uniunea Sovietică unde obţinuse ca o sută de mii de prizonieri germani să se poată repatria: "noi, oamenii, trăim cu toţii sub acelaşi cer, nu avem însă toţi şi acelaşi orizont". Am revăzut acest discurs de curând într-un film documentar-istoric şi mă întrebam: câţi dintre noi or fi înţeles atunci ce a vrut să spună?

Iosif Stalin nu mai este

În Martie 1953, când a murit Stalin, eram în clasa a zecea de liceu şi eram la cursuri când, într-o recreaţie, ne-a adus un pedagog această veste. La rândul său, acesta o aflase de la un profesor care o auzise la radioul din cancelarie. Era o veste neaşteptată. Auziserăm că Stalin ar fi bolnav, dar nu pe moarte. Ne întrebam ce se va întâmpla acum? Profesorii care au intrat la orele urmând aflării acestei veşti n-au scos nicio vorbă în legătură cu ea, lăsând impresia că nu ştiu nimic, de teamă probabil să nu facă sau să spună ceva greşit. Era un moment dificil. Un singur profesor a făcut excepţie: profesorul de limba rusă. Acesta, după ce a intrat în clasă, s-a oprit în picioare lângă catedră şi a rămas câteva clipe tăcut, privind în jos. Apoi, cu noi stând în picioare preţ de încă vreo două minute, a rostit cu glas stins, copleşit de durere: "Iosif Stalin nu mai este!".

Ne-a spus după aceea să ne aşezăm. El a mai rămas însă câteva momente aşa, în picioare, părând că îşi stăpâneşte cu greu plânsul. S-a aşezat apoi la catedră, a scos din servietă o carte şi ne-a citit cu un glas stăpânit de emoţie un text în limba rusă, conţinând ceva despre viaţa marelui dispărut. După mai puţin de un sfert de oră şi-a luat lucrurile şi a părăsit clasa în linişte, la fel de tulburat precum venise. Noi am mai rămas la locurile noastre câteva minute, neştiind ce să facem. Când ne-am dat seama că el nu se va mai întoarce la oră, după multe discuţii, am vrut mai întâi să ieşim în curte să ne bucurăm de o pauză mai lungă, dar am hotărât totuşi să ne petrecem timpul rămas în clasă. Ieşind pe culoar am fi deranjat cu gălăgia noastră toate celelalte clase. Câţiva au început, ducându-se la catedră, să-l imite pe profesor, maimuţărindu-se şi făcându-se că plâng. Cu o batistă ţinută la gură, repetau printre suspine:
"Iosif Stalin nu mai este!"

Despre profesorul nostru de limba rusă, un om trecut de 60 de ani, ştiam puţine lucruri. În 1946 se introdusese limba rusă în toate şcolile din ţară. Găsirea unui număr atât de mare de profesori de limba rusă ar fi fost o problemă de nerezolvat. În acelaşi an s-a înfiinţat la Bucureşti "Institutul Maxim Gorki" destinat formării de profesori de limba rusă, foarte necesari într-o ţară ocupată, de fapt, de marele vecin de la Răsărit. Până la apariţia primelor promoţii, însă, trebuia găsită o soluţie. S-a apelat atunci la persoane care declarau că ar cunoaşte limba rusă. O comisie ad-hoc purta o scurtă discuţie cu candidatul respectiv, în urma căreia decidea dacă acesta are cunoştinţele necesare pentru a ocupa postul de profesor de limba rusă. Cei ce aveau sarcina de a-i examina pe candidaţi, cunoscând nevoia mare de asemenea profesori, îşi scăzuseră exigenţa la zero, promovându-i pe toţi.

Se ştie că în vara anului 1940, prin pactul încheiat între Germania şi Uniunea Sovietică, ţara noastră fusese obligată să cedeze Uniunii Sovietice ţinutul Basarabiei. Pe lângă armata română şi funcţionarii administraţiei locale care au revenit în ţară, s-au refugiat atunci din Basarabia şi câteva zeci de mii de basarabeni. Ei se temeau că, rămânând, vor fi deportaţi în lagărele din Siberia. Acest lucru avea să se şi întâmple cu cei ce n-au avut curajul să plece. Câteva zeci de familii de basarabeni care veniseră atunci în România au ajuns şi în Sibiu. Profesorul nostru de limba rusă, despre care vorbeam mai sus, aparţinea uneia dintre aceste familii. Născut fiind acolo "se descurca în limba rusă", îndeplinindu-şi acum mulţumitor rolul de profesor pentru această limbă. De fapt, nici un profesor de limba rusă din acea perioadă n-ar fi putut fi mai bun.

Ceea ce n-am înţeles, este următorul lucru: cum poate un om care în 1940 fuge din Basarabia ca să scape de lagărele lui Stalin, în condiţiile dramatice care se cunosc, ca după numai câţiva ani în România, unde-şi găsise adăpost şi siguranţă, să plângă la auzul morţii lui Stalin? Acest caz mă face să-mi amintesc de o glumă care circula pe timpul lui Ceauşescu: grănicerii români de pe Prut prind un bărbat care încerca să treacă fraudulos frontiera spre Rusia. Telefonează comandantului lor, întrebându-l ce să facă cu acesta. Răspunsul primit: "Internaţi-l la balamuc, că şi-a pierdut minţile!".

În acea zi de Martie 1953, dată marcată puternic de vestea morţii lui Stalin, noi elevii ne aşteptam să fim adunaţi într-o sală unde directorul să ne ţină un discurs în legătură cu tristul eveniment. N-a fost aşa. Probabil că instrucţiunile de la centru întârziaseră. Autorităţile comuniste de la Bucureşti fuseseră luate prin surprindere şi nu se dezmeticiseră încă din şocul neaşteptatei veşti.

Spre seară au apărut ediţiile speciale ale ziarelor cu portretul lui Stalin pe prima pagină în chenar lat, negru. Radioul şi-a adaptat programul, umplându-l în întregime cu marşuri funebre şi reportaje de la mitingurile de doliu organizate în mare grabă. Pe fondul acestei "mari tristeţi" au apărut (cum s-ar fi putut altfel?), chiar de a doua zi, şi bancurile. La vremea respectivă, alimentele de bază, dar şi multe articole de îmbrăcăminte, fiind raţionalizate, se distribuiau pe cartelă. Pe bonurile din cartelă erau înscrise articolele ce puteau fi cumpărate. În fiecare cartelă mai existau însă şi câteva bonuri cu menţiunea: "diverse". Acestea puteau fi folosite la cumpărarea unor articole care nu făceau parte din categoriile obişnuite, dar care se găseau mai rar, apărând în magazine cu anumite ocazii în stoc limitat. În situaţiile respective puteai citi pe uşa magazinului un aviz scris de mână anunţând: "Distribuim şosete pentru femei pe bonul diverse".

Gluma care apăruse chiar a doua zi după moartea lui Stalin suna aşa:
"S-a anunţat la radio că pe bonul diverse din cartelă, se dau de azi gratis lumânări şi colivă."

O femeie lipsită de importanţă

 

Sonia Purnell
O femeie lipsită de importanţă
Povestea neştiută a spioanei americane care a ajutat la câştigarea celui de-al Doilea Război Mondial
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihaela Adina Eros
 

Citiţi prologul acestei cărţi.

*****
Intro

Cartea de faţă, câştigătoare a premiului Plutarh pe 2020 pentru cea mai bună biografie a anului, a fost aleasă, nu întâmplător, drept cea mai bună carte a anului de către Amazon, New York Times, The Times of London, The New York Public Library şi NPR (Radioul Public Naţional din SUA).

Ea reînvie odată cu viaţa şi personalitatea uluitoare ale unei eroine deseori subapreciate, discriminate, marginalizate şi neînţelese, nişte vremuri tulburi, încrâncenate, de mult timp apuse, din al Doilea Război Mondial.

La începutul secolului trecut, o oarecare Virginia Hall, o tânără rebelă şi independentă dintr-o familie înstărită din Baltimore, trecea dincolo de ocean, în Europa, pentru a studia şi a face ulterior carieră într-un domeniu în care pe atunci femeile nu erau deloc binevenite, şi anume în spionaj. Lucrează rând pe rând pentru Departamentul de Stat, SOE şi OSS.

Ea devine în timp, din pricina intenselor sale activităţi subversive, de sabotare a inamicului, cea mai vânată spioană a Aliaţilor de către Abwehr şi Gestapo, care o numeau Doamna şchioapă, pentru că avea proteză la un picior, pierdut în urma unui nefericit accident de vânătoare.

În mod miraculos scapă de nenumărate ori de moarte, îşi continua cariera de agentă şi după Război, cu la fel de multă tenacitate şi iniţiativă, însă moare aproape uitată chiar de cei pentru care lucrase atâţia ani.

Povestea ei captivează prin originalitate, prin întâmplările extraordinare pe care le cuprinde, dar mai ales prin personalitatea unei femei ca nimeni alta, care a ştiut să înfrângă toate obstacolele ce-i stăteau în cale cu un curaj, o tenacitate şi o rezistenţă de fier.

Fragment
Capitolul 6. Un stup de spioni

Îndrăzneaţa evadare a "teroriştilor" de la Mauzac organizată de Virginia a cauzat mare tărăboi la Înaltul Comandament Nazist şi l-a determinat pe Hitler să dezlănţuie o represiune brutală în Franţa. Devenea clar faptul că Rezistenţa constituia acum o ameninţare importantă şi regimul francez semiautonom din zona sudică nu mai era viabil. Atacurile repetate asupra fabricilor, trenurilor, maşinilor germane, centralelor electrice şi a unui birou de recrutare din Lyon au dovedit şi ele Berlinului că nu se mai putea acorda încredere administraţiei lui Pétain, în ciuda promisiunilor sale, pentru distrugerea inamicului din interior. Deci cel de-al Treilea Reich urma să pregătească terenul pentru o ocupaţie integrală, ordonând regimului de la Vichy să emită 500 de cărţi de identitate franceze Gestapoului pentru a-l ajuta să se infiltreze în secret în reţelele Aliaţilor de pe teritoriul Zonei Libere. Prin Operaţiunea Donar, numită astfel după numele zeului german al tunetului, naziştii plănuiau să năpădească oraşele din sud cu agenţi dubli, pentru a descoperi şi elimina grupările teroriste rămase. Termenii armistiţiului din 1940 afirmau că Gestapoul urma să intervină doar în prezenţa poliţiei franceze, dar nemţii recurgeau acum la arestări şi torturi după bunul lor plac. Lyonul era ţinta lor principală. "Oala fierbea", după cum se exprima un istoric al SOE, "şi urma ca, în scurt timp, să dea în clocot".

Ei au făcut o prioritate maximă din urmărirea celor responsabili pentru evadarea de la Mauzac, cât şi pentru recenta creştere a eficienţei şi frecvenţei sabotajelor. Atât Gestapoul, cât şi Abwehrul aveau suspiciuni în legătură cu consulatul american din Lyon, unde Virginia era o vizitatoare nelipsită, şi îl ţineau sub o strictă supraveghere. Cele două servicii de securitate ale Reichului erau însă nişte rivale înverşunate şi se întreceau unul cu celălalt în scopul de a obţine cele mai mari realizări. Deocamdată, succesul legat de spargerea codurilor SOE - mulţumită sergentului Bleicher şi agentei La Chatte - pusese Abwehrul într-o poziţie favorabilă. Trăseseră concluzia că ţinta era o femeie - ori englezoaică, ori canadiancă; o femeie care şchiopăta - la dame qui boite sau die Frau die hinkt -, pe nume Marie Monin. Dar Abwehrul a susţinut o abordare metodică, spre deosebire de preferinţa Gestapoului pentru arestări în masă. Bleicher nu avea să facă nicio mişcare până nu afla sigur cine era ea şi cu cine lucra. Urma să aştepte şi până ce avea să pună mâna pe unul dintre radiotransmisioniştii ei, astfel încât să poată transmite mesaje la Londra în numele ei. La începutul lui august, avea deja un plan pentru a o prinde şi a ruina acţiunile de luptă ale britanicilor, şi avea şi omul care să-l ducă la îndeplinire. Urma să fie o lună de importanţă capitală.

Între timp, anchetatorul cel mai faimos al Gestapoului - căruia urma să i se acorde Crucea de Fier după un an (chiar de Hitler în persoană) pentru torturarea şi uciderea a mii de membri ai Rezistenţei - manifesta şi el un interes special faţă de Virginia. Hauptsturmführer Klaus Barbie, crescut de un tată abuziv, care fusese sever afectat mental şi fizic în luptele cu francezii de la Verdun din 1916, nu se afla tot timpul la Lyon. Dar era deja stăpânit de dorinţa obsedantă de a distruge SOE, serviciul secret văzut de nemţi drept coloana vertebrală a întregii ameninţări subterane. O mulţime de ofiţeri ai Gestapoului interceptau semnale suspecte venind de la Lyon şi au întreprins serii întregi de arestări şi raiduri permanente nocturne şi diurne dintr-o suită de birouri de la etajul al treilea al cavernosului Hôtel Terminus de lângă gara Perrache. Ştiau că avansau rapid spre centrul grupării teroriste. Cineva avea să cedeze sub tortură; Barbie urma să aibă grijă de asta. Doamna şchioapă din Lyon devenise cea mai vânată dintre agenţii Aliaţilor din întreaga Franţă.

*

Neavând idee de forţele inamice care se apropiau de ea, starea de sănătate şi dispoziţia Virginiei se îmbunătăţiseră considerabil în acel august faţă de cum fuseseră atâta timp. Succesul de la Mauzac o înveselise şi, la începutul lunii, Nicolas Bodington a venit la Lyon pentru discuţii în legătură cu viitorul ei. Ea pledă în mod convingător pentru rămânerea la post, insistând că prietenii săi sus-puşi urmau s-o ţină în afara oricărui pericol şi că avea o mulţime de lucruri de făcut pentru a elibera mai mulţi agenţi, a racola alţii şi a ajuta la dezvoltarea campaniei de sabotaje. Bodington cedă şi recomandă Londrei să renunţe la rechemarea ei. La urma urmei, el fusese acela care pariase pe ea, şi meritase, cu siguranţă. Cei din Baker Street au fost de acord şi le-au cerut celor de la New York Post să confirme menţinerea sa pe poziţie şi să-i ceară mai multe articole, pentru a-i păstra acoperirea. Virginiei i-au fost trimişi 750.000 de franci prin ataşatul militar american de la Vichy, pentru a-şi continua remarcabila activitate. Era un supliment util la cei 10.000 de franci pe care îi primise de la SOE lunar prin intermediul neortodoxei filiere a contului bancar al bordelului lui Germaine Guérin, unde a fost transferat de la Londra în numele pilotului RAF ucis William Simpson. Bodington a căutat, de asemenea, să potolească rivalităţile dintre agenţii SOE din Lyon şi să clarifice, în sfârşit, cine era şef peste toţi. Poate că s-a gândit că era cel mai indicat din punct de vedere politic să aibă un francez la conducere, pentru a domoli mândria naţională rănită. Poate că Secţia F ezita în continuare să promoveze o femeie. Spre oroarea multora din Rezistenţă şi spre stupefacţia Virginiei, acest rol i-a fost acordat lui Alain.

*

Era aproape un an de când venise ea în spatele liniilor inamice şi fusese singura femeie trimisă de Secţia F în tot acel timp. La început, era un avantaj să fie o femeie care să lucreze sub acoperire, mai ales una frumoasă, care îşi putea folosi farmecul pentru a distrage sau înşela. Majoritatea nemţilor, care alimentau propaganda referitoare la faptul că vieţile femeilor trebuiau să se învârtă în jurul Kinder, Kirche, Küche (copiilor, bisericii şi bucătăriei), credeau că asemenea fiinţe sensibile nu prea s-ar fi implicat în ceva aşa de murdar şi de periculos ca Rezistenţa. Dar, după cum ştia foarte bine Virginia, viziunea nazistă se schimbase acum dramatic. Gestapoul descoperise că tot mai multe femei jucau acum un rol activ, multe drept curieri ce transmiteau bani, mesaje sau arme între agenţi. Una dintre ele îşi umpluse căruciorul copilului său cu 40 de kilograme de arme de foc, astfel încât arcurile zgâriau roţile şi întreaga încărcătură mai-mai că s-a prăbuşit. Curierii deseori transportau articole incriminatoare (grele şi uşoare), dar purtau multe lucruri şi în minte, inclusiv nume şi adrese de agenţi. Dacă erau prinse, femeile erau atunci supuse unora dintre cele mai rele forme de tortură pe care le puteau născoci minţile bolnave ale naziştilor.

Cu siguranţă că Virginia auzise zvonurile legate de genul de tratament la care se putea aştepta dacă era, în cele din urmă, descoperită. O tehnică preferată era strângerea sfârcurilor femeilor cu nişte cleşti sau apăsarea unui nerv al unui dinte zdrobit, smulgerea unghiilor sau arderea pielii cu ţigări, cu ciocane de lipit ori acid. Altele erau abuzate sexual sau violate, una dintre tehnicile preferate şi bine-cunoscute ale lui Barbie implicând folosirea unui câine. Mai târziu, a fost preferată metoda de tortură a căzii de baie - o precursoare a tehnicii înecării simulate. Prizoniera era scufundată dezbrăcată în apă îngheţată, cu mâinile încătuşate la spate şi cu capul ţinut sub apă până când era pe punctul de a se îneca. Dacă leşina, era trasă de păr afară din apă. Dacă refuza să vorbească, era iar împinsă sub apă. Uneori, aflată pe punctul de a muri, i se oferea o cafea ori un ceai, dar dacă tot nu coopera, tortura reîncepea. Câteodată, dacă femeile erau evreice, Barbie le zdrobea pur şi simplu feţele cu tocul ghetei.

Asemenea barbarii nu erau doar ale nemţilor. Unii agenţi se temeau chiar mai mult de autorităţile franceze din pricina unei perverse competiţii de a impresiona Gestapoul stabilind noi standarde de inumanitate. O metodă extrem de crudă de a-i zdrobi pe captivi era să-i ameninţe că urmau să le facă rău familiilor lor. O curieră prinsă a fost pusă în faţa perspectivei ca propriului ei copil să-i fie zdrobit capul de perete dacă nu vorbea. Regimul de la Vichy aloca resurse pentru întărirea poliţiei sale, nu numai numeric, ci şi printr-o multiplicare a diferitelor forţe de poliţie care se urmăreau unele pe altele şi care "reuşeau împreună să ţină întreaga ţară sub opresiunea unei armate de spioni". Scopul era curăţarea ţării de disidenţi o dată pentru totdeauna.

În ciuda rapoartelor despre asemenea atrocităţi, succesul Virginiei a deschis porţile tot mai multor agente. Nu e nicio exagerare a spune că această "doamnă curajoasă", după cum o numea SOE, a schimbat cursul istoriei pentru femeile din spionajul Aliaţilor. Palmaresul ei biruise ostilitatea puternică legată de însăşi ideea de ofiţeri femei care să lucreze în teren. Tocmai când situaţia devenise nespus de periculoasă pentru femei, Secţia F era gata, în acel august, să le trimită pe primele dintre cele 38 de femei ofiţeri. "Urma să aflăm cu surprindere că, până şi în posturi care iniţial le aparţinuseră doar bărbaţilor, ele dădeau dovadă de un mare entuziasm şi de iscusinţă", spunea Maurice Buckmaster. "În unele slujbe, femeile le erau superioare bărbaţilor", în parte datorită "abilităţii lor de a se concentra asupra unui singur obiectiv". În vreme ce se duceau, într-adevăr, pentru a juca ceea ce Buckmaster numea "un rol extrem de important", urmau să plătească un preţ extrem de scump. Dintre cele 39 de femei trimise de SOE în Franţa, 13 - sau una din trei - nu s-au mai întors niciodată. Asta în comparaţie cu unul din patru dintre cei 400 de agenţi bărbaţi. Rata mai mare de victime din rândul femeilor se explică, în principal, prin faptul că multe dintre ele îşi asumau nişte roluri extrem de periculoase de curieri (ceea ce presupunea trecerea permanentă printre patrule cu materiale incriminatoare) sau, mai târziu, de radiotransmisioniste. Mii de franţuzoaice din Rezistenţă urmau să plătească şi ele cu vieţile lor. Rolul tipic de a sta într-un singur loc pentru a asigura funcţionarea unor case conspirative nu le adusese niciun fel de glorie, ci le făcuse extrem de vulnerabile trădării. Una din cinci dintre femeile care primeau oameni în gazdă sau primeau provizii era executată pentru problemele create.

Aşa de mare însă era nevoia de a trimite mai mulţi agenţi în acţiune, încât unii au fost racolaţi fără a li se împărtăşi secretul. O secretară bilingvă, care s-a trezit fără să-şi dea seama la un curs de pregătire intensivă al SOE, a aşteptat timp de câteva săptămâni până s-o întrebe, în cele din urmă, pe una dintre celelalte cursante dacă ştia de ce se aflau acolo. Unele ştiau mai mult, însă acceptaseră ideea că o viaţă clandestină era într-un fel fascinantă, mai degrabă decât să însemne o bătălie pe viaţă şi pe moarte pentru supravieţuire. La sosirea sa cu o navă pe Riviera, uneia dintre agentele SOE i-a trecut prin minte s-o întrebe pe Virginia unde se găsea cel mai bun coafor local. Virginia nu suferea de asemenea vanităţi şi şi-a manifestat în mod clar neplăcerea, trimiţând o altă agentă înapoi la barcă, pentru că se vedea că-şi făcuse părul permanent exact înainte să plece din Londra, un lux care nu era uşor accesibil în Franţa. Femeia putea fi prinsă imediat, reprezentând o primejdie mortală pentru toţi. Una dintre primele noi agente care au sosit, o recepţioneră de 40 de ani de la un hotel din West End, franţuzoaică de origine, a fost însă altfel. Atitudinea veselă şi uşuratică a lui Yvonne Rudellat ascundea o energie inepuizabilă şi foarte mult bun-simţ. Ea se îndreptă spre Tours ca să-şi înceapă activitatea de curier, pentru care urma să fie propusă pentru Crucea Militară (dar aceasta i s-a refuzat, pentru că decoraţia nu se acorda pe atunci femeilor). O lună mai târziu, tânăra de 20 de ani Andrée Borrel a devenit prima femeie care a fost paraşutată, pentru a lucra pe post de curier cu Francis Suttill, avocat şi organizator al reţelei extinse Prosper, pe jumătate englez. Deşi era un om extrem de curajos, Suttill era, probabil, naiv în privinţa modului de racolare a ajutoarelor din partea locului. El şi Borrel l-au racolat pe viitorul adjunct al şefului reţelei alegând un club de noapte parizian pentru a prezenta pistoalele-mitralieră Sten - armele Rezistenţei - "unei audienţe mixte interesate". Nu era un început bun şi nici nu s-a terminat cu bine. Suttill şi cele două femei aveau, în cele din urmă, să moară. El a fost executat în lagărul de concentrare Sachsenhausen de lângă Berlin în martie 1945, la opt luni după ce Borrel fusese injectată cu fenol şi, încă vie, fusese târâtă în crematoriul din lagărul de la Natzweiler, din Munţii Vosges, în estul Franţei. Rudellat, mult slăbită, a murit de tifos imediat după eliberarea de la Belsen în 1945.

Virginia îşi continua netulburată activitatea. Însă avea o nevoie disperată de susţinere corespunzătoare. Fiindu-i oferită o amânare de către Bodington, departe de a-şi reduce activităţile, era mai ocupată ca oricând. Cei din Baker Street s-au simţit obligaţi s-o avertizeze să nu-şi irosească timpul ajutând alte agenţii de spionaj aliate - cum erau cele poloneze, belgiene sau chiar agenţia britanică rivală MI6 - deoarece se credea că abuzau "de bunătatea ei". Dar ea n-a rezistat niciunei ocazii de strângere de informaţii şi creare de reţele care i s-au ivit. Şi unele dintre cele mai mari legende ale Rezistenţei - inclusiv Gauthier - se dovedeau de prea puţin ajutor practic. "Există mult prea mult stres legat de planuri grandilocvente, prea multe vorbe şi prea puţină muncă", se plângea Virginia.

Şi ceru iarăşi un mesager permanent care s-o ajute să-şi folosească relaţiile. Dar spuse clar că Londra putea să-l păstreze (aparent neagreând prezenţa unei alte femei) "dacă nu era un om de primă mână, experimentat, cu autoritate, dornic să-şi asume responsabilitatea şi să ducă o viaţă neplăcută" şi mai ales "care să nu se plângă". După ce ajutase financiar un agent care pierduse aproape 30.000 de franci şi actele de identitate în tren şi un altul care şi-a pierdut cecurile de aproape 40.000 de franci într-un cazinou, se săturase să joace rolul unei mame faţă de nişte bărbaţi care se comportau ca nişte copii indisciplinaţi. Peter Churchill îi compară pe cei câţiva "aşi" ca Virginia, care îşi făceau treaba pentru "privilegiul de a flămânzi cumplit în acel teritoriu al nimănui" cu aceia care erau "blegi şi laşi şi care veneau văicărindu-se şi plângându-se" şi care nu-şi puteau suporta soarta. Toţi agenţii erau speriaţi. Majoritatea sufereau de insomnie cronică. "Exista o nesiguranţă permanentă, care dădea coşmaruri", explica unul. "Tensiunile, presiunea nervoasă şi oboseala, starea extrem de solicitantă de a trăi în minciună, acestea erau condiţiile cărora un agent trebuia să le facă faţă, pe care trebuia să le accepte şi să le controleze. Şi ele nu sunt biruite în realitate niciodată." Dar chiar şi dacă nu dispărea, teama trebuia controlată fără ajutorul alcoolului, al jocurilor de noroc sau al dormitului în front. Agenţii trebuiau să găsească în interiorul lor forţa necesară să continue, dar foarte puţini o puteau face.

*

Ben Cowburn s-a reîntors la Lyon pentru a întreprinde un număr de operaţiuni strategice de sabotaj. Ca de obicei, s-a îndreptat imediat spre apartamentul Virginiei pentru a se pregăti în legătură cu misiunea sa, care prevedea şi convingerea unor muncitori simpatizanţi de la o fabrică locală de avioane să introducă materiale abrazive în aparate şi să arunce în aer liniile de tensiune de la o staţie electrică. Virginia nu putea permite nimănui să se apropie prea mult de ea, ca să nu mai punem la socoteală şi faptul că nu-şi îngăduia să se încreadă în ei. Dar, fiind o persoană care inspira încredere, cu un zâmbet cuceritor, şi care se abătuse din drumul lui pentru a o avertiza în legătură cu povestea cu La Chatte, Cowburn era un om special pentru ea. Îi ură bun venit la sosire dimineaţa devreme, invitându-l să se aşeze să se odihnească, în timp ce ea pregăti micul dejun în bucătărie pentru amândoi. Dar în ciuda amabilităţii ei din cursul acestui scurt moment domestic, Cowburn se temea pentru ea. Fiecare rundă de arestări ajungea tot mai aproape. Fiind unul dintre cei mai puternici susţinători din SOE ai rămânerii ei în Franţa, era, cu toate acestea, surprins de riscurile pe care ea continua să şi le asume. O rugă să înceteze să se mai bazeze pe protectorii săi influenţi, îndemnând-o să se salveze ducând o viaţă ascunsă, "ca de şoarece". Atitudinea aceea funcţionase pentru el foarte bine în misiunile lui scurte bine definite, intercalate cu perioade de odihnă la Londra. Dar nu era ceva realist în ce-o privea pe Virginia, al cărei rol era şi permanent, şi atotcuprinzător. Era treaba ei - şi în firea ei - să fie la dispoziţia oricui avea nevoie de ea, oricând. Numai în luna august lucrase cu 25 de agenţi organizatori SOE şi cu şase radiotransmisionişti în Zona Neocupată şi cu opt reţele diferite de pe teritoriul întregii Franţe. Îi ajutase cu sabotajele, paraşutările, culegerea de informaţii şi primirea a 900 de kilograme de provizii livrate pe mare.

Chiar şi acum Virginia continua să-şi extindă sfera de influenţă, mai ales în Paris. Îşi asuma un risc major. Capitala reprezenta ţinta celor mai brutale raiduri ale Gestapoului şi membrii Rezistenţei erau decimaţi acolo în mod constant prin arestări de masă, cunoscute drept coups durs sau lovituri dure. Dar reputaţia şi contactele ei i-au permis să racoleze ca susţinători nişte persoane extrem de sus-puse, cum era Vera Leigh, o trăgătoare expertă şi o agreabilă directoare a casei de modă haute couture Reboux. Virginia a chemat-o la Lyon pentru a-i da o mână de ajutor cu itinerarele de fugă spre Spania şi Elveţia. Doi oameni de afaceri bogaţi evrei - Jean Worms şi Jacques Weil - care purtaseră din 1940 propriul lor război independent împotriva naziştilor din Paris, împreună cu un grup de prieteni care gândeau la fel, au contactat-o şi ei. Refuzaseră, în mod constant, să se alăture organizaţiilor Rezistenţei franceze, pentru că nu avuseseră niciodată încredere în ele şi nici nu le respectaseră, în schimb despre activitatea ei nu auziseră decât cuvinte de laudă. O altă relaţie preţioasă era un pilot de curse, campionul Robert Benoist, care făcea echipă cu vechiul lui rival britanic William Grover-Williams (care intrase deja în SOE). Cei doi întreprindeau misiuni de sabotaj şi paraşutări la sud-vest de capitală. Relaţiile Virginiei se dovedeau astfel extrem de valoroase, dar, intrând în legătură cu persoane aşa de sus-puse, dubla pericolul de a fi descoperită. Faima sa de la Paris avea s-o coste foarte scump şi pe ea, şi pe mulţi alţii.

*

Pe 14 august, Denis Rake s-a strecurat afară din apartamentul Virginiei din Lyon, unde ea-l îngrijise până se întremase şi-l ascunsese de numeroşii săi urmăritori. În ziua următoare, îşi lua micul dejun în cafeneaua de la Hôtel des Faisans din Limoges. Cu poliţia şi Gestapoul după el, trebuia să înfrunte primejdiile de a lua un tren şi de a se caza la un hotel, şi asuda din pricina unui amestec de frică şi zăpuşeală estivală. Dar aranjase să se întâlnească cu alţi doi agenţi SOE - Ernest Wilkinson şi Richard Heslop - şi nu voia să-i dezamăgească. Virginia îi adăpostise şi pe ei şi îi reunise pe tustrei pentru a înfiinţa o reţea în Angers, în vestul Franţei, cu Rake acţionând ca radiotransmisionist. Ea îi dotase, după cum spusese Rake, "în felul său minunat", cu acte false, bani şi chiar cu un radio (un model nou, mai uşor) de la Londra. Îi anunţase pe cei din Baker Street să se aştepte ca Rake să transmită din Angers în decurs de câteva zile.

Cu toate acestea, undele radio nu au transmis nimic şi cei trei pur şi simplu au dispărut. Cam o zi mai târziu, Virginia s-a simţit "zdrobită de durere" când a găsit un bilet nesemnat lăsat pentru ea la consulatul american, informând-o că fuseseră arestaţi în Limoges. Prin ceea ce Cowburn definea drept "remarcabila ei reţea de informatori", a aflat că un anume inspector Morel de la Sûreté îl observase pe Rake, suspect de nervos, la hotel şi se hotărâse să-l percheziţioneze. A găsit în buzunarul lui uriaşa sumă de 65.000 de franci pe care Rake a încercat (fără a reuşi) s-o justifice afirmând că el obţinea incredibilul câştig de 8.000 de franci pe lună ca producător de cămăşi.

Inspectorul - un subaltern al omului de contact din Sûreté al Virginiei, comisarul Guth - l-a arestat imediat, suspectându-l că era spion, şi atunci când au sosit şi ceilalţi doi agenţi au fost şi ei săltaţi, în ciuda afirmaţiilor lor că abia se întâlniseră. De povestea lor s-a ales praful atunci când s-a descoperit că teancurile de bancnote de 1.000 de franci imprimate de SOE, care le fuseseră date de Virginia, erau toate tipărite cu numere de serie consecutive, o greşeală teribilă a celor din Baker Street, pe care ea, se pare, că nu a reuşit s-o observe. Rake mai purta asupra sa şi trei cărţi de identitate, toate reieşind a fi din oraşe diferite, dar având acelaşi scris de mână. În ciuda iscusinţei SOE în tipărirea de bani şi acte franceze, asemenea greşeli erau mult prea comune.

Inspectorul Morel nu avea altceva de făcut decât să-i escorteze la secţia de poliţie. Din fericire, odată ce s-a stabilit că erau britanici şi nu nemţi, ofiţerii înţelegători ai lui Guth au ars amabili banii falşi şi au ascuns arma automată găsită într-una dintre camerele lor, precum şi radioul. Chiar inspectorul Morel în persoană a aruncat la toaletă cărţile de identitate false ale lui Rake. Exista convingerea că, fără aceste articole incriminatoare, acuzaţiile împotriva lor aveau să fie minore. Influenţa Virginiei asupra lui Guth s-a dovedit încă o dată salvatoare şi ea a plecat în grabă la Limoges, unde cei trei erau ţinuţi la închisoarea centrală, strecurându-le un pachet cu alimente ce conţinea conserve de carne, ciocolată, lapte condensat şi ţigări. A asigurat Londra că "urma să-i scoată de acolo cât de repede, cu puţin sprijin" de la "prietenii" săi.

Ca de obicei, Guth, blondul îndesat, şi-a făcut apariţia, dornic s-o ajute. A prelungit interogatoriile celor trei agenţi astfel încât ei să nu fie trimişi din Limoges. I-a permis chiar lui Rake să transmită mesaje de acasă de la el şi le-a oferit mâncare, băutură şi cărţi la închisoare. Dar Virginia era frustrată că el "nu se grăbea" deloc să-i scoată de acolo. Şi urma să se dovedească în curând şi de ce.

În acel moment, dizenteria lui Rake a revenit în formă acută, dar asta cel puţin i-a oferit Virginiei o şansă. Ea a apelat imediat la dr. Rousset s-o ajute să-l scoată pe Rake de la spitalul din Limoges, astfel încât să poată fi ascuns în falsul "azil psihiatric" de deasupra clinicii de chirurgie din Lyon până îşi revenea. În ziua următoare, un doctor debutant i-a adus lui Rake o haină albă şi nişte bani şi i-a dat instrucţiuni să părăsească spitalul imediat. Dar Rake, care acum suferea şi de un abces la faţă, era prea slăbit pentru a se mişca rapid. Coborând încet scările de la salonul lui, a dat nas în nas cu singura lui asistentă medicală care nu era implicată în complot şi care se întorcea de la masa de prânz. Ea a strigat, dând alarma, şi, la scurt timp după aceea, Rake s-a trezit iar în închisoarea din Limoges.

Între timp, Virginia transmisese ştirea teribilă că Wilkinson şi Heslop urmau să fie trimişi departe de Limoges, într-o fortăreaţă izolată numită Castres, o bine-cunoscută închisoare de tranzit pentru lagărele naziste de la Dachau şi Buchenwald din Germania. Mai rău chiar, în mod normal entuziastul Guth a afirmat pe neaşteptate că nu era în stare să-i mai ajute. Virginia era şocată. Doar mai târziu s-a aflat că Gestapoul ameninţase cu represiuni asupra familiei sale dacă se mai pierdeau prizonieri sau reieşea că îi ajutase el. Chiar şi cei mai atenţi şi mai devotaţi susţinători puteau fi aduşi la ordine în acest fel, iar evadarea lui Gerry Morel - urmată acum de încercarea eşuată a lui Rake - trezise bănuieli inutile. Neavând timpul de a judeca ciudatul comportament al lui Guth, Virginia a apelat imediat la inteligentul său subaltern, Marcel Leccia, cerându-i să găsească o bandă de "huligani" care să-i anihileze pe gardieni în timp ce se pregăteau să-i transfere pe agenţii SOE la Castres, la circa 80 de kilometri de Toulouse. Leccia se dovedea abil şi curajos - cel mai apropiat pe care-l avea asemănător cu ea ca spirit în singurătatea purtării războiului său secret. Dar atunci Guth a aflat de planul lor şi, spre surprinderea şi furia Virginiei, a mărit intenţionat numărul de gardieni, pentru a face evadarea lor imposibilă. "Am fost la poliţia din Limoges", transmitea la Londra Virginia şocată. "Nu pot pricepe absolut nimic." Însă ea născoci un alt plan pentru Leccia, care acum era dezgustat de ceea ce considera drept laşitate din partea lui Guth şi căruia nu-i păsa deloc de siguranţa lui proprie. Se urcă în trenul care îi ducea pe Wilkinson şi Heslop la Castres şi îşi croi drum prin vagoanele aglomerate până acolo unde stăteau ei legaţi la un loc într-un coridor. Reuşi să-i strecoare în mână lui Heslop o pilă şi în acea ciocnire Heslop a fost în stare s-o bage în mânecă fără a fi observat. Dar prizonierii n-au avut niciodată şansa de a o folosi, deoarece gardienii vigilenţi care-i însoţeau nu i-au mai slăbit din ochi nicio secundă şi au sosit aşa cum fusese planificat la Castres (unde şi Rake avea să-i urmeze cât de curând) tot în lanţuri. Nedescurajată, Virginia a început să lucreze la o nouă operaţiune de evadare. "Sper să nu vă deranjeze dacă evadarea celor trei va afecta relaţiile cu Guth!", transmise ea la Londra, dând de înţeles că punea la cale un alt plan spectaculos de-al ei. "El chiar merită asta din pricina laşităţii lui!" Totuşi, unul dintre protectorii săi principali devenise acum încă o ameninţare potenţială.

*

Pentru majoritatea oamenilor, în vara anului 1942, era cât se poate de clar cine urma să câştige războiul. Ofensiva germană din Rusia ajunsese tocmai până la fluviul Volga, iar generalul Rommel avansa spre porţile oraşului Cairo. Existau însă semne că lucrurile aveau să capete o altă turnură. SUA îşi schimbase punctul de atenţie dinspre conflictul din Pacific cu Japonia spre frontul de vest, şi în iunie îşi lansase propria variantă de SOE, denumită Office of Strategic Services (OSS). Americanii conlucrau, în sfârşit, cu britanicii la prima lor mare ofensivă comună ca eventuală pistă de lansare pentru invadarea Europei. SOE ştia că asta avea să urmeze, probabil, după câteva săptămâni, sub forma unei debarcări anglo-saxone în Africa de Nord ce era ocupată de regimul de la Vichy - cunoscută drept Operaţiunea Torţa - şi acestea urmau să fie nişte zile critice pentru agenţii săi în sudul Franţei. Ei ştiau, de asemenea, că această ofensivă urma, foarte probabil, să-l determine pe Hitler să-şi trimită armatele dincolo de linia de demarcaţie pentru a supune întreaga Franţă controlului nazist. În acel moment, chiar prietenii sus-puşi ai Virginiei aveau să fie incapabili s-o mai protejeze.

Însă mai erau atâtea lucruri de făcut până atunci. SOE hotărâse că era timpul să lovească Zona Liberă, cât încă mai exista: să treacă de la atacurile mici de hărţuire pe care le organizase până atunci la "explozii" de amploare în locaţii atent alese. Virginiei i s-a cerut să-l trimită pe Cowburn să saboteze întreaga reţea feroviară de lângă Lothiers, din zona centrală a Franţei, folosind grupurile de oameni special dotate pe care le pregătiseră luni în şir. Ea şi-a asumat şi furnizarea a 200.000 de franci pentru înarmarea şi instruirea echipelor care să preia controlul gării Perrache din Lyon şi a unui aerodrom din apropiere atunci când va fi sosit momentul, şi să arunce în aer o centrală electrică.

Paraşutările de arme şi explozivi au fost, în general, sporite atunci când cerul senin şi vântul slab le-o permiteau. Noii agenţi veneau cu o serie de valize cu fund dublu, cu haine călduroase deasupra, pentru iarna ce se apropia, şi ascunzând explozivi dedesubt. Cercetătorii SOE (sau inventatorii aeronauţi) cu baza la Thatched Barn, un fost hotel de pe drumul de centură Barnet din nordul Londrei, inventaseră o serie de explozivi ingenioşi care să genereze un impact maxim în cele mai stringente situaţii. Aceşti precursori reali ai lui Q din romanele cu James Bond realizaseră nişte sticle de lapte care explodau dacă le era îndepărtat capacul, pâini care declanşau dezastre dacă erau tăiate pe din două şi stilouri din care se prelingea otravă. Probabil că cea mai populară invenţie era falsul bălegar de cai care exploda dacă treceai peste el, dar mai existau şi alte forme mărunte de explozivi mortali care puteau fi introduşi în ţigări, cutii de chibrituri, pompe de bicicletă, stilouri sau chiar perii de păr şi probabil cele mai utile erau pentru motoarele de tren sau rezervoarele de combustibili. Pe scară mai largă, se vorbea, pentru prima oară, de trecerea de la sabotajele întreprinse asupra obiectivelor industriale la identificarea ţintelor de rangul întâi sau a celor militare pentru stoparea contraatacurilor germane la o viitoare invazie a Aliaţilor. Lunile de trudă şi preparative ale Virginiei păreau să conducă spre o acţiune reală. În sfârşit, se părea că SOE dispunea de masa critică şi direcţia necesare pentru a întreprinde ceva cu adevărat măreţ şi ea dorea, mai mult ca orice, să vadă acest lucru materializându-se.

 

Sonia Purnell
O femeie lipsită de importanţă
Povestea neştiută a spioanei americane care a ajutat la câştigarea celui de-al Doilea Război Mondial
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihaela Adina Eros
 

Citiţi prologul acestei cărţi.

*****
Fragment
Capitolul 6. Un stup de spioni (continuare)

Citiţi un prim fragment aici.

Era, de asemenea, clar că trebuia să-i elibereze pe agenţii SOE rămaşi prizonieri, înainte de a fi prea târziu şi de a ajunge la discreţia absolută a naziştilor. Existau aşa de mulţi oameni de treabă care se bazau doar pe ea pentru supravieţuirea lor. Solicitările legate de timpul ei erau ameţitoare şi aşteptările în ce-o privea erau imense. "Fac prea mult", le spunea ea celor de la Londra, "şi mi se pare greu să strâng reţeaua îndeajuns de bine." Se simţea mai ales responsabilă pentru Olive, colegul ei de pe Riviera, care o salvase de descinderea poliţiei din Marsilia. El formase un număr impresionant de 30 de grupuri de sabotaj de-a lungul Coastei de Azur, care reuşiseră să distrugă numeroase camioane, rezervoare de combustibili, linii electrice şi trenuri. Adunase şi informaţii secrete importante legate de apărarea Axei în Marea Mediterană şi era încântat că reuşise, în sfârşit, să coopteze un nou curier, un funcţionar de la consulatul general elveţian din Marsilia, care se folosea de statutul lui diplomatic pentru a transporta materiale strict confidenţiale dincolo de graniţă, în Elveţia, unde le înmâna unui ofiţer de informaţii britanic în oraşul La Chaux-des-Fonds. Dar, cam în acelaşi timp cu arestările din Limoges, curierul a fost denunţat şi prins de poliţia militară germană şi italiană. I-au deschis valiza diplomatică sigilată pe care o transporta şi au descoperit microfilme cu manevre de apărare de coastă din Sicilia, zonă pe care Aliaţii plănuiau s-o atace în primăvara următoare. Curierul o ţinea una şi bună că el nu ştia nimic despre fotografii, dar, în cele din urmă, după zile întregi de tortură, l-a denunţat pe Olive. Acesta a fost capturat pe 18 august.

Virginia a aflat că în două săptămâni Olive urma să fie escortat de poliţie cu un tren de la Nisa la închisoarea Montluc din Lyon. Şi ştia că puţini dintre cei care intrau în închisoarea fortăreaţă condusă de nemţi mai ieşeau de acolo vreodată - fie mureau, fie erau deportaţi. Aşa că a aranjat rapid ca proaspăt reîntorsul Peter Churchill împreună cu un grup de susţinători să-l elibereze în timpul tranzitului. Dar atunci când l-au descoperit într-un vagon aglomerat, chiar la nord de Nisa, au văzut că noua iubită (măritată) a lui Olive, o oarecare mademoiselle Menier, îl însoţea şi ea. Olive l-a zărit pe Churchill, dar le-a făcut semn că nu dorea ca ei să-l elibereze în timp ce era şi ea acolo. "Aşa că acum O. nu mai e decât un boboc de gâscă pierdut", raportă Churchill la Londra. "Ce mă roade este: de ce oare, atunci când trebuie să suporte nişte consecinţe dureroase, băieţii noştri aleg întotdeauna câte o damă ameţită în locul unui camarad serios şi de nădejde?"

Mademoiselle Menier era o pacoste. Informatorii Virginiei o avertizaseră că această "roşcată pasională şi periculoasă" era nemulţumită şi intenţiona să spună tot ce ştia Gestapoului. Virginia a transmis repede celor din Baker Street că ceea ce ea numea drept "o linie slabă", fiind şi Menier la mijloc, se înrăutăţea considerabil. "Soluţia logică era una neplăcută", îi avertiză ea, dar trebuia să "acţioneze urgent". Londra îi răspunse că putea încerca s-o cumpere pe Menier, dar dacă asta se dovedea imposibil, avea "autoritate deplină". Aceasta a constituit atunci aprobarea de a o elimina pe amanta capricioasă a unui coleg nătâng. Câteva zile mai târziu, ea întreba nerăbdătoare: "Unde sunt pastilele?", pentru a fi reasigurată că pilulele de otravă erau pe drum. Între timp, Olive, în continuare vrăjit de mademoiselle Menier, lâncezea într-o celulă întunecoasă din Montluc, aparent fără speranţă. Virginia trebuia să ticluiască un alt plan pentru el.

Ca şi cum o iubită ticăloasă nu era de ajuns, cam în aceeaşi perioadă fosta iubită a lui Alain, Germaine Jouve, a fost eliberată după şase săptămâni petrecute în aceeaşi închisoare. Aşa cum era de presupus, ea a fost cuprinsă de furie găsindu-l în braţele unei femei mai tinere - cumnata unui alt lider al organizaţiei Le Coq Enchaîné. Nu putea fi o coincidenţă că la scurt timp după aceea 24 de membri ai grupului au fost arestaţi şi unii vorbeau pe faţă despre asta. Exista acum temerea că Jouve se afla şi ea în situaţia de a vinde agenţi SOE, chiar pe Virginia în persoană, aşa că ea a cerut de urgenţă nişte pilule în plus de la Londra, dar Jouve a dispărut înainte de a putea ajunge la ea. Ameninţările din toate părţile au determinat-o să devină o asasină înrăită de război, o persoană cu totul străină de Virginia cea din ianuarie, care nu era în stare nici măcar să adreseze vreo înjurătură în scrisoarea ei către Bodington. Această nouă versiune a Virginiei înţelese că acum era cazul să-i ucidă pe alţii pentru a supravieţui.

Alain a dispărut şi el curând de pe scenă, dintr-un motiv cu totul diferit. Secţia F îşi dăduse, în sfârşit, seama de faptul că era un afemeiat lăudăros şi beţiv, care nu întreprinsese absolut nicio acţiune remarcabilă - şi că asta făcea din el o ameninţare pentru sine însuşi şi pentru ceilalţi. Cei din Baker Street l-au reevaluat drept "un trişor, vanitos şi lăudăros" şi l-au rechemat la Londra. El a încercat să-şi aducă şi noua iubită, dar alţi agenţi au intervenit şi i-au dat papucii, împingându-l pe Alain în avion singur. "Suntem cu toţii nespus de uşuraţi... că A. a plecat", transmitea Virginia, dar cerea instrucţiuni de la Londra în privinţa a ceea ce urma să facă ea cu toate armele furnizate lui de SOE. Se temea că, dacă pierdea controlul asupra lor, atunci o anarhie sângeroasă putea izbucni între organizaţiile rivale ale Rezistenţei. "Nu ştiu cum ori unde se vor sfârşi toate", îi avertiză ea. Cei de la Londra ar fi scăpat de o mulţime de dureri de cap dacă ar fi ascultat-o pe ea de la bun început.

*

Virginia avea acum permanent impresia că era urmărită. Erau câteva chipuri pe care avea senzaţia că le vedea prea des pentru a fi doar o simplă coincidenţă. Zgomotul de paşi pe scări în spatele ei îi dădea frisoane. Vedea mult prea des temutele maşini Citroën negre ale Gestapoului. O lua pe străzi lăturalnice, strecurându-se prin traboules, ţinându-se în umbră, uitându-se în mod constant în sus la ferestre, pentru a surprinde unele mişcări bruşte, sperând să se facă aproape invizibilă. Cu toate acestea, căldura înăbuşitoare constituia un motiv în plus de disconfort, pe lângă teama paralizantă că Gestapoul se apropia cu repeziciune pentru a o ucide. Într-o după-amiază toridă de august, un musafir obişnuit se afla la lucru într-un apartament spaţios de pe Quai Perrache, care-i aparţinea lui Joseph Marchand. Marchand, un vechi şi curajos membru al Rezistenţei, stătea împreună cu soţia lui şi doi agenţi SOE, în timp ce unul dintre radiotransmisioniştii Virginiei, Grégoire, tasta de zor la aparatul său, cu care transmitea deja de câteva ore întregi. Informaţiile secrete din Lyon erau extrem de valoroase şi, de această dată, fostul angajat al American Express tocmai transmisese la Londra nişte ştiri importante referitoare la faptul că şeful SS Heinrich Himmler plănuia în secret să viziteze Toulouse. Mesajul codificat a dus la tipărirea unor fluturaşi care au fost aruncaţi de RAF deasupra oraşului chiar în noaptea aceea şi care îi avertizau pe locuitorii acestuia. Temându-se pentru siguranţa lui, Himmler, furios la culme, a fost obligat să-şi anuleze vizita.

În cele din urmă, Grégoire şi-a scos căştile de pe cap şi a început să-şi dea jos antena, crezând că terminase pe ziua aceea. Faţa şi corpul îi erau leoarcă de sudoare de la concentrarea asupra muncii sale şi lipsa înăbuşitoare a aerului. Deodată s-a auzit un scrâşnet de cauciucuri de pe drum, urmat de trântitul unor uşi de maşini şi de strigătele unor oameni. Madame Marchand a sărit la fereastră, ca să vadă exact lucrul de care se temuseră. Trei Citroënuri negre şi clasica dubă cenuşiu-verzuie de radiodetecţie a Funkabwehr blocau strada. Ceva mai departe, un camion militar venea în viteză în direcţia lor. "Bon Dieu!", exclamă ea, în timp ce şase bărbaţi în haine civile care zbierau ceva în germană au dat buzna în clădire, iar alţi patru soldaţi în uniforme, cu armele pregătite, au ocupat poziţii la intrarea în bloc.

Virginia voia să-l prindă pe Grégoire pentru a transmite câteva mesaje de ultim moment înainte ca el să-şi fi încheiat ziua, aşa că tocmai atunci se grăbea spre blocul soţilor Marchand şi se afla la doar câţiva metri distanţă. Era pe punctul de a da colţul şi a pătrunde în mulţime, când s-a oprit instinctiv preţ de o clipă, apoi s-a îndreptat spre un chioşc de ziare, pentru a se asigura că nu o urmărea nimeni. A cerut un ziar, dar atunci când vânzătorul i-a dat restul, s-a aplecat spre ea şi i-a şoptit: "Nu te duce mai departe, e poliţia acolo." Ea s-a întors şi a dispărut şi nu s-a mai dus niciodată acolo. Scăpase iarăşi ca prin urechile acului.

Virginia a fost uşurată să afle mai târziu că Grégoire reuşise să-şi ascundă la timp aparatul de radiotransmisie deasupra unui dulap de bucătărie şi toţi cei cinci s-au prefăcut că jucau cărţi. Nemţii au avut oricum impresia că semnalele veneau de undeva de mai sus din bloc. Dar şi acel apartament era tot o casă conspirativă brûlée (compromisă) - şi mai existau doar câteva adrese preţioase care erau sigure. La scurt timp după aceea, Gestapoul descinse la celălalt radiotransmisionist al Virginiei, Edward Zeff. Şi el abia terminase de transmis, când uşa blocului său a fost trântită răsunător şi s-au auzit strigăte: "Poliţia! Deschideţi!" A dat fuga la intrare ca să fie el cel care o deschidea şi a fost întrebat: "La ce etaj e englezul?" "La al doilea", a răspuns el, "dar l-am văzut ieşind chiar acum zece minute şi îndreptându-se într-acolo." Ei au plecat într-un vacarm asurzitor, îngăduindu-i lui Zeff să-şi ia radioul şi "să fugă, înainte ca ei să se reîntoarcă precum nişte tauri furioşi după el". Încet-încet, nemţii strângeau plasa.

*

Brian Stonehouse, sau Célestin, un ilustrator de modă pentru Vogue, în vârstă de 24 de ani, binecuvântat cu o înfăţişare de fotomodel şi cu un suflet sensibil, era un alt protejat de-al Virginiei. Fusese paraşutat în iunie pentru a activa ca radiotransmisionist pentru Philippe de Vomécourt, sau Gauthier. Ca de obicei, Gauthier a dat dovadă de o mare nepăsare faţă de siguranţa celui nou-sosit - şi n-a catadicsit să-şi facă apariţia la locul de aterizare. Aparatul de radiotransmisie al lui Célestin se încurcase într-un copac şi el fusese lăsat să doarmă singur în pădure cinci nopţi, timp în care a încercat să-l dea jos. Chiar şi atunci când a reuşit să ia legătura cu Gauthier, zdrenţărosul aristocrat francez nu i-a asigurat lui Célestin niciun loc unde să stea şi să lucreze şi nici protecţie în timpul transmisiei. Célestin a trebuit să se descurce cu acoperirea şubredă de designer de modă şi să ascundă aparatul de transmisie de mărimea unei valize mici sub o grămadă de schiţe de modă. Gauthier susţinea că toată acea "chestiune legată de Securitate era exagerată de Londra" şi că Célestin se comporta de parcă i-ar fi trebuit o dădacă, având pretenţia să primească parole şi locuinţe unde să se ascundă. (Spre deosebire de el, şefii de reţele responsabili organizau căutarea în teren a transmisioniştilor lor, pregătiţi să dea alarma imediat ce zăreau vreun Citroën negru ori oameni în jachete negre de piele şi cu pălării de fetru, uniformele inconfundabile ale Gestapoului.) Aflându-se într-o tensiune intolerabilă, Célestin s-a îmbolnăvit serios de dizenterie, aşa că dr. Rousset l-a găzduit o vreme la clinica lui. Dar pe urmă n-a mai avut unde să se ducă şi şi-a mai pierdut şi actele de identitate. Indiferent care erau pericolele, Virginia nu putea să-l abandoneze pur şi simplu, aşa că l-a luat acasă, dar era clar că prezenţa lui îi primejduia şi mai mult existenţa. A urmat o nouă rundă de arestări, inclusiv cea a lui Constantin, fratele lui Gauthier şi al lui Sylvain. Virginiei i s-a ordonat să se izoleze complet de oricine avea vreo legătură cu ei. Nimeni nu ştia cine avea să fie următorul.

*

Între timp, în presa din Lyon a apărut un anunţ de angajare pentru un reprezentant al unui angrosist de produse de băcănie. Slujbele noi erau rare - şi mulţi erau disperaţi să-şi hrănească acum familiile într-un fel - aşa că nu era surprinzător să vezi o grămadă de solicitanţi aşteptând interviurile de la birourile de angajări de lângă fluviu. Unii dintre ei erau extrem de prietenoşi, intrând imediat în vorbă cu vecinii lor. Cei care se dovedeau a fi simpatizanţi ai cauzei germane erau apoi invitaţi să meargă la o cafenea şi să continue conversaţia la un pahar. Abia în acel moment devenea clar că întregul aranjament era un tertip al Gestapoului. Li se făcea o ofertă uriaşă de 20.000 de franci pe lună, cu un posibil bonus de încă 15.000 de franci pentru realizări remarcabile. Sarcina era simplă: să denunţe pe oricine avea vreo legătură cu Rezistenţa, care putea să simpatizeze cu Aliaţii sau care îşi exprima doar nişte sentimente antigermane. Multora li s-a părut o propunere atrăgătoare. Cei nou racolaţi s-au răspândit în scurt timp prin tot oraşul. Au ajuns să lucreze pe străzi, în cafenele, magazine şi gări şi erau instruiţi să caute oameni cu o anumită înfăţişare, inclusiv o femeie care şchiopăta.

*

Pe 4 august - ziua de dinainte ca rechemarea Virginiei la Londra să fie oficial anulată - un tânăr preot într-o sutană neagră, lungă a bătut la uşile duble de lemn ce duceau spre cabinetul doctorului Rousset din place Antonin-Poncet nr. 7. Curtea interioară era la fel de aglomerată ca întotdeauna, dar atunci când a fost primit înăuntru, preotul a cerut să-l vadă pe Pépin personal, explicând că el era noul curier al reţelei WOL din Paris. Preotul le-a înmânat un număr de microfilme, într-un plic cu marca Marie Monin, de expediat la Londra, exact aşa cum făcuse şi curierul de dinainte. Doctorul nu-l mai văzuse niciodată pe acel om, dar era încântat să ia pachetul, ştiind de la Virginia că activitatea de spionaj a WOL era extrem de apreciată la Londra. Fiind un bun catolic, hainele preoţeşti ale musafirului i-au câştigat încrederea şi, bineînţeles, şi faptul că el cunoştea protocolul, cum era prezenţa numelui Mariei pe plic, propriul lui nume conspirativ Pépin şi parola corectă pentru un reprezentant al WOL. Preotul i-a cerut cei 200.000 de franci care i se datorau pentru cheltuielile reţelei sale, dar i s-a spus că Marie nu ştia de venirea lui, aşa că nu-i lăsase la cabinet. Dorea oare să aştepte? Preotul nu dorea, dar a spus că avea să revină după o săptămână.

După cum s-a dovedit, şi-a făcut din nou apariţia la trei săptămâni după aceea, pe 25 august. De data aceasta a insistat s-o întâlnească pe Marie personal, deoarece avea să-i transmită nişte veşti importante. Rousset era uşurat să-l revadă şi bucuros s-o aducă pe şefa sa, să-i înmâneze ea personal banii. A traversat în grabă podul de la Universitate îndreptându-se spre place Ollier, a verificat dacă ghiveciul se afla la locul lui pe pervaz pentru a semnala că totul era în ordine şi a bătut încet la uşa Virginiei. Când ea i-a răspuns, Pépin i-a spus că în sfârşit se întorsese curierul WOL de la Paris şi ea era chemată de urgenţă. Virginia a înşfăcat un plic ticsit cu bani din spatele unui dulap şi l-a urmat pe doctor înapoi spre cabinetul lui, la o distanţă sigură. Apoi a trecut pe lângă pacienţii care aşteptau într-o cameră privată laterală. Înăuntru, ochii i-au căzut imediat pe un preot robust, în sutană neagră, cu nişte ochi albaştri pătrunzători, gura fermă şi o bărbie proeminentă cu gropiţă. A observat că preotul Robert Alesch se uita fix la ea şi părea uşor stânjenit atunci când a întrebat dacă ea era Marie Monin. Dar Virginia a îngheţat de spaimă la auzul unui inconfundabil accent german puternic, chiar în centrul reţelei sale. Observându-i reacţia, el i-a explicat că provenea din regiunea Alsacia, de la graniţa franco-germană, care fusese anexată de Germania din 1940, dar era acum preot în zona suburbană a Parisului, într-o parohie numită La Varenne-Saint-Hilaire. Şi-a cerut scuze că nu fusese anunţată de colegii din WOL despre venirea lui. Dar fusese nevoit să-l convingă pe dr. Rousset că trebuia s-o vadă personal.

WOL, una dintre cele mai active reţele din Paris, era o altă parte a regatului Virginiei. De vreme ce radiotransmisionistul reţelei fusese arestat în luna martie, îi aduseseră ei informaţii vitale legate de apărarea germană de coastă pentru a le transmite la Londra. Informaţiile erau de o asemenea calitate, încât fusese autorizată să plătească 100.000 de franci pe lună cheltuieli şefului de reţea Jacques Legrand, un inginer chimist. El era un alt parizian care îi ceruse ajutorul după ce aflase de isprăvile ei, din interiorul reţelei de Rezistenţă din capitală. Ea a fost de acord, deşi WOL nu era parte integrantă a SOE - şi cu toate că era sprijinită de MI6, iar însuşi Legrand lucrase cândva pentru Sylvain. Virginia se consolase datorită faptului că cealaltă şefă a WOL era Gabrielle Picabia, care lucrase împreună cu ea în serviciile de ambulanţe franceze în 1940 şi care întâmplător era fiica pictorului dadaist Francis Picabia. Alte personalităţi luminate erau scriitorul irlandez Samuel Beckett şi antropologul Germaine Tillion, aşa că totul părea în ordine.

În iulie, Legrand îi transmisese încă 109 fotografii şi hărţi (adunate conştiincios de reţeaua sa de cercetaşi şi tineri lideri), dar îi explicase că această vizită trebuia să fie şi ultima în ceea ce-l privea. Era prea periculos pentru el să mai continue să vină, atâta timp cât avea impresia că Gestapoul era pe urmele lui, aşa că pe viitor urma să-i transmită microfilmele prin altcineva. Şi, la scurt timp după aceea, avusese loc vizita lui Alesch.

Pe data de 25 august însă, Alesch venise cu mâinile goale, dând vina pe faptul că fusese nevoit să se ascundă după arestarea unui coleg din WOL prins cu o listă de agenţi în buzunar. A zâmbit şi şi-a exprimat îngrijorarea pentru siguranţa ei, avertizând-o că Lyonul era "extrem de ameninţat şi trebuia să dea dovadă de o mare prudenţă". Apoi i-a cerut ceva cu totul neaşteptat. A insistat ca ea să-i aducă un aparat de radiotransmisiuni, despre care spunea că era pentru gruparea de Rezistenţă din Paris, care urma astfel să fie capabilă să comunice direct cu Londra, evitând riscul apărut când cineva trebuia să călătorească în mod repetat la Lyon pentru a-i da materialul Virginiei. Probabil că i-a observat surprinderea legată de faptul că-i ceruse aşa de repede un obiect atât de preţios, pentru că el a schimbat imediat subiectul, vorbindu-i despre cât de îndeaproape lucra cu şeful lui. Şi parcă spre a-i confirma asta, îi dădu un bilet scris de mână de la Legrand, în care i se amintea de ceva ce discutaseră înainte. Reasigurată, Virginia îi dădu preotului pachetul cu banii şi-i ură "drum bun". El îşi îndesă banii în geantă, îşi puse boneta şi plecă.

Alesch s-a întrecut pe sine în dovedirea identităţii sale, inclusiv dezvăluind faptul că propriul lui tată fusese împuşcat de către nemţi. Făcuse uz de o retorică antinazistă în cursul întâlnirii lor şi în vizita sa anterioară le furnizase nişte informaţii secrete care păreau a fi extrem de utile, referitoare la Zidul Atlantic, fortificaţiile de coastă masive, dar incomplete, prin care Hitler spera să împiedice o debarcare a Aliaţilor în Franţa. Ştiuse adresa şi numele lui Pépin şi ambele lor nume de cod. Chiar dacă Virginia avea în continuare nişte îndoieli care o rodeau, dr. Rousset fusese impresionat de faptul că Alesch era preot şi auzise că denunţase cel de-al Treilea Reich în predicile lui. Şi, în vreme ce ierarhia Bisericii Catolice sprijinea regimul de la Vichy, atât el, cât şi Virginia ştiau că mulţi preoţi de parohie susţineau Rezistenţa în secret. Preotul îi mai dăduse şi biletul de la Jacques Legrand, ea văzând că acesta era unul autentic, deoarece îi recunoscuse scrisul. E adevărat că cei din Baker Street îi transmiseseră un uşor avertisment legat de colaborarea ei cu reţelele MI6 - pe care nu le puteau verifica ei înşişi - sugerând să se folosească de cele ale SOE. Dar bineînţeles că era posibil ca Secţia F să perpetueze tradiţionalele dispute dintre agenţiile de spionaj britanice rivale. Virginia şi dr. Rousset au vorbit despre preot şi despre ceea ce putea face acesta pentru ei şi s-au hotărât să-l primească în rândurile lor. I-au dat numele de cod Bishop.

În decursul săptămânii următoare însă Virginia a fost asaltată de îndoieli. Unul dintre cei mai buni curieri ai săi, care tocmai se întorsese de la Marsilia, s-a grăbit s-o informeze că WOL fusese afectată de arestări pe la mijlocul lui august, atât Legrand, cât şi Germaine Tillion căzând în mâinile Gestapoului. Cu alte cuvinte, Alesch venise s-o vadă după ce se petrecuse acel dezastru şi nici măcar nu pomenise despre el. Pe urmă, curierul său de încredere de la Marsilia a fost şi el arestat pe neaşteptate şi a dispărut. În cele din urmă, pe 1 septembrie, la clinica de chirurgie a doctorului Rousset şi-a făcut apariţia un agent MI6 cu numele de cod Blanchet, folosindu-se de numele lui Alesch pentru recunoaştere. Afirma că preotul îi datora 75.000 de franci şi le cerea să i se dea banii şi un pistol, de care să se folosească pentru a fugi în Spania. Din fericire, Virginia nu l-a întâlnit personal, ci a telegrafiat la Londra cerând instrucţiuni. A fost avertizată să-l şteargă de pe listă pe Blanchet, deoarece acesta era considerat acum trădător (şi lucra în realitate pentru Bleicher). "Nu trebuie sub nicio formă să iei legătura cu acest om extrem de periculos: dacă insistă să te deranjeze, eşti pe deplin autorizată să tratezi problema cât mai curat posibil." Virginia primea iarăşi aprobarea de a ucide. "Nişte prieteni" l-au executat la scurt timp după aceea într-o vilă de pe Corniche, în Marsilia.

Virginia le mărturisi celor de la Londra că toate acestea o făcuseră să se simtă din ce în ce mai neliniştită. Atunci când Alesch îşi făcu din nou apariţia pe data de 2 septembrie, ea i-a spus adevărul verde-n faţă, dar el s-a grăbit să se justifice. A spus că şi el fusese foarte îngrijorat, nemaiauzind nimic despre Legrand, dar nu dorise s-o alarmeze pe ea până nu afla cu certitudine ce se întâmplase. În ce-o privea pe Germaine Tillion, abia de curând aflase că şi ea fusese prinsă. Reuşise totuşi să dea de Gabrielle Picabia şi îi înmânase banii de la Marie, dar după aceea pierduse şi legătura cu ea. Atunci când Virginia i-a cerut să i-o descrie pe Picabia, el a spus că era înaltă şi blondă, în timp ce ea era o brunetă micuţă de statură. Poate că, dându-şi seama că făcuse o greşeală, Alesch păru brusc nesigur pe sine, rugând-o umil să-i dea instrucţiuni şi sfaturi. A făcut ceea ce văzuse în mod just că funcţiona cel mai bine pentru a câştiga de partea lui o femeie care îşi dorea cu atât de multă ardoare să fie nevoie de ea: i-a cerut sprijinul.

Chiar şi aşa, Virginia fusese consternată de insistenţa lui de a fi pus în legătură cu ceilalţi membri ai reţelei sale în caz că ea "dispărea peste noapte". Pentru ce motiv avea el oare nevoie să afle alte nume? Ce-l făcea să creadă că ea putea să dispară? Era, bineînţeles, mult prea şireată ca să fie de acord cu tot ceea ce-i cerea acest om la care se referea ca la "copilul ei problemă". Dar a fost suficient de zguduită încât să ceară sfat. "Puteţi să-l verificaţi şi să-mi daţi instrucţiuni?", le-a cerut ea celor din Baker Street după două zile. "Nu-mi vine să cred că e un prefăcut", a adăugat ea, şi din pricina faptului că el cunoştea aşa de bine detalii intime ale colaborării ei cu WOL. Însă nici nu reuşea să-şi alunge cu totul asemenea gânduri. Cei din Baker Street au fost de acord să-l verifice pe Alesch, dar nu au aflat nimic. Însă au îndemnat-o pe Virginia să nu mai aibă de-a face deloc cu el, pentru a se pune la adăpost.

Poate că oboseala după o vreme atât de îndelungată petrecută în teren îi slăbise rezistenţa. Poate că devenise prea încrezătoare în propriile sale precauţii. Sau poate că, pur şi simplu, considera materialele furnizate de WOL mult prea preţioase pentru a le pierde. Şi în orice caz Rousset, a cărui părere conta pentru ea, continua să creadă în preot. Ea se obişnuise să aibă îndoieli aproape în privinţa oricui. La urma urmei, încrederea deplină în timpul unui război secret era imposibilă şi periculoasă. Şi considera că se pricepea bine să-i citească pe oameni. Aşa că se convinse că se putea descurca şi cu Alesch. Când l-a revăzut la următoarea lui vizită de pe 1 octombrie, el îi furniză o altă pradă aparent preţioasă de microfilme, documente şi hărţi pe care să le transmită la Londra. Devenea un informator de o valoare inestimabilă. Cu binecuvântarea celor din Baker Street, ea îi înmână 100.000 de franci şi chiar şi un aparat de radiotransmisie. Îi dădu însă instrucţiuni să obţină pentru data următoare informaţii militare specifice, care să sprijine viitoarele planuri ale Aliaţilor - şi i-a făcut cunoscut şi care puteau fi acestea. Existau în continuare îndoieli la Londra şi în mintea Virginiei, dar datorită calităţii materialelor lui Alesch şi-au îngăduit ca ele să fie potolite. Şi odată ce ea i-a arătat încredere preotului, vasta ei armată de susţinători a considerat că era ceva sigur să procedeze la fel.

A fost o eroare din partea celor din Baker Street şi din partea Virginiei, care urma să aibă nişte consecinţe devastatoare. Alesch nu-şi amintise greşit înfăţişarea Gabriellei Picabia; nu o întâlnise niciodată - şi nu-i dăduse bani nicicând. Deja cheltuise mare parte din ei ducând o viaţă pe picior mare cu două enoriaşe ale parohiei sale, care îi erau amante şi pe care le plătea foarte generos. Bea vinuri fine în cabaretele din Montmartre şi urma să se mute într-un apartament şic de opt camere din arondismentul 16 din Paris, în rue de la Spontini numărul 46, decorat cu minunate capodopere de artă cumpărate cu banii de la SOE. Tatăl lui nu fusese omorât de nemţi, ci era în viaţă. Alesch - ori mai degrabă agentul Axel al Abwehrului, cu număr de cod GV7162 - reuşise dincolo de aşteptările sale. Stăpânit de ambiţie, înjurase de mama focului atunci când ratase un post de preot la eleganta biserică Saint-Joseph din rue La Fayette din centrul Parisului, fiind nevoit să se descurce trăind într-o răstoacă ternă. În realitate, era originar din Luxemburg şi şi-a dat seama, în scurtă vreme, că avea nevoie de sprijinul naziştilor ca să-şi îndeplinească visurile şi să facă avere. În 1941 a devenit cetăţean naturalizat german şi i-a contactat pe cei din Abwehr cu oferta de a spiona pentru ei. Ei i-au văzut imediat potenţialul.

Mai întâi s-a folosit de charisma sa - şi de obiceiul de a distribui poze ale generalului de Gaulle la slujbă - pentru a le câştiga încrederea enoriaşilor săi. După ce auziseră la biserică predicile sale puternic antinaziste, tinerii din partea locului au ajuns să-i facă, plini de încredere, confidenţe în legătură cu activitatea lor din Rezistenţă. Ceva mai târziu, când a tunat şi a fulgerat de la amvon împotriva arestării lor, după ce-i trădase şefilor săi nazişti, şi-a atras din nou admiraţia enoriaşilor. Aşa că, atunci când a aflat de WOL şi i-a contactat în ideea de a se implica, ei l-au văzut ca pe o persoană demnă de încredere. Şi atunci când Legrand nu a mai putut să se deplaseze la Lyon din motive de securitate, li s-a părut oportun să-l trimită pe Alesch în locul lui. Putea să ascundă în sutană cutia cu chibrituri ce conţinea microfilmul şi să se folosească de permisul de călătorie de care dispunea graţie slujbei lui pentru a trece linia de demarcaţie fără dureri de cap. WOL i-a dat adresa doctorului Rousset, numele de cod şi parolele relevante, ca şi pachetul pentru Marie Monin. Din momentul acela, soarta ei era pecetluită.

Cei din Abwehr erau evident încântaţi că dăduseră, în sfârşit, de urma acestei femei pe nume Monin. Şi au fost încă şi mai încântaţi atunci când el a deschis pachetul înmânat de WOL şi le-a arătat documentele secrete referitoare la Zidul Atlantic - oferind Înaltului Comandament Nazist o imagine preţioasă legată de intenţiile Aliaţilor. Mai apoi nemţii au prelucrat foarte inteligent materialul pentru a-l face inutilizabil înainte ca Alesch să-l ducă la Lyon.

Pe 12 august, WOL i-a cerut acestuia să se deplaseze din nou la Lyon. De această dată i-au dat o scrisoare de la Legrand pentru Virginia şi l-au rugat să se întâlnească cu femeia pe care o descriau drept "persoana principală", Marie. Au aranjat şi să-i fie înmânate alte documente secrete, despre care spuneau că erau extrem de importante. Alesch le-a arătat imediat conţinutul exploziv şefilor lui din Abwehr, care au recunoscut extraordinara lor acurateţe şi au hotărât că era vremea ca Gestapoul să acţioneze pentru lichidarea întregii reţele WOL. Ofiţeri în haine civile l-au însoţit pe Alesch până la Café des Voutes din place de la Bastille, unde el aranjase să se întâlnească cu Germaine Tillion şi cu un alt membru-cheie al WOL pentru a-şi duce la bun sfârşit planurile. Pe urmă toţi trei au fost urmăriţi până la gara din Lyon şi, în timp ce el a trecut nestingherit de bariera de la bilete pe peron, Gestapoul i-a arestat pe Tillion şi însoţitorul ei. Au fost văzuţi, ultima dată, fiind împinşi într-un Citroën negru în drum spre camerele de interogatoriu de la sediul central al Gestapoului din rue des Saussaies.

Pachetul conţinea fotografii şi planuri ale apărării de coastă din Dieppe, în nord-estul Franţei, în cele mai mici detalii. Abwehrul şi-a dat seama de posibila sa semnificaţie şi a informat Înaltul Comandament Nazist că trebuia să se pregătească de un atac la portul de la Canalul Mânecii. Atunci când a avut loc raidul de comando al Aliaţilor, cu doar o săptămână mai târziu, pe 19 august, fiind privaţi de elementul crucial al luării prin surprindere, s-au confruntat cu o ripostă violentă şi neaşteptată din partea forţelor germane bine pregătite. În mod fatal, Aliaţii au fost nevoiţi să se bazeze pe nişte instantanee vechi de vacanţă, neavând nicio idee despre amplasamentul tunurilor pe stâncile înconjurătoare. Forţa debarcată a fost repede înghesuită sub tirul focurilor pe plajă şi aproape 4.000 de oameni (majoritatea canadieni) au fost ucişi, capturaţi ori răniţi. Lipsiţi de informaţiile vitale de la WOL, atacul aliat a constituit un eşec extrem de scump plătit.

Urmând indicaţiile lui Alesch, Gestapoul îl arestase între timp şi pe Jacques Legrand, îi luaseră documentele şi îl torturaseră necruţător înainte de a-l deporta în lagărul de la Mauthausen din Austria, unde a şi murit. Tot atunci au mai arestat încă 60 de membri ai WOL. Mulţi dintre ei n-au mai fost văzuţi niciodată. Una dintre cele mai bune surse de informaţii secrete a britanicilor a fost distrusă definitiv. Adevărul este că Alesch nu s-a dus la Lyon pe 11 august, pentru că a fost mult prea ocupat să ajute Gestapoul la Paris. Cu toate acestea, atunci când s-a întâlnit, în cele din urmă, cu Virginia pe 25 august, a fost în stare să se comporte ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Ulterior, el i-a mai făcut o serie de vizite Virginiei şi a continuat să-i ofere informaţii care păreau, de asemenea, deosebit de utile, dar, în realitate, nu erau de niciun folos. Virginia se afla acum în centrul unui joc nazist vicios; era, într-adevăr, trasă pe sfoară. Aşa de mare a fost triumful lui Alesch, încât Abwehrul a fost încântat să-i plătească nu mai puţin de 25.000 de franci pe lună pentru eforturile lui - şi i s-au mai oferit drept bonus şi nişte capodopere de artă pe care le jefuiseră de prin muzee. Dar cele mai mari câştiguri dintre toate au fost sumele uriaşe de bani, care i-au fost date cu deplină încredere de mulţi oameni pe care i-a trădat (care se pare că au atins, în total, aproape un milion de franci). Acum era un om bogat - şi unul preţuit la sediul central al Abwehrului din Paris, dar şi la Hôtel Lutetia, în stil art déco, de pe malul stâng al Senei, pe care îl frecventa în haine civile obişnuite. Şefii lui din Abwehr, căpitanul Karl Schaeffer şi colonelul Reile, aşteptaseră atâta timp să dea de urmele Mariei Monin şi acum reuşiseră în sfârşit. Erau, de asemenea, încântaţi să le joace feste englezilor transmiţând mesaje radio mistificate ce pretindeau a veni de la unul dintre cei mai apropiaţi oameni de legătură ai Virginiei. Schaeffer şi Reile erau încântaţi de preot, considerând că acesta "făcuse o treabă bună" în ceea ce privea "afacerea cu domnişoara Mary". Abwehrul pătrunsese acum atât de adânc în reţeaua Virginiei încât putea intercepta şi sparge multe dintre mesajele ei codificate. La începutul lunii octombrie, ştiau chiar şi că Alesch era suspectat a fi agent german. Aşa că urmau să-l folosească doar rar din acel moment. Şi aveau de gând s-o prindă pe Virginia la momentul potrivit, când n-ar mai fi fost aşa de utilă. Sau în caz că Gestapoul ar fi dat semn că ajungea primul la ea.

O viaţă secretă (III)