Între traumă şi euforie - o Cuba libre cu ingrediente româneşti - De la Ceauşescu la Fidel

 

Radu Polizu
De la Ceauşescu la Fidel
Editura Eikon, 2021

 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
 
Între traumă şi euforie - o Cuba libre cu ingrediente româneşti

Editura Eikon ne propune o lansare online a unei cărţi inedite, De la Ceauşescu la Fidel, aparţinând lui Radu Polizu, lansare ce se poate urmări pe Facebook. Amfitrionul acestor interesante dezbateri este directorul editurii Eikon, Valentin Ajder ce îi are ca invitaţi pe jurnalista (realizator TV) Lidia Moise şi pe criticul literar, scriitorul şi profesorul Ion Bogdan Lefter. Cartea a fost publicată în original sub titlul Between Ceausescu and Fidel, în limba engleză, de editura New Meridian Arts, în 2018.

Concepută ca un jurnal-eseu de călătorie despre Cuba, cartea se deschide cu un prolog care începe prin a face portretul dictatorului şi al regimului politic din România. De la Ceauşescu la Fidel nu se vrea o exegeză politică comparată ce pune faţă în faţă două dictaturi situate geografic şi cultural în repere opuse ale lumii. Analiza sociopolitică ce însoţeşte temeinic, în subsidiar, povestirea, este circumstanţială, aservită elucidării stărilor călătorului care experimentează în Cuba anilor 2015 o întoarcere în timp în anii tinereţii sale din timpul dictaturii ceauşiste. Ȋn fapt, nu neapărat similitudinile regimurilor dictatoriale declanşează memoria şi afectul autorului, ci căldura, jovialitatea şi temperamentul oamenilor alături de alte mărci de comportament ce ţin mai mult de profilul psihologic al latinităţii în contrast cu spiritul rece al lumii în care trăieşte. Chiar dacă Radu Polizu observă cu atenţie şi trage concluzii sau face consideraţii generale, cu detaşarea celui din afară (trăitor în Statele Unite încă din timpul regimului comunist din care a "defectat" în timp ce lucra la televiziune), dar şi din perspectiva omului aservit regimului ce a asistat direct la neajunsurile sau indirect la ororile lui, în bună măsură cartea se vrea o incursiune anamnestic proiectată într-o Cubă anacronică, încremenită economic în embargoul instituit cu şaizeci de ani în urmă, transgresând timpul şi spaţiul narativ al sentimentelor.

Autorul redescoperă o spiritualitate familiară într-o efervescentă mutaţie. Spiritul se adaptează unui dolce far niente în care conştiinţa rămâne totuşi trează, ea observă şi înregistrează paralizată în neputinţa de-a face sau a dori să facă ceva. Precum deţinutul reformat care nu mai vrea să-şi părăsească închisoarea şi coexistă în armonie cu călăii săi, omul cubanez şi omul trăitor în România ceauşistă îşi pierd abilitatea şi interesul de a munci şi de a lupta.

Călătorul-scribidor nu se mulţumeşte să admire sau să ia un snapshot "turistic" al locurilor vizitate. Interesul lui - aşa cum deopotrivă s-a manifestat în volumul Cartea poveştilor uitate, apărută la editura Scrisul Românesc, în 2016 - este descoperirea spiritualităţii unui loc, reflectată istoric şi estetic în monumente sau manifestări culturale, dar mai cu seamă în viaţa autentică cu ritmurile şi ritualurile ei de zi cu zi, aşa cum se desfăşoară în barurile de noapte, pe străzile pustii, în locuinţele oamenilor sau în gândurile lor nerostite. Dacă Cartea poveştilor uitate vizează un spectru variat de geografii şi culturi de la cele mai civilizate la cele mai exotice, De la Ceauşescu la Fidel, urmăreşte în exclusivitate universul Cubei, venind cu un registru la fel de bogat de trăiri şi sensibilităţi ale călătorului, cu aceeaşi efervescenţă "trăiristă", nu în sens mistic, ci "verist" pornită din dorinţa de a te plasa mereu în miezul lucrurilor pentru a le lua pulsul şi a scormoni autenticul. Cunoaşterea prin experienţă, trăire, dialog a călătorului nu este premeditată, raţională, ci mai degrabă senzorială sau sentimentală, de multe ori transformându-se într-un act identitar, de recunoaştere în oglindă a faptelor, a oamenilor, a obiceiurilor. Istoria se repetă, oamenii sunt aceeaşi peste tot. Şi numai acest trăirism te ajută să ajungi la sâmburele Cubei definit de autor ca "o ţară care trăieşte cu fervoare şi pasiune într-o atmosferă incredibil de vie care transcende timpul şi spaţiul".

De la Ceauşescu la Fidel se află nu mai puţin decât Cartea poveştilor uitate sub semnul site-ului de căpătâi al autorului - Flying Monk - în care acesta postează cu acribie note de călătorie, fotografii, filme, reprezentând acea viaţă paralelă - digitală - a călătorului neobosit prin eresurile altor lumi. Acelaşi Flying Monk străbate nestatornic, în toate direcţiile distanţa de la Ceauşescu la Fidel într-un periplu confesiv (al lui şi al interlocutorilor lui) şi sentimental şi într-o mecanică cuantică în care distanţele se apropie sau se depărtează, marcând similitudinile regimurilor comuniste în perspectiva diferenţelor dintre dictatori.

Analiza comprehensivă a situaţilor, comentariul politic, profilul interesant al personajelor realizează un text dens creator de atmosferă şi personaje cu anvergura ficţională a unui roman de factură cvasi-biografică.

Cartea este întâmpinată cu mult entuziasm de "criticii" ei. Discuţiile urmăresc demersul politic al acestui jurnal-eseu din perspectiva unei scriituri ce dă cont de un profesionalism înalt şi o neaşteptată uşurinţă în mânuirea materialului lingvistic pentru formaţia ne-filologică a autorului.

Domnul Valentin Ajder deschide discuţia vorbind în termeni superlativi despre lejeritatea scrisului, a elocvenţei discursului filozofic - când intervine subtil - condus cu supleţe şi lipsă de ostentaţie. Totul pare să curgă, scris la firul ierbii - limba, periplul narativ, atmosfera te farmecă şi cuprinde realizând acel acroşeu al cititorului, după cum subliniază ulterior criticul Bogdan Lefter.

Criticul menţionează mai cu seamă stilul vizual predominant ce îl explică prin formaţia tehnologică - ca om de televiziune - şi deopotrivă prin hobby-ul autorului de-a construi filme de reportaj. Remarcă o scriere cinematografică izvorâtă dintr-un condei şi un lexic bogat de vizualitate instrumentat de un ochi scormonitor, şi nu dintr-o cinematografie a iuţelii. Scriitura reuşeşte să capteze într-o formă lejeră, dar plină de conciziune, acea formă de modus vivendi a Cubei comuniste - ca urmare a unei negocieri tacite între regim şi populaţie în care concesiile făcute oamenilor şi corupţia ajung la un compromis stabilizator. Deşi foarte sărac, omul cubanez este exuberant, animat de muzică şi dans, el nu se lasă strivit - "Străzile sunt aglomerate si balcoanele se prăbuşesc sub oameni.". Pare pătruns de aceeaşi joie de vivre a tinereţii autorului din România comunistă: "rezilienţa cubanezilor în dorinţa lor de a se bucura de viaţă în orice moment, cu muzică, dans şi rom, aproape ca o rebeliune împotriva represiunii şi a unui guvern inept". Dar domnul Bogdan Lefter este mai ales interesat de procesul artistic, de transformare a textului între două limbi, de la idiomul creaţiei originale la traducere. Cartea apare în 2018 în limba engleză pentru că textul ei a fost conceput mai mult în limba engleză decât în limba maternă. Autorul explică că varianta românească nu constituie nicidecum o traducere a versiunii deja publicate în limba de adopţie - în consens cu ideea că traducerea autentică este în bună măsură un act de creaţie cu mijloacele traducătorului. Radu certifică că practic a rescris acele fragmente ale cărţii concepute iniţial în limba engleză - fapt explicabil pentru că el deţine materia primă a "trăirii" care-şi va pierde din savoare prin reinterpretarea a ceva ce a fost deja "tradus", a se citi transfigurat de limbă, transpus. Cartea a existat ab initio ca o colecţie de note, cele scrise în limba maternă făcând obiectul secţiunilor referitoare la Cuba prezente în Cartea poveştilor neuitate. Ȋn aceeaşi manieră în care un cuvânt survine spontan într-o altă limbă decât cea maternă din simplul motiv că deţine o sonoritate specială sau o semantică mai complexă, şi atunci îl abordăm în mod natural fără a dori să fim preţioşi sau cosmopoliţi, limba scriiturii poate fi condiţionată la un moment dat de starea psiholingvistică sau spiritualitatea de circumstanţă a creatorului.

La intersecţia dintre jurnal de călătorie şi eseu, cartea lui Radu Polizu îi sugerează doamnei Lidia Moise comparaţia cu V.S. Naipaul, scriitor indian, deţinător al Premiului Nobel pentru literatură. Probabil se referă la India: A Wounded Civilization (1976) - o culegere de eseuri în care călătoria deschide prilejul unui studiu social al unei naţiuni.

Bogdan Lefter încearcă o teoretizare a genului în care ar vrea să circumscrie acest volum - de jurnal de călătorie memorialistic, explicând de ce cartea în discuţie nu e un jurnal de bord, de vreme ce nu are în obiectiv numai prezentarea unei realităţii imediate. Surprinsă între vizita Papei şi cea a lui Obama - două momente cruciale în viaţa cubaneză - Cuba este o experienţă prezentă transpusă într-un testimonial de călătorie dar şi o scriere memorialistică a românului expatriat despre o realitate parţial uitată pe care experienţa cubaneză o resuscită din memorie într-un mod spectaculos, apăsător, traumatic dar şi euforic - ţinând cont că îl teleportează în tinereţe.

Aş adăuga că euforia scrisului este întâi de toate un atribut stilistic în mai toate textele autorului, el ţine de temperament, de intensitatea trăirii şi, în ultimă instanţă, de o anume ingenuitate şi sinceritate. Radu scrie precum simte şi trăieşte ad litteram la temperaturi înalte, cu o sinceritate debordantă, candidă, nesofisticată. Stilul direct, uşor compulsiv realizează o structură aerată a scrisului, uşor de parcurs, ce integrează elegant şi firesc dialogul şi narativul cu intertextualitatea.

După cum subliniază doamna Lidia Moise, jitenera (gheişa stradală) - din episodul erotic-oniric al capitolului Havana - pare o metaforă incarnată a Havanei senzuale, molatice şi misterioase. Numele fetei care-l acostează pe autor este întocmai Havana. Jurnalista precizează că într-o discuţie anterioară cu autorul i s-a confirmat această idee. Senzualitatea oraşului se dezvăluie ludic. Dialogul cu "iubita" decurge sub forma unui joc erotic, în care autorul refuză neconvins invitaţia - o formă de-a se sustrage abandonului la care-l predispune mirajul acestui oraş - pretextând că ar vrea să fie singur, dar îl regăsim imediat zburând chagallian - după cum glosează Bogdan Lefter - peste înălţimile oraşului în îmbrăţişarea fierbinte a Havanei. "Nu a mai aşteptat răspunsul meu şi m-a tras uşor de braţ, ridicându-mă spre cer peste clădirile fără acoperişuri, împrăştiindu-şi parfumul părului ei care mirosea a sare de mare." De altfel, fantasma respiră în fiecare punct al dialogului, Havana i se dăruieşte cu spiritul şi nu cu trupul - motiv pentru care manifestul poetic se ajustează; fascinaţia străzii prevalează în faţa muzeelor şi a monumentelor ce ar trebui bifate de călătorul cultural şi temeinic: "Stai de vorbă cu oamenii şi o să descoperi mult mai mult decât ai afla în muzee. Muzeele sunt moarte, corazon, dar noi trăim." Rătăcind haotic prin Havana Vieja, în Floridita, barul în care Hemingway îşi bea daiquiri... sau Bodegita del Medio (un alt loc frecventat de Papa Hemingway), în faţa căruia o mulţime de oameni dansau pe stradă, prin Plaza Vieja, face declaraţii de dragoste Havanei identificându-se cu Hemingway - atunci când zboară pe deasupra terasei Ambos Mundo, locul în care Hemingway şi-a scris manifestele de amor către nepreţuita lui Cubă. Iată cum mesajul acestui jurnal devine unul de iubire şi identitar cu spiritul efervescent al Havanei - un resort pierdut şi recuperat al fiinţei restaurate pentru moment în bucuria şi nepăsarea tinereţii, în vârsta ei de aur, cu toate reperele ei cenuşii din iepoca de aur la care autorul face referinţă în prolog.

Criticul Bogdan Lefter vorbeşte de un titlu provocator - de altfel, ilustrat de coperta volumului care arată ca o carte de joc: cu busturile celor doi dictatori "aşezate" în oglindă sau în opoziţie pe tabla istoriei. Apoi criticul aduce în discuţie structura cărţii: fiecare capitol poartă un nume de personaj cu excepţia celui care se cheamă "Internet" - devenit, în fapt, şi el personaj între două vizite ale autorului în Havana, când este martorul revoluţiei digitale. La a doua înfăţişare - în capitolul Internet - constată că benefica "vacanţă de internet" a luat sfârşit. Deschiderea Cubei spre lume nu mai putea fi amânată, presiunea populaţiei, în speţă a tinerilor flămânzi de "news" impune acel "cambio" (schimbare).

Ca orice "bun" râvnit de popor, internetul "se bagă" la capătul unei bine simţite "cola" (coadă), la poşta centrală din Havana. "Havana m-a învăţat că viaţa fără smartphone este mult mai bogată, conectată direct la sufletele oamenilor, cu râsete şi veselie." Din fericire, fiind încă un proces dificil şi restrictiv ce presupune bani, timp şi cenzura aferentă, concentrat în jurul câtorva hoteluri mari cu servicii de wifi, nu este încă "patologic" sau "adictiv"- constată autorul - cum a devenit în restul lumii, privind nostalgic la copiii gazdei prin oglinda copilăriei lui - "În absenţa Internetului, copiii stăteau de vorbă cu părinţii şi chiar se uitau în ochii lor când vorbeau".

Printre elementele atot-prezente ale cărţii, criticul semnalează muzica cubaneză cu ritmurile ei incitante. Încă de la început scriitura alunecă cu senzualismul muzicii formaţiei Buena Vista Social Club. Muzica devine personaj, la singular sau la plural - amestecând ritmurile afro cu salsa şi cu muzică cubaneză, toate ritmurile înghesuite între cele trei străzi, toate în jurul pietonal-ului, ca un ring de dans extins plin de petrecăreţi",... "muzica a început să fie cacofonică, amestecând sunetele care veneau din toate direcţiile". Muzica este atmosferă, Havana pluteşte într-o inefabilă stare muzicală: "Muzica se prelingea din înaltul clădirilor către străzi şi toate fetele se unduiau în ritmul ei". Muzica este apocaliptică - când ea se va opri, viaţa va dispare odată cu ea. Aceeaşi atmosferă domină cele mai neînsemnate oraşe ale Cubei - ... sunt pline de cafenele şi de locuri de dans, care se umplu până la refuz în timpul nopţii, muzica erupând pe străzi, împreună cu dansatorii, toţi uitând de graniţe şi spaţii, dansând desculţi pe trotuar sau în mijlocul străzilor. Dar muzica poate deveni explozivă şi deranjantă: A pornit din nou ca la curse şi a dat drumul la reggaeton în maşină, muzica urlând la maxim prin ferestrele larg deschise, de parcă ar fi vrut să se audă până în Playa Pillar, la două ore de mers. Chiar şi Epilogul cu drumul spre aeroport se află sub semnul muzicii - despărţirea de Havana decurge nostalgic în ritmurile de hip-hop cubanez ale lui Jacob Forever, Hasta Que Se Seque el Malecón - hitul numărul unu al Cubei, la acea oră. Răspândită în fibra acestei cărţi susţinând ritmul şi poezia fiecărui capitol - muzica este cea care dă mereu tonul adecvat relatării.

Aflăm din interviu că Radu şi-a autocenzurat scrisul, de multe ori lăsând la o parte numele personajelor, pentru a nu le crea probleme. Interogat asupra impactului cărţii asupra interlocutorilor săi, Radu mărturiseşte că dificultatea comunicării a făcut ca un singur personaj să intre în posesia cărţii: Raquel, gazda sa din Havana.

În finalul întâlnirii, Radu ne vorbeşte despre acea căldură a oamenilor - pe care de altfel o resimţi de-a lungul lecturii - insistând asupra circumstanţelor complet întâmplătoare în care poţi sta de vorbă oriunde şi oricând ca şi cum i-ai cunoaşte de o viaţă. Sentiment pe care nu l-a încercat în niciun alt ţinut al lumii, nici măcar în pustietăţile Asiei, pentru că omul din Havana are timp nelimitat la dispoziţie şi e deschis, pentru că poate vorbi liber pe stradă - fapt care nu era posibil în România ceauşistă. În Cuba anilor 2015, oamenii vorbesc liber despre neajunsurile regimului, pot ieşi să lucreze în străinătate şi chiar întoarce, segurosos (securitatea) vigilenţi dar nu tocmai represivi, se mulţumesc să ia pulsul străzii. Ai sentimentul că guvernul există doar pentru a deschide posibilitatea unui azil politic pentru cubanezii mai aventuroşi şi mai întreprinzători care n-au uitat să muncească şi-şi încearcă norocul pe coasta Floridei: "Dar acum, dacă vrei să pleci şi ai bani, nu mai este o problemă", îşi continuă Ancel confesiunea, "suni coyotes la Miami şi vin şi te iau!". În Cuba, dictatura obosită începe să semene cu România post-revoluţionară: "Dar dacă este cum spui şi nu este aşa de rău în Cuba, de ce oamenii tot continuă să plece?" O dictatură de gerontocraţi, secătuită de elanurile ei revoluţionare, încercând să-şi prelungească agonia puterii pare să atârne într-un raport concesiv cu o populaţie sărăcită, alienată complet de disciplina muncii, anesteziată într-o stare paradisiacă de muzică şi dans - de parcă ar vrea să-şi uite condiţia. Descurcăreala - ca mod existenţial - e un principiu familiar lumilor dictatoriale: "Nu prea sunt bani", repetă Ancel, "dar ne descurcăm şi dacă este nevoie facem rost. În Cuba nimic nu este permis, dar totul este posibil",

Notăm câteva capitole inedite şi motive cu personajele lor marcante: Juan, înţeleptul erudit din Trinidad care scria poezii pe care nu avea bani să le publice şi căruia autorul i-a trimis ulterior singura carte a lui Umberto Eco pe care n-o citise, Blas, bătrânul preot al Santeriei ce atrage magic călătorul neanunţat, să-i arate altarul cu sfinţii sincretici, realizaţi prin cuplajul zeităţilor africane cu corespondenţii lor catolici, vajnicii descurcăreţi taximetrişti - Ancel şi Luis - cu mentalităţi contradictorii ce împreună compun un portret controversat al revoluţionarului Che Ghevara, Raquel şi Julita - gazdele lui din Havana şi Trinidad - cu locuinţele lor tradiţionale, pline de şarmul şi parfumul unor timpuri revolute ce amintesc de vechile case boiereşti din România. Capitolul Luis pare să zdruncine eşafodajul "de sentiment" construit până la momentul plecării - un factor regulator, un declic necesar ca o coincidentia oppositorum ce reaşază lucrurile în dimensiunea lor obiectivă. Un şoc şi o revelaţie în acelaşi timp, Luis este prima persoană din Cuba care-i vorbeşte cu înflăcărare despre revoluţie şi eroii ei, despre regimul politic. Din conversaţia cu acest "patriot" încremenit în ideologii şi absurdităţile lor se revelă aspecte ale vieţii cubaneze care în bună măsură reflectă aceeaşi idee că până la urmă fiecare naţiune îşi merită conducătorii. Idolatrizarea aproape religioasă a celor trei figuri emblematice ale revoluţiei cubaneze (Fidel, Che şi Camillo) - un fel de Sfântă Treime - după cum glosează autorul, nu seamănă cu osanalele aduse Geniului Carpatin, pentru că este sinceră. Capitolul este de două ori interesant pentru că începe cu condiţia artistului în Cuba comunistă, despre diminuarea treptată a cenzurii în artă şi recunoaşterea valorilor artistice şi a elitelor culturale. Arta pare să fie singurul resort care n-a încremenit în acea stare de prostraţie, post-revoluţionară. Embargoul devenit un leitmotiv ce străbate întreaga carte a scos Cuba din timpul său istoric transformând-o în Frumoasa din pădurea adormită: "Embargo-ul care a transformat ţara într-un muzeu viu cum rar mai poţi întâlni; cu maşini impecabil menţinute din anii '50, cu mobilă antique, care este norma mai mult decât excepţia, în interioare somptuoase care-şi deschid ferestrele spre curţi sordide; cu o muzică electrizantă, cântată exclusiv live până la orele mici ale dimineţii." Un alt motiv fascinant este CUC-ul moneda clasei partinice (corespunzător valutei din România socialistă) ce coexistă aberant cu pesos nationales, inducând o economie paralelă ce îi amintea de magazinele rezervate protipendadei politice în România ceauşistă.

Există două capitole ce poartă numele - nu al interlocutorilor ce susţin dialogul - eroilor civilizatori, ce-ar fi putut să aducă el cambio: Obama şi Che. Ȋn fapt, vizita preşedintelui Statelor Unite şi a autorului la monumentul lui Che Guevara din Santa Clara - oraşul simbol al revoluţiei cubaneze - oferă prilejul unor multiple dezbateri interesante cu alte personaje de circumstanţă. Speranţa, entuziasmul, pesimismul, fanatismul, neîncrederea, naivitatea, luciditatea - un amalgam de stări contradictorii - compun un studiu sociopolitic interesant, o imagine expresivă a Cubei de ieri, de azi şi predictiv de mâine. Vizita lui Obama aruncă oraşul într-o stare de efervescenţă, numele preşedintelui e pe buzele tuturor - amintind de euforia şi speranţa deşartă a românilor de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

Un fior al întoarcerii "acasă" străbate acest jurnal afectiv, nu întâmplător dedicat părinţilor autorului. Claustrarea, lipsa comunicării cu lumea din afară este primul sindrom al acestei anamneze: "fără ştiri, email, Facebook, Internet, ziare sau CNN, contemplând totul prin mojito-ul pe care-l aveai în faţa ta, pe masă.". Cuba vine cu acea relaxare pe care o atribuim apriori ideii de acasă, dar pe care n-o mai regăsim, în fapt, în Romania preschimbată de astăzi. Povestirile lui Raquel erau lungi precum nopţile Şeherezadei: Poveştile mă purtau ca în transă într-o stare de relaxare la care stilul meu compulsiv nu era adaptat. Aveam impresia că am tot timpul din lume la dispoziţie, că pot vorbi cu ea până la miezul nopţii, că nu trebuie să merg nicăieri, să vizitez nimic, timpul nu avea limite, era nesfârşit...

În bătaia valurilor pe Malecón sau în rumba paşilor pe caldarâm, cu parfum de rom şi marijuana, autorul şi eroul acestui savuros demers îşi întâlneşte Tinereţea cu neajunsurile şi frumuseţea ei, cu vacanţele ei lungi cât o vară pe litoral, în toată strălucirea lor inefabilă şi cenuşie! - Cuba se amuza cu mine, arătându-mi întreaga mea tinereţe, petrecută în România, cu bune şi cu rele. O lume plină de muzică, cu petreceri care nu se mai terminau, o lume care-şi dansa zilele în abandon, uitând complet sărăcia care o înconjura, înapoierea socială, lipsa de libertate, poliţia secretă şi propaganda desuetă.

Neamul Vulcăneştilor, o dinastie greco-catolică pentru binele naţional - Panteon român

 

Iosif Vulcan
Panteon român
Editura Vremea, 2021
 
 

Citiţi un fragment din această carte

*****
 
"Neamul Vulcăneştilor", o dinastie greco-catolică pentru binele naţional 

Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa. (Evrei 13,7) 
 

La 31 martie 2021 se împlinesc 180 de ani de la naşterea lui Iosif Vulcan şi îmi vin în minte cuvintele din Epistola către Evrei: "Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa" (Evrei 13,7). Restituirea, în volum, a Panteonului Român ne invită să descoperim rădăcinile şi pe marii, ca şi pe mai modeştii creatori de bunuri culturale sau instituţionale ai poporului român, pentru a lumina viaţa semeni lor şi a gândi în perspectivă. Am avut noi, aici prin Bihor, ca de altfel prin toate părţile locuite de români, personalităţi luminate, cu o gândire vie şi cu o viziune profetică pentru neamul, limba şi cultura poporului român. Mă gândesc la un Moise Dragoş, cu a sa primă şcoală românească din Oradea, deschisă la 1784; sau la un Ignatie Darabant şi al său prim Suplex, din 1791; venind mai aproape pe firul istoriei, la un Samuil Vulcan, cu al său Liceu din Beiuş înfiinţat la 1828, pentru a ajunge la Iosif Vulcan, cu a sa Revistă Familia întemeiată la 1865.

"Făclia aprinsă" de aceşti profeţi ai neamului, parafrazându-l pe Mircea Eliade, "n-a mai putut fi stinsă de atunci", ci a trecut, din mână în mână, la marii episcopi Demetriu Radu şi Valeriu Traian Frenţiu şi nu s-a mai stins pentru că ea a fost purtată peste generaţii de oameni de cultură, cu probitate morală şi cu adâncime spirituală, care au ştiut să-i conducă destinele dincolo de vicisitudinile istoriei. "Odată trezită conştiinţa latinităţii noastre, nimeni şi nimic n-a mai putut-o nimici; de generaţii, ea face parte din însăşi conştiinţa noastră de Români. Limba, literatura şi cultura românească modernă poartă pecetea făurită la Blaj (şi la Oradea, Beiuş sau Năsăud) - cu câte lacrimi, cu cât sânge şi cu cât geniu o ştie numai istoricul care şi-a închinat viaţa cercetând această epocă eroică" o spune tot Mircea Eliade, la Paris, în 1955.

Iosif Vulcan face parte din neamul "Vulcăneştilor": tatăl său, preotul greco-catolic Nicolae Vulcan, era nepot al episcopului Samuil Vulcan, protector al corifeilor Şcolii Ardelene. Acest mare episcop român, Samuil, pe urmele vlădicului Petru Pavel Aron (1754) de la Blaj şi a înaintaşului său Moise Dragoş (1784), a întemeiat, în 1828, liceul românesc din Beiuş, s-a învrednicit a fi un generos Mecena, contribuind decisiv la dezvoltarea culturii românilor ardeleni şi a creat la Oradea "un fel de academie, cea dintâi academie de studii privitoare la trecutul românesc" introducând literele latine in scriere. Cu ajutorul lui Samuil Vulcan, la Sibiu a fost numit primul episcop ortodox român, Vasile Moga (1811), care l-a respectat pe sprijinitorul său foarte mult şi cu care a întreţinut o bogată corespondenţă. Tot Samuil Vulcan i-a ajutat pe românii ortodocşi din Arad să aibă episcop român, în locul celui sârb, şi, "cu bani proprii", a susţinut înfiinţa rea Preparandiei la Arad (1812). Spune Nicolae Iorga: "El (Samuil Vulcan) a servit aici o misiune, căreia şi-a jertfit tot ce-a avut mai bun într-însul" fiind "ocrotitorul întregii culturi româneşti".

Tatăl lui Iosif Vulcan, Nicolae, căsătorit cu Victoria Iriny (Irimie), a fost preot greco-catolic la Holod, iar apoi la Leta Mare (actualmente în Ungaria). Fratele mamei, Iriny Janos, a fost inventatorul chibriturilor. Iosif, autorul Panteonului, a avut modele în familie, a avut la cine să privească şi astfel şi-a croit drumul în viaţă. Avea numai douăzeci şi patru de ani când, la Pesta, în 1865, unde studia dreptul, înfiinţează o publicaţie menită să slujească naţiunea română din Imperiul Habsburgic în aspiraţiile sale patriotice şi culturale, gând ce a rodit sub numele Familia. Foaie enciclopedică şi beletristică cu ilustraţiuni, revistă care avea să devină cea mai importantă instituţie de cultură în plan revuistic pentru românii din Transilvania, dar, foarte curând, o revistă citită şi de românii din Ţară.

Timp de peste patruzeci de ani, între 1865 şi 1906, Iosif Vulcan a pus, la temelia acestui adevărat for cultural şi spiritual, toate darurile sufleteşti, intelectuale, morale cu care a fost înzestrat, pentru a asigura continuitatea acestei lucrări de admirabilă folosinţă pentru neamul său, cu o energie şi o voinţă prin care Familia s-a constituit în destin personal şi, deopotrivă, în bun de patrimoniu cultural naţional. Număr de număr, Familia oferea pri mele sale pagini portretizării fondatorilor de cultură şi de istorie care şi-au câştigat un nume de bună memorie în istoria românilor. Aceste portrete au fost adunate de Vulcan într-un volum intitulat Panteonul român.

Tot lui Iosif Vulcan i-a fost dat să publice primele încercări poetice ale celui care avea să devină Eminescu. Sprijinul acordat tinerilor prin a-i debuta şi a-i cultiva în paginile revistei a fost mereu simţit ca o datorie de onoare. Tot Iosif Vulcan l-a debutat în Familia şi pe George Coşbuc.

Vreau să mai adaug că părintele revistei Familia, Iosif Vulcan, precum şi fondatorii primelor şcoli româneşti de prin părţile bihorene şi nu numai, au fost cu toţii greco-catolici luminaţi, cu mari idealuri: profeţi, aş spune. Şcolile au fost deschise tuturor, ortodocşi sau greco-catolici "nici o plată de la ucenici aşteptându-să", ba au fost şi elevi evrei şi unguri; Suplex-ul, la vremea respectivă, cerea drepturi pentru toţi românii ortodocşi sau greco-catolici; Familia lui Vulcan a fost şi a rămas deschisă până în zilele noastre, "nici o deosebire confesională făcându-se", ba mai mult, Familia de azi a întemeietorului Vulcan respiră cultura popoarelor Europei şi a tuturor meridianelor. Privind retrospectiv, revista Familia se înscrie în siajul cultural pe care Şcoala Ardeleană l-a inaugurat prin Maior, Şincai, Micu, Budai-Deleanu. Mai presus de toate, Familia a fost şi trebuie să rămână limbă vorbită şi literatură trăită, conştiinţă şi identitate, integrare a culturii naţionale în marea cultură a Europei şi a popoarelor lumii.

Spune Iosif Vulcan despre propria-i lucrare de-o viaţă: "Etatea înaintată şi sănătatea slăbită mă silesc să mă retrag de la masa redacţională şi să sistez această revistă. Este un moment de mare importanţă acesta pentru mine, căci schimbă toată viaţa mea. Un moment de o impresiune cu mult mai pătrunzătoare decât să fiu în stare a-l descrie. A te despărţi de ocupaţiunea care în timp de patruzeci şi doi de ani ţi-a oferit atâtea momente plăcute şi fericite, este o simţire ce te face să-ţi tremure toate vânele şi condeiul îţi cade din mână. Recunosc că revista aceasta pornită atunci când nu prea erau scriitori şi era singura făclie literară română în Ungaria, de multe ori s-a prezentat cu lucrări ale începătorilor; dar am şi bucuria că unii dintre aceştia au devenit căpeteniile literaturii noastre... Ştiu bine că am rămas departe de succesul pe care-l doream: dar sufletul meu e liniştit că am întrebuinţat tot ce am avut la dispoziţie pentru ridicarea culturei naţionale. Constatând toate acestea, înfăşor cu linişte flamura Familiei, salutând cu bucurie tinerimea noastră menită a continua cu succes mai mare activitatea literară, căreia i-am închinat şi eu toată viaţa mea..." (Iosif Vulcan, Familia, nr. 41/1906, sub titlul "Încheierea")

Profetică a fost deschiderea şcolilor, profetic a fost Suplex-ul, precum profetică a fost şi găzduirea lui Eminescu în paginile revistei Familia, la debut dar şi la maturitate, precum şi schimbarea numelui său; profetici aceşti înainte mergători ai noştri. Îmi pare că, dintr-un colţ al raiului, ne priveşte astăzi Iosif Vulcan cu toţi cei înşiruiţi de el în Panteonul Român. Da, de dincolo de zări, distins şi elegant ne surâde "chipul bătrânului blajin, cu mustăţile albe sucite dârz cum credea el că se cuvine unui membru al Academiei" (Iorga), detaşat, calm şi demn în cămaşa-i impecabilă cu papion, ştiind că idealul şi profeţia lui nu s-au năruit. Este mulţumit! Revista lui, Familia, şi Panteonul sunt, în continuare, coloane pe care se susţine cultura română. Iar domnul Cristian Bădiliţă ne ajută să ne "aducem aminte de mai-marii noştri înaintaşi, care ne-au grăit cuvântul lui Dumnezeu; să privim cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa".

(† Virgil Bercea, Episcop de Oradea Mare, 22 ianuarie 2021) 
 

Iosif Vulcan - repere biografice

Cronologie
 

1805. 23 decembrie. Se naşte la Şinca Veche (Făgăraş), Nicolae Vulcan, tatăl lui Iosif Vulcan.
1813. Se naşte, la Leta Mare, Victoria Irinyi, mama lui Iosif Vulcan.
1831. Nicolae Vulcan se căsătoreşte cu Victoria Irinyi şi e sfinţit preot.
1841, 31 martie. Se naşte, la Holod, Iosif Vulcan.
1844. Familia Vulcan se mută la Leta Mare (actualmente în Ungaria), unde Iosif urmează studiile primare.
1851. Iosif Vulcan urmează studiile medii la Gimnaziul Premonstratens din Oradea.
1855. Gheorghe Ardeleanu şi Iosif Vulcan scot revista-manuscris Deşteaptă-te, române!
1859. Iosif Vulcan debutează, ca poet, în Gazeta Transilvaniei.
1862. Iosif Vulcan publică în Concordia (Budapesta) traducerea unei nuvele de Jókai Mór.
1863. Redactor al publicaţiei Umoristul, care apare la Budapesta.
1864. Obţine diploma de avocat.
1865. Apare, la Budapesta, în traducerea lui Iosif Vulcan, romanul Colombe, al lui Al. Dumas.
1865, 5/17 iunie. Apare la Budapesta nr. 1 al Familiei. Foaie enciclopedică şi beletristică. Editor, redactor responsabil şi proprietar - Iosif Vulcan.
1866. Iosif Vulcan tipăreşte, la Budapesta, volumul de versuri Poezii.
1866, 25 februarie/9 martie. Poetul Mihai Eminescu debutează în Revista Familia.
1867, Umoristul îşi schimbă numele, devenind Gura satului.
1868, Iosif Vulcan devine membru al Asociaţiei transilvane pentru literatura şi cultura poporului român - ASTRA.
1869, Apare, la Budapesta, volumul Panteon român.
1871, 25 ianuarie. La Budapesta, Iosif Vulcan este primul român care devine membru al Societăţii literare Kisfaludy. 20 noiembrie. Se căsătoreşte cu Aurelia Popoviciu.
1872. Publică, la Budapesta, două volume sub titlul Novele.
1873. La Budapesta, văd lumina tiparului primele două volume din romanul Sclavul amorului, sub semnătura lui Iosif Vulcan.
1875. Iosif Vulcan editează publicaţia Şezătoarea, la Budapesta, adresată sătenilor.
1876-1878. Editează, la Budapesta, cărţi de proză, teatru şi poezie, inclusiv traduceri din Jules Verne şi din poezia populară românească.
1879. Este ales membru corespondent al Academiei Române.
1880. Publică, la Budapesta, traducerea romanului Misteriul nopţii, de Claire de Chandeneux. Martie. Iosif Vulcan se mută la Oradea, unde va continua editarea revistei Familia.
1882-1883. Apar, la Oradea, volumele Lira mea (poezie) şi De la sate (proză), semnate Iosif Vulcan.
1885, ianuarie. Nr. 2 al Revistei Familia este dedicat integral lui Mihai Eminescu.
1891. Piesa de teatru Ştefan Vodă cel tânăr este premiată la Bucureşti şi introdusă în repertoriul Teatrului Naţional. Martie. Iosif Vulcan devine membru titular al Academiei Române.
1893-1894. La Oradea, apar în volum piesele Ştefan Vodă cel tânăr şi Sărăcie lucie.
1897, martie. Pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti se joacă, în premieră absolută, piesa Gărgăunii dragostei.
1899. Gărgăunii dragostei apare tipărită în volum, la Oradea.
1901. La Oradea are loc prima întâlnire între Iosif Vulcan şi Ady Endre.
1903, martie. Se joacă, la Oradea, în limba maghiară, piesa lui Iosif Vulcan Ştefan Vodă cel tânăr, eveniment cultural socotit de Ady Endre o "premieră a prieteniei româno-maghiare".
1904. La Oradea se sărbătoreşte jubileul de 40 de ani al Revistei Familia. Martie. Iosif Vulcan este ales preşedinte al Secţiei literare a Academiei Române, la propunerea lui Titu Maiorescu.
1906, 30 decembrie. Apare, la Oradea, ultimul număr din prima serie a Revistei Familia.
1907, 28 august/8 septembrie. Iosif Vulcan se stinge din viaţă, la Oradea, unde este şi înmormântat. Slujba a fost oficiată de episcopul greco-catolic de Oradea, Demetriu Radu.

(Ioan F. Pop)

Prefaţă la Începuturile serviciilor de informaţii

Francis Dvornik
Începuturile serviciilor de informaţii
Editura Meteor Press, 2021
 traducere de Mihai-Dan Pavelescu
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă

Uneori, până şi cărţile au propria lor istorie, iar lucrarea prezentă nu face excepţie. În primăvara anului 1948, când lucram la Dumbarton Oaks la invitaţia Universităţii Harvard, am fost vizitat de generalul William J. ("Wild Bill") Donovan, director al Biroului de Servicii Strategice (Office of Strategic Services) din al Doilea Război Mondial. Generalul Donovan şi-a dezvăluit intenţia de a scrie o istorie a serviciilor de informaţii pentru a demonstra rolul important pe care l-au jucat în protejarea naţiunilor. Donovan căuta un cercetător care să scrie primele capitole despre originea şi dezvoltarea acestor servicii în Antichitate şi Evul Mediu timpuriu. John S. Thacher, directorul de atunci al Bibliotecii şi colecţiei Dumbarton Oaks, i-a spus că eu ţinusem cursuri la Trinity College, din cadrul Universităţii Cambridge, despre filozofia politică în Orientul Mijlociu antic, Roma şi Bizanţ şi că l-aş putea ajuta în proiectul său. Am fost dispus să încerc şi, în verile anilor 1948 şi 1949, am scris primele două capitole despre Orientul Apropiat antic şi Imperiul Roman.

Nu ştiu dacă generalul Donovan a reuşit să găsească alţi colaboratori şi nici cât de mult a avansat studiul său, dar în tot cazul, decesul său din anul 1959 a pus capăt proiectului. De atunci am avut alte obligaţii ca profesor şi cercetător la Dumbarton Oaks, dar nu am uitat în totalitate primele mele scrieri. Am găsit materiale noi în timp ce lucram la cartea mea Early Christian and Byzantine Political Philosophy. Origins and Background, publicată în două volume în 1966, care examina Orientul Mijlociu timpuriu, Roma şi Bizanţul. Pregătirea prelegerii mele despre misiunile greceşti şi apusene în Orient pentru Congresul internaţional al istoricilor, ţinut la Moscova în 1970, m-a determinat să studiez istoria mongolă şi chineză, deoarece misiunile latine în Orientul Îndepărtat au început abia în secolul al XIII-lea. Cursurile despre istoria slavă pe care le-am ţinut la Universitatea Harvard m-au familiarizat şi mai mult cu problemele Rusiei kievene şi ale Moscovei. Curiozitatea de a afla cum au reuşit să dăinuie diverse regimuri şi imperii, adesea timp de secole, deşi neglijau, în general, bunăstarea socială şi economică a supuşilor lor, m-a condus la convingerea că supravieţuirea lor s-a datorat în mare parte organizării eficiente a serviciilor de informaţii.

În cele din urmă am decis să adun toate materialele pe care le găsisem, practic un produs secundar al cercetărilor mele pentru alte proiecte, şi să le public cu titlul Începuturile serviciilor de informaţii.

Întrucât proiectul generalului Donovan fusese destinat unui public profesionist şi general, am omis notele de subsol şi analizele ştiinţifice extinse, totuşi majoritatea lucrării se bazează pe surse originale, care sunt citate în text. Cercetătorii interesaţi de diverse probleme vor putea verifica atât citatele, cât şi deducţiile mele în conformitate cu ediţiile enumerate în bibliografie, care sunt uşor accesibile specialiştilor. Fiecare capitol are o bibliografie a surselor şi a publicaţiilor utilizate pentru realizarea sa. Studierea instituţiilor similare din imperiile arabe musulmane a prezentat unele dificultăţi. Din fericire, deşi multe lucrări de istorie arabe sunt încă nepublicate, majoritatea surselor necesare unui astfel de studiu sunt disponibile în traduceri în engleză sau franceză.

Lucrarea de faţă este o încercare nouă de a trata un subiect în general neglijat de istorici şi ne poate ajuta să înţelegem mai bine unele evenimente istorice, atât din trecut, cât şi din prezent. Ea nu va înlocui proiectul pe care generalul Donovan n-a mai reuşit să-l realizeze şi prin care am avut impresia că dorise să aducă un omagiu colaboratorilor săi din rândul Aliaţilor, totuşi această încercare ne poate arăta, aşa cum a dorit el să sublinieze, importanţa unui bun serviciu de informaţii pentru securitatea ţării sale, precum şi pericolele inerente generate de abuzurile pe care le poate comite.

(Francis Dvornik, Dumbarton Oaks, octombrie 1973)

 

Reţeta infailibilă a rapelului la sensibilitate sau opririle între staţii ale lui Matěj Hořava - prefaţă la Cartea ţuicii. Povestiri din Banat

 

Matěj Hořava
Cartea ţuicii. Povestiri din Banat
Curtea Veche Publishing, 2021
Traducere din limba cehă de Mircea Dan Duţă
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Reţeta infailibilă a rapelului la sensibilitate sau
 opririle între staţii ale lui Matěj Hořava

Născut în 1980, Matěj Hořava a abordat literatura, în general, şi proza (mai degrabă scurtă), în special, într-o cheie puţin familiară cititorului ceh: lirismul pe alocuri sentimental, (r)apelul la înţelegerea, compasiunea şi, la limită, chiar la mila şi lacrimile cititorului - reţete care, trebuie subliniat, nu numai că nu îl conving pe pragmaticul cetăţean al burgurilor central-europene, ba chiar, dimpotrivă, îi provoacă un (su)râs dispreţuitor. Pe scurt, în Europa Centrală, şi mai ales în spaţiul ceho-austriac, melodrama are picioare scurte.

Totuşi, Hořava a reuşit. Ba a mai luat şi ceva premii pe treaba asta, dintre care merită menţionat cel puţin Premiul Magnesia Litera (premiul literar naţional al Cehiei) la categoria debut. De fapt, la fel ca toate artificiile de reală valoare care atrag atenţia asupra unei opere de artă, din orice domeniu ar proveni, ideea lui Hořava este simplă: împrumutându-se masiv din tehnica romanelor sentimentale "de epocă" şi manipulând cu pricepere părţile moi ale sufletului omenesc, autorul ştie să evite totuşi căderea în capcanele bine-cunoscute ale melodramei sentimentale clasice. El ucide monotonia tradiţională a lacrimogenului prin impregnarea cu elemente descriptive, mizând, dar fără a "abuza", pe pitorescul lor mai degrabă bonom, recurge la fărâmiţarea poveştii în nuclee narative mai mult sau mai puţin independente între ele şi, mai ales, independente de "acţiunea principală", dacă se poate vorbi despre aşa ceva într-un roman cu influenţe postmoderne nu numai evidente, ci şi, pe alocuri, aproape ostentativ asumate. Hořava alege la fel de ostentativa "de-liniarizare" a firului poveştii, care în acest caz completează în mod fericit fărâmiţarea narativă (să ne fie clar: avem de-a face cu două noţiuni diferite), şi de-liniarizarea temporală, prin combinarea inspirată a prezentului narativ cu trecutul şi viitorul, adesea nesigur, la limita ipoteticului. Ceea ce reprezintă o altă dovadă de însuşire inteligentă a bogatei şi intensei moşteniri a altminteri încă prea puţin cunoscutului şi cercetatului postmodernism ceh. Hořava recurge şi la lucrul inteligent, inspirat şi dinamic cu straturile adesea fluide ale amintirii, dorinţei, imaginaţiei sau frustrărilor personale şi, dincolo de toate, la identificarea şi evidenţierea acelor elemente de natură sensibilă, a acelor chei delicate şi meşteşugit alcătuite şi manevrate nu atât înspre deschiderea unor "uşi ale înţelegerii" (la asta se pricepe orice autor profesionist, iar în cazul poveştilor nu foarte pretenţioase, cititorul se descurcă liniştit şi singur), cât înspre declanşarea acestui proces în modul, în ritmul şi după regulile autorului.

Poate că o apologie a ţuicii de prună şi zarzără şi a banalelor livezi bănăţene care au produs-o ar risca să plictisească după mai puţin de două pagini, dacă în acelaşi interval narativ nu ar apărea, ca din neant, amintiri despre exilul voluntar al autorului în Bavaria, în Banat şi în propriul sine, ceea ce duce în mod aproape logic la cugetări cu privire la condiţia ingrată a vagabondului străin de toţi şi de toate. (Să nu aşteptăm aici o complexă analiză teoretică, totuşi - aceasta este deja treaba cititorului atras în mod irezistibil în joc.) Apărută în 2014 şi uzând din plin de asemenea ingrediente - mai degrabă spectaculoase şi atractive pentru public decât experimentale sau ermetice -, Cartea ţuicii şi-a meritat din plin premiile şi succesul de până acum. Însă înainte de toate, a definit, credem noi, o nouă direcţie sau, ca să spunem lucrurilor pe nume, o nouă reţetă de succes în cadrul literaturii cehe contemporane.

Să nu încheiem înainte de a menţiona că al doilea - şi până acum ultimul - titlu semnat de Hořava, Mezipřistání [Oprire între staţii], apărută în septembrie 2020, mizează tot pe ideea de surghiun voluntar al autorului într-un mediu pitoresc şi, până la proba contrarie, ostil şi ameninţător: un bloc de tip comunist, cenuşiu, pe cale de a se prăbuşi, la marginea capitalei georgiene Tbilisi, "adăpostul ideal" pentru povestitorul însingurat care se încăpăţânează să predea seara limba cehă la universitatea din oraş şi să creadă că acesta e destinul care i-a fost hărăzit. Un alt exil voluntar, o altă lume de neînţeles, alte peregrinări - veritabile, concrete sau "doar" sufleteşti: la munte, la mare; către alte ţări, către alte amintiri. Şi, din ce în ce mai des, în locurile unde a trăit cândva şi de unde a fugit: în Moravia, în Boemia, în Bavaria etc. În timpul rătăcirii sale, personajul întâlneşte oameni ale căror destine - deşi la prima vedere complet diferite - reflectă nesiguranţele, traumele, marile dorinţe şi micile bucurii comune (aproape) tuturor. În acest sens, sediu asumat pentru un (alt) exil voluntar, marea Georgie reprezintă, în anatomia complexă a simbolurilor cu care lucrează autorul, exact la fel de mult sau de puţin ca acele cinci comune şi "Oraš"-ul care alcătuiesc "Banatul cehesc" de pe malul Dunării: nişte "opriri între staţii" pe drumurile fără sfârşit ale veşnicului hoinar şi neîmpăcatului autoexilat Matěj Hořava.

Cuvânt înainte la Niciun prieten, doar munţii

 

Behrouz Boochani
Niciun prieten, doar munţii
Editura Pandora M, 2021
Traducere din engleză de Bertha Savu
Colecţia ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu

Citiţi un fragment din această carte.

***
Cuvânt‑înainte

Niciun prieten, doar munţii. Mesaje din închisoarea Manus este o carte ce îşi merită locul pe raftul literaturii penitenciare, alături de opere foarte diverse precum De profundis a lui Oscar Wilde, Scrisori din închisoare a lui Antonio Gramsci, Into the Smother a lui Ray Parkin, The Man Died a lui Wole Soyinka şi Letter from Birmingham Jail a lui Martin Luther King Jr.

Scrisă în limba persană de un tânăr poet kurd, Behrouz Boochani, pe parcursul unei lungi perioade de detenţie, tortură şi suferinţă, această carte este prin însăşi existenţa ei o probă de curaj şi tenacitate creativă. Ea nu s‑a născut nici pe hârtie, nici pe calculator, ci butonată pe telefon şi scoasă pe ascuns de pe insula Manus sub forma a mii de mesaje text.

Trebuie să recunoaştem măsura realizării lui Behrouz Boochani amintind în primul rând condiţiile dificile în care ea a fost concepută, improbabilitatea extremă a înseşi existenţei sale. Guvernul nostru a luat toate măsurile pentru dezumanizarea solicitanţilor de azil. Numele şi poveştile lor sunt ţinute departe de urechile noastre. Pe insulele Nauru şi Manus, aceştia trăiesc într‑o grădină zoologică a cruzimii. Vieţile lor sunt despuiate de sens.

Aceşti prizonieri sunt cu toţii oameni încarceraţi fără a li se fi adus niciun fel de acuzaţie, condamnare sau sentinţă. Este o soartă cu adevărat kafkiană, ce are adesea un efect necruţător - unul, de altfel, vizat chiar de temnicerii australieni -, acela de a distruge orice speranţă.

Deloc surprinzător, apelul lor la libertate s‑a prefăcut în carnea arsă a tânărului de 23 de ani Omid Masoumali, care şi‑a dat foc în semn de protest. Sau în ţipetele tinerei Hodan Yasin, de 21 de ani, care a făcut acelaşi lucru.

Asta este ceea ce noi, Australia, am ajuns.
Rugăminţile zadarnice ale unei femei violate pe Nauru.
O fată care şi‑a cusut buzele.
Un copil refugiat ce şi‑a cusut o inimă în palmă fără să ştie pentru ce.

Protestul lui Behrouz Boochani a îmbrăcat o altă formă. Ceea ce temnicerii săi australieni nu au putut să distrugă în Behrouz Boochani a fost credinţa sa în cuvinte: în frumuseţea, necesitatea, posibilităţile lor, în puterea lor eliberatoare.

Astfel, în perioada încarcerării sale, Behrouz Boochani a început una dintre cele mai remarcabile cariere din jurnalismul australian: raportând ceea ce se petrecea pe insula Manus sub forma mesajelor pe Twitter sau pe telefon, a apelurilor telefonice şi video şi a e‑mailurilor. Făcând acest lucru, a sfidat guvernul australian, care în tot acest timp a depus eforturi serioase să împiedice difuzarea poveştilor refugiaţilor, încercând permanent să îngrădească accesul ziariştilor pe insulele Manus şi Nauru; s‑a mers până la legiferarea, pentru o perioadă de timp, a draconicei secţiuni 42 din Actul poliţiei de frontieră australiene, ce prevedea pedepsirea cu până la doi ani de închisoare a oricărui cadru medical sau asistent social ce aducea dovezi publice despre bătăile sau abuzurile sexuale suferite de minori sau despre orice act de viol şi cruzime în general.

Cuvintele sale au ajuns să fie citite în toată lumea, să se audă dincolo de oceane şi să acopere ţipetele stridente ale legiunilor de propagandişti plătiţi. Înarmat doar cu adevărul şi cu un telefon, un refugiat lipsit abuziv de libertate a atras atenţia întregii lumi asupra celei mai mari crime a Australiei.

Behrouz Boochani a reuşit să scrie o carte nemaivăzută şi teribilă, făcând o cronică a vieţii sale de tânăr bărbat ce a petrecut cinci ani pe insula Manus ca victimă a politicilor privind refugiaţii ale guvernului australian - politici în privinţa cărora cele două mari partide ale noastre s‑au luat la întrecere la capitolul cruzime.

Citirea acestui text este dificilă pentru orice australian. Ne fălim cu decenţa, bunătatea, generozitatea şi spiritul nostru iubitor de dreptate. Niciuna dintre aceste calităţi nu reiese din relatarea făcută de Boochani, care vorbeşte în schimb despre foame, mizerie, bătăi, sinucidere şi crimă.

Descrierile făcute de el comportamentului reprezentanţilor guvernamentali de pe Manus îmi amintesc în mod dureros de relatările tatălui meu despre conduita comandanţilor japonezi din lagărele pentru prizonierii de război în care el şi alţi prizonieri australieni au suferit atât de mult.

Ce s‑a întâmplat de am ajuns să fim noi cei care comit astfel de atrocităţi?

Această relatare impune o tragere la răspundere. Cineva trebuie să dea socoteală pentru aceste crime. Pentru că, dacă acest lucru nu se va întâmpla, istoria ne garantează că, într‑o bună zi, nedreptatea de pe insulele Manus şi Nauru se va repeta în Australia la o scară mai mare, mai amplă şi, cu siguranţă, mai dramatică.

Cineva poartă vina, or, aceştia, şi nu nevinovaţii pentru a căror mare suferinţă stă mărturie această carte, sunt cei care ar trebui să fie în închisoare.

Cartea aceasta este totuşi mult mai mult decât un simplu J'accuse. Este o mare victorie a unui tânăr poet care ne‑a demonstrat tuturor cât de mult continuă să conteze cuvintele. Australia i‑a privat de libertate corpul, dar sufletul său a rămas cel al unui om liber. Cuvintele sale au devenit acum în mod iremediabil cuvintele noastre, iar istoria noastră trebuie să răspundă pentru istoria lui.

Sper ca într‑o bună zi să îi pot ura lui Behrouz Boochani bun venit în Australia ca ceea ce s‑a dovedit a fi în aceste pagini. Un scriitor. Un mare scriitor australian.

(Richard Flanagan, 2018)

*
Această carte a fost scrisă pentru a oferi o relatare conformă cu realitatea a experienţei trăite pe insula Manus în Centrul de procesare regional off‑shore al Australiei şi pentru a documenta o experienţă directă despre ce înseamnă să fii deţinut într‑un astfel de centru. Există anumite limite în legătură cu ce poate fi făcut public şi ce nu, mai ales când vine vorba despre confraţi deţinuţi. Nu am considerat că schimbarea anumitor detalii, de genul culorii părului sau ochilor, a vârstei, naţionalităţii sau numelui este suficientă pentru a garanta protejarea identităţii celor vulnerabili, aflaţi încă în interiorul sistemului. Niciun personaj deţinut sau solicitant de azil din această carte nu este bazat pe o persoană reală anume, indiferent de cât de detaliată pare istoria sa. Nu avem de‑a face cu persoane deghizate. Trăsăturile lor descrise aici nu corespund unora reale. Identităţile lor sunt în întregime fabricate. Sunt personaje compozite: un colaj obţinut din diverse evenimente şi numeroase întâmplări, inspirat de multe ori de logica alegoriei, şi nu de cea a reportajului. Detaliile legate de cei doi oameni care au murit pe insula Manus, Reza Barati şi Hamid Khazaei, ţin de domeniul public, ei fiind, prin urmare, numiţi în semn de respect.

Prietenia şi cărţile - prefaţă la Suntem deja uitarea ce vom fi

 

Héctor Abad Faciolince
Suntem deja uitarea ce vom fi
Curtea Veche Publishing, 2021
Traducere din spaniolă de Mariana Sipoş
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prietenia şi cărţile
prefaţă de Mario Vargas Llosa  
 

Mi s‑a întâmplat acum câţiva ani cu Javier Cercas şi am retrăit acum aceeaşi senzaţie cu Héctor Abad Faciolince. Când am citit extraordinarul roman al lui Cercas, Soldaţii de la Salamina, nu numai că mi‑a rămas întipărit în tot corpul - mai bine spus, în suflet - acel sentiment de fericire şi gratitudine pe care ni‑l oferă întotdeauna lectura unei cărţi frumoase, dar şi o nevoie presantă de a‑l cunoaşte pe autor pentru a‑i strânge mâna şi a‑i mulţumi personal.

Nu mult după aceea, graţie lui Juan Cruz, printre ale cărui merite este şi acela de a se afla inevitabil acolo unde este nevoie de el, într‑o noapte stranie în care Madridul părea să fi rămas pustiu, ca şi cum ar fi aşteptat anihilarea nucleară, l‑am cunoscut pe Cercas, într‑un restaurant plin de fantasme. Imediat am descoperit că omul era la fel de minunat ca şi scriitorul şi că vom rămâne prieteni pentru totdeauna.

Mi se întâmplă rareori să simt această dorinţă imperioasă de a‑i cunoaşte personal pe autorii cărţilor care mă emoţionează sau mă farmecă. Am suportat deja câteva decepţii în această privinţă şi, în general, cred că este de preferat să rămâi cu imaginea ideală pe care ţi‑o faci despre scriitorii pe care îi admiri, decât să rişti să o confrunţi cu realitatea. Exceptând cazul când ai senzaţia copleşitoare că merită să încerci.

După ce am citit cu câtva timp în urmă Suntem deja uitarea ce vom fi, cea mai pasionantă experienţă de cititor din ultimii ani, mi‑am dorit foarte mult ca zeii sau hazardul să îmi ofere privilegiul de a‑l cunoaşte personal pe Héctor Abad Faciolince pentru a‑i putea spune prin viu grai cât de mult îi datorez.

Este foarte greu să încerci să sintetizezi ceea ce este Suntem deja uitarea ce vom fi fără să‑i trădezi spiritul, pentru că, asemenea tuturor capodoperelor, cartea este multe lucruri în acelaşi timp. A spune că este o sfâşietoare carte de memorii despre familia şi tatăl autorului - care a fost asasinat de un ucigaş plătit - e adevărat, dar neinspirat şi infim, pentru că această carte este în acelaşi timp o copleşitoare imersiune în infernul violenţei politice columbiene, în viaţa şi în sufletul oraşului Medellín, în obiceiurile şi aspectele mărunte ale vieţii, în intimitatea şi grandoarea unei familii, o mărturie delicată şi subtilă a iubirii filiale, o poveste adevărată care este în egală măsură o superbă ficţiune, prin felul în care este scrisă şi structurată, şi una dintre cele mai elocvente pledoarii care s‑au scris în timpurile noastre şi în toate timpurile împotriva terorii ca instrument politic.

Cartea este cutremurătoare, dar nu apăsătoare, pentru că este scrisă astfel încât nu face exces în exteriorizarea sentimentelor, este o proză precisă, limpede, inteligentă, cultă, care pune stăpânire cu o iscusinţă desăvârşită pe sufletul cititorului, ascunzându‑i anumite date, distrăgându‑i atenţia, cu scopul de a‑i stimula curiozitatea şi orizontul de aşteptare, obligându‑l astfel să participe la actul creator, mână în mână cu autorul.

Punctele culminante ale cărţii sunt cele două morţi: cea a surorii autorului şi cea a tatălui - una din cauza bolii şi cealaltă ca urmare a sălbăticiei politice - şi în descrierea ambelor există mai multe tăceri decât rostiri, o pudoare elegantă care, în mod ciudat, amplifică tristeţea şi consternarea cu care cititorul captiv trăieşte cele două tragedii.

Împotriva a ceea ce s‑ar putea crede din afirmaţiile de mai sus şi în ciuda prezenţei devastatoare în paginile ei a suferinţei, a nostalgiei şi a morţii, Suntem deja uitarea ce vom fi nu este o carte care să demoralizeze. Dimpotrivă, cum se întâmplă întotdeauna cu operele de artă reuşite, este o carte în care frumuseţea formei, calitatea expresiei, luciditatea reflecţiilor, graţia şi fineţea cu care este descrisă acea familie atât de afectuoasă şi de caldă încât ai vrea să fie a ta, fac din ea o carte care îţi ridică moralul, o dovadă că, fie şi în cele mai infame şi mai dure experienţe, sensibilitatea şi imaginaţia unui scriitor generos şi inspirat pot fi utilizate pentru a apăra viaţa şi a arăta că, în ciuda a toate, pe lângă durere şi frustrare, există totuşi în ea bucurie, iubire, idealuri, sentimente înalte, tandreţe, compasiune, fraternitate şi hohote de râs.

Zeii sau hazardul au fost binevoitori cu mine şi au aranjat în aşa fel lucrurile ca la recentul Festival literar Hay din Cartagena^[i] şi, bineînţeles, graţie omniprezentului Juan Cruz, să‑l cunosc personal pe Héctor Abad Faciolince.

În mod firesc, persoana era la înălţimea a ceea ce scria. Era cult, simpatic, generos şi a sta de vorbă cu el s‑a dovedit aproape la fel de plăcut şi benefic ca şi lectura cărţii lui. După zece minute de conversaţie la El Club de Pesca^[ii] din Cartagena, sub o lună plină de carte poştală ilustrată, cu câteva umbre de rozătoare dând târcoale pe chei şi cu un delicios orez cu cocos în faţa noastră, am ştiut că îmi va fi pentru totdeauna un bun prieten şi confrate şi că, până la sfârşitul zilelor noastre, vom avea pe agendă tema scriitorului Onetti, care mie îmi place mult, iar pe el îl plictiseşte.

Sper să am timp şi argumente suficiente pentru a‑l convinge să recitească texte precum Infernul atât de temut sau Viaţa scurtă şi să descopere cât de aproape este lumea lui Onetti de a sa, prin autenticitatea morală şi măiestria tehnică pe care amândoi le dovedesc şi prin impecabila radiografie a Americii Latine pe care, fără să şi‑o fi propus, au realizat‑o amândoi în scrierile lor.

În cele trei ore şi jumătate cât durează zborul de la Cartagena la Lima, am citit ultima carte a lui Héctor Abad Faciolince: Trădările memoriei^[iii]. Sunt trei povestiri autobiografice, însoţite de fotografii ale locurilor, obiectelor şi persoanelor care ilustrează şi completează istoria. Prima, Un poem în buzunar, este de departe cea mai bună şi cea mai extinsă şi, într‑un fel, o completare indispensabilă a cărţii Suntem deja uitarea ce vom fi. În buzunarul tatălui asasinat la Medellín, tânărul Abad Faciolince a găsit un poem scris de mână care începe cu versul: "Suntem deja uitarea ce vom fi". De la început, a crezut că poemul era de Borges. Confirmarea identităţii exacte a autorului poemului a însemnat o aventură de mulţi ani, alcătuită din călătorii, întâlniri, căutări bibliografice, convorbiri, un mers înainte şi înapoi pe piste false, o aventură cu adevărat borgesiană, de erudiţie şi joc, o investigaţie despre care s‑ar putea spune că nu a fost trăită, ci doar închipuită de către un condeier "putred de literatură", de umor, ingeniozitate şi o exagerată paradă de imaginaţie.

Această investigaţie pare la început o obsesie personală şi particulară, o modalitate în plus pentru fiul distrus după moartea teribilă a tatălui de a păstra vie şi foarte aproape amintirea lui, de a depune mărturie despre dragostea ce i‑o poartă. Dar, puţin câte puţin, pe măsură ce investigaţia pune cap la cap opiniile profesorilor, criticilor, scriitorilor, prietenilor, iar naratorul devine ezitant şi dezorientat între atâtea versiuni contradictorii, căutările lui pun în evidenţă teme permanente, de interes general: identitatea operei literare, în primul rând, şi relaţia care există, în momentul aprecierii calităţii ei artistice, între operă şi numele şi prestigiul autorului. Universitari respectabili şi specialişti demonstrează dispreţuitori că poemul nu e altceva decât o imitaţie grosolană a lui Borges şi, deodată, într‑o împrejurare neaşteptată, un intrus neprevăzut dă peste cap toate certitudinile la care se ajunsese, astfel că dovezile devin categorice şi de netăgăduit: poemul este, într‑adevăr, al lui Borges. Dar valoarea lui literară s‑a modificat continuu, crescând sau scăzând în originalitate şi importanţă, pe măsură ce, în urmărirea adevărului, posibilitatea ca Borges să fie autorul se mărea sau se micşora. Cartea Trădările memoriei este o lectură fascinantă, mai ales când ai senzaţia că, deşi tot ceea ce se povesteşte este adevărat, întâmplările sunt - sau mai bine zis devin -, graţie farmecului cu care sunt povestite, o frumoasă ficţiune.

Această poveste şi celelalte două - cea a tânărului aproape mort de foame care se pretindea scriitor, încercând să supravieţuiască în Torino, şi eseul despre "foştii viitori"^[iv] - au avut meritul de a mă face să uit, timp de trei ore şi jumătate, că zburam cu opt sute de kilometri pe oră, la zece mii de metri deasupra Anzilor şi Amazoniei, situaţie care mă înspăimântă întotdeauna şi îmi creează senzaţia de claustrofobie.

E clar că îmi voi petrece restul vieţii mereu îndatorat acestui scriitor columbian.

---

[i] Este vorba despre celebrul festival de literatură şi artă din Hay‑on‑Wye (Ţara Galilor) care are ediţii internaţionale în Spania, Italia, India, Kenia, Mexic, Columbia. Mario Vargas Llosa se referă la ediţia din 2010 a Festivalului Hay, care s‑a desfăşurat în localitatea Cartagena de Indias, pe coasta Mării Caraibilor, în nordul Columbiei.

[ii] Celebru restaurant din Cartagena de Indias, situat pe malul mării, într‑un fort medieval de apărare a oraşului.

[iii] Traiciones de la memoria, Alfaguara, 2009.

[iv] Titlul eseului pleacă de la o frază a scriitorului spaniol Miguel de Unamuno (1864-1936): "Întotdeauna m‑a preocupat problema a ceea ce eu aş numi eurile mele ex‑viitoare, cu alte cuvinte, ceea ce aş fi putut să fiu şi nu am fost."

Introducere la Gata de luptă

 

Ollie Ollerton
Gata de luptă
Editura Meteor Press, 2021
 traducere de Mihai-Dan Pavelescu
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere

Mă consider norocos şi îmi trec în revistă mulţumirile în fiecare dimineaţă la trezire şi în fiecare seară înainte de culcare. În viaţa mea există o femeie minunată, o afacere înfloritoare pe care am construit-o de la zero împreună cu ea, un fiu bun a cărui prietenie o preţuiesc şi un labrador negru pe nume Murphy. Dar nu întotdeauna a fost bine şi frumos: dacă viaţa este o cutie cu bomboane de ciocolată, atunci printre deliciile cu cremă de portocale şi de căpşuni pe care le-am înghiţit au existat ascunse şi cioburi de sticlă pisate. Am fost delincvent, soldat, membru al Forţelor Speciale şi, pe rând, alcoolic şi dependent de adrenalină, război şi substanţe toxice. Momentele mele de vârf au fost adesea umbrite de nemulţumire. Coborâşurile mele? Să spunem doar că aş putea scrie un manual despre cum să-ţi autosabotezi viaţa.

Într-o viaţă petrecută pe marginea abisului morţii, fie anesteziat după golirea unei sticle, fie privind în gura unei ţevi de armă, fusesem arhitectul succesului meu şi în acelaşi timp propriul meu demolator. Şi în pornirea obsesivă de a-mi potoli neastâmpărul care-mi fusese un spectru nedorit toată viaţa, trecusem disperat de la o soluţie exterioară la alta, acoperindu-mi pustiul interior printr-un consum excesiv de alcool, căutare de adrenalină în Forţele Speciale şi achiziţii de bunuri materiale.

Niciunul dintre paliativele acelea nu funcţionase. Din fericire, am supravieţuit eforturilor mele de a mă prăbuşi în prăpastia vieţii, până când am simţit un apel la schimbare, un moment de claritate când o voce interioară mi-a spus încet, dar ferm: "Ajunge cu rahatul ăsta! Trebuie să-ţi pui viaţa în ordine. Acum ori niciodată!" Şi pot spune cu sinceritate că la vârsta de 48 de ani sunt mai fericit decât am fost vreodată, iar motivul este simplu: mi-am găsit scopul interior şi l-am urmat. După ce l-am descoperit, am avut grijă de el aşa cum ai proceda cu un răsad preţios şi, cu disciplină şi încredere perseverentă în propria-mi persoană, l-am dezvoltat treptat în compania mea de formare profesională, Break-Point, al cărei OP (obiectiv principal) este de a-i ajuta pe alţii. Acesta îmi este scopul şi a trebuit să trec prin multe mizerii ca să găsesc perla aceea. Nu sunt intelectual şi nu am urmat vreo facultate, ci mă consider un om care învaţă de la viaţă, totuşi îmi plac unele citate din gânditori ca Nietzsche, filosoful german care a spus odată despre scop: "Cel care are pentru ce să trăiască, poate suporta orice." Fără un scop interior - un ce -, suntem la fel de lipsiţi de ţel şi de neîmpliniţi ca un marinar aflat într-o barcă fără nicio destinaţie stabilită.

Eu am ajuns în punctul cel mai de jos când am părăsit Forţele Speciale şi am plecat să lucrez în Irak, făcând un fel de navetă din locuinţa mea din Australia. În cel mai bun caz puteam fi descris ca un alcoolic funcţional, câştigând sume mari într-o zonă de război, bântuit veşnic de cicatricile unei căsnicii destrămate şi măcinat de vinovăţia de a-mi fi lăsat fiul în urmă. De când deschideam ochii dimineaţa şi până la ultimul gât de băutură înainte de a-mi pierde cunoştinţa în majoritatea serilor, dorinţa morţii era practic integrată în făptura mea. Ţin minte că pe atunci îmi repetam întruna: "Nu pot crede cum ai putut să treci atât de spectaculos de la un erou la un zero! Ai fost un soldat de elită, pentru ca în clipa următoare să devii un ratat." O luam razna fără structura SBS1, care să-mi asigure păstrarea disciplinei şi funcţionarea la un standard de excelenţă. Nu trebuia să răspund faţă de nimeni, în afară de mine însumi. Fără autodisciplină, nu poţi realiza nimic.

Odată ce ai ajuns la fund şi ai decis să mai rămâi pe acolo, singura cale este în sus. Ascensiunea mea din puţul disperării n-a avut loc peste noapte, iar viaţa mea actuală

nu este perfectă, dar, examinându-mi retrospectiv experienţele din ultimii zece ani, greşelile pe care le-am comis şi paşii pe care i-am întreprins pentru a le remedia în cele din urmă, sper că unele dintre lecţiile pe care le-am învăţat le-ar putea fi utile şi altora.

Începutul recuperării mele poate să pară un mic pas pentru omenire, dar a însemnat un pas uriaş pentru Ollie Ollerton - ieşirea din situaţia în care mă aflam. Am conceput un program holist care mi-a reglementat mentalitatea, exerciţiile fizice şi alimentaţia. M-am închis pentru trei luni într-o căsuţă din districtul Cornwall şi am devorat cărţi despre neurologie, filosofie şi psihologie; pozitivism, nutriţie, anatomie şi o mulţime de prelegeri TED Talks.

În Forţele Speciale, se planifică totul în detaliile cele mai mărunte pentru a face faţă unor crize, iar revenirea mea pe drumul cel bun a fost criza cea mai importantă cu care m-am confruntat vreodată. Procedeele pe care le-am conceput pentru a mă reconstrui formează esenţa acestei cărţi şi sper că ele vă vor ajuta în viaţă. Toţi avem nevoie de structuri de disciplină.

Pentru facilitarea informării, am împărţit cartea în patru părţi:
Chemarea schimbării - momentul în care hotărâm să facem ceva diferit;
Bariere în calea schimbării - obstacole probabile care ne vor bloca drumul;
Modul de schimbare - tehnicile pe care le-am folosit pentru a mă scoate din puţul acela şi a începe să trăiesc viaţa pe care mi-o doream;
Susţinerea schimbării - cum putem menţine pozitivismul pe linia de plutire, astfel încât să devină o parte solidă, stabilă a fiinţei noastre.

Mi-am început viaţa profesională în unităţi militare de elită, înconjurat de indivizi care aveau o gândire pozitivă, similară cu a mea. După câţiva ani de la părăsirea armatei şi pe măsură ce m-am reintegrat în societate, pozitivismul acela s-a diluat. Gândirea mea şi fundamentul acestei cărţi provin din faptul că de-a lungul vieţii m-am aflat în capetele opuse ale spectrului, precum şi din capacitatea de a analiza tot ceea ce gândesc şi ce simt, permiţându-mi astfel să devin un observator emoţional, nu victima gândurilor mele. Nu suntem definiţi de gândurile noastre, ci de acţiunile pe care optăm să le executăm pe baza lor. Totul este o alegere!

Nu suntem blocaţi în şabloane; putem deveni orice ne dorim. Nimeni nu ne obligă să ne păstrăm jobul pe care îl avem de zece ani şi pe care îl detestăm în secret. De asemenea, nimeni nu ne va mulţumi că am rămas într-o căsnicie lipsită de iubire, care ne face nefericiţi. Cu certitudine, nu cealaltă jumătate, care ne va dispreţui şi mai mult în tăcere. Foarte mulţi oameni trăiesc în temniţe inutile, pe care le-au conceput ei înşişi.

În cartea sa Recovery: Freedom from Our Addictions (Recuperare. Eliberează-te de dependenţe), Russell Brand descrie o imagine vie a disfuncţiei moderne: Dacă te târăşti prin viaţă într-un job care mai degrabă nu-ţi place, dacă ai o relaţie de care eşti detaşat, dacă mănânci pentru a supravieţui, dacă priveşti fix la Facebook, fumând şi visând fără rezultat, poţi să rămâi nefericit pe banda rulantă a nemulţumirii inconştiente până când te va depune în mormânt.

Unul dintre regretele cele mai frecvente ale celor aflaţi pe patul morţii este că nu şi-au asumat mai multe riscuri în viaţă şi nu au întreprins acele modificări după care tânjea spiritul lor interior, dar la momentele respective fuseseră prea copleşiţi de teama consecinţelor pe care le-ar fi atras părăsirea zonei lor de confort.

Nimeni - în afară de noi înşine - nu construieşte cuştile acelea invizibile care ne limitează. Oamenii sunt extraordinari, iar atunci când ne punem minţile la treabă, putem face lucruri uimitoare, lăsând în urmă amprente luminoase de bunăvoinţă, creativitate şi generozitate.

În acelaşi timp, însă, suntem la fel de capabili de o lene spectaculoasă şi de tendinţa de a ne comporta ca oile, de a accepta mai puţin decât ar trebui din partea vieţii şi de a rămâne în locuri sigure. Iar pe deasupra, suntem predispuşi instinctiv la negativism, aşteptându-ne prin urmare la lucruri rele, în loc de ceva bun.

Gata de Luptă este un strigăt de război împotriva tărăgănării. Cartea vă arată cum să preluaţi controlul, să creaţi noi obiceiuri pozitive, să vă identificaţi scopul şi să stabiliţi obiective cu sens; cum să vă construiţi tăria interioară, să vă schimbaţi viaţa în bine în mod deliberat, să vă ridicaţi şi să vă reveniţi atunci când lucrurile merg prost şi să eliminaţi aiurelile inutile care vă împovărează - indiferent dacă sunt datorii sau convingeri negative despre sine care s-au dezvoltat exagerat. În acest fel veţi căpăta energia sau capacitatea mentală necesară pentru a începe să înţelegeţi care vă sunt pasiunile, în loc să trăiţi cu tot felul de griji în privinţa unor lucruri care pot fi clarificate cu un pic de concentrare. Dacă nu veţi găsi niciodată timpul pentru a vă elibera, nu vă veţi oferi niciodată şansa de a evolua, devenind persoana care aţi sperat să fiţi.

Trebuie să acţionaţi la momentul oportun şi să permiteţi elanului şi insistenţei să vă conducă pe calea tuturor succeselor.

Aceasta este o carte pentru toţi acei oameni care greşesc şi-şi pierd calea uneori, dar şi pentru cei care doresc să devină versiuni mai bune ale propriei persoane. Vă voi prezenta cum am reuşit să găsesc ceea ce-mi trebuia cu adevărat, cum am vizualizat obiectivul şi l-am transformat în viaţa pe care o trăiesc în prezent. Zilnic oamenii au între 70 000 şi 100 000 de gânduri, care le dictează starea emoţională şi, implicit, comportamentul. Oricât de minunat ar fi creierul, el este eminamente leneş. Vom învăţa despre modul în care funcţionează, astfel încât să ne putem înţelege mai bine pe noi înşine, observând gândurile ce nu ne permit să avansăm şi identificând modul în care propriul nostru ego ne poate afecta. Trebuie să începem să ne examinăm în mod diferit, dacă dorim să fim mai mult la volan, devenind propriul nostru observator, mai degrabă decât o marionetă manipulată de fire nevăzute.

În paginile următoare veţi găsi exerciţii simple care vă vor ajuta să vă concentraţi asupra a ceea ce doriţi să realizaţi, păstrând o atitudine pozitivă şi în armonie cu sinele real. În fiecare dintre noi există resursele pentru a realiza ceea ce ne dorim, dar, din păcate, ele sunt sabotate de un set de comportamente deprinse în societate şi impulsionate de ego, care nu ne sunt de ajutor. La asta se adaugă tendinţa noastră de a parcurge, ca somnambulii, cicluri şi zone de confort ce se repetă la nesfârşit, dar care, deşi familiare, opresc dezvoltarea viitoare. Metodele create de mine şi pe care le prezint în carte m-au salvat de o viaţă de vicii şi depresie şi mi-au permis să devin un om mulţumit (ceva ce n-am crezut niciodată că va fi posibil) şi un antreprenor de succes, cu multe şi diverse afaceri. Acum este rândul vostru să încercaţi.

Cuvânt înainte la Un genocid nerecunoscut

 

Mariana S. Ţăranu
Un genocid nerecunoscut
Editura Vremea, 2021
 
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte

Foametea organizată de URSS în Basarabia a fost ultima foamete organizată de URSS în perioada existenţei sale. La fel ca şi în cazul foametei din Povolgia, Ural şi RASS Kirghiză (actualmente teritoriul Kazahstanului) în anii 1921-1922, al foametei din RSS Kazahstan şi RSS Ucraineană în anii 1932-1933, foametea din anii 1946-1947 din Basarabia a fost organizată cu bună ştiinţă, mai mult, în toate cazurile s-a respectat acelaşi scenariu. În comparaţie cu RSS Ucraineană şi RSFSR, în RSS Kazahstan şi RSSM, jurnaliştilor din Occident nu li s-a permis intrarea în zonele afectate de foamete.

Inclusiv, din cauza camuflării adevărului de comunitatea internaţională, ultimele două republici unionale nu au primit ajutor umanitar internaţional, iar mărturiile fotografice din perioada respectivă sunt singulare.

Deşi este imposibil de calculat pierderile de populaţie în perioada foametei din teritoriile româneşti ocupate deoarece nu se cunosc deplasările acesteia şi nici pierderile de populaţie în timpul Războiului Germano-Sovietic, totuşi la categoria victimelor directe şi indirecte includem 20-25% din populaţia Basarabiei.

Scopul înfometării basarabenilor a fost de a frânge coloana vertebrală a populaţiei şi de a o transforma într-o masă amorfă. Consecinţa imediată a acestei politici inumane a constituit crearea colhozurilor, dar şi frângerea oricărei rezistenţe. Apariţia canibalismului, creşterea criminalităţii, a multiplelor boli ca urmare a inaniţiei, frica de necunoscut şi lipsa încrederii în ziua de mâine sunt doar câteva consecinţe în timp ale politicii de înfometare constantă a populaţiei Basarabiei în primii ani a celei de a doua ocupaţii sovietice.

În situaţia în care oamenii au fost aduşi la limita existenţei, autorităţile promovau o amplă politică de colectivizare - care se manifesta prin confiscarea tuturor bunurilor de la familiile de ţărani pentru a fi date în colhoz cu titlu gratuit. Concomitent se declanşa politica agresivă de rusificare prin negarea a tot ce e românesc, inclusiv prin introducerea alfabetului chirilic. Apogeul terorii sovietice în Basarabia primilor ani după război a constituit-o organizarea deportărilor din vara anului 1949.

Statul sovietic a impus interdicţie de a folosi cuvântul "foamete", această interdicţie s-a menţinut până în anul 1987, ceea ce excludea orice acţiune din partea organelor locale. Despre foamete se vorbea numai în "Dosarele speciale", deci, lupta cu foametea se putea face numai şi numai cu aprobarea Kremlinului. Iar această luptă a început doar în anul 1947, atunci când autorităţile de la Kremlin au decis să-i hrănească pe o parte din înfometaţi. În arhive sunt depozitate doar documente care denotă acordarea de către organele puterii a ajutoarelor în alimente populaţiei înfometate.

În toată perioada existenţei sale, URSS a continuat să nege politica de înfometare utilizată în anumite zone, ignorând-o pe de o parte şi pe de altă parte au constrâns pe supravieţuitorii şi urmaşii acestora să renunţe la propria memorie.

Conducerea Republicii Moldova, succesoare a RSSM, nu a luat nici o atitudine faţă de politica Kremlinului de înfometare intenţionată a basarabenilor, şi respectiv, la iniţiativa autorităţilor nu a fost ridicat nici un monument; mai mult, şi la împlinirea a 70 de ani de la tragedie (2017), aceasta a fost trecută în tăcere.

În ultimii ani, subiectul foamete din spaţiul românesc, în special din Basarabia, constituie una din preocupările mele de bază. Fiind conştientă că în acest moment, în Republica Moldova, balanţa forţelor politice nu înclină în favoarea elementului naţional, iar aceasta presupune şi de acum înainte lipsa unei politici de recunoaştere a fenomenului foametei organizate de URSS şi ulterior de condamnare a acestei politici, după care instituirea unor politici de păstrare a memoriei celor decedaţi, eu am considerat necesar să mă implic în măsura posibilităţilor.

Mai mult timp, împreună cu logodnicul meu, istoricul de la Sibiu cu origini basarabene pe linie maternă - regretatul Nicolae-Bogdan Tămaş (9 decembrie 1974 - 7 iulie 2019) am decis să creăm un Muzeu Virtual al Foametei din Basarabia. Şi am reuşit acest lucru. La începutul anului 2020 a fost lansat primul Muzeu Virtual al Foametei din lume - Muzeul Foametei din Basarabia.

Mai multe luni le-am acordat documentării la Arhiva Organizaţiilor Social-Politice din Republica Moldova (AOSPRM) şi Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM), am consultat sute de dosare în speranţa că voi găsi documente ce abordează subiectul ce mă interesează, dar, în majoritatea cazurilor, rezultatele au fost modeste. Cele 50 de documente prezentate în lucrare sunt inedite şi valoroase prin faptul că reflectă realităţile din satele basarabene prin prisma reprezentanţilor administraţiei locale şi a funcţionarilor locali; de asemenea, accent se pune pe modalităţile de supravieţuire a băştinaşilor în perioada respectivă. Documentele, scrise în limba rusă, sunt traduse în limba română.

Timp de doi ani am avut şansa să fiu moderatoarea emisiunii istorice Recurs la istorie la postul de radio Vocea Basarabiei de la Chişinău. Fiind conştientă de şansa pe care o aveam, şi discutând aproape zilnic cu ascultătorii, am realizat că subiectul foametei organizate este unul prea puţin cunoscut. În acelaşi timp, discutam cu mulţi supravieţuitori ai cataclismului politic care doreau să-şi împărtăşească drama vieţii familiei lor. Aceasta a fost motivaţia fermă şi convingerea că eu trebuie să valorific cât mai mult acest subiect, contribuind astfel la aducerea adevărului istoric la un număr cât mai mare de oameni. Cele 30 de mărturii prezente în lucrare constituie 30 de istorii de viaţă ale concetăţenilor noştri. Informatorii sunt oameni cu nivel diferit de pregătire, din diferite zone geografice, de diferite etnii.

La iniţiativa cunoscutului ziarist de la postul de televiziune TVR Moldova, Vitalie Guţu, am realizat filmul documentar Omorâţi prin înfometare sau timpuri pe care nu le-a vrut Dumnezeu... - primul film documentar care are în centrul atenţiei una dintre dramele basarabenilor - foametea organizată - şi consecinţele imediate şi în timp ale acesteia.

Imaginile care ilustrează lucrarea în mare parte le-am fotografiat personal în timpul realizării filmului Omorâţi prin înfometare sau timpuri pe care nu le-a vrut Dumnezeu.... Alte imagini, îndeosebi chitanţele pentru livrarea diferitor cereale mi le-a oferit cu amabilitate fotojurnalistul Nicolae Pojoga, pentru care îi mulţumesc în mod special. Imaginile făceau parte din colecţia lui Zaharia Cuşnir. De asemenea, o parte din fotografii le-am preluat de la Arhiva Naţională a Republicii Moldova.

Culegerea Un genocid nerecunoscut reprezintă partea întâi a unui proiect mai amplu pe care mi l-am propus, la care lucrez de câţiva ani şi pe care sper să-l realizez într-un viitor nu prea îndepărtat.

(Mariana S. Ţăranu, conferenţiar universitar, doctor în istorie)

Gripa

 

Ioana Drăgan
Gripa
 O poveste de Crăciun
Editura Tracus Arte, 2021

***
Intro

Ioana Drăgan este scriitor şi jurnalist, născută în 1969 în Bucureşti. Doctor în ştiinţe filologice. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Producător şi moderator de programe culturale la Televiziunea Română între 1995-2012. Director general al Direcţiei Generale Reprezentanţe în Străinătate din cadrul Institutului Cultural Român între 2013-2017. A publicat volumele: Vietăţi şi femei (proză scurtă), 1997, Ed. Cartea Românească şi Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti; Poveştile Monei (3 nuvele), Ed. Atlas, Bucureşti, 1999; Romanul popular în România. Literar şi paraliterar, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2001, şi ediţia a II-a (revăzută şi adăugită), Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2006; Bibliotecile din oglindă. Ex libris de scriitor, Ed. Allfa, 2007; Mafalda (roman), Ed. Allfa, 2009. A fost prezentă ca autor în numeroase antologii de proză. A semnat prefeţe pentru ediţii diverse din literatura universală la editurile Gramar şi Litera.

Ioana Drăgan a obţinut mai multe premii şi distincţii, printre care: Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut în proză (1998) pentru volumul Vietăţi şi femei; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pe anul 2009 pentru Proză - volumul Mafalda, noiembrie 2010; Distincţia culturală a Academiei Române, 2001, pentru prezenţa sa în viaţa intelectuală românească; Premiul A.P.T.R. 2013 pentru Talk Show cultural - seria "Anul Caragiale" - Televiziunea Română (2012).

  

Sinopsis

Acţiunea noului roman al Ioanei Drăgan se petrece într-o realitate românească actuală, contemporană, în care contextul unei epidemii de gripă sezonieră este unul aparent propice pentru o poveste de dragoste, plină de speranţe, între Eva, o doctoriţă de la Urgenţă, trecută de 40 de ani, şi Adam, un oengist norvegian, implicat în protecţia copiilor abuzaţi.

Înflăcărarea iubirii lor, care trimite ironic la povestea cuplului primordial, consumată pasional într-un ajun paradisiac de Crăciun petrecut la Predeal, o staţiune montană din România, va trece precum puseul de febră cauzat de gripă, în urmă rămânând doar iluzia unui nou început.

De-a lungul unei naraţiuni populate de o galerie de personaje marginale din viaţa cotidiană, măcinate de temeri, obsesii şi cutume, îl vor însoţi continuu pe cititor voci şi gânduri care se aud şi se întrepătrund cu cele ale protagoniştilor romanului, din care nu lipsesc umorul şi privirea crudă ale autoarei.

Acţiunile şi psihologia personajelor sunt modificate doar înşelător de pandemie, care nu este, până la urmă, decât un pretext şi o pistă falsă pentru o "poveste" banală în aparenţă dar cu final surprinzător.

Romanul rămâne o carte despre dezamăgiri şi speranţe, despre iubiri şi trădări într-o societate dominată de mentalităţi şi prejudecăţi pe care doar cei care fac alegeri dureroase le pot depăşi.

Fragment

De când aflase, adevărul era că nu mai avusese o noapte liniştită de somn şi de odihnă. Nu ştia ce să facă şi primul impuls fusese să termine repede cu problema asta şi să se elibereze din hăţişul de încurcături ce aveau să vină.

În fond, era o nebunie. Aveau dreptate toţi.

Aşa o aventură, la vârsta ei?! Copil, cu cine? Cu o nălucă din Norvegia, cu elful dispărut în pădurile vikinge, asta în varianta romantică. În varianta reală, cu un tip pe care-l lăsase soţia, mai mult ca sigur, pentru că semi-irlandezul ăsta n-avea nici o apăsare când omora animalele. Că doar cum ar fi fost, îşi imaginase, un mariaj fericit între o activistă pentru drepturile animalelor şi un... măcelar? În varianta mai mult decât probabilă, cu un aşa-zis inspector vigilent şi intransigent care, dacă cine ştie din ce motive ar întârzia să-i schimbe scutecul ud bebeluşului, i-ar întocmi, prompt şi salvator, dosar de neglijenţă în serviciu. De mamă!

De ce să ţii copilul atunci? De ce să persişti într-o prostie, care li se poate întâmpla doar liceenelor în călduri, nu unei femei mature, independente şi cică, profesioniste, medic!

Se luase singură în zeflemea şi, hotărâse să apeleze la Doru, un fost amic de facultate, ginecolog la Polizu, tip discret, ca s-o rezolve. Din colegialitate!

Glumiseră, pupături, poveşti şi amintiri din studenţie, ce mai faci, dragă Doru, tot burlac, da, burlac convins, păi tu, firicel de păpădie, ţi-aduci aminte cum ţi se zicea în facultate, uitase pentru că nimeni nu-i mai spusese aşa de-atunci, nu ştii cum e cu viaţa noastră, mai mult prin spital, am tot încercat şi n-a ieşit nimic până la urmă, m-am lăsat păgubaş!
- Dar tu, Eva, în timp ce-o consulta şi-i făcea ecografie, ce-ai făcut în ultimii douăj de ani?
- Numai prostii, măi Doru, şi acum mă lupt să combat gripa.
Şi dă-i şi luptă- i toată viaţa asta...
- Colega, pentru mine nu-i o problemă. Când vrei, vii încoace şi-o rezolvăm, dar trebuie să-ţi spun, ca medic acum, şi ca prieten, că e poate ultima ta şansă la ce văd eu aici! Gândeşte-te bine, bine, înainte! Să nu-ţi pară rău pe urmă. Ar fi păcat! Şi păcatele astea se plătesc scump. Tu decizi!

Nu era prima dată când ar fi păcătuit, dar nu asta o pusese pe gânduri, în timp ce se despărţise de colegul Doru, care o îmbrăţişase încurajator.

- O să te bată Dumnezeu!
Aşa îi aruncase demult, cu ani în urmă, în plină faţă, o femeie de la ţară care sprijinea zidul de la scara blocului de prin Militari unde era clinica de ginecologie privată. Cerea de pomană la fiecare femeie care intra şi ieşea. Nu-i dăduse atenţie pentru că abia se târâse afară, cu lacrimile şiroindu-i pe faţă şi curbată de dureri după procedura care i se păruse nesfârşit de lungă.

Era primul ei avort, iar doctorul, blazat şi dur, o repezise de la primul scâncet:
- Ce credeai că te gâdili? Aici nu eşti la un salon Spa, drăguţo!
- Lasă-mă mamaie, că nu mai am ce-ţi da!
- Da, bine, bine... Niciuna n-aveţi să daţi de-o pâine la copii mei, dar aveţi să daţi morman să vă lepădaţi aici de păcate! Putori nenorocite, ptiu!

Femeia îşi întorsese capul cu scârbă, mormăind şi suduind-o în continuare pe ea şi pe armata de păcătoase care făceau coadă la cabinet.

Îi venise să intre în pământ de ruşine şi, de-atunci, nu mai putuse uita privirea care-i pusese eticheta aia care nu putea fi spălată de nimeni niciodată.

Tic-tac, tic-tac, ştiuse că timpul trece şi că nu există credit nelimitat, numai că nu se aşteptase să vină sorocul aşa de repede şi că va trebui să se hotărască. Din nou, singură. Mai singură ca niciodată. Ori, ori!

*
De zeci de ori până acum se privise în oglindă, oripilându-se de firele albe care dintr-odată se înmulţiseră de jur împrejur, la tâmple şi în creştet. Peste noapte, în primul trimestru de sarcină, din blondă devenise aproape căruntă. Fără explicaţii medicale! Nu îndrăznise să se vopsească încă sperând că, odată cu primăvara, tonurile se vor apropia şi părul va căpăta nuanţa aia de blond-cenuşiu. Nordic.

Şi mai sperase cu ardoare, zi de zi şi noapte de noapte, că Adam o să reapară aşa cum dispăruse.
Dintr-odată.
Şi o să pornească din nou la drum. Pe alt drum. Un drum bun, fără accidente pe traseu.
Ca şi când totul ar fi fost de fapt o reverie.
O poveste de Crăciun!

Visa cu ochii deschişi la ziua când se va deschide uşa cabinetului de la spital şi o să-i audă vocea timbrată şi o să-i simtă mirosul. Singurul pe care o să-l poată respira şi suporta. Se îmbolnăvise cu-adevărat de la inhalările de detergenţi, alcool gel, de la mirosul dulceag greţos al măştilor de protecţie pe care le purta toată lumea în permanenţă şi de la aerul încins de respiraţii prizoniere şi eliberate care acoperiseră până şi clasica miasmă de bolnavi de prin saloane. Toxică!

Trecuseră săptămânile una după alta, ca-n transă, iar amintirea Crăciunului se topise, la mijloc de martie, precum mormanele de zăpadă din mijlocul străzilor, lăsând în urmă doar o mâzgă sordidă.

Şi când, resemnată şi hotărâtă să apeleze la colegul Doru, se revăzuse în urmă cu douăzeci de ani, la douăj de ani, când, disperată şi înfricoşată, intrase în clinica aia din Militari. Să scape mai repede de greşeală, păcatul unor tineri înfierbântaţi care băuseră mai mult într-o noapte de vară la mare. După eşecul cu frumosul Paul de Timişoara, atât de regretat de Mami şi Tăticu de parcă ei şi nu ea ar fi trebuit să se căsătorească şi nu le ieşise, se aruncase pur şi simplu în braţele unui rocker de pe litoralul înspumat cu care dansase pe plajă la 2 Mai.

Se gândise c-ar fi putut să fie mamă de-atunci, şi-acum să se îngrijească de viitorul unui tânăr de douăzeci de ani, în loc să aştepte cai verzi pe pereţi şi să se vadă din nou la coadă la avort, umăr la umăr cu tinere de vârsta lui.

Atunci nici măcar nu-i păruse rău, nu voise decât să şteargă totul cu buretele şi să o ia de la zero, să uite de Paul, să uite de visele de nuntă şi de viaţa în doi, pe care o şi trăise, palpabil, să uite de accidentele biologice minore de pe parcurs, că doar nu degeaba era studentă la Medicină, ca să se sperie de-o întrerupere de sarcină banală, chiar dacă îndeajuns de brutală cât să-i aducă picioarele crăcănate de pe masă pe pământ şi să fie mult mai atentă în viitor.
- Asta dacă nu vrei să treci pe la mine din trei în trei luni, la râcâit! La revedere!

Doctorul aproape c-o dăduse afară din cabinet, era în întârziere şi holul era plin.

*
Adevărul era că nu-şi dorise niciodată copii.

În fond, Mami şi Tăticu aveau dreptate, în viaţa asta de doctor nu prea mai e loc pentru sentimente materne.
- O să plângi în pumni c-ai dat cu piciorul la toate ocaziile! Şi pentru ce? În loc să ai grijă de-un soţ, de copii, te-ai măritat cu spitalul! Casă de piatră!

Tăticu, fie beat, fie treaz, cum o prindea o şi boscorodea cu aceeaşi placă de care se săturase ca de mere pădureţe.

Iată c-acum venise peste ea ocazia, marea ocazie, când nici nu se mai aşteptase, cu dată limită şi un cortegiu de întrebări fără răspuns, una mai arzătoare decât alta.

Ca şi când nu ar fi avut ea destule să-şi pună zi şi noapte, mai venise şi Mami cu una încuietoare:
- Dar nu faci şi tu, ca toată lumea, nuntă?

Mami şi Tăticu păreau că depăşiseră într-un sfârşit unda de şoc şi acum trepidau să afle detalii şi să intre în acţiune. Când o prindeau, o înghesuiau cu aluzii mai mult sau mai puţin voalate. Bate şaua să priceapă iapa!

Le spusese şi lor, până la urmă, o poveste încâlcită, din care nu înţelesese nimeni mai nimic, cu tatăl copilului plecat pe mare, la mare depărtare, în care Adam era Ulise şi ea, desigur, Penelopa, şi da, staţi fără grijă, îl aştept cu răbdare să vină, dar uite că ne-a zăpăcit gripa şi nu ştiu când o să ajungă, şi, da, sigur, o să facem o nuntă mare cu alai!
- Voi pe ce lume trăiţi?! La ce nuntă visezi, tu, Gina?!

Nenea Puiu şi cu tanti Carolina, care se visau şi ei naşi de cununie, îi aduseseră mai aproape de realitatea momentului.
- Băi, voi sunteţi normali? Nuntă în pandemie?
- Să pupe mirele mireasa prin mască? Şi cu ocazia asta fericită, să-i paseze o gripă?! Hai c-o s-o trăim şi p-asta...
- Eu vă zic de p-acum: nu vin! Să-mi ia temperatura când îmi dă cocarda? Să stau cu mănuşi de plastic şi departe de voi, singură la masă separată? Să ciocnim paharele de la un metru jumate? Asta nu e nuntă! E bătaie de joc!

Tanti Mărioara se revolta, înjurând pandemia şi boscorodind-o pe Eva că şi-a ales să se mărite acum.
- Dar când ai vrea tu, Mărioara? Să nască Eva şi să aşteptăm să facem întâi botezul şi pe urmă nunta? C-aşa-i acum moda... Să ne râdă toţi?
- Şi-apoi, cu ce rămâne...? Era să zic, copii ăştia, c-am uitat că nu mai sunt ei juni porumbei. Ascultaţi ce vă zic: nu se merită să faci nuntă cu douăzeci de persoane. Nu iese nimica! Cheltuială, oboseală şi zero profit.
- Lasă, dragă, că nu aşteaptă ei bani de la noi, adică doamna doctor care nu acceptă plicuri...
- Apropos, măi Fane, voi l-aţi cunoscut, măi, pe ginerică?
- N-auzi, Puiu, că e plecat peste mări şi ţări...
- Să vă văd moacele la toţi dacă n-o s-apară marinarul ăsta nici la nuntă! C-a intrat vaporul în carantină!

*
- Where are you, Adam?

În primele săptămâni, noapte de noapte, se trezise cu ochii în lacrimi, şi cu întrebarea pe buze, clocotind de furie şi de deznădejde în faţa unui telefon mobil mut pe care nu primea decât mesaje de convocare la spital.

Era mai mult decât clar că nu avea s-o sune şi cu atât mai puţin să vină în ţară, mai cu seamă acum, când iar se închisese spaţiul aerian din cauza gripei. Şi, la urma urmei, de ce ar fi făcut-o, că doar habar n-avea şi, în curând, nici n-avea s-o mai recunoască. Poate c-aşa şi trebuia să se întâmple, să nu mai ştie cine e şi, mai cu seamă, să nu care cumva să ştie că-i copilul lui în burta ei. Să nu îi vină idei!
- Îl iubeşti, măcar?

Andra nu se lăsa cu una cu două. O lua mereu şi ea la întrebări, arzând de curiozitate să afle cu cine făcea ea copilul.

Îşi pusese şi ea întrebarea asta de o mie de ori, aşa cum o făcea cu fiecare relaţie mai serioasă pe care o avusese de când se despărţise de Paul, pe care se străduise ani de zile să-l uite. Şi până la urmă chiar reuşise, în pofida veşnicelor rememorări duioase ale lui Mami, pentru care frumosul Paul de Timişoara fusese tot ce era mai bun pe lumea asta, la soare se putea uita, dar la altul, ba!

Mai pâlpâia din când în când o scânteie din ce fusese o dragoste de tinereţe, ca o arsură minoră care trece când pui mâna la rece. Fără cicatrici!

Nu ştia dacă-l iubise vreodată sau dacă totul fusese doar un foc de paie, înteţit de vântul dorinţei de fericire. Un foc care se stinsese odată cu câinele zdrobit în mijlocul drumului. Cu cât se gândea mai bine, cu atât amintirile clipelor frumoase se pierdeau pe drum. Începuse să le uite pentru că fusese prea repede, se întâmplase prea repede, dispăruse prea repede.

În multe dintre nopţile când se îneca de revoltă şi neputinţă, pentru că se simţea exact ca-n filme, o proastă sedusă şi abandonată, singură în faţa unei asemenea decizii, ar fi vrut să aibă măcar o confirmare, să-l audă că-i spune răspicat că totul fusese pentru el doar o distracţie între două avioane rămase la sol din cauza gripei.

Nu, nu ştia dacă-l iubea, dar aproape sigur era că începuse să-l urască şi să blesteme clipa când i-a intrat în cabinet şi când chiar a crezut c-a dat norocul peste ea de data asta...
- Totul în viaţa asta e-o chestie de noroc, fetiţo! Fă-mă, mamă, cu noroc şi aruncă-mă în foc! Unii au noroc cu carul, unii, orice ar face, sunt ocoliţi de el, iar alţii ai zice că s-au născut fără dram de noroc. Ca şi cum cineva ar vrea ca norocosul să se uite şi să-şi admire norocul ăsta în oglinda celui pentru care nu răsare soarele niciodată şi să-şi spună în fiecare zi: ce noroc am! Nu-şi face nimeni, draga mea, norocul singur, cu mâna lui, cum se spune...

Doamna Hortensia plânsese lung într-o seară, mai demult, cu ochii ţintuind-o fix, cu privirea aia care o străpungea ca o suliţă, în zborul ei către Diana.

Nu era pentru prima dată când avea senzaţia că doamna Hortensia uita că vorbeşte cu ea şi că, de fapt, nu o vedea pe ea, ci pe Diana cea fără de noroc în viaţă. Care o chema s-o însoţească acolo, în loc luminat, în loc cu verdeaţă, unde nu-i durere, nici întristare, nici suspin...

Într-o noapte în care se perpelise ca pe jar, judecând pe toate feţele norocul chior care căzuse pe capul ei, se gândise la ce norocos era Adam pentru că l-ar fi strâns de gât cu garoul ei profesionist până şi-ar fi dat duhul, precum sigur c-ar fi făcut-o şarpele ăsta de la brăţara vikingă pe care i-o dăruise să-i poarte noroc. Da, asta i-ar fi făcut, dacă i-ar fi apărut din nou, nonşalant şi zâmbitor, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat că doar nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase...
- Lucky me... lucky you... now I know, you, son of a bitch!

Desigur că beţiva irlandeză de mă-sa n-avea nici o vină, decât poate că-l făcuse la beţie într-atât de norocos ca să supravieţuiască. Blestemelor!

***

 

 

Lansarea volumului de proză Gripa. O poveste de Crăciun, de Ioana Drăgan, la MNŢR

Marţi, 13 iulie 2021, ora 18:00, la Muzeul Naţional al Ţăranului Român, în Sala Media (Şoseaua Pavel D. Kiseleff 3, intrarea din str. Monetăriei, Bucureşti), va avea loc lansarea volumului de proză Gripa. O poveste de Crăciun, de Ioana Drăgan, apărut la editura Tracus Arte. Invitaţi alături de autoare: prof. dr. univ. Ioan Cristescu, director general al Muzeului Naţional al Literaturii Române, Luiza Barcan, critic şi istoric de artă, Dan-Silviu Boerescu, scriitor, editor, critic literar. Moderatoare: Georgeta Drăghici, jurnalist şi realizator de programe culturale la Radio România Cultural.