Mintea. O scurtă introducere în filosofia minţii

 

John R. Searle
Mintea. O scurtă introducere în filosofia minţii
Editura Herald, 2019
traducere din limba engleză de Iustina Cojocaru

Citiţi cuvântul introductiv al acestei cărţi.

*****
Intro

"Filosofia minţii este unică printre subiectele filosofice contemporane, scrie John Searle, prin aceea că, în ansamblul lor, cele mai renumite şi influenţe teorii sunt false". Considerat unul dintre cei mai eminenţi gânditori ai lumii, Searle demontează aceste teorii, oferindu-ne, într-un stil comprehensibil şi alert, o introducere în teoria minţii. Porneşte de la expunerea celor douăsprezece probleme ale filosofiei minţii - reunite sub titlul "Descartes şi celelalte dezastre" -, probleme la care revine pe tot parcursul volumului, pe măsură ce clarifică subiecte ca materialismul, conştiinţa, problema minte-corp, intenţionalitatea, cauzarea mentală, liberul arbitru şi sinele. Mintea reprezintă o introducere surprinzător de directă şi antrenantă într-unul dintre cele mai provocatoare domenii ale filosofiei.

"În celebrul enunţ al lui Descartes «gândesc, deci exist», la ce se referă persoana întâi singular? Descartes nu se referă, cu siguranţă, la corpul meu, ci la mintea mea, substanţă mentală care constituie acel eu esenţial. Avem acum un motiv întemeiat pentru a presupune că dualismul cartezian nu este o descriere acceptabilă din punct de vedere filosofic a naturii minţii. Dar aceia dintre noi care respingem dualismul trebuie să mai răspundem la o întrebare serioasă: ce este, mai exact, sinele? Ce fapt referitor la mine mă face să fiu eu?"

"Voi încerca să depăşesc vocabularul şi ipotezele şi, în acest fel, îmi propun să soluţionez sau să înlătur problemele tradiţionale. Dar, odată ce am realizat acest lucru, subiectul, filosofia minţii, nu ia sfârşit: el devine mai interesant. [...] Cele mai multe dintre introducerile generale la acest subiect se referă doar la Marile Întrebări. Acestea se concentrează, în principal, asupra problemei minte-corp, acordând totodată o oarecare atenţie problemei cauzării mentale şi, într-o mai mică măsură, problemei intenţionalităţii. [...] În mod specific, mie mi se pare că trebuie să ne axăm pe întrebări despre structura detaliată a conştiinţei şi semnificaţia ultimelor cercetări din neurobiologie cu privire la acest subiect." (John Searle)

"Multe dintre întrebările filosofice din toate timpurile au avut în centrul lor natură minţii. În istoria filosofiei au fost formulate multe ipoteze şi chiar teorii despre modul în care percepem lucrurile, relaţia dintre minte şi corp, ce ne face conştienţi, ce sunt ideile şi cum de ştim cine suntem. Această lucrare vorbeşte despre toate acestea şi ceva mai mult. John Searle, profesor de filosofie la Universitatea Californiei, construieşte o filosofie a minţii într-o manieră lucidă şi pătrunzătoare pe ruinele acestor teorii, pe care iniţial le introduce cititorului şi le explică, iar apoi le aruncă în aer. Searle are convingerea că ideile lui Descartes şi dualismul au dus pe un drum greşit felul în care gândim şi astăzi despre minte. El discută principiul cauzalităţii al lui Hume, apoi analizează, fără a abandona spiritul critic, teorii moniste şi materialiste, expunându-le limitele în înţelegere şi incapacitatea de a se adecva la realitate. Îşi construieşte propria teorie pas cu pas, regândind într-un mod foarte original şi provocator fiecare aspect al minţii - experienţă senzorială, conştiinţă, liber arbitru, cauzalitate, inconştient, identitate de sine etc. - şi oferind exemple din psihologie şi neurologie. Pe alocuri stilul cărţii nu e lipsit de umor, dar meritul său cel mai mare este că reuşeşte să dezvăluie minţii cititorului o perspectivă cu totul nouă, să îl educe într-un stil de gândire ce va influenţa modul în care va percepe de acum înainte orice aspect al realităţii. De la micile frustrări provocate de modul abrupt în care Searle ne contrazice uneori propriile convingeri despre minte şi dualism, la satisfacţia descoperirii unei noi înţelegeri - mai profunde, mai stabile - a realităţii propriei noastre existente, cititorul pasionat de filosofie, şi nu numai, descoperă în acest text o lectură provocatoare şi originală." (Gabriela Deniz)

Fragment
Capitolul I. Douăsprezece probleme cu care se confruntă filosofia minţii

Scopul urmărit de cartea de faţă este să iniţieze cititorul în filosofia minţii. Îmi propun trei obiective: primul ‒ cititorul ar trebui să dobândească o înţelegere a celor mai importante probleme contemporane şi a discuţiilor actuale în acest câmp de cunoaştere şi, de asemenea, să înţeleagă care este fundalul lor istoric; cel de-al doilea ‒ îmi doresc să arăt limpede că modul în care eu gândesc este cel corect în abordarea acestor probleme şi, mai mult, sper ca el să furnizeze răspunsuri la multe dintre întrebările pe care eu le ridic; şi cel de-al treilea, cel mai important dintre toate ‒ mi-ar plăcea să ştiu că cititorul este capabil să gândească el singur despre aceste probleme după ce va fi citit această carte. Pot să reformulez toate aceste scopuri dintr-odată, afirmând că îmi propun să scriu cartea pe care mi-aş dori să o fi citit când am început pentru prima oară să mă gândesc la aceste întrebări. Scriu din convingerea că filosofia minţii este cel mai important subiect din filosofia contemporană, iar concepţiile consacrate - dualism, materialism, behaviorism, funcţionalism, computaţionalism, eliminativism, epifenomenalism - sunt false.

O caracteristică agreabilă a scrierii despre mintea umană este aceea că nu e necesar să explici de ce este important subiectul. Este nevoie de ceva timp pentru a înţelege că actele ilocuţionare şi logica modală cuantificată sunt subiecte importante în filosofie, dar oricine poate înţelege în mod automat că mintea este esenţială în desfăşurarea vieţii noastre. Modul de operare a minţii - conştient şi inconştient, liber şi îngrădit, prin percepţie, acţiune şi gândire, prin simţire, emoţii, reflecţie şi memorie şi prin toate celelalte trăsături ale ei - nu este de fapt un aspect al vieţii noastre, ci, într-un fel, este chiar viaţa noastră.

Există riscuri atunci când scrii o astfel de carte: printre cele mai grave lucruri pe care le putem face este să îi dăm cititorului impresia că înţelege ceva ce de fapt el nu înţelege, că am explicat ceva când de fapt nu a fost explicat şi că o problemă a fost rezolvată când de fapt ea nu a fost rezolvată. Sunt perfect conştient de toate aceste riscuri şi în cele ce urmează voi pune în evidenţă zone ale ignoranţei umane - a mea proprie, precum şi a celorlalţi -, ca şi zone ale înţelegerii umane. Eu cred că filosofia minţii este atât de importantă, încât merită să ne asumăm aceste riscuri.

Dintr-o seamă de motive istorice importante, filosofia minţii a devenit subiectul central al filosofiei contemporane. În cea mai mare parte a secolului XX, filosofia limbajului a reprezentat "prima filosofie". Alte ramuri ale filosofiei erau privite ca fiind derivate din filosofia limbajului şi dependente de rezultatele atinse în cadrul filosofiei limbajului pentru rezolvarea lor. Acum, centrul atenţiei s-a deplasat de la limbaj spre minte. De ce? Ei bine, în primul rând, eu consider că mulţi dintre noi, cei care ne ocupăm de filosofia limbajului, înţelegem multe dintre întrebările despre limbaj ca fiind cazuri speciale de întrebări despre minte. Modul în care folosim limbajul este o expresie a capacităţilor noastre mentale fundamentale mai mult din punct de vedere biologic şi nu vom înţelege pe deplin modul de funcţionare a limbajului până când nu vom fi înţeles cum este el înrădăcinat în abilităţile noastre mentale. Un al doilea motiv este acela că, odată cu creşterea volumului de cunoştinţe, am înregistrat o mişcare de îndepărtare de felul de a trata teoria cunoaşterii, epistemologia, ca fiind centrală în filosofie şi suntem acum pregătiţi să facem o filosofie mai consistentă, teoretică, constructivă, în loc doar să alegem abordarea treptată prin rezolvarea problemelor tradiţionale specifice. Locul ideal pentru a demara această filosofie constructivă este să începem prin examinarea naturii minţii umane. Un al treilea motiv pentru care apreciem centralitatea minţii este acela că, pentru mulţi dintre noi, inclusiv eu însumi, întrebarea centrală din filosofie, la începutul secolului XXI, este cum să ne explicăm cine suntem noi înşine în calitate de agenţi în mod aparent conştienţi, lucizi, liberi, raţionali, vocali, sociali şi politici, aparţinând unei lumi despre care ştiinţa ne spune că este compusă în întregime din particule fizice lipsite de cogniţie, lipsite de semnificaţie. Cine suntem noi şi cum ne mulăm pe restul lumii? Cum se raportează realitatea umană la restul realităţii? O variantă specială a acestei întrebări este: ce înseamnă să fii fiinţă umană? Răspunsurile la aceste întrebări trebuie să înceapă cu o discuţie despre mintea umană, deoarece fenomenele mentale constituie puntea prin care ne conectăm la restul lumii. Cel de-al patrulea motiv în favoarea preeminenţei filosofiei minţii a fost apariţia "ştiinţei cognitive", o disciplină nouă care îşi propune să meargă mai adânc în profunzimile naturii minţii decât ne obişnuise psihologia empirică tradiţională. Ştiinţa cognitivă necesită consolidarea unui fundament în filosofia minţii. În sfârşit, ca un element mai controversat, eu consider că filosofia limbajului a atins o etapă de relativă stagnare datorită unor erori comune din jurul doctrinei aşa-numitului externalism, ideea conform căreia semnificaţiile cuvintelor şi, prin extensie, conţinutul minţii noastre, nu se găsesc în capul nostru, ci sunt subiecte ale relaţiilor cauzale dintre ceea ce este în capul nostru şi lumea din exterior. Nu este locul să reluăm aceste probleme în detaliu, însă eşecul de a putea explica limbajul dintr-o premisă externalistă a condus la o perioadă înţelenită în filosofia limbajului; iar filosofia minţii a recuperat timpii morţi. Voi discuta pe larg despre externalism în Capitolul VI.

Filosofia minţii are o trăsătură specială care o deosebeşte de alte ramuri ale filosofiei. În ceea ce priveşte cele mai multe subiecte filosofice nu există o diviziune clară între ceea ce cred specialiştii şi opiniile publicului general educat. Dar în privinţa problemelor discutate în cartea de faţă există o diferenţă enormă între ceea ce cred cei mai mulţi oameni şi ceea ce cred experţii profesionişti. Presupun că cei mai mulţi oameni din lumea de azi a Occidentului acceptă o anumită formă de dualism. Ei consideră că deţin o minte sau un suflet şi un corp fizic. Mi-a fost dat să aud chiar pe unii care îmi spuneau că sunt compuşi din trei părţi - un corp, o minte şi un suflet. Dar aceasta nu este cu siguranţă opinia specialiştilor din filosofie, psihologie, ştiinţa cognitivă, neurobiologie sau inteligenţa artificială. Aproape fără excepţie, experţii profesionişti din domeniu acceptă o anumită versiune a materialismului. Un volum mare din efortul care însoţeşte această carte va fi consacrat tentativei de a explica aceste probleme şi de a le soluţiona pe cele adiacente.

Să presupunem că mintea este acum subiectul central al filosofiei şi că celelalte probleme, cum ar fi natura limbajului şi a semnificaţiei, natura societăţii şi natura cunoaşterii sunt într-un fel sau altul cazuri speciale ale caracteristicilor mai generale ale minţii umane. Cum ar trebui să începem analiza minţii umane?

I. DESCARTES ŞI CELELALTE DEZASTRE

În filosofie nu există breşă de scăpare din perspectiva istoriei. În mod ideal, mă gândesc uneori că mi-ar plăcea să le spun studenţilor mei adevărul despre o anumită chestiune şi să-i trimit acasă. Dar o astfel de abordare absolut non-istorică tinde să genereze o superficialitate filosofică. Trebuie să ştim cum s-a ajuns din punct de vedere istoric să avem întrebările pe care le avem şi ce feluri de răspunsuri formulau înaintaşii noştri la aceste întrebări. Filosofia minţii din epoca modernă începe în mod efectiv odată cu opera lui René Descartes (1596-1650). Descartes nu era primul care deţinea opinii de genul celor pe care el le avea, dar concepţia lui despre minte a fost cea mai influentă pentru aşa-numiţii filosofi moderni, filosofii secolului XVII şi cei care au urmat. Astăzi, multe dintre opiniile sale sunt expuse în mod curent şi acceptate fără să fie puse sub semnul îndoielii de către persoane care nici măcar nu reuşesc să îi pronunţe corect numele. Cea mai faimoasă doctrină a lui Descartes este dualismul, ideea că lumea se împarte în două genuri diferite de substanţe sau entităţi, care pot exista în mod autonom. Acestea sunt substanţe mentale şi substanţe fizice. Forma de dualism a lui Descartes este denumită uneori "dualismul de substanţă".

Descartes credea că o substanţă trebuie să aibă o esenţă sau o trăsătură esenţială care face din acel gen de substanţă ceea ce este (întregul vocabular despre substanţă şi esenţă, trebuie menţionat, vine de la Aristotel). Esenţa minţii este conştiinţa sau, cum o denumea el, "gândirea"; iar esenţa corpului este faptul de a fi extins în trei dimensiuni din spaţiul fizic sau, după cum o numea el, "extensie". Atunci când afirmă că esenţa minţii este conştiinţa, Descartes susţine că noi suntem genul de fiinţe care suntem deoarece suntem conştienţi şi că ne aflăm întotdeauna într-o anumită stare conştientă sau alta şi că am înceta să mai existăm dacă am înceta să fim într-o anumită stare conştientă. De exemplu, chiar în acest moment mintea mea se concentrează în mod conştient asupra redactării primului capitol al acestei cărţi, dar oricare ar fi schimbările prin care aş trece când mă voi fi oprit din scris şi voi fi început să mănânc, eu tot voi continua să fiu într-o anumită stare conştientă sau alta. Atunci când susţine că esenţa corpului este extensia lui, Descartes susţine că toate corpurile au dimensiuni spaţiale: pupitrul din faţa mea, planeta Pământ şi maşina din parcare sunt toate obiecte extinse sau răspândite în spaţiu. În terminologia latină a lui Descartes, distincţia este aceea dintre res cogitans şi res extensa. (Apropo, numele lui Descartes este forma contrasă a sintagmei "Des Cartes", în latină cartesius însemnând "din Cartes"; iar adjectivul corespunzător este "cartezian).

Dualismul cartezian a fost important în secolul XVII din mai multe considerente, unul dintre cele mai remarcabile fiind acela că el părea să împartă, în mod distinct, teritoriul dintre ştiinţă şi religie. În secolul XVII, noile descoperiri ştiinţifice păreau să reprezinte o ameninţare pentru religia tradiţională şi existau dispute aprinse cu privire la conflictul aparent dintre credinţă şi raţiune. Într-un fel, deşi nu în totalitate, Descartes a atenuat acest conflict în mod efectiv, atribuind lumea materială celor care studiau ştiinţele şi lumea spirituală teologilor. Mintea umană era considerată a fi un suflet nemuritor şi nu un subiect adecvat pentru cercetarea ştiinţifică, în timp ce corpul putea fi studiat prin ştiinţe precum biologia, fizica şi astronomia. Iar în ceea ce priveşte filosofia, el considera că ea putea studia mintea, precum şi corpul omenesc.

Conform lui Descartes, fiecare esenţă are moduri sau modificări diferite prin care se poate manifesta. Corpurile sunt divizibile la nesfârşit. Altfel spus, ele pot, în principiu, să fie divizate în mod indefinit în părţi mai mici şi, în acest sens, fiecare corp poate fi distrus, deşi materia, în general, nu poate fi distrusă. Volumul de materie din univers este constant. Pe de o parte, mintea este indivizibilă, cu alte cuvinte, ea nu poate fi divizată în părţi mai mici şi, astfel, ea nu poate fi distrusă aşa cum se întâmplă cu un corp. Fiecare minte este un suflet nemuritor. Fiind o entitate fizică, corpul este guvernat de legi ale fizicii; dar mintea deţine liberul arbitru. Fiecare dintre noi, fiind un sine, este identic cu propria lui minte. Întrucât suntem fiinţe umane vii, suntem entităţi complexe, formate din minte şi corp, dar, pentru fiecare dintre noi, sinele, obiectul la care ne referim prin "eu", constituie mintea care este ataşată într-un fel de corpul nostru. Gilbert Ryle, un filosof al minţii din secolul XX, lua în derâdere acest aspect al concepţiei lui Descartes, numind-o doctrina "fantomei din maşinărie". Fiecare dintre noi este o fantomă (mintea noastră) care locuieşte într-o maşinărie (corpul nostru)2. Noi luăm cunoştinţă de existenţa şi, în acelaşi timp, de conţinutul minţii noastre printr-un fel de conştienţă imediată, pe care Descartes o înglobează în cea mai faimoasă propoziţie a filosofiei sale, "Cogito ergo sum": gândesc, deci exist. Acesta pare a fi un argument formal odată ce "gândesc" este premisa, iar "exist", concluzia, însă eu consider că Descartes intenţiona, în acelaşi timp, să înregistreze un soi de trecere în revistă interioară a existenţei şi a conţinutului minţii. Nu pot să mă înşel în ceea ce priveşte existenţa propriei mele conştiinţe, ca urmare nu pot să mă înşel cu privire la propria mea existenţă, deoarece esenţa mea este să fiu o fiinţă conştientă (altfel spus, care gândeşte), o minte. Şi nici nu pot să mă înşel cu privire la conţinutul minţii mele. Dacă mi se pare, de exemplu, că mă doare ceva, atunci înseamnă că mă doare.

Pe de altă parte, corpul nostru nu poate fi cunoscut în mod direct, ci doar indirect, deducând existenţa şi trăsăturile lui, din conţinutul minţii. Eu nu percep în mod direct masa din faţa mea; ci, strict vorbind, eu percep doar experienţa mea conştientă referitoare la masă, "ideea" mea despre masă; şi deduc existenţa mesei din prezenţa ideii. Ideea mea actuală despre masă nu este determinată de mine, de aceea eu trebuie să presupun că ea este determinată de masă.

Explicaţia lui Descartes cu privire la relaţia dintre minte şi corp poate fi rezumată pe scurt în tabelul pe care îl prezentăm în continuare. Pe lângă faptul că are o esenţă, fiecare substanţă deţine o serie de modificări sau proprietăţi, iar acestea sunt forme speciale pe care le îmbracă esenţa.



Opiniile lui Descartes au condus la dezbateri nesfârşite şi este corect să spunem că el ne-a lăsat moştenire mai multe probleme decât soluţii. Explicaţia pe care tocmai v-am oferit-o ‒ oricât de succintă a fost ea ‒, despre realitatea care se împarte în mental şi fizic, ne lasă nerezolvate o serie întreagă de probleme. Dintre acestea prezentăm în continuare opt probleme care i-au preocupat cel mai mult chiar pe Descartes însuşi şi pe succesorii lui.

1. Problema minte-corp

Care sunt mai exact relaţiile dintre mental şi fizic şi, în mod special, cum pot exista relaţii cauzale între ele? Pare să fie imposibil faptul că ar putea exista relaţii cauzale între două domenii metafizice complet diferite ‒ domeniul fizic al obiectelor materiale extinse şi domeniul mental sau spiritual al minţii sau sufletului. Cum poate ceva care se găseşte în corpul nostru să cauzeze ceva în mintea noastră? Cum poate ceva care se găseşte în mintea noastră să cauzeze ceva în corpul nostru? Cu toate acestea, se pare că ştim că există relaţii cauzale. Ştim că dacă cineva ne calcă pe degetul de la picior vom simţi o durere, chiar dacă faptul că ne-a călcat pe degetul de la picior este doar un eveniment fizic din lumea fizică, iar sentimentul nostru de durere este un eveniment mental care are loc în propriul suflet. Cum este posibil să se întâmple astfel de lucruri? Întocmai: se pare că există relaţii cauzale care decurg şi în sens invers. Acum iau decizia să ridic braţul, eveniment care are loc în sufletul meu conştient şi, ce să vezi, braţul meu se îndreaptă în sus. Cum am putea să înţelegem că s-ar putea întâmpla vreodată un asemenea lucru? Cum poate o decizie din sufletul meu să cauzeze o mişcare a unui obiect fizic din lumea fizică, aşa cum este corpul meu? Aceasta este cea mai faimoasă problemă pe care ne-a lăsat-o Descartes şi ea este de obicei denumită "problema minte-corp". Cum pot exista relaţii cauzale între cele două? Mare parte din filosofia minţii care a urmat după Descartes este preocupată de această problemă şi continuă să fie, în ciuda progresului pe care omenirea l-a înregistrat de-a lungul secolelor, o problemă fundamentală pentru filosofia contemporană. După opinia mea, ea are o soluţie filosofică generală destul de evidentă, pe care urmează să o explic mai târziu; însă trebuie să vă mărturisesc, în avans, că mulţi - poate cei mai mulţi - dintre colegii mei sunt într-un dezacord profund cu afirmaţia că deţinem o soluţie verificată la problema lui Descartes.

Există într-adevăr două seturi de probleme. Cum poate ceva fizic să producă un efect în sufletul meu, care este nonfizic, şi cum pot evenimentele din sufletul meu să influenţeze lumea fizică. În ultimul secol şi jumătate, prima dintre aceste întrebări a fost transformată într-un mod pe care Descartes nu l-ar fi acceptat. În versiunea ei modernă, întrebarea este: Cum pot să producă procesele cerebrale fenomene mentale? Cum poate creierul să fie cauza care produce mintea? Descartes nu credea că acest lucru era posibil, deoarece, conform explicaţiei lui, mintea are o existenţă complet independentă de creier. Problema pentru Descartes nu era întrebarea generală despre felul în care o substanţă mentală poate apărea din neurobiologie, deoarece, pentru el, ea nu poate apărea. Întrebarea lui era mai degrabă cum pot apărea conţinuturi mentale specifice, cum ar fi senzaţia de durere, în urma impactului unei lovituri suferite de corpul meu. Noi credem că însăşi existenţa minţii este explicată de modurile de operare ale creierului. Descartes nu credea că acest lucru era posibil. Pentru el, întrebarea era doar cum pot fi cauzate unele gânduri şi sentimente specifice, cum ar fi o senzaţie de durere, de evenimente ce au loc în corp.

Este important să punem accentul pe această idee: avem tendinţa să considerăm, chiar şi dualiştii care se găsesc printre noi, că corpul nostru, alături de creierul lui, sunt conştiente. Descartes nu credea acest lucru. El considera că corpul şi creierul nostru nu ar putea fi mai conştiente decât masa, scaunul sau casa sau orice altceva din jurul nostru. Sufletul conştient este separat, deşi cumva ataşat corpului uman. Dar niciun obiect material, fie el viu sau mort, nu este conştient.

2. Problema celorlalte minţi

Am afirmat că, în conformitate cu Descartes, fiecare dintre noi este o minte şi că fiecare dintre noi cunoaşte care este conţinutul minţii lui în mod direct, dar cum ştiu eu că ceilalţi oameni au mintea lor? Ce mă face, de exemplu, să fiu convins când mă întâlnesc cu tine, că ai o minte? La urma urmelor, tot ceea ce pot să observ este corpul tău, inclusiv mişcările lui fizice şi sunetele care sunt rostite de gura lui, pe care eu le interpretez ca fiind cuvinte. Dar cum ştiu eu că există ceva în spatele tuturor acestor fenomene fizice? Cum ştiu eu că tu ai o minte, când singura minte despre care am cunoaştere directă este propria mea minte?

Ne-am putea gândi că eu pot să deduc existenţa unor stări mentale ce există în tine prin analogie cu mine însumi. Exact aşa cum observ în cazul meu o corelaţie între stimulul input, starea mentală interioară şi comportamentul de ieşire, tot astfel, în cazul tău, deoarece eu pot să observ stimulul input şi comportamentul de ieşire, deduc prin analogie că tu trebuie să ai o stare mentală interioară care să corespundă cu a mea. Astfel, dacă mă lovesc la degetul mare de la mână cu un ciocan, stimulul input mă face să simt durerea, care, la rândul ei, mă face să plâng. În cazul tău, urmând acelaşi fir al deducţiei, observ stimulul input şi faptul că plângi de durere şi, pur şi simplu, mă conectez la starea ta făcând analogia dintre tine şi mine.

Acesta este un argument faimos, denumit "argumentul prin analogie". Însă el nu se potriveşte aici. În general, o cerinţă a raţionamentului inferenţial este aceea că validitatea aserţiunii raţionamentului depinde, în principiu, de existenţa unei anumite modalităţi independente sau non-inferenţiale de a verifica inferenţa. În acest fel, dacă eu cred că cineva se află în camera de alături, deducând prezenţa acelei persoane din sunetele pe care le aud, pot să merg oricând în camera de alături şi să verific această inferenţă pentru a vedea dacă într-adevăr există cineva în camera vecină care produce acele sunete. Dar dacă eu fac o inferenţă pe baza stimulului tău şi a comportamentului tău faţă de starea ta mentală, cum pot eu să verific inferenţa? Cum voi putea eu să constat dacă deducţia mea este corectă şi nu e doar o simplă supoziţie? Dacă o asimilez cu un gen de ipoteză ştiinţifică, pe care o putem verifica prin metode ştiinţifice, fie că ai sau nu stări mentale care să corespundă stimulului tău şi tiparelor de răspuns observabile, în acelaşi mod în care eu am stări mentale care să corespundă stimulului meu şi tiparelor de răspuns, atunci se pare că ceea ce demonstrează argumentul este că eu sunt singura persoană din lume care are stări mentale de orice fel. Astfel, de exemplu, dacă eu rog pe oricine din cameră să îşi aşeze degetul mare de la ambele mâini pe pupitru, iar eu mă plimb cu un ciocan în mână cu care lovesc degetele pentru a vedea care dintre ele va produce o senzaţie de durere, în cazul în care o va produce, se dovedeşte, din ceea ce pot să observ, că numai un deget produce durere: acesta, cel pe care îl consider "al meu". Dar când lovesc degetele celorlalţi, eu nu simt nimic.

Opinia că eu sunt singura persoană care are stări mentale este denumită "solipsism". Solipsismul se manifestă cel puţin la trei niveluri diferite. Unul ‒ forma cea mai radicală: eu sunt singura persoană din lume care are stări mentale; şi, într-adevăr, în anumite forme, nimic nu există în lume, cu excepţia stărilor mele mentale. Al doilea ‒ solipsismul epistemic: poate că alte persoane au stări mentale, dar eu nu pot să ştiu niciodată cu siguranţă. Este foarte posibil ca ele să aibă, dar eu nu deţin nicio modalitate de a afla, deoarece tot ceea ce pot să observ este comportamentul lor exterior. Şi cel de-al treilea ‒ alte persoane au stări mentale, dar eu nu pot fi niciodată sigur că ele sunt ca ale mele. Din câte îmi dau seama, ceea ce eu numesc "faptul de a vedea roşu", dacă tu ai putea avea exact aceeaşi experienţă, ai putea să o denumeşti "faptul de a vedea verde" şi dacă eu aş putea avea experienţa ta, pe care tu o denumeşti "faptul de a vedea roşu", eu aş denumi-o "faptul de a vedea verde". Amândoi trecem cu bine acelaşi test de cecitate cromatică, deoarece amândoi facem aceleaşi distincţii prin comportamentul nostru. Dacă ni se cere să alegem creionul verde dintr-o cutie de creioane roşii, amândoi vom alege acelaşi creion. Dar cum pot să ştiu eu că experienţele interioare pe care tu le ai şi care îţi permit ţie să faci distincţii sunt similare cu cele pe care eu le am şi care îmi permit mie să fac distincţii?

Solipsismul este neobişnuit în istoria filosofiei prin aceea că nu există solipsişti celebri. Aproape fiecare poziţie filosofică, oricât de excentrică a fost ea, a fost susţinută de un filosof celebru sau altul, dar, din câte ştiu eu, nici unul dintre filosofii celebri de-a lungul istoriei nu a fost vreodată solipsist. Cu siguranţă, dacă vreunul ar fi fost solipsist, nu ar fi meritat să îşi irosească timpul ca să ne spună nouă că era solipsist, deoarece, conform teoriei acestora, noi nu existăm.

De asemenea, solipsismul implică o anumită asimetrie, în sensul că solipsismul tău nu este o ameninţare pentru mine, iar solipsismul meu, dacă sunt tentat de solipsism, nu poate fi combătut de tine. Astfel, de exemplu, dacă vii la mine şi îmi spui: "Sunt solipsist. Tu nu exişti", eu nu mă simt tentat să mă gândesc: "Dumnezeule, poate că are dreptate, poate că eu nu exist". Dar, în mod corespunzător, dacă sunt tentat de solipsism, nu are niciun sens să mă îndrept spre tine şi să te întreb: "Exişti? Chiar ai stări mentale?", deoarece orice ai spune, cuvintele tale vor fi conforme cu ipoteza solipsismului.

3. Problema scepticismului cu privire la lumea exterioară şi 4. Analiza percepţiei

Scepticismul referitor la celelalte minţi, care se desprinde din dualismul cartezian, este doar un caz aparte al unui tip mai general de scepticism: scepticismul cu privire la existenţa lumii exterioare. Conform concepţiei lui Descartes, lucrurile despre care pot avea o cunoaştere certă sunt conţinuturile cognitive ale propriei mele minţi, gândurile, sentimentele, percepţiile şi aşa mai departe. Dar ce pot să spun despre scaunele şi mesele, munţii şi râurile, pădurile şi copacii pe care le văd în jurul meu? Deţin eu o cunoaştere certă că ele există într-adevăr şi că le percep exact aşa cum sunt ele în realitate? Este important să înţelegem că, potrivit concepţiei lui Descartes, noi nu percepem în mod direct obiectele şi stările de lucruri din această lume. Ceea ce percepem în mod direct ‒ altfel spus, ceea ce percepem fără mijlocirea unor procese inferenţiale ‒ este conţinutul minţii noastre. Astfel, dacă ţin mâna în dreptul feţei, ceea ce percep în mod direct, ceea ce percep strict şi literal, conform lui Descartes, este o anumită experienţă vizuală pe care o am. Descartes denumeşte aceste experienţe "idei". Eu nu percep mâna în sine, ci, mai degrabă, o anumită reprezentare vizuală a mâinii, un fel de imagine mentală a mâinii. Dar atunci se ridică întrebarea: cum ştiu eu că există într-adevăr o mână, care, pe de altă parte, îmi determină această imagine mentală? Deoarece nu percep mâna în sine, ci doar o reprezentare mentală a mâinii, se ridică întrebarea: cum ştiu eu că reprezentarea reprezintă cu adevărat sau reprezintă cu exactitate? Concepţia lui Descartes era comună în secolul XVII. Ea este denumită "teoria reprezentativă a percepţiei" şi urmează să vă spun mai multe despre ea ceva mai târziu, însă aş vrea să subliniez în această etapă că, pentru Descartes, o problemă este: cum putem fi siguri într-adevăr, cum putem avea o cunoaştere certă şi solidă despre faptul că există undeva un obiect care mă determină pe mine să am această experienţă vizuală şi că experienţa vizuală este, în toate privinţele, o reprezentare exactă a trăsăturilor reale ale obiectului?

Descartes oferă puţine argumente care să demonstreze că noi nu putem percepe în mod direct mese, scaune, munţi etc., ci putem percepe doar ideile noastre despre aceste lucruri. El face tranziţia de la percepţia obiectelor reale la percepţia doar a conţinutului propriei noastre minţi într-un mod foarte trecător. Deşi el a fost, fără îndoială, cel dintâi filosof care a avut această concepţie, trecerea de la concepţia că percepem cu adevărat obiecte reale la concepţia că percepem doar ideile noastre despre obiecte este un salt de o importanţă decisivă în istoria filosofiei. Pe bună dreptate, aş putea spune că această perspectivă reprezintă cel mai mare dezastru din istoria filosofiei în ultimii patru sute de ani. În limbajul contemporan, el poate fi formulat prin aserţiunea: noi nu percepem obiecte materiale, noi percepem doar "date furnizate de simţuri". Voi dezvolta acest subiect pe larg în Capitolul X.

Există, de fapt, două probleme strâns legate între ele. Prima: cum generăm o analiză a interacţiunilor noastre perceptive cu lumea? Ce este mai exact relaţia dintre experienţele noastre perceptive interioare, pe de o parte, şi obiectele materiale şi alte caracteristici ale lumii exterioare, de cealaltă parte? A doua problemă: Cum putem fi siguri că deţinem o cunoaştere a lumii exterioare care se află de cealaltă parte a experienţelor noastre perceptive? Cele două sunt strâns înrudite având în vedere că ne-ar plăcea ca analiza noastră despre percepţia lumii exterioare să ne furnizeze instrumentele pentru a răspunde scepticismului privitor la posibilitatea de a avea o cunoaştere a lumii exterioare.

5. Problema liberului arbitru

Eu am experienţa luării unei hotărâri, experienţa deciziei între mai multe alternative pertinente şi experienţa opţiunii de a face un lucru, când aş putea foarte simplu să fac cu totul altceva. Acestea sunt manifestări reprezentând ce eu consider că este propria mea libertate de voinţă. Dar, se ridică în mod firesc întrebarea: dispun eu într-adevăr de liberul arbitru sau este doar o iluzie? Întrebarea este destul de usturătoare pentru Descartes, deoarece, dacă liberul meu arbitru este o trăsătură a minţii mele, cum poate avea acesta vreun efect asupra lumii fizice, dacă lumea fizică este în întregime determinată? Această problemă este o extensie a problemei minte-corp, nefiind identică cu ea. Deoarece, chiar dacă avem o soluţie la problema minte-corp, chiar dacă putem demonstra modul cum propriile gânduri şi sentimente îmi pot pune corpul în mişcare, rămâne totuşi o întrebare: cum poate fi acest lucru în conformitate cu concepţia fizicii din vremea lui Descartes, conform căreia lumea fizică este un sistem determinist şi total închis cauzal? Fiecare eveniment care se petrece în lumea fizică este determinat de evenimente fizice anterioare. În acest fel, chiar dacă am putea să demonstrăm în vreun fel că deţinem o voinţă mentală liberă, nu ar avea nicio relevanţă pentru comportamentul corpului meu, deoarece comportamentul corpului meu este determinat de stări anterioare ale corpului meu şi de restul universului fizic. Problema liberului arbitru pare una dificilă pentru oricine, dar ea ridică probleme excepţionale pentru acela care acceptă dualismul.

Această problemă persistă încă şi astăzi sub o formă la fel de stringentă ca în vremea lui Descartes. În zilele noastre considerăm că fizica cuantică a demonstrat o indeterminare în comportamentul particulelor la nivelul subatomic. Nu absolut orice este determinat în modul în care presupunea fizica clasică. Dar acest aspect pare să nu fie de niciun folos pentru problema liberului arbitru, întrucât forma de indeterminare cuantică este aleatorie, iar caracterul aleatoriu nu este unul şi acelaşi lucru cu libertatea. Faptul că particulele la nivel micro nu sunt complet determinate şi, prin urmare, nu sunt complet predictibile, ci doar în mod statistic predictibile, pare să nu ofere vreun sprijin în favoarea ideii că acţiunile noastre, aparent libere, sunt cu adevărat libere. Chiar dacă modul nostru de a lua decizii a moştenit într-un fel indeterminarea evenimentelor de nivel cuantic în creierul nostru, acest lucru tot nu ne-ar conferi liberul arbitru, ci doar un element aleatoriu impredictibil în deciziile şi comportamentul nostru. Voi dezvolta acest aspect în Capitolul VIII.

6. Sinele şi identitatea personală

Există o altă problemă în faţa căreia discipolii lui Descartes s-au gândit că explicaţia lui furniza un răspuns concludent, chiar dacă Descartes însuşi nu aborda problema în mod direct: problema existenţei sinelui şi a identităţii acestuia sub imperiul timpului şi schimbării. Pentru a înţelege care este problema să ne gândim la exemplul următor: în acest moment eu analizez un set de probleme în timp ce privesc de la fereastră un lac din Suedia; cu o lună în urmă, analizam un set de probleme asemănătoare în timp ce priveam oceanul dincolo de ţărmul Californiei. Experienţele sunt destul de diferite, dar mă gândesc la ele ca fiind ambele experienţe ale mele. De ce? Care este explicaţia? Există, de fapt, un întreg set de întrebări în acest caz, un amalgam filosofic. Care este punctul comun al acestor experienţe care le face să fie experienţe ale aceleiaşi persoane şi ce anume în ceea ce mă priveşte face acum ca eu să fiu aceeaşi persoană cu persoana care era în California? Există tentaţia de a spune că această persoană este una şi aceeaşi cu acea persoană deoarece ambele au acelaşi corp fizic. Dar este oare acest corp cu adevărat esenţial pentru identitatea mea? Este cel puţin posibil să îmi imaginez că aş putea să mă trezesc într-o bună zi, asemeni lui Gregor Samsa din povestea lui Kafka, într-un corp complet diferit. Dar dacă nu acelaşi corp este cel care mă face pe mine să fiu eu, atunci ce mă face pe mine să fiu eu? Care este relaţia dintre identitatea mea personală şi identitatea mea corporală? Pe lângă o experienţă particulară sau alta, mai am şi experienţa propriei mele persoane ca sine?

Răspunsul unui dualist la aceste întrebări este rapid. Corpul meu nu are în niciun fel de-a face cu identitatea mea. Identitatea mea constă, în întregime, în continuitatea aceleiaşi substanţe mentale, aceluiaşi suflet sau res cogitans. Obiectele materiale pot să apară şi să dispară, experienţele pot să apară şi să dispară, dar identitatea mea este garantată de identitatea perfectă a substanţei mele mentale, întrucât eu sunt identic cu această substanţă.

Există, în continuare, alte două probleme pentru Descartes, care se aseamănă mai mult cu nişte puzzle-uri pe care trebuie să le rezolve, dar soluţiile lui sunt destul de interesante. Acestea sunt problema animalelor non-umane şi problema somnului.

7. Au animalele minte?

Dacă fiecare minte este o substanţă spirituală sau mentală şi dacă mintea este indestructibilă, acest lucru înseamnă că ‒ dacă animalele au minte ‒ fiecare animal are un suflet nemuritor. Dar dacă se dovedeşte că fiecare câine, pisică, şoarece, muscă şi lăcustă are un suflet nemuritor, atunci, ca s-o spunem într-un mod delicat, raiul urmează să fie suprapopulat. Soluţia lui Descartes la problema minţii unui animal era rapidă şi brutală. El susţinea că animalele nu au minte. Nu era deloc dogmatic în această privinţă: el credea că, probabil, ele au minte, dar i se părea puţin probabil din perspectiva ştiinţifică ca ele să aibă minte. După opinia lui, distincţia crucială dintre noi şi animale, cea care ne permite să afirmăm cu certitudine că fiinţele umane sunt înzestrate cu minte, iar animalele nu, este aceea că fiinţele umane au un limbaj prin care îşi exprimă gândurile şi sentimentele, în timp ce animalele nu au niciun limbaj. Această lipsă a limbajului animalelor era considerată de el o dovadă copleşitoare a faptului că ele nu au gânduri sau sentimente.

Descartes era de părere că acesta este un rezultat oarecum contraintuitiv. Dacă vedem un câine lovit de o trăsură şi auzim cum urlă din pricina durerii, evident că suntem nevoiţi să presupunem că acel câine are sentimente exact cum avem şi noi. Însă Descartes susţine că toate acestea sunt doar o iluzie. Ar trebui să nu manifestăm mai multă compasiune pentru câine decât avem pentru trăsura care este implicată în accident. Zgomotul ar putea să facă lucrurile să pară ca şi cum trăsura ar suferi de durere, dar nu este aşa; şi acelaşi lucru se întâmplă în cazul câinilor şi al tuturor celorlalte animale. Pare o nebunie să negăm că animalele sunt conştiente, dar iată care este, după părerea mea, perspectiva lui Descartes asupra acestei chestiuni. În cazul fiinţei umane, corpul nu este conştient. Numai sufletul nemuritor, care este ataşat corpului nostru, este cel conştient. Dar, în cazul câinelui, pare foarte puţin probabil să existe un suflet nemuritor; există doar un corp fizic, iar corpurile nu pot fi conştiente. Prin urmare, câinele nu este conştient. La fel este şi în cazul tuturor celorlalte animale.

8. Problema somnului

Cea de-a opta problemă pentru Descartes este problema somnului. Dacă fiecare minte este în mod esenţial conştientă, dacă conştiinţa este esenţa minţii, astfel încât nu ai putea avea minte fără să fii conştient, atunci se pare că inconştienţa ar presupune nonexistenţă. Şi, într-adevăr, teoria lui Descartes sugerează următoarele: dacă încetez să fiu conştient, atunci încetez să exist. Dar atunci cum putem explica faptul că oamenii, cât sunt încă în viaţă, sunt cu toate acestea deseori inconştienţi? De exemplu, când se culcă. Răspunsul lui Descartes la această întrebare ar fi că noi nu suntem niciodată 100% inconştienţi. Există întotdeauna un anumit nivel minim de visare care continuă chiar şi în timpul celui mai profund somn. Atât timp cât continuăm să existăm, continuăm în mod inevitabil să fim conştienţi.

II. ALTE PATRU PROBLEME

Există alte patru probleme care se nasc din dificultăţile privitoare la integrarea minţii în restul universului, probleme care totuşi fie nu au fost tratate de Descartes însuşi, fie au fost transformate în epoca contemporană atât de mult, încât au ajuns să fie destul de diferite faţă de formele în care Descartes şi discipolii lui le-au abordat.

9. Problema intenţionalităţii

Intenţionalitatea este o problemă cu care se confruntă nu doar dualismul, dar şi filosofia minţii, în general. Descartes nu a abordat-o niciodată în mod explicit, dar filosofii care i-au urmat au adus-o în prim-plan şi, într-adevăr, în ultimii o sută de ani, a devenit una dintre problemele centrale ale filosofiei minţii.

"Intenţionalitatea" este un termen tehnic folosit de filosofi pentru a se referi la acea capacitate a minţii prin care stările mentale se referă la, sunt despre sau corespund obiectelor şi stărilor de lucruri din lume, altele decât ele însele. Astfel, de exemplu, dacă am o credinţă, aceasta trebuie să fie o credinţă despre ceva anume. Dacă am o dorinţă, aceasta trebuie să fie dorinţa de a face ceva anume sau ca ceva anume să se întâmple. Dacă am o percepţie, trebuie să admit, cel puţin, că percep un anumit obiect sau stare de lucruri din această lume. Toate acestea se spune că sunt intenţionale, în sensul că, în fiecare caz, starea se referă la ceva dincolo de ea însăşi. Intenţia [intending], în sensul comun în care eu intenţionez să merg la film diseară, este doar un gen de intenţionalitate între altele, alături de convingere, speranţă, teamă, dorinţă şi percepţie. (Termenul tehnic englezesc nu provine din cuvântul "intention" al aceleiaşi limbi, ci germanul Intentionalität, iar acesta, la rândul lui, din latină.) Este vorba despre un termen tehnic special, care nu trebuie confundat cu intenţia în sensul obişnuit.

Problema filosofică specială a intenţionalităţii este următoarea: să presupunem că acum eu cred că George W. Bush este la Washington. Se pune întrebarea: cum pot gândurile mele, care sunt complet în interiorul minţii mele, să parcurgă întreaga distanţă până la Washington, D.C.? Dacă iau în considerare faptul că Soarele se află la o distanţă de 148 800 000 de kilometri faţă de Pământ, cum este posibil, din nou, ca gândurile mele să se poată extinde şi să se refere la ceva dincolo de ele însele? Întrebarea cum poate o stare mentală să se refere la ceva sau să fie despre ceva care se află dincolo de ea însăşi reprezintă astfel problema intenţionalităţii.

Este absolut esenţial să clarificăm distincţia dintre intenţionalitatea intrinsecă sau originară, pe care o am în minte când mă gândesc la ceva anume, şi intenţionalitatea derivată pe care o au semnele de pe hârtie când îmi aştern în scris gândurile. Cuvintele de pe hârtie semnifică, în realitate, ceva şi se referă la ceva şi de aceea ele au intenţionalitate, dar intenţionalitatea lor este derivată din a mea, atunci când am scris în mod intenţional sau deliberat acele cuvinte pe hârtie. De asemenea, trebuie să facem distincţia între cele două ‒ intenţionalitatea originară şi cea derivată, faţă de atribuirile metaforice sau cazurile de intenţionalitate "ca şi cum". Dacă îmi este sete în acest moment, acesta este un caz de intenţionalitate intrinsecă sau originară. Dacă scriu propoziţia "Îmi este sete", această propoziţie a derivat în mod intenţional. Dacă spun: "Maşina mea este însetată de benzină", această propoziţie exprimă o atribuire metaforică sau o atribuire "ca şi cum" pentru setea automobilului. Dar maşina nu are ad litteram nicio intenţionalitate, fie ea originară, ori derivată. Ar fi inutil să vă spun cât de multă confuzie a fost generată de eşecul de a înţelege aceste deosebiri elementare.

În forma sa modernă, intenţionalitatea pune de fapt două probleme. În primul rând: cum se face că evenimentele care au loc în creierul nostru se referă la ceva aflat dincolo de ele însele. Cum este posibilă referenţialitatea sau direcţionalitatea? O a doua problemă, legată de prima, este: cum se face că mintea sau creierul nostru au conţinuturile intenţionale specifice pe care le au? Astfel, de exemplu, dacă mă gândesc acum la George W. Bush, ce fapt referitor la persoana mea face în aşa fel încât conţinutul credinţei mele să se refere la George W. Bush şi nu, de exemplu, la fratele acestuia, Jeb, sau la tatăl lui, George Bush, sau la oricine altcineva care se numeşte George W. Bush sau la câinele meu Gilbert? Cele două probleme sunt: cum este posibilă intenţionalitatea? Şi, având în vedere că ea este posibilă: cum se poate ca stările intenţionale să aibă conţinuturile specifice pe care le au? Voi dedica întregul Capitol VI problemelor intenţionalităţii.

10. Cauzare mentală şi epifenomenalism

Am afirmat că problema minte-corp are două părţi, una de intrare şi una de ieşire. Cum determină stimulii de intrare fenomenele mentale şi cum determină fenomenele mentale comportamentul de ieşire? Fiecare dintre cele două aspecte merită o analiză separată, astfel încât voi transforma problema funcţionării cauzale a stărilor mentale într-un subiect separat.

Unii filosofi care consideră că am putea explica modul în care este determinată conştiinţa de procesele cerebrale nu pot să înţeleagă cum ar putea conştiinţa să aibă propriile ei forţe cauzale. Admiţând că, într-un fel sau altul, conştiinţa şi fenomenele mentale, în general, sunt dependente de procesele cerebrale, este dificil să înţelegi cum ar putea ele să determine mişcările corpului sau să determine orice altceva în lumea fizică. Concepţia potrivit căreia stările mentale există, dar sunt inerte din punct de vedere cauzal, este numită "epifenomenalism". Conform acestei concepţii conştiinţa există a priori, dar ea este la fel ca spuma de pe creasta valului sau scânteierea razei de soare reflectată de luciul de la suprafaţa apei. Ea este prezentă acolo, dar nu are de fapt nicio importanţă. Ea este un epifenomen. Dar acest lucru pare să fie prea contraintuitiv. De fiecare dată când decid să ridic braţul, acesta se mişcă în sus. Iar acest lucru nu este un fenomen aleatoriu sau statistic. Eu nu spun: "Ei bine, uite care este treaba cu braţul ăsta al meu. Sunt zile când se ridică şi sunt zile când nu face acest lucru". Problema este să demonstrăm cum ceva care nu face parte din lumea fizică ar putea avea asemenea efecte asupra lumii fizice. În vocabularul contemporan această problemă se pune în felul următor. Se spune deseori: "Lumea fizică este închisă din punct de vedere cauzal". Aceasta înseamnă că nimic din afara lumii fizice nu poate intra în lumea fizică şi nici nu poate acţiona din punct de vedere cauzal. Atunci, cum ar putea stările mentale, care nu sunt fizice şi astfel nu fac parte din lumea fizică, să acţioneze în mod cauzal asupra lumii fizice?

11. Inconştientul

Pentru Descartes orice activitate mentală este, prin definiţie, una conştientă. Ideea unei stări mentale inconştiente este pentru el o contradicţie în termeni, o conştiinţă inconştientă. Dar, în ultimul secol şi ceva, am ajuns să ne împăcăm cu ideea că multe dintre stările noastre mentale sunt inconştiente. Ce poate însemna acest lucru? Ce este o stare mentală inconştientă şi cum se potriveşte ea cu restul existenţei noastre mentale şi cu lumea în general?

Problema inconştientului nu este specifică doar psihopatologiei. Într-adevăr, spunem că oamenii acţionează din anumite motive de care ei sunt inconştienţi şi a căror prezenţă ar nega-o cu sinceritate. Spunem că Sam îl insultă pe fratele lui, Bob, deoarece acesta are o ostilitate inconştientă faţă de fratele lui. Acesta este genul de problemă pe care psihologia de tip freudian încearcă să o abordeze. Dar mai există o altă accepţiune, mai larg răspândită, a noţiunii de inconştient, conform căreia există numeroase procese mentale care s-ar desfăşura în creierul nostru, dar care sunt lipsite de manifestări conştiente. Conform teoriilor standard ale percepţiei presupunem că oamenii percep formele obiectelor deducând în mod inconştient caracteristicile reale ale obiectului pornind de la trăsăturile limitate ale stimulului fizic prin care ele sunt înfăţişate. Problema pentru aceste două concepţii ale inconştientului este: ce semnifică, mai exact, acestea în termeni reali? În ce mod ar putea evenimentele cerebrale să le facă pe amândouă mentale şi în acelaşi timp inconştiente?

12. Explicaţia psihologică şi cea socială

Explicaţiile fenomenelor umane psihologice şi sociale par să aibă o structură logică diferită faţă de explicaţiile din fizică şi chimie. Când explicăm de ce am votat în felul în care am votat la ultimele alegeri sau de ce a izbucnit Primul Război Mondial se pare că facem apel la un gen diferit de explicaţie faţă de cazul în care explicăm de ce cresc plantele. Care sunt formele adecvate de explicaţie pentru fenomenele umane psihologice şi sociale şi ce implicaţii are acest lucru pentru perspectivele ştiinţelor sociale?

Una dintre caracteristicile cele mai dezamăgitoare ale istoriei intelectuale a ultimilor o sută de ani a fost eşecul ştiinţelor sociale de a ajunge la nivelul bogatei forţe explicative specifice ştiinţelor fizice şi biologice. În sociologie sau chiar în economie nu deţinem acel tip de structuri întemeiate de cunoaştere de care dispunem în fizică şi chimie. De ce? De ce metodele ştiinţelor naturale nu au avut parte de aceeaşi reuşită în studiul comportamentului uman şi al relaţiilor sociale, aşa cum au avut în ştiinţele fizice?

III. SOLUŢIILE LUI DESCARTES PENTRU ACESTE PROBLEME

O mare parte din această carte se va ocupa de cele 12 probleme pe care le-am amintit deja. Dacă probleme expuse vi se par interesante, aveţi toate şansele să descoperiţi că această carte este într-adevăr interesantă. Dacă nu reuşiţi să vă imaginaţi de ce ar putea fi cineva interesat de aceste probleme, atunci cartea de faţă probabil nu vi se potriveşte. Această carte nu este una istorică şi nu îmi propun să spun prea multe lucruri despre evoluţia acestor probleme din perspectivă istorică. Totuşi, deoarece am prezentat opt dintre ele aşezându-l pe Descartes la originea lor, aş dori să vă prezint pe scurt care sunt răspunsurile lui Descartes la aceste opt întrebări. Cred, fără excepţie, că răspunsurile lui erau inadecvate şi, spre cinstea lui, aş spune că era de multe ori pe deplin conştient de acest fapt. Am convingerea că veţi înţelege filosofia contemporană mai bine dacă veţi urmări, cel puţin pe scurt, cum a tratat el aceste probleme.

***

Această carte face parte din Campania Naţională Te aşteptăm în librărie!, 2019.

Bohemian Rhapsody, Adevărata biografie a lui Freddie Mercury

 

Lesley-Ann Jones
Bohemian Rhapsody, Adevărata biografie a lui Freddie Mercury
Editura Nemira, 2019
traducere din limba engleză de Alexandru Macovescu

 Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Intro

Lesley-Ann Jones scrie biografii, găzduieşte emisiuni radio şi ţine discursuri. Şi-a ascuţit peniţa în presa scrisă din Marea Britanie, unde a fost gazetar şi scriitor invitat mai bine de douăzeci de ani. A lucrat mult în radio şi televiziune şi este invitată cu regularitate la emisiuni documentare despre muzică în Marea Britanie, SUA şi Australia. Este coproducător al filmului Ultimul interviu al lui John Lennon - despre ultima întâlnire dintre fostul membru Beatles şi prezentatorul BBC Andy Peebles.

Printre cărţile ei se numără: Trumbling Dice, Hero: David Bowie, Imagine, Ride a White Swan: The Lives and Death of Marc Bolan.

*

Aceasta este biografia uneia dintre cele mai faimoase şi iubite stele din istoria muzicii moderne: Freddie Mercury, scrisă de o jurnalistă de muzică rock premiată şi apropiată de formaţia Queen.

Cu o cercetare meticuloasă, empatică şi fără alunecări spre senzaţional, cartea se bazează pe mărturiile celor mai apropiaţi oameni din viaţa starului rock, din copilărie şi până la moarte, cu accent pe perioada anilor 1980, când formaţia începuse să se destrame, înainte de spectacolul de la Live Aid care i-a repus pe picioare.

Pentru a înţelege omul din spatele legendei, Lesley-Ann Jones a călătorit de la Londra în Zanzibar şi India. Plină de interviuri exclusive, Bohemian Rhapsody este un portret adus la zi al unui om legendar, la aproape treizeci de ani de la moartea lui Freddie.

"Nimeni nu a surprins mai bine decât Lesley-Ann Jones dualitatea magică şi fermecătoare a lui Freddie Mercury." (The Times)

Fragment

Poate că Freddie credea că fanii muzicii anilor '70 nu erau pregătiţi pentru un star rock cu rădăcini africane şi indiene. Acum nu ar conta. Dimpotrivă, mulţi le-ar considera un avantaj. Cu cât mai amestecată şi mai obscură este astăzi moştenirea culturală şi muzicală a unui artist, cu atât e mai atrăgătoare. Atunci, lucrurile stăteau diferite. Nu este greu de imaginat că şi-a considerat existenţa de până atunci în deplină neconcordanţă cu imaginea pe care a tânjit să şi-o creeze. Prin definiţie, un star rock era american şi se trăgea din California (The Beach Boys), New York (Lou Reed), Florida (Jim Morrison), Mississippi (Elvis Presley) sau din Washington (Jimi Hendrix). Liverpool era de asemenea la modă datorită formaţiei The Beatles, la fel şi Londra mulţumită lui Mick Jagger şi Keith Richards de la The Rolling Stones. Albii anglo-saxoni erau preferaţi, iar americanii de culoare, aproape la fel de buni. Se întâmpla frecvent ca muzicienii de atunci să nu spună pe şleau unde se născuseră, pentru că astfel le sporeau farmecul şi aura de mister, genul de lucruri pentru care cei de la PR erau plătiţi regeşte ca să le inventeze. Existau atât de multe informaţii care se băteau cap în cap în ceea ce priveşte locul naşterii şi copilăria lui Freddie, încât mi-am dat seama că trebuie să aflu totul singură.

Am zburat spre Dar es Salaam via Nairobi şi am închiriat o barcă către oraşul Zanzibar dintr-un port plin cu ambarcaţiuni indiene şi bărci de pescuit care se legănau, ancorate la ţărm. Totul avea un aer exotic. Pentru una ca mine, născută într-un cătun uitat de lume, faptul că Freddie dăduse uitării Zanzibarul începea să devină greu de înţeles. Când mă gândesc că ar fi putut să se dea în spectacol cu poveşti despre Ali Baba şi Sindbad, prinţi arabi şi farmec oriental, mi se pare irezistibil. De ce nu a făcut-o? Trebuie să existe un motiv. Un "trecut fermecat" ţinea de esenţa lui Freddie.

Zanzibar, doar un punctuleţ pe hartă, se află la sud de ecuator pe coasta de est a Africii. Dacă te uiţi mai atent, sunt de fapt două punctuleţe: insula principală, Unguja, şi Pemba, cea mai îndepărtată, astăzi o destinaţie căutată de europenii proaspăt căsătoriţi aflaţi în luna de miere. Împreună cu Tanganika, fosta colonie germană şi apoi englezească, formează acum Republica Tanzania. Deşi are o suprafaţă foarte mică, Zanzibar a fost devastată de corupţie, nesiguranţă şi masacre mai mult decât orice alt stat. Succesiv invadată de-a lungul secolelor de către asirieni, sumerieni, egipteni, fenicieni, indieni, persani şi arabi, precum şi de malaysieni, chinezi, portughezi, olandezi şi britanici, istoria ei parcă e desprinsă din O mie şi una de nopţi. Unii dintre ei, în speciali persanii din Shiraz, din sudul Iranului de azi, arabii din Oman şi mai târziu britanicii, s-au stabilit şi au domnit aici. Civilizaţia swahili de aici datează de la începutul islamului. Când cuişoarele au intrat pe piaţă în 1818, a luat naştere industria condimentelor din Zanzibar. Ghimbirul, nucşoara, vanilia, cuişoarele şi cardamomul au început să fie exportate în toată lumea. Datorită misionarilor şi exploratorilor aflaţi în trecere în drum spre Continentul Negru, poveştile cu haremuri, intrigi de palat şi iubiri i-au conferit Zanzibarului un plus de savoare. Însă a dobândit şi o faimă îngrozitoare din cauza comerţului cu fildeş şi a traficului de fiinţe umane. Până la abolirea sclaviei în 1897, 50.000 de africani erau aduşi anual de lângă lacurile centrale de pe continent în piaţa unde erau biciuiţi cu sălbăticie şi apoi vânduţi.

Pe malul insulei Unjuga se află palatele maiestuoase ale sultanilor, un fort antic arăbesc cu tunuri ruginite, clădiri coloniale şi case ale negustorilor, unele într-o perpetuă renovare, altele complet distruse. În spatele lor se află un labirint de bazaruri şi străduţe înguste unde se înghesuie cocioabele oamenilor simpli. Freddie a locuit în primii optsprezece ani de viaţă într-un apartament din Stone Town cu vedere la mare.

Jer, mama lui, era şi ea aproape un copil când l-a născut la Spitalul Guvernului din Zanzibar într-o zi de joi, pe 5 septembrie 1946, care s-a nimerit a fi Anul Nou parsi. A fost o binecuvântare că primul născut al tinerei de 18 ani era băiat. Când Bomi, soţul ei, aflat la muncă, a primit vestea, s-a bucurat nespus. Numele familiei avea să dăinuie. Cel puţin aşa au presupus, neputând să-şi imagineze ce alegeri va face fiul lor mai târziu în viaţă. Cuplul s-a gândit ce nume să-i pună bebeluşului. Fiind parsi - adepţi ai religiei zoroastriene din Persia secolului al VI-lea î. Hr. -, alegerile erau limitate. Au căzut de acord asupra numelui Farrokh pe care Bomi l-a înregistrat potrivit actelor din arhivele guvernului.
"Îmi amintesc foarte clar când s-a născut Freddie", mi-a zis Perviz Darunkhanawala, născută Bulsara, când am vizitat-o acasă în districtul Shangani. Perviz este nepoata lui Bomi Bulsara. Sorabji, tatăl ei, şi Bomi, tatăl lui Freddie, erau doi dintre cei opt fraţi.
"Tatăl lui Freddie şi al meu s-au născut şi au crescut în Bulsar, un orăşel la nord de Bombay, [azi Mumbai], în statul indian Gujarat", mi-a explicat. "Aşa au căpătat numele de Bulsara. Toţi fraţii au venit în Zanzibar ca să-şi caute de muncă. Tata s-a angajat la compania Cable and Wireless, Bomi s-a angajat casier la Înalta Curte, lucrând pentru guvernul britanic. Când Bomi a venit în Zanzibar, nu era însurat. Abia mai târziu s-a întors în India şi s-a însurat cu Jer, mama lui Freddie, în Bombay. Apoi a adus-o aici şi s-a născut Freddie.
Era aşa de mic, parcă era un animăluţ de companie. Când era bebeluş, părinţii îl aduceau la noi acasă, îl lăsau cu mama şi ieşeau. Când a mai crescut, se juca prin casă. Era tare neastâmpărat. Eram mult mai mare şi îmi plăcea să am grijă de el. Era aşa mic şi de drăguţ. Tare mult l-am iubit! De câte ori venea, voiam să rămână. Dar, după ce petreceau o seară în oraş, părinţii îl luau acasă."

Perviz mi-a povestit că soţii Bulsara aveau o viaţă socială destul de bogată în ciuda religiei şi a culturii rigide. Cu un salariu cam cât al unui funcţionar modest în Anglia, Bomi a putut să-şi permită o casă confortabilă şi servitori, printre aceştia fiind şi Sabine, doica (ayah) lui Freddie. Familia avea tot ce îi trebuie şi clima era prielnică. În 1952, când Freddie avea şase ani, s-a născut sora lui, Kashmira.

Bomi Bulsara lucra la birourile din zona nerezidenţială Beitel-Ajaibi, Casa Minunilor, construită pentru ceremonii de către sultanul Said Barghash la sfârşitul secolului al XIX-lea. Fusese cea mai înaltă clădire din Africa de Est şi avea o grădină botanică plină de vegetaţie luxuriantă. A supravieţuit bombardamentelor flotei britanice din timpul unei scurte răscoale şi apoi a trecut printr-un proces îndelungat de reconstrucţie ca să ajungă în cele din urmă muzeul principal din Zanzibar. Slujba lui Bomi presupunea călătorii prin colonie şi în India, ceea ce probabil l-a influenţat când a decis să-şi trimită singurul fiu la o şcoală îndepărtată. Însă existau întrebări cu privire la cât de bun era sistemul de învăţământ pe plan local. Deşi părinţii lui erau zoroastrieni, Farrokh s-a dus de la vârsta de cinci ani la Şcoala Misionară din Zanzibar unde profesoarele erau călugăriţe anglicane. Era considerat mai deştept decât ceilalţi, demonstrând că are talent pentru pictură, desen şi modă.
"Devenea pe zi ce trece un băieţel politicos, serios şi corect", îşi aminteşte Perviz.
"Avea o sclipire în ochi şi era poznaş, ceea ce îl mai băga în belele din când în când. Însă mi-l amintesc cel mai bine ca fiind secretos şi timid. Extrem de timid. Nu vorbea mult nici chiar atunci când venea cu părinţii în vizită la noi. Aşa era el. Când a mai crescut, nu ne-am mai văzut prea des, se juca pe stradă sau pe plajă cu ceilalţi băieţi."
"În copilărie a fost fericit şi i-a plăcut muzica", îşi aminteşte Jer, mama lui. "Folk, operă, muzică clasică, toate îi plăceau. Cred că a vrut să fie interpret dintotdeauna."

Perviz a fost mirată să afle că nu reuşisem să obţin din surse oficiale o copie după certificatul de naştere al verişorului ei. Nu am primit veşti bune nici după ce am fost în audienţă la directorul arhivelor.
"Aşadar, aţi venit aici pentru certificatul de naştere al lui Freddie Mercury?" m-a întrebat el zâmbind. "Nu e aici. A fost aici. O argentiniană a venit acum mult timp să-l caute. I s-a făcut o copie şi de atunci ia originalul de unde nu-i, deşi a fost cerut de multe ori - cred că de fani. Problema e că în 1946-1947 încă nu se ţineau evidenţele cum trebuie. Doar bucăţele de hârtie care acum sunt împrăştiate peste tot. Haideţi să vedeţi!"

În spatele tejghelei din biroul principal, directorul a scotocit prin fişete şi s-a întors cu mai multe certificate de naştere. Vreo zece s-au împrăştiat pe jos şi au rămas acolo.
"Există o persoană, doctorul Mehta, care e momentan în Oman, dar se întoarce săptămâna viitoare. Ştiu că are o copie a certificatului de naştere al lui Freddie."
Însă, în ciuda eforturilor mele, nu am dat de doctorul Mehta niciodată.

Cercetările mele cu privire la familia lui Freddie nu au fost văzute cu ochi buni de toţi cei implicaţi. Diana, fiica superbă a lui Perviz, nu a fost impresionată, tot insista că nu era deloc interesată de Freddie Mercouri. De ce?
"A plecat din Zanzibar când eram bebeluş", a răspuns dând din umeri, roşie în obraji. "A renunţat la numele de familie. Nu a trăit ca noi. Nu a vrut să aibă de-a face cu noi. Nu s-a întors niciodată. Nu era mândru de Zanzibar. Era un străin. Era din altă viaţă."
Nu a vrut să spună mai multe. Deci era ceva la mijloc.

Atitudinea Dianei semăna cu a celor pe care i-am întâlnit mai târziu. Deşi câţiva locuitori din Zanzibar susţin că locuiesc în case deţinute odată de familia Bulsara, niciunul nu a putut să-mi arate probe concrete şi nimănui nu îi prea păsa. Cum mi-a explicat un vânzător indian: "Nu ştiu nimic şi nimeni altcineva nu ştie. Toţi cei care spun că da merg pe presupuneri. Mai ales ghizii care îţi arată obiectivele de pe insulă. Vor doar bani. Nu mai e nimeni aici care să ştie ceva. Foarte mulţi oameni au plecat, cu multă vreme în urmă. Dar, dacă afli vreodată, te întorci să-mi spui şi mie, te rog? M-am săturat până peste cap să mă tot întrebe lumea: americani, sud-americani, englezi, nemţi, japonezi. Localnicii nu înţeleg. Cine a fost el, la urma urmei?"

Cine a fost fiul cel mai cunoscut al Zanzibarului? Pentru pelerinii Queen, insula este destinaţia supremă. Operatorii turistici specializaţi au vacanţe scumpe pentru fani în locul de naştere al cântăreţului, lucru de care profită câteva restaurante cu panorame superbe şi câteva magazine cu suvenire. Însă Freddie nu a avut niciodată statut de vedetă aici. Nu a fost făcut cetăţean de onoare. Nu e consemnat în arhivele oficiale. Nu exista nicio menţiune la muzeul local când am fost eu; nicio fostă locuinţă transformată în altar personal; nicio statuie din bronz sau ceară, vreo efigie, vreo scrumieră produsă în serie, vreun magnet de frigider, nici măcar o ilustrată cu chipul lui - deşi poţi cumpăra ilustrate cu aproape orice altceva. Dacă ar căuta cineva un loc total opus Graceland-ului lui Elvis Presley din Memphis, atunci aici l-ar găsi.

Misterul certificatului de naştere a apărut din nou când am ajuns acasă. Din senin, Marcela Delorenzi, o argentiniană - acea argentiniană - m-a contactat. Era în drum spre Londra cu un cadou pentru mine. Jurnalista şi crainica stabilită în Buenos Aires mi-a adus o copie a certificatului de naştere al lui Freddie. Nu i-l cerusem; nu vorbiserăm niciodată. Nu încercasem să dau de ea, nu mi-a cerut nimic în schimb. Dacă se simţea vinovată, nu mi-a mărturisit. Când l-a obţinut, documentul original scris de mână era încă în sediul arhivelor, a insistat să-mi menţioneze. Îl văzuse. Poate că în cele din urmă a fost dat cuiva în schimbul unei sume colosale şi e pe undeva printr-o colecţie privată.

În 2006, Asociaţia pentru Mobilizarea şi Propagarea Islamică (UAMSHO), un grup musulman din Zanzibar, a protestat vehement împotriva aniversării pe insulă a 60 de ani de la naşterea lui Freddie. Sub pretextul că a încălcat legile islamului prin stilul de viaţă gay şi exagerat, murind în 1991 de SIDA, grupul furios a cerut să se renunţe la planurile pentru o petrecere pe plajă cu turişti gay, iar miile de fani care se duceau să sărbătorească să fie trimişi înapoi de unde au venit.

Nu mă surprindea. Când Zanzibar a scos în afara legii relaţiile homosexuale în 2004, comunităţile gay din toată lumea au protestat. Dar Abdallah Said Ali, preşedintele UAMSHO, a insistat că evenimentul "ar trimite un semnal greşit".
"Nu vrem ca generaţia tânără să înţeleagă că homosexualii sunt acceptaţi în Zanzibar", a declarat el. "Avem obligaţia religioasă de a apăra moralitatea în societate şi trebuie oprit oricine încalcă morala islamului."

Lăsând la o parte morala islamului, trebuia luată în considerare şi credinţa familiei lui Freddie. El şi-a iubit şi şi-a respectat din toată inima părinţii şi sora. Ştia prea bine că zoroastrienii sunt pentru suprimarea homosexualităţii - poate că acesta este motivul principal pentru care Freddie a încercat atât de multă vreme să-şi reprime înclinaţia. În Vendidad, textul sacru zoroastrian este clar consemnat: "Bărbatul ce se culcă cu bărbat cum o face bărbatul cu femeia sau femeia cu bărbatul este un Daeva (demon): este un adept al lui Daeva, un iubit al lui Daeva."
Pentru parsi, homosexualitatea nu e doar un păcat, ci şi o formă inimaginabilă de proslăvire a diavolului.

Să vedem imaginea de ansamblu. Relaţiile homosexuale consensuale între adulţi sunt ilegale în 70 din 195 de ţări din lume. În 40 de ţări doar relaţiile între bărbaţi sunt în afara legii. Sexul între doi bărbaţi adulţi a devenit legal în Anglia şi Ţara Galilor în 1967, dar abia în 1980 în Scoţia şi în 1982 în Irlanda de Nord. În anii '80 şi '90, organizaţiile care militau pentru drepturile persoanelor homosexuale au vrut ca vârsta consimţământului să fie aceeaşi atât pentru homosexuali, cât şi pentru heterosexuali. Astăzi vârsta consimţământului în Anglia, Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord este de 16 ani.
"Freddie nu a trăit ca noi", a zis Diana, verişoara lui. "Era din altă viaţă."

Adevărul gol-goluţ e mai bun decât cel mai bine îmbrăcată minciună. Se pare că Freddie renunţase complet la patria africană pentru un motiv crucial.

Poate că simţea hiraeth în adâncul sufletului. Niciun cuvânt nu poate exprima sensul din galeza veche. Evocă melancolie, o tristeţe adânc îngropată pentru ce s-a pierdut. Oare Freddie, ca mulţi din noi, s-a gândit cu tristeţe la inocenţa lui, tânjind după momente din trecut pe care nu le mai putea retrăi?

Uneori ne întoarcem. Facem din nou o călătorie. Ne consolăm ca adulţi aducându-ne aminte în tăcere. Freddie nu a putut s-o facă niciodată. Mereu a trebuit să umple golul în altă parte. Unii cred că s-a împăcat cu trecutul în Seven Seas of Rhye, primul hit al trupei din 1974. Un imn hard-rock pe un album destul de progresiv, cu versuri ce descriu un tărâm fantastic creat de micul Freddie împreună cu Kashmira, sora lui. Oare misterul rădăcinilor persane şi călătoria epică a profetului Zarathustra le-au stimulat imaginaţia şi le-au inspirat basmele ce au stat la baza piesei? Se pare că da, potrivit lui Phil Swern, producător la Radio 2, arhivist muzical şi colecţionar renumit de discuri.
"Am avut mereu impresia că piesa Seven Seas of Rhye este despre viaţa în Zanzibar, dacă luăm în considerare interviurile pe care le-a acordat de-a lungul anilor", spune Phil. "Acolo evada - cel puţin în mintea lui. Mereu se putea refugia acolo când realitatea era copleşitoare."

Într-un interviu la radio, Freddie a descris cântecul ca pe "un produs al imaginaţiei mele". "Versurile şi piesele sunt în mare parte fantezii. Le inventez. Nu aparţin realităţii, ci mai degrabă au un aer visător. Nu sunt genul de compozitor care se plimbă pe stradă şi e inspirat de o viziune şi nu sunt genul care vrea să se ducă într-un safari ca să vadă animale sălbatice şi să se simtă inspirat, să urce pe munţi sau chestii de genul ăsta. Nu, inspiraţia mă poate lovi doar dacă stau în cadă", mărturisea el.

Inima fetelor arde mai intens

 

Shobha Rao
Inima fetelor arde mai intens
Editura Storia Books, 2019
traducere din limba engleză de Ruxandra Tudor şi Alina Marc-Ciulacu

 Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Intro

Shobha Rao s-a mutat din India în Statele Unite când avea 7 ani. A primit Premiul Katherine Anne Porter pentru ficţiune, iar povestirea sa, Kavitha and Mustafa, a fost inclusă în 2015 de romancierul şi scriitorul american T.C. Boyle pe lista Best American Short Stories. Este autoarea unei colecţii de nuvele, An Unrestored Woman, şi a romanului Inima fetelor arde mai intens. Locuieşte în San Francisco.
*
Un roman de debut electrizant, despre legătura extraordinară dintre două fete pe care împrejurările le-au despărţit, dar care se caută cu stăruinţă una pe cealaltă.

Poornima şi Savitha se lovesc de trei obstacole: sunt sărace, sunt ambiţioase şi sunt fete. După moartea mamei ei, Poornima întâlneşte foarte puţină bunătate în viaţă. Ei îi revine sarcina de a avea grijă de fraţi până când tatăl ei îi găseşte soţ potrivit. Aşa că, atunci când Savitha intră în gospodăria lor, Poornima e intrigată de fata aceasta veselă, care gândeşte pe cont propriu. Dintr-odată, satul lor din India nu mai pare chiar atât de sufocant de mic, iar Poornima începe să-şi imagineze o viaţă dincolo de căsătoria aranjată. Dar în momentul în care un act de cruzime îngrozitor o forţează pe Savitha să plece, Poornima lasă în urmă tot ce îi era cunoscut pentru a-şi găsi prietena.

Călătoria o poartă prin cele mai întunecate unghere ale lumii interlope din India, de pe un continent pe altul şi, în cele din urmă, într-un complex de apartamente din Seattle. Alternând perspectivele fetelor pe măsură ce se confruntă cu obstacole extrem de dificile, romanul lui Shobha Rao înfăţişează două eroine care nu îşi pierd niciodată speranţa ce arde înăuntrul lor.
*
Aleasă drept una dintre cele mai bune cărţi ale anului de către The Washington Post, NPR, Shelf Awareness, Paste, LitHub, Real Simple. Finalistă 2018 Goodreads Choice Awards, la categoria Best Fiction / Inclusă pe lista lungă a Premiului pentru Primul Roman 2018 a Center for Fiction.

"Incandescent... Un portret virulent a ceea ce pare a fi feminismul într-o mare parte a lumii." (Vogue)

"O plăcere pentru fanii Elenei Ferrante, cartea explorează legăturile de prietenie şi felul în care ambiţia feminină se loveşte de constrângerile sărăciei şi ale societăţilor patriarhale." (The Huffington Post)

"Inima fetelor arde mai intens de Shobha Rao mi-a făcut inima ţăndări. Cioburi de inimă peste tot. Sunt uluită de căldura şi de umanitatea din această carte, chiar dacă explorează anumite locuri incredibil de întunecate. O să-mi rămână gândul la această carte pentru o vreme şi o să auziţi multe despre ea." (Charlie Jane Anders, autoarea cărţii Toate păsările din cer)

"Un debut impresionant, romanul este o mărturie a trăiniciei pe care o are prietenia dintre femei... Shobha Rao ne uimeşte cu romanul ei de debut nu numai prin proza superbă, ci şi prin măiestria cu care stăpâneşte ritmul. În scriitura lui Rao, tema aceasta gravă, dură, care altfel ar fi putut deveni tulburătoare prin onestitatea totală, este fluidă şi propulsivă. Romanul nu pierde nicio clipă din vedere cele două suflete sensibile şi puternice aflate în centrul lui, iar cititorul rămâne fără suflare în faţa puterii lor." (Shelf Awareness)

"Fascinant... Paginile se întorc întruna, limbajul este liric şi încântător şi numeroase formulări cer o pauză pentru a fi analizate... Rao este o scriitoare talentată şi sigură pe ea, capabilă să gestioneze o linie narativă amplă şi ambiţioasă." (The New York Times Book Review)

"O poveste incredibil de autentică şi de fascinantă despre două tinere între care se creează o legătură puternică în timp ce ţes pânză pentru sariuri într-un mic sat indian dominat de sexism şi de misoginie." (nStyle)

"Cu certitudine, o lectură obligatorie pentru cititorii cărora le plac autori precum Nadia Hashimi şi Khaled Hosseini." (Bustle)

"Cartea are o forţă emoţională uriaşă şi o naraţiune fascinantă, care îl vor purta pe cititor până la finalul tulburător... Romanul este o mărturie puternică despre modul în care un lucru în aparenţă mărunt, precum prietenia dintre două fete, poate deveni un mijloc de a rezista oprimării." (Dallas Morning News)

"Încântător... Proza magnifică surprinde nuanţele şi intensitatea a două prietene foarte bune, pe cale să treacă la o maturitate nesigură şi precară... Un studiu incisiv al unei legături de prietenie indestructibile." (Kirkus Reviews)

Fragment

Lucrul care te frapa cel mai tare la templul din vecinătatea satului Indravalli nu se arăta privirii cu uşurinţă. Nicidecum - mai întâi trebuia să urci muntele şi să te apropii, după care să priveşti îndelung şi cu atenţie intrarea. Uşa. Nu lambriurile ei sculptate sau fibrele elegante de lemn, ci modul în care trona, atât de impozantă, luminoasă şi stingheră. Felul în care părea să stea, puternică şi mare, ca şi când ar fi fost un arbore. Era vorba despre lemnul provenit dintr-un crâng aflat la nord-vest de Indravalli. Pădurea era îngrijită de o femeie bătrână - se zvonea că ar fi avut peste 100 de ani -, care nu avea copii. Ea şi soţul ei fuseseră fermieri şi, când a înţeles într-un final că nu-i era dat să aibă copii, femeia a început să planteze copaci, ca să aibă ce să îngrijească, ca să poată avea un lucru atât de fragil şi de minunat pe care să-l crească. Soţul ei a împrejmuit vlăstarii cu tufe de spini, ca să ţină la distanţă animalele sălbatice; pentru că locuiau într-o zonă aridă, femeia trebuia să aducă apă de la mulţi kilometri depărtare, să îi ude. Acum crângul lor se transformase într-o pădure mândră, cu sute de copaci. Şi toţi erau puternici şi se unduiau în bătaia vântului uscat. Un jurnalist de la un ziar local a mers odată să stea de vorbă cu bătrâna. A ajuns exact la vremea ceaiului şi s-a aşezat împreună cu ea la umbra unuia dintre copaci, ale cărui frunze foşneau sus, deasupra lor. Au sorbit din ceai fără să rostească niciun cuvânt; jurnalistul a uitat toate întrebările, fiind copleşit de frumuseţea verde şi tăcută a acelui loc. Aflase că bătrâna nu avea copii şi că îşi pierduse şi soţul de curând, astfel că i-a spus, înţelegător:
- Cred că vă ţin companie. Copacii. Ochii cenuşii ai bătrânei i-au zâmbit şi ea i-a răspuns:
- Oh, da. Nu sunt niciodată singură. Am sute de copii.

Jurnalistului i s-a ivit ocazia de a pune o nouă întrebare:
- Deci îi priviţi ca pe nişte copii?
- Dumneavoastră nu? A urmat un moment de linişte. Jurnalistul a privit prelung copacii cu trunchiuri masive şi viguroase care, în ciuda secetei, a bolii, a insectelor, a inundaţiilor şi a foametei, sclipeau în nuanţe de verde-auriu, deschis. Radiau chiar şi în căldura şi apăsarea după-amiezii.
- Sunteţi norocoasă să aveţi atâţia fii, a continuat el.

Bătrâna s-a uitat în sus cu o privire înflăcărată, iar chipul ridat i s-a luminat ca în copilărie.
- Sunt norocoasă, i-a răspuns, dar tu, tinere, nici că te poţi înşela mai mult. Aceştia nu sunt fiii mei. Nici măcar unul. Acestea sunt fiicele mele.

*
Poornima nu remarcase nici măcar o dată uşa templului. Nici Savitha. Dar templul le veghea îndeaproape, cocoţat pe muntele care domina satul Indravalli. Satul se afla în vecinătatea malurilor fluviului Krishna, la peste o sută de kilometri de golful Bengal. Deşi era aşezat într-o vale netedă, cătunul era umbrit de Indravalli Konda, unul dintre cei mai înalţi munţi din Andhra Pradesh; la jumătatea urcuşului pe versantul estic se afla templul. Era zugrăvit cu un alb strălucitor, astfel că Savithei i se părea o minge enormă de bumbac. Poornima îl percepea ca pe o lună plină, veşnic înconjurată de cer şi de crengile copacilor dimprejur. Poornima avea 10 ani. Stătea în faţa colibei în care locuia cu familia ei şi se uita atentă la templu; s-a întors spre tatăl ei, care stătea întins pe un pat din cânepă, şi l-a întrebat:
- De ce tu şi amma mi-aţi dat numele după luna plină?

Mama ei lucra la războiul de ţesut, aşa că Poornima nu a vrut să o deranjeze cu această întrebare. Dar ar fi făcut-o - ar fi făcut-o fără să o deranjeze deloc, ar fi luat-o de gât şi i-ar fi inspirat adânc şi cel mai neînsemnat miros - dacă ar fi ştiut că avea să moară în cinci ani. Dar tatăl ei nici măcar nu a ridicat privirea când a auzit întrebarea. N-a făcut decât să-şi ruleze o ţigară. Poate că nu a auzit-o. Poornima a luat-o de la capăt:
- Nanna, tu...
- Este gata cina?
- Aproape.
- De câte ori e nevoie să-ţi spun că trebuie să fie gata când vin acasă?
- Mi-aţi dat numele ăsta pentru că m-am născut într-o noapte cu lună plină? Bărbatul a ridicat din umeri.
- Nu cred. Poornimei i-a venit în minte faţa unui bebeluş şi a continuat:
- Aveam faţa rotundă ca luna? Tatăl fetei a oftat, după care a spus:
- La câteva zile după ce ai venit pe lume, mama ta a avut un vis în care i-a apărut un sadhu . Acesta i-a spus că, dacă te vom numi Poornima, următorul copil va fi băiat. Poornima l-a urmărit în timp ce îşi aprindea ţigara, după care a intrat în colibă. Atunci a fost ultima dată când a întrebat despre numele ei. În nopţile cu lună plină încerca din răsputeri să nu privească în sus. Este doar o piatră, îşi spunea în sinea ei, o piatră mare şi cenuşie pe cer. Dar i-a fost greu să uite, nu-i aşa? Acea conversaţie. Câteodată îi revenea în minte de niciunde, aparent fără motiv. Când gusta de sare o oală de sambar , de exemplu, sau când îl servea pe tatăl ei cu ceai. Evident că acel sadhu avusese dreptate: Poornima a mai avut trei fraţi. Deci care era motivul tristeţii? Niciunul, nici măcar unul singur. Câteodată chiar se simţea mândră şi îşi spunea în sinea ei: am fost speranţa lor, care s-a adeverit. Imaginează-ţi cum ar fi fost să nu devii realitate. Imaginează-ţi cum ar fi fost să nu ai speranţă. La 15 ani, Poornima avea deja vârsta la care se putea căsători, deci a încetat să mai meargă la şcoala maicilor. În schimb, a început să lucreze în timpul liber la roata de tors, charkha, ca să mai ajute la cheltuielile din gospodărie. Pentru fiecare mosor de fire pe care îl făcea - uneori roşu, alteori albastru sau argintiu - primea două rupii, care pentru ea însemnau o avere. Şi, într-un fel, chiar asta era: la 13 ani, când i-a venit prima menstruaţie, a primit în dar cel mai preţios articol vestimentar pe care îl purtase vreodată, o langa de mătase care costase o sută de rupii. Pot să câştig atât în mai puţin de o lună, şi-a spus cu respiraţia întretăiată. În plus, faptul că ea, o fată, putea să câştige ceva, orice, îi dădea un sentiment atât de profund şi de trainic de importanţă - de valoare -, încât se aşeza la charkha ori de câte ori avea ocazia. Se trezea dis-de-dimineaţă ca să toarcă şi o ţinea tot aşa după ce spăla vasele folosite la micul dejun, după ce pregătea şi servea prânzul şi după ce gătea cina. Coliba lor nu avea electricitate, aşa că torsul era o cursă contra soarelui. În nopţile cu lună plină era îndeajuns de multă lumină ca să poată să toarcă, dar acest lucru era valabil doar o dată pe lună. Aşa se face că în majoritatea serilor, după ce apunea soarele, lăsa deoparte charkha şi se uita cu nerăbdare la semilună, la primul pătrar sau la ultimul pătrar şi se văita: "De ce nu poţi fi mereu plină?". Dar lumina soarelui sau a lunii nu era singura grijă a Poornimei. Cealaltă problemă, cea mai apăsătoare, era boala mamei ei. Cancer, din câte înţelesese de la medicul spitalului american din Tenali. Medicamentele erau scumpe, aşa că femeii îi fusese recomandată o dietă bazată pe fructe şi nuci - de asemenea scumpe. Tatăl ei, care confecţiona sariurile din bumbac tors în casă pentru care era celebră regiunea Guntur, reuşea cu greu să-şi hrănească soţia şi cei cinci copii din raţiile de orez şi linte impuse de Guvern, darămite să le asigure fructe şi nuci, care erau considerate un lux. Dar Poornimei nu-i păsa. Ea era mulţumită - nu, nu doar mulţumită, ci încântată, de-a dreptul exaltată - de alimentele pe care i le putea cumpăra mamei în fiecare zi: două banane, un măr mic şi un pumn de caju. Nu era exaltată pentru că mâncase vreunul din fructe sau un pic din caju. Nu a luat niciodată nici măcar un dumicat; mama ei a convins-o o dată să ia o nucă de caju pe care, într-o fracţiune de secundă cât femeia s-a întors, a pus-o la loc în grămăjoară. Era exaltată când îşi privea mama în timp ce mânca încet banana - inclusiv mestecatul unui fruct atât de moale o secătuia de puteri -, dar Poornima o privea cu atâta convingere, cu atâta speranţă, că avea impresia că o vede pe mama ei întremându-se. Ca şi când forţa ar fi fost o sămânţă. Ca şi când tot ce trebuia să facă era să îi dea nişte alimente de două rupii şi să o urmărească cum creşte.

Aşa a ajuns Poornima să câştige la fel de mult ca tatăl ei. Iată cum proceda: lua grămezi de fire neprelucrate, amestecate în mănunchiuri groase şi, cu ajutorul roţii de tors, învârtea firele până se separau. În acelaşi timp, le răsucea pe un mosor de metal. Odată, în timp ce se uita la mosorul pe care răsucise un fir, i s-a părut că seamănă cu un butoiaş de lemn, mic cât căpşorul fratelui ei cel mic. În final, aceste fire urmau să ajungă la războiul de ţesut cu care confecţiona sariurile tatăl ei. Aveau să mai fie prelucrate înainte de asta, dar Poornimei i se părea că putea să aproximeze lungimea firului pe care îl torsese. Lungimea pe care o avea pe mosorul pe care îl răsucise. Dacă ar fi spus asta cuiva, ar fi râs de ea; i-ar fi spus că toate păreau să fie la fel de groase, dar nu era adevărat. Mosorul trecuse prin mâinile ei, astfel că ştia orice îndoitură, orice formă a acestuia, orice model de rugină. Ţinuse mosoarele în mână şi i se părea că niciun lucru care trece prin mâna cuiva nu mai poate fi uitat. Întocmai ca micuţul ceas pe care îl primise de la profesoara ei înainte să renunţe la şcoală. Avea un cadran albastru, patru picioare şi doi clopoţei care clincăneau la oră fixă. Când i l-a oferit, profesoara ei, o măicuţă în vârstă şi plină de amărăciune, i-a spus: - Presupun că acum te vor da unui soţ. Şi că în următorii zece ani vei avea câte un copil pe an. Ia ăsta. Nu renunţa la el niciodată. Acum poate că nu înţelegi la ce mă refer, dar vei înţelege într-o zi. După aceea a întors ceasul şi l-a făcut să sune. - Clinchetul ăsta, a continuat măicuţa. Ţine minte: sunetul ăsta este al tău. Este numai şi numai al tău. Poornima nu a avut habar despre ce vorbea măicuţa aceea bătrână, dar i s-a părut că acel clinchet al ceasului chiar era cel mai preţios sunet pe care îl auzise vreodată. Aşa a început să poarte ceasul cu ea peste tot. Îl punea alături de charkha în timp ce lucra. Îl aşeza lângă farfurie în timp ce mânca. Îl lăsa lângă covoraşul pe care dormea. Până într-o zi când aşa, pe nepusă masă, ceasul nu a mai clincănit şi tatăl ei a exclamat: - În sfârşit. Am crezut că nu o să înceteze vreodată. La câteva luni după ce micuţul ceas a încetat să funcţioneze, mama Poornimei a murit. Fata tocmai împlinise 16 ani - era cea mai mare dintre cei cinci copii - şi să o vadă pe mama ei cum se duce a fost ca o zi senină care se transformă în negură. Lucrul căruia îi ducea dorul cel mai mult era vocea mamei. Acea voce delicată, melodioasă şi caldă între pereţii roşi de şobolani ai colibei. Poornimei îi plăcea când era strigată de o voce atât de suavă, când spărgea monotonia orelor lungi care se reduceau, de fapt, la doar două banane, un măr şi o mână de caju. Vocea mamei făcea chiar şi acele lucruri mărunte să pară unele de nepreţuit. Şi acum Poornima îşi pierduse şi mama, şi ceasul. Şi pentru că nu o mai avea pe mama lângă ea, fata nu mai lucra la charkha la fel ca înainte; uneori o abandona în mijlocul zilei şi se uita în gol la pereţi, zicându-şi: o să-i uit vocea. Poate asta a vrut să spună măicuţa bătrână; că ajungi să uiţi un sunet dacă nu îl mai auzi în fiecare zi. Nu cred că o voi uita acum, dar se va întâmpla la un moment dat. Şi atunci voi pierde totul. Odată ce şi-a spus asta, a ştiut că trebuia să ţină minte mai mult decât o voce, trebuia să-şi amintească un moment anume, de pildă acesta: într-o dimineaţă, când era bolnavă, mama Poornimei s-a simţit îndeajuns de bine cât să-i pieptene părul. Era o zi senină şi însorită şi mişcările erau atât de line şi de uşoare, încât fata a avut impresia că nu o persoană ţinea peria, ci o pasăre micuţă, cocoţată pe mâner. După trei sau patru mişcări, mama ei s-a oprit brusc. Şi-a aşezat mâna pe capul fetei câteva momente şi, când s-a întors, Poornima a văzut că o podidise plânsul. Mama s-a uitat şi ea la fată şi, cu o tristeţe nesfârşită, care părea să fie acolo dintotdeauna, i-a spus:
- Poornima, sunt prea obosită. Sunt atât de obosită.

La cât timp după aceea a murit? Poornima era de părere că la trei sau patru luni. Într-o dimineaţă, după ce s-au trezit, au văzut că avea ochii deschişi şi goi şi fără viaţă. Cu toate acestea, Poornima nu a fost în stare să plângă. Nu a făcut-o nici când a ajutat la îmbăiatul şi îmbrăcatul mamei moarte. Nici când tatăl şi fraţii ei au dus-o pe uliţele din sat, învelită cu flori de iasomie. Nici când rugul funerar a ars şi s-a preschimbat în scrum. Nici măcar când a terminat de pus şi ultima crizantemă din ghirlanda agăţată de poza mamei ei. A plâns abia mai târziu, când s-a trezit în prima dimineaţă rece autumnală. Sau cel puţin a încercat să plângă. Îşi aminteşte că nu au fost decât câteva lacrimi. La momentul respectiv, a simţit că era o fiică rea, pentru că nu putea să plângă, să jelească, dar, indiferent de cât de tristă se simţea, oricât de adâncă era durerea, nu a reuşit să verse decât una sau două lacrimi. Ochii nu i s-au înroşit decât puţin. "Amma", a spus fata în timp ce se uita către cer. "Iartă-mă. Nu-i vorba că nu te iubesc. Sau că nu îmi este dor de tine. Nu înţeleg; toţi ceilalţi plâng. Varsă găleţi de lacrimi. Dar lacrimile nu sunt unica măsură, nu-i aşa?" Cu toate acestea, lucrul pe care l-a intuit s-a adeverit: odată cu trecerea lunilor, a uitat vocea mamei. Dar ceea ce îşi amintea în continuare, singurul lucru pe care nu îl pierduse, a fost faptul că pentru un moment - în timp ce îi pieptăna părul - mama şi-a pus mâna pe capul ei. A fost cel mai uşor gest dintre toate şi, cu toate acestea, Poornima l-a simţit: greutatea mâinii mamei. O greutate atât de delicată şi de fragilă, ca stropii de ploaie dintr-o zi toridă de vară. O greutate atât de mică şi de ostenită, dar suficient de puternică încât să i se insinueze în vine ca sângele. Într-un final, fata şi-a spus că fusese o greutate minunată.

O dată pe lună, Poornima mergea la templul de pe Indravalli Konda ca să se roage pentru mama ei. Stătea în încăperea de la intrare, care era înecată de mirosul emanat de cădelniţă, şi îl urmărea pe preot, sperând că zeii aveau să-i vorbească, să-i spună că amma ei îi veghea în continuare, chiar dacă lucrul pe care tânjea cu adevărat să-l atingă era deepa, o lampă micuţă, cocoţată exact pe vârful muntelui. Câteodată, în vreo duminică sau în vreo zi de sărbătoare, stătea în faţa colibei şi privea în sus, la luminiţa care strălucea în depărtare, licărind galbenă ca o stea.
- Cine o aprinde? l-a întrebat o dată pe tatăl ei.
- Cine aprinde ce?
- Deepa de pe vârful muntelui. Bărbatul, care tocmai terminase cina şi stătea în faţa colibei, cu braţele obosite şi spatele încovoiat, a privit înspre Indravalli Konda şi i-a răspuns:
- Probabil că un preot. Vreun copil. Poornima a tăcut un moment, după care a continuat: - Eu cred că amma o aprinde. Tatăl ei şi-a întors privirea către ea. Părea supărat, răscolit, de parcă tocmai ieşise dintr-o clădire cuprinsă de flăcări. Apoi i-a cerut nişte ceai. Când i-a dat cana, bărbatul i-a spus:
- Încă zece luni.
- Zece luni?
- Până la parastasul de un an.

Acum Poornima a înţeles ce voia de fapt să spună. După moartea unui membru al familiei, nu se cădea să organizezi nicio petrecere timp de un an, darămite o nuntă. Trecuseră doar două luni de la moartea mamei. Abia peste alte zece avea să se mărite - asta încerca tata să-i spună.
- Deja am vorbit cu Ramayya. Nu departe de aici locuieşte un fermier. Are câteva hectare de pământ şi este muncitor. Are doi bivoli, o vacă şi nişte capre. Dar nu vrea să mai aştepte atât. Are nevoie de bani acum. Şi se teme că tu nu eşti potrivită pentru o nevastă de fermier. I-am spus lui Ramayya, i-am spus şi lui: Uitaţi-vă la ea. Uitaţi-vă puţin la ea. Este puternică precum un bivol, ea este un bivol. Scoateţi-vă din minte bivolii voştri, ea ar putea să are singură câmpul. Poornima a dat din cap şi a intrat în colibă. Singura oglindă pe care o aveau era una cu mâner; nu îşi putea vedea toată faţa decât dacă o îndepărta cât putea de mult, dar a ţinut-o aproape de faţă şi a văzut un ochi, apoi un nas. Apoi a coborât cu oglinda spre gât, sâni şi coapse. Un bivol? A fost cuprinsă brusc de tristeţe. Nu putea spune de ce. Nici nu conta. Era o copilărie să fii trist fără motiv. Ştia doar că, dacă mama ei ar mai fi trăit, probabil că ar fi fost deja măritată. Poate chiar însărcinată sau deja mamă. Nici acestea nu erau motive de tristeţe. Cu toate acestea, îşi făcea griji în privinţa fermierului. Dacă avea cu adevărat să o pună să are singură câmpul? Dacă mama-soacră avea să fie dură cu ea? Dacă urma să nască doar fete? Apoi a auzit-o pe amma vorbindu-i. A auzit-o spunându-i: Niciunul dintre aceste lucruri nu s-a întâmplat încă. Apoi a continuat: Totul este deja scris în stele, Poornima. De zei. Nu putem schimba nimic. Deci ce sens are? De ce să-ţi faci griji? Evident că amma avea dreptate. Dar în acea noapte, după ce s-a aşezat pe rogojina pe care dormea, Poornima s-a gândit la fermier, la deepa de pe vârful Indravalli Konda, la frumuseţe. Dacă ar fi avut tenul mai deschis la culoare, părul mai des sau ochii mai mari, poate că tatăl ei i-ar fi găsit un partener mai de soi: unul care să vrea o soţie, nu un bivol. Odată, când Ramayya a venit în vizită la tatăl ei, l-a auzit spunându-i: "Poornima ta este muncitoare, dar ştii cum sunt băieţii din ziua de azi; ei vor o fată modernă. Ei vor modă". Modă? Apoi s-a gândit la mama ei; s-a gândit la ultimele zile ale acesteia, când s-a zbătut în chinuri; s-a gândit la greutatea mâinii mamei pe capul ei; apoi s-a dus cu gândul la cele două banane, la măr şi la mâna de caju şi, ca şi când acesta ar fi fost momentul după care tânjea în sinea ei, a cedat şi a vărsat atâtea lacrimi de parcă nu avea să se mai oprească vreodată. A plâns în linişte, sperând că tatăl, cei trei fraţi şi sora ei nu aveau să o audă, iar rogojina s-a îmbibat atât de tare de lacrimi că simţea mirosul de umezeală de sub ea, ca după o ploaie zdravănă, şi, după ce a terminat, trupul ei a fost atât de epuizat de la plâns, atât de pustiit de sentimente, atât de gol, că a zâmbit şi a căzut într-un somn adânc, fără vise.

Câteva feluri de a dispărea

 

Flavius Ardelean
Câteva feluri de a dispărea
Editura Nemira, 2019

 Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Intro

Flavius Ardelean s-a născut la Braşov în 1985. A publicat şase romane şi două volume de povestiri, pentru care a primit două premii Colin pentru literatură fantastică. Volumul său de debut, Îmblânzitorul apelor, a fost nominalizat la Festival du Premier Roman de Chambéry, Franţa. A fost nominalizat de două ori consecutiv la premiul Tânărul Prozator al Anului în cadrul Galei Tinerilor Scriitori din Bucureşti, pentru romanele sale din ciclul Miasma. Prima sa carte pentru copii, Bezna, a fost nominalizată la premiul Cartea Anului 2018 în cadrul Premiilor Anului în Cultură la Braşov.

*

Un ghem negru din măruntaiele pământului preia controlul asupra unei şcoli. Un monstru mitic face ravagii într-un sat uitat de lume. Gunoiul îmbracă forme nemaîntâlnite într-un oraş de provincie. Pe un tărâm straniu, regresia oamenilor e inevitabilă, iar poveştile de dragoste nu pot fi salvate. Acestea sunt doar câteva dintre lucrurile pe care le vei găsi în cuprinsul acestei cărţi, care se învârte în jurul dispariţiei, într-o formă sau alta. Flavius Ardelean revine, în Câteva feluri de a dispărea, cu o serie de şapte povestiri macabre excelente.

*

"Flavius Ardelean cartografiază lumi imaginare şi explorează realul - cu distorsiunile acestuia şi cu potenţialul său de schizoidie şi demenţă - ca pe un teritoriu al fantasticului. Povestirile despre oglinzi devoratoare şi (auto)reflectări obsesive din Câteva feluri de a dispărea descriu subterane şi tărâmuri thanatice, spaţii neprimitoare ce adăpostesc, la graniţa dintre vizibil şi invizibil, alterităţi repulsive, monştri «cu două feţe», gemeni damnaţi, chipuri fără ochi, duşmani imposibil de numit - totul redimensionându-se, la sfârşit, printr-o poveste despre lumea de dincolo de Golful Ţesăturii şi despre «visele de dinainte de viaţă». O combinaţie (remarcabil orchestrată) de thriller, horror şi dark fantasy, pe un fundal (post)romantic sau decadent, străbătut de sugestii kafkiene ori sartriene..." (Bianca Burţa-Cernat)

"Flavius Ardelean este un prozator cu o scriitură deja matură şi o voce distinctă în peisajul literar autohton. Confirmă aceste lucruri în volumul de faţă, pe care nu poţi să nu-l citeşti cu plăcere, în ciuda faptului că întunericul locuieşte în toate istoriile pe care ni le spune, în pofida faptului că nu există nicio speranţă de salvare pentru personajele sale. Lumile pe care le construieşte sunt atât de posibile, atât de autentice, încât te înspăimântă. Câteva feluri de a dispărea este un adevărat tur de forţă. Unul în care, povestire după povestire, ţi se vor infiltra în minte doze precise de uimire şi de groază şi te vor trece fiori pe şira spinării." (Eli Bădică, coordonatoarea colecţiei n'autor)

*
Fragment
Cunoaşte-te pe tine însuţi

În zori, m-am trezit ca bătut. O mahmureală nu a capului, ci a întregului trup, ba chiar a spiritului, pusese stăpânire pe mine pe timpul nopţii. Mi-am amintit totul, în amănunt, şi am sărit din pat, întrebându-mă dacă omul acela avea să fie tot în mijlocul încăperii, tot în picioare, tot viril şi înconjurat de zeiţele sale de căpătat. Dar nu, dreptunghiul ferestrei sale era întunecat, nimeni nu părea să fie în cameră. Se vedea clar înăuntru şi am înţeles că, dacă făcea toate acelea ca să mă scoată din minţi, putea şi el foarte uşor să mă urmărească prin geam când nu eram atent. În acea clipă, am decis să-mi acopăr toate ferestrele cu ziare.

Când am terminat, am aprins veiozele din casă. Pluteam printre spectre de lumină şi prin tuneluri de beznă ca un franciscan prin catacombe - tare bine mă mai simţeam! Decupasem doar un singur cerc mic într-un ziar, cât să pot arunca din când în când câte o privire către apartamentul de peste drum, iar prin acea deschizătură lumina de afară îndesa un fascicul subţire, care separa camera în două şi se oprea, înţepător, în peretele opus.

De fiecare dată când intram sau ieşeam din cameră, trebuia să mă ghemuiesc pe sub acea rază de lumină, de frică să nu o ating, ca nu cumva să mă taie în două. Mă temeam că, dacă aşa ceva ar fi fost posibil, ar fi durat mult până să fiu găsit; ai mei nu mai veneau pe la mine, iar prietenii, ăia care mai erau, mă căutau de regulă la atelier, iar mulţi nici măcar nu ştiau unde locuiam. Aş fi zăcut aşa, separat în sfârşit pe bune, putrezind, un ultim adăpost pentru viermi şi şoareci. Vedeam apartamentul pe care şi l-ar fi putut clădi din torsul meu, minuscul mobilier din organe, încăperi scunde şi alunecoase. Un paradis!

De ieşit din casă nu mai aveam de gând, aşa că nu se punea problema să mai merg la atelier. Am căutat pâine prin bucătărie şi, cu apă şi făină, am început să modelez pe covorul din sufragerie mici şoricei din miez. Le-am făcut tovarăşi de încurajat în acele prime clipe, în cazul în care, din neatenţie, aveam să trec prin fasciculul de lumină şi să ajung înjumătăţit.

Din când în când, luam o carte şi opream cu ea raza de lumină; o împingeam până în geam, lipind cartea de ziare. Cu lumina împinsă în afara camerei, îmi părea că puteam privi prin gaură, încet, cu grijă, să nu las fasciculul să mi-o ia înainte şi să pătrundă în cameră. Nicio mişcare dincolo, aşa că m-am întors la şoarecii mei din pâine. Am repetat toate aceste ritualuri întreaga zi, până când, spre seară, am observat că omul de dincolo aprinsese lumina şi se îmbrăca. M-am îmbrăcat şi eu şi mi-am înfruntat frica de a ieşi. L-am urmărit atent, dar de departe. Oare ştia că îl urmăresc? Dacă ştia, nu s-a întors niciodată către mine, nu mi-a dat deloc de înţeles că ar fi bănuit că îi eram în ceafă. Nu m-am mirat să văd că intră la Dramatic. L-am urmat. Şi-a luat bilet, mi-am luat şi eu. Îmi plăcea să merg la teatru şi, la fel ca el în acea zi, şi eu obişnuiam să merg singur la câte o piesă.

S-a făcut întuneric, m-am aşezat în spate, dar nu l-am pierdut din privire, toată seara i-am fixat ceafa. Doar uneori privirea îmi fugea la actorii de pe scenă, care jucau ceva ce, trebuie să recunosc, nici acum nu ştiu ce era. N-am fost atent când au intrat, nici când au ieşit. Dar ceva mă atrăgea la ei şi ţin minte că a trebuit să mă lupt cu dorinţa de a privi numai la spectacol. Pe la jumătatea reprezentaţiei, mi-am dat seama şi de ce îmi părea atât de straniu şi atrăgător totodată: toate replicile piesei îmi erau adresate.

Iniţial, am crezut că sunt doar simple coincidenţe sau, cel puţin, expresia unei profunde universalităţi. Nu puteam fi unicul receptor, nu? Dar, după un timp, am înţeles ce voiau cei de pe scenă şi aşa era: hotărât lucru, vorbeau cu mine şi îmi povesteau viaţa, dar nu cea trăită, ci cea ascunsă privirii. De câteva ori, i-am surprins privindu-mă în ochi şi le-am întors privirea cu ură, folosindu-mă de cele mai aspre căutături de care eram capabil, fruntea îmi era un covor persan de riduri de expresie.

La un moment dat, pe scenă a intrat un personaj care avea un nume banal, ceva cu "M", nu mai reţin, dar despre care ştiam - şi numai eu ştiam - că era un mincinos, pentru că numele său trebuia să fie Nandi, întrucât îl juca pe prietenul meu din copilărie, Nandi Elekes, care a murit la nouă ani în beciul de sub blocul părinţilor mei, unde împreună cu alţi copii l-am închis din joacă, doar să-l speriem, dar unde, strecurându-se printre ţevi groase şi putrede, şi-a găsit sfârşitul cu capul strivit de una dintre ele. Trebuia, însă, să fie un Nandi mai în vârstă, cam de vârsta mea, un Nandi care nu a murit niciodată sau un Nandi care şi-a supravieţuit propriei morţi, pentru că personajul se ţinea de cap şi se văita încontinuu, în vreme ce toată sala izbucnea în hohote de râs. Aşadar, Nandi al meu ajunsese, după tragica-i moarte, un personaj comic. Totuşi, ceva mai potrivit decât un personaj tragic după o moarte comică. Iar Nandi ştia că eram acolo, replicile lui o dovedeau, pentru că toate, fiecare dintre ele îmi erau adresate. Aşa am ajuns să înţeleg că omul care eram eu, aflat la câteva rânduri mai în faţă, ştia că îl urmărisem şi o făcuse din nou ca să mă umilească, de data asta amplificând efectul, reuşind să convingă o sală întreagă să râdă de mine. Am ieşit din teatru chiar când Nandi, care acum purta un nume cu M, mi-a rostit numele, ba nu, chiar mi l-a strigat până în stradă, cu teatrul duduind în hohote.

Nu am plecat acasă, ci am traversat şi am intrat în anticariatul de peste drum, aşteptând să iasă el de la teatru. Când a ieşit, după vreo jumătate de oră, am observat că-şi făcuse câţiva prieteni în foaier. Râdeau - probabil tot pe seama mea - şi îşi povesteau ceva, în timp ce mergeau agale spre centru. Nu i-am urmărit. Ştiam oricum unde stătea şi aveam de gând să-l aştept acasă. Acum, însă, aveam altceva de făcut. Trebuia să profit de ocazie - era, poate, ultima. Ştiam că în această vânătoare eram deopotrivă vânător şi vânat şi că, în mod cert, unul dintre noi avea să moară. Dacă trebuia să fiu eu cel care murea, ceea ce trebuia să fac era absolut necesar.

M-am dus în spatele teatrului, la ieşirea actorilor, şi l-am aşteptat pe Nandi. Când l-am văzut, m-am îndreptat spre el şi l-am rugat să se oprească. A făcut-o cu seninătate, chiar în dreptul maşinii sale. I-am spus că voiam să vorbesc cu Nandi, iar el mi-a zis că-l confundam. A zâmbit. Am zâmbit şi eu.
- Nu, Nandi din dumneavoastră, am zis. Nandi Elekes. Actorul s-a încruntat şi a deschis portiera maşinii.
- Nu sunt eu, a spus.
- Ştiu, am zis, poate că aşa e. Dar e acolo, jos, am insistat, arătând spre pântecele lui. În dumneavoastră. L-aţi jucat azi.

Bărbatul s-a întors grăbit şi a urcat în maşină. Pesemne că-l speriasem. Am ciocănit în parbriz şi i-am spus că nu voiam decât să-i cer iertare.
- Vreau doar să-i cer scuze că l-am omorât, i-am zis.

Omul şi-a belit ochii şi a demarat, aproape călcându-mă cu roata din faţă peste picior. Am plecat, cuprins de o tristeţe enormă. Oamenii sunt răi. Ţin morţii în ei şi, când le ceri ajutorul, îi împing tot mai adânc în ei. Sunt atât de aproape morţii şi totuşi atât de departe...

M-am întors acasă, în apartamentul meu înfăşat în ziare, şi l-am aşteptat. Îndată ce se lăsa întunericul peste cartier, puteam să-i urmăresc fereastra în linişte, fără să mă mai îngrijorez de fasciculul de lumină. Speram să se întoarcă singur, eram pregătit, totul era pregătit, dar nu a fost să fie. S-a întors cu unul dintre bărbaţii pe care i-a întâlnit în foaier. S-au postat în faţa geamului, să-i văd, pot jura că ştiau că mă uitam la ei. Ba mai mult, sunt convins că vorbeau despre mine. Au deschis o sticlă de whisky şi au băut de zor din pahare, pentru ca apoi, spre surprinderea mea, să soarbă alcoolul unul de pe buzele celuilalt.

M-am ridicat şi am făcut câteva ture prin apartament. Nu, asta era o provocare dezgustătoare! M-am întors la gaura mea din ziar şi i-am urmărit. Ce făceau cu gura mea... Ce i se făcea... Am simţit nevoia de a-mi reteza pula, de a nu-i mai permite celui care semăna cu mine să o strecoare în omul acela păros. Mă durea gaura curului, am început să plâng şi să izbesc cu pumnii în perete. De furie, de furie oarbă că-şi bătea joc de mine în halul ăsta.

S-au glazurat cu spermă şi au rămas aşa, golind pahar după pahar de whisky, în timp ce eu mă tăvăleam pe covor şi plângeam.
- Ce dulce îţi va fi moartea! spuneam şi strângeam din dinţi. Aaaaa! strigam, şi strigătele îmi erau întrerupte de bătăi în ţevi de la vecini.

Ei nu ştiau prin ce treceam, nu vedeau ce vedeam eu, nu simţeau ce simţeam eu. Dar tot loveau în ţeava caloriferului, să mă oblige să tac. Lasă, îmi spuneam, va veni şi ziua în care voi bate şi eu violent, suprem voi bate în ţeava imensă a caloriferului lumii, să-i fac pe toţi să tacă. Şi-n acea tăcere, voi urla atât de tare, încât o voi umple, iar noua lume nu va fi nimic altceva decât strigătul meu, şi din strigătul meu va lua naştere fiinţe noi. Apoi, mă voi uita la lumea născută din urletul meu şi voi şti că e bună.

Am adormit acolo, pe covor. Am fost trezit în miezul nopţii de bătăi în uşă. M-am târât încet până pe hol. Dacă era el? mă întrebam. La asta încă nu mă gândisem şi nu ştiam dacă să deschid sau nu, dar, furişându-mă şi trăgând cu ochiul prin vizor, am văzut că nu era el. Era Mihnea, cu rana încă proaspătă pe faţă, însoţit de un tip pe care îl mai văzusem pierzându-şi vremea pe la el prin casă.
- Ştiu că eşti acasă, muie!

Am tăcut. Îmi ţineam respiraţia. Nimic nu se urnea în mine.
- Am fost la atelier. Să treci pe acolo. Surpriză.

Linişte.
- Deschide! O sparg, să-mi fut una!

N-am deschis. Dar nici Mihnea n-a spart-o. S-a întors şi a plecat. Doar gorila lui a mai rămas câteva clipe în faţa uşii, privind în jos. Auzind clipocitul, am priceput că se pişa pe uşa mea. Apoi, a plecat. Mirosul acru începea să se strecoare pe sub uşă. Deci la atelier nu mai aveam cum să merg.

În apartamentul celui care eram eu era beznă. M-am culcat. N-am visat, până şi visele se scârbiseră de povestea greţoasă în care mă scufundasem. Supravisul urlătorului de la începutul universului îmi era suficient.

Când m-am trezit, am mâncat un şoricel de pâine cu un pahar cu apă şi m-am postat în faţa geamului. Spre surprinderea mea, omul care eram eu tocmai ieşea din apartament. M-a luat prin surprindere şi a durat ceva până am coborât să-l ajung din urmă. L-am urmărit, dar nu am mers prea mult. Pe Griviţei, s-a oprit în dreptul unei scări de bloc, pe care am recunoscut-o îndată: acolo stăteau ai mei. M-am aşezat pe o bancă din parcul de lângă şi am aşteptat. Parcul s-a golit repede, părinţii şi-au smuls copiii din nisip sau i-au ridicat din leagăne şi i-au cărat în vieţile lor complete, în care nu era loc, nici măcar un pic, de unul ca mine.

Am aşteptat vreo două ore până a ieşit. S-a urcat într-un taxi şi a dispărut. Nu m-am dus după el, ci am dat buzna pe scări în sus şi am urcat la ai mei.

Păreau bucuroşi să mă vadă. Tot insistau că tocmai se aşezau la masă şi că, dacă voiam, puteam mânca şi eu cu ei. Nu ştiu cum de i-am prins în toane bune şi de ce se bucurau atât de tare să mă vadă. Nu era firesc, trecuserăm cu toţii prin multe, ştiam trecutul nostru comun, căci luasem parte la el împreună. Nu, bucuria aia a lor nu era firească şi nu putea avea decât o singură explicaţie: jucau teatru. Şi totul se lega, fără urmă de îndoială, de vizita de mai înainte a celui care eram eu. Îmi erau complici în jocul de-a demenţa, un nou motiv să mă interneze, să scape de mine. Poate chiar acea perspectivă - de a scăpa de mine o dată pentru totdeauna - era cea care provoca fericirea aceea exacerbată de a mă vedea. Sperau, cu siguranţă, să fie ultima dată. Le-am spus că nu mă interesa mâncarea lor, că, dacă nu treceam pe la ei, oricum nu m-ar fi chemat la masă. Voiam doar, aşa le-am spus, să ştiu ce înseamnă toate astea.
- Ce? Care toate? am fost întrebat şi am încercat să râd, dar gâtlejul ruginit s-a spart şi tot ce am reuşit să scot din mine a fost un strigăt jalnic, gâtuit.
- Omul ăsta care sunt eu, care mi-a furat viaţa. Şi voi, voi ştiţi... ba chiar vă convine, se pare. Preferi să fie el, nu-i aşa? l-am întrebat pe taică-meu. Vrei să rămână el? am întrebat-o pe maică-mea.

În timp ce stăteam pe hol şi urlam, mama a început să plângă şi a fugit în baie. A dat drumul la apă în chiuvetă. Plângea încet, să nu o audă vecinii. Taică-miu îmi zicea să tac, să iau loc, să dracu' ştie ce, dar eu nu, nimic, eram buldozer şi dărâmam. Am dat buzna în sufragerie şi am zărit o fotografie cu mine şi cu taică-miu. În ea, eram un adolescent dat în pârg, dar nu cu mult diferit de cum arătam acum. La un moment dat în viaţă, am încetat să mă dezvolt, aşa că cel din poză, cel care stătea în faţa lui taică-miu, cu un peşte gras atârnat de un cârlig, puteam fi eu cel de acum două-trei săptămâni. Sau puteam să nu fiu eu deloc. Am ridicat fotografia şi i-am arătat-o lui taică-miu.
- Ăsta... Ăsta sunt eu? Sau e el?

Frica i se strecurase printre cutele pielii, deformându-i mutra. Aşa, aşa, frica e un sentiment mai potrivit relaţiei noastre. Şi am spus-o şi tare, strigând în sufragerie din toţi rărunchii, aruncându-mi glasul în spatele blocului, ecou spart în locuri de joacă mistice, în purgatorii de plictis şi de invenţie; am strigat cât m-au ţinut plămânii:
- Cu urletul meu pot crea lumi!

Am aruncat fotografia de perete şi l-am simţit pe taică-miu înşfăcându-mă de guler şi trăgându-mă afară din sufragerie. M-am zbătut; ne-am bătut. Ţin minte că i-am ars un pumn în umăr şi că el şi-a înfipt cotul în coastele mele. Trăgea de mine şi, uitându-mă la rama ruptă, la sticla spartă şi la fotografia îndoită de pe jos, am zărit printre ele un bileţel îngălbenit, pus acolo să nu joace geamul în ramă. Am bănuit, însă, că era mult mai mult de-atât. Am ţâşnit spre el, l-am ridicat de pe covor şi am fugit din casă. Taică-miu striga după mine pe scară, maică-mea probabil că se scursese pe conducte în jos, în urma lacrimilor, ca o bătrână zeiţă a instalaţiilor de apă braşovene.