Cum se schimbă oamenii. Relaţiile şi neuroplasticitatea în psihoterapie

 

Editori: Marion Solomon şi Daniel J. Siegel
Cum se schimbă oamenii. Relaţiile şi neuroplasticitatea în psihoterapie
Editura Herald, 2020
traducere din limba engleză de Ioana Mihalache

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

Dr. Daniel J. Siegel este un renumit specialist în educaţie şi psihiatrie, profesor la Universitatea din California, director al centrului de cercetare Mindful Awareness din cadrul aceleiaşi universităţi şi director executiv al centrului educaţional Mindsight Institute. Este un pionier al domeniului de studiu numit neurobiologie interpersonală (The Developing Mind, 1999), un domeniu multidisciplinar la care contribuie stiinţe precum: psihologia, antropologia, biologia, ştiinţele cognitive, psihopatologia, psihiatria, neurobiologia, lingvistica, matematica, fizica, teoria sistemelor şi altele. Sub umbrela neurobiologiei interpersonale, Daniel Siegel a promovat conceptul de "mindsight" (oglindirea minţii), o nouă abordare - bazată pe mindfulness - în sănătatea mintală, care are ca idee centrală "integrarea" atât la nivel intrapsihic, cât şi interpersonal. în plan psihologic, dar şi al bazei neurobiologice. Este unul dintre puţinii psihiatrii care au propus o definiţie comprehensivă a minţii (Mindsight, 2010).

Este tatăl a doi copii trecuţi de adolescenţă şi autor al mai multor lucrări celebre adresate părinţilor şi specialiştilor. Dr. Daniel J. Siegel întâlneşte frecvent părinţi şi profesionişti din toată lumea datorită conferinţelor şi atelierelor pe care le susţine.

Copiii mei mă întreba de ce îmi place atât de mult să fiu profesor, iar eu le răspund că am mereu ceva de învăţat atunci când relaţionez cu ceilalţi într-o experienţă educativă. Cred că este important să ne asumăm acest statut de oameni care învaţă cât trăiesc. Dacă înţelegem perspectiva altei persoane în timpul unei etape în dezvoltare, o vom parcurge cu bine, continuând să creştem. (Daniel J. Siegel, Vâltoarea minţii)

Dintre lucrările sale:

Pentru publicul larg:
Parentaj sensibil şi inteligent: Să ne înţelegem pe noi înşine pentru a creşte copii fericiţi (Editura Herald, 2013).
Vâltoarea minţii: Puterea şi rolul transformărilor cerebrale în adolescenţă (Editura Herald, 2014).
The Whole-Brain Child: 12 Revolutionary Strategies to Nurture Your Child's Developing Mind (Creierul copilului tău: douăsprezece strategii revoluţionare de dezvoltare unitară a creierului copilului tău, ed. For You, 2014).
Mind: A Journey to the Heart of Being Human (2017).
Aware: The Science and Practice of Presence -The Groundbreaking Meditation Practice (2018) (în curs de apariţie la Editura Herald).

Pentru specialişti:
Pocket Guide to Interpersonal Neurobiology: An Integrative Handbook of the Mind (2013).
Mindsight: The New Science of Personal Transformation (Mindsight: noua ştiinţă a transformării personale, Editura Herald, 2018).
The Developing Mind: How Relationships and the Brain Interact to Shape Who We Are (2001).
The Mindful Brain: Reflectionand Attunement in the Cultivation of Well-Being (Mindfulness şi neurobiologie, Editura Herald,2016).

*

Dr. Marion Solomon este psihanalist, profesor al UCLA, Department of Humanities, Sciences and Social Sciences şi al American Behavioral Studies Institute din Beverly Hills. Este cofondatoare a Lifespan Learning Institute (www.lifespanlearn.org), dedicat formării specialiştilor şi cercetării în terapia individuală, de grup şi de familie. Dr. Solomon este membru al American Psychoanalytic Association, analist cercetător al American Academy of Psychoanalysis, dar şi membru important al altor asociaţii profesionale de psihoterapie naţionale.
A editat numeroase lucrări ştiinţifice şi de popularizare a psihologiei şi este autoarea următoarelor titluri: Lean on Me: The Power of Positive Dependency in Intimate Relationships; Narcissism and Intimacy: Love and Marriage in an Age of Confusion şi co-autor al Love and War in Intimate Relationships.

*

Indiferent de orientarea clinică şi de stil, psihoterapia reprezintă un proces ce se creează în fiecare moment între client şi terapeut. Editată de doi psihoterapeuţi, autori şi editori de renume, Daniel J. Siegel şi Marion Solomon, Cum se schimbă oamenii explorează în profunzime complexele resorturi ale ataşamentului, creierului, minţii şi corpului pentru a ne oferi o imagine cât mai completă a schimbării care apare în psihoterapie. Autorii ale căror scrieri sunt adunate în această lucrare, bazându-se pe descoperiri ştiinţifice de ultima oră din domeniul neuropsihologiei şi al altor ştiinţe ale creierului, au reuşit să ne redea prin formulări accesibile şi într-un stil fascinant teoriile personale care informează practica lor clinică. Iar rezultatul este un mare tezaur de resurse pentru orice profesionist care ajută la schimbarea în mai bine a oamenilor.

Domeniile vizate de autori pentru a ilustra schimbarea cuprind terapia individuală, lucrul cu copiii, terapia de cuplu şi lucrul cu corpul în psihoterapie.

"Fiecare capitol [...], fiecare terapeut - şi cu toţii sunt maeştrii ai terapiei - exprimă travaliul individual ocazionat de confruntarea cu întrebarea cum apare schimbarea în terapie şi cum să dai sens unui proces de schimbare care nu poate fi înţeles decât din experienţă şi care nu se lasă pus în cuvinte. Şi totuşi ceva special se întâmplă pe măsură ce citeşti cuvintele lor: realizarea autenticităţii relaţiei dintre tine şi scriitor, o experienţă diadică emergentă care devine tot mai cuprinzătoare şi depăşeşte limitele limbajului şi al simbolurilor. Este o stare diadică care îţi oferă o nouă claritate, a înţelegerii tot mai complexe a ceva ce ai ştiut dintotdeauna, dar nu ştiai că ştii." (Ed Tronick, Ph.D, Profesor Emerit de Psihologie, University of Massachusetts, director al Child Development Unit)

Fragment
Dincolo de cuvinte
Perspectiva terapiei senzoriomotorii
de Pat Ogden

Schimburile nonverbale constituie esenţa oricărei relaţii. Etologii evidenţiază semnificaţia comportamentelor animalelor care comunică o invitaţie către ceilalţi membri ai speciei pentru anumite activităţi cum ar fi jocul, interacţiunea sexuală sau lupta. Cercetătorii din domeniul pediatriei subliniază comunicarea bazată pe interacţiunea corporală dintre bebeluşi şi figurile de ataşament, interacţiune ce generează capacitatea de reglare a afectului, memoria procedurală şi multe altele. În mod similar, dialogurile implicite trăite şi puse în scenă alături de cele verbale în cadrul şedinţei de terapie sunt din ce în ce mai studiate, fiind considerate un factor esenţial care determină schimbarea terapeutică. Se consideră că acţiunea terapeutică înseamnă cu mult mai mult decât a-i înţelege pe pacienţi şi a le interpreta comportamentele. Ea cuprinde, de fapt, participarea la şi concentrarea asupra conţinuturilor ce răzbat de dincolo de cuvinte, reflectate vizibil în gesturi, postură, prozodie, expresii faciale, privire şi aşa mai departe.

Modelele afective cu bază corporală iau în considerare caracterul dominant al "sinelui implicit" în raport cu "sinele explicit" verbal (Schore, 2009, 2010, 2011; Schore & Schore, 2007). Sinele inconştient implicit poate fi conceptualizat ca având de-a face nu numai cu stările de conflict şi cu durerea emoţională, ci şi cu răspunsurile pozitive sau adaptative. Se consideră, în prezent, că inconştientul îndeplineşte "funcţii adaptive mult mai ample" decât "funcţia primară de apărare şi reprimare" (Cortina & Liotti, 2007, p. 211).

Sinele implicit se formează în timpul interacţiunilor rapide nonverbale, desfăşurate în fiecare clipă, dintre bebeluşi şi părinţi. În cadrul unei relaţii de ataşament sigur, bebeluşii învaţă să repete acţiunile care catalizează obţinerea răspunsului dorit din partea figurilor de ataşament şi devin tot mai eficienţi în a transmite semnale şi în a recepţiona răspunsuri nonverbale (Brazelton, 1989; Schore, 1994; Siegel, 1999; Stern, 1985, Tronick, 2007). Tronick (2007, 2011) afirmă că mişcările şi postura denotă clar semnificaţia pe care bebeluşii o atribuie interacţiunilor cu figurile de ataşament. Unul dintre filmele realizate de către autor surprinde un bebeluş care îşi trage mama de păr, iar aceasta reacţionează printr-un scurt moment de furie. Bebeluşul răspunde prin a-şi ridica braţele pentru a-şi apăra faţa - un gest de protecţie. Aparent, copilul interpretează furia mamei ca pe o ameninţare. Furia ei este însă una de moment, iar mama caută să remedieze rapid ruptura în comunicare; ea depune toate eforturile necesare pentru a restabili legătura şi jocul cu bebeluşul. În cele din urmă, copilul coboară braţele, se relaxează şi zâmbeşte. Prin contrast, în cazul unui ataşament nesigur, pruncul poate fi lăsat vreme îndelungată imersat în stări afective dereglate, în care mama încearcă foarte puţin sau deloc să repare relaţia prin interacţiuni directe; în alte situaţii, copilul poate fi speriat, abuzat şi/sau neglijat de către figurile de ataşament, toate aceste acţiuni conducând la formarea unui ataşament dezorganizat (Lyons-Ruth, Bronfman & Parsons, 1999). În astfel de cazuri, mecanismele de reglare a afectului nu se dezvoltă optim, comportamentele de angajament social, semnalizare nonverbală şi căutare a apropierii sunt compromise, iar semnalele nonverbale transmise de către bebeluş pot fi neclare sau contradictorii.

Cu toate că "naraţiunea somatică" se situează, de obicei, dincolo de limitele minţii conştiente, ea anticipează permanent viitorul şi determină în mod profund comportamentul. Capitolul de faţă subliniază centralitatea proceselor implicite în comportamentul uman, precum şi semnificaţia comportamentelor nonverbale din cadrul şedinţei de terapie. Intervenţiile integrate centrate asupra corpului, de tip mindfulness (body-based embedded mindfulness interventions), care abordează direct indicatorii fizici vizibili ai sinelui implicit din cadrul contextului interpersonal al diadei terapeutice, sunt prezentate ca o modalitate de a altera naraţiunea somatică şi de a schimba sinele implicit.

Cunoaşterea relaţională implicită

Prin intermediul interacţiunilor cu părinţii cu încărcătură afectivă atât pozitivă, cât şi negativă, copilul dobândeşte "o cunoaştere relaţională implicită" - el învaţă, aşadar, "cum să facă diverse lucruri alături de ceilalţi" (Lyons-Ruth, 1998). Lipsită de descrieri verbale sau de înţelegere conştientă, cunoaşterea relaţională implicită ne arată, într-o manieră profundă, cum să "fim" în relaţie; ne învaţă ce semnale vocale, expresii şi acţiuni vor fi primite sau respinse de către cei din jur, precum şi la ce anume să ne aşteptăm în cadrul unei relaţii. Lyons-Ruth remarcă faptul că, deşi cunoaşterea relaţională implicită este procedurală, ea este în mod esenţial diferită de ceea ce numim, în general, cunoaştere procedurală (de exemplu, cum să conduci maşina). Acţiunile procedurale care au legătură cu acest tip de cunoaştere sunt însoţite de emoţii şi percepţii conştiente sau inconştiente care îşi au rădăcinile în trecut. Acestea se desfăşoară pe pilot automat - nu trebuie să ne gândim la ce anume facem, ca şi atunci când conducem maşina sau când tastăm aceste cuvinte - sau când postura, expresiile faciale şi gesturile ni se schimbă automat atunci când interacţionăm cu figurile de ataşament.

Cu toate că nu dispunem de cuvinte prin care să descriem interacţiunile timpurii sau pe cele formative uitate cu figurile noastre de ataşament, naraţiunea somatică este cea care spune povestea cunoaşterii relaţionale implicite şi a predicţiilor implicite. Atunci când terapeutul lui Suzi a complimentat-o pentru noua ei ţinută vestimentară, Suzi n-a mai stat cu spatele drept, a lăsat capul în jos, a coborât umerii şi s-a tras mai în spate în scaun. Cu toate acestea, Suzi nu a fost conştientă de aceste secvenţe de acţiune care reflectau modul în care ea îşi apreciază sinele implicit şi a fost şocată, întrebându-se de ce se simte dintr-o dată temătoare, deşi o clipă mai devreme se simţise bine. Studiile demonstrează faptul că persoanele care suferă de tulburare de stres posttraumatic (TSPT) tind să reacţioneze negativ la complimente (Frewen, Neufeld, Stevent & Lanius, 2010), iar reacţia lui Suzi a părut să reflecte ruşinea pe care ea o simţea (dar despre care nu putea vorbi şi de care nu era conştientă), precum şi trauma pe care o suferise în relaţie cu tatăl ei, pe măsură ce începuse să se maturizeze şi să devină o tânără atrăgătoare.

Bromberg afirmă următoarele: "Atunci când continuitatea sinelui pare ameninţată, mintea [şi corpul] îşi extind, din raţiuni adaptive, sfera de cuprindere dincolo de momentul prezent, transformând viitorul într-o versiune a pericolului din trecut" (2006, p. 5). Suzi a asociat, inconştient, complimentele cu abuzul, transformând interacţiunile viitoare cu terapeutul ei într-unele periculoase, caracterizate de ruşine faţă de cele întâmplate în trecut şi teamă faţă de ceea ce pacienta a prevăzut, implicit, că se va întâmpla pe viitor în relaţia cu terapeutul ei. Secvenţe de acţiune cum sunt cele manifestate de Suzi transmit predicţii, aşteptări, intenţii, atitudini, emoţii şi semnificaţii implicite celorlalţi.

Cunoaşterea implicită de sine

Sentimentul nostru de sine este determinat atât de povestea pe care ne-o spunem nouă înşine pe cale verbală, cât şi de povestea pe care ne-o spunem nonverbal, prin capacităţile noastre de reglare a afectului şi prin alte comportamente reflexive automate, cum ar fi postura corpului şi mişcările. Numeroase studii demonstrează impactul posturii şi al altor acţiuni fizice asupra experienţei şi percepţiei de sine. Participanţii la teste, care au primit veşti bune, dar stăteau cu umerii căzuţi şi spatele semi-aplecat au declarat că se simt mai puţin mulţumiţi de ei înşişi decât participanţii care au primit aceleaşi veşti, dar stăteau cu spatele drept (Stepper & Strack, 1993). Schnall şi Laird (2003) au demonstrat faptul că participanţii care au exersat posturi şi expresii faciale asociate cu sentimente precum tristeţea, bucuria sau furia erau mai predispuşi la a-şi aminti evenimente din trecut cu o valenţă emoţională asemănătoare cu cea exersată, chiar dacă la momentul respectiv nu mai stăteau în acea postură. În mod similar, Dijkstra, Kaschak şi Zwaann (2006) au arătat că, atunci când participanţii abordau o anumită postură, aceştia erau predispuşi la a-şi aminti acele momente şi trăiri în care postura respectivă fusese operaţională. Postura lui Suzi, cu umerii căzuţi şi adusă de spate, îi transmitea pacientei o semnificaţie implicită cu privire la ea însăşi. Postura părea să îi reducă stima de sine şi să contribuie la, dacă nu chiar să îi inducă, sentimente de ruşine, neajutorare şi teamă asociate cu trecutul. În comportamentul prezent al pacientului sunt readuse la viaţă secvenţe de acţiune asociate cu trecutul, chiar şi în contextul unei alianţe terapeutice "sigure". În mod evident, sinele implicit este ameninţat de ceea ce ar putea ameninţa siguranţa percepută a tiparelor familiare inerente atât cunoaşterii relaţionale, cât şi cunoaşterii de sine. Semnificaţiile experienţelor din trecut se pot manifesta prin contractarea sau chiar prăbuşirea corpului, cum s-a întâmplat în cazul lui Suzi, precum şi prin perturbarea unui sistem nervos în sine dereglat, tensiune la nivelul laringelui şi voce gâtuită, elemente ce reflectă pierderea angajamentului social, prin evitarea contactului vizual sau prin blocarea privirii. Din asemenea comportamente nonverbale reiese cu claritate faptul că sinele implicit al pacientului prezice faptul că în viitor se vor repeta ruşinea şi pericolul care s-au produs în trecut, indiferent cât de puternic ar respinge sinele explicit această poziţie şi oricât s-ar strădui să descrie viitorul ca fiind diferit de trecut.

Funcţiile comportamentului nonverbal

Gesturile caracteristice, posturile habituale şi secvenţele de acţiuni reflectă şi menţin semnificaţiile şi predicţiile de lungă durată. Ele reflectă distorsiunile (biases) emoţionale persistente (de exemplu, postura cu pieptul în faţă şi încordarea părţii superioare a trunchiului pot contribui la instalarea furiei cronice, în vreme ce umerii căzuţi şi capul aplecat contribuie la instalarea sentimentului de tristeţe sau durere) şi convingerile (de exemplu, încordarea generală, mişcările rapide şi concentrate şi o postură dreaptă sprijină toate efortul de a munci din greu şi pot indica o convingere de tipul "Pentru a fi iubit, trebuie să realizez cât mai mult în viaţă"). Comportamentele nonverbale îndeplinesc multe funcţii pe lângă aceea de anticipare a viitorului, inclusiv reglarea afectului, exprimarea şi comunicarea emoţională şi semnalarea înclinaţiei pentru sau a aversiunii faţă de anumite activităţi şi interacţiuni. Aceste comportamente pot constitui secvenţe persistente de acţiuni, cum ar fi umerii permanent căzuţi, sau expresii şi gesturi trecătoare, cum ar fi a face ochii mici pentru o clipă.

Comportamentele nonverbale reglează schimburile aici-şi-acum dintre oameni: intonaţia vocii sau întoarcerea gânditoare a privirii poate indica faptul că vorbitorul are mai multe de spus; încordarea corpului şi ridicarea bărbiei pot transmite un mesaj de tipul "rămâi la distanţă", în timp ce capul plecat şi uşoara aplecare în faţă a corpului pot semnala conformarea şi supunerea. Mesajele verbale pot fi întărite sau subliniate prin gesturi sau posturi fizice, cum ar fi oftatul adânc şi capul întors în cazul unui pacient care îşi descrie starea depresivă. Comportamentele nonverbale pot ameliora un mesaj verbal sau îl pot face mai uşor de recepţionat, cum a fost zâmbetul dezarmant şi uşoara aplecare în faţă în cazul unei paciente care tocmai îmi spunea cât de furioasă este pe mine.

Această comunicare somatică implicită poate fi menită să declanşeze o reacţie anume din partea terapeutului. Un pacient a reacţionat prin a face ochii mici, a-şi încorda pieptul, a se încrunta uşor şi a întoarce privirea, atunci când i-am pus o întrebare în legătură cu o relaţie despre care nu dorea să discute, efectiv transmiţându-mi că şi-ar dori să abandonez subiectul respectiv. Mesajele verbale şi nonverbale se pot, de asemenea, contrazice şi pot căuta fie să ascundă anumite aspecte ale experienţei interioare, fie să le dezvăluie. O pacientă îmi poate spune că se simte bine, în timp ce strânge din umeri şi se încruntă, iar alt pacient poate zâmbi în timp ce îmi povesteşte despre durerea sa. Observăm deseori semnele manifestării unor părţi disociate ale sinelui în indicatori nonverbali simultani sau secvenţiali aflaţi în conflict, ca atunci când un pacient a întins braţul pentru a da mâna cu mine, în timp ce se trăgea, de fapt, mai în spate.

Comunicarea nonverbală poate fi intenţionată sau neintenţionată, conştientă sau inconştientă, clară sau confuză. Aceste manifestări pot reprezenta un sine implicit unificat sau pot denota contradicţii între părţile disociate ale sinelui. Manifestările inconştiente, neintenţionate şi involuntare prezintă cel mai mare interes pentru psihoterapeuţi, întrucât tind să indice elementele aflate dincolo de suprafaţă şi dincolo de cuvinte şi să scoată la iveală comportamente ce reflectă şi susţin sinele implicit sau implicite. Dansul care se desfăşoară în cadrul relaţiei şi care cuprinde şi răspunsurile inconştiente ale terapeutului (generate de sinele implicit al acestuia) la expresiile sinelui implicit al pacientului constituie esenţa terapiei.

Bromberg afirmă faptul că "drumul spre inconştientul pacientului este trasat întotdeauna într-o manieră nonliniară prin propria participare inconştientă [a terapeutului] la construcţia acestui drum, în timp ce terapeutul este angajat, în mod conştient, într-un fel sau altul, într-o interacţiune cu o parte diferită a sinelui pacientului" (2006, p. 43). Împreună cu naraţiunea verbală, encodarea şi decodarea inconştientă se produc în cadrul unei conversaţii nonverbale pline de sens dintre sinele implicit al terapeutului şi cel al pacientului. Encodarea "presupune capacitatea de a emite mesaje nonverbale adecvate cu privire la propriile nevoi, sentimente şi gânduri", iar decodarea "presupune capacitatea de a detecta, de a percepe adecvat, de a înţelege şi de a reacţiona corespunzător la exprimarea nonverbală a altei persoane cu privire la propriile nevoi, interacţiuni, sentimente, gânduri, roluri sociale" (Schachner, Shaver & Mikulincer, 2005, p. 148). Procesul interactiv permanent de encodare şi decodare determină ce anume se va întâmpla în cadrul relaţiei, fără intenţii sau gândire conştientă. Este de remarcat faptul că atât sinele implicit al pacientului, cât şi al terapeutului sunt implicate în acest dans.

Indicatorii nonverbali în tratament

Kurtz afirmă faptul că psihoterapeuţii ar trebui să urmărească permanent manifestările nonverbale pe care autorul le numeşte "indicatori" şi îi defineşte ca "un fragment dintr-un comportament sau un element de stil, sau orice altceva care sugerează [...] o conexiune cu structura de caracter, cu amintirile timpurii sau cu anumite emoţii [inconştiente]", mai cu seamă acele manifestări care reflectă şi susţin predicţiile "protective, supra-generalizate şi demodate" (2010, p. 110). Aşadar, nu orice manifestare nonverbală constituie un indicator. Spre exemplu, a întinde mâna pentru a lua ceaşca de ceai sau a-şi da părul de pe frunte nu reprezintă, de obicei, indicatori. Indicatorii sunt acele comportamente nonverbale care îl ajută pe terapeut (în mod implicit şi explicit) să "formuleze ipoteze despre client: ce fel de convingeri implicite exprimă acestea şi ce fel de situaţii timpurii de viaţă ar putea sta la baza acestor tipare şi convingeri" (p. 127).

Indicatorii cuprind atât indiciile încărcate afectiv care amintesc de interacţiunile din cadrul relaţiei de ataşament timpuriu şi care determină mişcările, posturile, gesturile, prozodia şi expresiile faciale ale copilului, precum şi cele care reflectă activarea dereglată [a sistemului nervos] şi mecanismele defensive animalice declanşate în raport cu trauma. Terapeutul intenţionează să aducă în prezent, în cadrul şedinţei de terapie, experienţa acestor indicatori. Terapia trebuie să "activeze aceste nişe profunde, subcorticale, din mintea noastră subconştientă, unde sălăşluiesc afectele, unde este depozitată trauma şi unde au fost stocate tiparele implicite de ataşament" (Lapides, 2010, p. 9). Activarea acestor elemente presupune mai degrabă existenţa unei rezonanţe şi interacţiuni afective de la emisferă dreaptă la emisferă dreaptă, decât a unei abordări de natură cognitivă, analitică sau interpretativă (cf. Schore, 1994, 2003, 2009, 2012).

Indicatorii care pot fi reperaţi conştient de către terapeut sau pacient pot fi exploraţi în mod explicit, împreună cu afectul asociat, chiar şi atunci când conţinutul reprezentat de aceşti indicatori rămâne inconştient. Grigsby şi Stevens afirmă faptul că a recunoaşte indicatorii şi a întrerupe comportamentele automate constituie o abilitate mai promiţătoare decât aceea de a putea discuta despre ce anume s-a petrecut iniţial pentru a duce la apariţia acelor indicatori şi comportamente: "A discuta despre evenimente de demult [...] sau a discuta despre idei şi informaţii cu pacientul [...] poate constitui, cel mult, un mijloc indirect de perturbare a comportamentelor în care oamenii se angajează în mod rutinier" (2000, p. 361). Se poate să nu fie suficient ca pacientul să ajungă la anumite revelaţii fără să se producă şi schimbarea secvenţelor procedurale de acţiune. Există, în mod esenţial, două modalităţi de învăţare procedurală implicită care pot fi abordate în terapie: "Prima este aceea de [...] a observa mai degrabă decât a interpreta ce anume se petrece şi de a atrage, în mod repetat, atenţia asupra acelui lucru. Această acţiune în sine tinde să perturbe caracterul automat al exprimării obişnuite a învăţării procedurale. A doua tactică terapeutică este lansarea în activităţi care perturbă în mod direct ceea ce a fost învăţat în manieră procedurală" (p. 325).

A asculta naraţiunea somatică în acelaşi timp cu naraţiunea verbală stimulează în mod natural curiozitatea şi abilitatea de conştientizare a indicatorilor nonverbali. Terapeutul şi clientul perturbă împreună caracterul automat al acestor indicatori în clipa când devin conştienţi de aceşti indicatori, "nu ca şi cum ar fi o boală sau ceva de care trebuie să scapi, ci într-un efort de a-l ajuta pe pacient să devină conştient de modul în care experienţele sunt gestionate şi în care capacitatea pentru experienţă poate fi extinsă" (Kurtz, 1990, p. 111). Trebuie remarcat faptul că noţiunea generală de atenţie mindful care presupune a fi receptiv la orice elemente din câmpul vizual al ochiului minţii diferă de noţiunea de atenţie mindful îndreptată în mod specific asupra indicatorilor nonverbali. În loc de a permite atenţiei pacienţilor să se îndrepte în mod aleatoriu asupra oricăror emoţii, amintiri, gânduri sau acţiuni fizice care s-ar putea produce, terapeuţii utilizează "conştientizarea direcţionată a momentului prezent" (directed mindfulness) pentru a ghida conştiinţa pacientului înspre reperarea anumitor indicatori care constituie punctul de plecare în explorarea sinelui implicit (Ogden, 2007, 2009).

Trăirea conştientă a momentului prezent (mindfulness) este abordată nu ca o activitate solitară, desfăşurată în limitele minţii unui singur individ, ci integrată în dansul verbal şi nonverbal dintre pacient şi terapeut (Ogden, 2014). Terapeuţii observă, mai întâi, comportamentele nonverbale ale clienţilor lor şi le cer acestora să devină conştienţi de acţiunile pe care aleg să le întreprindă, de posturile, expresiile şi ceilalţi indicatori nonverbali care se manifestă în momentul prezent în cadrul şedinţei de terapie. Pe măsură ce clienţii devin conştienţi (mindful) cu privire la propriile comportamente nonverbale, li se cere să-şi descrie şi verbal peisajul interior - emoţiile, gândurile, imaginile, amintirile şi senzaţiile. Terapeuţii sunt invitaţi să ia parte la călătoriile interioare ale clienţilor, experimentând prin intermediul experienţei celuilalt scenariile variate şi trăind multiplele semnificaţii. Prin conştientizarea relaţională integrată de tip mindfulness, conştientizarea momentului prezent (awareness of the present moment) este împărtăşită, mutuală şi reglată interactiv.

Secţiunile următoare ale articolului de faţă ilustrează, pe de o parte, câţiva indicatori somatici de bază care se pot dovedi semnificativi în practica clinică, iar, pe de altă parte, descriu utilizarea conştientizării relaţionale integrate prin intermediul căreia pot fi descoperite nuanţele indicatorilor şi poate fi alterată naraţiunea somatică din cadrul relaţiei terapeutice. Se observă indicatori ai sinelui implicit, se întrerup secvenţele care nu mai sunt utile şi se iniţiază acţiuni noi.

Este important pentru cititor să reţină următoarea idee: intervenţiile specifice decurg spontan din ceea ce transpare experienţial şi implicit în cadrul diadei terapeutice. Philip Bromberg afirmă faptul că, în mod absolut caracteristic, el nu "plănuieşte" dinainte ce anume va face sau va spune în cadrul şedinţei de terapie, ci mai degrabă "se trezeşte" făcând sau spunând anumite lucruri care se ivesc spontan din interiorul relaţiei (comunicare personală din data de 21 decembrie 2010). Cuvintele şi acţiunile terapeutului nu constituie tehnici premeditate sau generice, ci mai degrabă răspunsuri emergente la ceea ce transpare aici-şi-acum între el şi pacient. În descrierea propriei mele munci, pe care urmează să o prezint în cadrul articolului de faţă, intervenţiile mele "au venit la mine" într-un mod la fel de neaşteptat, izvorâte din ceea ce s-a petrecut în interiorul relaţiei. Cu toate că pot explica raţiunea teoretică din spatele acestor intervenţii, şi o voi şi face, ele nu au fost nici premeditate, nici gândite în prealabil. Cu toate că aceste intervenţii reprezintă, în principiu, "nişte tehnici", ele nu au un caracter generic. Intervenţiile nu se produc niciodată de două ori în manieră identică, ci apar în mod natural şi neaşteptat în momentul în care atât terapeutul, cât şi pacientul se simt reciproc în mod subiectiv. Cu alte cuvinte, ei îşi comunică responsivitatea somatică şi afectivă la experienţa care se produce în interiorul relaţiei lor şi care nu este procesată cognitiv, ci cunoscută implicit.

Este nevoie de intenţie, experienţă şi practică pentru ca un terapeut să "ştie" care manifestări nonverbale constituie indicatori şi care nu. Această "cunoaştere" nu este de natură cognitivă. Terapeutul se simte mai degrabă atras de o manifestare nonverbală specifică şi, cel mai adesea, nu realizează de ce. De obicei, anumite descoperiri ulterioare din şedinţele de terapie vor demonstra faptul că acea manifestare a reprezentat un indicator semnificativ al traumei şi al istoriei de ataşament care reflectă şi susţine sinele implicit.

În secţiunile următoare sunt descrişi indicatori ai sinelui implicit şi exemple despre cum se poate lucra cu aceştia în terapie: prozodia, contactul vizual, expresiile faciale, mişcările premergătoare acţiunii, mişcările braţelor, locomoţia, postura şi căutarea proximităţii. În mod evident, lista nu este nici pe departe exhaustivă şi mulţi dintre indicatorii sinelui implicit au fost omişi: unghiul şi mişcarea la nivelul pelvisului; înclinarea capului şi modul în care acesta stă aşezat pe gât şi pe umeri; unghiul, pronaţia sau supinaţia picioarelor şi felul în care tălpile apasă pe sol în timpul mersului; încordarea la nivelul genunchilor sau al altor încheieturi; felul cum atârnă braţele din umeri; amploarea mişcărilor anumitor părţi ale corpului; tiparele de respiraţie şi tremuratul şi scuturatul involuntar, reacţii avute adesea de persoanele cu TSPT - aceştia constituind doar o parte din indicatori (cf. Ogden, Minton & Pain, 2006; Ogden & Fisher, 2015).

Gripa

 

Ioana Drăgan
Gripa
 O poveste de Crăciun
Editura Tracus Arte, 2021

***
Intro

Ioana Drăgan este scriitor şi jurnalist, născută în 1969 în Bucureşti. Doctor în ştiinţe filologice. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Producător şi moderator de programe culturale la Televiziunea Română între 1995-2012. Director general al Direcţiei Generale Reprezentanţe în Străinătate din cadrul Institutului Cultural Român între 2013-2017. A publicat volumele: Vietăţi şi femei (proză scurtă), 1997, Ed. Cartea Românească şi Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti; Poveştile Monei (3 nuvele), Ed. Atlas, Bucureşti, 1999; Romanul popular în România. Literar şi paraliterar, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2001, şi ediţia a II-a (revăzută şi adăugită), Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2006; Bibliotecile din oglindă. Ex libris de scriitor, Ed. Allfa, 2007; Mafalda (roman), Ed. Allfa, 2009. A fost prezentă ca autor în numeroase antologii de proză. A semnat prefeţe pentru ediţii diverse din literatura universală la editurile Gramar şi Litera.

Ioana Drăgan a obţinut mai multe premii şi distincţii, printre care: Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut în proză (1998) pentru volumul Vietăţi şi femei; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pe anul 2009 pentru Proză - volumul Mafalda, noiembrie 2010; Distincţia culturală a Academiei Române, 2001, pentru prezenţa sa în viaţa intelectuală românească; Premiul A.P.T.R. 2013 pentru Talk Show cultural - seria "Anul Caragiale" - Televiziunea Română (2012).

  

Sinopsis

Acţiunea noului roman al Ioanei Drăgan se petrece într-o realitate românească actuală, contemporană, în care contextul unei epidemii de gripă sezonieră este unul aparent propice pentru o poveste de dragoste, plină de speranţe, între Eva, o doctoriţă de la Urgenţă, trecută de 40 de ani, şi Adam, un oengist norvegian, implicat în protecţia copiilor abuzaţi.

Înflăcărarea iubirii lor, care trimite ironic la povestea cuplului primordial, consumată pasional într-un ajun paradisiac de Crăciun petrecut la Predeal, o staţiune montană din România, va trece precum puseul de febră cauzat de gripă, în urmă rămânând doar iluzia unui nou început.

De-a lungul unei naraţiuni populate de o galerie de personaje marginale din viaţa cotidiană, măcinate de temeri, obsesii şi cutume, îl vor însoţi continuu pe cititor voci şi gânduri care se aud şi se întrepătrund cu cele ale protagoniştilor romanului, din care nu lipsesc umorul şi privirea crudă ale autoarei.

Acţiunile şi psihologia personajelor sunt modificate doar înşelător de pandemie, care nu este, până la urmă, decât un pretext şi o pistă falsă pentru o "poveste" banală în aparenţă dar cu final surprinzător.

Romanul rămâne o carte despre dezamăgiri şi speranţe, despre iubiri şi trădări într-o societate dominată de mentalităţi şi prejudecăţi pe care doar cei care fac alegeri dureroase le pot depăşi.

Fragment

De când aflase, adevărul era că nu mai avusese o noapte liniştită de somn şi de odihnă. Nu ştia ce să facă şi primul impuls fusese să termine repede cu problema asta şi să se elibereze din hăţişul de încurcături ce aveau să vină.

În fond, era o nebunie. Aveau dreptate toţi.

Aşa o aventură, la vârsta ei?! Copil, cu cine? Cu o nălucă din Norvegia, cu elful dispărut în pădurile vikinge, asta în varianta romantică. În varianta reală, cu un tip pe care-l lăsase soţia, mai mult ca sigur, pentru că semi-irlandezul ăsta n-avea nici o apăsare când omora animalele. Că doar cum ar fi fost, îşi imaginase, un mariaj fericit între o activistă pentru drepturile animalelor şi un... măcelar? În varianta mai mult decât probabilă, cu un aşa-zis inspector vigilent şi intransigent care, dacă cine ştie din ce motive ar întârzia să-i schimbe scutecul ud bebeluşului, i-ar întocmi, prompt şi salvator, dosar de neglijenţă în serviciu. De mamă!

De ce să ţii copilul atunci? De ce să persişti într-o prostie, care li se poate întâmpla doar liceenelor în călduri, nu unei femei mature, independente şi cică, profesioniste, medic!

Se luase singură în zeflemea şi, hotărâse să apeleze la Doru, un fost amic de facultate, ginecolog la Polizu, tip discret, ca s-o rezolve. Din colegialitate!

Glumiseră, pupături, poveşti şi amintiri din studenţie, ce mai faci, dragă Doru, tot burlac, da, burlac convins, păi tu, firicel de păpădie, ţi-aduci aminte cum ţi se zicea în facultate, uitase pentru că nimeni nu-i mai spusese aşa de-atunci, nu ştii cum e cu viaţa noastră, mai mult prin spital, am tot încercat şi n-a ieşit nimic până la urmă, m-am lăsat păgubaş!
- Dar tu, Eva, în timp ce-o consulta şi-i făcea ecografie, ce-ai făcut în ultimii douăj de ani?
- Numai prostii, măi Doru, şi acum mă lupt să combat gripa.
Şi dă-i şi luptă- i toată viaţa asta...
- Colega, pentru mine nu-i o problemă. Când vrei, vii încoace şi-o rezolvăm, dar trebuie să-ţi spun, ca medic acum, şi ca prieten, că e poate ultima ta şansă la ce văd eu aici! Gândeşte-te bine, bine, înainte! Să nu-ţi pară rău pe urmă. Ar fi păcat! Şi păcatele astea se plătesc scump. Tu decizi!

Nu era prima dată când ar fi păcătuit, dar nu asta o pusese pe gânduri, în timp ce se despărţise de colegul Doru, care o îmbrăţişase încurajator.

- O să te bată Dumnezeu!
Aşa îi aruncase demult, cu ani în urmă, în plină faţă, o femeie de la ţară care sprijinea zidul de la scara blocului de prin Militari unde era clinica de ginecologie privată. Cerea de pomană la fiecare femeie care intra şi ieşea. Nu-i dăduse atenţie pentru că abia se târâse afară, cu lacrimile şiroindu-i pe faţă şi curbată de dureri după procedura care i se păruse nesfârşit de lungă.

Era primul ei avort, iar doctorul, blazat şi dur, o repezise de la primul scâncet:
- Ce credeai că te gâdili? Aici nu eşti la un salon Spa, drăguţo!
- Lasă-mă mamaie, că nu mai am ce-ţi da!
- Da, bine, bine... Niciuna n-aveţi să daţi de-o pâine la copii mei, dar aveţi să daţi morman să vă lepădaţi aici de păcate! Putori nenorocite, ptiu!

Femeia îşi întorsese capul cu scârbă, mormăind şi suduind-o în continuare pe ea şi pe armata de păcătoase care făceau coadă la cabinet.

Îi venise să intre în pământ de ruşine şi, de-atunci, nu mai putuse uita privirea care-i pusese eticheta aia care nu putea fi spălată de nimeni niciodată.

Tic-tac, tic-tac, ştiuse că timpul trece şi că nu există credit nelimitat, numai că nu se aşteptase să vină sorocul aşa de repede şi că va trebui să se hotărască. Din nou, singură. Mai singură ca niciodată. Ori, ori!

*
De zeci de ori până acum se privise în oglindă, oripilându-se de firele albe care dintr-odată se înmulţiseră de jur împrejur, la tâmple şi în creştet. Peste noapte, în primul trimestru de sarcină, din blondă devenise aproape căruntă. Fără explicaţii medicale! Nu îndrăznise să se vopsească încă sperând că, odată cu primăvara, tonurile se vor apropia şi părul va căpăta nuanţa aia de blond-cenuşiu. Nordic.

Şi mai sperase cu ardoare, zi de zi şi noapte de noapte, că Adam o să reapară aşa cum dispăruse.
Dintr-odată.
Şi o să pornească din nou la drum. Pe alt drum. Un drum bun, fără accidente pe traseu.
Ca şi când totul ar fi fost de fapt o reverie.
O poveste de Crăciun!

Visa cu ochii deschişi la ziua când se va deschide uşa cabinetului de la spital şi o să-i audă vocea timbrată şi o să-i simtă mirosul. Singurul pe care o să-l poată respira şi suporta. Se îmbolnăvise cu-adevărat de la inhalările de detergenţi, alcool gel, de la mirosul dulceag greţos al măştilor de protecţie pe care le purta toată lumea în permanenţă şi de la aerul încins de respiraţii prizoniere şi eliberate care acoperiseră până şi clasica miasmă de bolnavi de prin saloane. Toxică!

Trecuseră săptămânile una după alta, ca-n transă, iar amintirea Crăciunului se topise, la mijloc de martie, precum mormanele de zăpadă din mijlocul străzilor, lăsând în urmă doar o mâzgă sordidă.

Şi când, resemnată şi hotărâtă să apeleze la colegul Doru, se revăzuse în urmă cu douăzeci de ani, la douăj de ani, când, disperată şi înfricoşată, intrase în clinica aia din Militari. Să scape mai repede de greşeală, păcatul unor tineri înfierbântaţi care băuseră mai mult într-o noapte de vară la mare. După eşecul cu frumosul Paul de Timişoara, atât de regretat de Mami şi Tăticu de parcă ei şi nu ea ar fi trebuit să se căsătorească şi nu le ieşise, se aruncase pur şi simplu în braţele unui rocker de pe litoralul înspumat cu care dansase pe plajă la 2 Mai.

Se gândise c-ar fi putut să fie mamă de-atunci, şi-acum să se îngrijească de viitorul unui tânăr de douăzeci de ani, în loc să aştepte cai verzi pe pereţi şi să se vadă din nou la coadă la avort, umăr la umăr cu tinere de vârsta lui.

Atunci nici măcar nu-i păruse rău, nu voise decât să şteargă totul cu buretele şi să o ia de la zero, să uite de Paul, să uite de visele de nuntă şi de viaţa în doi, pe care o şi trăise, palpabil, să uite de accidentele biologice minore de pe parcurs, că doar nu degeaba era studentă la Medicină, ca să se sperie de-o întrerupere de sarcină banală, chiar dacă îndeajuns de brutală cât să-i aducă picioarele crăcănate de pe masă pe pământ şi să fie mult mai atentă în viitor.
- Asta dacă nu vrei să treci pe la mine din trei în trei luni, la râcâit! La revedere!

Doctorul aproape c-o dăduse afară din cabinet, era în întârziere şi holul era plin.

*
Adevărul era că nu-şi dorise niciodată copii.

În fond, Mami şi Tăticu aveau dreptate, în viaţa asta de doctor nu prea mai e loc pentru sentimente materne.
- O să plângi în pumni c-ai dat cu piciorul la toate ocaziile! Şi pentru ce? În loc să ai grijă de-un soţ, de copii, te-ai măritat cu spitalul! Casă de piatră!

Tăticu, fie beat, fie treaz, cum o prindea o şi boscorodea cu aceeaşi placă de care se săturase ca de mere pădureţe.

Iată c-acum venise peste ea ocazia, marea ocazie, când nici nu se mai aşteptase, cu dată limită şi un cortegiu de întrebări fără răspuns, una mai arzătoare decât alta.

Ca şi când nu ar fi avut ea destule să-şi pună zi şi noapte, mai venise şi Mami cu una încuietoare:
- Dar nu faci şi tu, ca toată lumea, nuntă?

Mami şi Tăticu păreau că depăşiseră într-un sfârşit unda de şoc şi acum trepidau să afle detalii şi să intre în acţiune. Când o prindeau, o înghesuiau cu aluzii mai mult sau mai puţin voalate. Bate şaua să priceapă iapa!

Le spusese şi lor, până la urmă, o poveste încâlcită, din care nu înţelesese nimeni mai nimic, cu tatăl copilului plecat pe mare, la mare depărtare, în care Adam era Ulise şi ea, desigur, Penelopa, şi da, staţi fără grijă, îl aştept cu răbdare să vină, dar uite că ne-a zăpăcit gripa şi nu ştiu când o să ajungă, şi, da, sigur, o să facem o nuntă mare cu alai!
- Voi pe ce lume trăiţi?! La ce nuntă visezi, tu, Gina?!

Nenea Puiu şi cu tanti Carolina, care se visau şi ei naşi de cununie, îi aduseseră mai aproape de realitatea momentului.
- Băi, voi sunteţi normali? Nuntă în pandemie?
- Să pupe mirele mireasa prin mască? Şi cu ocazia asta fericită, să-i paseze o gripă?! Hai c-o s-o trăim şi p-asta...
- Eu vă zic de p-acum: nu vin! Să-mi ia temperatura când îmi dă cocarda? Să stau cu mănuşi de plastic şi departe de voi, singură la masă separată? Să ciocnim paharele de la un metru jumate? Asta nu e nuntă! E bătaie de joc!

Tanti Mărioara se revolta, înjurând pandemia şi boscorodind-o pe Eva că şi-a ales să se mărite acum.
- Dar când ai vrea tu, Mărioara? Să nască Eva şi să aşteptăm să facem întâi botezul şi pe urmă nunta? C-aşa-i acum moda... Să ne râdă toţi?
- Şi-apoi, cu ce rămâne...? Era să zic, copii ăştia, c-am uitat că nu mai sunt ei juni porumbei. Ascultaţi ce vă zic: nu se merită să faci nuntă cu douăzeci de persoane. Nu iese nimica! Cheltuială, oboseală şi zero profit.
- Lasă, dragă, că nu aşteaptă ei bani de la noi, adică doamna doctor care nu acceptă plicuri...
- Apropos, măi Fane, voi l-aţi cunoscut, măi, pe ginerică?
- N-auzi, Puiu, că e plecat peste mări şi ţări...
- Să vă văd moacele la toţi dacă n-o s-apară marinarul ăsta nici la nuntă! C-a intrat vaporul în carantină!

*
- Where are you, Adam?

În primele săptămâni, noapte de noapte, se trezise cu ochii în lacrimi, şi cu întrebarea pe buze, clocotind de furie şi de deznădejde în faţa unui telefon mobil mut pe care nu primea decât mesaje de convocare la spital.

Era mai mult decât clar că nu avea s-o sune şi cu atât mai puţin să vină în ţară, mai cu seamă acum, când iar se închisese spaţiul aerian din cauza gripei. Şi, la urma urmei, de ce ar fi făcut-o, că doar habar n-avea şi, în curând, nici n-avea s-o mai recunoască. Poate c-aşa şi trebuia să se întâmple, să nu mai ştie cine e şi, mai cu seamă, să nu care cumva să ştie că-i copilul lui în burta ei. Să nu îi vină idei!
- Îl iubeşti, măcar?

Andra nu se lăsa cu una cu două. O lua mereu şi ea la întrebări, arzând de curiozitate să afle cu cine făcea ea copilul.

Îşi pusese şi ea întrebarea asta de o mie de ori, aşa cum o făcea cu fiecare relaţie mai serioasă pe care o avusese de când se despărţise de Paul, pe care se străduise ani de zile să-l uite. Şi până la urmă chiar reuşise, în pofida veşnicelor rememorări duioase ale lui Mami, pentru care frumosul Paul de Timişoara fusese tot ce era mai bun pe lumea asta, la soare se putea uita, dar la altul, ba!

Mai pâlpâia din când în când o scânteie din ce fusese o dragoste de tinereţe, ca o arsură minoră care trece când pui mâna la rece. Fără cicatrici!

Nu ştia dacă-l iubise vreodată sau dacă totul fusese doar un foc de paie, înteţit de vântul dorinţei de fericire. Un foc care se stinsese odată cu câinele zdrobit în mijlocul drumului. Cu cât se gândea mai bine, cu atât amintirile clipelor frumoase se pierdeau pe drum. Începuse să le uite pentru că fusese prea repede, se întâmplase prea repede, dispăruse prea repede.

În multe dintre nopţile când se îneca de revoltă şi neputinţă, pentru că se simţea exact ca-n filme, o proastă sedusă şi abandonată, singură în faţa unei asemenea decizii, ar fi vrut să aibă măcar o confirmare, să-l audă că-i spune răspicat că totul fusese pentru el doar o distracţie între două avioane rămase la sol din cauza gripei.

Nu, nu ştia dacă-l iubea, dar aproape sigur era că începuse să-l urască şi să blesteme clipa când i-a intrat în cabinet şi când chiar a crezut c-a dat norocul peste ea de data asta...
- Totul în viaţa asta e-o chestie de noroc, fetiţo! Fă-mă, mamă, cu noroc şi aruncă-mă în foc! Unii au noroc cu carul, unii, orice ar face, sunt ocoliţi de el, iar alţii ai zice că s-au născut fără dram de noroc. Ca şi cum cineva ar vrea ca norocosul să se uite şi să-şi admire norocul ăsta în oglinda celui pentru care nu răsare soarele niciodată şi să-şi spună în fiecare zi: ce noroc am! Nu-şi face nimeni, draga mea, norocul singur, cu mâna lui, cum se spune...

Doamna Hortensia plânsese lung într-o seară, mai demult, cu ochii ţintuind-o fix, cu privirea aia care o străpungea ca o suliţă, în zborul ei către Diana.

Nu era pentru prima dată când avea senzaţia că doamna Hortensia uita că vorbeşte cu ea şi că, de fapt, nu o vedea pe ea, ci pe Diana cea fără de noroc în viaţă. Care o chema s-o însoţească acolo, în loc luminat, în loc cu verdeaţă, unde nu-i durere, nici întristare, nici suspin...

Într-o noapte în care se perpelise ca pe jar, judecând pe toate feţele norocul chior care căzuse pe capul ei, se gândise la ce norocos era Adam pentru că l-ar fi strâns de gât cu garoul ei profesionist până şi-ar fi dat duhul, precum sigur c-ar fi făcut-o şarpele ăsta de la brăţara vikingă pe care i-o dăruise să-i poarte noroc. Da, asta i-ar fi făcut, dacă i-ar fi apărut din nou, nonşalant şi zâmbitor, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat că doar nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase...
- Lucky me... lucky you... now I know, you, son of a bitch!

Desigur că beţiva irlandeză de mă-sa n-avea nici o vină, decât poate că-l făcuse la beţie într-atât de norocos ca să supravieţuiască. Blestemelor!

***

 

 

Lansarea volumului de proză Gripa. O poveste de Crăciun, de Ioana Drăgan, la MNŢR

Marţi, 13 iulie 2021, ora 18:00, la Muzeul Naţional al Ţăranului Român, în Sala Media (Şoseaua Pavel D. Kiseleff 3, intrarea din str. Monetăriei, Bucureşti), va avea loc lansarea volumului de proză Gripa. O poveste de Crăciun, de Ioana Drăgan, apărut la editura Tracus Arte. Invitaţi alături de autoare: prof. dr. univ. Ioan Cristescu, director general al Muzeului Naţional al Literaturii Române, Luiza Barcan, critic şi istoric de artă, Dan-Silviu Boerescu, scriitor, editor, critic literar. Moderatoare: Georgeta Drăghici, jurnalist şi realizator de programe culturale la Radio România Cultural.

Bunul doctor din Varşovia

 

Elisabeth Gifford
Bunul doctor din Varşovia
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu



***
Intro

Povestea doctorului Korczak a cunoscut numeroase ecranizări de-a lungul timpului, probabil cea mai reuşită fiind realizată în 1990 de Andrzej Wajda.

Ne aflăm în anul 1940, în Varşovia. Ghetoul evreiesc se află sub teroarea nazistă. Între zidurile acestuia, nenumăraţi oameni au de suferit privaţiuni inimaginabile. Printre ei, copiii de la orfelinatul de acolo. Şi totuşi, în acest întuneric al disperării, un om aduce o licărire de speranţa copiilor. E vorba de dr. Janusz Korczak, directorul orfelinatului, o personalitate de marcă a timpului.

"Nu abandonezi copiii în asemenea vremuri", obişnuia el să spună. Ceea ce a şi făcut, apărându-i până în ultima clipă. El e ajutat în lupta sa pentru binele micuţilor de doi tineri, Mişa şi Sofia, povestea lor de dragoste împletindu-se în mod dramatic cu cea a celorlalţi evrei încercaţi de destin şi de tăvălugul istoriei. Mărturiile lor i-au folosit drept sursă de inspiraţie autoarei pentru crearea acestui tulburător roman-document, în care realitatea şi ficţiunea fuzionează extraordinar. Tema principala a acestuia e viaţa care, în ciuda ororilor războiului, renaşte permanent prin iubire şi jertfă.

Janusz Korczak a fost un pseudonim, adoptat după ce el a devenit un scriitor celebru în Polonia. Pe numele său adevărat Henry Goldszmit, s-a născut în 1879 ca fiu al unui avocat evreu bogat, care împreună cu soţia sa frecventau deopotrivă prieteni polonezi şi evrei în Varşovia de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Korczak a fost un pionier al bunăstării şi psihologiei copilului. În tinereţea sa, la începutul secolului XX, el privise în jur şi începuse să întrebe de ce erau nefericiţi atâţia copii.

Korczak i-a învăţat pe copii şi pe adulţi să se trateze reciproc cu empatie. El era de acord să-i spună unui copil că era ocupat, cu scrisul sau cu cititul, ori că era pur şi simplu obosit, aşa încât copilul se putea eventual juca şi singur pentru o vreme... dar rămânea totuşi permanent disponibil şi la vedere pentru ajutor şi confort, dacă ar fi fost nevoie.

El a înţeles că atunci când naţiunile decid să nu aibă grijă de copii, civilizaţia este pe punctul de a se dezintegra, adică exact ce s-a întâmplat când Reichul nazist a decis să ucidă mii de copii în 1942, la Varşovia, în Polonia şi în toată Europa. Nu poate exista un contrast mai mare decât această decizie teribilă, comparativ cu voinţa lui Korczak de a proteja drepturile şi fericirea copiilor săi, până chiar în ultimul moment când i-a însoţit în lagărul morţii.

Capitolul unu
Varşovia. 17 ianuarie 1945
 

Cu două ore înainte de ivirea zorilor, Mişa stătea pe malul Vistulei şi privea peste fluviul îngheţat spre Varşovia. Ţinea în mână o fotografie a Sofiei, nu mai mare decât palma lui. De-a lungul anilor, o tăiase în jurul conturului, pentru a o face să pară mai reală. Două găurele în umerii Sofiei trădau locul unde o fixase deasupra patului său în diversele dormitoare de armată ca pe o icoană sfântă pentru un credincios. În lumina slabă, ochii deschişi la culoare ai femeii îl priveau cu seriozitate şi teamă. Ştia restul imaginii pe de rost: părul blond pieptănat spre spate, trăsăturile frumoase, atât de subţiri... Au trecut doi ani de când ţinuse ultima dată între palme chipul cald al Sofiei şi-i sărutase buzele sau inspirase parfumul slab de migdale al pielii ei. Vântul îl înfioră cu o rafală necruţătoare, o durere în plus peste cea provocată de absenţa ei. Îşi ridică gulerul şi strecură poza înapoi în portofelul din prelată, apoi se lovi cu palmele peste braţe pentru a-şi pune sângele în mişcare.
- Mişa, ia de-aici!

La câţiva metri depărtare, pe mal, se aflau santinelele sovietice în haine groase de iarnă, mâncând din gamele metalice. În timp ce vorbeau şi râdeau tare, aburii se ridicau în aerul îngheţat. Unul dintre ei îi întinse o sticlă. Mişa se apropie şi trase o duşcă. Tunurile amuţiseră acum, dar încă se mai simţea mirosul de fum purtat deasupra apei. Ruşii erau binedispuşi, relaxaţi şi râdeau, comentând cine va dansa în noaptea aceea cu Irina cea voinică.

Irina, o femeie cu faţă pătrată, corp masiv şi piept proeminent ce-i întindea la maximum ţesătura uniformei, le rânji din semiîntuneric, mâncând cu lingura tocăniţa de fasole.
- Nici măcar nu v-obosiţi să-ntrebaţi! pufni ea şi-şi împinse pelerina înapoi peste un umăr. Pe voi v-aş înghiţi cu fulgi cu tot la micul dejun. Dar dacă e cineva curios, i-aş putea spune "da" lui Mişa.

Îl privi cu o licărire lacomă în ochi. Mişa era obişnuit ca femeile să se comporte ciudat în jurul său. Ochii lui de culoarea chihlimbarului întunecat cu luciri verzui erau la fel de frumoşi ca ai oricărei fete - cel puţin aşa îi spusese Sofia odată. Era înalt şi cu osatura delicată, iar uniforma poloneză cu cizme până la genunchi şi pantaloni de călărie îi conferea un aer de modă veche, aproape aristocratic, dar cu umorul şi aerul lui degajat, Mişa avea darul de a se împrieteni cu majoritatea oamenilor. Deşi era polonez - şi în plus evreu - ruşii îl tratau ca pe unul dintre ei.

Mişa plecă fruntea, în timp ce Irina hohotea amuzată. Era periculos s-o ai ca iubită pe Irina. Umbla vorba că ultimul ei prieten murise ucis nu de un glonţ german, ci de unul pornit din pistolul Irinei după o criză de gelozie.
- Dacă mai găsiţi amici de-ai lui Hitler pe-acolo, transmiteţi-le urările mele cu unul din astea!

Irina îşi mângâie cu palma arma din tocul de pe şold.

Toţi ruşii îl bătură pe spate, generoşi şi cu căldură - eliberatorii Varşoviei.

Ca parte din grupul de recunoaştere al Armatei 1 poloneze aflată sub comandă rusă, Mişa intra întotdeauna primul pe teritoriul inamic din faţă, căutând căi de acces sigure pentru tancuri şi pândind eventuali soldaţi germani rătăciţi. Astăzi, mica lui unitate avea să fie prima care va intra în Varşovia. Trecuseră trei ani de când Mişa călcase ultima dată în oraş.

Şirul de patru jeepuri Willys aştepta la marginea fluviului acoperit de gheaţă. Printre norii ce se destrămau, se vedeau crâmpeie de cer negru şi o aşchie de lună metalică. Franek, şoferul lui Mişa, autodesemnat călăuză şi aghiotant, se afla la volanul primului jeep, cu clapetele căciulii din blană de oaie trase peste urechi.
- Grăbeşte-te, până nu murim îngheţaţi! strigă el. Vrem s-ajungem dincolo înainte să se lumineze.

Varşovia era încă sub imperiul nopţii, dar zorii se întrevedeau deja în spatele trupelor, ca o linie roşie palidă. Misiunea lor era de a raporta prin radio situaţia găsită înainte ca infanteriştii polonezi să înceapă traversarea pe jos după ce se crăpa de ziuă.

Mişa se urcă lângă Franek şi trase portiera, închizând-o ferm, totuşi vântul rece reuşea să şuiere prin crăpături şi vehiculul se legăna sub rafale. Îşi scoase pistolul din toc. În faţa lor, Vistula strălucea alb, o câmpie lungă şi şerpuitoare de zăpadă, mult mai sclipitoare decât norii ca din vatelină care pluteau deasupra.

Cu răsuflarea ridicându-i-se în faţă şi aburind parbrizul, Franek se aplecă înainte în clipa când roţile ajunseră pe suprafaţa acoperită de zăpadă a fluviului. Mişa simţi cum muşchii i se încordară în mod reflex, totuşi gheaţa care se formase pe durata unei jumătăţi de iarnă rezistă. Derapând şi zguduindu-se, începură să parcurgă suprafaţa neregulată - patru siluete negre, fără faruri, ce înaintau încet, cu motoarele abia auzindu-se. Zăpada acoperise camioanele militare arse, cadavrele de cai îngheţate şi alte grămezi ce proiectau umbre prelungi în lumina spectrală. În dreapta lor, traversele rupte ale podului Poniatowski se ridicau din gheaţă sub unghiuri stranii.
- Greu de crezut, spuse Mişa, dar iată-ne - suntem primii eliberatori ai Varşoviei. Mergem acasă.
- Spui "eliberare" în sensul rusesc al cuvântului? Să stai pe malul opus şi să zici că aştepţi provizii timp de şase luni, până când Wehrmachtul a măcinat rezistenţa poloneză, să aştepţi până se retrag germanii şi apoi să intri în oraş? Un frumos nou început pentru ocupaţia sovietică.
- Ai mai auzit ceva despre fraţii tăi?

Franek clătină din cap.
- Îmi pare rău, spuse Mişa.

De la serviciul de contrainformaţii, Franek auzise că unul dintre fraţii lui murise în timpul revoltei din Varşovia. Un altul murise în asaltul neautorizat al armatei poloneze care încercase să traverseze Vistula şi să vină în ajutorul Varşoviei asediate, la câteva săptămâni după ce sosise. Fuseseră respinşi cu pierderi cumplite. Sub zăpada îngheţată se aflau sute de cadavre din Armata 1 poloneză. Ruşii fuseseră furioşi. Îl destituiseră pe generalul polonez şi îl înlocuiseră cu unul mai obedient.

Jeepul se zgudui, intrând cu roţile într-un făgaş adânc din gheaţă, şi Mişa întinse iute mâna liberă ca să se prindă de bord. Formele întunecate din spatele lor frânară. Franek roti volanul, repuse roţile în mişcare şi ocoli grijuliu zona cu făgaşe. Mişa se uită înapoi. Ceilalţi îi urmau. Îşi dezlipi mâna de metalul rece şi-şi frecă obrajii îngheţaţi. Îl furnica sentimentul lipsei de apărare, aşteptându-se dintr-o clipă în alta să audă o împuşcătură răsunând de pe malul opus.

De acum parcurseseră mai bine de jumătate din întinderea gheţii. Ani de zile, Mişa traversase Vistula în drum spre Varşovia, aşteptându-se să vadă forma prelungă a oraşului care plutea între cer şi fluviul larg, turlele şi clopotniţele elegante ale bisericilor sale, fortăreaţa masivă a palatului.

Toate acele siluete dispăruseră. Când privi prin binoclu spre malul de care se apropia şi capul de pod din dreapta lor, nu văzu decât spaţii pustii şi cioturi calcinate în lumina ştearsă. Fumul întuneca cerul murdar. Întoarse binoclul către capătul podului distrus.
- Stop, Franek. Stop! Acolo sus, văd o santinelă.

Franek frână brusc. Mişa auzi scârţâitul frânelor jeepului din spate.

Mişa îi trecu binoclul şoferului şi arătă o gheretă alb cu roşu abia vizibilă pe mal.
- Dacă trage, n-avem nici o acoperire aici.
- Nu se mişcă. Cred că nu ne-a văzut.

Franek deschise ferestruica rabatabilă, coborî piedica, ochi şi trase. Zgomotul împuşcăturii reverberă peste gheaţă.
- Rahat! Am tras pe lângă.

Şoferul reîncărcă iute, aşteptându-se ca santinela să-i răspundă la foc. Ochi şi trase din nou. Soldatul tresări şi un norişor se ridică din mantaua lui, anunţând impact direct, dar el rămase sprijinit rigid de ghereta de lemn.

Mişa luă binoclul înapoi.
- Are zăpadă pe umeri.
- Dumnezeule, a-ngheţat în post!

Apropiindu-se cu grijă de mal, Franek se opri lângă ghereta santinelei. Zorii începeau să se înfiripeze pe cer şi reflexia zăpezii proiecta o lumină stranie pe faţa cenuşie a santinelei moarte. O peliculă de chiciură îi sticlea pe cască şi pe gulerul îmblănit al mantalei. O a doua santinelă se afla în interiorul gheretei, rezemată de un perete ca un popic răsturnat, ţinând o puşcă de-a curmezişul pieptului.
- Varşovia e păzită de cadavre, comentă Franek.

Micul convoi de jeepuri continuă în sus pe cala de lansare, pe lângă picioarele podului detonat. După ce ajunse în vârf, Franek opri motorul.

Sub lumina slabă şi rece, în faţa lor se zărea o privelişte care depăşea orice cuvinte - practic nu era nimic altceva decât o întindere deschisă sub cerul livid, kilometri de ruine şi moloz acoperite de zăpadă. Nici o clădire intactă, iar coşurile de fum care mai rămăseseră în picioare păreau nişte copaci rupţi. Ici şi colo, rămăşiţe neregulate de pereţi găunoşi, fără ferestre, negre pe fundalul zăpezii luminoase. Ascultară încordaţi după clicul unei arme, poate vreun lunetist singuratic care-i urmărea, dar nu auziră nimic. O tăcere profundă; până şi aerul era îngheţat şi mort.
- În ce direcţie? întrebă Franek.

Mişa clătină din cap.
- Dacă mergem înainte, ăla era bulevardul Jerozolimskie.

Înaintară încet pe un drumeag îngust printre mormanele de cărămizi şi sfărâmături, hurducându-se peste moloz. Magazinele şi clădirile de birouri din cartierul comercial dispăruseră şi în locul lor erau doar ruine şi grămezi de cărămizi şi praf. Fuioare de zăpadă înălbiseră resturile, iar ruinele înnegrite ale zidurilor se ridicau ca nişte pietre funerare într-un cimitir hibernal. Nu se zărea niciun suflet. Părea că trecuseră o mie de ani de când cumpărători eleganţi şi oameni de afaceri populaseră bulevardul pe care circulau tramvaie roşii şi limuzine de lux.

La colţul străzii se opriră - în faţa lor se întindea artera principală. Bulevardul Marszalkowska le oferea o altă panoramă nesfârşită de clădiri năruite şi movile de moloz, cu zidurile rămase întregi înnegrite şi deteriorate de incendii. Franek opri din nou motorul jeepului. Mişa se încordă, dar nu răsună niciun foc de armă. Niciun lunetist la pândă. Liniştea neobişnuită zbârli firişoarele de păr de pe ceafa lui Mişa. O teamă atavică îndesea aerul. Ceva nelegiuit pândea deasupra oraşului în penumbrele dimineţii de iarnă. Numai morţii ar fi trebuit să zăbovească în lumea morţii.
- Totuşi cineva ar trebui să fie pe aici, spuse Mişa.

Cuvintele lui sunaseră ca o implorare. Păturile şi ajutoarele medicale pe care le aduseseră pentru civili, înghesuindu-le pe bancheta din spate a jeepului, începeau să pară o glumă macabră.

Urmă o clipă de încordare când jeepul nu reuşi să mai pornească din cauza gerului. Franek trase şocul de două-trei ori şi motorul cârâi ascuţit.
- Nu prea mult, că-l îneci, spuse Mişa, cu vocea mai neliniştită decât se aştepta.

În cele din urmă, motorul porni şi înaintară peste moloz de-a lungul bulevardului Marszalkowska.

Ajunseră într-o zonă unde dărâmăturile fuseseră curăţate şi existau case mai puţin avariate. În depărtare, puteau vedea clădiri parţial intacte. Se auzea zgomotul inconfundabil al unui motor de camion care se îndepărta.
- Probabil că nemţii folosesc clădirile din faţă drept cazarmă, zise Franek.
- S-ar părea că se retrag. Mai bine să continuăm pe jos.

Mişa deschise grijuliu portiera jeepului, îşi coborî trupul înalt în gerul teribil şi le făcu semn lui Franek şi celor trei oameni din spate să-l urmeze. Porniră pe lângă un bloc de apartamente, ghemuindu-se, traversând în fugă unul câte unul următoarea intersecţie. Când trecu şi ultimul dintre ei, se auzi şuierul şi pocnetul unui glonţ, iar bărbatul se îndoi din mijloc. Şchiopătă, ţinându-se de coapsa pe care se întindea o pată întunecată. Mişa scrută cu atenţie clădirea de vizavi. Pe acoperiş se afla un lunetist. Urmă un schimb de focuri, apoi lunetistul se prăbuşi. De pe stradă, în faţă, se auziră strigăte în germană, urmate de vuietul unui camion care se îndepărta. Sunetul motorului se stinse şi pogorî din nou o linişte adâncă.
- Îi interesează doar să plece, spuse Franek.

Mişa luă legătura prin radio cu sediul central, în timp ce camarazii lui băură din bidonaşe şi bandajară rana celui lovit.
- Infanteriştii vor trece Vistula peste două ore, îi anunţă după aceea Mişa. Noi continuăm să efectuăm misiunea de recunoaştere, dar nu ne angajăm în lupte decât dacă este neapărat necesar. Ne vom împărţi în două grupe.

Nu exista nicio modalitate de a verifica dacă străzile din faţă fuseseră minate de armata în retragere, când Mişa, Franek şi unul dintre transmisioniştii radio porniră spre nord. Un răsărit roşiatic se lăţea la marginea cerului alb aidoma sângelui care se scurgea prin bandajul unei răni, dezvăluind tot mai limpede detalii ale peisajului distrus: un câmp de cruci de lemn în interiorul ruinelor unei biserici fără acoperiş, spătarul unui pat din fier ridicându-se din zăpadă, un landou răsturnat.

O luară pe strada Senatorska spre Piaţa Teatrului, sperând să vadă ceva din Varşovia pe care o cunoscuseră. Nimic... doar şi mai multe dărâmături. Opera dispăruse şi Primăria fusese rasă de pe faţa pământului. De-a lungul străzii Midowa până în Piaţa Castelului, spre altă zonă demolată. Coloana regelui Sigismund fusese sfărâmată, apărătorul Varşoviei zăcând cu faţa în noroi şi zăpadă. Piaţa era o întindere de ruine carbonizate, cioturi de clădiri ca pietre funerare în lumina ternă.

Se îndreptară spre vest pe strada Dluga, pe lângă ruinele fostului parc Krasinskich. Absolut toţi copacii fuseseră tăiaţi. Apropiindu-se de zona ce fusese cândva ghetoul, izolat prin ziduri, Mişa simţi cum inima începe s-i bată mai tare. Brusc, clădirile avariate de bombe dispărură. Zidul ghetoului nu mai exista deloc, la fel ca miile de case din interiorul său. Amuţit, Mişa coborî din jeep. În faţa lui se întindeau kilometri de teren pustiu, un câmp nivelat, însămânţat de zăpadă şi gheaţă. Toate cărămizile şi scândurile fuseseră luate, iar pământul fusese bătătorit. Din ghetou nu mai rămăsese nimic, cu excepţia unei biserici aflate la aproape un kilometru depărtare, naufragiată într-o mare albă şi îngheţată. În urmă cu trei ani, el şi o jumătate de milion de alţi evrei locuiseră aici, înghesuiţi laolaltă într-o hărmălaie constantă de voci. Acum se auzea doar zgomotul vântului care sufla nestingherit peste zona aceasta care fusese demolată şi apoi complet curăţată. Mişa merse puţin mai departe. Stătea singur în luminozitatea pustie şi gerul îi pătrundea prin cizme şi mănuşi. Nu existau alte urme în afară de cele lăsate de el.

Se întoarse la jeep, îngheţat până în măduva oaselor.
- Crezi că avem timp să trecem pe la strada Krochmalna? întrebă el după ce intră în maşină. Dacă nu vrei să rişti...

Franek aprobă din cap şi jeepul porni pe fosta stradă Leszno, acum o cărare spectrală printr-un deşert.

Movile de zidărie blocau strada Krochmalna. Mişa coborî din jeep şi se căţără pe dărâmături, îndreptându-se spre locul unde stătuse şi lucrase ca pedagog cu numai trei ani în urmă. Printr-un miracol, câteva clădiri de pe strada Krochmalna mai erau în picioare. Şi, iată-l! Orfelinatul era încă acolo. Ferestrele dormitoarelor se spărseseră, acoperişul dispăruse, faţada era ciuruită de şrapnele, dar supravieţuise. Inima i se strânse în tăcere. Nu se mai auzeau glasurile copiilor care strigau şi râdeau când se jucau în curtea din faţa casei.

Mişa auzi paşi în spatele lui. Franek apăru lângă el şi privi clădirea în ruină.
- Am auzit un zvon că doctorul Korczak şi copiii ar fi scăpat. Că s-ar afla undeva în est.
- Da, spuse Mişa. Am auzit şi eu zvonul ăla.

Înălţă privirea spre ramele goale ale ferestrelor. Cu o durere în piept, se gândi la ultima zi când îi văzuse pe doctor şi pe copii, căminul de pe strada Sienna dintre zidurile ghetoului. Mişa fusese plecat toată ziua din ghetou - făcuse parte dintr-o echipă de muncă pentru germani, care curăţa cioburi din cazarma aflată în cartierul Praga sub privirile plictisite ale unui gardian înarmat.

Când se întorsese la orfelinat târziu în după-amiaza aceea, copiii dispăruseră. Pe mese zăreai căni pe jumătate pline cu lapte şi felii de pâine reci, pe jos, scaune răsturnate. Jefuitorii trecuseră deja prin clădire, despicând pernele şi cotrobăind prin dulapul cu suveniruri ale copiilor, aflate de cealaltă parte a micii săli de bal din clubul oamenilor de afaceri, care în ultimul an şi jumătate servise ca dormitor ticsit, sală de clasă şi sală de mese pentru două sute de copii.

Înainte de război, se plimbase cu Sofia prin Varşovia spre Piaţa Grzybowski, făcând-o să râdă cu poveşti despre copii, copii care erau obraznici şi înţelepţi şi atât de plini de viaţă.

Izbucni în lacrimi gândindu-se că acei copii fuseseră luaţi, că el nu fusese acolo ca să-i salveze. Stătea în vântul rece care sufla peste ruinele străzii Krochmalna, cu faţa bătucită ca lemnele purtate de valuri, crestată până la os de durere.

Elisabeth Gifford
Bunul doctor din Varşovia
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Citeşte primul capitol din această carte aici.

Capitolul doi
Varşovia, mai 1937

Korczak încă deplângea pierderea emisiunii sale radiofonice. În fiecare săptămână, milioane de persoane din toată Polonia o ascultau pentru a-i auzi mesajul de compasiune şi respect pentru copii. Acum se părea însă că evreii nu puteau avea emisiuni la radioul polonez. Contractul i-a fost reziliat. Dar ce era el dacă nu polonez? Gândea şi visa în poloneză, cunoştea străzile Varşoviei la fel de bine pe cât îşi cunoştea propria palmă. Otrava nebuniei naziste se răspândea cu adevărat în toată Europa.

Măcar i-au rămas cursurile, şansa de a influenţa o nouă generaţie de pedagogi care într-o bună zi avea să se îngrijească de copiii Poloniei. Îşi purta costumul de tweed, cu papion şi ceas la vestă.

Korczak încetini, astfel încât băieţelul de lângă el să poată ţine pasul în timp ce urca treptele. În jurul lor, spitalul răsuna şi reverbera de zgomotele paşilor şi uşilor ce se închideau în depărtare.
- Bună ziua, domnule doctor Korczak! strigă o asistentă, trecând iute pe lângă el şi aruncând o privire spre ştrengarul slăbănog care îl ţinea de mână.

Evident, ar fi dorit să-l întrebe ce făcea astăzi aici, după atâţia ani de când a demisionat pentru a avea grijă de un cămin de orfani. Un tată burlac, care îngrijea o sută de copii.

În faţa uşii cabinetului radiologic, Korczak îngenunche pentru a vorbi cu micuţul Szymonek.
- O să intrăm aici, unde vor fi mulţi oameni, şi după aceea o să te rog să stai în spatele unei maşinării speciale. Eşti gata?

Szymonek încuviinţă din cap. Ochii îi erau mari şi privirea serioasă.
- Pentru că-i va ajuta pe cei mari să-i înţeleagă pe copii.
- Eşti foarte curajos, omuleţul meu.

Korczak se ridică şi deschise uşa. Era încă furios şi zguduit de descoperirea făcută ieri - unul dintre pedagogii săi din orfelinatul de pe strada Krochmalna târâse un băiat în beci şi-l lăsase acolo pe întuneric.
- Ce altceva aş fi putut face, pan doctor? întrebase pedagogul, aşteptându-se poate la înţelegere. Jakubek nu voia să m-asculte. M-a adus la o astfel de exasperare, încât am ridicat chiar mâna, dar el a strigat: "Dacă mă loveşti, pan doctor te va da afară!" Nu sunt mândru de cele întâmplate, dar am văzut roşu în faţa ochilor şi l-am dus în beci. După aceea a tăcut.
- Ai lăsat un copil singur în întuneric? Korczak închisese ochii, vorbind aproape în şoaptă. Dar de unde ai ştiut că modul lui de comportare nu se datora unei suferinţe? Tu erai adultul. Aveai ocazia să afli ce nu era în regulă, să-l înveţi că nu trebuie să vorbească urât atunci când este supărat. Şi ce ai făcut tu în schimb? L-ai închis în întuneric, în beci.

Korczak se retrăsese grăbit, simţind că va izbucni în lacrimi.

Câteva zile mai târziu, au aflat de ce fusese atât de dificil Jakubek. Fusese învoit într-o sâmbătă să-şi viziteze bunica iubită şi aflase că bătrâna murise.

*
Camera era plină de studenţi care discutau între ei. Toţi erau nedumeriţi de ce li se ceruse să părăsească amfiteatrul obişnuit din Institutul Pedagogic şi să vină în laboratorul acesta din spital. Când intră doctorul Korczak se făcu linişte. Toţi erau foarte atenţi. Nimeni nu moţăia la cursurile lui Korczak.

Dar atenţia lui era îndreptată doar asupra copilului, căruia îi vorbi cu glas scăzut în timp ce îl conduse în spatele unui ecran pătrat din sticlă. Jaluzelele erau trase şi pieptul slăbuţ al băiatului se vedea luminos în întuneric. Ochii lui îl urmăriră pe doctor când acesta începu să vorbească.
- Aşadar, aţi fost cu copiii toată ziua. Înţeleg. Uneori nu-i uşor. În unele zile eşti obosit. Nu mai poţi rezista. Îţi vine să ţipi la ei, poate simţi impulsul să ridici mâna asupra lor.

Korczak aprinse lampa fluorescentă din spatele lui Szymonek. Ecranul de sticlă se lumină difuzând o strălucire eterică şi afişând un portret în cărbune: coastele unui copil. Înăuntru se afla umbra unei inimi, care bătea repede, tresărind ca o pasăre speriată.
- Priviţi cu atenţie. Aşa se comportă inima unui copil dacă strigi la el, dacă vrei să-l loveşti. Aşa este inima unui copil când îi este frică. Uitaţi-vă cu atenţie şi ţineţi minte.

Korczak stinse lampa, îşi puse jacheta în jurul băiatului şi îl ridică.
- Asta a fost tot.

Plecă împreună cu Szymonek, lăsând în urmă o clasă de studenţi uluiţi, care începură să discute agitaţi între ei.

Un tânăr mai înalt decât toţi ceilalţi, cu statură atletică şi un uşor început de chelie deasupra frunţii largi care dădea impresia de inteligenţă, îşi strânse grăbit caietele. Mişa se gândi că în seara aceea o să-i scrie tatălui său o scrisoare, explicându-i de ce nu se va angaja ca inginer deşi tocmai terminase facultatea. Avea să înceapă un curs de pedagogie la seral şi să continue să lucreze la orfelinatul lui Korczak ca student-asistent abia plătit. Tata avea să fie furios. El însuşi era profesor şi ştia foarte bine că în educaţie nu existau nici bani, nici locuri de muncă. Avea să-l acuze pe Korczak pentru catastrofa asta şi pe bună dreptate.

Dacă vrei să schimbi lumea, schimbă educaţia.

În timp ce traversă încăperea, din geanta lui de pânză căzu un stilou. Tânărul îngenunche ca să-l recupereze şi, privind în sus, zări o fată care stătea încă pe un scaun, pierdută în propriile-i gânduri, reflectând la discuţie. Îi remarcă părul blond pieptănat spre spate, faţa ovală, ochii albastru-deschişi, buzele generoase, bluza albă cu guler Peter Pan. O fată ca toate celelalte.

Dar el nu se putea clinti, nu-şi putea desprinde ochii; simţi în adâncul pieptului său zumzetul inconfundabil al unui diapazon, inevitabila notă adevărată în jurul căreia se vor armoniza toate celelalte note. Fata aceea... Îşi dorea cu ardoare să-i vorbească, să stea lângă ea şi să o ţină de mână.

Dar unde-i stătea mintea? În curând trebuia să intre de serviciu la căminul de orfani. Şi, oricum, mult timp avea să fie prea sărac pentru a se îndrăgosti. Acum trebuia să fie puternic. Trebuia să scrie scrisoarea aceea.

Îşi puse geanta pe umăr şi plecă.

*
Dar fata nu avea să-l părăsească. În următoarele zile, Mişa se simţea captiv în momentul acela, privind în sus la un chip palid, deschis, şi simţind o pornire lăuntrică să-i vorbească.

Decise că o va face la următorul curs. Va găsi neapărat o modalitate de a vorbi cu ea.

Fata era însă înconjurată de o mulţime de prieteni. Un băiat în costum cu dunguliţe albe şi părul dat cu briantină o strigă:
- Sofia!

Numele ei... Mişa îl culese ca pe o comoară.

Îl privi pe băiatul acela şi observă cum râdea timid la ceva ce-i spunea ea. Oare fata îi zâmbea pentru că şi ea îl plăcea? Sau era doar politicoasă? Mişa constată că-l displăcea profund pe acel băiat.

Data viitoare... Data viitoare se va apropia şi-i va vorbi. Sofia...

Dar nu avea să mai existe o "data viitoare". Cursurile lui Korczak au fost anulate. Fără nicio explicaţie, deşi toată lumea ştia motivul. Educaţia minţilor poloneze nu putea fi încredinţată decât polonezilor puri.

Acum Mişa nu mai avea motiv să meargă la universitate. Studia la seral pentru o diplomă de pedagog. A urmat cursul Institutului numai pentru că-l invitase Korczak.

Era mai bine aşa, îşi spuse tânărul. Era ridicol să se îndrăgostească de o străină. Şi nu, în niciun caz nu avea de gând să se întoarcă la Institut şi să se învârtă pe lângă poarta lui, sperând s-o întâlnească pe Sofia.

Mişa aşteptă ca pasiunea lui să dispară, la fel ca zgârietura de pe genunchiul unui copil care se vindecă în timp. Dar fata îi revenea în minte pe neaşteptate când traversa Parcul Saxon în răcoarea serii. Îi revenea în minte pe neaşteptate când stătea lângă o fereastră care dădea în curtea unde un băiat cânta la muzicuţă "Mayn shtetele Belz / Oraşul meu Bălţi". Chipul ei îi revenea în minte ca dorul de casă.

Se trezea sperând că se va întâlni cu ea din întâmplare, undeva. Avea impresia că era ceva ce trebuia să se întâmple, care avea să se întâmple. Dar lunile trecură, vara veni şi trecu şi ea. Aerul începu să capete un iz imprevizibil de frig.

Toamna se făcea simţită şi Mişa tot n-a mai revăzut-o.

Tărâmul celor fără umbră

 

Hasan Ali Toptaş
Tărâmul celor fără umbră
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din engleză de Anca-Maria Pănoiu
 
 

 ***
Intro

Hasan Ali Toptaş (n. 1958, Baklan, sud‑vestul Anatoliei) este unul dintre exponenţii formelor noi în literatura turcă şi se numără printre cei mai importanţi scriitori contemporani ai ţării sale de origine. Provenit dintr‑un mediu modest, a scris multă vreme practicând în paralel diferite meserii prin care îşi câştiga existenţa.

Şi-a publicat primul volum în 1987, în regim de autofinanţare. A urmat un lung şir de cărţi, recompensate cu distincţii precum Premiul Literar Çankaya, Premiul Ministerului Culturii din Turcia, Premiul Literar "Cevdet Kudret", Premiul Literar "Sedat Semavi", Marele Premiu pentru Roman al Uniunii Scriitorilor din Turcia şi, în 2005, cel mai râvnit premiu literar al Turciei, Premiul pentru Roman "Orhan Kemal". Tărâmul celor fără umbră (Gölgesizler, 1995), cel de al doilea roman al său, a fost mai întâi distins cu Premiul pentru Roman "Yunus Nadi" (încă din manuscris, în 1994), apoi tradus în germană şi ecranizat (în 2009, în regia lui Ümit Ünal), asigurându‑i autorului notorietatea internaţională. Toptaş a fost tradus în numeroase limbi, cărţile sale apărând în Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Germania, Franţa, Italia, Olanda, Finlanda, Suedia, Irak şi Coreea de Sud.

Stilul lui Toptaş se caracterizează prin pluralitatea perspectivelor, meta‑ficţiune, autoreferenţialitate, tragicomic şi intertextualitate. Postmodernismul său îmbină elemente din poveştile populare turceşti cu note puternice de suprarealism şi absurd, ceea ce i‑a atras supranumele de "Kafka al literaturii turce".

În prezent, Hasan Ali Toptaş locuieşte în Ankara şi din 2005 se dedică exclusiv scrisului.

*

Un sat uitat de lume din Anatolia. Parcă desprinse de istorie, zilele se scurg ritmate de secrete şi dispariţii misterioase. Mai întâi se face nevăzut bărbierul, Cıngıl Nuri. Iar peste ani, când Nurı apare din senin fără să ştie precis pe unde a rătăcit, se pierde fără urmă Güvercin, cea mai frumoasă fată din sat. Străzile freamătă de spaimă, muhtarul şi străjerul răscolesc toată aşezarea şi seamănă teroare. Le trebuie un vinovat şi îl găsesc în persoana unui tânăr cam bizar, fiul lui Cennet, care le devine ţap ispăşitor. Degeaba, însă. Muhtarul este cuprins de disperare, oamenii o iau razna şi lumea lor pare să îşi iasă din matcă.

Un oraş fără nume, undeva, în Turcia. Prăvălia unui bărbier. Un bărbat intră şi îşi aşteaptă rândul la bărbierit, observându-i atent pe cei din jur. Aminteşte de romanul său neterminat, apoi ochii i se pierd în zare. Vocea îi renaşte altundeva, într-un sat îndepărtat, în prăvălia altui bărbier, pe nume Cıngıl Nuri...

Hasan Ali Toptaş scrie o poveste himerică, uneori coşmarescă, înrudită cu universurile literare ale lui Kafka şi Borges. Poetic şi enigmatic, romanul dizolvă graniţele naraţiunii şi construieşte zone de trecere între lumi şi personaje, ademenindu-l pe cititor în spiralele unui vis.

"Nu cred că scriem pe hârtie, ci pe timp." (Hasan Ali Toptaş)

"Toptaş poate fi considerat egalul lui Orhan Pamuk. Este un scriitor la fel de înzestrat." (The Sydney Morning Herald)

"Un Kafka oriental, îmbogăţit cu calităţile literare ale misticii islamice. O capodoperă poetică a literaturii internaţionale." (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

"Fantasmagoric. De neuitat." (The New Yorker)

"O poveste postmodernă, inextricabilă. Naraţiunea alunecă precum mercurul între vis, memorie şi realitate... O lectură plină de mister, care te lasă perplex." (Financial Times)

"Toptaş este interesat de ceea ce îi aduce pe oameni împreună şi de ceea ce îi dezbină, modelându-şi perspectiva asupra prieteniei într-o alcătuire literară profundă şi durabilă, care aminteşte de J.M. Coetzee." (Times Literary Supplement)

"O enigmă hăituitoare." (Financial Times)

 Fragment

4

Când muhtarul a deschis ochii în dimineaţa următoare, a văzut-o pe nevasta lui aplecată peste el.
- Scoală, i-a spus. Scoală. Reşit vrea să te vadă.

Era ca într-un vis; o pisică brună cu coada lungă dădea târcoale pe la picioarele neveste-sii. Două fântâni de foc îi erau ochii.
- Spune-i să aştepte, a zis muhtarul. Vin îndată.

S-a uitat iarăşi în ochii pisicii. Mai văzuse ochii ăştia şi înainte, arzând ca jarul nestins, până în cele mai mici amănunte. Dar când? S-a ridicat în capul oaselor, sprijinindu-şi fruntea în palmă. În minte nu i-a venit niciun răspuns. Nevasta lui şi pisica se îndreptau spre uşă, în timp ce el stătea acolo, uitându-se la ele cum pleacă. Vreme îndelungată a rămas pur şi simplu acolo, aşezat, frecându-şi mustaţa, ca pentru a o scăpa de răsuflarea lui cu miros de anason.

Apoi, dintr-odată, şi-a dat seama. Şi-a amintit unde mai văzuse nişte ochi de pisică arzând precum jarul nestins. În ziua în care fusese ales muhtar întâia oară, cu şaisprezece ani în urmă, deschisese şi atunci ochii pentru ca dinaintea lui s-o afle pe nevastă-sa. De fapt, nici n-ar fi putut să spună sigur dacă e nevasta lui, pentru că nu văzuse nimic mai mult decât o umbră risipindu-se încet, aplecându-se peste pat şi spunând: "Scoală." Întocmai cum făcuse adineauri. "Scoală. Nevasta lui Cıngıl Nuri vrea să te vadă."

În ziua aceea, muhtarul nu îi spusese să aştepte; nerăbdător să îşi ia în primire cea dintâi îndatorire, sărise din pat drept în haine. Năvălind afară pe uşă, străbătuse curtea ca să ia mâinile nevestei lui Cıngıl Nuri într-ale sale. Cei trei copii pe care îi adusese cu ea ridicaseră ochii spre el, cu teamă. La început, muhtarul fusese surprins; nu ştiuse ce să facă cu mâinile sau unde să şi le aşeze. Apoi, gândindu-se că muhtarul e ultimul om din sat care să se lase luat prin surprindere, se ascunsese într-un nor de fum de ţigară şi le zâmbise copiilor.

Două fântâni erau ochii femeii, părul îi flutura în neorânduire şi atât se plesnise peste genunchi, că acum îi suspinau de durere. Îi spusese că bărbatul ei a plecat de acasă, zicându-i că are nevoie de spaţiu ca să respire, ca nu cumva sufletul să îi dispară de pe faţa pământului. Nu se mai întorsese. Cât mama lor vorbise, copiii se înşiraseră lângă ea, ca nişte mătănii pe un şirag.
- Îi caută şiragul de mătănii, spusese muhtarul.

Apoi femeia îi povestise în amănunt ce a mâncat bărbatul ei cu o zi înainte, despre ce a vorbit, cum a privit păsările cerului pe drumul de la prăvălie până acasă, de ce şi-a plesnit fetiţa când dădea să intre în casă şi ce cămaşă purta când a suspinat spunând că are nevoie de spaţiu ca să respire; apoi întrebase unde s-ar fi putut duce, dacă se poate să fi fost omorât şi azvârlit într-o curgere de apă, dacă e de acum hrană vulturilor, dacă nu se prăbuşise de pe stânci sau dacă nu cumva plecase în ospeţie la cei patruzeci de sfinţi.

Muhtarul o ascultase liniştit, măsurându-i fiecare cuvânt atât de încrezător, încât ai fi zis că era muhtar de o mie de ani. În tot acest timp, rămăsese la adăpostul norilor de fum care se ridicau de la ţigările pe care le fuma în lanţ. Refuzând să creadă că un bărbat ar fi putut să piară altundeva decât în mormânt, un sătean stăruise că aşa ceva era pur şi simplu cu neputinţă: un bărbat nu avea cum să se facă nevăzut uite-aşa. Fără urmă de îndoială, Cıngıl Nuri fugise undeva; probabil că era într-o beţie. Ieşise puţin şi avea să se întoarcă în curând - dacă nu îndată, atunci sigur până la vremea prânzului. Mai târziu în ziua aceea, muhtarul se căţărase pe acoperiş şi îşi lăsase privirile să cutreiere peste grămezile de bălegar uscat^[i], închipuindu-şi că îl vede pe Nuri în vârful stâncilor ce răsunau de strigătele vulturilor sau în depărtarea câmpiei galbene, cuprinse de jale, care părea să îi crească dinaintea ochilor. Coborând, mângâiase un viţel pe frunte fără vreun motiv anume şi chiar mai târziu, în drum spre casa nevestei lui Cıngıl Nuri, îşi lăsase iarăşi mintea să rătăcească: să fi fost el Nuri şi sufletul să i se fi micşorat cât o gămălie, unde s-ar fi dus, lăsând în urmă o nevastă şi trei copii? Numai gândul l-a spulberat, până când înăuntrul lui nu a mai rămas decât un spaţiu larg şi gol. De patruzeci şi doi de ani îşi legase ochii, urechile, până şi pielea şi-o legase de pietrele astea, de pământul ăsta, de satul ăsta - de câinii lui lătrători, de bălegarul duhnitor şi de vântul ascuţit care şfichiuia în răspărul ierbii. Şi în clipa aceea înţelesese că nu s-ar fi dus niciodată nicăieri, nici dacă şi-ar fi dorit. Cu asta renunţase la a mai fi Nuri. Se întorsese în propriul trup, luându-şi din nou în stăpânire ochii cu pielea din jur brăzdată de riduri şi înfăţişarea obosită, chiar în clipa în care în faţă îi răsărise nevasta lui Nuri.
- Unde crezi c-ar fi putut să se ducă?

Privirile femeii stăruiseră în înaltul cerului, lăsând întrebarea muhtarului, după câte se pare, în grija lui Dumnezeu. Dar nu primise răspuns. Ori dacă îl primise, nu îl înţelesese. Expresia de pe chipul ei i se întipărise în minte; în anii scurşi de atunci, muhtarul ajunsese să creadă că vede în ochii oricărei femei un pustiu lăsat acolo de bărbaţii care dispăruseră fără urmă. Privea în ochii fiecărei fete ai cărei sâni crescuseră cât jumătăţile de măr şi, întrezărind acelaşi pustiu, se întreba dacă nu cumva e o absenţă pe care o purtau în ele încă din ceasul naşterii lor.

L-au căutat peste tot pe Nuri în ziua aceea, au întrebat de el pe toată lumea, dar fără să găsească vreun indiciu. Era aproape ca şi când bărbatul nu ar fi existat vreodată - ca şi când nimeni cu numele lui nu ar fi fost bărbierul satului ani la rând. Deja nimeni nu îşi mai amintea chipul lui; nimeni nu mai putea spune ce fel de nas avusese, nici măcar dacă avusese ochi de văzut sau o gură pentru mâncat şi băut. Prăvălia lui era singura dovadă că existase cândva; până şi aceea se găsea sub o pătură de praf, tot mai groasă pe zi ce trecea. Nu era nimic, absolut nimic la care să te fi uitat prin fereastră. Foarfecile şi lamele dispăruseră, prosoapele şi oglinzile nu mai erau de văzut nicăieri. Dus era şi parfumul de săpun şi apă de colonie, nemaistăruind decât în minţile celor care şi-l puteau aminti.

În zilele acelea umblau pe acolo vreo câteva ţigănci cu buze groase, care mergeau din uşă în uşă vânzându-şi mărfurile. Şi când şi-au săltat sacii în spinare şi au plecat spre satele vecine, au dus cu ele veştile despre dispariţia lui Nuri. Cineva spusese: "Dacă îi stă cuiva în putinţă să-l găsească, atunci o s-o facă." Cine era persoana asta nimeni nu îşi mai amintea. Se poate să fi fost unul dintre săteni sau se poate să fi fost una dintre ţigănci. Se poate să fi fost altcineva, cineva pe care nimeni, niciodată, nu îl văzuse şi nu îl întâlnise. Se poate să fi fost vreun bărbat cu o aluniţă păroasă, cu privirile pierdute în zare, ca şi când sufletul i s-ar fi aflat în altă parte. Câtă vreme, după spusele femeilor, fusese o femeie - şi cine pomenise, şi când, de priviri pierdute în zare? Femeia asta plecase ochii în pământ şi spusese: "Dacă e cu putinţă ca Nuri să fie găsit, atunci ţigăncile o să-l găsească."

Aşa că data următoare când s-au întors coviltirele trase de cai ale ţiganilor, satul s-a ridicat plin de speranţă, luându-se la întrecere până la corturile negre pe care şi le puseseră chiar pe păşunea de la marginea aşezării. Femeile şuşoteau între ele, dincolo de şirul de ţigani cu pălării dichisite şi mustăţi impunătoare. Până când bărbaţii satului i-au luat cu ei pe ţigani, dacă nu la cafenea, atunci prin curţile lor, ca să bea tăria. Mult vin s-a băut în zilele care au urmat, mulţi cocoşi cu creasta roşie şi-au pierdut viaţa şi nenumăraţi miei stropiţi cu henna^[ii] au fost fripţi. Mustăţile ţiganilor creşteau tot mai repede şi mai repede, până când, după câteva zile, stăteau la fel de răsucite precum coarnele de berbec. Femeile oacheşe cu buze groase şi-au părăsit corturile ca să hoinărească prin sat, vizitându-i mai întâi străzile şi curţile, apoi casele, bucătăriile şi ascunzişurile lăzilor de zestre. Dar despre Nuri nu aveau încă nicio veste.

Speranţele sătenilor reînviau în fiecare vară, atunci când căldărarul, cu o floare de şofran petrecută în jurul urechii, trecea agale pe măgarul lui soios, ca să îşi pună taraba în piaţa satului. Nici nu apuca bărbatul să sară de pe măgar, că sătenii şi începeau să îl întrebe despre munţii şi văile pe care le cutreierase, despre satele pe care le colindase şi dacă auzise sau nu ceva despre Nuri.

Căldărarul se încrunta în tăcere, ca şi când ar fi încercat să îşi vadă mai departe de blidele lui. Şi, pentru o vreme, piaţa satului se preschimba într-o mare de lumini scânteietoare, de tigăi de cupru, oale, linguri şi căldări pentru apă, toate înlănţuite de toarte, până când negustorul îşi împacheta iarăşi taraba şi îşi căuta de drum. Părea trist; fusese târât între iţele poveştii acestei pierderi şi acum era blestemat că nu avusese de jucat în ea niciun rol folositor. Pe picior de plecare, îi spusese străjerului: "Mă duc înapoi de unde am venit." Când străjerul a prins înţelesul acestor vorbe, căldărarul trecuse deja dincolo de moara de apă şi se făcuse nevăzut.

"Căldărarul stă prin multe locuri diferite, pesemne", s-a gândit străjerul. La vreo săptămână după plecarea căldărarului, în dreptul morii a fost zărit un vopsitor cu o pălărie cilindrică. El şi măgarul lui cenuşiu au ajuns în sat chiar la scăpătatul soarelui. Arăta întocmai ca măgarul, tremurând în zăpuşeala serii şi jucându-se cu urechile lungi ale animalului, când i-a sărit din spinare ca să privească lung la curgerea de apă. În timp ce îşi croiau drum de-a curmezişul păşunii, măgarul cenuşiu s-a preschimbat în vopsitor; purta pălăria cilindrică şi sufla pe gură fum de ţigară. Cei doi au mers mai departe o vreme şi părea că se vor sfârşi de oboseală înainte să ajungă în sat. S-au despărţit la poalele platanului, vopsitorul redevenind vopsitor, iar măgarul, măgar. Bărbaţii care şedeau la mesele de afară ale cafenelei din sat i-au făcut semn vopsitorului să se aşeze, iar măgarul, încărcat cu două cutii de tablă pline cu vopsea, a păşit legănat până la dud, acolo unde îşi puneau taraba în fiecare an, şi a rămas acolo, scuturându-şi urechile cu însufleţire, aşa cum fac toţi măgarii.

Nici nu se aşezase bine vopsitorul, că au şi început să îl întrebe de Cıngıl Nuri. Când s-au întors cu scaunele către el au fost încredinţaţi, pentru o clipă, că le aduce veşti. Dar vopsitorul nu a spus decât: "Am auzit că a dispărut." Mai mult n-a putut să le spună. Se poate să nici nu fi avut nevoie să ştie ceva, căci oricum avea parte de toată atenţia satului. Dar a doua zi, în timp ce îşi încălzea vopseaua, nevasta lui Nuri a venit cu cei trei copii ai ei, s-a aşezat lângă el şi a zăbovit acolo o vreme. Vopsitorul i-a povestit că îşi petrecuse iarna vopsind de colo până colo covoare spălăcite de vreme - vopsindu-le roşii ca steagurile, verzi ca tăriile cerului, albastre ca mărgelele de sticlă, negre precum cărbunii - şi făcând-o, îi păruse că îl pictează pe Nuri în inima pustiului.

"O să înştiinţez Statul. O să mă duc şi o să întocmesc un raport de persoană dispărută, ca soldaţii şi poliţia să poată începe să îl caute", a spus muhtarul. Şi spunând-o, s-a urcat pe cal şi a pornit la trap spre ieşirea din sat. După asta, Nuri a devenit un pic mai dispărut, iar prăvălia lui, un pic mai prăfuită. Sătenii au petrecut zile în şir aşteptând întoarcerea muhtarului, privind în lungul drumului de pe acoperişuri, de dimineaţa până seara. În visele ei, nevasta lui Nuri îl vedea pe muhtar călărind peste munţi şi câmpii, prin ţinuturi înalte şi prin sate; s-a dus să se aşeze pe grămada de pietre de lângă casa lui, pironindu-şi ochii pe steagul care flutura pe acoperiş. În roşul intens şi în albul lui vedea porţile măreţe ale Statului şi inima a început să îi bată cu putere. Nu ştia dacă îi e teamă sau dacă e bucuroasă: dacă era bucuroasă, era o bucurie temătoare; dacă îi era teamă, era o teamă îmbucurătoare.

Peste mii şi mii de ani, muhtarul s-a întors de la Stat şi vocea îi era la fel de sfârşită precum calul. "S-a îndeplinit", i-a spus femeii. "S-a îndeplinit totul."

Şi curând, povestea lui s-a răspândit prin sat, exact aşa cum o spusese. Ciocănise la toate uşile Statului, prinsese numele lui Nuri la fiecare avizier, lăsase amănunte în fiecare cafenea, han sau restaurant pe care îl găsise, şi dacă în cale îi ieşise vreun hamam^[iii], se dusese şi acolo. De acum, toată lumea ştia totul: toată lumea era părtaşă la absenţa lui Nuri. Tot ce mai rămăsese de făcut era să aştepte în tăcere, pentru ca pasărea bunelor vestiri să se pogoare din ceruri cu aripile ei roşii. Dacă nu astăzi, atunci mâine. La auzul acestor vorbe, nevasta lui Nuri a fost aproape entuziasmată, de parcă bărbatul îi fusese deja găsit. A dat fuga înapoi la copiii ei, strigând prelung şi din răsputeri, aruncându-şi braţele în jurul lor şi sărutându-i de o sută de ori. Se întorcea în fiecare zi la casa muhtarului ca să se aşeze pe grămada de pietre de afară şi să privească lung la steag. Însă acum vedea mai limpede uşile Statului. Câteodată, cum stătea în umbra lor, îngrijorarea se întorcea şi atunci avea nevoie să se aplece în faţă, ca să se uite mai bine. Dincolo de acele uşi se afla un coridor impunător, cufundat în întuneric. Copişti cu feţe alungite erau aşezaţi în jurul unei mese lungi, scriind numele bărbatului ei. Mâinile lor ţineau stilouri la fel de lungi ca toiegele ciobanilor, care captau lumina în timp ce scrijeleau. Apoi pe hârtii au fost puse sigilii, sigilii cu mult mai mari decât cel al muhtarului. Sigilii uriaşe, străbuni ai tuturor sigiliilor, cu timbre care aruncau umbre lungi-prelungi. Apoi hârtiile sigilate au fost strecurate în plicuri, ca să fie aşezate în buzunarele unor mesageri cu feţe ascuţite. Totuşi, unul dintre plicuri a fost uitat, lăsat să se fărâme în încăpere, în vreme ce mesagerii plecau. Temându-se că acela putea fi tocmai plicul care purta numele lui Nuri, nevasta lui a făcut câţiva paşi în faţă, atât cât să îi taie calea muhtarului, care tocmai atunci ieşea din casă.

Muhtarul spusese că Nuri avea să vină astăzi sau mâine.

Uşa s-a crăpat din nou. Pisica s-a lins. Limba ei amintea de o batistă roşie.
- Reşit încă aşteaptă, a spus nevasta muhtarului. Nu vii?

Muhtarul şi-a scos cămaşa pătată şi a azvârlit-o la perete.
- Vin, a strigat mânios. Aşteaptă!

5

Când bărbierul s-a întors dinspre stradă către bărbatul cu ţăcălie, care aştepta aşezat pe scaun, ochii lui încă purtau lucirea unei securi de călău.
- Ţi-a crescut părul până-n barbă, a spus el, cu o voce care a aruncat un văl peste ochii aceia.

Bărbatul cu ţăcălie nu a spus nimic. Stătea pur şi simplu acolo, cu ochii închişi, ca şi când s-ar fi temut să se privească în oglindă. Parcă nu ar fi fost el acela căruia părul îi crescuse până în barbă; parcă o parte din el trăia în alt loc, un loc despre care nimeni nu auzise vreodată, în vreme ce restul fiinţei lui stătea în scaunul acesta, moţăind. Dar când foarfecile bărbierului au început să ţăcăne, s-a deşteptat.
- Taie mustaţa cât să nu-mi mai intre fire de păr în gură şi opreşte-te acolo, a spus, privind lung la schiţa în cărbune a porumbelului, de deasupra oglinzii. Tu ai făcut desenul ăsta?
- Da, eu l-am făcut şi m-ai mai întrebat asta şi înainte, i-a răspuns bărbierul. Mă întrebi de fiecare dată când vii aici.

Bărbatul cu ţăcălie s-a cuibărit în el însuşi ca un copil muştruluit, coborându-şi privirea în oglindă. Ucenicul a dispărut dincolo de draperia din dosul prăvăliei; întorcându-se cu o mătură, s-a apucat să adune părul de pe podea.
- Lasă-l, a spus bărbatul cu ţăcălie. Lasă-l!

Ucenicul bărbierului a îngheţat; cu ochii larg deschişi, l-a privit pe bărbat cum se ridică de pe scaun. Nu era limpede cu cine vorbeşte.

Bărbatul s-a repezit spre uşă. Înainte să se avânte pe strada aglomerată, s-a răsucit pe călcâie.
- Nu mai sunt bani, i-a spus el bărbierului. E plin de schelete pe-afară.

Bărbierul a clătinat din cap. A privit cu tristeţe cum bărbatul cu ţăcălie păşeşte în grabă de-a curmezişul caldarâmului. L-a petrecut cu privirea prin trafic, până când traiectoria lui zigzagată s-a pierdut pe după colţ. Era ca şi când plecarea acestui bărbat l-ar fi dezumflat întru câtva.
- Cine mai era şi ăsta? am întrebat timid.
- Numele lui e Nuri, a spus bărbierul. N-am idee nici cine e, nici de unde vine.

---

[i] În multe zone din Anatolia este folosit drept combustibil pentru iarnă.

[ii] Vopsea obţinută din plante, folosită atât în diverse ritualuri, cât şi pentru tatuaje şi colorarea părului. În text, stropirea mieilor cu henna face referire la un cult sacrificial din tradiţiile turcă şi islamică, kurban bayram ("sărbătoarea sacrificiului"). Potrivit naraţiunilor din aceste tradiţii, henna simbolizează sângele sacrificial în cadrul a trei rituri de trecere: mielul jertfit lui Allah, mireasa care îşi pierde virginitatea în noaptea nunţii şi soldatul care îşi dă viaţa pe câmpul de luptă, pentru patrie (vezi Salih Can Aciksoz, Sacrificial Limbs: Masculinity, Disability, and Political Violence in Turkey, University of California Press, 2019, pp. 86-88).

[iii] Baie turcească publică, având abur umed, unde se îndeplinesc diverse ritualuri de spălare şi masaj. În lumea islamică, hamamul are asociat şi un rol social, fiind un important loc de întâlnire şi de împărtăşire a informaţiei pentru membrii comunităţii, separaţi pe genuri.

Copacul

 

Ana Dragomir
Copacul
Editura Pandora M, 2021
Ilustraţii de Ionuţ Robert Olaru

 
 

 ***
Intro

Ana Dragomir are 14 ani şi locuieşte în Bucureşti. A debutat în anul 2019, cu În căutarea inspiraţiei, o poveste emoţionantă şi antrenantă despre puterea imaginaţiei şi despre călătoriile care ne aduc prieteni pe viaţă. După un an a lansat Praf de zâne, în care ne convinge că lumea poveştilor este la fel de importantă pentru copii şi pentru părinţi.

Adoră să-şi petreacă timpul liber în natură, la ţară - locul care a inspirat-o să scrie Copacul - şi petrece clipe frumoase alături de prietenii ei. Este pasionată de lectură, iubeşte Marea Britanie şi îi place să inventeze poveşti care să facă lumea mai frumoasă.

Copacul nostru s-a născut la data de 17 noiembrie 1558, chiar în ziua în care era încoronată Regina Elizabeth I a Angliei. A învăţat despre lumea înconjurătoare şi despre cea a oamenilor împreună cu băieţelul care l-a plantat, Thomas, şi cu neobişnuita lui prietenă, Rosie. Dar un Copac trăieşte mai mult decât oamenii, chiar şi decât cei care-l plantează şi-l înconjoară cu dragoste, aşa că povestea protagonistului nostru se întinde până în straniul an 2020. Acum Copacul este un arbore bătrân, care a cunoscut multe: războaie, poveşti de iubire, răutate, dar şi multă, multă iubire.

"E ca în povestioara clasică despre întrecerea stranie la care participă Ahile: oricât de rapid ar fi, răbdarea unei broaşte ţestoase îl va face să rămână mereu în urmă. Cu un pas, cu o zecime de pas, cu o sutime ş.a.m.d. Sunt lucruri pe care omul nu le poate depăşi. Copacul Anei Dragomir e din această categorie: viaţa lui începe în secolul 16 şi ajunge până azi, în plină eră pandemică. Regine proeminente, ca Elizabeth (contemporana lui Shakespeare) sau Victoria (contemporana atâtora...), fapte diverse, invenţii tehnice revoluţionare, războaie mondiale - toate pălesc în faţa longevităţii înţelepte a acestui Copac. E o bună lecţie despre lume şi istorie pe care ne-o predă cu farmec o prozatoare aflată, surprinzător, de cealaltă parte a catedrei: în băncile gimnaziului." (Cosmin Ciotloş, critic literar)

"Insolitul personaj al Anei Dragomir este un martor al Istoriei mari, cu războaiele şi marile ei nedreptăţi, dar şi al istoriei mici, pline de gingăşii, promisiuni şi ingenuităţi. Copacul este martorul copilăriei. (Bogdan-Alexandru Stănescu, scriitor)

"Eram în clasa a X-a şi pentru unii reprezentam un fenomen literar, pentru alţii un motiv de îndoială sau îngrijorare. Datorită celor care conduceau cenaclul literar unde făceam lecturi publice, textele pe care le-am citit atunci au fost imediat publicate. Criticul George Pruteanu m-a numit «un fel de pui de Cioran în fustă lungă şi neagră». Talentul nu ţine de vârstă sau de experienţă, e un dar pe care-l primeşti şi de care trebuie să ai grijă. Reuşita însă ţine de şansă, de oportunitate. Degeaba ai har dacă nu ai un context să ţi-l exprimi. Ana le are pe ambele. Cu cât e mai mare talentul, cu atât mai atentă trebuie să fie cu el. Poveştile ei nu sunt scoase cu forcepsul, îi ţâşnesc din inimă şi din minte simplu, firesc, fără efort. Emoţiile ei apar organic, nu sunt construite. Habar n-am cât o să o ţină această căutare şi care-i va fi drumul. Dar cel puţin prin acest text a oferit o bucurie literară care va rămâne generaţiilor ce urmează." (Chris Simion-Mercurian, scriitoare şi regizoare de teatru)

 Fragment
 

Familiei mele şi tuturor Copacilor din lume,

inclusiv Copacului meu.

Întotdeauna vei rămâne Copacul meu, Copacul amintirilor.

Copacii simt. Copacii văd. Copacii trăiesc.

Sunt un copac...

Iar asta e povestea mea.

Copacul
17 noiembrie 1558

M-am născut dintr-o sămânţă mică şi ovală, ca majoritatea copacilor din lume. Nu aveam nimic special. Nicio ramură întortocheată sau fructe gustoase. Eram un copac obişnuit, într-un câmp galben, plin cu grâu. În depărtare se vedea o casă mică şi sărăcăcioasă din lemn, iar în spatele ei, la mare depărtare, se afla un mic castel, unde lucrau părinţii lui Thomas.

Thomas era un băieţel foarte special pentru mine, deoarece, vedeţi voi... el m-a plantat, iar fără el nu aş fi existat şi nu aş fi putut povesti ce s-a întâmplat. Thomas era înţelegător, aventuros şi inventiv. Asta era el. Înţelegere, aventură şi inventivitate.

În data de 17 noiembrie 1558 s-a întâmplat ceva foarte important în istoria mea şi a Angliei. Eu m-am născut şi Elizabeth I a fost încoronată regină a Angliei. Thomas m-a plantat ca semn de respect şi de lungă domnie pentru noua lui regină, Elizabeth. Şi a fost o domnie lungă: 44 de ani.
 

 

Thomas
17 noiembrie 1558

Mă aflu într-un câmp. Un câmp galben de grâu. În jurul lui sunt dealuri şi în depărtare se află castelul unde lucrează părinţii mei. Mă întind pe spate şi mă afund în lanul înalt. Privesc în sus, la cer. Astăzi e soare şi totul e minunat.

Sunt păsări şi mici vieţuitoare care mişună de colo-colo, încercând să supravieţuiască, la fel ca noi. Norii se mişcă alene, par pufoşi, albi şi probabil moi, dar cine ştie cum sunt ei cu adevărat?

Nimeni nu i-a atins sau nu a stat vreodată pe ei. Cred că ar fi minunat să stai pe nori, acolo sus, sus, sus unde nu te poate vedea nimeni, dar tu vezi tot. Să observi şi să visezi. Mă ridic încet şi mă apropii de casă. Nu ştiu cât timp am stat acolo, cufundat în lanul de grâu şi în propriile gânduri. Mama mă cheamă la masă şi intru, ascultător, în casă.
- L-am auzit pe Conte vorbind cu Contesa, spune tatăl meu.
- Serios? Ceva interesant de care ar trebui să ştim şi noi? întreabă mama.
- Ceva extrem de interesant. Regina Mary a murit. Ce? îmi spun. A murit? Şi mă aud întrebând cu voce tare:
- De ce? Cum? Cine va fi rege acum?

Mama şi tata, care nici nu mă băgaseră în seamă până acum, adânciţi în propriile gânduri, se uită deodată la mine şi mă prind nepregătit.
- Fiule, asta e o treabă de oameni mari. Nu trebuie să te gândeşti la moarte acum, ai înţeles? Eşti prea mic pentru asta, spune mama.

Nu sunt prea mic. Am zece ani. Parcă îmi vine să o contrazic, să încerc să aflu mai multe detalii despre ce se întâmplă. Până la urmă, vorbim despre viitorul nostru.
- Pe noua regină - şi accentuează ultimul cuvânt - o cheamă Elizabeth, spune tata.
- Elizabeth?
- Da, este cea de-a doua fiică a regelui Henry, îmi răspunde tata.
- Dar credeam că Regina Mary nu avea fraţi şi surori.
- Scumpule, este complicat. O să înţelegi când o să fii mai mare. Acum fii bun şi du-te să aduci nişte ouă, zice mama.

Oare de ce face asta? Mă protejează? Suntem cumva în pericol? Gândurile mele încep să o ia razna, să se răsucească în toate părţile, ca şi când ar fi nişte animale sălbatice care fug şi fug şi se agită non-stop. Spun:
- Bine, mamă, sigur!

Mama zâmbeşte şi mă pupă pe obraz, apoi se întoarce cu spatele şi continuă să frământe aluatul de pe masă.

Ies din casă şi mă îndrept spre coteţul găinilor. Iau trei ouă, destul pentru trei persoane, dar mai zăbovesc puţin prin curte fiindcă îi aud pe părinţii mei vorbind despre moartea fostei regine şi despre ce ar trebui să îmi spună şi ce nu. Îi las să discute, fiindcă veştile astea sunt foarte importante şi ştiu că o să se oprească imediat ce intru în casă.

Mă uit în jur, locul este destul de pustiu. Simt că ar mai avea nevoie de ceva. De ceva mare, verde şi stufos. O pată de culoare în peisajul simplu şi galben. Un Copac! Îmi vin atât de multe idei în minte. Atât de multe întâmplări care ne vor rămâne în minte. Îmi spun: O să am grijă de el, îl voi vizita cât de des cu putinţă. Mă voi urca în el şi o să fie ca şi când aş sta pe nori! Ca şi cum aş zbura şi nimeni nu m-ar vedea. Doar eu şi el, el şi cu mine! Vom fi prieteni de nedespărţit şi ne vom spune toate secretele. Oh, va fi minunat! Alerg în casă şi scap ouăle pe jos, din greşeală. Părinţii mei sunt în mijlocul unei discuţii aprinse, dar mie nu îmi pasă. Strig cât mă ţine gura:
- Pot planta un copac?!

Mama şi tata mă privesc uimiţi, cu gurile căscate.
- Un copac? se miră tata.
- Scumpule, ţi-e bine? mă măsoară mama din priviri, din cap până în picioare, unde stau ouăle sparte.
- Da, mi-e bine, doar vreau să plantez un copac.
- Păi, din punctul meu de vedere n-ai decât să plantezi un copac, zice tata.
- Îl poţi planta în semn de respect pentru noua domnie a reginei, adaugă mama.
- Oh, super! Pot să îl plantez acum?

Mama se uită puţin ciudat la mine.
- Acum? Nu e cam târziu? În jumătate de oră e gata masa...
- Dacă îl plantăm în aceeaşi zi în care începe domnia reginei, va fi şi mai bine şi mai plin de respect, adaug eu, încercând să par convingător.
- Băiatul are dreptate... mă ajută tata.
- Bine, atunci. Du-te cu el, Roger, nu îl las singur afară seara.
- Bine, zice tata. Hai să mergem, copile.

Sunt aşa de fericit! O să am un prieten adevărat, care n-o să mă judece niciodată. Ies din casă împreună cu tata şi mergem în atelier. Are o grămadă de ustensile şi seminţe şi alte chestii interesante acolo.

Se ridică pe vârfuri şi deschide un dulăpior mic din lemn, de unde scoate o punguţă de piele maro. O deschide şi în palmă îi cad nişte seminţe.
- E o perioadă bună pentru plantare. Ar trebui să răsară repede.

Iau câteva dintre ele şi mă duc afară. Alerg în locul unde am stat şi am visat cu ochii deschişi şi le pun cu grijă pe pământ. Tata mă ajunge din urmă şi se lasă cu grijă în genunchi lângă mine. Ne uităm unul la celălalt şi zâmbim larg, apoi ne punem pe săpat. Plantăm seminţele.

Copacul
1559

Thomas venea la mine în fiecare zi şi îmi vorbea, povestindu-mi despre părinţii săi şi despre viaţa lor. Despre cum se împrietenise cu Rosie, fata Contelui pentru care lucrau părinţii lui, şi cum se strecura în secret alături de ea ca să se ducă pe malul lacului, să pescuiască.

Într-o zi a adus-o pe Rosie la mine şi au făcut un picnic.
- Rosie, el e Copacul, a spus Thomas.
- Copacul!? Ce nume mai e şi ăsta? Foarte inspirat! a remarcat ea, râzând.
- Aha! Ca şi când tu ştii un nume mai bun.E un copac.
- Dar nu e un copac oarecare, din câte mi-ai povestit. Este prietenul tău. Tu l-ai plantat. Ţine minte, Tom, toate fiinţele au suflet. Mare sau mic, nu contează. Este acolo.

Aşa că hai să îi dăm un nume demn de el. Aşa era Rosie. Plină de imaginaţie şi de iubire. Avea o inimă mare-mare în trupşorul ei de copil. Era greu să nu îi dai dreptate sau să nu râzi împreună cu ea. Era specială. Chicoteli, zâmbete şi iubire. Asta era.
- Deci, ce nume să îi dăm? Întrebă Thomas.
- Păi, hai să ne gândim... ce zici de Înţeleptul? Sau Gânditorul?

Eu îmi spuneam că numele nu mi se potrivesc şi, sincer să fiu, nici nu îmi plăceau, aşa că mi-am scuturat ramurile cât de tare am putut şi o tornadă de frunze a picat în capul lor. Copiii au ţipat surprinşi, apoi s-au prăpădit de râs.
- Deci nu Înţeleptul sau Gânditorul! Au spus amândoi râzând.
- Nu prea te pricepi! a zis Thomas.
- De parcă tu eşti mai bun. Numele lui este Copacul. Adică nu are niciun nume, a comentat Rosie.
- Dar poate că îi place. Poate că nu vrea să îi schimbăm numele.

Şi în acel moment am stat să mă gândesc: voiam să îmi schimb numele sau nu? Era greu să nu îi dai dreptate lui Rosie. Cum am spus, era chicoteli, zâmbete şi iubire. Dar poate că Thomas avea dreptate. Poate că nu voiam să îmi schimb numele. Chiar dacă asta însemna că nu aş fi avut un nume, în inima mea şi a lor aş fi fost întotdeauna Copacul. Înţelept şi Gânditor. Şi atunci aşa a rămas. Numele meu este Copacul.

După câteva zile, Rosie şi Thomas au venit din nou la mine. Au jucat leapşa şi apoi s-au întins pe iarbă, ca să se uite la cer.
- Am o idee! a zis Thomas.
- Tu şi ideile tale! Pun pariu că este vorba despre Copacul nostru, nu?
- Cum ai ştiut?
- Eu ştiu totul. Deci care e ideea ta?
- Hai să ne scrijelim numele pe trunchiul lui!
- Nu crezi că o să îl doară? a întrebat încet Rosie.
- Păi, nu ştiu... Dar dacă o facem nu ne va uita niciodată.

Copii prostuţi, mi-am spus. Cum aş putea să vă uit vreodată?
- Nu cred că o să ne uite. Dar putem încerca.
- Bine, atunci! Uite, ia cuţitul ăsta şi scrie ROSIE, iar eu voi scrie THOMAS şi dedesubt putem scrie ŞI COPACUL NOSTRU.
- Bine, a zis Rosie. Sper să nu te doară, Copacule.

A durut. Dar a meritat, pentru că acum ei sunt tot timpul cu mine, peste timp. Sunt întipăriţi în istorie şi asta mă ajută mult, fiindcă îmi este dor de ei.