Labirint

 

Burhan Sönmez
Labirint
Editura Pandora M, 2021
Traducere din limba turcă de Adal Hanzade
Colecţia ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu
 

***
Intro

Burhan Sönmez (n. 1965) a studiat Dreptul la Istanbul, unde a şi profesat o vreme ca avocat. A colaborat la mai multe reviste şi ziare, cu articole pe teme culturale şi politice. A fost membru al Societăţii pentru Drepturile Omului (IHD) şi fondator al Fundaţiei pentru Cercetare Sociala, Cultura şi Arta (TAKSAV). În 1996 a fost grav rănit în timpul unui asalt al poliţiei turce şi s-a refugiat pentru o perioada mai lungă în Marea Britanie.

În 2009 i-a apărut primul roman, Kuzey (Miazănoapte), urmat în 2011 de Masumlar (Păcate şi inocenţi, recompensat cu premiul Sedat Simavi, una dintre cele mai preţioase distincţii literare din Turcia). Cel de-al treilea roman al său, Istanbul Istanbul, publicat în 2015, i-a adus Premiul EBRD pentru Literatură în 2018. Labirint, cel de-al patrulea roman, a fost publicat în acelaşi an. Cărţile sale au fost traduse în 36 de limbi. În prezent, Burhan Sönmez îşi împarte viaţa între Cambridge şi Istanbul.

*

Un cântăreţ de blues încearcă să se sinucidă aruncându-se de pe Podul Bosfor, însă se trezeşte în spital, fără a-şi mai aminti de ce-a vrut să-şi ia viaţa. Are doar amintiri disparate, fără legătură cu persoana lui şi situate foarte vag în timp. Ştie ca Imperiul Otoman s-a prăbuşit şi că ultimul sultan a murit, dar n-are idee când s-au întâmplat aceste lucruri. Mintea lui e asemenea unui labirint prin încrengăturile căruia rătăceşte neajutorat în căutarea ieşirii. Înţesat cu mici poveşti borgesiene, romanul lui Burhan Sönmez îşi pune cititorii în faţa unei întrebări profunde: ce este mai eliberator pentru individ sau societate - să-şi cunoască trecutul sau să-l uite?

"Un roman ca un vis febril." (The New York Times)

"O meditaţie cerebrală asupra memoriei şi a ce înseamnă să trăieşti fără ea... accesibilă şi profundă, amintind de Albert Camus şi Patrick Modiano... un roman care va bântui fără îndoială mintea cititorului său." (Publishers Weekly)

"Soluţiile morale sunt valide pentru indivizi, nu pentru mase. Ce vrem să devenim? Un individ sau o piesă într-o mulţime? Soluţiile morale nu sunt menite să rezolve probleme, ele sunt pentru noi, ca indivizi, doar teste care dau măsura calităţii umane." (Burhan Sönmez)

"Povestea aceasta eliptică, inteligentă va stărui în memoria ta mult timp după ce ai citit-o." (Book Riot)

"O poveste provocatoare şi frumoasă, demnă de labirinturile ficţionale ale lui Borges." (Literary Review)

Fragment

Bek a trecut ieri pe la mine. S-a uitat în bucătărie. S-a dus şi a făcut cumpărături de la băcănie. Mi-a povestit despre câteva filme care rulează la cinematograf, despre artiştii şi regizorii mei preferaţi. Mi-a sugerat să mă plimb sub soarele de toamnă. Nu vreau să merg nici la cinematograf şi nici să ies pe stradă. De o săptămână îmi petrec toată ziua acasă, în pat. Mă întorc când spre stânga, când spre dreapta, îmi fixez ochii pe tavan, ascult discuţiile neclare din apartamentul alăturat. Îmi analizez unghiile, degetele, venele de la încheietura mâinii. Simt că prin vene mi se scurge sânge nou. Transpir repede. Mă ridic în capul oaselor în pat, mă dezvelesc. Îmi şterg sudoarea de pe gât cu mâna. Când privesc lumina care se strecoară perpendicular prin fereastră, realizez că este amiază din nou. O voce interioară îmi spune, haide. Cobor din pat de parca aş aluneca. Mă duc şi deschid uşa balconului. Inspir aerul curat. Balconul este plin cu frunze aduse săptămâni la rând de vânt. Balustrada de fier e ruginită. Totul e acoperit de praf. Mă opresc imediat ce păşesc pe frunzele îngălbenite şi uscate. În partea stângă, în locul în care sârma pentru uscat haine se leagă de perete văd un cuib de porumbei. Mă uit la porumbelul din cuibul construit din iarbă şi crenguţe. Nu ştiu cum de nu mi-am ridicat capul şi nu l-am observat până acum pe balconul pe care ies în fiecare zi. Aş spune că doar ce şi-a construit cuibul, dar nu prea pare nou. Porumbelul stă pe ouă scrutând cerul. Este atent la ciorile şi bufniţele care se ascund în copacii de pe bulevard. Poate că îşi aşteaptă soţul. Când mă observă, îşi înclină capul spre mine. Mă crede pasăre prădătoare. Este agitat. Mă retrag. Închid uşa. Îl las singur pe balcon. În spatele geamului, Istanbulul se transformă din nou într-o pictură încremenită. Deasupra Turnului Baiazid s-au strâns grupuri de nori. Tonurile maronii ale cartierului Süleymaniye se transformă în gri la curbura Cornului de Aur. Culorile spălăcite dinspre coasta dealului Balat se amestecă cu totul în ceaţă înspre orizontul vestic.

Mă spăl pe faţă la baie, îmi aşez părul. Arunc un ochi prin frigiderul din bucătărie. Îmi pun o felie de brânză între două felii de pâine. Mă duc la fereastra sufrageriei. Mă sprijin de spătarul canapelei, în timp ce îmi mănânc sendvişul în picioare. Partea aceasta a casei îmi arată o altă privelişte a Istanbulului. În faţa mea se înalţă pereţi de beton care stau să acopere cerul. Locul păsărilor este luat de pisici şi câini. Grămezile de gunoi nelipsite de pe trotuar te duc cu gândul la filmele turceşti vechi care sfidează anii. O femeie stă pe trotuar lângă grămada de gunoi şi îşi adoarme copilul pe genunchi. Ambii sunt în picioarele goale. Femeia are o mână pe copil, iar pe cealaltă o are întinsă pentru cerşit. Vocea ei este atât de ridicată, încât se aude până aici. Foamete. Boală. Război. Celelalte cuvinte sunt într-o limbă pe care nu o cunosc. Probabil că femeia a fugit de un război (ce război?), a străbătut drumuri lungi şi a ajuns aici. În fiecare noapte doarme într-un alt loc, ferit, în fiecare zi se roagă pe un alt trotuar. Se uită nu la cer, ci la oamenii care trec prin faţa ei. Războiul începe cu minciuni, continuă cu minciuni, se termină cu adevăruri. Şi întotdeauna rămâne cineva în urmă. Vecinii. Iubiţii. Fraţii. Copiii dorm fără să ştie acest lucru. Dormind, uită şi de foame, şi de durerea mamei. Precum Isus, care a uitat murind. Îmi întorc capul şi mă uit la bibeloul de pe raftul şemineului. Isus doarme pe genunchii mamei sale. Umerii îi sunt îndoiţi. Mâna dreaptă îi atârnă în jos pe acoperământul din ţesătură. Chipul îi e prins între viaţă şi moarte, seamănă cu faţa copilului de pe stradă. Mama lui şi-a deschis neputincioasă mâna obosită, privind ochii închişi ai fiului. Se cufundă într-un vis infinit, contemplând frumuseţea propriului copil. Nu-mi dau seama care e acel vis. Sunt curios de ce proprietara casei nu a luat bibeloul din marmură cu ea. Nu mai avea nevoie de Isus şi Maria la bătrâneţe? Ori, privindu-i în fiecare zi, în fiecare lună, an de an, credinţa i-a slăbit la sfârşitul vieţii lungi? Odată cu trecutul ei, i-a încredinţat şi pe ei unui străin. A plecat cu gândul de a nu se mai întoarce, de a nu mai dormi în răcoarea acestei case. Credinţa femeii nu a uşurat suferinţa lui Isus şi a Mariei. Nici necredinţa mea nu le-a uşurat suferinţa. Atunci ce înţeles are să crezi sau să nu? Ce înţeles are ca eu să cred sau nu în trecutul meu?

Mi-am amintit ce m-a întrebat Hayala în seara aceea, ai casa plină de picturi, dar de ce nu ai nicio fotografie? Nu ştiu, i-am răspuns eu. A doua zi m-am uitat prin camere. Avea dreptate. Nu aveam nicio fotografie, nici măcar cu mine. Nicio urmă din copilărie ori de la concerte. Am trecut de câteva ori prin camere. Am căutat în dulapuri, în sertare. Am găsit un album foto în fundul unui dulap, printre hainele de iarnă. Un album ascuns privirii. Am întors încet paginile. Locuri pe care nu le cunosc. Perioade necunoscute. Cei care râdeau într-o poză în cealaltă deveneau serioşi. Oamenilor le plăcea să facă poze în grup. În mulţime se afla cineva care semăna cu mine, cu chip de copil. În alte fotografii însă nu semăna cu mine. Fotografii încremenite-n timp. Sumbre. Fotografii în care nu te poţi încrede. Undeva, într-o ţară necunoscută, se înălţa lumina lunii. Într-o fotografie stătea o pisică la fereastră. Lângă pisică, eu îmbrăţişam o femeie pe jumătate goală. Chipul femeii nu se vedea. Spatele ei seamănă cu al Hayalei. Poate că spatele tuturor femeilor seamănă cu al Hayalei, când este gol. Locurile din fotografii se schimbau des. Mi-a fost greu să le urmăresc. Am închis albumul. L-am ţinut pentru o vreme între palme. Dacă mai înainte l-am pus într-un loc departe de vedere înseamnă că am avut un motiv întemeiat. M-am gândit că uneori trebuie să am încredere în eu cel de dinainte. Am luat albumul şi l-am pus în acelaşi dulap. Am aşezat hainele peste el. Nu i-am răspuns Hayalei, care mi-a trimis mesaj, întrebând dacă am găsit fotografiile. În ziua aceea nu i-am răspuns la niciun mesaj. I-am scris a doua zi.

Ori de câte ori mă gândesc la Hayala, mâna mi se duce inconştient în partea dreaptă a pieptului. Îi simt degetele sub palmă. Pe măsură ce acele degete se răspândesc pe trupul meu, respiraţia mi se întretaie şi se îndepărtează de mine. Corpul meu se transformă într-un trup necunoscut mie. Mă izbeşte un val şi mă opresc brusc. Hayala, îi spun eu, nu pot să ţin pasul cu tine, mai încet. Nu pot recunoaşte sunetele ce mi se scurg din gât. Cu memoria pierdută, rămas doar cu trupul, acum îmi este teamă să nu-l pierd şi pe el. Opreşte-te, îi spun eu, opreşte-te. Mă doare. În faţa ochilor mei se aprind şi se sting luminiţe. În cărţile pe care le-am citit se spunea că trupul este casa sufletului. Sufletul mi-a plecat de mult, tragedia mea s-a sfârşit, şi am rămas doar cu un trup zdrobit, acum şi el smuls şi luat de Hayala. Mă supun ei. Îmi predau corpul. Tavanul este acoperit de o lumină slabă. Vântul de noapte pătrunde prin fereastra deschisă. Tot oraşul şi tot timpul se strâng împreună în corpul meu. Hayala! Eu acum trăiesc? Trăieşti, nu-ţi face griji, dacă eşti mai în vârstă decât mine nu înseamnă că eşti mort. Sunt mai în vârstă? Da, eşti cu patru ani mai mare, eu abia ce am împlinit douăzeci şi patru. Ce fel de vârstă este vârsta douăzeci şi patru, toate vârstele seamănă între ele? Cred că da, nu ştiu, nu m-am gândit la asta. Dar timpul se scurge mereu cu aceeaşi viteză? Pentru tine douăzeci şi patru de ani au trecut repede sau încet? Boratin, timpul meu are o viteză redusă, înaintează încet. Îmi doresc să se scurgă la fel de încet şi până voi pleca în New York. Vei pleca la New York, când? Încă nu. Tu nu m-ai întrebat, dar şi eu am un vis. Într-o oarecare măsură, tu eşti cel care mi-a băgat acest vis în cap. Hayala, vorbeşte încet, îmi este greu să te înţeleg, eu cunoşteam New Yorkul? Tu cunoşteai multe locuri, Boratin. Într-o noapte, la cârciumă, în timp ce îmi povesteai despre oraşele pe care le-ai vizitat, mi-ai spus ceva de felul asta: omul ar trebui să locuiască în New York când are douăzeci de ani, în Londra, la treizeci şi în Paris, la patruzeci. Eu am spus asta? Da, tu ai spus, iar eu te-am crezut. Oricum vreau să plec de aici. Visez să mă mut în New York înainte de a împlini vârsta de treizeci. Ce o să faci acolo? Voi cânta la chitară şi la voce. Dacă va fi nevoie, voi spăla pe jos în baruri, dar nu mă mai întorc în acest oraş. Istanbul nu mai promite nimănui nimic. Oraşul acesta s-a înecat sub învelişul întunecat al vechii sale magii. Hayala, când o să ajungi acolo, vei cunoaşte starea mea de acum. Fără un trecut, fiindcă îl vei lăsa pe partea aceasta a marilor. Boratin, eu accept asta. Dar, pe lângă acele oraşe, am spus ceva în legătură cu Istanbul? La ce vârstă trebuie să trăim aici? Nu ai spus, Boratin. Tu ai trăi în Istanbul la orice vârstă, o arăţi în melodiile tale, cu mâhnire, dar şi cu o bucurie bizară. Îţi creezi fericirea din bucuria melancolică a acestui loc. Chiar dacă iubesc bluesul, pe tine şi tot grupul nostru, sunt de părere că acest oraş nu ne poate ţine în spate visul. Din acest motiv mintea îmi este mereu departe. Ce bine ar fi dacă ai veni şi tu la New York. Dar eu mă gândeam să mă reîntorc acolo? Am spus ceva în legătură cu asta? Boratin, tu ai renunţat la facultate, ai plecat în străinătate şi te-ai plimbat de pe un continent pe altul. Când sclavii de pe plantaţiile de sfeclă de zahăr, de orez şi de bumbac, care nu au putut face un pas în afară ani la rând, au fost eliberaţi, s-au pus pe drumuri fără niciun scop, ducând bluesul de colo-colo. Tu erai asemenea lor. Ai lucrat chiar şi pe o navă de marfă. Dar când ai revenit în Istanbul, gândirea ta se schimbase. Ne-ai spus că trebuie să privim timpul şi nu drumul, că sufletul nostru are nevoie de el. Că ar trebui să unim trecutul şi viitorul în prezent. Ar trebui să fim în stare să topim tristeţea, veselia şi furia laolaltă. În viziunea ta, Istanbulul e singurul loc potrivit pentru asta. Hayala, despre tristeţe şi veselie am înţeles, dar de ce furie? Spuneai că, dacă din muzica noastră ar lipsi furia, nu am înţelege oraşul ăsta şi oamenii lui, şi ne-ai convins. Apoi te-ai stabilit în Istanbul şi n-ai mai vorbit despre a mai pleca la New York sau oriunde în altă parte. Dar la Nehirce? Unde te-ai născut şi ai crescut? Boratin, vorbeai des despre Nehirce, dar, din câte ştiu, n-ai fost pe acolo în ultima perioadă. Lucrai la o melodie despre Nehirce. Nu ştiu de ce a durat aşa mult, n-ai terminat-o în vreun fel. Ai spus că în această melodie bluesul se va întoarce la aerul său clasic, folosind structura de trei versuri şi douăsprezece măsuri. Când au auzit, ai noştri au făcut glume pe seama ta, strigându-şi fiecare locul de naştere şi comandându-şi câte o melodie. Tu le-ai răspuns tot în glumă. Asta s-a întâmplat anul trecut. Te-ai deplasat în mijlocul scenei pe care facem probele, ascultaţi-mă, notiştilor. Hayala, am mai folosit în trecut aceasta expresie? Ce înseamnă notişti? A, da, noi toţi am studiat muzica. Suntem fideli notelor, solfegiilor. Tu însă nu ştiai notele, spuneai că bluesul nu se naşte din note, ci din sufletul nostru. Eu chiar nu cunoşteam notele? Boratin, dacă şi tu ai îndoieli, poate că băieţii noştri au dreptate. Spuneau că tu cunoşti notele, dar că încerci să le uiţi pentru că nu le asociezi cu bluesul, că negi ceea ce ştii. Râdeai şi mergeai mai departe când glumeau astfel pe seama ta. Ai spus, în aceeaşi zi, ascultaţi-mă, apoi ţi-ai deschis braţele şi ai vorbit pe un ton exagerat de ridicat: vestul nu este vest, notiştilor, ai spus tu, şi e minciună că estul este est. Dumnezeu nu este Dumnezeu şi e minciună că omul este om. Istanbulul nu este Istanbul, notiştilor, şi e minciuna ca Nehirce este Nehirce. Ţie îţi plăcea se dai astfel de spectacole, de parcă te-ai fi aflat pe o scenă de teatru.

Gripa

Femeile lui Lazăr

 

Marina Stepnova
Femeile lui Lazăr
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din rusă de Antoaneta Olteanu

***
Intro

Marina Stepnova s‑a născut în 1971 în oraşul Efremov din regiunea Tula. A crescut şi a studiat la Moscova, unde a absolvit Institutul de Literatură "Maxim Gorki". De‑a lungul timpului, a publicat proză şi poezie în revistele Zvezda, Oktiabr, Novîi Mir şi altele. Este prima femeie din Rusia care a devenit redactor‑şef al unei reviste pentru bărbaţi, XXL, unde a lucrat până în anul 2014. Pe lângă activitatea publicistică, Marina Stepnova este şi traducătoare - folosindu-şi cunoştinţele de limba română dobândite în cei zece ani petrecuţi la Chişinău, precum şi de-a lungul studiilor universitare, a tradus în limba rusă piesa lui Mihail Sebastian Steaua fără nume, care se află pe afişele a numeroase teatre din Rusia şi din Ucraina. Marina Stepnova a predat şi scriere creativă la Moscova.

Romanul său de debut, Hirurg, a apărut în 2005 şi a fost imediat remarcat atât de critici, cât şi de cititori, impunând‑o drept una dintre cele mai promiţătoare voci ale literaturii ruse contemporane, fapt întărit şi de nominalizarea acestuia la premiul "Naţionalnîi Bestseller".

Consacrarea definitivă a venit odată cu publicarea, în anul 2011, a romanului Femeile lui Lazăr, dublu câştigător al premiului "Bolşaia Kniga" şi un răsunător succes de librărie, ale cărui drepturi de traducere au fost vândute în zeci de ţări. La Curtea Veche Publishing i-a mai fost tradus şi romanul Lecţii de italiană (2021).

*

Care este relaţia unui geniu cu puterea şi cu iubirea?

Romanul Marinei Stepnova acoperă aproape un secol de istorie şi îi oferă cititorului un tablou detaliat al "marelui imperiu", în tuşe ferme şi culori tari: precaritatea vieţii şi a morţii într-o aşezare evreiască, traiul refugiaţilor într-un oraş siberian în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, nomenclatura sovietică în epoca ei de aur, universul aproape concentraţionar, mutilant, al şcolii ruse de balet.

Figura centrală a poveştii este Lazăr Lindt, geniu al ştiinţei sovietice şi deţinător jovial al unei origini evreieşti neasumate. Identitatea lui se construieşte din perspectiva femeilor care îi influenţează destinul: marea lui iubire este Marusia, soţia mentorului său, de la care primeşte cea mai caldă, generoasă şi durabilă afecţiune - cea maternă; marea ne-iubire este Galina Petrovna, cea care îi devine soţie sacrificând visul modest al fericirii domestice, iar sacrificiul ei dă naştere unei forţe de nestăvilit - cea a urii conjugale. Una singură, Lidocika, nepoata lui Lazăr Lindt, orfana ajunsă în grija bunicii neiubitoare, primeşte şansa de a alege.

"Unul dintre cele mai bune romane din ultimii douăzeci de ani." (Zahar Prilepin, Moskovski Komsomoleţ)

"Eroii Marinei Stepnova sunt mereu intelectuali ai oraşelor - oameni de ştiinţă, medici -, a căror viaţă este prezentată prin intermediul unor relaţii complicate cu femeile... Stilul scriitoarei este extraordinar, fiind o elevă a lui Nabokov şi Oleşa (după cum cred eu). Lucrează frazele cu măiestrie, are un lexic deloc uzat şi un simţ foarte bun al ritmului." (Pavel Basinski, Rossiiskaia gazeta)

Fragment

În anul 1985, Lidocika împlini cinci ani şi viaţa ei începu s-o ia razna. Nu s-au mai întâlnit niciodată, Lidocika şi viaţa ei, şi tocmai de aceea amândouă şi-au amintit, tare, tare, până la larma de atunci, cele mai line, sărate, umede detalii ale ultimei sale veri fericite.

Marea Neagră (este neagră pentru că nu se spală niciodată pe mâini, nu?), pensiunea ce semăna cu nişte cutiuţe de chibrituri risipite, plaja presărată cu păhărele de carton umede de la îngheţata de fructe de pădure (tata spunea că fructele sunt bune pentru sănătate) şi cu trupuri uriaşe, înfierbântate. Traversarea de dimineaţă spre locşorul pe care puseseră ochii, ocolirea cu grijă a picioarelor pentru a nu agăţa cu talpa sau cu prosopul pielea străină, impetuoasă, care se odihnea. Lidocika îşi pierdea repede răbdarea şi era suficient ca mămica să se întoarcă pentru o clipă către vecina de la măsuţa din cantină sau către un negustor ambulant cu vată de zahăr interzisă, ca Lidocika să se smulgă din frâul vizual sever şi, călcând apăsat pe unde se nimerea, cu tălpile sale groase, cu un piuit pătrunzător, să se năpustească spre mare.

Vilegiaturiştii neliniştiţi, ca nişte lei-de-mare, se ridicau puţin, scuturau din adânciturile lor umede şi din cutele sintetice nisipul de dimineaţă - mare, de parcă era arpacaş - şi zâmbeau ca răspuns la scuzele pline de lamentaţie ale părinţilor: Nu-i nimic, las' să se bucure şi copilul! Ia uite ce a mai sărit, zvârluga! Înţelegeţi, am venit cu ea pentru prima dată la mare... Dar dumneavoastră de unde sunteţi? Din Ensk. O, veniţi de departe. Iar noi suntem din Krivorojie, uite, am primit nişte bilete de la uzină, nu-i aşa, Man'? Mania, bucuroasă, făcea un semn aprobator cu gura frumoasă, umplută din belşug cu minereu de aur, şi strângea grămadă ţoalele, ca tatălui să-i fie mai comod să aşeze prosopul. Dumneavoastră sunteţi cazat la Solnecinoe? Da, da. Mămica se descotorosea repede de sarafan, făcând să pârâie cusăturile mătăsii artificiale şi să-i pocnească. Iar noi stăm la Krasnoe Znamia. Îmi pare bine.

Erau gata să-i dea drumul unei prietenii de mulţi ani, cu vederi şi sărbători calendaristice şi vizite reciproce, traversând toată ţara, dar ea era împiedicată de arşiţă şi de Lidocika, aurie, asurzitoare, simplă, sclipind în bătaia valurilor, alături de mulţimea de oameni. Mămica nu se putea dezlipi deloc de ea - nici măcar pentru un pepene roşu asudat, care pârâia dulce sub briceagul prădător al proletarului paşnic din Krivorojie, nici pentru eternul "popa prostul" de pe plajă (Daţi-mi voie, dar ce avem în mână? Atuuri? Nu, am avut cupă data trecută!), nici pentru nişte monologuri interminabil de complicate dintr-o viaţă aşa de ademenitoare a unui străin. Şi atunci Petrovici, fratele meu, zice: cică, Lariska, ia copilul şi mută-te la mine, am loc destul, şi chiar aşa era, primise de la conducere o cameră - doisprezece metri, poţi să faci şi nuntă acolo, poţi să te plimbi cât vrei cu scuterul! Linia întreruptă, romantică, a destinului lui Petrovici, necunoscut de nimeni, ameninţa să se transforme într-o linie continuă de fericire omenească, dar mămica se mulţumea numai să zâmbească distrată.

Altădată ar fi probat cu plăcere soarta altuia, străină, imposibilă, numai pentru a se convinge ce bună şi ce potrivită este propria ei soartă. Dar era suficient să facă un alt viraj al subiectului, plin de sărăcia vieţii în comun şi de pruncii născuţi în păcat (nu se ştie de ce, modul de viaţă sărăcăcios, sovietic, provoca mereu nişte pasiuni nemaivăzute, chiar byroniene), că Lidocika, hohotind, sărea în sus datorită valului de râs şi firul istoriei aluneca ireversibil. Orizontul, licărind, tremurând din cauza căldurii ce creştea din ce în ce mai mult, îţi orbea ochii, mămica se încrunta speriată, nereuşind să distingă pălăriuţa fetiţei printre umerii goi, fundurile titanice şi ţipetele vesele. Slavă Domnului, uite-o! Lidocika îi răspunse cu un semn din mână şi, fără să-şi dea jos colacul roş-albastru de salvare, se aşeza pe vine - să modeleze din nisip o căsuţă apetisantă în formă de cozonac, cu nişte turnuleţe în formă de muşuroaie de termite, tasate cu pumnişorul ei fierbinte.

Pălăriuţa din împletitură albă arunca o umbră vie, plină de găurele, pe obrajii bronzaţi ai Lidocikăi, dar umbra genelor ei era şi mai transparentă şi mai lungă - vai, ce frumuşică fetiţă mai aveţi, ptiu, ptiu, ptiu, să n-o deochi. Mămica, recunoscătoare, primea lauda - cu două mâini, ca pe o pâine -, dar pe ascuns avea nu senzaţia, ci siguranţa plină de bucurie, clocotitoare, de a şti că Lidocika nu e frumuşică, ci Irepetabilă. Cel mai frumos copil din lume, cu cel mai frumos, ireproşabil, fericit destin. Cu un zâmbet liniştit, uimit, mămica se uita la fetiţă, iar mai apoi la propria sa burtică - micuţă, suplă, deloc mutilată de naşterea timpurie - şi nici ei nu-i venea să creadă că Lidocika - cu ochii rotunzi, ca un căţeluş, cu omoplaţii mătăsoşi, fierbinţi, şi cu buclele imponderabile, de adult, pe gâtul grăsuţ, oacheş - cândva încăpuse toată, toată acolo, înăuntru, iar şi mai înainte, de fapt, nici nu existase. În momentul acesta, gândurile mămicii, ajungând la marginea tangibilului, începeau să se învârtă periculos în gol, ca un camion care atârna deasupra unei prăpăstii - urletul încordat al motorului ce agonizează, două roţi care învăluie în zadar, pe cauciucurile netede, aerul din ce în ce mai des, în timp ce celelalte două aruncă mâini întregi de pietriş mărunt, care parcă explodează din cauza încordării. Încă o secundă înainte de cădere, încă o secundă, o secundă, ţâşneşte în faţa ochilor un drăcuşor transparent din plastic, de jucărie, pe care Vovka îl făcuse dintr-o perfuzie, îmi e dator trei ruble, al dracului, acum uite, în mod sigur n-o să mi-i mai dea, aşa că uite, deci, cum stă treaba, uite cum se moare, uite despre ce n-o să pot povesti niciodată, nimănui... Ei, de ce nefiinţa dinainte de naştere mă sperie mai mult decât neantul de după moarte? De ce nu e aşa de groaznic să mori, Doamne iartă-ne şi ne fereşte?
- Ninuşa, nu ştiu ce e, eşti palidă, spunea tata neliniştit şi o săruta pe mămica pe umăr. Pielea sub buze şi limbă era fierbinte şi uscată, de parcă era uşor apretată. Nu cumva ai făcut insolaţie?

Mămica zâmbea vinovată. Arătarea îi trecea, iar sufletul ei, făcându-şi o cruce mititică, o cotea spre drumul principal - transpirat de groază, salvat, epuizat, dar tânjind, cu o părticică a sa, că totuşi nu a aflat ce e acolo - după ultima secundă după care există numai zborul rostogolit ce se lua la întrecere cu bucăţelele silenţioase de fier, şi pârâitul muşchilor ce se rup, şi... şi... şi... Mămica încerca să-şi imagineze pierdută ceea ce e imposibil să-ţi imaginezi, îşi freca fruntea de mâna salvatoare a soţului - puternică, plină de pistrui şi aluniţe roşcate, catifelate. Da, nu ştiu de ce, tare cald mai e, dragul meu. M-a luat ameţeala.

Lidocika, la cei cinci ani ai săi, încă un animăluţ adevărat, simţind un curent deloc plăcut dinspre lumea cealaltă, alerga imediat la mama - fierbinte, abilă, cu nişte chiloţei nemaivăzuţi, de import, cu zilele săptămânii. Fiecare zi are o nouă culoare, fiecare zi are o nouă aplicaţie amuzantă. Chiloţeii roz cu căpşuna sunt pentru luni. Cei bleu cu un iepuraş zburlit - marţi. Cei galbeni cu o floarea-soarelui ştirbă - miercuri. Mami, ce ai? Mămica atinse pleoapele fiicei cu buzele ei delicate - un ochişor, apoi celălalt -, totul e în ordine, Bombonico, n-o să mi te arzi, nu? Nu, Bombonica, neliniştită, se smulgea din mâinile alintătoare, pornea înapoi spre mare, iar noile cunoştinţe de pe plajă rânjeau plăcut. Lida, Lidocika, Acadea, Bombonica - mici porecle de familie, glăsciorul gângurit al pasiunii părinţilor. Niciodată, nimeni nu a iubit-o aşa de tare. Nimeni şi niciodată.
- Ia nu mai fugi aşa, partizano! strigă tata şi o apucă pe Lidocika de mâini, o întoarse cu pricepere, astfel încât Lidocika murea de râs: cerul şi marea îşi schimbaseră locurile, uite, uite, acum o să se verse în nori vaporaşele de la orizont, peştii carnivori, căluţii-de-mare, totul plutea, se topea, atârnau de nişte aţe nevăzute pescăruşii asurzitori, Lidocika însăşi plutea între cer şi mare.

Asta era fericirea - mâinile fierbinţi ale părinţilor care niciodată n-o să-ţi dea drumul, n-o să te scape, chiar dacă s-ar întoarce cu susul în jos lumea toată. Mai târziu a înţeles asta. Mai târziu a înţeles asta foarte tare.
- Ia mai stai puţin cu tanti Mania şi cu nenea Kolia, îi porunci tata, lăsând-o pe Lidocika pe nisip şi marea se afla din nou jos, iar cerul sus. Ca de obicei. Stai puţin? Iar eu şi mămica o să înotăm, că uite, s-a fiert de tot mămica noastră.
- Mergeţi, mergeţi liniştiţi, murmură dulce tanti Mania, eu i-am pus pe picioare pe cei doi băieţi ai mei, iar nepoţica a urmat şi ea după aceea, n-o s-o scap din ochi pe frumoasa voastră. Înotaţi liniştiţi.
- N-o să stăm mult, promise vinovată mămica şi-şi lipi de Lidocika obrazul moale, de foc. Să asculţi de tanti Mania. Te iubesc foarte, foarte tare.

Lidocika dădu din cap neatentă, iar tanti Mania, cu o privire conspirativă, făcea nişte săpături energice în geanta sa şi era clar că va scoate ceva foarte, foarte interesant. Nenea Kolia arăta şi el intrigat - se vedea că viaţa lui alături de soţie fusese plină de surprize, la fel de emoţionante ca în tinereţea lor.
- Hop-aşa! exclamă tanti Mania cu o intonaţie de circar şi-i dărui Lidocikăi o piersică uriaşă - delicată, catifelată, fierbinte, de un roz tigrat datorită luminii ce bătea pe ea. Un val împinse cu o labă rece burta mămicii, iar pe spate şi pe umeri i se făcu imediat pielea ca de găină. Lidocika, mijindu-şi ochii, adulmeca piersica gâdilătoare. Hai, cine ajunge mai repede la geamandură, Ninuş? Mămica scutură din cap şi zâmbi încrezătoare. Mănâncă, fetiţă, o încurajă blând tanti Mania. Nenea Kolia deja ciocănea de genunchi un ou fiert scos din aceeaşi geantă, pe un ziar. Una după alta, ca printr-o scamatorie, mai apărură nişte roşii uriaşe, monstruoase, "inimă de bou", nişte bucăţi ale unei pâini expropriate de la cantină, un salam, nişte struguri de la piaţă, aurii de tot. S-au târguit pentru ei la optzeci de copeici, se lăudase tanti Mania şi, cu aceeaşi delicateţe neprefăcută, mângâie mai întâi căpşorul Lidocikăi, înfierbântat de la soare, iar mai apoi ceafa tunsă, degenerativă, a soţului său proletar - o, Marusika, ce gospodină de aur îmi eşti tu, mă invidiez singur, grozav...

Lidocika mâncă aproape jumătate de piersică, trăgându-şi sufletul şi gemând de plăcere, iar sucul lipicios îi inundă bărbia şi burta grăsuţă, bronzată - fetiţă, nu te mai şterge, o să te spăl după aceea, o să fii curată ca un merişor. Unde lucrează mămica ta? Ia te uită - şi tăticul tot desene face? Şi câte camere aveţi? Auzi, Kolia, doar ţi-am spus că în nord inginerilor imediat le dau apartamente cu trei camere. Iar Ghenka - să lase liceul tehnic, să se ducă imediat la uzină! Altfel, o să crape într-un cămin cu familia. Iar mămica şi tăticul au salarii mari? Nu ştii? Ei, mănâncă, fetiţă, mănâncă, să-ţi dea Dumnezeu sănătate, şi mămicăi şi lui tăticu' la fel...

Strigătul ţâşni imediat, groaznic, pe o singură notă - AAAAAAA! Lidocika tresări, scăpă piersica şi aceasta imediat se acoperi de nisipul mare, chiar până la bucăţica cea mai frumoasă, la miez - de-acum nu mai poţi s-o speli, e bună de aruncat, ce păcat -, dar strigătul se apropia din ce în ce mai mult, până se înşurubă în nişte înălţimi aşa de mari, că tabloul de pe plajă, parcă pictat pe o sticlă groasă, semitransparentă, se tulbură imediat şi se acoperi rapid de o reţea de crăpături speriate. Vilegiaturiştii, încet, ca nişte somnambuli, se ridicară de pe prosoape şi şezlonguri, unii deja alergau spre mal, împingându-i într-o parte şi în alta pe ceilalţi.
- AAAAAAA! A-JU-TOOOOOR! A-JU-TOOOOOR!

Tanti Mania s-a închinat speriată, Doamne Iisuse, Kolia, ia uită-te ce s-a întâmplat, numai să nu urli, fetiţă, probabil că o fi făcut insolaţie cineva, să mergem şi noi să ne uităm. Lidocika nu înceta să-şi întoarcă privirea spre piersica picată în nisip, pierdută iremediabil. Nici nu-i trecea prin minte să urle. Dimpotrivă, era teribil de interesant.

Tata stătea în genunchi chiar pe malul mării, iar un băiat zdravăn, ud, îl trăgea de mână ca pe un copil - băiatul era unul dintre membrii detaşamentului de cariatide musculoase, cu rol de salvare, care stăteau de regulă cu zilele în foişorul lor de lemn, mâncând îngheţată şi cochetând cu turistele, dar, în cea mai mare parte a timpului, desigur, murind de plictiseală.
- Sunteţi bine, tovarăşe? îl întrebă băiatul pe tata, expunându-şi compătimitor fundul în slipul de un roşu-aprins şi din mulţimea de curioşi cineva îi răspunse cu o voce de bas, plin de reproş:
- Cum să fie bine? Nu vezi? S-a înecat omul!
- Nu s-a înecat, femeia lui s-a înecat! îl corectară mai mulţi pe cel cu vocea de bas, iar tata, smulgându-şi în sfârşit mâna din cea a băiatului, oftă deodată uşor şi surd şi căzu cu faţa în jos, ca o jucărie pe care cineva o lovise din întâmplare cu cotul, din locul în care stătea.

Salvatorul se îndreptă, privind în jur pierdut. Prin lanţul de turişti se strecura deja, strigând din când în când, albă şi agilă ca o şalupă, o doctoriţă - şi, la fel de albă şi de agilă, o şalupă adevărată se învârtea în preajma geamandurilor, tăind cercuri agitate, şi din ea, cu un pleoscăit silenţios, săreau în valurile netede alţi salvatori ce se strigau unul pe altul cu voci tinere, care se auzeau departe.
- Ca să vezi, soţia lui s-a înecat, iar el e întreg, spuse o persoană nevăzută - un om ce nu se putea distinge în mulţime -, cu o voce despre care nu se putea spune dacă suna a reproş sau a invidie, şi tata, de parcă ar fi auzit aceste cuvinte, se ridică imediat, acoperit tot, ca şi piersica neterminată a Lidocikăi, de acelaşi nisip greu, cenuşiu.

Deodată, îşi ridică privirea spre cer şi ameninţă cu pumnii pe cineva de sus - cu gestul unei forţe aşa de vechi şi înfricoşătoare, că nici măcar nu era omenesc. Un val curajos, poznaş, se hotărâse să se strecoare spre el, se lipi de tălpile lui roz, ca de copil, dar deodată se sperie şi porni înapoi, în mare, la ai săi. Tata aruncă asupra turiştilor nişte ochi umezi, goi.
- Nu, spuse el deodată, total calm. Nu e adevărat. Trebuie să ne ducem la masă. Acum o să mergem la masă. Unde e fata mea?

Lidocika îşi smulse mânuţa lipicioasă de la sucul de piersică din mâna lui tanti Mania şi fugi de acolo, cufundându-se în nisipul alunecos şi fierbinte, alunecos şi fierbinte. Ceva îi explodase clar în căpşor, ca nişte mici explozii dese, consecutive, ca şi cum începuseră să funcţioneze nişte mici sisteme de protecţie care, nemaisuportând tensiunea, se arseseră, unul după altul, până ce au şters tot ce trebuia să fie şters.

John Rain. Pactul asasinilor

 

Barry Eisler
John Rain. Pactul asasinilor
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu



***
Intro

Afacerea asasinatelor are propria-i atracţie gravitaţională şi dacă te apropii prea mult, sau dacă rămâi prea mult în preajma ei, nu te vei elibera niciodată.

John s-a retras din activitate şi de aceea curiozitatea îi este stârnită când i se propune o misiune misterioasă: să aranjeze trei decese "naturale" pentru un milion de dolari. Însă una dintre ţinte este o femeie, iar John are reguli stricte care-l opresc să asasineze femeile.
Fără ca el s-o ştie, femeia aceea este o poliţistă aflată pe urmele unei reţele ce se ocupă cu pornografia infantilă, care-l cunoaşte pe Dox.
Iar când John se întâlneşte cu ea şi cu Dox, şi apoi apar Kanezaki, Delilah, Horton şi alţii, începe o misiune de neuitat din Japonia în Seattle, şi de la Washington la Paris.

"Ca de obicei la romanele scrise de Eisler, intriga este plină de întorsături, proza este viguroasă, iar acţiunea se desfăşoară rapid. Rezultatul este altă carte pe care n-o poţi lăsa din mână de la unul dintre cei mai buni scriitori de thrillere din lume." (Asociated Press)

Fragment
 
 Prolog

Arrington fuma pe întuneric. Fumatul însemna mult, nu numai pentru plăcerea sa intrinsecă, ci şi pentru că bărbatul ştia foarte bine ce efect avea asupra sa. Acceptarea riscurilor inerente implicate, preţul plăcerii, ridica nivelul fumatului, de la un simplu răsfăţ, la ceva mai asemănător unei pasiuni. La urma urmelor, trebuie să iubeşti cu adevărat ceva - trebuie să i te fi dedicat - ca să fii de acord să i te sacrifici.

Totuşi el n-o făcea mereu. Nu urmărise niciodată ca fumatul să devină un reflex sau o rutină, ci mai degrabă să aibă un impact. Să marcheze un moment anume. Să însemne ceva special, ba chiar ceva extrem.

Iar în seara asta erau întrunite toate cerinţele respective. Din unele puncte de vedere, ceea ce tocmai aflase sfida raţiunea. Cum s-ar fi putut ca un lucru atât de groaznic să conţină în acelaşi timp ceva atât de incredibil de bun?

Arrington mai simţise o dinamică similară doar o singură dată până atunci: pe 11 septembrie 2001, când la CIA sosise ştirea atacării Pentagonului, iar primul lui gând fusese "Kelly e acolo". Kelly, care cu numai o lună în urmă îl anunţase că voia să divorţeze şi că spera din toată inima s-o poată face amiabil, cu drepturi corespunzătoare de vizitare, pentru ca el să poată continua să fie un tată pentru cele două fetiţe ale lor, fără alt sprijin financiar decât cel pe care l-ar fi impus oricum legea.

Şi apoi ea dispăruse. Murise. În locul unui om divorţat, trist şi împovărat de pensia alimentară, Arrington devenise brusc văduvul unei martire din Departamentul Apărării, sanctificată prin moartea ei, şi beneficiase de o poliţă de asigurare de viaţă de ordinul sutelor de mii de dolari, la care se adăuga milionul de dolari de la Fondul de Compensare a Victimelor din 11 septembrie. Era bogat, în loc să fie sărac. Era omagiat, în loc să fie dispreţuit. Acesta era micul secret murdar al lui 11 septembrie, gândi el. Nu teoriile conspiraţiilor - acuzaţii despre cunoaşterea anterioară a evenimentelor, despre demolare controlată şi acţiuni din interior. Adevăratul secret era că, în pierderea generală, existaseră şi câştigători. La urma urmelor, statistica afirma că jumătate dintre căsătorii se terminau prin divorţ. Iar divorţul era chimioterapia căsătoriei, ceva atât de scump şi de toxic, încât doar cuplurile disperate recurgeau la el ca tratament.

Şi dacă jumătate dintre căsătorii erau atât de canceroase încât să justifice un tratament echivalent chimioterapiei, ce spunea asta despre restul? Câţi nedivorţaţi învăţaseră pur şi simplu să trăiască cu boala, deoarece tratamentul părea chiar mai rău decât ea?

Iar toate combinaţiile acelea nefericite, răul şi mai răul, luaseră sfârşit în dimineaţa aceea. Văduvele şi văduvii fuseseră sanctificaţi de naţiune şi acoperiţi cu cash. Arrington simţise imediat similitudinea cu ziua de azi, totuşi ramificaţiile complete erau atât de vaste, încât avea nevoie de acest moment în livingul casei sale, cu luminile stinse, cu firicelele de fum de tutun ridicându-se şerpuit pe lângă degetele lui şi cu nicotina ascuţindu-i focusarea, pentru a încerca să înţeleagă pe deplin.

Iniţial, el crezuse că va fi pur şi simplu un alt scandal pentru Serviciul Secret. Nu-i păsa de aşa ceva, dincolo de valoarea politică pe care credea că ar putea s-o extragă. Apoi avusese o intuiţie. Cu bătaie lungă, aşa o considerase. Dar se dovedise că avusese dreptate. Ba chiar în mod spectaculos. Pe de o parte, totul îi confirma temerile cele mai profunde. Temerile despre care psihiatrii CIA se pronunţaseră ca fiind "exagerate" - ca şi cum ei ar fi avut vreo bază pentru a opina despre geopolitică. Temerile pentru care ştia că râdeau de el pe la spate colegii lui mulţumiţi de sine. Cele pe care ei le folosiseră pentru a-i deraia cariera.

Dar pe de altă parte... nu fusese oare descoperit exact de persoana cuvenită? Cine altul ar fi ştiut cum să-l utilizeze pentru a proteja ţara? Cine altul ar fi avut voinţa şi intuiţia care le lipsiseră tuturor celor care râseseră de Arrington, îl marginalizaseră şi, în cele din urmă, îl aruncaseră peste bord?

Pentru a proceda corect erau necesare unele decizii... dificile. Dar când era în joc sănătatea unei păduri, nu-ţi puteai permite să te concentrezi asupra câte unui copac. Ba chiar, pentru a proteja pădurea, uneori trebuiau construite bariere antiincendiu şi unii arbori trebuiau îndepărtaţi.

Primul pas avea să fie cel mai puţin plăcut. Trebuiau eliminate riscuri de securitate. Trebuia protejată integritatea informaţiilor. Prea mulţi oameni ştiau şi problema avea să se înrăutăţească dacă el ar aştepta mai mult. De fapt, în numai câteva zile, dacă nu chiar mai devreme, s-ar fi putut deja să fie prea târziu.

În mod clar, nimic din toate astea nu putea fi întreprins din interiorul guvernului. Pentru că problema era exact guvernul, care fusese deja infiltrat, aşa cum Arrington suspectase mereu. Surprinzător era doar faptul că boala era chiar mai avansată şi mai răspândită decât îşi imaginase. Totuşi el ştia cu exactitate cum să se asigure că problemele vor fi atacate aşa cum trebuia. De către o forţă externă. Un fel de... supliment de vitamine pentru sistemul imunitar al corpului politic.

Stinse ţigara, strivind-o în scrumieră, şi închise ochii, simţind că inima îi bătea la fel de puternic ca la prima lui săritură cu paraşuta. Ceea ce, desigur, era logic. Pentru că mizele erau foarte mari, pentru că marjele de eroare erau foarte reduse. Însă el avea s-o facă. Avea s-o ducă până la capăt. Şi ei aveau să vadă. Ei toţi aveau să vadă. Luă telefonul şi făcu apelul care avea să pună totul în mişcare.

Partea I

Capitolul 1. Rain

Le-am spus "nu". Dar aş fi putut la fel de bine să le spun "da". Afacerea asasinatelor are propria sa atracţie gravitaţională şi, dacă te apropii prea mult sau dacă rămâi prea mult în preajma ei, nu te vei elibera niciodată.

Sau poate că-i doar mai confortabil să dăm vina pe circumstanţe, ori pe soartă, ori pe un alt factor exterior, pentru rezultate care, de fapt, au fost declanşate de noi înşine. La urma urmelor, aş fi putut închide site-ul securizat. Aş fi putut reteza conexiunea aceea. Aş fi putut rătăci prin lume aidoma lui Bashō, fără legături, fără pripoane, distant şi intangibil ca unul dintre norii solitari ce l-au inspirat pe poetul din secolul al XVII-lea în peregrinările lui neîncetate. Dar n-am făcut-o.

Ei l-au folosit pe Larison pentru contactul iniţial. Larison, unul dintre bărbaţii cei mai periculoşi şi mai imprevizibili pe care i-am cunoscut vreodată. Şi care, după ce colaboraserăm în detaşamentul înfiinţat pentru a pune capăt unei suite de atacuri sub steag fals concepute pentru a instiga o lovitură de stat în Statele Unite, era unul dintre cei foarte puţini în care aveam încredere.

Eu locuiam în Kamakura, renunţând în cele din urmă la Tokio. După ce primisem o avere neaşteptată de diamante brute în urma jobului cu Larison şi detaşamentul, cumpărasem o proprietate - un teren pe un deal, cu vedere spre golful Sagami, obţinut printr-o succesiune complicată de intermediari şi o mulţime de bani spălaţi. Prin alţi intermediari şi cu cheltuieli încă şi mai mari, angajasem un specialist în asemenea chestiuni, un bărbat pe nume Takishita, care-mi găsise o minka, o casă a unei ferme tradiţionale japoneze, abandonată în provincia Gifu, în zona zăpezilor cunoscută uneori ca "Alpii japonezi". Takishita cumpărase în numele meu casa veche de trei sute de ani, pe care o demontase şi o adusese pe terenul meu din Kamakura, unde o reasamblase, dotând-o cu curent electric, instalaţii sanitare, ferestre mari şi alte elemente de confort modern, dar păstrându-i frumuseţea originală, ba chiar sporindu‑i‑o în toate aspectele semnificative. Crease până şi o modestă, dar frumoasă karesansui - o grădină de pietre tradiţională - în faţa ferestrei livingului, care avea să capete nuanţe diferite la fiecare schimbare de anotimp: culorile toamnei, zăpada iernii, ploile primăverii, soarele verii.

Munca a durat mai bine de trei ani, dar nu mă grăbeam. Mi-am spus că pentru o casă merita să aştept şi merita să iasă bine. Dar când proiectul s-a încheiat în cele din urmă, am redevenit frământat şi am înţeles că minka avusese mai degrabă scopul de a mă ţine ocupat, decât de a-mi oferi un loc unde să trăiesc. Stăteam pe o pernă lângă irori, vatra deschisă din mijlocul livingului, şi citeam memoriile de călătorie ale lui Bashō, Oku no Hosomichi - Drumul îngust spre interior - în japoneză şi în engleză, corectând ocazional câte un rând din traducere care mi se părea lipsit de eleganţă şi simţindu-mă ca un falsificator abil. Întotdeauna faptul că eram pe jumătate japonez şi pe jumătate american însemnase că nu eram nici una, nici alta, şi niciun fel de iscusinţă - în judo, în vorbirea celor două limbi sau în cunoaşterea culturii - nu avea să schimbe adevărul respectiv.

După ce distragerile proiectului au rămas în urmă, am înţeles că edificarea unui lucru valoros era o modalitate de sublimare, de suprimare a suferinţei legate de faptul că distrusesem relaţia cu Delilah - un act bizar de autosabotare, ţinând seama de toate forţele ce încercaseră până atunci să ne despartă şi dăduseră greş. În fiecare zi, doream să iau legătura cu ea. În fiecare zi, ştiam că ar fi trebuit s-o fac. Şi în fiecare zi... n-o făceam. Minka mea era minunată, dar începeam s-o simt mai degrabă ca pe o fortăreaţă decât ca pe un cămin.

O fortăreaţă de solitudine.

De aceea, tentativa de contactare a lui Larison a venit ca o uşurare. Ar fi trebuit s-o privesc mai degrabă ca pe un avertisment.

Utilizând un telefon criptat prin satelit, am apelat numărul pe care el îl postase pe site-ul meu securizat. Bineînţeles, faptul în sine că păstrasem telefonul acela, care nu putea fi urmărit, contrazicea noţiunea mea de "retragere". Dar oamenii remarcă rareori ceea ce preferă să nu vadă.

Mi-a răspuns după primul ţârâit şi i-am recunoscut imediat şoapta răguşită.
- Tocmai m-ai ajutat să câştig un pariu cu mine însumi. Am bănuit că era doar o glumă, totuşi nu mi-a plăcut. În domeniul meu de activitate, predictibilitatea înseamnă că te găseşti la un pas de moarte.

Dar, desigur, eu nu eram în activitate. Eu mă retrăsesem.
- Ce vrei să spui?
- Am pus pariu că n-ai închis site-ul. Şi că-l mai verifici ocazional.
- Ar fi trebuit să-mi doresc să pierzi pariul?
- Mă-ndoiesc. Ai păstrat site-ul, pentru că-i mai bine să ştii dacă cineva te caută, decât să-l sileşti să dea de tine în alt fel. Am pus pariu că eşti inteligent.

Mi-a plăcut explicaţia lui mai mult decât ceea ce începusem să suspectez eu - că poate doream să fiu găsit.
- Cum o mai duci? am întrebat, surprins şi în acelaşi timp uşor stânjenit de încântarea pe care o simţeam vorbind cu el. Dormi bine noaptea?

Cândva, în Viena, Larison îmi spusese că era chinuit de coşmaruri. Însă nu voia să vorbească niciodată despre ceea ce făcuse în Forţele pentru Operaţiuni Speciale pentru a-i cauza asemenea vise.
- Uneori, mi-a răspuns el. N-o să fie niciodată foarte bine. Dar... uneori e mai bine. Şi tu?
- M-am retras.

A râs şi am simţit o undă de iritare.
- Ce-i atât de amuzant?
- Hei, nu pe mine trebuie să mă convingi! Se pare că Hort are pe cineva căruia îi trebuie serviciile tale.

"Serviciile" pentru care devenisem cunoscut erau joburi ce necesitau aparenţa unor cauze naturale. Poţi angaja pe oricine când un glonţ, un cuţit sau o bombă pot rezolva treaba, dar când nu trebuie sub nicio formă să pară acţiunea unui asasin, atunci eram practic stăpânul pieţei.
- Horton? am repetat. Eram aproape convins că l-ai lichidat până acum.

Într-un trecut îndepărtat, colonelul Scott "Hort" Horton fusese o legendă în Operaţiunile Speciale. El mă contactase pentru a conduce detaşamentul în care îl întâlnisem pe Larison. Însă nesfârşitele lui manipulări şi înşelăciuni îi aduseseră mulţi duşmani, printre care Larison ocupa o poziţie centrală.
- Încă s-ar mai putea s-o fac. Îmi place totuşi să mi-l imaginez fumând un trabuc după cină pe veranda căbănuţei lui de lângă Lynchburg, întrebându-se de fiecare dată dacă aceasta va fi noaptea în care mă voi furişa din păduri şi-i voi veni de hac.
- Şi de aceea a apelat el la tine, ca modalitate de a-şi ţine duşmanii aproape?
- Este o posibilitate, sigur că da.
- Şi care sunt celelalte? A ieşit la pensie, nu?

Larison a râs.
- Da, exact ca tine.

Nu am comentat. Indiferent dacă avea sau nu dreptate în privinţa mea, înţelesul era destul de clar. Poate că Horton lipsise de pe scenă, dar acum căuta un mod prin care să revină.
- Bine, am spus. Dacă Horton este intermediarul, cine-i clientul?
- Şi eu am pus aceeaşi întrebare, dar Hort n-a vrut să-mi spună. A zis că-i doar pentru urechile tale. Dar dacă vrei să-mpărtăşeşti ce afli, sunt un ascultător bun.

Nu am zis nimic. Simularea reticenţei era un obicei vechi şi poate că ar fi trebuit să mă alarmeze uşurinţa cu care am revenit la el, însă principalul lucru pe care l-am observat a fost că mi se părea la fel de confortabil ca o a doua piele.

Sau chiar ca o primă piele.
- Nu i-am spus că ştiu cum să iau legătura cu tine, a continuat Larison după o clipă, deşi eram destul de sigur în privinţa asta. Oricum, eu nu ştiu unde te afli. Nu puteam spune nimănui, chiar dacă aş fi vrut sau dacă ar fi încercat să mă silească. Eşti în siguranţă. Tot retras, dacă asta doreşti.

Nici de data aceasta n-am spus nimic, iar după altă pauză, el a urmat:
- Dar ştii şi tu cum merg lucrurile. Dacă n-o să-l suni pe Hort, el o să caute alt mod de a ajunge la tine. Şi poate că următorul mod pe care-l va găsi nu va fi la fel de prietenos ca mine.

Capitolul 2. Livia

- Se pare c-ai avut dreptate cu Malaysia, zise Trahan în loc de salut. Cred că l-am găsit.

Livia simţi că inima îi tresaltă după o doză de adrenalină la auzul ştirii. Încuie uşa în urma ei şi merse pe coridor spre mansarda închiriată de FBI. Afară se lăsase ceaţa, însă încăperea avea ferestre înalte pe trei laturi, cu cărămizi între ele, şi era bine iluminată chiar şi când lămpile erau stinse.

Trahan stătea la capătul unei mese din lemn, în centrul încăperii, şi se uita la unul dintre monitoarele aflate în faţa lui.

Livia rămase în capătul opus al mesei lungi, îl privi în tăcere un moment, apoi spuse:
- Kool Kat?
- Da. Camera foto, cum ai spus tu. Am creat un 'bot de căutare să scotocească în Kuala Lumpur şi-n împrejurimi. Am găsit doar treisprezece expatriaţi care postau fotografii pe reţelele sociale cu metadate D5, la fel ca fotografiile pe care Kool Kat le postează pe site.

Livia îi spusese că aparatul Nikon D5 era prea scump pentru majoritatea localnicilor şi că ar fi trebuit să se concentreze asupra expatriaţilor, mai ales a celor cu joburi în educaţie, îngrijirea copiilor şi alte profesiuni ce ofereau acces la copii. Chiar şi un hacker de top trebuia să ştie ce anume să caute şi nimeni nu-i cunoştea pe ciudaţi şi pe prădători mai bine ca Livia.
- Treisprezece? zise ea. Nu poţi reduce mai mult?
- Am făcut-o deja. Trei au călătorit în săptămâna când Kool Kat n-a postat fotografii noi. Doi britanici şi un neozeelandez. Tocmai ţi-am trimis datele lor - pun prinsoare c-o să te prinzi cine-i Kool Kat, doar văzându-le. La fel cum ai ştiut că fotografiile lui erau cu copii malaysieni. Şi apropo, cum ai ştiut?

La întrebarea aceea se putea răspunde în multe feluri. Livia i-ar fi putut spune că în copilăria ei de fetiţă lahu pe nume Labee, în dealurile din provincia thailandeză Chiang Rai, devenise expertă în nuanţe care occidentalilor le scăpau de obicei. Sau că, după ce văzuse nenumărate ore de înregistrări cu copii abuzaţi sexual, devenise conştientă de diferenţele culturale. Copiii din unele culturi ţipau. Alţii erau mai stoici. Ea însăşi, când fusese vândută în Statele Unite, la vârsta de treisprezece ani, trecuse de la o stare la alta, stoică atunci când bărbaţii o exploataseră pe ea, ţipând când o făcuseră cu surioara ei mai mică, Nason.
- A fost o intuiţie, răspunse acum, alungând imaginile din postările video ale lui Kool Kat.

Se pricepea să se disocieze de ceea ce se petrecea, ignorând teroarea şi suferinţa şi concentrându-se asupra graiului în care ţipau copiii şi asupra a ceea ce putea afla din aspectul torţionarilor lor, în ciuda măştilor pe care le purtau, sau din eventualele detalii de pe fundal, care ar fi putut oferi indicii despre locul unde se găseau.

După aceea însă disocierea se dezintegra de fiecare dată. O părăsea, lăsând-o să continue ca om cu tot ceea ce văzuse ca poliţist.
- Ceea ce poliţiştii numesc "intuiţii", zise Trahan, hackerii FBI-ului numesc "recunoaşterea tiparelor".

Părea ca şi cum ar fi încercat să afle ceva.
- Chiar aşa, Terry?

Bărbatul încuviinţă din cap.
- Dar pentru ca tiparele să aibă sens, ai nevoie de date. Cu cât ai mai multe date, cu atât e mai bine.

Livia îl privi, nesigură asupra direcţiei în care se îndrepta prin comentariul acela. Cu părul şaten lung până pe umeri şi barba asortată, Trahan degaja un aer atât de placid, încât părea permanent drogat. Dar era în mod evident un hacker excepţional
- Livia văzuse asta cu ochii ei şi, în plus, dacă n-ar fi fost bun în ceea ce făcea, FBI-ul nu l-ar fi alocat grupului operativ comun Child's Play. Ca atare, poate că reţelele de computere nu erau singurele pe care se pricepea să le examineze.

Când ea nu răspunse, Trahan zise:
- Îmi pare rău că nu te pot ajuta în privinţa asta. Mă refer la fotografii. La videoclipuri. Am încercat, dar... nu mă mai pot uita la ele. Nu ştiu cum poţi tu să te uiţi.

Deci asta voia să zică. Livia i-ar fi putut spune că nici majoritatea poliţiştilor nu se puteau uita. Ea nu-i învinovăţea.

Oamenii reacţionează diferit faţă de oroare, iar în cazul Liviei era obsesia faţă de protecţie. Încercarea permanentă de a o salva pe sărmana Nason printr-un înlocuitor.

Femeia bănuia că şefii poliţiei din Seattle înţelegeau psihologia. Livia trimisese după gratii destui violatori pentru ca tiparul să fie evident. Şefii nu ştiau însă - şi nu ştia nimeni - că ea avea nevoie, de asemenea, de răzbunare. În mintea ei, unicul lucru mai bun decât un violator trimis la închisoare era un violator aflat în cimitir, şi începând din urmă cu cincisprezece ani, când era încă în liceu, omorâse peste o duzină.
- Nu-ţi face griji, rosti ea acum. Nici eu nu pot să fac ce faci tu.
- Vreau să zic că nu ştiu cum poţi să vezi chestiile alea şi să nu-i omori pur şi simplu pe autorii lor.

O privea cu atenţie şi, pentru o clipă, Livia se întrebă dacă nu cumva comentariul acela fusese un test. Dar nu, nu era genul acela de priviri şi, oricum, n-ar fi fost prima dată când ea îi surprinsese privirea zăbovind. Trahan încercase, de asemenea, să flirteze cu ea de câteva ori şi, chiar dacă Livia nu-l încurajase, nici n-o deranjase. O tentativă de flirt era lucrul cel mai neînsemnat căruia trebuia să-i facă faţă o poliţistă asiatică atrăgătoare. În plus, Trahan era inofensiv. Un tânăr cu inimă bună. Sigur că da, cam sensibil pentru materialele ce ajungeau să fie partajate pe o reţea precum Child's Play, dar asta nu însemna altceva decât că era uman.

Şi totuşi... privirea lui era mai intensă ca de obicei.
- Ce s-a-ntâmplat? întrebă ea.
- Obrazul tău, rosti el, mijind ochii. Este... te-a lovit cineva?

Ea ridică un deget spre vânătaie, de care uitase.
- Ai putea spune şi aşa.
- Vorbeşti serios? Este... eşti bine?

Livia râse, mişcată fără să vrea de faptul că hackerul slăbănog simţea un imbold latent, indiferent cât de prostesc, de a o proteja.
- Predau tehnici de autoapărare pentru femei. Aseară am încasat un cot. Nimic important.

Trahan ridică sprâncenele.
- O femeie ţi-a făcut asta?

Dacă altcineva ar fi fost autorul comentariului, Livia s-ar fi putut simţi iritată. Poate chiar ar fi vrut să-i dea individului o lecţie. Sosit din partea lui Trahan însă, nu putea decât să-i stârnească un zâmbet.
- Nu crezi că o femeie poate lovi cu cotul? Deşi, întâmplător, lovitura asta a venit de la un bărbat.
- Ah... Ai zis "tehnici de autoapărare pentru femei", aşa că m-am gândit...
- Un curs de tehnici de autoapărare pentru femei care nu le antrenează împotriva bărbaţilor n‑ar avea cine ştie ce utilitate.
- Da, ai dreptate... Nu mă gândisem la asta până acum.

Livia flutură din mână cu un gest de nepăsare.
- Nu-ţi face griji. Tehnicile de autoapărare pentru femei sunt domeniul meu. Computerele sunt domeniul tău.
- Da, bun... îmi pare rău că nu ţi-am găsit mai multe informaţii, răspunse el, părând uşurat să revină pe un teren familiar. Cum stăm în privinţa timpului? Spuneai că suntem contracronometru.
- Aşa este. FBI-ul a acţionat inteligent, nedifuzând ştirea arestării administratorului, şi s-a descurcat excelent simulându- i activitatea pe site. Dar până la urmă unul dintre membri va observa că ceva nu-i în regulă. Iar atunci va posta o avertizare şi va dispărea, iar peste încă o secundă toţi şobolanii din Child's Play se vor topi în beznă.
- Asta ar fi de tot rahatul. Deocamdată n-avem decât cinci nume din o sută şapte membri.
- Păi, atunci, cu cât găsim mai mulţi înainte să fim deconspiraţi, cu atât mai multe arestări vom face imediat după aceea. Aşa că să nu mai zăbovim!

Trahan se uită la paharul de carton cu cafea pe care-l ţinea ea în mână - Uptown Espresso, aflat la două intersecţii depărtare în districtul South Lake Union din Seattle. FBI-ul îl instalase pe hacker într-o mansardă din cartier fiindcă era rezonabil de aproape de sediul poliţiei, însă Trahan era un tip sedentar şi Livia apreciase că era mai eficient să vină la el aici, decât să încerce să aranjeze o întâlnire la sediu.

Porni spre capătul lui de masă.
- Ia, îi zise şi-i întinse cafeaua. Cappuccino extra-large. Favorita ta.

El luă paharul şi zâmbi.
- Ca să mă menţii funcţional? Livia i-ar fi putut întoarce surâsul, însă nu dorea ca tânărul să-şi facă vreo impresie greşită. De aceea reveni în capătul opus al mesei, se aşeză şi deschise laptopul pe care-l folosea când lucra în mansardă.
- Aşa ceva, îi răspunse. Ia să vedem acum ce aflu de la expatriaţii ăia din KL care-ţi plac ţie.
- Bine. Eu voi urmări o anomalie peste care am dat când 'botul meu căuta metadate despre Kool Kat.
- O anomalie? zise ea, repetându-i deliberat cuvintele, aşa cum făcea când interoga un suspect.

Tehnica funcţiona bine mai ales asociată nevoii tipic masculine de a oferi explicaţii femeilor.
- Mda, încuviinţă Trahan, răspunzând inconştient la tehnica respectivă. De obicei, toţi tipii ăştia folosesc criptarea pentru a-şi masca identităţile, însă recurg în general la software-uri de criptare comercială.
- Criptare comercială?
- Da, care poate fi cumpărată legal. Un asemenea soft nu-ţi poate spune absolut nimic despre utilizator decât că-i atent în privinţa securităţii. Însă cel peste care am dat... ştiu că sună cam ciudat, dar cred că-i al meu.

Asta o luă într-adevăr prin surprindere.
- Ce vrei să zici?
- Păi, majoritatea chestiilor pe care le fac în prezent sunt contracte de hacking pentru FBI, dar în trecut am lucrat pentru fel de fel de agenţii. Odată m-a angajat Serviciul Secret ca să concep o suită de instrumente de comunicaţii criptate. Ăla a fost un proiect chiar cool.
- Şi de pe piaţă nu se poate cumpăra ceva similar?

Trahan strânse din umeri.
- Ştii cum gândeşte guvernul - dacă-i disponibil şi pentru civili, înseamnă că nu poate fi atât de bun ca unul de comandă.

De-aia aruncă mii de dolari pe cafetiere şi pe colaci de WC şi pe tot felul de prostii. E o nebunie, dar - hei! - pentru contractori ca mine e ca şi cum ar veni Crăciunul.

Livia cunoştea într-adevăr mentalitatea. Site-urile ce vindeau echipamente pentru poliţie declarau sus şi tare că produsele lor se adresau doar forţelor de ordine, pentru că ştiau că exclusivitatea percepută de poliţişti îi determina pe aceştia să se repeadă să cumpere. Decise să abandoneze pentru moment discuţia despre Kool Kat.
- Deci te-a angajat Serviciul Secret?
- Da, aveau nevoie de un soft cu care orice agent să poată să comunice cu oricare altul, fără să fie vreodată individualizat. O aplicaţie care să ofere anonimat.
- Adică...?
- Păi, dacă poţi să identifici membrii unei forţe de protecţie şi pază, în scurt timp poţi să obţii şi informaţii despre persoana pe care o protejează - informaţii pe baza cărora se poate acţiona. Aşa că, din punctul ăsta de vedere, protejarea agenţilor este aproape la fel de importantă ca protejarea obiectivului în sine. Cel puţin on-line.
- Şi tu zici că ai impresia că un membru din Child's Play utilizează aplicaţia pe care ai conceput-o tu pentru Serviciul Secret?
- În mod clar seamănă cu ce am făcut eu, dar nu ştiu cum ar fi putut ajunge în posesia ei unul dintre jegurile astea. Livia clătină uluită din cap. Nu era vina lui. Asta nu era lumea lui şi de aceea ideea lui liniştitoare că toţi violatorii de copii erau "jeguri", o specie străină şi separată de restul omenirii, nu fusese niciodată contestată.
- Concluzia logică, rosti ea lent, este că acel membru din Child's Play care-ţi utilizează aplicaţia personalizată are o legătură cu Serviciul Secret.

Urmă o tăcere prelungă. Trahan clătină din cap şi spuse:
- Da, dar...

Ea aşteptă, lăsându-l să treacă prin disonanţa cognitivă.

După o secundă, tânărul spuse:
- Însă tipii ăia... cum să zic? trec printr-o tonă de teste psihologice. Li se verifică trecutul. Sunt puşi la poligraf. Totul!
- Niciun test nu-i perfect. Şi în plus, mă-ndoiesc că vreunul dintre testele alea psihologice e conceput pentru a descoperi interese sexuale faţă de copii.
- Probabil, dar... dacă este cineva din Serviciul Secret?
- Ce vrei să spui?
- Vreau să spun - ce se va-ntâmpla?

Livia simţea că o cuprinde iritarea.
- Ceea ce se întâmplă cu orice persoană care este arestată pentru abuzarea copiilor. Dacă procurorul îşi face treaba, este condamnată la închisoare şi apoi este ţinută departe de copii pentru tot restul vieţii.
- Asta înţeleg, însă Serviciul Secret... Când am proiectat aplicaţia, am ajuns să-i cunosc pe unii dintre ei. Tipii ăia au o aură de mister. Ştii ce vreau să spun - spiritul de echipă. Dacă un agent ar fi săltat direct din Casa Albă sub acuzaţia de pornografie infantilă, ar însemna pentru ei o mare bilă neagră.
- Şi de ce ar fi asta problema noastră?
- N-am spus aşa ceva. Atâta doar că...
- N-o să-nţeleg asta niciodată. Pe cuvântul meu! Nu-i pot înţelege pe cei cărora le pasă mai mult de protejarea unei instituţii decât de protejarea copiilor.

Trahan se înroşi la faţă.
- Aici nu eşti corectă. Ştii bine că mie-mi pasă. Şi nici nu-ncerc să protejez pe nimeni. Vreau să zic - pe nicio instituţie. Ţi-am spus doar atât, dacă se dovedeşte că un agent din Serviciul Secret face parte din reţeaua Child's Play, atunci vei avea greutăţi când vei încerca să obţii un mandat de arestare. Dacă nu vrei s-auzi asta, dacă vrei să pretinzi că nu-i adevărat, perfect, e treaba ta.

Livia inspiră prelung, apoi expiră zgomotos, oferindu-şi un moment ca să se calmeze. Se străduise din răsputeri să-şi ascundă butoanele, totuşi ele erau uneori chiar acolo, la suprafaţă, aşteptând să fie apăsate.
- Îmi pare rău, rosti ea. Atâta doar că am văzut tiparul ăsta de foarte multe ori şi mă scoate din minţi. Însă n-ar fi trebuit să te bag şi pe tine în el. Ai dreptate, n-a fost corect din partea mea.
- Nu-ţi face griji în privinţa asta, clătină din cap tânărul. Îmi dau seama de ce se poate înţelege aşa. Zâmbi. Recunoaşterea tiparelor nu-i o ştiinţă. Trebuie să accepţi şi excepţii.

Ea aprobă din cap.
- Oricum, dacă unul dintre membrii reţelei Child's Play este un agent al Serviciului Secret, s-ar putea să fiu nevoită să port nişte bătălii birocratice. N-ar fi prima dată. Însă deocamdată este mult prea devreme s-o spun. Mai întâi trebuie să confirmi că aplicaţia pentru anonimat este a ta şi apoi trebuie să-l demascăm pe cel care o utilizează în Child's Play.

După vreo douăzeci de minute, în timp ce Livia examina datele, pentru a determina care dintre cei trei expatriaţi din Kuala Lumpur îşi spunea Kool Kat, Trahan rosti:
- Hopa! Asta-i naşpa.

Livia se aplecă într-o parte, ca să-l poată vedea în spatele monitorului său. Părea pământiu la faţă.
- E aplicaţia ta?

El încuviinţă, fără să-şi ia ochii de la ecran.
- Da.

Femeia nu-i înţelegea tulburarea. Probabil că-i idolatrizase cu adevărat pe agenţii pe care-i cunoscuse în timpul cât dezvoltase aplicaţia.
- Bine, zise ea. Deci este ceea ce ai bănuit. Avem un agent al Serviciului Secret suspectat că ar fi membru al reţelei Child's Play.

Trahan o privi şi clătină lent din cap.
- Nu, rosti el. Avem şase.

O nouă cale. Lecţiile coronavirusului

 

Edgar Morin, în colaborare cu Sabah Abouessalam
O nouă cale. Lecţiile coronavirusului
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din franceză de Anca-Maria Pănoiu

***
Intro

Edgar Morin (n. 1921), sociolog şi filozof francez de origine iudeo‑hispanică, este recunoscut la nivel internaţional pentru contribuţia sa în ceea ce priveşte conceptul de "gândire complexă", dezvoltat în ciclul de lucrări Complexus. Studiile sale academice au vizat de‑a lungul timpului o multitudine de domenii, printre care sociologia, studiile media, antropologia vizuală, ştiinţele politice, ecologia şi educaţia. Este director de cercetări emerit al Centre National de la Recherche Scientifique (CNRS), autor a peste 60 de lucrări şi a primit de 38 de ori titlul de Doctor Honoris Causa.

Sabah Abouessalam s-a specializat în sociologie urbană, predă cursuri în acest domeniu şi este directoare ştiinţifică a Catedrei UNESCO "Complexité et Territoire".

*

Un virus apărut din senin într-un foarte îndepărtat oraş din China a declanşat la începutul lui 2020 un cataclism mondial. Edgar Morin, filozof şi sociolog francez născut în perioada gripei spaniole, consideră că trecem printr-o criză care, departe de a fi întâmplătoare, constituie apogeul brutal al degradărilor multiple ale biosferei şi antroposferei, cauzate de o sete necontrolată de profit. Intelectual de stânga şi membru al Rezistenţei franceze în cel de Al Doilea Război Mondial, el condamnă neoliberalismul şi mondializarea pe criterii exclusiv tehno-economice, declarându-se adept al ecopoliticii şi propunând reforme profunde, integratoare, întemeiate pe interdependenţa dintre om, societate şi natură, cu accent pe responsabilitate şi educaţie.

Scrisă în izolare şi publicată în Franţa în iunie 2020, cartea lui Morin este o sinteză necesară a primei etape a pandemiei, care aşază criza actuală în contextul celor mai importante crize de secol XX şi început de secol XXI. Textul său este deopotrivă eseu critic, testament intelectual şi manifest socio-cultural, condimentat autobiografic şi poetic. Structurând într-o serie de idei esenţiale principalele lecţii şi provocări ale prezentului, el propune câteva soluţii organizate în ceea ce s-ar putea numi o utopie concretă, pentru un viitor despre care Edgar Morin este conştient că nu îi mai aparţine.

"Căci, până la urmă, sunt copilul tuturor crizelor pe care le-au traversat cei nouăzeci şi nouă de ani ai mei..." (Edgar Morin)

"Un veritabil program pentru lumea de după." (Libération)

"Edgar Morin este un om al sintezei. În mijlocul avalanşei de cărţi apărute pe tema crizei sanitare, propunerea lui are un dublu merit: calitatea şi profunzimea." (Laurent Joffrin)

"Publicat în urma primei etape a izolării, opusculul sociologului aproape centenar este o analiză acerbă care extrage cincisprezece lecţii din pandemie, pentru a degaja nouă provocări ale epocii post-corona şi a propune, în cele din urmă, o nouă cale." (Mediapart)

"Edgar Morin schiţează un nou model de societate. Fireşte, vom recunoaşte în el o anumită amprentă de utopie, însă mai mult decât atât, vom găsi câteva idei bine-venite şi întru totul fezabile. Căci eseul pe care ni-l propune este, în fond, un manual de speranţă." (Le Télégramme)

Fragment

Provocările epocii post-corona

Momentul istoric deosebit de grav pe care îl traversăm geme de provocări. Criza sanitară aflată în plină desfăşurare este însoţită de o criză politică şi de una economică ale căror profunzime şi durată nu le‑am măsurat încă; o criză alimentară de anvergură mondială pare, de asemenea, să se insinueze; o criză socială dramatică a început a urmare a explodării numărului de şomeri şi de lucrători cu statut precar. În Franţa, unde climatul social şi politic s‑a degradat în mod deosebit odată cu mobilizarea vestelor galbene şi cu mişcarea socială împotriva legii pensiilor, viitorul este mai neliniştitor ca oricând.

Suntem somaţi să răspundem unui ansamblu de provocări, ele însele interdependente.

1. Provocarea existenţială
 
O nouă raportare la timp

Izolarea a însemnat o baricadare, dar şi o eliberare interioară în raport cu timpul cronometrat, cu ritmul metrou-muncă-somn al angajaţilor sau cu orarele supraîncărcate ale liber‑profesioniştilor. Existenţele noastre, guvernate până atunci de un timp în continuă acceleraţie, au putut fi din nou gestionate, menajate, încetinite (evident, cu excepţia cazurilor în care a existat o supraîncărcare cu îndatoriri familiale).

Odată ieşiţi din izolare, ne vom relua oare cursa infernală? Sau ne vom păstra gustul pentru lentoare, pentru plimbări, pentru bicicletă şi slow food? Vom renunţa oare la dorinţa de a merge tot mai departe şi tot mai repede? Vom înceta oare să mai subordonăm esenţialul - propria împlinire şi legătura afectivă cu celălalt - secundarului, ba chiar futilului?

Durabilitatea noilor forme de solidaritate

Se vor păstra oare nenumăratele practici de solidaritate ivite de‑a lungul acestor luni cu totul excepţionale? Se va prelungi, se va intensifica trezirea solidarităţii survenite în timpul izolării - nu numai cu privire la personalul îngrijitor, ci şi la secunzii de coardă?

Pe durata izolării, ne‑am putut ocupa mai bine de apropiaţii noştri şi comunica cu ei, chiar şi cu aceia îndepărtaţi din punct de vedere geografic. Întrajutorarea dintre vecini a dat naştere unor prietenii. Când şi când am avut parte de plăceri estetice - am văzut filme, am citit cărţi, am ascultat muzică. Dar va favoriza asta un avânt al convivialităţii, al vieţii trăite sub semnul iubirii şi al poeziei?

Probabil că totul va fi cloroformizat prin reluarea obiceiurilor, folclorizat în amintire şi uitat în cele din urmă, faţă în faţă cu noile încercări şi crize care vor veni.

2. Provocarea crizei politice
 
Ce va mai rămâne din aspiraţiile reformatoare şi transformatoare?

Pe data de 13 aprilie 2019, preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, a afirmat: "A sosit momentul să părăsim cărările bătătorite, ideologiile, şi să ne reinventăm. Eu voi fi cel dintâi care o va face." Oare ne putem baza pe puterile publice pentru a părăsi cărările bătătorite, ideologiile, şi pentru a ne reinventa? Ce învăţăminte vor trage autorităţile din această experienţă? Nici măcar nu putem fi încredinţaţi că se va produce vreun progres politic, economic sau social, aşa cum s‑a întâmplat la puţină vreme după Al Doilea Război Mondial.

Nu putem şti dacă după izolare se va reinstitui aceeaşi ordine clătinată de dinainte sau dacă, dimpotrivă, conştiinţa că "nu trebuie să mai fie ca înainte" va determina avântul unor idei novatoare şi al unor forţe politice capabile să revoluţioneze atât economia, cât şi politica.

Criza a pus sub semnul întrebării neoliberalismul, substrat doctrinar al politicii duse în lume încă din anii Thatcher-Reagan, care promovează concurenţa economică liberă ca soluţie la toate problemele sociale şi umane, predicând libertatea maximală pentru întreprinderi şi un rol minimal al statului. Neoliberalismul este cel care a inspirat privatizarea serviciilor publice, reducerea serviciilor spitaliceşti şi comercializarea lor, practicile de flux şi delocalizare. Toate acestea în perspectiva, mereu dezminţită, că sporirea bogăţiei celor bogaţi se va "revărsa" peste popor. Criza a constrâns statele să îşi abandoneze politica de austeritate bugetară prin cheltuieli masive pentru sănătate, întreprinderi şi angajaţii privaţi de salariu. Tot criza a consolidat acele servicii publice care înregistrau o tendinţă de privatizare, printre care şi spitalul. În fine, a oferit protecţii vamale acolo unde a deschis toate frontierele. Să fie oare neoliberalismul doar temporar suspendat?

Mega‑criza a evidenţiat un stat incapabil să aprovizioneze atât personalul îngrijitor, cât şi populaţia cu măşti, costume de protecţie şi material sanitar, vreme de mai multe săptămâni. A pus în lumină lentori, ordine şi contraordine, directive ilizibile, precum şi semne vădite de nepregătire - adică eşecuri foarte grave. De unde cele două necesităţi inseparabile pentru orice reînnoire politică: ieşirea din neoliberalism şi reforma statului. Vom vedea cu ce mijloace în Capitolul 3.

3. Provocarea unei mondializări în criză

Am văzut deja că mondializarea a generat o interdependenţă lipsită de solidaritate. De la invazia virală încoace, statele şi‑au întors naţiunile asupra lor însele, închizându‑se faţă de exterior. Formelor de cooperare anterioare le‑au urmat competiţiile, inclusiv în ceea ce priveşte căutarea unui remediu sau a unui vaccin împotriva virusului.

Oare mondializarea chiar s‑a făcut fărâme? Se va mai reconstitui? Total? Parţial? Pe aceleaşi baze unice ale unei dezvoltări materiale de factură tehno‑economică? Nu cumva ar trebui să îmbogăţim şi să umanizăm ideea de dezvoltare, care în înţelesul său actual a distrus atâtea forme de solidaritate şi comunitate? Nu cumva ar trebui să îmbinăm o mondializare parţială cu o demondializare aşijderea?

Mondializarea a antrenat o pierdere a statelor în termeni de autonomie economică. Consecinţele au fost dramatice. Aşa cum vom vedea în capitolul următor, necesitatea de a stabili nişte politici de prevenţie în vederea următoarelor epidemii, precum şi aceea de a asigura o politică de autosuficienţă minimală în ceea ce priveşte produsele legate de sănătate (medicamente, măşti, vaccinuri) şi de alimentaţie ar trebui să antreneze reîntoarceri sau recursuri la autonomiile sanitare şi alimentare, adică forme de demondializare parţială.

4. Provocarea crizei democraţiei

Democraţia era în criză peste tot în lume înainte de epidemia de coronavirus, criză agravată de triumful corupţiei şi demagogiei. În acelaşi timp, am asistat la intensificarea formelor de naţionalism agresiv şi xenofob. Am văzut apărând peste tot state neo‑autoritare.

Oare criza pricinuită de coronavirus va agrava şi criza democraţiei? Sau va contribui la restabilirea ei?

Ameninţare la adresa libertăţilor noastre?

Înainte de toate, limitarea drepturilor noastre fundamentale cu scopul de a lupta împotriva virusului, justificată în registrul imediat, ridică o problemă prin felul în care a fost impusă şi prin riscurile pe care le comportă în viitor. Mai prudent ar fi fost să se supună la vot o lege specifică de precauţie în ceea ce priveşte epidemia, în loc să fie dezgropată starea de urgenţă, votată în 1955 în scop represiv şi care a permis cele mai cumplite spolieri în timpul războiului din Algeria.

Măsuri precum interzicerea adunărilor şi a reuniunilor sau limitarea drastică a libertăţii de circulaţie vor trebui să dispară, fără îndoială, odată cu virusul.

Într‑o societate democratică, măsurile restrictive în ceea ce priveşte libertatea trebuie limitate strict la proporţia situaţiilor. Anumite decizii au fost luate de urgenţă, fără consultări juridice ori dezbateri parlamentare - oare nu am avea motive să ne temem de o reînnoire a lor, de această dată arbitrară?

Măsurile împotriva terorismului invocate în mod excepţional au fost păstrate şi ulterior. Dat fiind că viitorul ne este ameninţat, în condiţiile unei crize universale a democraţiilor, de către forme de neo‑autoritarism, este de temut ca dispozitivele de depistare instalate în timpul pandemiei nu numai să se menţină, ci să se şi amplifice prin recursul sistematic la geolocalizare, la detectarea prin intermediul telefoanelor inteligente, la supravegherea video, la depistări prin intermediul algoritmilor, la inteligenţa artificială. Va trebui să reflectăm la asta de acum înainte.

5. Provocarea digitalului

Este evident că propagarea digitalului, în plină desfăşurare la momentul apariţiei virusului şi amplificată în perioada de izolare (prin telemuncă, videoconferinţe, Skype, e‑mailuri, reţele de socializare), va dăinui. Uneltele digitale sunt în acelaşi timp instrumente ale libertăţii şi instrumente ale aservirii. Internetul permite libera exprimare, mergând de la creativitate până la delirul de pe reţelele de socializare. Netul îi oferă unui individ înzestrat posibilitatea de a descifra coduri care protejează secrete politice şi militare şi de a‑i alerta pe cetăţeni, dar în acelaşi timp conferă o putere enormă de supraveghere a indivizilor, violând taina şi sacralitatea spaţiului lor privat.

Digitalul, internetul, inteligenţa artificială sunt tot atâtea mijloace care tind să devină scopuri în sine sau să intre în serviciul incontrolabilelor puteri care ne controlează. Potrivit spiritelor tehnocratice şi transumaniste, ele ar fi menite să instituie armonia unei mega‑maşinării sociale capabile să rezolve orice problemă.

Trebuie să fim conştienţi de faptul că fiecare tehnică pe care o posedăm riscă să ne deposedeze de întrebări de ordin etic, social şi politic care se înalţă din spiritele noastre.

6. Provocarea ecologică

Activitatea umană degradează tot mai intens biosfera, atmosfera terestră, oceanele, continentele - la nivel global - şi oraşele, fluviile, culturile - la nivel local.

Am văzut că, în perioada suspendării transporturilor şi a activităţilor industriale, aerul a redevenit pur, iar natura părea să renască. Renunţarea la maşină din lunile de izolare ar putea să ducă la o dezintoxicare automobilistă, restrângând folosirea vehiculelor la deplasările în afara oraşului. Oare vom favoriza trenul în detrimentul utilizării metropolitane a avionului? Această criză ar putea accelera transformarea traficului aerian şi reduce circulaţia persoanelor la nivel naţional şi internaţional. Întreprinderile par să fi prins gustul videoconferinţelor, ceea ce generează economii în termeni de timp, energie şi bani.

În timpul crizei ne‑am dovedit capabili să nu consumăm decât indispensabilul. Oare vom fi din nou supuşi pulsiunii consumeriste, ea însăşi stimulată de către formele omniprezente de publicitate?

Anumite măsuri şi deprinderi, mai ales alimentare, dobândite în perioada izolării, ar putea dăinui pentru a contribui la ceea ce desemnăm prin "tranziţie ecologică", fenomen care ar putea constitui o revoluţie nonviolentă a civilizaţiei.

7. Provocarea crizei economice

Nu cumva clătinarea neoliberalismului este doar temporară? Oare urmează să preia din nou comanda? De la izolare încoace, MEDEF (Mouvement des Entreprises de France, cea mai mare federaţie patronală din Franţa, fondată în 1998. - N. trad.) şi Finanţele au exercitat o formidabilă presiune asupra preşedintelui republicii franceze, pentru a‑l determina să îşi abandoneze veleităţile de a deschide calea unei economii ecologizate şi pentru a‑l constrânge să revină la Normă.

Oare economia paralizată de izolare îşi va relua cursul anterior? Nu cumva criza noastră economică mondială va conduce la o recesiune similară celei din 2008 sau la o depresiune precum cea din 1929? Sau poate va lua o cale necunoscută? Vom fi oare prada unei crize gigantice, de anvergură planetară, de al cărei deznodământ barbar avem motive să ne temem?

Oare vom reuşi, dacă nu să reglăm economia mondială, atunci măcar să reducem puterea hipercapitalismului, să reformăm sistemele bancare, să controlăm speculaţia bursieră şi să împiedicăm evaziunile fiscale? Oare vom reuşi să identificăm principiile unei economii întemeiate pe un new deal de relansare ecologică şi de reformă socială în stare să determine regresiunea hipercapitalismului şi să diminueze inegalităţile?

8. Provocarea incertitudinilor

Dincolo de incertitudinile economice, viitorul în sine este nesigur. Totuşi, trebuie să încercăm să întrezărim tendinţele şi riscurile care vor urma.

Oare vom asista la o reinstituire a mondializării sau la o căutare a replierilor autarhice? Ne îndreptăm spre avântul naţionalismelor, spre succesul formelor de suveranitate şi spre închiderea frontierelor?

Oare alte şi alte state vor ceda în faţa autoritarismului odată cu instaurarea societăţilor supravegherii, a tehnicilor informatice de recunoaştere, a controlului şi a depistării indivizilor?

Oare naţiunile‑gigant se vor opune mai mult decât au făcut‑o ieri? Se vor modifica oare raporturile lor de forţe? Va domina China lumea sau se va disloca, aşa cum i s‑a mai întâmplat şi în trecut?

Oare conflictele armate - mai mult sau mai puţin atenuate de criza coronavirusului - se vor exacerba? Sau, dimpotrivă, va exista un elan internaţional de cooperare - un elan salutar?

9. Pericolul unei mari regresiuni

Nu ştim dacă procesul regresiv anterior crizei provocate de virus va fi accentuat de către perioada post‑epidemie sau dacă, dimpotrivă, va putea fi oprit ori va înregistra un recul.

Avem motive întemeiate să ne temem că regresiunea generalizată, deja în desfăşurare în primii douăzeci de ani ai acestui secol, va continua şi de acum înainte.

Regresiuni intelectuale şi morale

De două decenii încoace, asistăm - în Franţa şi în lume deopotrivă - la proliferarea maniheismului, a viziunilor unilaterale, a diferitelor manifestări de ură şi dispreţ.

În sferele înalte, politica s‑a golit de orice conţinut pentru a se transforma în motorul economiei; iar economia, la rândul ei, s‑a supus neoliberalismului şi calculului care cuantifică şi dezumanizează realităţile pe care le tratează, ignorând improbabilul şi imprevizibilul.

Regresiuni în democraţie

Conjugate, aceste procese regresive au dat naştere pretutindeni, inclusiv în Europa, unor state neo‑autoritare. Iar dacă regresiunea continuă, ne putem teme, inclusiv în Europa, de formarea şi generalizarea unui totalitarism de tip nou. Totalitarismul de secol XX se întemeia pe controlul total al unui partid unic, care îşi întindea ramificaţiile în toate sectoarele societăţii şi în toate aspectele vieţii. China comunistă a menţinut sistemul partidului unic, dar controlul său de tip poliţist şi delator s‑a îmbogăţit cu un control informatic din ce în ce mai performant datorită inteligenţei artificiale. Interceptări telefonice, spionaj digital, recunoaştere facială, depistare a tranzacţiilor bancare - dacă regresiunea continuă, mi se pare inevitabil ca statele neo‑autoritare să nu devină neo‑totalitare.

Regresiuni beliciste

Aceste regresiuni, teribil de neliniştitoare, ne pot târî spre o conflagraţie mondială, devenită posibilă de aici înainte.

Deşi temporar aplanate de epidemie, există un risc semnificativ de reluare a războaielor aparent civile, dar în care interveneau statele vecine şi marile puteri, opunându‑se prin facţiuni care se luptau între ele, mai ales în Irak, Yemen şi Libia. Asta fără să dăm uitării conflictul aflat la cheremul unui accident exploziv între Iran, pe de o parte, şi asocierea Statele Unite-Israel-Arabia Saudită, pe de altă parte.

Procesul de anexare a Palestinei de către Israel a provocat un curent violent de antisemitism în rândul anumitor populaţii arabe; acest antisemitism nu va putea decât să crească odată cu definitivarea anexării; în acelaşi timp, el va alimenta toate ostilităţile îndreptate către Occident. Antisemitismul şi antiislamismul, care deja se întreţin reciproc, se vor amplifica. Nu ştim ce anume va produce jihadismul ucigaş care, după asasinatele colective întreprinse în Franţa şi în Occident, a devastat Orientul Mijlociu, apoi a provocat starea de război în Ciad, Mali, Somalia şi Nigeria şi care nu a cunoscut armistiţiul în timpul crizei cauzate de coronavirus.

Reînnoirea religioasă în lume, survenită odată cu prăbuşirea comunismului - religie care promitea tuturor o izbăvire pământească -, a suscitat, în lipsa unei speranţe într‑un viitor terestru, revenirea religiilor mântuirii celeste şi a Dumnezeului atotputernic; fenomenul antrenează adeseori intoleranţă şi fanatism (Intoleranţa a devastat Orientul Mijlociu arab, unde minorităţile evreieşti au dispărut, unde minorităţile creştine sunt pe cale de dispariţie, unde şiiţii şi sunniţii se luptă între ei, şi a reapărut în sânul marii Indii multietnice, unde noua putere naţionalistă hindusă îşi reduce populaţia musulmană la un statut inferior. - N.a.).

Numărul în creştere al statelor care posedă arma nucleară şi infrastructura necesară producerii ei va face ca utilizarea acesteia să fie din ce în ce mai puţin improbabilă. Arsenalele bacteriologice, chimice şi informatice au cunoscut o sofisticare considerabilă. La fel ca după 1933, a început o cursă a înarmărilor.

Să mai adăugăm la asta faptul că flagelurile naturale, inundaţiile, scufundările şi secetele provocate de schimbările climatice, precum şi nenumăratele degradări ale biosferei, nu pot antrena altceva decât migraţii ale populaţiilor, respingere a migranţilor, persecuţii şi război.

Spectrul Morţii planează asupra umanităţii

Riscăm să intrăm într‑o eră ciclonică şi să trăim pe pielea noastră ceea ce s‑a întâmplat la Sarajevo în 1914 sau la Danzig (Oraşul Liber Danzig, oraş‑stat semi‑independent baltic, a cărui existenţă a început pe 10 ianuarie 1920, în conformitate cu Tratatul de la Versailles din 1919, care îl desprindea din teritoriul Germaniei. În 1939 a fost anexat de Germania nazistă, iar după înfrângerea Germaniei din 1945 a devenit parte integrantă din Polonia, cu numele Gdańsk. - N. trad.) în 1939: bomba şi revendicarea unui iluminat au provocat şi într‑un caz, şi în celălalt, prin reacţii în lanţ cu totul neprevăzute, izbucnirea a două războaie‑hecatombe de anvergură mondială.

Nu ştim dacă o continuare a proceselor regresive va provoca o barbarie planetară, dacă va favoriza constituirea unor state neo‑totalitare sau dacă va declanşa rezistenţe şi sub ce forme anume.

Toate acestea fac ca afirmaţia lui Steven Pinker (Vezi ediţia din 2015 a Munk Debates, între Matt Ridley şi Steven Pinker, pe de o parte, şi Malcolm Gladwell şi Alain de Botton, pe de alta. Dezbaterea se regăseşte şi în volumul Urmează cele mai bune zile ale omenirii?, traducere de Bianca Stănescu, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2019. - N. trad.), potrivit căreia am intrat în era cea mai pacifistă şi mai fericită a istoriei umane, să fie derizorie.

Să fie oare virusul oracolul nostru din Delphi? Aşa cum a scris Heraclit: "Stăpânul, al cărui oracol se află la Delphi, nici nu vorbeşte, nici nu tăinuieşte nimic, ci se exprimă numai prin semne." (Heraclit, cf. Aram Frenkian, Héraclite d'Ephèse, 1933, p. 21. - N. a. / Pentru limba română, vezi Plutarh, De Pythiae oraculis 21, p. 404 D, în Ion Banu, Filosofia greacă până la Platon, vol I., partea a II‑a, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, col. "Clasicii filosofiei universale", art. 93, p. 367. - N. trad.).

Speranţa stă în căutarea trezirii spiritelor, pe care o va fi stimulat experienţa acestei mega‑crize mondiale.

A devenit vital să ne schimbăm Calea.