Şi vom muri cu toţii în chinuri

 

Bogdan Teodorescu
Şi vom muri cu toţii în chinuri
Editura Polirom, 2019



***
Intro

Bogdan Teodorescu s-a născut la Bucureşti, a debutat cu versuri în România Literară în 1979 şi în volum la Editura Albatros în 1982. După 1989 a lucrat în presă şi în consultanţă politică. A publicat peste 1.500 de articole şi mai multe lucrări şi articole ştiinţifice dedicate fenomenului politic din România. Din 1997 predă marketing politic şi electoral la SNSPA şi în 2006 îşi ia doctoratul în comunicare cu o teză despre istoria manipulării. Primul roman, Copiii teribili nu învaţă istoria, scris înainte de Revoluţie, îi apare în 1991. Urmează Spada (2001), Dacic Park (2005), Băieţi aproape buni (2010), pentru care primeşte Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, 54/24 (2011), Călător prin lumea mare (2013), Libertate (2016). A fost tradus în Franţa, Grecia şi Spania. Pentru ediţia franceză a romanului Spada, Agullo Éditions, a fost nominalizat la Prix du livre européen 2016.

In extenso

Născut în 1963 într-o familie de intelectuali români - tatăl său, eminent profesor de limbă şi literatură română - probabil cel care i-a deschis gustul pentru literatură şi pentru actul scrierii - Bogdan Teodorescu descoperă încă din copilărie "preţul" supravieţuirii în comunism, atunci când află că nu are voie să iasă din ţară pentru că are rude în America.

Deşi îndreptat mai mult către aplicaţii ştiinţifice, scrie poezie şi este laureat, în 1982, al premiului de debut oferit de Editura Albatros. Dar volumele sale nu apar până după 1989.

Absolvent al Universităţii de Construcţii din Bucureşti, tânărul inginer Bogdan Teodorescu îşi urmează pasiunea şi lucrează ca jurnalist în trustul Tinerama. Foarte rapid accede la poziţia de director general.

Între 1996 şi 1997, este numit Secretar de Stat, Ministrul interimar în departamentul Informaţiilor Publice, funcţie ce îi va aduce experienţa necesară scrierii romanului politic Spada.

Îşi continuă studiile absolvind Colegiul Naţional de Apărare în 2000 şi susţine doctoratul în comunicare în 2006.

Specialist în marketing politic şi electoral, îmbrăţişează cariera universitară la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative din Bucureşti.

Este fondator şi preşedinte de onoare al Fundaţiei Multimedia pentru democraţie locală (înfiinţată în mai 1995). Este membru al Asociaţiei Internaţionale a Consultanţilor Politici (IAPC) şi a Asociaţiei Europene a Consultanţilor Politici (EAPC) din 2001. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din 2004.

Este autor şi coautor a 17 volume, a publicat peste 1500 articole în presă şi a realizat peste 750 de emisiuni de radio şi televiziune. Este tradus în Franţa şi Spania.

*
Într-o ţară europeană cu un arc muntos în mijloc, străbătută de un fluviu şi având ieşire la mare, sosesc pe rînd trei călători. Unul aduce moartea, altul trăieşte împreună cu ea, în vreme ce al treilea încearcă să o evite. Personajele intră în scenă ca nişte pasageri care urcă la bordul unui pachebot de lux, îşi găsesc cabinele, îşi despachetează bagajele şi încearcă să se pregătească pentru călătoria ce va urma.

Treptat, ritmul se înteţeşte şi pune în mişcare mici şi mari teme ale lumii în care trăim. Supravegherea electronică, social media, propaganda, oamenii temuţi de alţi oameni temuţi, refugiaţii, turismul sexual, toate amestecate cu discuţii molcome despre vinuri fine, sport, trabucuri rare sau mâncare în exces.

Dar dacă toate acestea nu sunt decât o perdea de fum?

În romanul lui Bogdan Teodorescu nimeni nu este ceea ce pare.

*

Fragment
Investitorul
(O staţiune europeană la malul mării)

Lisa, cu siguranţă, nu era o femeie frumoasă şi acest fapt i-a fost clar lui Nick chiar în secunda în care a văzut-o pe holul luminat al hotelului. Fusese un ciocănit ştrengăresc în uşă, ca un cod folosit de puştani, două bătăi lungi, una scurtă şi încă două bătăi lungi. I-a deschis şi a rămas câteva secunde blocat. Bineînţeles că nu evident, aşa ca în comediile de situaţie, dar tânăra din faţa lui, îmbrăcată în nişte blugi obişnuiţi, găuriţi în dreptul unui genunchi, cu o cămaşă în carouri roşii, verzi şi crem înnodată peste un maiou alb, tunsă scurt, uşor ciufulită, nefardată, fără nicio bijuterie vizibilă, mai puţin o pereche de cercei minusculi, cu diamante, desculţă într-o pereche de pantofi de sport roşii, era la o mare distanţă de ceea ce avusese în minte atunci când agrease suma cerută de barmanul cel isteţ din subsolul hotelului. O studentă voioasă, scăpată de examene, ieşită cu prietenii la o bere. Nimic mai mult. Pesemne că totuşi faţa lui sugera o oarecare uimire, deoarece Lisa a izbucnit în râs, l-a privit amuzată şi a intrat pe lângă el în cameră. Da, ea era cea pe care o aştepta şi da, de fiecare dată, sau oricum de multe ori, s-a întâlnit cu această reacţie. Şi-a scos pantofii de sport şi gentuţa cu brizbrizuri metalice, a proptit în frapieră sticla de şampanie promisă de barman şi s-a cuibărit în fotoliul din care se vedea marea, locul ei favorit în acest apartament, de fapt, cel mai frumos loc din acest oraş. După ce i-a mai spus încă o dată că ea este Lisa, a aflat că pe el în cheamă Nick, sau mă rog, aşa se prezintă, l-a întrebat cu ce ocazie prin partea această de lume. Vorbea fluent limba în care Nick i se adresase, fără accent, dar lucrul care-l intriga în cea mai mare măsură era căldura pe care o emana. Părea chiar interesată de el şi veselă că se află acolo. Era ca şi cum va urma o întâlnire amoroasă între doi oameni care ţin unul la altul deşi nu se mai văzuseră de ceva timp, doi amanţi mai vechi, cu un trecut minunat pe care se pregătesc să-l retrăiască pentru nişte ore.

I-a relatat în câteva cuvinte despre investiţiile lui în diverse baruri din lume, i-a dat şi numele a patru oraşe în care are afaceri, mai mult să vadă dacă îl urmăreşte, dacă este atentă la discuţie, şi uite că ea fusese într-o scurtă excursie într-unul dintre acele oraşe şi chiar îşi imagina amplasamentul barului lui Nick. În timp ce vorbea, şi-a preparat de una singură o limonadă pe care a stropit-o cu un fir de rom, dacă voia şi el să guste, ea era gata să-i facă şi lui una, e o băutură uşoară pentru căldurile de acum, dar Nick a preferat un pahar de tărie cu multă gheaţă, tot din cauza căldurilor. Şi deci, baruri pe afară şi acum tot pentru baruri era venit? Aşa că el i-a detaliat succint planul de afaceri, ar vrea să investească, dar numai ca minoritar, nu are timp de management local. Şi e interesat să afle ce tip de local merge în câştig, care este tendinţa pieţei, ce preferă oamenii de pe aici. În aceste condiţii, Lisa a tras corect concluzia că ar trebui să viziteze mai multe baruri, să înţeleagă un pic cum arată lucrurile. Şi i-a oferit şi un sfat. Să fie conştient că, deşi teoretic acest colţ de lume seamănă cu orice loc de pe acest continent, uneori deosebirile sunt foarte mari şi pot deveni foarte costisitoare.

A întrebat-o despre ea şi s-a dovedit că intuiţia lui fusese corectă, era studentă, împlinise douăzeci şi trei de ani, părinţii şi facultatea sunt în Capitală, aici ajunge în timpul vacanţelor, în weekenduri şi ori de câte ori mai are timp. Deja făcea această tură de aproape trei ani. Următoarea întrebare a fost dacă vrea să iasă împreună la un restaurant, parcă nu-i venea să rămână cu ea în cameră. Lisa i-a confirmat că ar mânca ceva, mai degrabă o salată sau un sandvici cu brânză, cârnaţi picanţi şi murături, pe care îl poţi găsi corect făcut într-un singur loc în acest oraş, dar dacă el era în dispoziţie de restaurant, ea îl însoţea cu mare bucurie. Bucurie, acesta era cuvântul. Lisa era bucuroasă. Ori mima extraordinar, ori era ceva anume cu această fată. În fond e o cocotă. Plătită cu mulţi bani să facă amor cu bărbaţi necunoscuţi. Nu se considera nici un expert al femeilor în general, nici unul al celor din acest câmp profesional foarte aparte, dar întâlnise destule. Niciuna nu arăta însă ca Lisa şi nici nu se comporta ca ea. Deşi era incomodat de situaţie, comandase ceva, primise altceva, îşi dorea să o vadă şi în pat. Sub bluza lălâie sânii se ghiceau a fi mari şi probabil că încă stăteau bine la locul lor, firesc e foarte tânără. Blugii răsuciţi dădeau la iveală glezne fine, iar restul se va descoperi la momentul oportun. Care inevitabil va sosi, doar fusese achitat în avans.

În lift, l-a sărutat şi i-a spus hlizindu-se să stea relaxat, nu a uitat motivul întâlnirii lor. Noaptea va fi lungă şi ei nu i se face niciodată somn. Acelaşi băiat care-i adusese bagajele l-a întrebat cu aceeaşi voce joasă dacă are nevoie de o maşină, Nick a privit-o întrebător pe Lisa, nu ştia cât de departe urma să meargă, dar a fost înştiinţat urgent că locul în care se năşteau acele sandviciuri magice era la mai puţin de un sfert de oră de plimbare, deci nu, nu era nevoie nici de maşină, nici de şofer. Aerul era umed şi lipicios, mase compacte de indivizi mărşăluiau pe faleza luminată şi de sus, de becurile galbene atârnate de stâlpi şi de luminile albe ale magazinelor şi de reflectoarele colorate ale teraselor şi discotecilor de pe plajă.

Lisa îl luă de mână si-l trase uşor spre marginea falezei, drumul spre Camelotul sandviciurilor cu brânză, cârnaţi şi murături cobora nişte trepte şi trecea prin mijlocul unei străzi în care abundau localurile mici, de numai câteva locuri fiecare. Casele nu erau elegante, maşinile nu erau scumpe, iar oamenii mâncau netulburaţi, învăluiţi în fumul grătarelor, al ţigărilor şi al oalelor cu fiertură. Venea rândul unui bulevard larg, aglomerat şi el, taxiuri, autobuze mari şi multe scutere, altă stradă îngustă, dar fără cârciumi şi, într-o piaţă circulară, cu un copac mare în mijloc şi multe bănci ocupate, un chioşc verde, cu un nume format din multe prescurtări aninat deasupra şi cu o coadă consistentă în faţă. Ajunseseră. Lisa îi arătă printre copacii din spatele băncilor o clădire luminată stins în bleu, acolo funcţiona un club interesant, Alpha, patronul e străin, combinat cu nişte localnici, nu ar fi rău să-l vadă. Fără dubii este unul dintre cele mai stilate din oraş. Frecventat de oamenii cu bani, muzica e bună, mai veche, sâmbăta şi duminica sunt trupe care cântă jazz, însă nu credea să fie loc de încă un investitor.

S-au aşezat pe o bancă eliberată de un cuplu de pensionari care ascultaseră muzică simfonică la un radio portabil mic, vechi ca lucrările lui Şostakovici, cu sandviciurile fierbinţi învelite în hârtie cerată, câte o sticlă de bere rece şi un castronel de carton umplut cu murături. În numeroase oraşe chinezeşti, localnicii, în grupuri, dansează, iarnă sau vară, după lentele acorduri ale muzicii emise de un difuzor sau un casetofon. În Argentina se adună în jurul a trei muzicanţi şi îşi elaborează tangoul. În Turcia, mai ales în adâncul asiatic al ţării, se strâng pe iarbă, cu mâncare adusă în sufertaşe şi stau până noaptea târziu bucurându-se de răcoare şi de bârfele celor de lângă ei. Aici tăceau privind spre luminile falezei şi, din când în când, şopteau ceva celui de alături. Nimeni dintre cei de pe bănci nu venise acolo pentru sandviciul minune, era doar un colţ al decorului lor permanent. Lisa însă mânca şi vorbea cu gura plină şi iar era bucurie în stare pură, ochii îi sclipeau, mâinile se mişcau molatic şi cu o nedisimulată neatenţie agăţau o feliuţă de ardei din castron, un colţ de pâine îmbibat cu caşcaval topit, sticla de bere culeasă de pe asfalt de lângă piciorul băncii, un şerveţel din gentuţa minusculă în care Nick se întrebase chiar de la început dacă şi unde se adăposteau clasicele prezervative ataşate imaginii şi practicii fetelor care se deplasează la domiciliul clientului, nu se adăposteau, gentuţa îşi dezvăluise ascunzişurile şi pe lângă un pachet de şerveţele, o cutiuţă de bomboane mentolate, două sau trei fotografii, telefonul mobil şi firele încâlcite ale căştilor, un set de chei terminat cu breloc roz, nişte bani şi o sticluţă subţire şi înaltă de parfum nimic altceva nu mai se afla acolo. Fotografiile? Şi brusc nu mai era veselă. Trei poze cu o mâţă banală; în prima, pui, cu labele în sus şi în celelalte două, matură, stând încolăcită pe un fotoliu şi pe un pat. Murise acum doi ani de bătrâneţe. Pe telefon erau stocate încă multe alte cadre cu acelaşi animal cenuşiu cu dungi negre, de data aceasta ţinut în braţe de mama Lisei, tatăl Lisei, fratele mai mare şi de Lisa la diverse vârste, alături de mutra ursuză, mereu ursuză a motanului răsfăţat de întreaga familie. Era şi un prieten al Lisei; se pupau pătimaş, cu pisica impasibilă între ei, nu era clar cine făcuse poza, sigur nu tatăl Lisei după poziţia mâinii băiatului plasată direct pe unul din sânii fetei pe sub cămaşa foarte descheiată, dar şi acest detaliu s-a lămurit, un amic din alte timpuri, unde era prietenul acela, în Capitală, la facultate, dar se terminase mai demult. Plânsese foarte mult după moartea pisicii şi acum, ori de câte ori îşi aminteşte, inima ei este rănită de o tristeţe monotonă.

Nick nu agrease deloc mâncarea, mult prea încărcată de grăsime şi inutil de picantă, nu agrease nici băutura. Un oraş în care, iată, nu e înţelept să cumperi nici sandviciuri, asalturi împotriva organelor interne ale oricărui individ lipsit de instincte sinucigaşe, nici lichidul acela vag acidulat din sticlă, prea lipsită de gust pentru a fi bere şi totuşi prea colorată pentru a fi doar apă. Dar îi plăcea tot mai mult Lisa, despre care se străduia, în urma fiecărei mici vărsări de endorfine în cotloanele ascunse ale sistemului său endocrin, să nu uite cine este şi cu ce se ocupă. După cum se străduia să nu uite nici cine este el şi cu se ocupă. Ar fi fost mult mai comod să fi agăţat în prima seară una dintre fetele de la bar, nu avea în nicio formă nevoie de acest exerciţiu sentimental, aparent sentimental îşi repeta, cu o studentă frenetică, plină de chef şi, mai mult ca sigur, pe undeva sărită de pe fix. Lisa i-a propus să-l ducă pe un alt drum înapoi la hotel, dar înainte, dacă tot nu-i plăcuse mâncarea, se puteau opri în altă parte. De unde se prinsese că nu-i plăcuse? Ea se uită atent la oameni. Din punctul ei de vedere, singurul lucru care cu adevărat contează este plăcerea. Şi, dacă te interesează cu adevărat, vezi foarte uşor unde aceasta este şi unde nu este. Deşi iniţial nu a vrut, Nick şi-a luat nişte cornuri calde chiar bune şi o sticlă de chefir de la o brutărie înţesată de clienţi nerăbdători. Chiar lângă faleză, la capătul unei străduţe cu case foarte luxoase, păzite de bodyguarzi şi patrulată de poliţişti, era clubul Art café. Se auzea de mai multă vreme că se confruntau cu nişte probleme cu banii, deci ar fi salutar un partener finanţator, interiorul e deosebit aranjat, iar clientela este încă numeroasă. Proprietarii sunt doi localnici, unul mai degrabă ieşit din afacere, deci o bună oportunitate.

De când era în afacerea cu baruri? Dintotdeauna. Întâi a practicat în barul de la ai lui de acasă, în timpul facultăţii a lucrat în baruri, după aceea, a băut prin baruri şi, când a constatat că a strâns bani suficienţi, a investit în baruri. Trei tineri în uniformă au trecut pe lângă ei şi unul i-a spus ceva Lisei, fata i-a răspuns veselă, au schimbat câteva vorbe banale, pretins amuzante şi şi-au văzut fiecare de drum, ofiţeri de la baza militară de lângă oraş, sunt toţi oameni de treabă, fuseseră câteva petreceri foarte intense la care participase alături de ei. Obosise şi, cu cât se apropia de hotel, se întreba dacă n-ar fi el inteligent să-i mulţumească pentru seara instructiv-educativă şi să o trimită la culcare în patul ei de acasă, dar era curios. Se lipise de el, îl ţinea strâns de braţ şi din când în când îşi rezema capul de umărul lui. Era o ficţiune, dar ciudat, voia să-i parcurgă finalul. A întrebat-o dacă mai vrea să bea ceva, tocmai erau în dreptul scărilor ce coborau la barul din subsolul hotelului. După, i-a răspuns ea şi i-a zâmbit altfel decât până atunci.

Pereţi albi

 

Tatiana Tolstaia
Pereţi albi
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din rusă de Raluca Davicenco
 

***
Intro

Născută în 1951 la Sankt Petersburg (pe atunci, Leningrad), Tatiana Tolstaia provine dintr-o familie de scriitori din care au făcut parte şi Lev şi Aleksei Nikolaevici Tolstoi. După obţinerea diplomei în limbi clasice la Universitatea de Stat din Sankt Petersburg, Tatiana lucrează câţiva ani într-o editură din Moscova, iar pe la mijlocul anilor '80 începe să publice povestiri în revistele literare ale vremii. Spre sfârşitul anilor '80 pleacă în Statele Unite, unde predă, vreme de un deceniu, la câteva universităţi importante, după care revine în Rusia. Cunoscută pentru eseurile caustice asupra vieţii ruseşti contemporane, Tatiana Tolstaia devine corealizator al unui popular talk-show pe teme culturale şi politice. Scrierile ei au apărut în publicaţii consacrate, precum The New Yorker şi The New York Review of Books. Dintre titlurile semnate de ea, la Curtea Veche Publishing a mai fost tradus romanul Zâtul (2006, 2020) şi volumul de povestiri Lumi eterice (2019).

*

Pereţi albi este cea mai cuprinzătoare colecţie de proză scurtă a Tatianei Tolstaia, reunind povestiri din Pe prispa aurită şedeam... şi Somnambul prin ceaţă. În acest volum, autoarea îi poartă pe cititori prin universul banal şi totuşi fascinant al celor năpăstuiţi de soartă. Cele douăzeci şi şapte de povestiri ne strecoară în lumile nebănuite ale orfanilor, ale iubirilor pierdute, ale filozofilor absurdului, ale poeţilor care noaptea scriu şi ziua mătură străzile şi ale celor săraci cu duhul.

Tolstaia îşi analizează personajele cu ironie şi candoare deopotrivă, în structuri narative miniaturale care amintesc pe alocuri de basmele de demult. În povestirile ei, razele fantasticului irump uneori prin ţesătura plictisitoare a realităţii şi aruncă o lumină asupra vieţilor celor uitaţi, ignoraţi, nesocotiţi, ale căror chipuri vor stărui în amintirea cititorilor multă vreme după ce lectura a fost sfârşită.

"Proza Tatianei Tolstaia este unică. Scriitoarea îmbină cu talent exagerările comice şi satira vicleană cu izbucnirile lirice şi fantezia bogată, iar efectul este de-a dreptul fermecător." (National Post)

"Vocea Tolstaiei este absolut excepţională, cu o notă de stranietate care estompează graniţa dintre poezie şi proză, cu magie şi descrieri cu parfum de altădată..." (The New York Times)

"Tolstaia îşi demonstrează geniul în aceste douăzeci şi şapte de povestiri, care cuprind satiră politică, născociri suprarealiste, frânturi de realitate urbană şi drame domestice, cu precădere din perioada socialistă... Copii, bătrâni, oameni obişnuiţi care se zbat zi de zi - Tolstaia citeşte în inimile tuturor. Remarcabil!" (Kirkus Reviews)

"Tolstaia pune în mişcare mecanismele unui limbaj magnific construit din straturi colocviale şi idiomatice şi, în aceeaşi manieră, juxtapune banalul şi supranaturalul. Harul acestei scriitoare constă în ticluirea unei harababuri de metafore pestriţe, cărora le lipsesc structura, traiectoria sau arcul narativ, însă care ne trântesc în mijlocul universului ei, zămislit din pânza unui verbiaj orbitor." (The Boston Phoenix)

Fragment

Cea mai iubită

Noaptea, Leningradul este învăluit în suflul primăverii. Vântul râului, vântul grădinii şi vântul de piatră se încolăcesc într‑o spirală viguroasă şi gonesc prin şanţurile goale ale străzilor, sparg geamurile mansardelor cu câte‑o pală puternică, ridică mânecile umede ale rufelor întinse pe sârme între căpriorii caselor. Vânturile se izbesc de pământ şi se înalţă din nou, îşi iau zborul şi stârnesc mirosurile de granit şi frunze înmugurite, pe care le poartă apoi spre marea îndepărtată unde, pe o corabie călăuzită de‑un luceafăr, un călător neadormit care navighează de la un capăt la celălalt al nopţii îşi va ridica fruntea, va trage în piept ofranda vântului şi va gândi: "Pământ."

Însă la începutul verii, oraşul începe să chinuie sufletul. Serile palide te găsesc la fereastră, deasupra străzilor care se golesc din clipă‑n clipă, şi vezi cum felinarele se aprind unul câte unul, încet, domol - în urmă cu o secundă erau toate stinse, parcă moarte, iar acum, deodată, ca nişte stele bolnave, tehnologice, punctele de mangan trandafiriu se aprind şi se umflă, cresc şi se aţâţă tot mai mult, până când se revarsă şi strălucesc în deplinătatea albeţii lor moarte şi lunare. În tot acest timp, în afara oraşului, iarba a început deja să se ridice tăcută din pământ şi, fără să le pese de noi, copacii foşnesc şi grădinile îşi schimbă florile. Undeva, departe, se întind drumuri albe şi prăfoase, pe marginea cărora cresc violete micuţe, iar vara freamătă leneşă printre vârfurile mestecenilor matusalemici.

Altundeva, tot în depărtări, izba îmbătrâneşte şi se prăbuşeşte într‑o rână. Greutatea zăpezii din februarie i‑a zdrobit acoperişul, iar crivăţul i‑a dărâmat hornul dublu. Ramele ferestrelor au crăpat şi ele, iar cioburile ca nişte diamante cad pe jos, pe covorul de flori moarte, neîngrijite de doi ani, pe talmeş‑balmeşul de tulpini frânte - cad cu un clinchet de clopoţel, dar n‑are cine să le audă. N‑are cine să plivească urzicile şi talpa‑gâştei, să măture acele de pin de pe prispa şubredă, n‑are cine să deschidă obloanele cu vopseaua coşcovită, care scârţâie din toate balamalele.

Cândva, Jenecika se ocupa de toate astea. Parcă şi acum o văd şchiopătând de‑a lungul potecii spre grădină, cu primul mănunchi de mărar în mână, ridicat spre ceruri ca o torţă. Poate că se mai plimbă pe aici şi acum, numai că nu o vedem. Poate că cimitirul chiar nu e locul potrivit pentru ea - pentru oricine altcineva, da, dar nu pentru ea. La urma urmei, voia să trăiască veşnic, până s‑or usca mările. Nu i‑a trecut niciodată prin minte că ar putea vreodată înceta din viaţă şi, la drept vorbind, noi eram la fel de încredinţaţi de nemurirea ei - la fel de încredinţaţi ca de a noastră, fireşte.

Demult, tare demult, în tărâmurile îndepărtate ale visurilor, atunci când copilăria domnea peste pământ, vânturile dormeau liniştite în codrii albaştri şi Jenecika trăia... Iar acum, din ierbarul vremurilor trecute, care se îmbogăţeşte în fiecare an cu specii verzi sau pestriţe, insipide sau viu colorate, memoria învie cu drag aceeaşi frunză presată: prima dimineaţă petrecută la izbă.

În prima dimineaţă petrecută la izbă, prispa umedă, acoperită cu geamuri, înoată încă în umbrele verzi, subacvatice. Uşa de la intrare e deschisă larg, iar prin ea pătrunde un vânt rece dinspre grădină. Găleţile sunt scoase afară şi răsună a gol, gata pentru o fugă la lacul neted şi orbitor, unde lumea se oglindeşte cu susul în jos la primele ore ale dimineţii. Găleata veche gâlgâie, iar un ecou îndepărtat îi răspunde. O umpli cu polonice de tăcere netedă, rece, nemişcată, şi stai o vreme aşezat pe trunchiul unui copac căzut.

Curând vor începe să se audă claxoanele maşinilor care gonesc prin faţa porţilor izbei şi din care se vor revărsa turiştii, gemând şi oftând. Un camion închiriat va întoarce pe poteca îngustă, împădurită şi înfundată, zgâriat de crengile de arţar, scuturând florile de soc, care se rup cu un oftat de fum albastru, şi‑apoi tac. Tăcerea care se aşterne este străpunsă numai de bubuitul panourilor de lemn laterale ale camionului, coborâte ca să dezvăluie cu neruşinare mormanele de bagaje, încoronate cu un scaun vienez întors cu susul în jos.

Apoi, o maşină intră gonind pe porţi, iar dindărătul portierei larg deschise se iţeşte o mână puternică şi ridată, sprijinită într‑un baston, apoi un picior într‑un pantof ortopedic înalt, cu nasturi de sus până jos, apoi o pălăriuţă de paie cu o panglică neagră, şi apoi, în sfârşit, se arată şi Jenecika cea zâmbitoare, care imediat strigă veselă:
- Uite ce‑a înflorit liliacul! Valizele mele!

Însă şoferul plictisit aşteaptă deja cu genţile de pânză în mâini. Jenecika intră grăbită în casă, se minunează de parfumul grădinii, deschide nerăbdătoare obloanele şi, cu mâini puternice de marinar, trage ramurile de liliac înăuntru. Bucheţelele reci şi mov foşnesc trufaşe. Apoi Jenecika se repede la bufet şi descoperă că, peste iarnă, şoarecii i‑au spart ceaşca favorită, apoi deschide uşile umflate ale dulapului care oftează în silă, în ale cărui profunzimi umede şi râncede comoara Jenecikăi şi‑a petrecut nopţile de ianuarie, însoţită doar de un fursec uitat şi cenuşiu.

Jenecika se plimbă apoi prin toate camerele, care încă nu s‑au dezmorţit de la soare. Începe să despacheteze şi să ne împartă cadourile învelite în hârtie foşnitoare, scoate din valize pastă de fructe şi prăjituri, apoi îndeasă vaze cu buchete de flori sălbatice prin toate cotloanele, îşi agaţă fotografii cu chipurile noastre zâmbitoare deasupra patului. Apoi şterge biroul de praf şi umple rafturile cu manuale, dicţionare şi caiete de dictare. Nu ne va permite nici măcar o zi de trândăvie. Ne va aşeza în fiecare zi pentru o oră de lecţii special gândite pentru vârsta fiecăruia.
- Noi ne numim Legiune, n‑ai cum să ne dăscăleşti pe toţi! spunem noi ţopăind prin jurul Jenecikăi.
- Ba cum să nu pot, răspunde ea calmă, căutând călimara cu cerneală.
- Fie‑ţi milă de noi, ne milogim. Cum spune şi Puşkin, suntem scârboşi, leneşi, ne‑curioşi...
- Toţi veţi fi oameni educaţi când o să creşteţi.
- N‑o să creştem! Suntem sclavii burţilor noastre! Suntem cetăţenii Regatului Întunecat! Ia cărţile şi dă‑le foc!
- Staţi liniştiţi, ne descurcăm noi, spune Jenecika şi ne înşfacă pe fiecare în parte şi ne sărută zgomotos, cu o dragoste convulsivă pe care noi o acceptăm cu indulgenţă - fie, las' să ne iubească.

Deja îşi târăşte prima victimă spre biroul plin de manuale, spunându‑i veşnica vorbă:
- Să ştii că tot eu am învăţat‑o şi pe maică‑ta. Eu şi bunică‑ta eram prietene în copilărie...

Iar pe pieptul ei înfăşurat în faldurile rochiei, aparatul auditiv începe să ţârâie ca o privighetoare - un aparat auditiv care, nu se ştie de ce, nu funcţionează niciodată prea bine. În fine, iată‑ne din nou puşi la lecţii, cu exerciţii şi dictări. Aşezată în fotoliul scârţâitor de răchită, cu piciorul bolnav sprijinit de baston, Jenecika încearcă să ne transforme în oameni educaţi cu vocea ei cumpătată. Iar noi, în îndărătnicia noastră de copii, încercăm s‑o momim. Ne strecurăm în camera în care primul prizonier se ofileşte cu caietul de dictare în faţă, ne ghemuim în spatele fotoliului ei - spatele ei aplecat, rochia ei de bumbac, mirosul ei de săpun, scârţâitul ratanului - şi profităm de surzenie ca să‑i suflăm răspunsuri greşite sau indecente prizonierului cuprins de hohote înfundate, sau îi dăm bileţele prin care îi sugerăm să ne răsculăm împotriva stăpânei plantaţiei, până când, într‑un târziu, Jenecika îşi dă seama ce se întâmplă şi alungă spionii cât ai zice peşte.

Şi, dincolo de ferestre, dincolo de geamul colorat, se întinde liniştea florilor, a umbrelor de sub pini şi a lacului nemişcat, albastru ca cerul amiezii. Strălucirea apei se ghiceşte printre frunzele învăluite în razele soarelui, care se răsucesc ca nişte talazuri micuţe şi scânteietoare... Dar noi suntem închişi în casă - stăm în jurul mesei acoperite cu sugative verzi şi piuneze ruginite peste iarnă. Petele de cerneală încep să semene cu un curcubeu liliachiu foarte oficial. Iar tot ce spune Jenecika este plictisitor, corect, bătrânesc. Ce bine‑ar fi să iasă în grădină sau să plece să bea cafea!
- Jenecika, cât mai durează?
- Subliniază subiectul cu o linie, iar predicatul, cu două...
- Jenecika, trece vara!

Fotoliul oftează prelung, ochii albaştri se întorc către noi cu reproş, iar vocea liniştită grăieşte:
- Semănaţi la tinereţe, ca să aveţi ce culege la bătrâneţe. Leneşul praznic visează. Hărnicia aduce pâine...

Ooof, nu are şi ea chef de altceva?!

Seara păleşte domol, praful de pe drum se răceşte, câinii latră în depărtări. Noi stăm lungiţi în paturi, cu capul pe perne răcoroase, ascultând gemetele şi zumzetul zilei pe sfârşite, şoaptele uşilor, râsetele înfundate. Din pod - mai luminoase ca umbrele, mai tăcute decât praful - se pogoară visele, înălţându‑se în valuri străvezii şi confundând ce‑a fost cu ce n‑a fost nicicând.

Ciocănind, scârţâind şi foşnind, orbecăind prin lumina crepusculară a casei, Jenecika îşi croieşte drum spre paturile noastre, se aşază lângă noi şi începe să depene o poveste nesfârşită despre vremuri de demult, despre copii pe care i‑a şcolit şi i‑a iubit, despre vânturile care îi împrăştiaseră în toate zările: unii au dispărut, alţii au crescut şi au uitat de ea, unii au trecut în nefiinţă. Visele roiesc deasupra noastră ca o umbră caldă. Din norul de parfum de săpun şi mentă, numai vocea ei se aude, la început înţelegătoare şi blândă, apoi drăgăstoasă şi mătăsoasă, apoi extaziată, apoi alene ca o binecuvântată zi de iunie.

Năluci străvezii plutesc în apele somnolente, din care se iveşte un băiat - un băiat din alte timpuri, cu ochii negri şi părul bălai, care în urmă cu mulţi, mulţi ani, stătea şi el lungit într‑un pat ameţitor de îndepărtat, la fel de alb ca al nostru, şi asculta murmurele, bolboroselile, exclamaţiile şi şoaptele Jenecikăi -, o barcă plutind pe valurile moleşelii. Pleoapele lui deveneau tot mai grele şi se închideau, degetele lui se relaxau, buzele lui necuvântătoare se despărţeau... Căci băiatul cu ochi negri era mut. Pentru asta i se ceruse Jenecikăi să vină: ca să‑i plângă de milă, să‑l iubească, să aibă grijă de el - să‑i îngâne cântece de leagăn şi basme despre codrii întunecaţi, despre pisică şi lup, despre cei şapte iezi orfani -, iar în vreme ce băiatul adormea, muţenia lui se contopea cu muţenia nopţii, iar visul lui înălţa pânzele şi pornea spre mare pe sub bolta scundă a viselor.

Jenecika era în casa noastră din vremuri imemoriale, iar prin bezna copilăriei, încă îi mai zăresc privirea azurie aplecată peste mine în ziua în care ursitoarele cele bune se adunau, după datină, cu daruri şi urări de bine în jurul nou‑născutului. Nu mai ştiu ce mi‑a ursit Jenecika: printre darurile bogate ale vieţii, darul ei mic şi modest s‑ar fi putut lesne rătăci, sau poate că ea nu adusese niciun dar, numai pe ea însăşi, numai strălucirea statornică a iubirii ei şi liniştea izvorâtă din sufletul pur şi curat.

Odată, i‑a dăruit uneia dintre noi, uneia dintre fetele ei, o cutiuţă frumoasă: somptuoasă, căptuşită cu satin, plină de plicuri albastre pentru scrisori de amor. Stânjenită peste poate, a deschis smucit capacul cutiei, încordând balamalele de mătase. Pe interiorul acestui capac, departe de ochi iscoditori, scrisese cu caligrafia ei limpede de profesoară: "Dacă vrei sfatul meu, iată‑l - nu‑ţi dori să fii cea mai frumoasă, ci cea mai iubită." Fireşte că i‑am ascultat sfatul, dar nu ne‑am ales cu nimic, cum nu s‑a ales nici Jenecika.

Gura ei nu era făcută pentru sărutări. Nu. Era o gură pedagogică, stearpă, formală, care câştigase odată cu vârsta o garnitură unică de riduri care trădau, fără doar şi poate, bunătate, sinceritate şi simplitate - buzele ei ştiau numai să împartă acele adevăruri plictisitoare, de netăgăduit şi pline de cele mai bune intenţii: "La nord e frig, la sud e cald. Dimineţile de mai sunt mai frumoase decât ceaţa de noiembrie. Soarele, lăcrămioarele şi buclele aurii sunt lucruri minunate. Tornadele, broscoii şi cheliile sunt lucruri urâte. Iar trandafirii... trandafirii sunt cea mai frumoasă creaţie de pe faţa pământului."

Jenecika respecta întotdeauna o rutină, fireşte. Făcea gimnastică în fiecare dimineaţă. Indiferent de anotimp, ţinea noaptea fereastra întredeschisă şi se încăpăţâna să se trezească devreme - nu fiindcă îi plăcea cenuşiul umed de la crăpatul zorilor, ci fiindcă simţea că, la orele acelea, putea să‑şi găsească de treabă. Luxul trândăvelii îi era pur şi simplu străin, nu cunoştea o boabă de cochetărie, joaca îi părea de pe altă lume, intriga, de neînţeles. De asta fugise Hymen (notă: în mitologia greacă, zeu al ceremoniilor nupţiale şi fiu al zeului Apollo şi al muzei Calliope) toată viaţa de ea, nu fiindcă se temuse de aparatul ei auditiv sau de pantoful ortopedic. Nu, astea apăruseră mai târziu - după război, după ce o bombă explodase aproape de ea, când Jenecika împlinise deja cincizeci de ani. Nu acesta a fost motivul. La urma urmei, chiar şi betegii şi surzii se pot căsători şi întemeia familii. Sufletul contează! Iar sufletul Jenecikăi era... ei bine, cum nu se poate mai simplu.

Dacă de obicei sufletele oamenilor sunt construite în chip de labirinturi întunecate - astfel încât fiecare sentiment care intră printr‑un capăt iese pe celălalt ciufulit şi vai de el, orbit de strălucirea soarelui şi cu o dorinţă nebună de a face cale întoarsă printre tenebre - apoi sufletul Jenecikăi era mai degrabă o ţeavă netedă, fără străduţe lăturalnice, fără fundături, cotloane secrete sau, Doamne fereşte, oglinzi înşelătoare. Iar chipul ei se asemăna sufletului: ochi albaştri şi simpli, un nas rusesc necomplicat. Chipul ei ar fi fost frumos, dacă nu ar fi existat cale atât de lungă între nas şi buza de sus. Părul scurt, pufos, coafat în stilul "fum" - când era tânără, îl purta în cozi împletite, desigur.

Jenecika purta rochii simple de muselină şi lenjerie curată şi mohorâtă, lipsită de zorzoane. Iarna îmbrăca un palton ponosit de bumbac vătuit, pe care‑l numea "blană", şi îşi acoperea capul cu o pălărie înaltă de boier. Fie vară, fie iarnă, purta mereu un şirag de mărgele de chihlimbar, nu de frumuseţe, ci pentru sănătate, fiindcă era convinsă că mărgelele emanau un soi de electricitate protectoare.

Toată viaţa ei a predat rusă, fiindcă, dacă stai să te gândeşti, cum s‑ar fi putut altfel?

Cel mai mult îi plăcea să ofere cadouri. În miezul copilăriei mele stau iernile petrecute în apartamentul nostru din Leningrad - cineva suna la sonerie şi dindărătul uşii se iveau chipul zâmbitor şi ochii mijiţi ai Jenecikăi, apoi pantoful ortopedic care se târşâia uşor pe parchet, apoi întregul ei trup sprijinit în baston. Jenecika intra îmbrăcată în "blana" ei, cu pălăria înaltă de boier pe cap, cu părul tapat, cu obrajii de vârsta a doua îmbujoraţi de la frig şi cu braţele pline de cutii cu prăjituri şi alte legăturici misterioase.

Fugeam cu toţii s‑o întâmpinăm în vestibul. Zâmbitoare şi tăcută, Jenecika ne împărţea cadourile, apoi, cu bastonul în mâna dreaptă şi pălăria înaltă de boier în mâna stângă, începea să‑şi desfacă nasturii paltonului greoi. Eliberat de sub povara materialului, aparatul auditiv de pe pieptul ei, plin de strigăte, râsete şi de plescăiturile pupăturilor noastre, o anunţa cu întârziere: "Ce‑ai mai întinerit, Jenecika! Ce bine arăţi!" După ce îşi pieptăna coafura "fum" şi îşi aranja mărgelele de chihlimbar la oglindă, Jenecika începea să ne împartă darurile - pentru adulţi, cărţi serioase şi trebuincioase care vor fi frunzărite şi apoi aşezate pe raft, spre a nu mai fi deschise vreodată, iar pentru noi, flaconaşe de parfum, jurnale sau fleacuri nemaipomenite, rămase dinainte de revoluţie: statuete, broşe brodate, cupe antice cu mânerele rupte - în fine, tot felul de mărunţişuri care taie răsuflarea oricărei fetiţe.

Este incredibil cum lucruşoarele astea fragile şi uşor de pierdut au rezistat cu timpul. Maşina de tocat a timpului macină lucrurile mari, trainice, care ocupă mult spaţiu - dulapuri, piane, oameni -, însă pierde din vedere nimicurile perisabile care au fost aduse pe lume ca să zgârie ochii snobilor şi să fie batjocorite, de pildă căţeluşi de porţelan, ceşti miniaturale, vaze minuscule, inele, desene, fotografii la minut, cutii, note, fleacuri de tot felul. Apartamentul micuţ de la periferie al Jenecikăi era înţesat cu tot soiul de astfel de mărunţişuri, în vreme ce surorile ei - cele trei de aici şi cea de‑a patra, care trăise o bună bucată de vreme în Helsinki, peste mări, dincolo de apele cenuşii şi triste - dispăruseră fără urmă. Numai pe noi ne mai avea Jenecika.

După ce împărţea toate darurile şi primea sărutările, Jenecika lua cartoanele de prăjituri şi se ducea în salon ca să bea cafea. Fireşte că prăjiturile erau dintre cele mai bune, aduse din nord. O dureau amarnic picioarele, Jenecika stătuse ore în şir la coadă în beciul acela magic în care se strângeau toţi acoliţii raiului zaharos pe pământ, unde doamnele impacientate îşi croiau drum cu coatele, ţinând strâns între degetele tremurătoare câte un foietaj pudrat şi - împinse din toate părţile către coloana acoperită cu oglinzi către propria reflexie agitată - fremătau ca nişte roibi de basm, iar nările lor ridicau spirale duble de zahăr pudră care se aşezau, într‑un târziu, pe gulerele de vulpe argintie.

Jenecika deschidea apoi cutia în care ascunsese monarhicele foietaje Napoleon şi Alexandru - alături de acestea, asemenea Falsului Dmitri I, se infiltrase şi dispreţuitul colac de turtă dulce, veşnica prezenţă la fiecare bufet. Nimeni nu mânca turta dulce, însă Jenecikăi şi turta asta i se părea ceva nemaipomenit - întruparea rumenă a unui vis sfărâmicios din nopţile de neuitat, petrecute în ghearele foamei, din vremea blocadei.

Până se sfârşesc prăjiturile, Jenecika îmi captează toată atenţia, însă apoi - of! - mă plictiseşte. Ne povesteşte cu lux de amănunte despre sănătatea ei, despre cartea pe care o citeşte acum, despre florile care cresc extraordinar de bogate vara la casa unui prieten care locuieşte pe lângă staţia Peri (de la staţie o iei drept înainte, faci la stânga, încă o dată la stânga, şi intri în a doua casă), dar care iarna nu se văd, fiindcă pământul e acoperit cu zăpadă care cade din cer, aşadar nu poate creşte nimic în lunile acelea. Dar imediat ce vine primăvara, când zilele se lungesc şi nopţile se scurtează, şi soarele începe să încălzească totul, iar frunzele înmuguresc, ei... atunci fireşte că îmbobocesc şi florile.

Mă strecor tiptil din cameră şi mă duc în bucătărie: acolo‑i viaţa adevărată! Menajera Marfa bea ceai cu liftiera. Marfa este o ţărancă înaltă, cheală şi şireată, care a ajuns la uşa noastră după război. Ea ştie absolut totul, ştie mai multe decât oricine.
- Şi el îi zice: "Cucoană, fii şi dumneata atentă la valiza mea!", da? Îi promite că se întoarce repede, cât ai zice peşte. Aşa că ea se învoieşte şi se pune lângă valiză. Omul se ridică şi dus a fost. Ei bine, trece o oră, trec două, femeia se plictiseşte şi trebuie oricum să plece acasă. I s‑a acrit de la aşteptat. Se gândeşte că ar fi bine să ducă valiza la poliţie, dar... ce‑ar fi să arunce o privire înăuntru mai întâi? Aşa că o deschide.

Marfa ridică sprâncenele sus de tot şi împunge cubuleţele de zahăr cu cleştişorul.
- Ei, şi apoi? întreabă liftiera speriată.
- Ei, uite‑aşa! Na beleaua! Ea se gândea că o da poate peste nişte bijuterii. Când colo, ce să vezi... O căpăţână de bărbat cu mustăţi!
- Un cap tăiat?!
- Întocmai. O căpăţână drăguţă, cu tot cu mustăţi. Un nene oarecare, nu prea bătrân. Iar căpăţâna îi spune să închidă valiza şi să nu‑şi mai bage nasul unde nu‑i fierbe oala!
- Maică Precistă! Căpăţâna i‑a spus asta?
- Da. Ei bine, femeia se sperie şi fuge de‑i sfârâie călcâiele. Iar căpăţâna zbiară după ea: "Închide valiza la loc, tâmpito, altfel ai dat de dracu'!" Şi‑apoi începe s‑o înjure de mama focului.
- Nu te cred!
- Ba să crezi, drăguţă! La mijloc era o gaşcă de tâlhari. Lăsau căpăţâna într‑o valiză, apoi puneau pe cineva care stătea la coadă să aibă grijă de valiză, iar căpăţâna asculta tot ce se vorbea şi reţinea unde îşi ţinea cutare ascunşi nişte bani sau niscaiva coţi de pânză.
- Deci asta făceau!
- A cui era căpăţâna? întreb eu îngrozită.
- Ce‑ţi pasă ţie? Du‑te la joacă... Aia, cum o cheamă... încă n‑a plecat? Aia cu mărgelele?

Marfei nu îi place Jenecika, nu îi plac nici paltonul ponosit, şiragul ei de mărgele, nasul ei rusesc...
- Ce nas... mai degrabă furtun! Dacă aveam eu un corn ca ăla, suflam din el de sărbători! Trrruuut‑trrruuut! Ce mai doaaamnă este ea! Toarnă aceleaşi gogoşi de fiecare dată, bla, bla, bla...

Marfa râde, râde şi liftiera, politicos aşa, cu mâna ridicată la gură, râd şi eu alături de ele, trădând‑o astfel pe biata Jenecika, care nu bănuieşte nimic. Dumn... Jenecika să mă ierte! Dar cam aşa e, mereu trăncăneşte - bla, bla, bla...
- Şi‑am mai auzit încă una, începe Marfa.

Însă îndărătul ferestrelor s‑a lăsat un albastru mai închis, iar lumea s‑a strâns în vestibul să o conducă pe Jenecika. Obosiţi, sărim toţi să o sărutăm, un pic stânjeniţi că ne‑am plictisit aşa de tare, însă Jenecika, cu sufletul ei pur, nu a observat nimic de‑a lungul serii.

Unul dintre noi o însoţeşte până la staţia de tramvai, câtă vreme cei rămaşi în casă îi petrec din priviri: printre fulgii care cad uşor, sprijinită în baston şi cu pălăria ei înaltă pe cap, Jenecika îşi târşâie încet picioarele spre locuinţa singuratică.

Iar tramvaiul o va purta pe lângă întinderi pustii, troiene, garduri, pe lângă fabricile scunde de cărămizi, care răcnesc turbate în bezna oţelită a iernii, pe lângă clădirile zdrobite de război. Şi undeva, la periferie, unde încep câmpurile îngheţate, un olog zbârcit se va rostogoli prin vagoanele zăngănitoare şi întunecate, va întinde un acordeon şi va începe să schelălăie: "Vai şi‑amar de mine, mi‑s beteag bătrân, sărac, dă nene şi mie‑un gologan, că‑s om şi eu şi vreau să beau, să mânc...", iar basca lui jegoasă se umple cu copeicile călduţe şi pline de ruşine ale călătorilor.

Fulgii cad de‑acum mai gros, iar plapuma de nea se aşază temeinic, felinarele se clatină, iar lumina lor tremurătoare călăuzeşte făptura mică şi slăbită a Jenecikăi. Crivăţul acoperă cu zăpadă urmele paşilor ei.

Dar Jenecika a fost şi ea tânără cândva! Să ne imaginăm - cerul de deasupra ei nu era cu mult mai alb decât acum şi aceiaşi fluturi negri şi catifelaţi zburau deasupra tufelor superbe de trandafiri, iar iarba foşnea la fel de mătăsos sub talpa de pânză a Jenecikăi când păşea pe alee, cu valiza în mână, către primul ei elev, băiatul mut, cu ochii negri şi părul bălai.

Părinţii lui erau frumoşi şi bogaţi, fireşte. Aveau o casă mare, iar casa cuprindea şi o seră cu piersici, iar tânăra Evghenia Ivanovna, care tocmai terminase şcoala cu diploma de excelenţă, fusese fotografiată printre piersicii înfloriţi - un chip îmbietor, un zâmbet plăcut, două cozi împletite, remarcabile prin faptul că se îngroşau cu cât se apropiau de brâu. Deşi fotografia s‑a îngălbenit de‑acum, florile de piersic şi zâmbetul Jenecikăi încă se văd bine - însă elevul ei mut s‑a şters cu totul. Noi mai vedeam doar o pată ghemuită la genunchiul Jenecikăi.

Când Jenecika a călcat pentru prima oară pragul familiei de demult, băiatul îşi putea rosti numai numele: Buba. Restul lumii era scufundat în tăcerea lui, deşi îi auzea şi îi iubea pe toţi. Sigur, o iubea mai ales pe Jenecika, fiindcă mereu stătea pe lângă ea, o privea cu ochii lui negri şi îi mângâia obrajii cu palmele mici.

Povestea lui ar fi smuls lacrimile oricui. Părinţii cei bogaţi ai băieţelului plângeau şi îşi ştergeau nasurile în batiste dantelate, în vreme ce medicul bărbos al familiei, pe care îl plăteau cu sume exorbitante ca să‑l examineze pe Buba, îşi dădea îngăduitor acordul cu privire la noua doică, deşi i se părea cam urâţică. Însă Jenecika nu plângea şi nu îl compătimea pe copil. Profesionistă până‑n măduva oaselor, a gândit repede un program zilnic de la care nu avea să devieze în toţi anii petrecuţi cu acea familie. După o vreme, spre uimirea părinţilor şi invidia medicului bărbos, băieţelul a început să vorbească - încet şi firav, trăgând mereu cu ochiul la Jenecika cea serioasă şi atentă, uitând până a doua zi toate cuvintele învăţate de cu seară, amestecând literele şi rătăcindu‑se în furtuna de propoziţii. Însă, cu toate astea, băieţelul a început să vorbească, ba chiar să scrie nişte mâzgălituri de cuvinte. Cel mai bine îi ieşea litera ijiţa (V) - cea mai puţin folosită şi mai inutilă literă din tot alfabetul chirilic rusesc.

La recomandarea Jenecikăi, părinţii cei bogaţi au cumpărat jocuri loto cu duzina, iar dimineaţa, tânăra se trezea cu un ciocănit la uşă: băieţelul era gata de joacă şi o aştepta cu o cutie de loto sub braţ, care zornăia la fiecare mişcare, plină cu pătrate mici de carton pe care erau scrise cuvinte negre, înşelătoare şi alunecoase: "minge", "pasăre", "cerc".

Odată, Jenecika şi‑a luat concediu ca să‑şi viziteze surorile la Petersburg - nu‑i era scris să o vadă pe cea de‑a patra, cea mai iubită, care trăia în îndepărtatul Helsinki. Chemată de urgenţă înapoi la casa cu piersici printr‑o telegramă, i‑a găsit pe părinţii cei bogaţi plângând în batiste, pe medicul bărbos cocoţat pe culmile unui triumf liniştit, iar pe băieţel... tăcut. Filmul fragil al cuvintelor se ştersese din memoria lui cât fusese Jenecika plecată. Muntele înspăimântător de cuvinte huruitoare se prăbuşise peste el cu o bufnitură asurzitoare şi dezarticulată. Şi numai când Jenecika şi‑a desfăcut grăbită valiza de pânză şi a scos mingea lucioasă pe care i‑o cumpărase, numai atunci a strigat băieţelul cu veselie: "Lună, lună!"

N‑au mai lăsat‑o pe Jenecika să plece după acea întâmplare - nu mai putea să‑şi viziteze surorile la Petersburg. Însă surorile au început să o viziteze la casa cu piersici. Totuşi, sora ei favorită n‑a reuşit nici atunci să se desprindă de Helsinki. Aşa că nu a venit niciodată în vizită.

Părinţilor micuţului mut le‑a fost o vreme frică ca nu cumva Jenecika să se mărite şi să părăsească familia de piersici - o frică lipsită de fundament: tinereţea a plutit pe lângă Jenecika şi a plecat mai departe fără să atragă atenţia nimănui. Sigur au existat bărbaţi pe care i‑a îndrăgit şi care s‑au perindat prin viaţa ei - ca atunci când întorci un caleidoscop, aştepţi ceva timp, şi un ciob de sticlă galbenă cade pe partea opusă şi înfloreşte ca o stea spartă. Însă niciunul dintre aceşti bărbaţi nu i‑a cerut Jenecikăi mai mult decât o prietenie caldă şi adevărată. Nimeni nu se mistuia cu gândul la Jenecika, şi nimeni nu ţinea prietenia cu ea secretă - cum ai putea ascunde amiciţia cu o făptură atât de pură, respectabilă şi vrednică? Oricine poate spune că Jenecika este un om extraordinar de bun, iar ceilalţi îi vor răspunde în cor: "Ah, da, nemaipomenit de bun! E unică! Foarte onestă! Şi decentă. Conştiincioasă peste poate! Un suflet de cleştar!"

În viaţa Jenecikăi a existat totuşi şi o iubire scurtă, pipernicită, neîndestulătoare. Cineva a tulburat cândva sufletul de cristal al Jenecikăi - poate pentru o săptămână, poate pentru o viaţă întreagă. Noi însă nu am întrebat‑o niciodată despre acea iubire. Însă mereu când ne povesteşte despre viaţa ei şi despre cine i‑a fost elev înainte de război, o singură întâmplare răsare cu jale printre ani, o singură întâmplare îi taie răsuflarea şi o face să şovăie, iar vocea ei calmă tremură întotdeauna pe aceeaşi vorbă: "Foarte bun ceaiul, Evghenia Ivanovna. Bun şi fierbinte." I‑a spus cineva vorba asta la ora trei, într‑o după‑amiază de februarie, înaintea războiului, într‑o clădire călduroasă de lemn. La vremea aceea, Jenecika preda rusă într‑o şcoală liniştită de croitorie, vegetând printre meri şi grădiniţe de legume, undeva la periferia oraşului. Când se desprindeau din studiul subtilităţilor Lenjeriei feminine, ediţia de iarnă, şi al bolerourilor, nenumărate generaţii de tinere croitorese se cufundau în izvoarele înviorătoare şi ordonate ale gramaticii ruse, însă toate uitau chipul Jenecikăi după ce absolveau. Croitoresele se împrăştiau în toate cele patru zări, iubeau, năşteau, coseau, călcau rufe, cântau, îşi trimiteau bărbaţii la război, plângeau, îmbătrâneau şi mureau. Însă nu uitau niciodată lecţiile predate cu încăpăţânare de Jenecika, chiar şi‑n paturile conjugale îşi aminteau perfect prefixele negative, chiar şi pe patul de moarte ştiau să analizeze morfologic şi sintactic o propoziţie.

Jenecika călătorea spre croitorese prin ceaţa zorilor cenuşii cu tramvaiul degerat. Alerga, înfrigurată şi rumenă, către biroul încălzit şi acoperit cu placaje de lemn, unde îşi căuta grăbită iubitul - un profesor de istorie ursuz şi adus de spate. El trecea pe lângă ea fără s‑o bage în seamă, iar ea nu cuteza să se uite în urma lui. Obrajii îi ardeau, mâinile îi tremurau puţin când deschidea manualele, însă el se plimba prin aceeaşi clădire şi se gândea la ale lui. Aceasta a fost marea ei iubire.

Nimeni n‑a ştiut şi nimeni nu va şti vreodată ce cuvinte de amor i‑a transmis ea telepatic în vreme ce el stătea în picioare lângă fereastra cancelariei şi privea spre curtea înzăpezită, unde vrăbiile se clătinau ca murele pe ramuri. Poate că tânjea să îi spună ceva sincer, serios şi deloc remarcabil, poate voia să îi ceară ceva mărunt - observă‑mă, iubeşte‑mă -, dar cine spune lucrurile astea cu voce tare? Nimeni nu ştia de unde venise profesorul de istorie, dar sigur venise de undeva. Oacheş, taciturn... Oamenii spuneau că ar fi fost gazat în Primul Război Mondial. Tuşea înfundat pe coridoarele de lemn, apucându‑se de pieptul scofâlcit şi înfăşurat în cămaşa de soldat, şi fuma. Fuma în vestibulul rece, unde moţurile de vată se iţeau din uşile capitonate, unde un soare rozaliu şi fragil se frângea de florile mov de gheaţă de pe pervazul degerat. Acum îşi încălzea mâinile la soba de teracotă, mai fuma o ţigară, apoi pleca să le predea istorie croitoreselor. Tusea şi vocea lui egală se ghiceau dindărătul uşilor închise.

Acesta este bărbatul care i‑a furat inima Jenecikăi, însă niciunul dintre ei nu i‑a făcut vreo declaraţie celuilalt. Şi, la urma urmei, ce era Jenecika pentru el? O simplă colegă. Între ei nu s‑a petrecut nimic, în afară de o înşiruire de căni, în care ea îi turna ceai în cancelarie după isprăvirea orelor. Mâinile îi tremurau şi genunchii i se înmuiau din pricina propriei nesăbuinţe. Nebunie, nebunie... Aceea nu era o cană oarecare, ci o cană a iubirii, deghizată cu iscusinţă într‑o cană a prieteniei. Jenecika le turna ceai tuturor profesorilor, însă nu punea nimănui zahăr cât îi punea profesorului de istorie. Cana lui era bleumarin şi ciobită, cu marginea neagră. Nu albastră, bleumarin. Asta‑i tot. Iar el bea ceaiul şi încuviinţa mulţumit: "Foarte bun ceaiul, Evghenia Ivanovna. Bun şi fierbinte." Iar amorul Jenecikăi - copil pribeag, îmbietor şi desculţ - dansa nebun de fericire.

Asta a fost tot, tot şi nimic mai mult. Curând după aceea, profesorul de istorie a dispărut, aşa că noi nu mai avem pe cine întreba.

Departe, mult în afara oraşului, peste câmpurile pustii şi îngheţate, peste crângul de arini, departe de drumurile mari, prin pădurea de pini şi poienile de iarbă colilie, abandonată şi împresurată de tufele de liliac, izba noastră îmbătrâneşte. Broasca cheii rugineşte, prispa putrezeşte, ciulinii înăbuşă rândurile de flori, iar rugii spinoşi de mure se îndepărtează de gard şi împânzesc toată grădina, apoi, mai îndrăzneţi ca niciodată, se împletesc cu urzicile şi dau naştere unui gard viu înţepător.

Noaptea, vântul se ridică şi bate aprig deasupra lacului părăsit, apoi se umple cu praful ceţos şi murmurul întinderilor nesfârşite şi pustii şi smulge o tablă de pe acoperiş, pe care o zăngăneşte o vreme... şi o aruncă în grădină. Buruienile îndoite de vânt şuieră, iar fructele de pădure şi seminţele plantelor sălbatice se împrăştie pe pământul umed şi cuprins de beznă, semănând sumbru discordie şi vrajbă. Iar noi eram convinşi că Jenecika e nemuritoare.

Niciunul dintre noi n‑a stat să asculte sfârşitul poveştilor ei, aşa că nimeni nu ştie ce s‑a ales de băieţelul mut - am aruncat toate cărţile primite de la ea, pe care nu le‑am citit vreodată -, i‑am tot promis că mergem să o vizităm la apartamentul ei din Leningrad, însă nu am făcut‑o niciodată, iar pe măsură ce creşteam, căutam tot mai multe motive să nu intrăm în casa ei singuratică şi rece. Ce se mai bucura când se întâmpla să mergem la ea! Alerga încolo şi încoace veselă peste măsură, şi, deşi eram cu un cap mai înalţi decât ea, ne înşfăca cu mâinile ei mici şi zbârcite şi ne pupa de ne înăbuşea, apoi se năpustea de la masă la aragaz, unde plăcinta cu mere bolborosea deja, apoi iarăşi de la aragaz la masă, pe care întindea o faţă de masă festivă, ancorată cu o vază cu trandafiri de toamnă! Şi cât de repede întindea cuvertura şifonată de mătase pe pat, o cuvertură palidă ca petala zdrenţuită a unui trandafir enorm, lăsat în urmă de august şi posedat de un spectru prăfos şi casnic, o cuvertură atât de subţire, încât nu putea fi întinsă pe pat cu o aruncare scurtă şi smucită, fiindcă mai tare se şifona, plutind indiferentă pe aripile aerului cald şi stătut din casă, tremurând din toate aţele, odată cu zumzetul camioanelor care treceau pe stradă.

După ce îi mâncam plăcinta cu mere, plecam simţindu‑ne stânjeniţi şi uşuraţi în egală măsură. Afară, trăgeam în piept cu recunoştinţă şi plăcere aerul tomnatic, râdeam la orice, căutând lacom din priviri dragostea ce avea să vină din clipă‑n clipă - dragostea veşnică, adevărată, sinceră şi unică -, în vreme ce dragostea care ne privea de deasupra, sprijinită de tocul ferestrei, ni se părea prea simplă şi banală. Însă Jenecika, slavă cerului, nu ghicea nimic din toate astea, ci aştepta nerăbdătoare sosirea verii şi întâlnirea cu izba, cu florile, cu noi, cei dragi.

Odiseea umană. De la viaţa în copaci la înţelegerea cosmosului (II)

 

Leonard Mlodinow
Odiseea umană. De la viaţa în copaci la înţelegerea cosmosului
Editura Herald, 2019
traducere din limba engleză de Walter Fotescu



***
Fragment

Citiţi aici prima partea a acestui fragment.

***

În pofida tuturor progreselor înregistrate de teoria cuantică, abordarea lui Heisenberg se va afla mereu în centrul ei, întrucât el fusese inspirat de dorinţa de a elimina imaginea clasică a particulelor care se mişcă pe o traiectorie în spaţiu, iar în 1927 a publicat articolul care i-a asigurat victoria în această bătălie. El a dovedit odată pentru totdeauna că indiferent de formalismul folosit, este o chestiune de principiu ştiinţific - ceea ce numim acum principiul incertitudinii - că orice încercare de a reprezenta mişcarea în sensul lui Newton este zadarnică. Deşi conceptul de realitate al lui Newton pare valabil la scară macroscopică, la nivelul mai fundamental al atomilor şi moleculelor care alcătuiesc obiectele macroscopice, universul este guvernat de un set de legi foarte diferite.

Principiul incertitudinii restrânge ceea ce putem şti la un moment dat despre anumite perechi de observabile, cum ar fi poziţia şi viteza. Nu este o restricţie dictată de tehnologia măsurătorilor, nici o limită a ingeniozităţii umane, ci o restricţie impusă de natura însăşi. Teoria cuantică afirmă că obiectele nu au proprietăţi exacte, cum ar fi poziţia sau viteza; şi, mai mult decât atât, cu cât o măsori mai precis pe una, cu atât mai puţin precis o vei putea măsura pe cealaltă.

Desigur că în viaţa de zi cu zi se pare că suntem capabili să măsurăm simultan poziţia şi viteza oricât de precis dorim. Aceasta pare să contrazică principiul incertitudinii, dar, dacă te familiarizezi cu matematica teoriei cuantice, vei constata că masele obiectelor uzuale sunt atât de mari, încât principiul incertitudinii este irelevant pentru fenomenele cotidiene. Dacă fizica newtoniană a funcţionat un timp atât de îndelungat, asta s-a întâmplat fiindcă limitele ei au devenit vizibile numai atunci când fizicienii au abordat fenomenele de la scara atomului.

De exemplu, să presupunem că electronii ar cântări la fel de mult ca o minge de fotbal. În acest caz, dacă localizezi poziţia electronului cu o aproximaţie de un milimetru în orice direcţie, îi poţi măsura viteza cu o precizie mai mare de o miliardime de miliardime de miliardime de kilometru pe oră. Aceasta este cu siguranţă suficient, în orice scop am dori să facem o astfel de măsurătoare în viaţa de zi cu zi. Dar cu electronul real, care este incomparabil mai uşor decât o minge de fotbal, lucrurile stau altfel. Dacă măsori poziţia unui electron real cu o precizie corespunzând aproximativ cu dimensiunea atomului, principiul incertitudinii afirmă că viteza electronului nu poate fi determinată mai precis de plus sau minus 1.000 de kilometri pe oră - anume, diferenţa dintre electronul aflat în repaus şi cel mişcându-se mai rapid decât un avion cu reacţie. Şi astfel Heisenberg a obţinut în fine satisfacţie: acele orbite atomice inobservabile, care să precizeze cu exactitate traiectoria electronului, sunt în ultimă instanţă interzise chiar de natură.

Când teoria cuantică a fost mai bine înţeleasă, a devenit clar că în lumea cuantică nu există certitudine, ci numai probabilităţi - nu există "Da, aceasta se va întâmpla", ci numai "Unul dintre aceste lucruri se va întâmpla cu siguranţă". În viziunea newtoniană despre lume, stările universului la un moment dat în viitor sau în trecut sunt considerate a fi imprimate în starea actuală a universului şi, folosind legile lui Newton, cineva suficient de inteligent le-ar putea citi. Dacă am dispune de suficiente date despre interiorul Pământului, am putea prevedea cutremurele; dacă am cunoaşte toate detaliile fizice relevante despre vreme, am putea, în principiu, să spunem cu certitudine dacă va ploua mâine sau peste un secol.

Acest "determinism" newtonian se află în chiar inima ştiinţei newtoniene: ideea că un eveniment îl cauzează pe următorul, şi aşa mai departe, şi că totul poate fi prezis cu ajutorul matematicii. A făcut parte din revelaţia lui Newton, un fel de certitudine îmbătătoare care i-a inspirat pe toţi, de la economişti la sociologi, "să-şi dorească să aibă ceea ce are fizica". Dar teoria cuantică ne spune că în miezul ei - la nivelul fundamental al atomilor şi particulelor din care este alcătuit totul - lumea nu este deterministă, că starea prezentă a universului nu determină evenimentele viitoare (sau trecute), ci numai probabilitatea ca una din multele alternative viitoare să se producă (sau ca evenimente trecute să se fi produs). Cosmosul - ne spune teoria cuantică - este asemenea unui enorm joc de bingo. Ca o reacţie la aceste idei a făcut Einstein celebra sa afirmaţie, într-o scrisoare adresată lui Born, că "teoria [cuantică] are multe rezultate, dar ne apropie prea puţin de secretele Bătrânului. Convingerea mea este că El nu joacă zaruri".

Este interesant că Einstein a invocat conceptul de Dumnezeu - "Bătrânul" - în această afirmaţie. Einstein nu credea în Dumnezeul personal din tradiţia biblică, de exemplu. Pentru Einstein, Dumnezeu nu era un jucător implicat în detaliile intime ale vieţii noastre, ci reprezenta frumuseţea şi simplitatea logică a legilor cosmosului. Astfel că, atunci când Einstein a spus că Bătrânul nu joacă zaruri, el înţelegea prin aceasta că nu poate accepta să acorde hazardului un rol în marea schemă a naturii.

Tatăl meu nu a fost nici fizician, nici jucător de zaruri, iar în perioada cât a locuit în Polonia nu a ştiut nimic despre grandioasele evoluţii care aveau loc în fizică, la numai câteva sute de kilometri depărtare. Dar când i-am explicat incertitudinea cuantică, i-a venit mult mai uşor s-o accepte decât lui Einstein. Pentru tatăl meu, încercarea de a înţelege universul nu era centrată pe observaţii făcute cu telescoape sau microscoape, ci pe condiţia umană. Şi astfel, la fel cum a înţeles, din propria lui viaţă, distincţia lui Aristotel între schimbarea naturală şi cea violentă, trecutul său a făcut ca hazardul inerent în teoria cuantică să fie o pastilă uşor de înghiţit. El mi-a povestit despre vremea când a stat într-un şir lung, în piaţa oraşului, unde naziştii adunaseră mii de evrei. Când a început razia, s-a ascuns într-o latrină împreună cu un lider al Rezistenţei evadat, pe care trebuia să-l protejeze. Dar nici el, nici liderul nu au putut să suporte duhoarea, încât până la urmă au ieşit. Evadatul a luat-o la goană şi nimeni nu l-a mai văzut vreodată. Tatăl meu a fost împins în rând şi i s-a alăturat aproape de capătul acestuia.

Şirul se mişca lent şi tatăl meu a văzut că toţi erau urcaţi în camioane. Când era aproape să-i vină rândul, ofiţerul SS responsabil i-a oprit pe ultimii patru, printre care se afla şi tatăl meu. Aveau nevoie de trei mii de evrei şi se pare că acel şir avea 3.004. Oriunde trebuiau să meargă, au mers fără el. Mai târziu, el a aflat că destinaţia fusese cimitirul local, unde fiecare a trebuit să sape o groapă, după care a fost împuşcat şi îngropat. Tatăl meu trăsese numărul 3.004 într-o loterie a morţii, în care precizia germană a învins brutalitatea nazistă. Pentru tatăl meu, acela a fost un exemplu de hazard pe care mintea lui cu greu îl putea pricepe. Hazardul mecanicii cuantice, în schimb, i s-a părut lesne de înţeles.

La fel ca vieţile noastre, o teorie ştiinţifică poate fi clădită pe stâncă sau pe nisip. Speranţa nemărginită a lui Einstein a fost că teoria cuantică se va dovedi construită pe nisip, o fundaţie slabă, care pe termen lung îi va cauza prăbuşirea. La apariţia principiului incertitudinii, el a sugerat că acesta nu este un principiu fundamental al naturii, ci o limitare a mecanicii cuantice - un indiciu că teoria nu are o fundaţie solidă.

Obiectele au valori bine definite pentru mărimi precum poziţia şi viteza, credea el, numai că teoria cuantică nu le poate pune în evidenţă. În ciuda succeselor ei incontestabile, mecanica cuantică - a spus Einstein - trebuie că este întruparea unei teorii mai profunde, care va repune în drepturi realitatea obiectivă. Deşi puţini în afară de el au împărtăşit această credinţă, timp de mulţi ani a fost o posibilitate pe care nimeni nu o putea exclude, şi Einstein s-a dus în mormânt convins că într-o zi se va dovedi că avusese dreptate. În ultimele decenii însă, experimente sofisticate bazate pe ideile foarte ingenioase ale fizicianului teoretician irlandez John Bell (1928-1990) au eliminat posibilitatea aceasta. Incertitudinea cuantică nu poate fi eliminată.

"Verdictul lui Einstein", a mărturisit Born, "a fost o lovitură grea." Born, împreună cu Heisenberg, adusese contribuţii importante la interpretarea probabilistă a mecanicii cuantice şi sperase la o reacţie mai pozitivă. El îl venera pe Einstein şi a avut un sentiment de pierdere, ca şi cum ar fi fost părăsit de un lider respectat. Şi alţii au simţit la fel, şi au fost mişcaţi până la lacrimi când s-au văzut nevoiţi să respingă ideile lui Einstein. În curând, Einstein s-a aflat practic singur în opoziţia sa faţă de teoria cuantică, cântând, cum s-a exprimat el, "cântecelul meu solitar" şi "părând foarte ciudat, văzut din afară". În 1949, la circa douăzeci de ani după prima scrisoare în care a respins lucrarea lui Born, şi cu numai şase ani înaintea morţii sale, el i-a scris din nou lui Born, pentru a-i spune: "Sunt unanim privit ca un fel de obiect pietrificat, pe care trecerea anilor l-a orbit şi l-a surzit. Rolul acesta nu mi se pare prea dezagreabil, întrucât corespunde foarte bine cu temperamentul meu".

***

Teoria cuantică a fost creată în Europa Centrală printr-o concentrare de putere cerebrală ştiinţifică ce a depăşit - sau cel puţin a rivalizat - cu oricare dintre constelaţiile intelectuale pe care le-am întâlnit în călătoria noastră de-a lungul epocilor. Inovaţiile încep cu un mediu fizic şi social adecvat, astfel încât faptul că cei din ţări îndepărtate au avut puţine contribuţii nu este întâmplător: stimulaţi de progresele tehnice care au revelat un torent de noi fenomene legate de atom, fizicienii teoreticieni destul de norocoşi să facă parte dintr-o comunitate în acel timp şi acel loc au făcut schimb de intuiţii şi observaţii privind aspecte ale universului dezvăluite pentru prima oară în istoria omenirii. A fost un timp magic în Europa, în care izbucnirile imaginaţiei luminau cerul una după alta, până când au început să apară contururile unui nou tărâm al naturii.

Mecanica cuantică s-a născut din sudoarea şi geniul multor oameni de ştiinţă care au lucrat într-un număr restrâns de ţări, schimbând idei şi polemizând, dar cu toţi aliaţi în pasiunea şi dăruirea pentru atingerea aceluiaşi ţel. Dar atât alianţele, cât şi conflictele acelor minţi strălucite vor fi în curând eclipsate de haosul şi sălbăticia care vor pune stăpânire pe continent. Stelele fizicii cuantice vor fi împrăştiate la fel ca un castel din cărţi de joc în bătaia vântului.

Începutul sfârşitului a venit în ianuarie 1933, când feldmareşalul Paul von Hindenburg, preşedintele Germaniei, l-a numit pe Adolf Hitler cancelar. În noaptea imediat următoare, în marele oraş universitar Göttingen - unde Heisenberg, Born şi Jordan colaboraseră la crearea mecanicii lui Heisenberg -, nazişti în uniformă mărşăluiau pe străzi, agitând torţe şi zvastici, cântând cântece patriotice şi hărţuind evreii. În numai câteva luni, naziştii au iniţiat ceremonii de incinerare a cărţilor în toată ţara şi au proclamat o epurare a non-arienilor din universităţi. Dintr-odată, mulţi dintre cei mai respectaţi intelectuali germani s-au văzut obligaţi să-şi abandoneze căminele; alţii, precum tatăl meu, croitor polonez fără astfel de opţiuni, au trebuit să rămână şi să facă faţă ameninţării naziste în creştere. Se estimează că în decurs de cinci ani, aproape două mii de savanţi de prim rang au părăsit Germania datorită fie originii etnice, fie convingerilor politice.

Se spune că Heisenberg a remarcat cu multă voioşie despre ascensiunea lui Hitler că "acum cel puţin este ordine, s-a pus capăt instabilităţii şi avem o mână forte care guvernează Germania, ceea ce va fi spre binele Europei". Încă din adolescenţă, Heisenberg fusese nemulţumit de starea societăţii germane. El chiar activase într-o grupare de tineret naţionalistă care combina lungi drumeţii în natură cu discuţii în jurul focului de tabără, în cadrul cărora se deplângea decăderea morală din Germania şi pierderea tradiţiilor şi a unui ţel comun. Ca om de ştiinţă, el aspira să fie deasupra politicii, dar se pare că a văzut în Hitler mâna forte capabilă să restaureze măreţia Germaniei din perioada de dinaintea Primului Război Mondial.

Dar noua fizică susţinută de Heisenberg, şi la a cărei inventare contribuise decisiv, era menită să-l irite pe Hitler. În secolul al XIX-lea, fizica germană îşi stabilise supremaţia şi prestigiul în primul rând prin culegerea şi analiza datelor. Desigur, au fost emise şi analizate anumite ipoteze matematice, dar în general nu acesta a fost obiectivul fizicienilor. În primele decenii ale secolului al XX-lea însă, fizica teoretică a înflorit ca un domeniu de sine stătător şi, aşa cum am văzut, a obţinut succese răsunătoare. Dar naziştii au respins-o ca fiind excesiv de speculativă şi obscură matematic. La fel ca arta "degenerată", pe care o urau atât de mult, ei o percepeau ca abstractă şi de un suprarealism dezgustător. Dar, cel mai rău, ea era creaţia unor savanţi de origine evreiască (Einstein, Born, Bohr, Pauli).

Naziştii au calificat noile teorii - relativitatea şi mecanica cuantică - drept "fizică evreiască". În consecinţă, ele erau nu doar greşite, ci şi degenerate, iar predarea lor în universităţi a fost interzisă. Însuşi Heisenberg, care a avut necazuri fiindcă lucrase la "fizica evreiască" şi colaborase cu fizicieni evrei. Atacurile l-au înfuriat pe Heisenberg care, în pofida numeroaselor oferte prestigioase din străinătate, rămăsese în Germania, loial guvernului său, şi făcuse tot ce-i ceruse al Treilea Reich.

Heisenberg a încercat să-şi rezolve problemele apelând direct la Heinrich Himmler, liderul organizaţiei Schutzstaffel (SS-ul) şi omul care va fi responsabil de construirea lagărelor de concentrare. Mama lui îl cunoştea de mulţi ani pe Himmler, şi Heisenberg s-a folosit de această relaţie pentru a-i transmite o scrisoare. Himmler a răspuns cu o investigaţie amănunţită care a durat opt luni şi i-a provocat lui Heisenberg coşmaruri ani după aceea, dar în cele din urmă Himmler a declarat: "Cred că Heisenberg este decent şi nu ne putem permite să-l pierdem sau să-l reducem la tăcere pe omul acesta, care este relativ tânăr şi poate să educe o nouă generaţie. În schimb, Heisenberg a fost de acord să-i dezavueze pe creatorii evrei ai fizicii evreieşti şi să evite a le mai rosti numele în public.

Dintre ceilalţi pionieri de seamă ai fizicii cuantice, Rutherford era pe atunci la Cambridge. Acolo, a contribuit la fondarea unei organizaţii pentru ajutorarea refugiaţilor academici, al cărei preşedinte a fost. El a murit în 1937, la vârsta de şaizeci şi patru de ani, ca urmare a amânării unei operaţii de hernie. Dirac, care devenise Profesor Lucasian de matematică la Cambridge (post deţinut odinioară de Newton şi Babbage, iar mai târziu de Hawking), a lucrat un timp la probleme relevante pentru proiectul britanic al bombei atomice, după care a fost invitat să se alăture Proiectului Manhattan, dar a refuzat din motive etice. El şi-a petrecut ultimii ani la Florida State University, în Tallahassee, unde a murit în 1984, la optzeci şi doi de ani. Pauli, pe atunci profesor la Zürich, a condus, la fel ca Rutherford, un proiect internaţional pentru refugiaţi, dar la izbucnirea războiului i s-a refuzat cetăţenia elveţiană, aşa că a emigrat în Statele Unite, unde se afla când i s-a decernat Premiul Nobel, la scurt timp după terminarea războiului. În ultimii ani ai vieţii, a devenit tot mai interesat de mistică şi psihologie, mai ales de vise, şi s-a numărat printre membrii fondatori ai Institutului C.G. Jung din Zürich. El a murit de cancer pancreatic la un spital din Zürich, în 1958, la cincizeci şi opt de ani.

La fel ca Pauli, Schrödinger a fost austriac, dar locuia la Berlin când a venit Hitler la putere. În privinţa lui Hitler, Schrödinger s-a dovedit a fi antiteza lui Heisenberg: a fost un anti-nazist declarat şi curând a părăsit Germania pentru a lua în primire un post la Oxford. La scurt timp după aceea, a primit Premiul Nobel împreună cu Dirac. Heisenberg, care încerca să menţină unitatea fizicii germane, a fost iritat de plecarea lui Schrödinger, "fiindcă nu era nici evreu, nici altminteri ameninţat". Schrödinger nu va rămâne însă mult timp la Oxford. Problema lui era că trăia atât cu soţia, cât şi cu amanta, pe care o considera mai mult ca pe o a doua soţie. După cum a scris biograful său, Walter Moore, la Oxford "soţiile erau privite ca nişte anexe feminine regretabile... Era deplorabil să ai o soţie la Oxford - să ai două era de neînchipuit".

Schrödinger se va stabili până la urmă la Dublin. El a murit de tuberculoză în 1961, la şaptezeci şi trei de ani. Contractase boala în 1918, în timp ce lupta în Primul Război Mondial, şi problemele respiratorii de care a suferit tot restul vieţii au fost motivul şederii sale în staţiunea alpină Arosa, unde a elaborat versiunea sa a teoriei cuantice.

Einstein şi Born locuiau în Germania când a venit Hitler la putere, şi a emigra din timp era o chestiune de supravieţuire, dată fiind originea lor evreiască. Einstein era pe atunci profesor la Berlin şi întâmplarea a făcut ca în ziua numirii lui Hitler, el să se afle în vizită la Caltech, în Statele Unite. El a decis să nu se mai întoarcă în Germania, unde nu a mai pus niciodată piciorul. Naziştii i-au confiscat proprietatea personală, i-au ars lucrările despre teoria relativităţii şi au pus o recompensă de cinci mii de dolari pe capul său. Dar el nu fusese luat prin surprindere: înainte de a pleca în California, îi spusese soţiei să se uite bine la casa lor. "Nu o vei mai vedea niciodată", i-a spus el. Ea crezut că vorbeşte prostii.

Einstein a devenit cetăţean american în 1940, dar şi-a păstrat şi cetăţenia elveţiană. El a murit în 1955 şi a fost dus la un crematoriu, unde se adunaseră în tăcere doisprezece prieteni apropiaţi. După o scurtă ceremonie de comemorare, trupul a fost incinerat şi cenuşa împrăştiată într-un loc neprecizat, dar un patolog de la Spitalul Princeton i-a păstrat creierul, care a fost studiat intens în deceniile care au urmat. Ce a mai rămas din el se păstrează U.S. Army's National Museum of Health and Medicine, în Silver Spring, statul Maryland.

Born, împiedicat să mai predea şi îngrijorat de hărţuielile la care îi erau supuşi copiii, a părăsit şi el curând Germania. Heisenberg a depus mari eforturi ca Born să fie o excepţie de la interdicţia lucrărilor non-ariene, dar cu ajutorul organizaţiei pentru refugiaţi conduse de Pauli, în iulie 1933 a preluat un post la Cambridge, iar mai târziu s-a stabilit la Edinburgh. El a fost omis când lui Heisenberg i s-a decernat Premiul Nobel, în 1932, pentru o lucrare pe care o făcuseră împreună, dar premiul i-a fost acordat în 1954. Born a murit în 1970. Pe mormântul său este inscripţionată drept epitaf relaţia pq - qp = h / 2π, una din cele mai faimoase ecuaţii ale teoriei cuantice, un enunţ matematic care va deveni baza principiului incertitudinii al lui Heisenberg - şi care a fost descoperit independent de el şi de Dirac.

Bohr, care locuia în Danemarca, unde conducea ceea ce acum se numeşte Institutul Niels Bohr, a fost o vreme ceva mai ferit de acţiunile lui Hitler şi i-a ajutat pe oamenii de ştiinţă evrei refugiaţi să-şi găsească posturi în Statele Unite, Marea Britanie şi Suedia. Dar în 1940 Hitler a invadat Danemarca, iar în toamna anului 1943, ambasadorul suedez la Copenhaga l-a avertizat pe Bohr că-l ameninţă arestarea iminentă, ca parte a planului nazist de deportare a tuturor evreilor din Danemarca. Arestarea lui fusese prevăzută cu o lună înainte, dar naziştii au considerat că va face mai puţină vâlvă dacă vor aştepta până la apogeul arestărilor în masă. Amânarea aceasta l-a salvat pe Bohr, care s-a refugiat împreună cu soţia în Suedia. A doua zi, Bohr s-a întâlnit cu regele Gustav al V-lea şi l-a convins să ofere în mod public azil refugiaţilor evrei.

Însă Born era în pericol să fie răpit. Suedia era înţesată de agenţi germani şi, deşi el era adăpostit într-o locaţie secretă, ei ştiau că se află la Stockholm. Curând, Winston Churchill l-a anunţat pe Bohr că britanicii îl vor evacua, şi el a fost împachetat într-o saltea, în compartimentul bombelor dintr-un Havilland Mosquito, un bombardier rapid, neînarmat, capabil să evite aviaţia germană. Pe drum, Bohr a leşinat din lipsă de oxigen, dar a ajuns viu la destinaţie, purtând aceleaşi haine cu care părăsise Danemarca. Familia l-a urmat. Din Anglia, Bohr a plecat în Statele Unite, unde a devenit consilier al Proiectului Manhattan. După război, s-a întors la Copenhaga, unde a murit în 1962, în vârstă de şaptezeci şi şapte de ani.

Dintre marii teoreticieni ai fizicii cuantice, numai Planck, Heisenberg şi Jordan au rămas în Germania. Jordan, asemenea marelui experimentator Geiger, a fost un nazist entuziast. El a devenit unul dintre cei trei milioane de membri ai trupelor de asalt germane şi a purtat cu mândrie uniforma maronie, cizmele cu carâmb înalt şi banderola cu zvastică în jurul braţului. El a încercat să trezească interesul naziştilor pentru diverse scheme de arme avansate, dar, ironic, din cauza implicării sale în "fizica evreiască" a fost ignorat. După război, a intrat în politică şi a obţinut un loc în Bundestag, parlamentul german. A murit în 1980, la şaptezeci şi şapte de ani, singurul dintre pionierii fizicii cuantice care nu a primit Premiul Nobel.

Planck nu simpatiza naziştii, dar nici nu le-a opus rezistenţă, nici măcar tacit. În schimb, la fel ca Heisenberg, prioritatea lui pare să fi fost, pe cât posibil, salvgardarea ştiinţei germane, supunându-se tuturor legilor şi regulamentelor naziste. În mai 1933, el s-a întâlnit cu Hitler într-o încercare menită să-l convingă să renunţe la politica de eliminare a evreilor din mediile academice germane, dar bineînţeles că întâlnirea aceasta nu a schimbat nimic. Câţiva ani mai târziu, fiul cel mai mic al lui Planck, de care era foarte legat, a încercat de o manieră mai îndrăzneaţă să schimbe partidul nazist - a participat la complotul pentru asasinarea lui Hitler, din 20 iulie 1944. Arestat împreună cu ceilalţi, a fost torturat şi executat de Gestapo. Pentru Planck, a fost apogeul tragic al unei vieţi plină de tragedii. Dintre cei cinci copii ai săi, alţi trei muriseră de tineri - fiul cel mai mare a fost ucis în Primul Război Mondial, iar două fiice au murit la naştere. Se spune că execuţia fiului său a stins definitiv dorinţa de viaţă a lui Planck, care a murit doi ani mai târziu, în vârstă de optzeci şi nouă de ani.

În pofida entuziasmului său iniţial, lui Heisenberg i s-a făcut lehamite de nazişti. Dar cum deţinea poziţii ştiinţifice înalte pretutindeni în cel de-al Treilea Reich, el şi-a îndeplinit obligaţiile fără să se plângă. Când evreii au fost epuraţi din universităţi, a făcut tot ce a putut ca să menţină fizica germană, atrăgând cei mai buni înlocuitori cu putinţă. Heisenberg nu a intrat niciodată în partidul nazist, dar a rămas la post şi nu a rupt relaţiile cu regimul.

Când proiectul bombei atomice germane a fost iniţiat, în 1939, Heisenberg i s-a alăturat şi s-a pus pe treabă cu o enormă energie. El a finalizat curând calculele care demonstrau posibilitatea unei reacţii în lanţ de fisiune nucleară şi că uraniul 235 - un izotop rar - în stare pură ar fi un exploziv bun. Este una dintre numeroasele ironii ale istoriei că succesele Germaniei repurtate la începutul războiului au contribuit în final la înfrângerea ei: regimul nu a investit multe resurse în proiectul bombei atomice, dat fiind că războiul mergea atât de bine, iar când lucrurile s-au schimbat, a fost prea târziu - naziştii au fost înfrânţi înainte să o poată construi.

După război, Heisenberg a fost reţinut scurt timp de Aliaţi, împreună cu alţi nouă savanţi germani de frunte. După eliberare, a început să lucreze din nou la probleme teoretice fundamentale ale fizicii, s-a implicat în reconstruirea ştiinţei germane şi a încercat să-şi refacă reputaţia printre oamenii de ştiinţă din afara ţării sale de baştină. Heisenberg a murit la locuinţa lui din München, la 1 februarie 1976, fără să-şi fi recăpătat reputaţia de care se bucurase cândva.

Reacţiile amestecate ale comunităţii fizicienilor faţă de Heisenberg în perioada postbelică se reflectă, poate, şi în atitudinea mea. În 1973, student fiind, aş fi avut şansa să asist la o prelegere pe care a ţinut-o la Harvard despre dezvoltarea teoriei cuantice, dar nu m-am putut decide să merg. În schimb, peste câţiva ani, când aveam o bursă Alexander von Humboldt la institutul al cărei director fusese, am stat adesea în faţa biroului pe care-l ocupase şi am reflectat la spiritul care contribuise la inventarea mecanicii cuantice.

***

Deşi teoria cuantică dezvoltată de marii ei pionieri nu modifică descrierea fizică a lumii macroscopice, ea a revoluţionat modul în care trăim, producând în societatea umană o schimbare la fel de mare ca cea adusă de Revoluţia Industrială. Legile teoriei cuantice stau la baza tuturor tehnologiilor informatice şi de comunicaţii care au remodelat societatea modernă: calculatorul, internetul, sateliţii, telefoanele celulare şi toate dispozitivele electronice. Dar la fel de important ca aplicaţiile ei practice este ceea ce ne spune teoria cuantică despre natură şi despre ştiinţă.

Triumfalismul viziunii newtoniene despre lume promisese că, făcând calculele matematice adecvate, omenirea va putea să prevadă şi să explice toate fenomenele naturale, ceea ce i-a inspirat pe oamenii de ştiinţă din toate domeniile să încerce să-şi "newtonizeze" subiectele. Creatorii fizicii cuantice din prima jumătate a secolului al XX-lea au nimicit acele aspiraţii şi au descoperit un adevăr care conferă putere, dar care în acelaşi timp îndeamnă la o profundă umilinţă. Conferă putere fiindcă teoria cuantică demonstrează că putem înţelege şi manipula o lume nevăzută, aflată dincolo de experienţa noastră. Şi îndeamnă la umilinţă fiindcă de milenii progresele filosofilor şi ale oamenilor de ştiinţă au sugerat că dispunem de o capacitate de înţelegere infinită, dar acum natura, vorbind prin intermediul marilor descoperiri ale fizicii cuantice, ne spune că există limite în ceea ce putem cunoaşte şi în ceea ce putem controla. Mai mult decât atât, teoria cuantică ne aduce aminte de posibilitatea existenţei unor lumi nevăzute, ne aminteşte că universul este locul unor mistere extraordinare şi că dincolo de orizont ne aşteaptă, poate, alte fenomene inexplicabile, cerând noi revoluţii în gândire şi în teorie.

În aceste pagini am făcut o călătorie de-a lungul a milioane de ani, începând cu primele specii umane, care se deosebeau foarte mult de noi atât fizic, cât şi mental. În călătoria aceasta de patru milioane şi jumătate de ani, doar în ultima clipită am intrat în era prezentă, în care am învăţat că natura este guvernată de legi, dar că legile acestea conţin mai mult decât ne arată experienţa noastră cotidiană, şi că, aşa cum îi spune Hamlet lui Horatio, sunt mai multe lucruri în cer şi pe pământ decât visează filosofia noastră.

Cunoaşterea noastră va continua să se extindă în viitorul previzibil şi, dată fiind creşterea exponenţială a numărului celor care se ocupă de ştiinţă, pare rezonabil să credem că următoarea sută de ani va aduce progrese la fel de mari ca ultimii o mie. Dar dacă citeşti cartea aceasta, ştii fără îndoială că interesul oamenilor faţă de mediul înconjurător merge dincolo de aspectele tehnice - noi, oamenii, vedem frumuseţe în natură şi căutăm înţelesuri. Nu vrem să ştim numai cum funcţionează universul, vrem să înţelegem şi care este locul nostru în el. Vrem să oferim un context vieţii noastre şi existenţei noastre finite şi să ne simţim conectaţi cu alţi oameni, cu bucuriile şi tristeţile lor, şi cu cosmosul în care acele bucurii şi tristeţi joacă doar un rol neînsemnat.

A înţelege şi a ne accepta locul în univers poate fi dificil, dar a constituit de la bun început unul dintre scopurile celor care studiază natura - de la vechii greci, care au considerat ştiinţa o ramură a filosofiei, alături de metafizică, etică şi estetică, până la pionieri precum Boyle şi Newton, care au abordat studiul naturii ca pe o metodă de a înţelege natura lui Dumnezeu. Pentru mine, conexiunea dintre înţelegerea lumii fizice şi lumea umană s-a revelat în modul cel mai frapant într-o zi, când eram la Vancouver, pe platoul unde se turna serialul de televiziune MacGyver. Scrisesem episodul care se filma şi îi instruiam pe decoratori şi designeri despre cum trebuie să arate un laborator de fizica temperaturilor joase. Brusc, în mijlocul acelor discuţii tehnice mundane, m-am confruntat pentru prima oară cu faptul că noi, oamenii, nu suntem mai presus de natură, ci venim şi plecăm asemenea florilor sau a cintezoilor lui Darwin.

Totul a început când un apel telefonic a fost direcţionat de la biroul producătorului spre platoul unde mă aflam. În acele vremuri, înainte ca orice copil de doisprezece ani să aibă celular, a primi un telefon pe platoul de filmare era ceva neobişnuit, şi de obicei mesajele telefonice îmi parveneau după câteva ore, mâzgălite pe bucăţi neregulate de hârtie. Mesaje precum: Leonard: _ilizibil_ vrea ca tu _ilizibil_. Zice că este urgent! Sună-l la _ilizibil_. De data aceasta a fost diferit. De data aceasta un asistent de producţie mi-a adus un telefon.

La celălalt capăt al firului era un medic de la spitalul Universităţii din Chicago. El m-a informat că tatăl meu suferise un atac cerebral şi era în comă - un rezultat întârziat al intervenţiei chirurgicale pe care o avusese cu câteva luni în urmă, pentru a-i repara aorta. Seara am fost la spital, privindu-l pe tatăl meu, care stătea întins pe spate, cu ochii închişi şi părând liniştit. M-am aşezat lângă el şi i-am trecut mâna prin păr. Trupul lui era cald şi dădea senzaţia de viaţă, ca şi cum ar fi fost doar adormit şi s-ar fi putut trezi în orice moment, zâmbind la vederea mea, întinzând mâna să mă atingă şi întrebându-mă dacă nu vreau nişte hering marinat cu pâine de secară la micul dejun.

I-am vorbit tatălui meu. I-am spus că-l iubesc - la fel cum, mulţi ani mai târziu, aş fi vrut să le spun acelaşi lucru copiilor mei când dormeau. Dar medicul a insistat că tatăl meu nu doarme şi că nu-mi poate auzi vocea. Encefalograma lui arăta că era practic mort. Corpul lui cald era asemenea laboratorului de fizică din MacGyver - o faţadă în stare bună la exterior, dar o simplă carcasă, incapabilă să îndeplinească vreun rol semnificativ. Medicul mi-a spus că presiunea sanguină a tatălui meu va scădea treptat şi respiraţia lui va încetini, până când va muri.

În clipa aceea am urât ştiinţa şi aş fi vrut să greşească. Cine sunt medicii şi oamenii de ştiinţă, ca să-ţi spună soarta unei fiinţe omeneşti? Atunci aş fi dat orice, sau totul, ca să-l am din nou pe tatăl meu pentru o zi, o oră, sau chiar numai un minut, să-i spun că l-am iubit şi să-mi iau rămas-bun. Dar sfârşitul a survenit exact cum spusese medicul.

Era anul 1988 şi tatăl meu avea şaptezeci şi şase de ani. După moartea lui, familia noastră "a stat în şiva", adică am respectat perioada tradiţională de doliu de şapte zile, în care ne-am rugat de trei ori pe zi şi nu am plecat de acasă. Toată viaţa stătusem în camera de zi şi vorbisem cu el, dar acum stăteam acolo ştiind că el nu mai este decât o amintire şi că niciodată nu voi mai vorbi cu el. Mulţumită călătoriei intelectuale a umanităţii, ştiam că atomii lui continuă să existe şi că vor exista întotdeauna; dar mai ştiam şi că, deşi atomii lui nu au murit odată cu el, acum ei se vor risipi. Organizarea lor în fiinţa care fusese tatăl meu dispăruse şi nu va mai exista niciodată, decât ca o umbră în mintea mea şi în minţile celorlalţi care l-au iubit. Şi mai ştiam că peste câteva decenii acelaşi lucru se va întâmpla şi cu mine.

Spre surprinderea mea, mi-am dat seama că ceea ce învăţasem graţie străduinţelor mele omeneşti de a înţelege lumea fizică nu mă împietrise, ci doar îmi dăduse putere. M-a ajutat să-mi depăşesc durerea sufletească, să mă simt mai puţin singur, fiindcă făceam parte din ceva mai mare. Mi-a deschis ochii în faţa frumuseţii copleşitoare a existenţei, indiferent de numărul anilor care ne sunt hărăziţi. Chiar dacă nu a avut niciodată şansa să înveţe la liceu, tatăl meu a nutrit o mare apreciere şi curiozitate pentru natura lumii fizice. Într-una dintre conversaţiile noastre avute în camera de zi, în tinereţea mea, îi spusesem că voi scrie odată o carte despre acest subiect. În sfârşit, după decenii, aceasta este cartea.

Cetatea

 

Bogdan Alecu
Cetatea
Editura Niculescu, 2021



***
Intro

Cetatea este un loc simbolic, un punct nodal de trecere, de alegere între lumi posibile, dar este în acelaşi timp capsula spaţio-temporală care învăluie şi izolează iubirea perfectă, dar dureroasă dintre cele două personaje ale poveştii.

Cetatea este o povestire fantastică, un fel de bandă a lui Möbius pe care se înşiră gânduri şi întrebări fără răspuns, răsturnări temporale şi lumi posibile, suprapuneri de planuri, treziri, divinitate şi zbateri între destin şi liber-arbitru, toate îmbrăcând, de fapt, o poveste de dragoste, un El şi o Ea în care se regăsesc, probabil, orice el sau orice ea din lumea aceasta. O poveste în care cei doi iubesc, suferă, se zbat între alegeri, discută despre destin, moarte, timp şi, bineînţeles, despre iubire, desfiinţând destinul pentru a încorona liberul-arbitru.

Este povestea fiecăruia dintre noi, o poveste a poveştilor, pe care toţi o vieţuim, dar puţini o trăim. Destinul, zeii, alegerea, toate sunt îndoielnice. Certitudinea morţii este opusul lor strident şi grotesc. Să ne străduim măcar să înţelegem, să ne eliberăm de tabuuri, să gândim liber, să încercăm altcumva, altceva, altcândva.

***
  Prolog

Înţeleptul se plimba agale prin curtea cetăţii. De ceva vreme, nu mai scosese niciun cuvânt. Discipolii îl urmau şi ei tăcuţi, respectându-i meditaţia sau poate ei înşişi meditând la ceea ce înţeleptul le spusese mai devreme.

Părul şi barba îi erau albe, destul de lungi ca vântul slab ca o adiere să se joace la nesfârşit cu ele. Toga albă, imaculată, îi ajungea până la pământ, îmbrăcându-i complet trupul masiv. Urâţenia aparentă a chipului trecea neobservată datorită ochilor care captau în totalitate atenţia interlocutorilor. Ochi care pătrundeau lumea, de la începuturile până la sfârşitul ei.

Se opri din mers, se întoarse către discipoli, îi privi câteva clipe zâmbind imperceptibil şi le spuse:
- Dezbaterea de astăzi se opreşte aici. Mergeţi şi meditaţi la ceea ce am discutat.
- Dar, înţeleptule... Dacă totul există deja, dacă tot ceea ce facem este să ne reamintim, dacă fiinţa şi ideile există şi doar din când în când sunt aduse cumva împreună, alcătuind lumea pe care noi credem că o vedem în jurul nostru... Atunci nu ar trebui oare să înlocuim o sumedenie de cuvinte, precum libertate, alegere, cu... predestinare, de pildă? Pentru ce mai folosim astfel de cuvinte?

Ochii pătrunzători ai înţeleptului fixară chipul discipolului, cel mai ager la minte dintre cei pe care îi avea de ceva vreme în juru-i. După câteva clipe de gândire, îi vorbi cu o voce blândă, domoală, de o limpezime ce făcea aerul din jur să vibreze:
- Fiule, ceea ce ai spus mai devreme este ceea ce ai ales tu să spui? Este rezultatul gândirii tale? Noi toţi suntem aici, acum, pentru că am ales să fim sau pentru că nu puteam să nu fim? Am dezbătut acest subiect astăzi, pentru că am vrut noi s-o facem, sau pentru că aşa era menit să fie? Cuvintele sunt şi doar ni le reamintim, sau le inventăm pe măsură ce avem nevoie de ele? Noi suntem?

Discipolii se uitară unii la alţii câteva clipe, apoi plecară sporovăind de zor.

Cu un surâs întipărit pe faţă, înţeleptul îi privea cum se îndepărtau. Un surâs de dinaintea timpului. Cugeta la manifestarea revoltată pe care a avut-o ucenicul lui preferat şi care era aidoma cu a multor alţi elevi pe care i-a avut de-a lungul timpului.

"Astăzi a fost lecţia cea mai grea. Decisivă! Îşi vor scrânti minţile dezbătând acest subiect. Aşa este mereu. Este limita de netrecut pentru muritori. Şi totuşi, se încăpăţânează să încerce... Şi poate că ultima întrebare pe care le-am pus-o ar fi trebuit, de fapt, să fie: «Voi sunteţi?»"

Se îndepărtă încet, privind în depărtări, însoţindu-şi paşii domoli cu toiagul strâmb de care nu se despărţea niciodată.

1

Conducea deja de ceva vreme şi păreau să se apropie de destinaţie. Ea stătea în dreapta şi scruta drumul care şerpuia printre şi peste dealuri, atât cât putea vedea prin semiîntuneric, în lumina farurilor. Era o toamnă târzie de noiembrie, dar vremea era încă destul de plăcută. Începea să se însereze.

Punctul de întâlnire fusese de această dată autogara dintr-un mic orăşel aflat pe la mijlocul distanţei dintre oraşul ei şi oraşul lui. De obicei se întâlneau în gara sau autogara unui astfel de oraş. El venea cu maşina, ea cu trenul sau autobuzul. Aveau de mers fiecare câteva sute de kilometri până la punctul de întâlnire. El îşi calcula timpul în aşa fel încât să ajungă măcar cu o jumătate de oră înainte de sosirea ei. De la punctul de întâlnire, plecau apoi cu maşina lui la vreo pensiune mai deosebită, în câte un loc uitat de lume. Ea era cea care alegea cu grijă locul unde aveau să stea.

A ajuns, aşa cum îşi propusese, înainte de ora la care trebuia să sosească autobuzul. Văzându-l intrând în autogară a ieşit din maşină şi a pornit nerăbdător către peron. Ea era deja în picioare în autobuz, îl văzuse şi-i zâmbea. Manevrele de parcare ale şoferului păreau exasperant de lente. În sfârşit, a coborât din autobuz şi i-a sărit în braţe. Au rămas aşa îmbrăţişaţi câteva clipe, încurcându-i pe ceilalţi pasageri care voiau să coboare din autobuz, bombănind nemulţumiţi.

A ridicat-o cu tot cu geanta de voiaj şi a început să fugă cu ea în braţe spre maşină. Nu mai erau chiar nişte puştani, ba din contră, erau doi adulţi în toată firea, dar reîntâlnirea îi făcea să se poarte ca nişte adolescenţi fugiţi de-acasă. Privirile curioase şi amuzate ale oamenilor din autogară îi însoţeau. Nu se sinchiseau câtuşi de puţin de cei din jurul lor.

Ajunşi la maşină, i-a aşezat geanta de voiaj în portbagaj, lângă rucsacul lui. Sarcinile erau bine împărţite. Ea era responsabilă cu dulciurile, el aducea vinul lor preferat, micul player portabil şi alte obiecte care le puteau fi de folos în escapadele lor, în funcţie de unde îi purtau paşii sau de care erau condiţiile pe care le găseau la destinaţie. Oricum era mai uşor să le arunce el pe toate în maşină decât să le care ea cu autobuzul. Aşa încât în portbagaj se aflau lanterne, saci de dormit, beţe de drumeţie, pelerine de ploaie şi cine mai ştie câte altele.

Maşina era una mai degrabă veche decât nouă, ba chiar prea veche după părerea unora. Un model de teren, cu tracţiune integrală la nevoie. Lui nu-i păsa despre comentariile altora, era exact ceea ce-i trebuia, o maşină care îi asigura un grad suficient de confort, sigură, al cărei scop era unul foarte simplu şi precis: de a-l duce din punctul A în punctul B. Şi aici nu dăduse greş niciodată. Culoarea era cam fistichie, dar, pentru că o luase la mâna a doua, nu a avut prea multe opţiuni. Era genul care nu punea prea mult preţ pe astfel de lucruri materiale. Mai ales pe maşini.

S-au suit în maşină şi s-au luat din nou în braţe, sărutându-se îndelung, de astă dată cât de cât feriţi de privirile curioşilor. Apoi, cu palmele pe obrajii ei, privind-o în ochi, o întrebă:
- Unde mergem astăzi, iubito? Care e destinaţia finală?
- Mergem... mergem să căutăm cetatea! Drumul, mai ales de când ieşiseră de pe autostradă, era pustiu. Îngust şi pustiu. Ar fi trebuit să ducă într-un sat uitat de lume, mai exact la o veche cetate unde plănuiau să înnopteze. Chiar în cetate! Ei doi şi nimeni altcineva... Toată cetatea numai pentru ei! Ea făcuse rezervarea şi se întrebau ce fel de cetate o fi, în condiţiile în care cele mai multe cetăţi, mult mai cunoscute, erau nişte ruine, câteva urme de ziduri de jumătate de metru înălţime, gropi săpate de arheologi şi, cu puţin noroc, nişte cioburi de oale.

Cel mai probabil, era vreo pensiune vecină cu rămăşiţele cetăţii, dar oricum nu mai conta. Important era că erau doar ei doi, singuri, neştiuţi de nimeni, departe de rutina zilnică, de paradoxul monotoniei încapsulate în agitaţia vieţii din marile oraşe, departe de orice. Harta după care se ghidau şi pe care ea o ţinea desfăşurată în poală, arăta că mai sunt doar câţiva kilometri, aşadar, în cel mult jumătate de oră ar fi trebuit să ajungă.

Deşi lui prea puţin îi păsa dacă este sau nu o cetate funcţională, ea părea un pic încordată. Doar ea se ocupase ca de obicei de problemele administrative şi n-ar fi vrut să dea greş nici de data aceasta. Aşa încât, ca să-i risipească îngrijorarea, şi-a zis că ceva muzică ar mai micşora tensiunea. S-a gândit puţin ce s-ar potrivi momentului şi a început să manevreze player-ul maşinii.

2

Muzica acoperea torsul motorului. Un ritm care se suprapune până la identitate cu ritmul biologic, cu cadenţa gândului, versuri care pot fi răstălmăcite în felurite chipuri. Splendid. În viaţa mea secretă, sunt singur şi asta poate părea un paradox. De ce aş avea o viaţă secretă ca să fiu singur? De fapt, îmi construiesc o viaţă secretă aşa cum vreau eu, cum nu pot s-o fac, de cele mai multe ori, în viaţa reală. O populez cu ce şi cu cine vreau eu, îi dau un sens şi un scop aşa cum cred eu că viaţa ar trebui să aibă. Din când în când, pendulez între cele două vieţi, sau cel puţin aşa am impresia, mă refugiez când într-una, când într-alta, şi nu mai ştiu care e reală şi care e imaginară. De ce oare viaţa pe care o consider reală, n-ar fi, de fapt, tot o viaţă imaginară, proiectată de subconştientul meu? Şi totul este o iluzie, culminând cu viaţa secretă creată în viaţa imaginară... Şi tot aşa. Vieţi în alte vieţi, ca o regresie la infinit.

Şi toate au ceva în comun, căutăm adevărul, neştiind ce fel de adevăr o fi acela. De fapt, nu ştim ce căutăm, dar am inventat un cuvânt pompos pentru asta: adevărul. Şi ne forţăm să găsim o definiţie acceptabilă pentru el. Dar fiecare îl defineşte cum crede de cuviinţă. Puţine cuvinte au această proprietate. Suflet, minte, Dumnezeu, bun, rău... Oamenii au câte o definiţie personală pentru fiecare dintre aceste cuvinte, dar când le folosesc, par să se înţeleagă între ei. Par numai... În realitate, suntem singuri, indiferent de care viaţă vorbim, şi vorbim cu noi înşine în orice ipostază a celorlalţi, inventaţi tot de noi, pentru a ne popula propria lume imaginară.

Trebuie să existe un început şi un sfârşit. Poate adevărul este chiar dezvăluirea acestei taine. Unde şi cum este el? Şi mai ales care este semnificaţia acestuia? Nu cumva se încadrează în aceeaşi categorie de cuvinte care au exclusiv definiţii subiective? Nu cumva toate cuvintele sunt aşa şi mai mult ne încurcăm în ele, încercând să exprimăm în cuvinte ceva ce nu poate fi exprimat, inefabilitatea vieţii? Nu cumva de aici şi senzaţia de iluzie, de incapacitate de a distinge între real şi imaginar, de a identifica un ţel, de a şti?

Vieţile lor secrete se intersectaseră într-un moment oarecare. Cu siguranţă, fiecare îşi scrisese propriul scenariu al vieţii imaginare, însă unul dintre capitole părea să fie comun. Şi de aici totul cursese normal. Îşi permiteau acest lux, de a evada din viaţa reală şi de a mai adăuga câte o pagină la capitolul comun al vieţii lor secrete.

Pentru perioade infime de timp, totul devenea altfel. Conta fiecare detaliu, fiecare clipă avea să devină importantă şi retrăită de sute de ori, înapoi în viaţa reală, ori de câte ori mizeria cotidiană făcea apel la un substitut. Şi erau norocoşi că aveau acel substitut pe care să-l translateze la nevoie.

Oare translaţia asta ar putea fi totală, în sensul în care această viaţă secretă, desenată cu grijă, vecină cu perfecţiunea, ar putea deveni chiar viaţa reală? Sigur. Dar atunci, o altă viaţă secretă ar fi inventată, pentru că perfecţiunea vechii vieţi secrete ar fi erodată de rutină, de dogme, de impactul cu realitatea impură. Şi apare subit nevoia de a scrie un alt scenariu secret, după vechiul model, sau poate unul cu desăvârşire nou. E doar o chestiune de imaginaţie brodată pe negativul noii vieţi reale. Sunt oameni care au curajul de a înlocui aceste scenarii, poate de mai multe ori în viaţă. Rezultatul e tot timpul acelaşi. O altă viaţă secretă. Până murim. Murim mai întâi în viaţa secretă şi după ceva timp, murim de-a binelea.

Aţi văzut câţi oameni morţi umblă pe străzi? Ei au impresia că sunt vii, dar au murit în viaţa lor secretă şi sunt doar nişte actori care joacă după un scenariu pe care alţii l-au scris deja pentru ei, la care nu au avut nici măcar cea mai mică contribuţie. Un teatru de păpuşi în care aţele nu sunt manevrate de vreo putere divină, ci de noi înşine. Cu o mână pe aţele noastre, cu cealaltă pe ale celor din jur. O împletire de mâini şi aţe care se înnoadă, se gâtuie, iar într-un sfârşit ne sufocă.

3

A auzit strigătul ei simultan cu claxonul grav şi puternic şi, ridicând instantaneu privirea, a văzut camionul care se îndrepta cu o lumină albă şi orbitoare direct spre ei. De fapt, ei se îndreptau spre camion, maşina deviase pe contrasens, în timp ce se străduia să citească ce scria pe ecranul player-ului.

Avea experienţa şofatului de mulţi ani, aşa încât, fără să-şi piardă cumpătul, a reuşit să redreseze maşina şi să evite în ultimul moment camionul care se pierdea în depărtare ducând cu el acelaşi claxon nervos.
- Ce naiba! Fii atent! i-a spus cu o voce tremurătoare.
- Iartă-mă, încercam să văd unde e melodia pe care o căutam. Dar şi el simţea cum picioarele i s-au înmuiat. "De unde naiba o fi apărut? Tot drumul n-am văzut ţipenie de om sau maşină... Ce prostie, tocmai acum când mai aveam câteva minute de mers!"

Se vedeau deja luminile satului. Au încercat să treacă repede peste acest incident. În fond, nu-şi doreau să-şi strice seara cu aşa ceva. "Bine că nu s-a întâmplat ceva rău!" îşi spuse el.

Ajunşi la intersecţia din mijlocul satului, s-au oprit, încercând să se orienteze. S-au uitat de jur împrejur, dar în lumina săracă a lămpilor stradale, n-au putut trage nicio concluzie. Lângă zidul unei case era o siluetă, probabil a unui bătrân sprijinit într-un baston, şi el se pregătea să coboare pentru a-l întreba încotro este cetatea. "Dacă măcar o fi auzit de ea", îşi zise zâmbind în sinea lui, nespunând nimic care ar fi putut s-o necăjească.

Deschisese uşa şi deja era cu un picior afară când o auzi exclamând:
- Uite cetatea! Uite-o chiar aici în stânga. Parcă a apărut brusc de undeva, doar ne-am uitat înainte şi n-am văzut nimic.

Zidurile cetăţii păreau enorme. Probabil cel puţin zece metri înălţime. Şi în foarte bună stare. Ciudat că nu le-au văzut de cum au ajuns, probabil că spaima de pe drum le-a atrofiat unele simţuri sau poate doar le-a luat ceva timp să se obişnuiască cu lumina slabă de afară. Porni motorul şi întoarse domol spre stânga. În lumina farurilor se vedea în stânga zidului o poartă de acces şi un drum printr-un fel de parc. Copaci uriaşi străjuiau drumul, frunzele căzute formau un covor care foşnea plăcut sub roţi. Înaintau încet, pe lângă zidul cetăţii.
- Mergi înainte, trebuie să ajungem la casa parohială. Acolo mi-a zis îngrijitorul că locuieşte împreună cu familia lui şi de acolo luăm cheia.

Se gândi cum arată cheia pe care trebuie să o ia şi şi-o imagină veche şi uriaşă, pe măsura porţii cetăţii pe lângă care tocmai trecuseră. Cumva tot nu-i venea să creadă că cetatea este întreagă şi oricum nu credea că vor locui în cetate. Probabil că mai degrabă în casa parohială sau în vreo altă căsuţă aflată lângă cetate şi folosită în scop turistic. Dar iarăşi, pentru el nu conta prea mult. Deja era un plus că cetatea există şi măcar vor putea să o viziteze, mâine la lumina zilei.

Se vedea o casă mare, la capătul drumului, luminată de un felinar exterior şi păzită de un câine alb, uriaş, care părea să se bucure de venirea oaspeţilor. A oprit maşina şi au coborât precauţi, încercând să verifice dacă sentimentele câinelui dau semne de schimbare. Lătratul lui de bun venit îl anunţase pe îngrijitor că i-au sosit oaspeţii aşteptaţi, aşa că omul venea deja în întâmpinarea lor.