Odiseea umană. De la viaţa în copaci la înţelegerea cosmosului

 

Leonard Mlodinow
Odiseea umană. De la viaţa în copaci la înţelegerea cosmosului
Editura Herald, 2019
traducere din limba engleză de Walter Fotescu



***
Intro

Leonard Mlodinow a obţinut doctoratul în fizică teoretică la Universitatea Berkeley din California, a fost beneficiar al bursei Alexander von Humboldt la Institutul "Max Planck" şi a predat în cadrul Institutului Californian de Tehnologie (Caltech) . Printre cărţile sale anterioare se numără bestsellerurile Subliminal (deţinător al Premiului PEN / E.O. Wilson), War of the Worldviews (scris în colaborare cu Deepak Chopra), The Grand Design (in colaborare cu Stephen Hawking), The Drunkard's Walk: How Randomness Rules Our Lives (inclus pe lista de Cărţi Remarcabile a New York Times), Feynman's Rainbow şi Euclid's Window. De asemenea, a fost scenarist pentru serialele de televiziune MacGyver şi Star Trek: The Next Generation.

*

Leonard Mlodinow ne poartă într-o călătorie pasionantă şi plină de inspiraţie prin incitanta istorie a evoluţiei umane şi prin evenimentele-cheie din dezvoltarea ştiinţelor. În acelaşi timp, autorul oferă o perspectivă nouă şi fascinantă asupra caracteristicilor unice ale speciei şi societăţii noastre, care ne-au ajutat să evoluăm de la uneltele de piatră până la limbajul scris, iar prin naşterea chimiei, biologiei şi fizicii moderne, până la lumea tehnologiei de astăzi.

De-a lungul acestei odisee umane, autorul explorează condiţiile culturale care au influenţat gândirea ştiinţifică de-a lungul secolelor, precum şi personalităţile pitoreşti ale câtorva dintre marii filosofi, savanţi şi gânditori: Isaac Newton, Antoine Lavoisier, Charles Darwin, Albert Einstein, Werner Heisenberg şi multe alte minţi mai puţin cunoscute, dar la fel de strălucite, populează aceste pagini, iar fiecare dintre poveştile lor arată cât de multe dintre succesele umanităţii pot fi puse pe seama căutării stăruitoare de răspunsuri la întrebări simple (de ce? cum?), adresate cu mult curaj.

Odiseea umană. De la viaţa în copaci la înţelegerea cosmosului este o carte pentru iubitorii de ştiinţă şi pentru toţi cei interesaţi de gândirea creativă şi de efortul nostru nesfârşit de a ne înţelege lumea. În acelaşi timp plină de informaţii, accesibilă şi impregnată de umorul caracteristic autorului, această lucrare profundă reprezintă un omagiu uimitor adus curiozităţii intelectuale a omenirii.

*

"O carte nesfârşit de fascinantă [şi] care te pune serios pe gânduri [...] O călătorie selectivă prin procesul acumulării de cunoştinţe al umanităţii [şi] o prezentare a personalităţilor incitante care au fost pionierii descoperirilor ştiinţifice [...] Un studiu care îţi taie respiraţia." (Kirkus Reviews)

"O lucrare înălţătoare de istorie a ştiinţei [...] Dacă fizica cuantică şi teoria relativităţii vă dau fiori, nu va îngrijoraţi [...] Mlodinow ştie cum să le vorbească celor care nu au nicio treabă cu ştiinţa." (Library Journal)

"Mlodinow schiţează în culori vii revoluţiile din gândire şi cultură care ne definesc civilizaţia şi, ca bonus, prezintă un rezumat stimulant al istoriei şi al influenţei uriaşe a ştiinţei moderne." (V.S. Ramachandran, autorul volumului The Tell-Tale Brain: A Neuroscientist's Quest for What Makes Us Human)

"O introducere plăcută şi uşor de citit în istoria ştiinţei occidentale, începând cu primele unelte din piatră şi sfârşind cu epoca fizicii cuantice." (David Christian, coautor al cărţii Big History: Bewteen Nothing and Everything şi profesor la Universitatea Macquarie, Sidney)

"Cum am evoluat atât de rapid de la peşteri la maşini, de la savane la zgârie-nori, de la mersul pe două picioare la mersul pe Lună? Urmaţi-l pe Mlodinow în timp ce prezintă călătoria uimitoare a speciei noastre; la fiecare oprire, veţi descoperi că progresul nostru continuu este alimentat de un element foarte special ce caracterizează creierul uman: setea noastră nestinsă de cunoaştere." (David Eagleman, autorul bestsellerului Incognito: The Secret Lives of the Brain)

Fragment
12. Revoluţia cuantică

În pofida tuturor minţilor strălucite şi avide care acum se concentrează asupra cuantelor, şi în ciuda adevărurilor izolate pe care le-au intuit sau descoperit, la începutul anilor 1920 nu exista încă o teorie generală a cuantelor sau măcar un indiciu că o astfel de teorie este posibilă. Bohr inventase nişte principii care, dacă erau adevărate, explicau de ce atomii sunt stabili şi permiteau să li se deducă spectrele; dar de ce erau acele principii adevărate şi cum trebuie ele aplicate la analiza altor sisteme? Nimeni nu ştia.

Mulţi fizicieni care lucrau în domeniul cuantelor erau descurajaţi. Max Born (1882-1970), viitor laureat al Premiului Nobel, cel care va introduce în curând termenul de "foton", a scris: "Mă gândesc zadarnic la teoria cuantică, încercând să găsesc o reţetă pentru calcularea atomilor de heliu şi a altora; dar nu reuşesc nicicum... cuantele sunt un talmeş-balmeş absolut". Iar Wolfgang Pauli (1900-1958), un alt viitor laureat al Premiului Nobel, care va propune şi apoi va elabora teoria matematică a unei proprietăţi numită "spin", s-a exprimat astfel: "În momentul de faţă fizica este într-o mare învălmăşeală; îmi este mult prea greu şi aş vrea să fiu un actor de comedie sau ceva de felul acesta, şi să nu fi auzit niciodată de fizică".

Natura ne oferă enigme, iar nouă ne revine sarcina să le dezlegăm. O trăsătură caracteristică a fizicienilor este că au invariabil convingerea absolută că acele enigme ascund adevăruri profunde. Noi credem că natura este guvernată de reguli generale şi că nu reprezintă doar un amestec de fenomene fără legătură între ele. Primii cercetători ai cuantelor nu ştiau cum ar trebui să arate o teorie generală a cuantelor, dar erau încrezători că o astfel de teorie va exista. Lumea pe care o explorau opunea înverşunat rezistenţă oricărei explicaţii, dar ei au crezut că teoria poate fi înţeleasă. Visele lor i-au susţinut. La fel ca noi toţi, aveau momente când îndoiala şi disperarea îi făceau vulnerabili, dar perseverau în călătoriile dificile care le consumau ani din viaţă, motivaţi de credinţa că la capătul drumului adevărul îi va răsplăti. La fel ca în orice demers dificil, vedem că cei care au reuşit au avut convingeri foarte ferme, fiindcă cei şovăielnici au abandonat cursa înainte să poată atinge succesul.

Este uşor de înţeles disperarea celor ca Born şi Pauli: nu doar că teoria cuantică era o provocare în sine, dar ea s-a maturizat într-o perioadă dificilă. Majoritatea pionierilor fizicii cuantice lucrau în Germania sau se deplasau între Germania şi Institutul construit în 1921, la Universitatea din Copenhaga, cu banii strânşi de Bohr, fiind constrânşi să-şi efectueze cercetările pentru o nouă ordine ştiinţifică într-o perioadă în care ordinea socială şi politică din jurul lor se dizolva în haos. În 1922, ministrul de externe al Germaniei a fost asasinat. În 1923, valoarea mărcii germane s-a prăbuşit la o trilionime din valoarea ei antebelică şi era nevoie de cinci sute de miliarde din acei "dolari germani" doar pentru a cumpăra un kilogram de pâine. Şi cu toate acestea, noii fizicieni cuantici căutau sprijin în înţelegerea atomului şi, mai general, a legilor fundamentale ale naturii care se aplică la acea scară minusculă.

Sprijinul a sosit, în fine, pe la jumătatea acelui deceniu. A venit sacadat, începând cu un articol publicat în 1925 de un tânăr de douăzeci şi trei de ani, pe nume Werner Heisenberg (1901-1976).

***

Născut la Würzburg, în Germania, ca fiu al unui profesor de limbi clasice, Heisenberg a fost recunoscut de timpuriu ca un copil strălucit şi competitiv. Tatăl lui i-a încurajat spiritul de competiţie şi Heisenberg se bătea adesea cu fratele său, cu un an mai în vârstă. Dihonia a culminat cu o încăierare sângeroasă în care cei doi s-au lovit cu scaune de lemn, după care au încheiat un armistiţiu - care a durat numai fiindcă cei doi au plecat de acasă, fiecare pe drumul său, şi nu şi-au mai vorbit toată viaţa. În anii care vor urma, Heisenberg va ataca la fel de feroce provocările din activitatea sa.

Werner va considera întotdeauna competiţia o provocare personală. Nu avea niciun talent deosebit pentru schi, dar s-a antrenat ca să devină un schior excelent. A ajuns un alergător de cursă lungă. A învăţat să cânte la pian şi la violoncel. Dar cel mai important, când a descoperit, fiind elev în şcoala primară, că are talent la aritmetică, a început să manifeste un interes deosebit pentru matematică şi pentru aplicaţiile acesteia.

În vara anului 1920, Heisenberg a decis să facă un doctorat în matematică. Pentru a fi acceptat într-un program, era nevoie să convingi un cadru al facultăţii să te sponsorizeze, şi printr-o relaţie a tatălui său, Heisenberg a reuşit să obţină un interviu cu un bine-cunoscut matematician de la Universitatea din München, pe nume Ferdinand von Lindemann. După cum se va dovedi, nu a fost genul bun de interviu pe care-l obţii uneori prin relaţii, în care Heisenberg să fi fost servit cu ceai şi prăjituri şi să i se fi spus ce poveşti uimitoare circulau pe seama inteligenţei lui. Dimpotrivă, a fost un interviu prost, în care Lindemann - care mai avea doi ani până la pensie, era pe jumătate surd şi prea puţin interesat de studenţii din anul întâi - ţinea un pudel pe birou, care lătra atât de tare, încât vocea lui Heisenberg abia se auzea. Dar şansele lui Heisenberg au primit lovitura de graţie atunci când a menţionat că citise o carte a lui Einstein despre teoria relativităţii, scrisă de matematicianul Hermann Weyl. Când a auzit de interesul tânărului pentru o carte de fizică, Lindemann, care era specialist în teoria numerelor, a pus brusc capăt interviului, zicând: "În cazul acesta, eşti iremediabil pierdut pentru matematică".

Cu comentariul său, poate că Lindemann a vrut să spună că interesul pentru fizică este un semn de prost-gust, deşi, fiind fizician, îmi place să cred că, de fapt, el a spus că, deoarece Heisenberg fusese expus unui subiect mult mai captivant, nu va mai avea răbdarea necesară pentru matematică. În orice caz, aroganţa şi obtuzitatea lui Lindemann au schimbat cursul istoriei, căci, dacă l-ar fi susţinut pe Heisenberg, fizica l-ar fi pierdut pe omul ale cărui idei aveau să devină nucleul teoriei cuantice.

După ce a fost respins de Lindemann, Heisenberg nu întrevedea multe opţiuni şi s-a decis, drept consolare, să facă un doctorat în fizică, sub îndrumarea lui Arnold Sommerfeld, care fusese un mare susţinător al atomului lui Bohr şi contribuise el însuşi la teorie. Sommerfeld, un bărbat zvelt, cu chelie şi mustaţă mare - şi fără pudeli -, a fost impresionat că tânărul Heisenberg abordase cartea lui Weyl. Nu suficient de impresionat ca să-l ia imediat sub oblăduirea lui, dar destul încât să-i ofere o sponsorizare provizorie. "S-ar putea să ştii câte ceva; sau s-ar putea să nu ştii nimic", i-a spus Sommerfeld. "Vom vedea." Bineînţeles că Heisenberg a ştiut ceva - îndeajuns încât să-şi ducă la bun sfârşit doctoratul cu Sommerfeld în 1923. Iar în 1924 a primit un grad şi mai înalt, numit "abilitare", lucrând sub conducerea lui Born, la Göttingen. Dar drumul lui spre nemurire a început cu adevărat după aceea, în timpul unei vizite făcute lui Niels Bohr la Copenhaga, în toamna anului 1924.

Când a sosit Heisenberg, Bohr tocmai depunea eforturi greşit orientate pentru a-şi îmbunătăţi modelul atomic, iar Heisenberg i s-a alăturat. Am spus "greşit orientate" nu numai fiindcă au dat greş, ci având în vedere scopul lor: Bohr a vrut să elimine din model fotonul, cuanta de lumină a lui Einstein. Faptul ar putea să pară ciudat, căci tocmai ideea cuantelor de lumină i-a sugerat iniţial lui Bohr posibilitatea ca atomii să fie restricţionaţi doar la anumite energii discrete. Dar, la fel ca majoritatea fizicienilor, Bohr avea reţineri să accepte realitatea fotonului, astfel încât s-a întrebat dacă nu s-ar putea crea o variantă a modelului său iniţial de atom care să nu conţină acest concept. Bohr credea că se poate. L-am văzut pe Bohr chinuindu-se cu anumite idei şi reuşind, dar în cazul acesta, s-a chinuit cu o idee şi a dat greş.

Când eram student, eu şi prietenii mei idolatrizam câţiva fizicieni. Pe Einstein, pentru logica sa impecabilă şi ideile radicale. Pe Feynman şi pe fizicianul britanic Paul Dirac (1902-1984), pentru că inventaseră concepte matematice aparent ilicite şi obţinuseră cu ajutorul lor rezultate uimitoare. (Ulterior, matematicienii aveau să găsească o cale pentru a le justifica.) Iar pe Bohr îl divinizam pentru intuiţia lui. Ne gândim la ei ca la nişte eroi, genii supraomeneşti a căror gândire a fost întotdeauna limpede şi ale căror idei au fost întotdeauna corecte. Nu este ceva neobişnuit, fiindcă presupun că şi fanii unor artişti, sportivi sau întreprinzători de succes îşi supralicitează idolii.

În perioada studenţiei mele, ni s-a spus că intuiţia lui Bohr în ce priveşte fizica cuantică era atât de impresionantă, încât el părea să aibă "o linie de comunicare directă cu Dumnezeu". Dar dacă discuţiile despre începuturile teoriei cuantice menţionează adesea marile intuiţii ale lui Bohr, ele rareori pomenesc numeroasele lui idei greşite. Lucru firesc, deoarece cu trecerea timpului ideile bune supravieţuiesc, iar cele greşite sunt uitate. Din păcate, în felul acesta rămânem cu impresia eronată că ştiinţa este mult mai uşoară şi directă - cel puţin pentru anumite "genii" - decât în realitate.

Marele baschetbalist Michael Jordan a spus odată: "Am ratat mai mult de nouă mii de aruncări în cariera mea. Am pierdut aproape trei sute de meciuri. De douăzeci şi şase de ori mi s-au încredinţat aruncări decisive pentru câştigarea meciului şi am ratat. Am dat greş iar şi iar în viaţă. Şi de aceea reuşesc". El a făcut aceste afirmaţii într-o reclamă pentru Nike, fiindcă este o sursă de inspiraţie să auzi că până şi o legendă a avut eşecuri şi a perseverat, depăşindu-le. Pentru cineva angajat într-un domeniu al descoperirii şi inovaţiei, este la fel de valoros să afle despre ideile eronate ale lui Bohr sau despre zadarnicele strădanii alchimice ale lui Newton, să realizeze că idolii noştri intelectuali au idei greşite şi eşecuri la fel de colosale precum cele despre care suntem conştienţi că le-am avut noi înşine.

Prin aceasta, "revoluţionarii" din ştiinţă nu se deosebesc de gânditorii progresişti din alte domenii. Să-l luăm ca exemplu pe Abraham Lincoln, campionul eliberării sclavilor din sudul Statelor Unite, care cu toate acestea a fost incapabil să renunţe la credinţa învechită care stipula că rasele nu vor putea trăi niciodată laolaltă "în egalitate socială şi politică". Lincoln îşi va fi dat şi el seama că lupta lui împotriva sclaviei este în dezacord cu tolerarea inegalităţii rasiale. Dar el şi-a apărat poziţia de susţinere a supremaţiei rasei caucaziene spunând că aspectul esenţial nu este "conformitatea ei cu justiţia", deoarece supremaţia albilor este un "sentiment universal" care, "întemeiat sau nu, nu poate fi lesne trecut cu vederea". Cu alte cuvinte, abandonarea supremaţiei albilor a fost un pas prea radical chiar şi pentru el.

Că Bohr îşi va fi considerat propriul său model atomic o idee prea radicală este interesant, dar nu surprinzător, fiindcă ştiinţa, la fel ca societatea, este construită pe anumite idei şi credinţe împărtăşite, cărora atomul lui Bohr nu li se conforma. Drept urmare, pionierii ştiinţei de la Galilei şi Newton la Bohr şi Einstein - şi mai departe - au avut un picior în trecut, chiar dacă imaginaţia lor a ajutat la crearea viitorului.

Dacă îi întrebi pe oameni de ce cred una sau alta, de regulă ei nu vor fi la fel de deschişi şi conştienţi de sine ca Lincoln. Foarte puţini vor spune - cum a făcut în esenţă el - că ei cred ceva fiindcă aşa cred toţi ceilalţi. Nici "fiindcă aşa am crezut dintotdeauna", sau "fiindcă aşa am fost îndoctrinat să cred acasă şi la şcoală". Dar, aşa cum a remarcat Lincoln, constituie adesea o mare parte a motivului. În societate, credinţele împărtăşite creează cultură, iar uneori nedreptate. În ştiinţă, în artă şi în alte sectoare unde creativitatea şi inovaţia sunt importante, credinţele împărtăşite pot crea bariere mentale în calea progresului. De aceea schimbările se produc adesea în salturi şi de aceea Bohr a eşuat în tentativa de a-şi modifica teoria.

Chiar dacă noua teorie a lui Bohr a fost condamnată din start, ea a avut un efect foarte benefic: l-a obligat pe Heisenberg să se gândească profund la implicaţiile teoriei iniţiale a atomului a lui Bohr. Treptat, analiza lui l-a îndrumat către o viziune cu totul nouă a fizicii: că este nu doar posibil, ci chiar dezirabil să se abandoneze ideea unei imagini intuitive despre mecanismele interioare ale atomului - mişcarea orbitală a electronilor, de exemplu, pe care ne-o imaginăm mental, dar pe care nu o putem observa în practică.

Teoria lui Bohr, asemenea teoriilor fizicii clasice, se baza pe valori atribuite unor caracteristici precum poziţia şi viteza orbitală a electronului. În lumea obiectelor studiate de Newton - proiectile, pendule, planete -, poziţia şi viteza pot fi observate şi măsurate. Dar experimentatorii din laborator nu pot observa dacă electronii din atomi sunt într-un loc sau altul, nici cât de repede se mişcă, presupunând că aceştia se mişcă. Dacă conceptele clasice de poziţie, viteză, traiectorie şi orbită nu sunt observabile la nivelul atomului, a raţionat Heisenberg, atunci poate nu ar mai trebui să încercăm să creăm o ştiinţă a atomului - sau a altor sisteme similare - care să se bazeze pe ele. De ce să ne agăţăm de acele idei vechi? Ele sunt un balast mental din secolul al XVII-lea, a decis Heisenberg.

Este oare posibil, s-a întrebat Heisenberg, să dezvoltăm o teorie bazată numai pe datele despre atom care pot fi direct măsurate, cum ar fi frecvenţele şi amplitudinile radiaţiei pe care le emite acesta?

Rutherford reproşase modelului atomic al lui Bohr că nu oferă niciun mecanism pentru salturile electronului între nivelele energetice ale atomului; Heisenberg va răspunde acelei critici nu oferind un mecanism, ci afirmând că nu există un astfel de mecanism, că nu există traiectorie atunci când vorbim despre electroni, sau cel puţin că problema se situează în afara domeniului fizicii - fiindcă fizicienii măsoară lumina absorbită sau emisă în asemenea procese, dar nu pot asista la procesul în sine. Când Heisenberg s-a întors la Göttingen, în primăvara anului 1925, pentru a lucra ca lector în institutul lui Born, visul şi ţelul său erau să inventeze o nouă abordare a fizicii, bazată exclusiv pe date măsurabile.

Crearea unei ştiinţe radical noi, care să abandoneze descrierea newtoniană intuitivă a realităţii, şi care dezavua concepte precum poziţia şi viteza - pe care cu toţii ni le putem imagina şi însuşi -, ar fi fost un obiectiv îndrăzneţ pentru oricine, şi cu atât mai mult pentru un tânăr de douăzeci şi trei de ani, ca Heisenberg. Dar la fel ca Alexandru cel Mare, care la douăzeci şi doi de ani a schimbat harta politică a lumii, tânărul Heisenberg va conduce o campanie menită să remodeleze harta ştiinţifică a lumii.

***

Teoria creată de Heisenberg pe baza acestei inspiraţii va înlocui legile mişcării ale lui Newton ca teorie fundamentală a naturii. Max Born o va numi "mecanică cuantică", pentru a o distinge de legile lui Newton, desemnate adesea drept mecanică newtoniană, sau mecanică clasică. Dar teoriile fizicii sunt validate de acurateţea previziunilor lor, nu de acordul general sau de simţul comun, astfel încât ne putem întreba cum este posibil ca o teorie bazată pe idei exotice, ca cele ale lui Heisenberg, să înlocuiască o teorie bine stabilită precum cea a lui Newton, care repurtase atâtea succese.

Răspunsul este că, deşi cadrul conceptual aflat la baza mecanicii cuantice este foarte diferit de cel al lui Newton, previziunile matematice ale teoriei se deosebesc de obicei numai pentru sisteme la scară atomică sau mai mică, unde legile lui Newton nu mai sunt valabile. Şi astfel, odată ajunsă la dezvoltare deplină, mecanica cuantică va explica strania comportare a atomului fără să contrazică descrierea bine stabilită a fenomenelor de zi cu zi oferită de teoria newtoniană. Heisenberg şi ceilalţi fizicieni care au lucrat la elaborarea teoriei cuantice ştiau că aşa trebuia să fie şi au dezvoltat o formulare matematică a ideii care a oferit teste utile pentru teoria aflată în evoluţie. Bohr a numit acea formulare "principiul de corespondenţă".

Cum a creat Heisenberg o teorie concretă din ceea ce pe atunci abia dacă era mai mult decât o preferinţă filosofică? Sarcina lui a fost să transpună ideea conform căreia fizica trebuie să se bazeze pe "observabile" - cantităţi pe care le măsurăm - într-un cadru matematic care, asemenea celui al lui Newton, să poată fi utilizat pentru descrierea lumii fizice. Teoria inventată de el se aplică oricărui sistem fizic, dar el a elaborat-o în contextul lumii atomice, cu scopul iniţial de a explica, printr-o teorie matematică generală, motivele succesului modelului atomic ad-hoc al lui Bohr.

Primul pas făcut de Heisenberg a fost să identifice observabilele adecvate pentru atom. Deoarece în lumea atomică ceea ce măsurăm sunt frecvenţele luminii emise de atomi şi amplitudinea - sau intensitatea - liniilor spectrale corespunzătoare, acestea au fost proprietăţile alese de el. După care a trecut la aplicarea tehnicilor din fizica matematică tradiţională la deducerea relaţiei dintre "observabilele" newtoniene tradiţionale, precum poziţia şi viteza, şi datele despre liniile spectrale. Scopul lui a fost să folosească acea conexiune pentru a înlocui fiecare observabilă din fizica newtoniană cu corespondentul ei cuantic. Pasul acesta va necesita deopotrivă creativitate şi curaj, fiindcă îi va cere lui Heisenberg să transforme poziţia şi impulsul în entităţi matematice pe cât de noi, pe atât de bizare.

Noul tip de variabilă a fost cerut de faptul că, deşi poziţia - de pildă - este definită specificând un singur punct, datele spectrale necesită o descriere diferită. Fiecare dintre diversele proprietăţi ale luminii emise de atomi, precum culoarea şi intensitatea, formează nu doar un singur număr, ci un întreg şir de numere. Datele formează un şir deoarece există o linie spectrală corespunzătoare saltului din oricare stare iniţială a atomului către oricare stare finală - generând câte o intrare pentru fiecare pereche posibilă de nivele energetice din modelul lui Bohr. Dacă pare complicat, nu vă faceţi griji - chiar aşa este. De fapt, când a elaborat această schemă, Heisenberg însuşi a calificat-o la început drept "foarte stranie". Dar esenţialul realizării sale a fost eliminarea din teorie a unor orbite electronice care pot fi vizualizate şi înlocuirea lor cu mărimi pur matematice.

* În teoria lui Heisenberg, poziţia este reprezentată de o matrice infinită, sau un număr infinit de numere, în locul familialelor coordonate spaţiale. *

Cei care, asemenea lui Rutherford, au lucrat la teorii ale atomului înaintea lui Heisenberg, au vrut să descopere un mecanism în spatele proceselor atomice. Ei s-au gândit la conţinutul inaccesibil al atomului ca fiind real şi au încercat să deducă natura liniilor spectrale pe baza unor presupuneri despre ce este în interior - de exemplu, electroni în mişcare orbitală. Analizele lor au pornit întotdeauna de la supoziţia că şi componentele atomului au aceleaşi caracteristici de bază ca şi obiectele cu care suntem obişnuiţi din viaţa de zi cu zi. Numai Heisenberg a gândit altfel şi a avut curajul să declare că orbitele electronilor depăşesc scopul observaţiei şi, prin urmare, nu sunt reale şi nu-şi au locul în teoria lui. Aceasta va fi abordarea lui Heisenberg nu numai în cazul atomului, ci al oricărui sistem fizic.

Insistând pe asemenea analize, Heisenberg a abandonat imaginea newtoniană a lumii ca un aranjament de obiecte materiale care posedă o existenţă individuală şi proprietăţi bine definite, precum viteză şi localizare. Odată perfecţionată, teoria lui ne va cere să acceptăm în schimb o lume bazată pe o schemă conceptuală diferită, în care traiectoria unui obiect, şi chiar trecutul şi viitorul său, nu sunt precis stabilite.

Dacă avem în vedere că în lumea actuală mulţi oameni au dificultăţi să se adapteze la noile tehnologii precum SMS-urile şi reţelele sociale, ne putem imagina de câtă deschidere mentală a fost nevoie pentru ca gândirea să poată accepta o teorie care afirma că electronii şi nucleele din care suntem alcătuiţi nu au o existenţă concretă. Iar abordarea lui Heisenberg tocmai asta pretindea. Nu era doar un nou gen de fizică - era o concepţie cu totul nouă despre realitate. Chestiuni de felul acesta l-au făcut pe Max Born să pună sub semnul întrebării sciziunea veche de secole dintre fizică şi filosofie. "Sunt convins acum", a scris el, "că fizica teoretică este de fapt filosofie."

Când ideile acestea au început să se clarifice pentru Heisenberg, iar calculele sale matematice au progresat, el a devenit tot mai entuziast. Dar tocmai atunci a suferit o criză de alergie la polen atât de puternică, încât a trebuit să plece din Göttingen şi să se retragă pe o insulă din Marea Nordului, pe care nu creştea aproape nimic. Toată faţa îi era umflată într-un mod oribil. Cu toate acestea, a continuat să lucreze zi şi noapte şi a terminat cercetările care vor constitui primul său articol despre ideile care vor revoluţiona fizica.

Revenit acasă, Heisenberg şi-a aşternut pe hârtie descoperirile şi a înmânat o copie prietenului său Pauli şi o alta lui Born. Articolul a conturat o metodologie şi a aplicat-o câtorva probleme simple, dar Heisenberg nu a fost în măsură să-şi aplice ideile pentru a calcula ceva de interes practic. Lucrarea sa era într-o stare brută, oribil de complicată şi extrem de misterioasă. Pentru Born, confruntarea cu ea trebuie să fi părut asemenea conversaţiei unei persoane pe care o întâlneşti la o petrecere, şi care vorbeşte tot timpul fără să spună de fapt nimic. Puşi în situaţia de a citi o lucrare atât de dificilă, majoritatea oamenilor se vor strădui câteva minute, după care o vor pune deoparte şi vor bea un pahar cu vin. Dar Born a perseverat şi în final a fost atât de impresionat de lucrarea lui Heisenberg, încât i-a scris imediat lui Einstein, spunându-i că ideile tânărului om de ştiinţă sunt "fără îndoială corecte şi profunde".

Asemenea lui Bohr şi Heisenberg, Born fusese inspirat de teoria relativităţii, enunţată de Einstein, şi a remarcat că focalizarea lui Heisenberg asupra a ceea ce poate fi măsurat era analoagă cu atenţia acordată de Einstein, în crearea relativităţii, aspectelor operaţionale ale măsurării timpului. Dar lui Einstein nu i-a plăcut teoria lui Heisenberg şi în acest punct al evoluţiei teoriei cuantice Einstein şi cuantele se vor despărţi: Einstein nu a putut să gireze o teorie care abandonează existenţa unei realităţi obiective bine definite, în care obiectele au proprietăţi precum poziţie şi viteză. El era dispus să accepte că proprietăţile atomului pot fi explicate de o teorie provizorie care să nu facă referire la orbitele din atom. Dar o teorie fundamentală care să proclame că aceste orbite nu există - la aşa ceva nu putea să subscrie. După cum va scrie el mai târziu, "Înclin să cred că fizicienii nu vor fi permanent satisfăcuţi cu... o descriere indirectă a Realităţii".

Heisenberg însuşi nu ştia sigur ce crease. El şi-a amintit mai târziu cât de buimac a fost când, în pragul descoperirii, a lucrat într-o noapte până la ora 3 dimineaţa, iar apoi nu a putut să doarmă din pricina tulburării. Totuşi, în timp ce lucra la manuscrisul primului său articol în care îşi expunea ideile, i-a scris tatălui său: "În momentul de faţă lucrările mele nu merg prea bine. Nu produc foarte mult şi nu ştiu dacă din toate acestea va mai rezulta alt studiu".

Între timp, Born continua să se frământe cu strania matematică a lui Heisenberg. Apoi, într-o zi, a avut o revelaţie: mai văzuse undeva o schemă asemănătoare cu a lui Heisenberg. Şirurile sale, şi-a adus el aminte, semănau cu ceea ce matematicienii numesc "matrici". Algebra matricială era pe atunci un subiect dificil şi obscur şi se părea că Heisenberg îl reinventase. Born l-a rugat pe Pauli să-l ajute să transpună lucrarea lui Heisenberg în limbajul matematic al matricilor (şi să extindă acel limbaj pentru a include faptul că matricile lui Heisenberg aveau un număr infinit de linii şi de coloane). Pauli, viitor laureat al Premiului Nobel, a devenit agitat. El l-a acuzat pe Born că încearcă să ruineze frumoasele "idei fizice" ale prietenului său introducând "o matematică inutilă" şi "un formalism anost şi complicat".

În realitate, limbajul matricilor se va dovedi o mare simplificare. Born a mai găsit pe cineva care să ajute cu algebra matricială, anume studentul său Pascual Jordan, şi peste câteva luni, în noiembrie 1925, Heisenberg, Born şi Jordan au publicat un articol despre teoria cuantică a lui Heisenberg, care acum este o piatră de hotar în istoria ştiinţei. La scurt timp după aceea, Pauli le-a asimilat lucrarea şi a aplicat noua teorie la deducerea liniilor spectrale ale hidrogenului, arătând totodată cum sunt ele afectate de câmpurile electrice şi magnetice, ceea ce nu fusese posibil până atunci. A fost prima aplicaţie practică a noii teorii în curs de formare şi avea să detroneze în curând mecanica lui Newton.

***

Trecuseră mai mult de două mii de ani de la apariţia ideii de atom, mai mult de două sute de ani de când Newton inventase mecanica matematică şi mai bine de douăzeci de ani de când Planck şi Einstein introduseseră conceptul de cuantă. Teoria lui Heisenberg a fost într-un fel punctul culminant al tuturor acelor lungi şiruri de idei ştiinţifice.

Problema era că, pe deplin dezvoltată, teoria lui Heisenberg avea nevoie de treizeci de pagini ca să explice nivelele energetice ale atomului, lucru pe care teoria lui Bohr îl făcuse în câteva rânduri. La aceasta, mereu practicul meu tată, croitorul, ar fi comentat: "Of, şi pentru asta a trebuit să studieze toţi acei ani?". Şi totuşi teoria lui Heisenberg era superioară, fiindcă şi-a produs rezultatele pe baza unor principii profunde, în locul presupunerilor ad-hoc ale lui Bohr. S-ar putea crede că, din acest motiv, ea a fost numaidecât îmbrăţişată de fizicieni. Dar majoritatea nu erau direct implicaţi în căutarea unei teorii a cuantelor şi păreau să gândească la fel ca tatăl meu. Pentru ei, a fi nevoie de treizeci de pagini, în loc de trei rânduri, nu era un progres. Aceştia - printre care se remarca Rutherford - nu au fost nici impresionaţi, nici interesaţi, privindu-l pe Heisenberg aşa cum ai privi un mecanic auto care-ţi spune că defecţiunea se poate remedia înlocuind termostatul, dar că ar fi mai bine să-ţi iei o maşină nouă.

Micul grup al celor iniţiaţi în teoria cuantică au avut însă o reacţie diferită. Aproape fără excepţie, au fost copleşiţi. Fiindcă teoria lui Heisenberg, deşi vădit complicată, reuşea să explice într-un sens profund de ce teoria provizorie a atomului de hidrogen, a lui Bohr, funcţionase, oferind în acelaşi timp o descriere completă a datelor observate.

Mai ales pentru Bohr, aceasta a fost încununarea unei căutări la a cărei iniţiere ajutase. El a ştiut că atomul său constituia un model provizoriu ad-hoc, menit a fi explicat, în cele din urmă, de o teorie mai generală care - conform propriei convingeri - era cea de faţă. "Datorită ultimei lucrări a lui Heisenberg", a scris el, "dintr-o trăsătură de condei s-au împlinit aspiraţii care erau de multă vreme în centrul dorinţelor noastre".

Pentru o vreme, fizica s-a aflat într-o situaţie bizară, ca pe un stadion unde se joacă finala Cupei Mondiale şi s-a marcat golul victoriei, dar numai câţiva suporteri au băgat de seamă. Printr-o ironie, teoria cuantică a promovat de la stadiul de teorie aflată doar în atenţia specialiştilor la ceea ce se recunoaşte acum a fi teoria fundamentală aflată la baza întregii fizici prin apariţia - câteva luni mai târziu, în ianuarie şi februarie 1926 - a două articole care descriau împreună o altă teorie generală a cuantelor, una care folosea concepte şi metode foarte diferite - pare-se, o viziune diferită a realităţii.

Noua teorie concurentă descria electronii din atom sub forma unei unde - concept pe care fizicienii erau obişnuiţi să-l vizualizeze, deşi fără îndoială că nu în contextul electronilor. Destul de ciudat, în pofida diferenţelor, ea explica atomul lui Bohr la fel de bine ca teoria lui Heisenberg. Păreau să existe acum două teorii incompatibile, una privind natura ca alcătuită din unde de materie şi energie, şi o alta care insista că este inutil să concepem natura ca alcătuită din ceva, recomandând în schimb să luăm în considerare numai relaţiile matematice dintre date.

Noua teorie cuantică era creaţia fizicianului austriac Erwin Schrödinger (1887-1961) şi se deosebea ca stil de cea a lui Heisenberg aproape la fel de mult ca cei doi oameni şi împrejurările în care cei doi au făcut descoperirile. În timp ce Heisenberg a lucrat singur, pe o insulă stâncoasă, având sinusurile umflate, Schrödinger a scris în timpul unei vacanţe de Crăciun, petrecută cu o amantă în staţiunea Arosa din munţii Alpi. "El şi-a realizat marea operă", a spus un prieten al său matematician, "în timpul unei izbucniri erotice târzii." Pentru matematicianul cu pricina, "târziu" se referea la vârsta înaintată de treizeci şi opt de ani, cât avea Schrödinger pe atunci.

Poate că matematicianul avea totuşi oarecare dreptate cu privire la vârsta înaintată a lui Schrödinger. Am văzut de nenumărate ori că tinerii fizicieni acceptă ideile noi, pe când cei mai vârstnici tânjesc după modul tradiţional de gândire, ca şi cum cu cât îmbătrâneşti, cu atât devine mai greu să te adaptezi la mutaţiile unei lumi în schimbare. Lucrarea lui Schrödinger se dovedeşte a fi încă un exemplu al acestei tendinţe - căci, ironic, motivaţia lui în elaborarea noii teorii a fost dorinţa de a avea o teorie a cuantelor care, spre deosebire de cea a lui Heisenberg, să fie asemănătoare fizicii clasice: Schrödinger lupta pentru menţinerea familiarului, nu pentru eliminarea lui.

Spre deosebire de mult mai tânărul Heisenberg, Schrödinger a vizualizat mişcarea electronilor în atom. Şi chiar dacă exoticele sale "unde de materie" nu atribuiau direct electronului proprietăţi newtoniene, precum orbitele lui Bohr, noua lui "teorie ondulatorie" a cuantelor, pe care la început nimeni nu a ştiut exact cum s-o interpreteze, promitea să evite viziunea dezagreabilă a realităţii, impusă de teoria lui Heisenberg. A fost o alternativă pe care fizicienii au apreciat-o. Înaintea lui Schrödinger, mecanica cuantică era cu greu acceptată. Deoarece matematica neobişnuită a lui Heisenberg implica un număr infinit de ecuaţii matriciale, aceasta părea îngrozitor de complicată, iar fizicienilor nu le era la îndemână să renunţe la variabilele pe care le puteau vizualiza, în favoarea unor matrici simbolice. Teoria lui Schrödinger, pe de altă parte, era uşor de folosit şi se baza pe ecuaţii asemănătoare acelora pe care fizicienii le cunoşteau din facultate, în contextul undelor sonore şi al undelor într-un fluid. Metodologia aceasta era pâinea fizicienilor clasici, făcând ca tranziţia la fizica cuantică să fie relativ uşoară. La fel de important, oferind o modalitate de vizualizare a atomului, chiar dacă nu utiliza concepte newtoniene precum cel de orbită, Schrödinger făcuse teoria cuantică mai acceptabilă - şi antiteza a ceea ce urmărise Heisenberg să facă.

La început, chiar şi lui Einstein i-a plăcut teoria lui Schrödinger. El însuşi luase în considerare ideea undelor de materie şi lucrase în trecut cu fizicianul austriac. "Ideea lucrării tale provine dintr-un geniu autentic!" i-a scris el lui Schrödinger în aprilie 1926. Zece zile mai târziu, el i-a scris din nou: "Sunt convins că, prin formularea condiţiei cuantice, ai făcut un progres decisiv, la fel cum sunt convins că metoda Heisenberg-Born este eronată". La începutul lui mai, el a scris încă o dată elogios despre lucrarea lui Schrödinger.

Cu toate acestea, în aceeaşi lună - mai 1926 -, Schrödinger a lansat o a doua bombă: el a publicat un articol în care demonstra, spre propria lui dezamăgire, că din punct de vedere matematic teoria lui şi cea a lui Heisenberg erau echivalente - ambele erau corecte. Altfel spus, deşi cele două teorii foloseau cadre conceptuale diferite - viziuni diferite despre ce se petrece "sub gluga" naturii (de fapt, Heisenberg refuzase chiar să privească sub glugă) - acestea se dovedeau a fi doar diferenţe de limbaj: privitor la ceea ce observăm, cele două teorii spuneau acelaşi lucru.

Pentru a complica şi mai mult lucrurile (sau pentru a le face şi mai interesante), două decenii mai târziu, Richard Feynman va crea o a treia formulare a teoriei cuantice, diferită în cadrele ei matematic şi conceptual atât de cea a lui Heisenberg, cât şi de cea a lui Schrödinger, dar în acelaşi timp echivalentă matematic cu ele - implicând aceleaşi principii fizice şi făcând previziuni identice.

Wallace Stevens a scris: "Aveam trei minţi, / asemenea unui copac / în care sunt trei păsări"; dar transpusă în fizică, situaţia aceasta pare stranie. Dacă fizica deţine un "adevăr" oarecare, pot să existe mai multe teorii "corecte"? Da, chiar şi în fizică lucrurile pot fi văzute în multe moduri. Acest fapt este valabil mai ales în fizica modernă, unde lucrurile pe care le "privim" - cum ar fi atomii, electronii sau particula Higgs - nu pot fi literalmente "văzute", obligându-i pe fizicieni să-şi creeze imaginile mentale cu ajutorul matematicii, în lipsa unei realităţi palpabile.

În fizică, o persoană poate să formuleze o teorie în termenii unui set de concepte, în timp ce o altă persoană va formula o teorie a aceluiaşi fenomen în termenii unui set diferit. Ceea ce înalţă acest exerciţiu deasupra disputelor politice de tipul dreapta-stânga este faptul că în fizică, pentru ca o teorie să fie acceptată ca valabilă, ea trebuie să treacă testul experimentului, ceea ce înseamnă că teoriile alternative trebuie să conducă la aceleaşi concluzii - ceva ce filosofiile politice fac doar arareori.

Aceasta ne duce înapoi la întrebarea dacă teoriile sunt descoperite sau inventate. Fără să abordăm problema filosofică a existenţei unei realităţi obiective, putem spune că procesul creării teoriei cuantice a fost unul de descoperire, în sensul că fizicienii au dat peste o mulţime din principiile sale în timp ce explorau natura, dar totodată ea a fost inventată, în sensul că oamenii de ştiinţă au conceput şi au creat mai multe cadre conceptuale diferite care toate fac acelaşi lucru. Aşa cum materia se poate comporta ca undă sau ca particulă, se pare că şi teoria care o descrie are două caracteristici contradictorii.

Când Schrödinger şi-a publicat lucrarea în care demonstra echivalenţa dintre teoria lui şi cea a lui Heisenberg, nimeni nu înţelegea încă interpretarea corectă a formulării sale. Cu toate acestea, din demonstraţia lui reieşea fără niciun dubiu că abordarea lui va ridica aceleaşi probleme filosofice deja evidente în versiunea lui Heisenberg a teoriei. Astfel încât, ulterior acelui articol, Einstein nu va mai scrie niciodată aprobator despre teoria cuantică.

Schrödinger însuşi va adopta curând o atitudine critică faţă de teoria cuantică. El a remarcat că nu şi-ar fi publicat lucrările dacă ar fi ştiut "ce consecinţe vor declanşa ele". El îşi crease aparent inofensiva teorie în încercarea de a înlocui alternativa dezagreabilă a lui Heisenberg, dar echivalenţa celor două demonstra că el nu înţelesese implicaţiile nedorite ale propriei sale lucrări. În final, el nu făcuse decât să alimenteze focul şi să ducă mai departe noile idei cuantice pe care preferase să nu le accepte.

Într-o notă de subsol neobişnuită din articolul său despre echivalenţă, Schrödinger a scris că se simte "descurajat, ca să nu spun dezgustat", de metodele lui Heisenberg, "care mie mi se par foarte dificile, precum şi de imposibilitatea vizualizării acestora". Repulsia era reciprocă. După ce a citit articolele în care Schrödinger îşi prezenta teoria, Heisenberg i-a scris lui Pauli: "Cu cât reflectez mai mult asupra aspectelor fizice ale teoriei lui Schrödinger, cu atât mi se pare mai dezgustătoare... ceea ce a scris Schrödinger despre capacitatea de vizualizare a teoriei e o prostie".

Rivalitatea s-a dovedit a fi unilaterală, fiindcă metoda lui Schrödinger a devenit repede formalismul preferat de majoritatea fizicienilor şi pentru rezolvarea celor mai multe probleme. Numărul oamenilor de ştiinţă din domeniul teoriei cuantice a crescut vertiginos, dar al celor care utilizau formularea lui Heisenberg era foarte redus.

Chiar şi Born, care îl ajutase pe Heisenberg să-şi elaboreze teoria, a fost atras de metoda lui Schrödinger, iar Pauli, prietenul lui Heisenberg, se mira cât de simplu este să deduci spectrul hidrogenului folosind ecuaţia lui Schrödinger. Nimic din toate acestea nu era pe placul lui Heisenberg. Între timp, Bohr a depus eforturi pentru a înţelege mai bine relaţia dintre teorii. Până la urmă, fizicianul britanic Paul Dirac a dat explicaţia definitivă a conexiunii profunde dintre cele două formulări ale teoriei şi chiar a inventat un formalism hibrid, care este preferat în prezent şi care permite trecerea lejeră de la una la alta, în funcţie de problema examinată. În 1960 existau deja peste 100.000 de articole despre aplicaţiile teoriei cuantice.

Citiţi aici continuarea acestui fragment.

***

Această carte face parte din Campania Naţională Te aşteptăm în librărie!, 2019. Mai multe detalii despre campanie aici.

Gripa spaniolă din 1918. Pandemia care a schimbat lumea

 

Leonard Mlodinow
Gripa spaniolă din 1918. Pandemia care a schimbat lumea
Editura Corint, 2020
traducere din limba engleză de Roxana Olteanu



***
Fragment

Laura Spinney s-a născut în 1971, în Yorkshire, şi a absolvit Durham University cu o diplomă în Ştiinţe Naturale. Ca jurnalist ştiinţific, scrierile ei au apărut, printre altele, în The Economist, National Geographic, Nature, New Scientist şi The Telegraph. A publicat două romane în engleză: The Doctor (2001) şi The Quick (2007), dar şi o carte de nonficţiune: Rue Centrale (2013), în engleză şi franceză. În prezent, trăieşte în Franţa.

*

Gripa spaniolă din 1918-1920 a fost unul dintre cele mai mari dezastre umane, poate nu numai din veacul trecut, ba chiar din toate timpurile. A infectat o treime din populaţia lumii, de la cei mai săraci imigranţi din New York, până la regele Spaniei, Franz Kafka, Mahatma Gandhi sau Regina Maria a României. Şi totuşi, în ciuda numărului mare de victime, între 50 şi 100 de milioane de oameni, a rămas în memoria noastră ca un factor secundar al Primului Război Mondial.

Relatând povestea din punctul de vedere al celor care au trăit şi au supravieţuit acelor vremuri şi bazându-se pe ultimele cercetări din istorie, virusologie, psihologie şi economie, Laura Spinney ilustrează cum pandemia a pus la încercare ingeniozitatea şi vulnerabilitatea oamenilor, dar a influenţat şi politica globală, relaţiile rasiale, structurile familiale, ca şi modul de percepţie al medicinei, religiei şi artei.

"Cartea nu este doar o sondare, ci şi o reconstituire a trecutului. Pe măsură ce acţiunea progresează, gripa devine un personaj în sine, care se iveşte, cameleonic, în momente esenţiale ale istoriei, schimbând cursul unor evenimente care nu îi erau atribuite anterior... Captivantă." (The Guardian)

"Spinney ştie exact care mistere medicale şi scene obsedante vor face ca pandemia să ne cucerească pe de-a-ntregul imaginaţia." (New York Times)

"Percutantă... Spinney este o povestitoare care-şi ţese intriga cu un arsenal de date, precum un scriitor ştiinţific. Luând urma gripei fatale pe nouă continente, ea încearcă să ilustreze cum aceasta a afectat nu numai Occidentul răscolit de război, ci şi comunităţi îndepărtate din Africa de Sud, China şi Brazilia. Cartea dezvăluie reacţiile disperate, total diferite ale oamenilor şi impactul major al gripei asupra lumii moderne, de la medicină la afaceri şi de la politică la poezie." (Science)

"Pe lângă cercetarea exemplară, naraţiunea lui Spinney este plină de detalii fascinante şi neobişnuite... Cum centenarul acestui eveniment monumental se apropie, cu siguranţă vor apărea şi alte volume dedicate pandemiei. Cartea de faţă ridică ştacheta foarte sus." (Nature)

Fragment
5. Boala numărul unsprezece

Când apare o nouă ameninţare la adresa vieţii, prima şi cea mai presantă preocupare este să fie denumită, abia apoi se poate vorbi despre ea şi se propun soluţii, care pot fi acceptate sau respinse. De aceea, denumirea bolii este primul pas în controlul ameninţării, chiar dacă singurul lucru pe care îl aduce este iluzia controlului, şi ea trebuie să se facă rapid. Problema este că la începutul manifestării bolii nu se poate vedea tot tabloul. Oamenii pot să aprecieze eronat natura sau originea bolii, ceea ce creează tot felul de probleme ulterior. Primul nume care i-a fost dat bolii SIDA - deficienţă imună cu transmitere homosexuală - a stigmatizat comunitatea homosexualilor. Gripa porcină, aşa cum vom vedea, este transmisă de oameni, nu de porci, dar unele ţări tot au interzis importul de carne de porc după izbucnirea epidemiei din 2009. Pe de altă parte, boala poate să-şi "depăşească" numele. Ebola, de exemplu, a fost numită aşa după râul Ebola din Africa Centrală, dar în 2014 a provocat o epidemie în Africa de Vest. Virusul Zika a călătorit şi mai departe; numit aşa după pădurea din Uganda, unde a fost izolat pentru prima oară în 1947, în 2017 a ajuns să prezinte o ameninţare majoră la adresa Americilor.

Pentru a încerca prevenirea unora dintre aceste probleme, în 2015, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a emis nişte linii directoare potrivit cărora numele bolilor nu trebuie să facă referire la locuri, oameni, animale sau mâncăruri. Ele nu trebuie să conţină cuvinte care să provoace teamă, precum "fatal" sau "necunoscut". În schimb, trebuie să se folosească descrieri generice ale simptomelor, precum "boală respiratorie", combinate cu atribute concrete, precum "juvenil" sau "de coastă", şi numele agentului care provoacă boala. Când e nevoie să se facă distincţia între boli pentru care se folosesc aceiaşi termeni, etichetarea lor trebuie făcută arbitrar, de exemplu prin cifrele unu, doi sau trei.

Grupul de lucru din cadrul OMS a dezbătut mult această problemă, care nu e simplu de rezolvat. Să luăm ca exemplu SARS, acronimul pentru sindromul respirator acut sever. E greu să-ţi imaginezi că ar putea ofensa pe cineva, şi totuşi a făcut-o. Unii oameni din Hong Kong au fost deranjaţi - regiunea Hong Kong fiind una dintre cele afectate de izbucnirea bolii, în 2003 -, pentru că numele oficial al Hong Kong-ului include şi acronimul SAR - special administrative region ("regiune administrativă specială"). Pe de altă parte, denumiri pe care liniile directoare actuale le-ar exclude, precum variola maimuţei, conţin informaţii utile referitoare la animalul-gazdă al bolii şi deci la potenţiala sursă de infecţie. Grupul de lucru a luat în discuţie botezarea bolilor după zeii greci (Hipocrat ar fi fost oripilat) sau, alternativ, cu nume masculine şi feminine - sistemul folosit în cazul uraganelor -, dar în final au fost respinse ambele variante. Poate că au luat în considerare şi sistemul numeric adoptat de China în anii 1960, în încercarea de a preveni panica (bolile de la unu la patru erau variola, holera, ciuma şi, respectiv, antrax), dar în cele din urmă s-au gândit că este o schimbare mult prea radicală. Regulile actuale s-au impus pentru a împiedica referirile la păcate majore, dar le-au lăsat oamenilor de ştiinţă posibilitatea de a fi creativi.

Regulile acestea nu existau, desigur, în 1918. Mai mult de atât, când a apărut în acel an, gripa s-a manifestat mai mult sau mai puţin simultan în toată lumea, afectând comunităţile care acceptaseră teoria microbiană, dar şi pe altele care nu o făcuseră. Acele comunităţi aveau de multe ori concepţii şocant de diferite referitoare la boală în general. Cum boala este definită în mod obişnuit ca o absenţă a sănătăţii, recunoaşterea sau nerecunoaşterea unor simptome ca boală depinde de felul în care înţelegem noţiunea de sănătate. Lucrurile acestea pot fi diferite dacă trăim într-o metropolă bogată, cum e Sydney, sau într-o comunitate aborigenă din brusa (zonă semideşertică, în care predomină arbuşti - n. red.) australiană. Lumea era în război în 1918 şi multe guverne erau tentate (mai tentate ca de obicei, să spunem) să dea vina pe alte ţări pentru boala catastrofală. În aceste circumstanţe, există probabilitatea ca boala să atragă un caleidoscop de nume diferite, lucru care s-a şi întâmplat.

În mai, când gripa a ajuns în Spania, cei mai mulţi dintre spanioli, la fel ca majoritatea oamenilor, au presupus că ea a venit din afara graniţelor. În ceea ce îi priveşte, aveau dreptate. Gripa era deja în America de două luni, iar în Franţa de cel puţin câteva săptămâni. Spaniolii însă nu ştiau asta, pentru că ştirile legate de gripă erau cenzurate de statele combatante, pentru a evita scăderea moralului (medicii francezi o numeau, criptic, maladie onze, "boala numărul unsprezece"). Chiar şi la 29 iunie, inspectorul general al sănătăţii, Martin Salazar, a anunţat Academia Regală de Medicină din Madrid că nu a primit niciun raport referitor la existenţa unei boli asemănătoare în Europa. Aşadar, pe cine aveau să învinovăţească spaniolii? Un cântec popular le-a oferit răspunsul. Cel mai cunoscut spectacol pus în scenă la Madrid în perioada de apariţie a gripei era Cântecul uitării, o operetă care pornea de la legenda lui Don Juan. În spectacol exista o arie obsedantă, intitulată Soldatul din Napoli, aşa că, atunci când a apărut printre ei o boală obsedantă, madrilenii au poreclit-o imediat "Soldatul napolitan".

Spania era neutră în război, iar presa spaniolă nu era cenzurată. Ziarele locale raportau constant dezastrul lăsat în urmă de "Soldatul napolitan", iar ştirile despre aceste probleme au trecut graniţa. La începutul lui iunie, parizienii care nu ştiau ce ravagii făcuse gripa în tranşeele din Flandra sau din Champagne au aflat că două treimi dintre madrileni s-au îmbolnăvit în decurs de trei zile. Fără să-şi dea seama că gripa exista la ei de mai multă vreme decât în Spania şi cu un mic ghiont din partea guvernelor, francezii, britanicii şi americanii au început să-i spună "gripă spaniolă".

Fără de mirare, denumirea aceasta nu apare mai niciodată în sursele spaniole contemporane. Practic, singura excepţie o constituie situaţia în care autorii spanioli se plâng de folosirea ei. "Să se consemneze că protestez, ca un bun hispanic ce sunt, împotriva denumirii de «gripă spaniolă»", scria mustrător un medic pe nume García Triviño într-o revistă medicală spaniolă. Mulţi spanioli au considerat această denumire drept o manifestare recentă a "Legendei Negre", propaganda antispaniolă care s-a născut din rivalitatea existentă între imperiile europene în secolul al XVI-lea şi care îi înfăţişa pe conchistadori mult mai cruzi decât fuseseră (într-adevăr, îi puneau în lanţuri pe indienii subjugaţi, dar, probabil, nu îi aruncau pe copiii indieni în gura câinilor, aşa cum spunea legenda).

Şi mai departe de teatrul de război, oamenii respectau vechile standarde ale nomenclaturii epidemice şi dădeau vina pe primii consideraţi suspecţi. În Senegal era gripa braziliană, în Brazilia era gripa germană, iar danezii credeau că "a venit din sud". Polonezii au numit-o boala bolşevică, persanii au dat vina pe britanici, iar japonezii pe luptătorii lor: după ce a apărut prima oară la un turneu de sumo, au poreclit-o "gripa sumo".

Unele denumiri reflectau relaţia istorică pe care o aveau oamenii cu gripa. În mintea coloniştilor britanici din Rhodesia de Sud (Zimbabwe), de exemplu, gripa era o boală relativ banală, aşa că oficialii au botezat noua afecţiune "influenza (vera)", ataşând cuvântul latin vera, "adevărată", în încercarea de a elimina orice dubiu că e aceeaşi boală. După aceeaşi logică, dar alegând o altă soluţie, medicii germani şi-au dat seama că această nouă oroare era gripa "modernă" - atât de dragă obsedaţilor de sănătate -, aşa că au numit-o "pseudo-influenza". Însă, în anumite părţi ale lumii care cunoscuseră potenţialul distructiv al "bolii oamenilor albi", denumirea nu spunea nimic despre identitatea bolii. "Tăticul oamenilor", "marea eră mortală" şi o mulţime de cuvinte cu sensul de "dezastru" erau expresii care mai fuseseră folosite pentru epidemii din trecut. Acestea nu făceau diferenţa între variolă, pojar sau gripă şi uneori se refereau chiar la foamete sau la războaie.

Unii oameni erau reţinuţi în judecată. În Freetown, s-a sugerat într-un ziar ca boala să fie numită manhu, până când avea să se ştie mai mult despre ea. Manhu, cuvântul ebraic cu sensul de "ce este asta?", era întrebarea pe care şi-o puseseră israeliţii când văzuseră o substanţă ciudată căzând din cer pe când treceau prin Marea Roşie (de la manhu vine şi manna - pâinea din cer). Alţii i-au dat nume comemorative. Locuitorii din Cape Coast, Ghana, au numit-o Mowure Kodwo, după un anume domn Kodwo din satul Mouri, prima persoană care a murit de gripă în acea regiune. Pe teritoriul Africii, boala a fost fixată pentru eternitate în numele generaţiilor născute la vremea aceea. În populaţia igbo din Nigeria, de exemplu, cei născuţi între 1919-1921 erau numiţi ogbo ifelunza, generaţia gripei. "Ifelunza", formă evident alterată de la cuvântul "influenza", a fost inclusă în dicţionarul igbo pentru prima oară în toamna aceea. Înainte nu aveau niciun cuvânt care să denumească boala.

Cu timpul, când a devenit limpede că nu există mai multe epidemii locale, ci o pandemie globală, a fost necesar să se pună cu toţii de acord asupra unei singure denumiri. Denumirea adoptată a fost cea care era folosită deja de cele mai puternice naţiuni din lume - învingătorii din Marele Război. Pandemia a ajuns să fie cunoscută drept "gripă spaniolă" - ispanka, espanhola, la grippe espagnole, die Spanische Grippe - şi o eroare istorică a rămas bătută în cuie.

Gripa

 

Ioana Drăgan
Gripa
 O poveste de Crăciun
Editura Tracus Arte, 2021

***
Intro

Ioana Drăgan este scriitor şi jurnalist, născută în 1969 în Bucureşti. Doctor în ştiinţe filologice. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Producător şi moderator de programe culturale la Televiziunea Română între 1995-2012. Director general al Direcţiei Generale Reprezentanţe în Străinătate din cadrul Institutului Cultural Român între 2013-2017. A publicat volumele: Vietăţi şi femei (proză scurtă), 1997, Ed. Cartea Românească şi Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti; Poveştile Monei (3 nuvele), Ed. Atlas, Bucureşti, 1999; Romanul popular în România. Literar şi paraliterar, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2001, şi ediţia a II-a (revăzută şi adăugită), Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2006; Bibliotecile din oglindă. Ex libris de scriitor, Ed. Allfa, 2007; Mafalda (roman), Ed. Allfa, 2009. A fost prezentă ca autor în numeroase antologii de proză. A semnat prefeţe pentru ediţii diverse din literatura universală la editurile Gramar şi Litera.

Ioana Drăgan a obţinut mai multe premii şi distincţii, printre care: Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut în proză (1998) pentru volumul Vietăţi şi femei; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pe anul 2009 pentru Proză - volumul Mafalda, noiembrie 2010; Distincţia culturală a Academiei Române, 2001, pentru prezenţa sa în viaţa intelectuală românească; Premiul A.P.T.R. 2013 pentru Talk Show cultural - seria "Anul Caragiale" - Televiziunea Română (2012).

  

Sinopsis

Acţiunea noului roman al Ioanei Drăgan se petrece într-o realitate românească actuală, contemporană, în care contextul unei epidemii de gripă sezonieră este unul aparent propice pentru o poveste de dragoste, plină de speranţe, între Eva, o doctoriţă de la Urgenţă, trecută de 40 de ani, şi Adam, un oengist norvegian, implicat în protecţia copiilor abuzaţi.

Înflăcărarea iubirii lor, care trimite ironic la povestea cuplului primordial, consumată pasional într-un ajun paradisiac de Crăciun petrecut la Predeal, o staţiune montană din România, va trece precum puseul de febră cauzat de gripă, în urmă rămânând doar iluzia unui nou început.

De-a lungul unei naraţiuni populate de o galerie de personaje marginale din viaţa cotidiană, măcinate de temeri, obsesii şi cutume, îl vor însoţi continuu pe cititor voci şi gânduri care se aud şi se întrepătrund cu cele ale protagoniştilor romanului, din care nu lipsesc umorul şi privirea crudă ale autoarei.

Acţiunile şi psihologia personajelor sunt modificate doar înşelător de pandemie, care nu este, până la urmă, decât un pretext şi o pistă falsă pentru o "poveste" banală în aparenţă dar cu final surprinzător.

Romanul rămâne o carte despre dezamăgiri şi speranţe, despre iubiri şi trădări într-o societate dominată de mentalităţi şi prejudecăţi pe care doar cei care fac alegeri dureroase le pot depăşi.

Fragment

De când aflase, adevărul era că nu mai avusese o noapte liniştită de somn şi de odihnă. Nu ştia ce să facă şi primul impuls fusese să termine repede cu problema asta şi să se elibereze din hăţişul de încurcături ce aveau să vină.

În fond, era o nebunie. Aveau dreptate toţi.

Aşa o aventură, la vârsta ei?! Copil, cu cine? Cu o nălucă din Norvegia, cu elful dispărut în pădurile vikinge, asta în varianta romantică. În varianta reală, cu un tip pe care-l lăsase soţia, mai mult ca sigur, pentru că semi-irlandezul ăsta n-avea nici o apăsare când omora animalele. Că doar cum ar fi fost, îşi imaginase, un mariaj fericit între o activistă pentru drepturile animalelor şi un... măcelar? În varianta mai mult decât probabilă, cu un aşa-zis inspector vigilent şi intransigent care, dacă cine ştie din ce motive ar întârzia să-i schimbe scutecul ud bebeluşului, i-ar întocmi, prompt şi salvator, dosar de neglijenţă în serviciu. De mamă!

De ce să ţii copilul atunci? De ce să persişti într-o prostie, care li se poate întâmpla doar liceenelor în călduri, nu unei femei mature, independente şi cică, profesioniste, medic!

Se luase singură în zeflemea şi, hotărâse să apeleze la Doru, un fost amic de facultate, ginecolog la Polizu, tip discret, ca s-o rezolve. Din colegialitate!

Glumiseră, pupături, poveşti şi amintiri din studenţie, ce mai faci, dragă Doru, tot burlac, da, burlac convins, păi tu, firicel de păpădie, ţi-aduci aminte cum ţi se zicea în facultate, uitase pentru că nimeni nu-i mai spusese aşa de-atunci, nu ştii cum e cu viaţa noastră, mai mult prin spital, am tot încercat şi n-a ieşit nimic până la urmă, m-am lăsat păgubaş!
- Dar tu, Eva, în timp ce-o consulta şi-i făcea ecografie, ce-ai făcut în ultimii douăj de ani?
- Numai prostii, măi Doru, şi acum mă lupt să combat gripa.
Şi dă-i şi luptă- i toată viaţa asta...
- Colega, pentru mine nu-i o problemă. Când vrei, vii încoace şi-o rezolvăm, dar trebuie să-ţi spun, ca medic acum, şi ca prieten, că e poate ultima ta şansă la ce văd eu aici! Gândeşte-te bine, bine, înainte! Să nu-ţi pară rău pe urmă. Ar fi păcat! Şi păcatele astea se plătesc scump. Tu decizi!

Nu era prima dată când ar fi păcătuit, dar nu asta o pusese pe gânduri, în timp ce se despărţise de colegul Doru, care o îmbrăţişase încurajator.

- O să te bată Dumnezeu!
Aşa îi aruncase demult, cu ani în urmă, în plină faţă, o femeie de la ţară care sprijinea zidul de la scara blocului de prin Militari unde era clinica de ginecologie privată. Cerea de pomană la fiecare femeie care intra şi ieşea. Nu-i dăduse atenţie pentru că abia se târâse afară, cu lacrimile şiroindu-i pe faţă şi curbată de dureri după procedura care i se păruse nesfârşit de lungă.

Era primul ei avort, iar doctorul, blazat şi dur, o repezise de la primul scâncet:
- Ce credeai că te gâdili? Aici nu eşti la un salon Spa, drăguţo!
- Lasă-mă mamaie, că nu mai am ce-ţi da!
- Da, bine, bine... Niciuna n-aveţi să daţi de-o pâine la copii mei, dar aveţi să daţi morman să vă lepădaţi aici de păcate! Putori nenorocite, ptiu!

Femeia îşi întorsese capul cu scârbă, mormăind şi suduind-o în continuare pe ea şi pe armata de păcătoase care făceau coadă la cabinet.

Îi venise să intre în pământ de ruşine şi, de-atunci, nu mai putuse uita privirea care-i pusese eticheta aia care nu putea fi spălată de nimeni niciodată.

Tic-tac, tic-tac, ştiuse că timpul trece şi că nu există credit nelimitat, numai că nu se aşteptase să vină sorocul aşa de repede şi că va trebui să se hotărască. Din nou, singură. Mai singură ca niciodată. Ori, ori!

*
De zeci de ori până acum se privise în oglindă, oripilându-se de firele albe care dintr-odată se înmulţiseră de jur împrejur, la tâmple şi în creştet. Peste noapte, în primul trimestru de sarcină, din blondă devenise aproape căruntă. Fără explicaţii medicale! Nu îndrăznise să se vopsească încă sperând că, odată cu primăvara, tonurile se vor apropia şi părul va căpăta nuanţa aia de blond-cenuşiu. Nordic.

Şi mai sperase cu ardoare, zi de zi şi noapte de noapte, că Adam o să reapară aşa cum dispăruse.
Dintr-odată.
Şi o să pornească din nou la drum. Pe alt drum. Un drum bun, fără accidente pe traseu.
Ca şi când totul ar fi fost de fapt o reverie.
O poveste de Crăciun!

Visa cu ochii deschişi la ziua când se va deschide uşa cabinetului de la spital şi o să-i audă vocea timbrată şi o să-i simtă mirosul. Singurul pe care o să-l poată respira şi suporta. Se îmbolnăvise cu-adevărat de la inhalările de detergenţi, alcool gel, de la mirosul dulceag greţos al măştilor de protecţie pe care le purta toată lumea în permanenţă şi de la aerul încins de respiraţii prizoniere şi eliberate care acoperiseră până şi clasica miasmă de bolnavi de prin saloane. Toxică!

Trecuseră săptămânile una după alta, ca-n transă, iar amintirea Crăciunului se topise, la mijloc de martie, precum mormanele de zăpadă din mijlocul străzilor, lăsând în urmă doar o mâzgă sordidă.

Şi când, resemnată şi hotărâtă să apeleze la colegul Doru, se revăzuse în urmă cu douăzeci de ani, la douăj de ani, când, disperată şi înfricoşată, intrase în clinica aia din Militari. Să scape mai repede de greşeală, păcatul unor tineri înfierbântaţi care băuseră mai mult într-o noapte de vară la mare. După eşecul cu frumosul Paul de Timişoara, atât de regretat de Mami şi Tăticu de parcă ei şi nu ea ar fi trebuit să se căsătorească şi nu le ieşise, se aruncase pur şi simplu în braţele unui rocker de pe litoralul înspumat cu care dansase pe plajă la 2 Mai.

Se gândise c-ar fi putut să fie mamă de-atunci, şi-acum să se îngrijească de viitorul unui tânăr de douăzeci de ani, în loc să aştepte cai verzi pe pereţi şi să se vadă din nou la coadă la avort, umăr la umăr cu tinere de vârsta lui.

Atunci nici măcar nu-i păruse rău, nu voise decât să şteargă totul cu buretele şi să o ia de la zero, să uite de Paul, să uite de visele de nuntă şi de viaţa în doi, pe care o şi trăise, palpabil, să uite de accidentele biologice minore de pe parcurs, că doar nu degeaba era studentă la Medicină, ca să se sperie de-o întrerupere de sarcină banală, chiar dacă îndeajuns de brutală cât să-i aducă picioarele crăcănate de pe masă pe pământ şi să fie mult mai atentă în viitor.
- Asta dacă nu vrei să treci pe la mine din trei în trei luni, la râcâit! La revedere!

Doctorul aproape c-o dăduse afară din cabinet, era în întârziere şi holul era plin.

*
Adevărul era că nu-şi dorise niciodată copii.

În fond, Mami şi Tăticu aveau dreptate, în viaţa asta de doctor nu prea mai e loc pentru sentimente materne.
- O să plângi în pumni c-ai dat cu piciorul la toate ocaziile! Şi pentru ce? În loc să ai grijă de-un soţ, de copii, te-ai măritat cu spitalul! Casă de piatră!

Tăticu, fie beat, fie treaz, cum o prindea o şi boscorodea cu aceeaşi placă de care se săturase ca de mere pădureţe.

Iată c-acum venise peste ea ocazia, marea ocazie, când nici nu se mai aşteptase, cu dată limită şi un cortegiu de întrebări fără răspuns, una mai arzătoare decât alta.

Ca şi când nu ar fi avut ea destule să-şi pună zi şi noapte, mai venise şi Mami cu una încuietoare:
- Dar nu faci şi tu, ca toată lumea, nuntă?

Mami şi Tăticu păreau că depăşiseră într-un sfârşit unda de şoc şi acum trepidau să afle detalii şi să intre în acţiune. Când o prindeau, o înghesuiau cu aluzii mai mult sau mai puţin voalate. Bate şaua să priceapă iapa!

Le spusese şi lor, până la urmă, o poveste încâlcită, din care nu înţelesese nimeni mai nimic, cu tatăl copilului plecat pe mare, la mare depărtare, în care Adam era Ulise şi ea, desigur, Penelopa, şi da, staţi fără grijă, îl aştept cu răbdare să vină, dar uite că ne-a zăpăcit gripa şi nu ştiu când o să ajungă, şi, da, sigur, o să facem o nuntă mare cu alai!
- Voi pe ce lume trăiţi?! La ce nuntă visezi, tu, Gina?!

Nenea Puiu şi cu tanti Carolina, care se visau şi ei naşi de cununie, îi aduseseră mai aproape de realitatea momentului.
- Băi, voi sunteţi normali? Nuntă în pandemie?
- Să pupe mirele mireasa prin mască? Şi cu ocazia asta fericită, să-i paseze o gripă?! Hai c-o s-o trăim şi p-asta...
- Eu vă zic de p-acum: nu vin! Să-mi ia temperatura când îmi dă cocarda? Să stau cu mănuşi de plastic şi departe de voi, singură la masă separată? Să ciocnim paharele de la un metru jumate? Asta nu e nuntă! E bătaie de joc!

Tanti Mărioara se revolta, înjurând pandemia şi boscorodind-o pe Eva că şi-a ales să se mărite acum.
- Dar când ai vrea tu, Mărioara? Să nască Eva şi să aşteptăm să facem întâi botezul şi pe urmă nunta? C-aşa-i acum moda... Să ne râdă toţi?
- Şi-apoi, cu ce rămâne...? Era să zic, copii ăştia, c-am uitat că nu mai sunt ei juni porumbei. Ascultaţi ce vă zic: nu se merită să faci nuntă cu douăzeci de persoane. Nu iese nimica! Cheltuială, oboseală şi zero profit.
- Lasă, dragă, că nu aşteaptă ei bani de la noi, adică doamna doctor care nu acceptă plicuri...
- Apropos, măi Fane, voi l-aţi cunoscut, măi, pe ginerică?
- N-auzi, Puiu, că e plecat peste mări şi ţări...
- Să vă văd moacele la toţi dacă n-o s-apară marinarul ăsta nici la nuntă! C-a intrat vaporul în carantină!

*
- Where are you, Adam?

În primele săptămâni, noapte de noapte, se trezise cu ochii în lacrimi, şi cu întrebarea pe buze, clocotind de furie şi de deznădejde în faţa unui telefon mobil mut pe care nu primea decât mesaje de convocare la spital.

Era mai mult decât clar că nu avea s-o sune şi cu atât mai puţin să vină în ţară, mai cu seamă acum, când iar se închisese spaţiul aerian din cauza gripei. Şi, la urma urmei, de ce ar fi făcut-o, că doar habar n-avea şi, în curând, nici n-avea s-o mai recunoască. Poate c-aşa şi trebuia să se întâmple, să nu mai ştie cine e şi, mai cu seamă, să nu care cumva să ştie că-i copilul lui în burta ei. Să nu îi vină idei!
- Îl iubeşti, măcar?

Andra nu se lăsa cu una cu două. O lua mereu şi ea la întrebări, arzând de curiozitate să afle cu cine făcea ea copilul.

Îşi pusese şi ea întrebarea asta de o mie de ori, aşa cum o făcea cu fiecare relaţie mai serioasă pe care o avusese de când se despărţise de Paul, pe care se străduise ani de zile să-l uite. Şi până la urmă chiar reuşise, în pofida veşnicelor rememorări duioase ale lui Mami, pentru care frumosul Paul de Timişoara fusese tot ce era mai bun pe lumea asta, la soare se putea uita, dar la altul, ba!

Mai pâlpâia din când în când o scânteie din ce fusese o dragoste de tinereţe, ca o arsură minoră care trece când pui mâna la rece. Fără cicatrici!

Nu ştia dacă-l iubise vreodată sau dacă totul fusese doar un foc de paie, înteţit de vântul dorinţei de fericire. Un foc care se stinsese odată cu câinele zdrobit în mijlocul drumului. Cu cât se gândea mai bine, cu atât amintirile clipelor frumoase se pierdeau pe drum. Începuse să le uite pentru că fusese prea repede, se întâmplase prea repede, dispăruse prea repede.

În multe dintre nopţile când se îneca de revoltă şi neputinţă, pentru că se simţea exact ca-n filme, o proastă sedusă şi abandonată, singură în faţa unei asemenea decizii, ar fi vrut să aibă măcar o confirmare, să-l audă că-i spune răspicat că totul fusese pentru el doar o distracţie între două avioane rămase la sol din cauza gripei.

Nu, nu ştia dacă-l iubea, dar aproape sigur era că începuse să-l urască şi să blesteme clipa când i-a intrat în cabinet şi când chiar a crezut c-a dat norocul peste ea de data asta...
- Totul în viaţa asta e-o chestie de noroc, fetiţo! Fă-mă, mamă, cu noroc şi aruncă-mă în foc! Unii au noroc cu carul, unii, orice ar face, sunt ocoliţi de el, iar alţii ai zice că s-au născut fără dram de noroc. Ca şi cum cineva ar vrea ca norocosul să se uite şi să-şi admire norocul ăsta în oglinda celui pentru care nu răsare soarele niciodată şi să-şi spună în fiecare zi: ce noroc am! Nu-şi face nimeni, draga mea, norocul singur, cu mâna lui, cum se spune...

Doamna Hortensia plânsese lung într-o seară, mai demult, cu ochii ţintuind-o fix, cu privirea aia care o străpungea ca o suliţă, în zborul ei către Diana.

Nu era pentru prima dată când avea senzaţia că doamna Hortensia uita că vorbeşte cu ea şi că, de fapt, nu o vedea pe ea, ci pe Diana cea fără de noroc în viaţă. Care o chema s-o însoţească acolo, în loc luminat, în loc cu verdeaţă, unde nu-i durere, nici întristare, nici suspin...

Într-o noapte în care se perpelise ca pe jar, judecând pe toate feţele norocul chior care căzuse pe capul ei, se gândise la ce norocos era Adam pentru că l-ar fi strâns de gât cu garoul ei profesionist până şi-ar fi dat duhul, precum sigur c-ar fi făcut-o şarpele ăsta de la brăţara vikingă pe care i-o dăruise să-i poarte noroc. Da, asta i-ar fi făcut, dacă i-ar fi apărut din nou, nonşalant şi zâmbitor, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat că doar nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase...
- Lucky me... lucky you... now I know, you, son of a bitch!

Desigur că beţiva irlandeză de mă-sa n-avea nici o vină, decât poate că-l făcuse la beţie într-atât de norocos ca să supravieţuiască. Blestemelor!

***

 

 

Lansarea volumului de proză Gripa. O poveste de Crăciun, de Ioana Drăgan, la MNŢR

Marţi, 13 iulie 2021, ora 18:00, la Muzeul Naţional al Ţăranului Român, în Sala Media (Şoseaua Pavel D. Kiseleff 3, intrarea din str. Monetăriei, Bucureşti), va avea loc lansarea volumului de proză Gripa. O poveste de Crăciun, de Ioana Drăgan, apărut la editura Tracus Arte. Invitaţi alături de autoare: prof. dr. univ. Ioan Cristescu, director general al Muzeului Naţional al Literaturii Române, Luiza Barcan, critic şi istoric de artă, Dan-Silviu Boerescu, scriitor, editor, critic literar. Moderatoare: Georgeta Drăghici, jurnalist şi realizator de programe culturale la Radio România Cultural.

Cum să prinzi un spion. Arta contraspionajului

 

James M. Olson
Cum să prinzi un spion. Arta contraspionajului
Editura Meteor Press, 2020
traducere din engleză de Eugen Damian

***
Intro

Statele Unite suferă pierderi în războiul contraspionajului. Serviciile de informaţii străine, în special cele din China, Rusia şi Cuba, recrutează spioni americani şi fură secrete importante din domeniul tehnologiilor de vârf.

În Cum să prinzi un spion. Arta contraspionajului, James M. Olson, fost şef al contraspionajului din CIA, trage un semnal de alarmă şi oferă un ghid pentru o mai bună protejare a securităţii naţionale şi a secretelor comerciale. Olson conduce cititorul în zona de umbră a lumii contraspionajului, acolo unde şi-a desfăşurat, vreme de treizeci de ani, cariera în CIA. După o trecere în revistă a activităţii serviciilor de spionaj chineze, ruseşti şi cubaneze în Statele Unite, autorul explică principiile şi metodele fundamentale ale contraspionajului. Cunoaştem astfel aspectele specifice ale acestui domeniu, printre care se numără operaţiunile cu agenţi dubli şi supravegherea.

Cartea mai analizează şi 12 studii de caz reale pentru a ilustra motivul pentru care unii îşi spionează propria ţară, arta contraspionajului şi situaţiile în care contraspionajul repurtează succese sau înregistrează eşecuri. Fiecare studiu de caz este însoţit de o secţiune care cuprinde lecţiile învăţate.

***
Fragment
Unu. China
 

Încă nu am început să considerăm spionajul Chinei Roşii o ameninţare serioasă la adresa securităţii SUA, deşi în anii care vin ar putea deveni un instrument formidabil pentru activităţi de spionaj sau subversive. (Allen Dulles, The Craft of Intelligence, 1965)

Dacă ar fi să iau de la început cariera în CIA, aş încerca să intru în programul despre China, să învăţ mandarina şi să devin un specialist în contraspionajul chinez. China este, fără îndoială, ameninţarea numărul unu la adresa Statelor Unite. Nu cunosc nici măcar un singur expert în contrainformaţii care să susţină altceva. Chinezii atacă masiv SUA prin intermediul acţiunilor de spionaj, cibernetice şi sub acoperire. Obiectivul lor este acela de a ajunge cât mai repede din urmă Statele Unite din punct de vedere tehnologic, militar şi economic. Dacă poporul american ar înţelege pe deplin îndrăzneala şi eficienţa acestei campanii, ar fi revoltat şi ar cere să se acţioneze imediat. În prezent, principala prioritate în contraspionajul american - ca şi în viitor - trebuie să fie stoparea sau reducerea drastică a spionajului Chinei.

Chinezii au fost întotdeauna adepţii spionajului. În primii ani ai comunismului, ruşii le-au furnizat tovarăşilor lor instruire în domeniul informaţiilor şi sprijin material. Scindarea sino-sovietică a pus capăt acestei cooperări, aşa că, începând din anii 1960, serviciile de informaţii chineze au rămas să se descurce pe cont propriu. În anii 1970, China a ajuns o putere mondială din acest punct de vedere şi a decis că spionajul, în special cel comercial şi cel industrial, era cea mai rapidă şi mai ieftină cale de a dobândi putere economică şi militară.

Vastul aparat chinez de informaţii a fost restructurat în 2015 şi 2016. Principalul serviciu de informaţii extern este Ministerul Securităţii Statului (MSS), care răspunde de operaţiunile de spionaj din străinătate. Ministerul Securităţii Publice (MSP) se concentrează asupra activităţilor interne, dar, ocazional, supraveghează şi agenţii din străinătate. MSS şi MSP au fost relativ neafectate de recentele schimbări organizatorice din cadrul comunităţii serviciilor de informaţii chineze. Impactul major a fost suportat de Armata Populară de Eliberare (APE), care, încă din anii 1950, s-a implicat masiv în operaţiuni de spionaj. Deşi, în teorie, APE se concentrează asupra informaţiilor militare, ea şi-a asumat un rol mai extins şi, în plus faţă de ţintele sale militare tradiţionale, a concurat cu MSS în cadrul unei mari varietăţi de operaţiuni de colectare a informaţiilor economice, politice şi tehnologice derulate în străinătate. APE răspunde de grosul spionajului cibernetic al Chinei, însă există indicii că şi MSS a primit misiuni extinse în acest domeniu. Supravegherea capacităţilor tehnice de spionaj (inclusiv cel cibernetic, SIGINT ŞI IMINT) revine noii Forţe de Sprijin Strategic, subordonate Comisiei Militare Centrale. Operaţiunile APE, de culegere şi prelucrare a informaţiilor obţinute din surse umane (HUMINT - Human Intelligence), sunt gestionate de noul Departament al Statului Major Comun, aflat şi el în subordinea Comisiei Militare Centrale. Divizarea anterioară a APE în departamente de informaţii, familiară unei întregi generaţii de ofiţeri de informaţii americani, a fost eliminată. Nu mai există un reprezentant al APE2 pentru HUMINT, un reprezentant al APE3 pentru operaţiuni cibernetice sau un reprezentant al APE4 pentru războiul electronic. Aceste funcţii rămân, dar au fost integrate în noua structură.

Pentru operaţiunile din SUA, MSS şi APE folosesc în mod regulat acoperiri diplomatice, comerciale, jurnalistice şi studenţeşti. Pentru a suplimenta colectarea de informaţii, sunt utilizaţi în mod agresiv chinezi care călătoresc în America, în special reprezentanţi de firme, cadre universitare, oameni de ştiinţă, studenţi şi turişti. Experţii americani sunt uimiţi de voracitatea chinezilor în privinţa activităţii de colectare. Aceştia recurg la o abordare de tip aspirator şi adună orice fel de date pe care reuşesc să pună mâna.

Problema studenţilor chinezi din SUA este extrem de sugestivă. Potrivit portalului german Statista, în perioada 2016-2017, 350.755 de cetăţeni chinezi studiau în colegiile şi universităţile din Statele Unite, reprezentând aproximativ o treime din totalul studenţilor străini. Cei mai mulţi dintre aceşti studenţi chinezi urmează facultăţi ştiinţifice sau de inginerie, domenii cu o relevanţă directă pentru aspiraţiile industriale şi militare ale Chinei. Numeroşi studenţi chinezi sunt încurajaţi de serviciile de informaţii din ţara lor să rămână în SUA, să se angajeze şi să obţină statutul legal de rezidenţi permanenţi. Aceştia pot cere cetăţenia americană după cinci ani, iar în cazul în care se căsătoresc cu un cetăţean american, după trei. Cetăţenii naturalizaţi pot primi autorizaţii guvernamentale de securitate la cinci ani după ce devin cetăţeni americani. Acest interval de timp este un compromis între nevoia de anumite competenţe - în special tehnice - şi securitate. Niciun serviciu de informaţii demn de această denumire nu va lăsa să-i scape ocazia de a-şi infiltra ofiţerii sau persoanele cooptate în agenţiile guvernamentale, laboratoarele naţionale şi firmele de înaltă tehnologie ale unei ţări ce reprezintă o ţintă prioritară. Nu avem cifre, desigur, dar mi se pare de neconceput ca MSS şi APE să ignore această cale spre succes, ispititoare şi uşor de exploatat.

Dimensiunile acestui efort al spionajului chinez sunt uluitoare. Şi situaţia devine şi mai gravă. FBI a anunţat în 2015 că, în anul anterior, s-a înregistrat o creştere cu 53% a spionajului economic împotriva companiilor americane, majoritatea operaţiunilor provenind din China. FBI face o treabă minunată atunci când le prezintă firmelor de înaltă tehnologie natura ameninţării, dar admite că spionajul chinez este atât de generalizat şi de neobosit, încât companiile americane rămân extrem de vulnerabile.

În cadrul operaţiunilor de recrutare, MSS şi APE joacă mai întâi cartea etnică. Este vizat marele număr de etnici chinezi - aşa-numiţii chinezi din străinătate - care trăiesc în Statele Unite şi, în principiu, în toate celelalte ţări ale lumii. Numărul etnicilor chinezi din Statele Unite este de aproximativ un milion, iar mulţi dintre ei se află la doar o generaţie sau mai puţin de cei născuţi în China. Unii mai au încă rude în China comunistă şi, lucru de altfel de înţeles, sunt mândri de cultura şi de realizările ţării lor de baştină, în special de creşterea puterii economice şi militare din vremea lui Mao şi a succesorilor acestuia. Tactica obişnuită constă în specularea loialităţii lor faţă de patria mamă şi în exercitarea de presiuni prin intermediul rudelor care locuiesc încă în China. Un american de origine chineză care lucrează în guvernul american sau într-o firmă de înaltă tehnologie este abordat de obicei pe această bază. Nu trebuie însă trecut cu vederea şi faptul că venalitatea şi lăcomia pot juca şi ele un rol important în recrutarea unui spion. Toţi americanii care vizitează China, dar mai ales cei de origine chineză, sunt evaluaţi ca potenţiale ţinte de recrutare - iar cei care au acces şi prezintă anumite predispoziţii sunt individualizaţi şi fac obiectul unei abordări agresive.

Funcţionează? Fireşte că da. Putem presupune că multe dintre aceste abordări sunt respinse, dar iată mai jos o listă parţială a americanilor de origine chineză care au căzut în această capcană:

Comandant locotenent Edward C. Lin, Marina SUA, un specialist în SIGINT de pe avionul de recunoaştere Lockheed Martin P-3E, a fost acuzat că a comunicat Chinei informaţii militare clasificate; a fost condamnat la şase ani de închisoare.

Szuhsiung Ho, inginer specializat în domeniul nuclear de la Tennessee Valley Authority, a fost acuzat că a recrutat cel puţin alţi şase ingineri americani pentru a transmite Chinei tehnologie nucleară confidenţială; a fost condamnat la doi ani de închisoare şi a fost amendat cu 20.000 de dolari.

Peter Lee, fizician la Los Alamos National Laboratory şi TRW, a fost acuzat că a transmis Chinei o tehnologie de detectare cu microunde a submarinelor, precum şi alte informaţii clasificate din domeniul apărării; a fost condamnat la un an într-o instituţie de reeducare.

Chi Mak, un inginer care lucra în California pentru Power Paragon, a fost acuzat că a transmis Chinei informaţii strict secrete despre navele de suprafaţă şi submarinele Marinei americane; a fost condamnat la douăzeci şi patru de ani de închisoare.

Fe Yei, un inginer din Silicon Valley, a fost acuzat că a furat tehnologie pentru microprocesoare de computer în beneficiul Chinei; a fost condamnat la un an de închisoare.

Walter Lian-Heen Liew, patronul şi preşedintele companiei Performance Technology Inc. din Oakland, California, a fost acuzat de divulgarea tehnologiei de producere a dioxidului de titan pe bază de clor; a fost condamnat la cincisprezece ani de închisoare.

Greg Chung, inginer la Boeing, a fost acuzat că a transmis Chinei informaţii brevetate despre programul spaţial al SUA; a fost condamnat la cincisprezece ani de închisoare.

Katrina Leung a fost un alt fel de spion. Obiectivul ei nu era furtul de tehnologie americană, ci infiltrarea contrainformaţiilor SUA - şi a reuşit în mod strălucit. Leung s-a născut în China, în 1954. A imigrat în SUA în 1970, pe când era adolescentă, şi a absolvit un liceu din New York, în 1972. Fiind evident foarte inteligentă, a absolvit apoi, în 1976, Universitatea Cornell şi şi-a luat masteratul la Universitatea din Chicago. În 1980, Leung şi soţul ei s-au mutat în Los Angeles, unde au lucrat cu succes într-o companie de export-import şi într-o firmă de consultanţă în domeniul afacerilor. Au avut un stil de viaţă luxos şi au cultivat prietenii influente în lumea afacerilor şi a politicii californiene. Leung era activă în cadrul comunităţii locale a americanilor de origine chineză şi se lăuda că are relaţii excelente în China, inclusiv cu lideri politici importanţi. De fapt, atunci când veneau în California vizitatori chinezi de rang înalt, Leung îndeplinea serviciul de ghid, traducător şi gazdă.

Activităţile lui Leung nu au scăpat atenţiei FBI, iar în 1982 ea a fost recrutată de birou pentru a da informaţii despre oficialii guvernamentali chinezi. Agentul FBI care a recrutat-o şi s-a ocupat ulterior de ea a fost James J. Smith. Acesta a rămas agentul de caz al lui Leung vreme de optsprezece ani, până la pensionarea sa în 2000. La indicaţia primită de la FBI, Leung a călătorit frecvent în China pentru a intra în graţiile celor cu care avea relaţii sau pentru a-şi face altele noi. FBI a fost încântat să afle că unele dintre contactele lui Leung erau ofiţeri din MSS. În scurt timp, Leung, care avea numele de cod Camerista, a devenit unul dintre cei mai buni informatori ai FBI despre personalul informativ chinez şi activităţile acestuia. Smith a îndemnat-o pe Leung să-i momească pe cei de la MSS, în speranţa că ar putea deveni un agent dublu (AD). Planul a funcţionat, iar Leung a fost recrutată de MSS în 1984, anul în care a devenit cetăţean american.

Vreme de douăzeci de ani, Leung a fost o sursă productivă pentru FBI. Informaţiile ei ajungeau la cel mai înalt nivel al guvernului Statelor Unite. Încrederea lui Smith în ea era atât de mare, încât a ignorat indiciile timpurii apărute încă din 1991, potrivit cărora Leung nu era sinceră şi, mai mult decât atât, avea relaţii neautorizate şi neştiute de nimeni cu ofiţeri din MSS. Smith i-a împărtăşit informaţii clasificate pentru a o ajuta să-şi îndeplinească rolul de agent dublu. FBI i-a plătit sub formă de salariu şi cheltuieli suma de 1,7 milioane de dolari. În 2000, când s-a pensionat, Smith a primit distincţia Intelligence Medal Achievement pentru activitatea legată de Cameristă.

Unul dintre motivele pentru care Smith a fost atât de protector cu Leung şi a îndepărtat toate bănuielile contraspionajului în privinţa ei a fost acela că, de la începutul anilor 1980, avea o aventură cu ea. În plus, Leung se mai culca şi cu un alt agent special de contraspionaj, William Cleveland, care lucra în cadrul biroului FBI din San Francisco. Smith a fost atât de neglijent, încât avea în servietă documente strict secrete atunci când se întâlnea cu Leung în casa ei din Los Angeles, oferindu-i astfel ocazia să copieze hârtiile în timp ce el dormea într-o altă cameră. Leung a lucrat în tot acest timp pentru MSS.

Duplicitatea a început să iasă la iveală în 2000. FBI a pus-o sub urmărire pe Leung şi i-a percheziţionat în ascuns locuinţa. Acolo, agenţii au găsit un vraf de documente ale FBI. Leung şi Smith au fost arestaţi în 2003. FBI nu agrea spălarea rufelor murdare în public şi nici dezvăluirea surselor şi metodelor folosite. În plus, elementele de spionaj sunt extrem de greu de dovedit în instanţă. Prin urmare, cazul a fost soluţionat cu ajutorul înţelegerilor. Smith a pledat vinovat în 2004, a recunoscut că a minţit FBI-ul în legătură cu aventura sa cu Leung şi a fost amendat cu 10.000 de dolari. Leung a pledat vinovată, în 2005, pentru falsul în declaraţiile de venituri şi pentru că a minţit FBI-ul. A fost condamnată la trei ani de supraveghere judiciară, o sută de ore de muncă în folosul comunităţii şi o amendă de 10.000 de dolari. Cleveland nu a fost condamnat niciodată, iar după ce a părăsit FBI-ul, a devenit şef de securitate la Laboratorul Naţional Lawrence Livermore.

Lista este cu siguranţă incompletă şi nu-i conţine pe cetăţenii chinezi cu statut permanent de rezidenţi străini în Statele Unite sau care călătoresc frecvent în SUA pentru afaceri. Nu sunt listaţi nici cetăţenii americani care nu sunt de origine chineză, dar au fost prinşi spionând pentru China. Deşi sunt relativ puţini la număr din cauza puternicei tendinţe a chinezilor de a recruta americani de origine chineză, unii dintre ei au produs prejudicii grave. Un exemplu recent este nefericitul Benjamin Bishop, un fost locotenent-colonel din armata americană, care lucra la Comandamentul american pentru Pacific, condamnat pentru că i-a comunicat iubitei sale de origine chineză informaţii clasificate din domeniul apărării. Femeia, care avea pe atunci douăzeci şi şapte de ani şi urma cursuri postuniversitare în SUA, pe baza unei vize de vizitator J-1, a început o idilă cu Bishop, care avea cincizeci şi opt de ani.

Pe 28 martie 2017, Candace Claiborne, un ofiţer administrativ de şaizeci de ani din Departamentul de Stat, a fost arestată de FBI şi învinuită de "obstrucţionarea unei proceduri oficiale" şi de faptul că a minţit biroul în legătură cu relaţiile sale cu oficiali din serviciile de informaţii chineze. Se presupune că Claiborne încheiase diverse tranzacţii neautorizate cu chinezii între 2011 şi 2016 şi că obţinuse beneficii pentru ea şi rudele ei în valoare de zeci de mii de dolari. Nu există indicii că etnia ar fi fost aici un factor. Claiborne a început să lucreze pentru Departamentul de Stat în 1999 şi avea acces la documente strict secrete. Îndeplinise mai multe misiuni în străinătate, inclusiv la Shanghai şi Beijing. Încă nu s-a vorbit public despre ce anume le-a transmis chinezilor, cum şi unde a fost recrutată sau cum a fost coordonată. Totuşi, se cunoaşte faptul că şi după plecarea ei din Beijing, petrecută în 2012, colaborarea cu serviciile de informaţii chineze a continuat, ea fiind atunci repartizată din nou la sediul Departamentului de Stat din Washington, DC.

Un alt exemplu de recrutare non-etnică a americanilor de către chinezi este Glenn Duffie Shriver. Shriver era un student de nouăsprezece ani din Michigan, care studia limba chineză şi relaţiile internaţionale. A plecat în China în 2001, în cadrul unui program de studiu pe timpul verii. A fost atât de impresionat de limba şi de cultura chineză, încât s-a întors în China în 2002, pentru a urma în străinătate anul trei de facultate. După ce a absolvit, în 2004, Grand Valley State University, a revenit în China pentru a-şi perfecţiona cunoştinţele de mandarină şi pentru a pătrunde mai adânc în lumea chineză. A căzut curând pradă unui mecanism clasic al serviciilor de informaţii; a răspuns la un anunţ în care se căuta un voluntar care să scrie un articol despre relaţiile dintre SUA şi China. A scris articolul, a fost evident lăudat de sponsorul acestuia şi a primit un onorariu de 120 de dolari. MSS avea acum o perspectivă promiţătoare, aşa că a trecut la atac.

Shriver şi-a dat seama curând că se afla în contact cu ofiţeri de informaţii chinezi, dar asta nu l-a deranjat. A acceptat 10.000 de dolari de la MSS ca să participe la examenul de la Serviciul Extern american, lucru pe care l-a făcut în 2005. Nu l-a luat. Pentru alte 20.000 de dolari, Shriver a mai dat o dată examenul în 2006, dar a picat din nou. Apoi a fost instruit de un ofiţer de caz de la MSS să se întoarcă în Statele Unite şi să aplice la serviciul clandestin al CIA, ceea ce a şi făcut în 2007. Vorbind acum fluent mandarina, Shriver era un candidat atrăgător pentru CIA. Evaluarea lui a fost suspendată totuşi atunci când s-a întors în China (pentru a se întâlni cu ofiţerul său de caz de la MSS), după care a plecat în Coreea de Sud să predea limba engleză. În timpul popasului în China, Shriver a primit 40.000 de dolari de la MSS pentru a continua să aplice pentru CIA. MSS credea că se apropie de penetrarea mult dorită a serviciului clandestin al CIA. Shriver a plecat la Washington în mai 2010, pentru ceea ce el credea că este evaluarea finală. În realitate, CIA şi FBI, din motive care nu au fost făcute publice niciodată, îl urmăreau deja. Shriver a fost arestat de FBI pe 22 iunie 2010 şi a fost acuzat că a făcut declaraţii false în cererea de angajare la CIA şi că a conspirat şi i-a transmis Chinei informaţii despre apărarea naţională a Statelor Unite. În cadrul negocierii pedepsei, a recunoscut capul de acuzare privitor la conspiraţie şi a fost condamnat la patru ani de închisoare. A fost eliberat în 2013.

Aproximativ 14.000 de americani studiază în China. MSS are un program elaborat de urmărire şi identificare a studenţilor care manifestă simpatie politică sau culturală faţă de China, sunt potenţiali candidaţi la obţinerea de slujbe guvernamentale şi sunt ahtiaţi după bani. Shriver a căzut în această capcană. În aprilie 2014, FBI a lansat un filmuleţ de douăzeci şi opt de minute, intitulat Game of Pawns, bazat pe cazul Shriver, pentru a-i avertiza pe studenţii americani care pleacă în China de potenţialele capcane existente acolo.

China a furat tehnologie americană secretă pentru arme nucleare, rachete, submarine, computere, radare tip phased-array, sisteme de ghidaj militare, comunicaţii prin satelit, camere cu termoviziune, amplificatoare cu microunde, ochelari cu vedere nocturnă şi aşa mai departe. Noul vehicul aerian fără pilot, prezentat la marele show aviatic al Chinei din 2012, seamănă leit cu avionul american MQ-1 Predator. Experţii militari americani au afirmat că nu există niciun sistem de arme care să nu se bazeze pe tehnologie furată de la ei. Poate că un oficial superior din contraspionajul de la FBI a exagerat puţin - sau poate că nu - atunci când şi-a mărturisit, la o conferinţă de la Bush School, cea mai mare temere: copiii şi nepoţii lui se vor duce într-o zi la război împotriva Chinei şi vor fi ucişi cu arme fabricate cu tehnologie americană.

Şi asta nu e tot. Chinezii încearcă, cel puţin din anii 1990, să influenţeze campaniile politice din SUA, prin contribuţii ilegale. S-a făcut mare tam-tam în 1996, atunci când Washington Post a afirmat că Departamentul de Justiţie investiga posibile contribuţii chineze ilegale destinate Comitetului Naţional Democratic (DNC) cu scopul de a influenţa alegerile prezidenţiale şi congresionale din acel an. Omul de afaceri Johnny Chung a finanţat ilegal DNC, cu peste 300.000 de dolari; în cele din urmă, a recunoscut că e vinovat de violarea legii alegerilor. Un alt om de afaceri chinez, John Huang, a aranjat ca vicepreşedintele Al Gore să participe la o strângere de fonduri de la un templu budist din California, de unde DNC a primit contribuţii ilegale în valoare de aproximativ 170.000 de dolari. Evident, China a negat orice implicare în cumpărarea de influenţă, însă o activitate sub acoperire de acest fel trebuie să beneficieze obligatoriu de o sponsorizare oficială. FBI a stabilit că operaţiunea de finanţare ilegală din 1996 fusese coordonată de la ambasada chineză din Washington, DC. Regretatul senator Fred Thompson, preşedintele din 1997 al Comitetului pentru Afaceri Guvernamentale al Senatului, a declarat: "Oficiali guvernamentali chinezi de rang înalt au pus la cale un plan pentru creşterea influenţei Chinei asupra procesului politic din SUA." Miza pentru guvernul chinez nu e greu de presupus: sprijinul acordat de americani Taiwanului, legile proprietăţii intelectuale, politicile comerciale, mediul, drepturile omului şi securitatea Asiei.

Pentru a cumpăra influenţă, au fost luaţi la ţintă candidaţi ai ambelor partide. Începând cu anul 2000, au fost detectaţi hackeri chinezi, pe website-urile de campanie ale celor doi candidaţi, la toate alegerile prezidenţiale, un alt indiciu că ameninţarea de falsificare a alegerilor prin intervenţia chinezilor nu dispăruse. În 2016, guvernatorul Virginiei, Terry McAuliffe, a fost anunţat de Departamentul de Justiţie că este ţinta unei investigaţii pentru presupusa acceptare a unei contribuţii de campanie discutabile, în valoare de 120.000 de dolari din partea omului de afaceri chinez Wenliang Wang. McAuliffe nu a fost acuzat de comiterea vreunui delict. Ulterior, a existat o controversă considerabilă în privinţa presupusului amestec rusesc în alegerile prezidenţiale din 2016. Această acuzaţie trebuie investigată minuţios, desigur, dar trebuie să nu se uite că, de douăzeci de ani, chinezii se ocupă cu astfel de lucruri.

Atacurile cibernetice din partea Chinei nu sunt ceva nou. Primul mare atac a fost descoperit în 2005, dar s-a stabilit rapid că infiltrări în reţelele de computere ale guvernului american se petreceau încă din 2003. Operaţiunea din 2003, numită Titan Rain, a fost un atac coordonat de spioni cibernetici chinezi, pentru a descărca date secrete din reţelele deţinute de Departamentul de Apărare, Departamentul de Stat, Departamentul Energiei şi Departamentul Securităţii Naţionale. Într-o singură zi, hackerii au furat stive de documente secrete despre cercetările aerospaţiale, conţinând schiţe cu sisteme de propulsie, panouri solare şi cisterne de combustibil pentru Mars Reconnaissance Orbiter, nava spaţială concepută de NASA. Alte locaţii avute în vedere au fost Information Engineering Command, Naval Ocean Systems Center, Missile Defense Agency şi laboratoarele naţionale ale SUA. Atacuri cibernetice precum Titan Rain reprezintă o provocare unică din punct de vedere al atribuirii. Autorii sunt spioni guvernamentali, hackeri individuali sau o întreprindere criminală organizată? În cazul lui Titan Rain nu putem trage concluzia că o operaţiune complexă şi sofisticată de o asemenea anvergură ar putea fi altceva decât o activitate sponsorizată de guvernul chinez. Oficial, spionajul cibernetic a fost ani de zile domeniul de activitate al Departamentului 3 din cadrul Armatei Populare de Eliberare (APE3), echivalentul aproximativ al Agenţiei Naţionale de Securitate (NSA). Aşa cum am văzut, începând cu 2016, a devenit principala responsabilitate a Forţei de Sprijin Strategic din APE.

În 2010, Google a anunţat că "a detectat un atac extrem de sofisticat îndreptat împotriva infrastructurii [sale] corporatiste, a cărui origine se afla în China şi care a avut ca rezultat un furt de proprietate intelectuală." Implicarea Chinei în atacuri cibernetice nu era deloc surprinzătoare. Însă decizia companiei Google de a face publică intruziunea era neobişnuită. În general, companiile sunt precaute în privinţa publicării acestui tip de scurgeri de informaţii de teamă că senzaţia de nesiguranţă provocată în rândul publicului ar putea avea un efect negativ asupra afacerilor. Explicaţia ar putea fi găsită în faptul că executivii de la Google, care au întâmpinat permanent rezistenţă din partea guvernului chinez în privinţa cenzurii după ce compania a intrat, în 2006, pe piaţa chineză, au decis în cele din urmă că era prea mult.

Google a aflat de atac de la activiştii pentru drepturile omului din SUA, care au declarat că toate conturile lor de Gmail fuseseră accesate de utilizatori necunoscuţi. Atunci când au ieşit la iveală detalii despre Operaţiunea Aurora, a devenit clar că atacul fusese extrem de complex şi de bine organizat. Spionii cibernetici au exploatat un defect existent în Internet Explorer 6.0 şi au avut acces la computerele vizate. Odată identificată vulnerabilitatea, hackerii au determinat care dintre oficialii de la diverse companii aveau acces la informaţii sensibile. De pe mai multe servere din Taiwan au fost trimise oficialilor aleşi e-mailuri care, odată deschise, au instalat viruşi pe computerele ţintite. Din acel moment, hackerii au avut acces nelimitat la computerele oficialilor şi au putut fura orice fel de informaţii pe care le considerau valoroase.

Google nu era singura companie americană vizată de spionii cibernetici de la Aurora. De fapt, au fost afectate nu mai puţin de treizeci şi patru de companii, inclusiv Yahoo, Symantec, Adobe, Northrop Grumman şi Dow Chemical. Potrivit ziarului Washington Times, "fiecare companie era vizată în mod diferit, folosindu-se un software creat prin intermediul cunoaşterii de către atacatori a reţelelor individuale şi a dispozitivelor de stocare a informaţiilor, a sistemelor de operare, a localizării datelor vizate, a modului în care acestea erau protejate şi a persoanelor care aveau acces la ele." Experţii în securitate cibernetică din guvernul Statelor Unite afirmă că atacuri de o asemenea precizie şi complexitate nu pot fi realizate decât cu un sprijin substanţial din partea guvernului Chinei. APE loveşte din nou.

Poate cel mai spectaculos atac asupra sistemelor computerizate americane este cel devenit public în iunie 2015, atunci când Oficiul de Management al Personalului (OMP) a anunţat că baza sa de date fusese spartă de persoane necunoscute. Au fost furate date cuc caracter personal aparţinând unui număr de 21,5 milioane de angajaţi ai guvernului american, trecuţi şi prezenţi - inclusiv codul numeric personal, informaţii biografice şi rezultatele anchetelor de fond privind securitatea. Căzând în mâini nepotrivite, aceste informaţii puteau fi folosite împotriva persoanelor vizate. Mie mi s-a părut extrem de îngrijorător faptul că informaţii sensibile despre unii dintre studenţii mei de la Bush School, care aplicau pentru diverse posturi guvernamentale şi se aflau la începutul carierei lor în serviciul public, erau acum compromise.

Comunitatea serviciilor de informaţii americane a identificat China, drept vinovat de aceste atacuri. Guvernul chinez a negat orice responsabilitate în privinţa încălcării securităţii datelor şi, în decembrie 2015, a anunţat că arestase un mic grup de hackeri nonguvernamentali care comiseseră acest delict. Nu au fost furnizate niciun fel de informaţii despre identitatea hackerilor, locul unde lucrau sau condamnările primite. Scepticii au bănuit că era vorba de o acoperire având ca scop dezamorsarea tensiunii din relaţiile cu SUA, înainte de vizita de stat programată a preşedintelui Jinping Xi. Singura entitate chineză, sponsorizată de stat sau nu, despre care pot crede că a avut un motiv să fure datele de la OMP este MSS. Aceste informaţii ar putea fi o mină de aur pentru orice serviciu de informaţii care încearcă să identifice, să evalueze şi să abordeze angajaţi ai guvernului american în vederea unei viitoare recrutări.

Statele Unite şi China au semnat, în septembrie 2015, un acord bilateral prin care ambele ţări se angajau să nu folosească atacuri cibernetice pentru a fura proprietate intelectuală în scopuri comerciale. Directorul serviciului de informaţii, James Clapper, a declarat în aceeaşi lună în faţa Comitetului pentru Servicii Armate al Senatului că, după părerea lui, acordul nu va putea stopa spionajul cibernetic practicat de China. De fapt, o companie de securitate cibernetică a confirmat un atac asupra unei companii americane chiar a doua zi după semnarea acordului. În trei săptămâni au avut loc cel puţin alte şapte atacuri ale Chinei asupra unor companii americane de înaltă tehnologie. În ulterioara sa declaraţie în faţa Senatului, din decembrie 2016, Clapper a furnizat o actualizare a ameninţării: "China continuă să deruleze acţiuni de spionaj de succes împotriva guvernului american, a aliaţilor noştri şi a companiilor americane." Mike McConnell, fostul director al serviciilor naţionale de informaţii şi director al NSA, s-a exprimat şi mai direct: "Chinezii au penetrat toate corporaţiile importante din Statele Unite şi au extras informaţii. Nu am găsit niciodată vreun soft chinezesc rău intenţionat."

Care este următoarea ţintă cibernetică a Chinei în Statele Unite? Clapper şi amiralul Mike Rogers, pe atunci director la NSA, au avertizat Congresul în legătură cu vulnerabilitatea reţelei energetice americane. Clapper a afirmat că posibilităţile cibernetice ale Chinei sunt atât de ridicate, încât ar putea prăbuşi întreaga reţea energetică. Nu a exclus un "atac masiv, de proporţiile unui Armagedon, împotriva infrastructurii noastre". Din declaraţia lui Rogers în faţa Comisiei pentru Informaţii a Camerei Reprezentanţilor din noiembrie 2014: "Odată ce ai intrat în sistem... asta îţi permite să faci diverse lucruri, de pildă, dacă vreau să închid turbinele ca să nu mai genereze energie, pot s-o fac. Îţi permite să scoţi din funcţiune părţi segmentate, foarte individualizate ale infrastructurii, care inhibă capacitatea de a furniza acele servicii cetăţenilor."

Singura posibilitate de a descoperi ce fac serviciile de informaţii chineze este aceea de a le penetra. E greu - dar nu imposibil - să înfrângi o societate închisă, dotată cu un contraspionaj eficient. Şi facem progrese. Dar, pe 20 mai 2017, New York Times a scris că între optsprezece şi douăzeci dintre cei mai buni spioni ai CIA din interiorul Chinei au fost întemniţaţi sau executaţi. Times s-a bazat pe informaţiile furnizate de "zece foşti sau actuali oficiali americani" care au ales să-şi păstreze anonimatul. Pierderile au avut loc se pare între 2010 şi 2012 şi au desfiinţat excelentul capital deţinut de CIA în interiorul guvernului chinez.

Dacă este adevărat, acest dezastru aminteşte într-un mod straniu de decimarea programului CIA din 1985 referitor la agenţii sovietici. Între 1975 şi 1985, CIA a realizat un remarcabil inventar al agenţilor bine plasaţi în interiorul Uniunii Sovietice - doar pentru a-i vedea dispărând, unul câte unul, din cauza perfidiei lui Edward Lee Howard şi Aldrich Ames. Potrivit relatărilor din Times, teoriile contraspionajului din CIA despre ce anume a mers prost în China au oglindit posibilităţile explorate după 1985. Oare compromisurile noastre au fost rezultatul unor acţiuni neglijente? Am fost oare învinşi pe stradă? Ne-au fost interceptate comunicaţiile secrete? Sau a existat vreo cârtiţă în rândurile noastre?

Arestările făcute într-o succesiune rapidă şi într-o perioadă scurtă de timp indică de obicei existenţa unei cârtiţe. De fapt, un fost ofiţer de caz de la CIA, Jerry Chun Shing Lee, a fost arestat de FBI în ianuarie 2018 şi a fost acuzat de spionaj. După ce a plecat din CIA în 2007, Lee s-a mutat în Asia împreună cu familia şi şi-a deschis acolo o afacere. În 2010 se pare că a fost abordat de ofiţeri de informaţii chinezi. Dacă Lee a dezvăluit identităţile spionilor CIA din China, fie a luat cu el notiţe atunci când a părăsit agenţia, în 2007, fie şi-a amintit cine sunt. Ca parte a anchetei sale, FBI cercetează îndeaproape sumele inexplicabile depuse în contul bancar al lui Lee. A durat nouă ani până l-au prins pe Ames. Sper că nu va dura la fel de mult să ne dăm seama ce s-a petrecut în China şi, dacă problema este în realitate de natură umană, să-l aducem pe trădător în faţa justiţiei.

Există spioni, şi prin urmare există spioni chinezi. China nu are pereche în domeniul spionajului, al acţiunilor sub acoperire şi al capacităţilor cibernetice. Este unică şi datorită obsesiei pe care o manifestă faţă de furtul secretelor Americii. Trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a o împiedica. Deocamdată nu depunem suficiente eforturi.