Sheila Fitzpatrick
În echipa lui Stalin. Anii periculoşi din politica sovietică
Editura Meteor Press, 2020
traducere din engleză
***
Fragment
Citiţi prima parte a acestui fragment
aici.
Klim Voroşilov, cavaleristul spilcuit, cunoscut mai bine pentru bravura
sa personală decât pentru intelectul scânteietor, se cunoştea de mult cu
Stalin: aproape de aceeaşi vârstă, fuseseră colegi de cameră la
conferinţa de partid ţinută în ilegalitate la Stockholm, în 1906, şi
lucraseră apoi împreună la Baku. Dar legătura dintre ei se consolidase
la Ţariţîn, în timpul Războiului Civil, când Stalin era comisar politic
pentru regiunea de
sud-vest, iar Voroşilov şeful Armatei de
sud-vest, urmărind, parţial,
să-l
contracareze pe Troţki, ale cărui ordine militare erau sfidate de
Voroşilov, care profita de protecţia lui Stalin. Etnic rus, născut
într-o
familie de proletari săraci din Ucraina, Voroşilov începuse să
muncească la minele din Donbas de la vârsta de zece ani. La
cincisprezece ani, lucra
într-o fabrică şi la şaptesprezece a intrat în mişcarea revoluţionară. Soţia lui, evreica Golda Gorbman (mai târziu
s-a botezat şi
şi-a schimbat numele în Ekaterina), era o tovarăşă de luptă revoluţionară şi Voroşilov
s-a
căsătorit cu ea în exil, înainte de revoluţie. În ciuda reputaţiei sale
ulterioare de militar, Voroşilov nu a servit în armata rusă în Primul
Război Mondial; abia după Revoluţia din Februarie, ca revoluţionar de
profesie, a stabilit legătura cu soldaţii din Petrograd şi a fost ales
de aceştia delegat în Sovietul Petrograd (al Deputaţilor Muncitorilor şi
Soldaţilor). După ce a format o unitate de rezistenţă a partizanilor în
Ucraina, în timpul Războiului Civil, el a creat şi condus Armata Întâi
de Cavalerie, participând la războiul cu Polonia, din 1920- 1921. După
război, a rămas legat de armată, devenind, în 1925, ministru al Apărării
(funcţie deţinută anterior de Troţki). La sfârşitul aceluiaşi an, a
devenit membru al Biroului Politic.
Lazar Kaganovici, cu un deceniu şi jumătate mai tânăr decât Stalin şi cu
trei ani mai tânăr decât Molotov, a lucrat cu amândoi în Comitetul
Central al partidului, la începutul anilor '20, deşi la un nivel mai jos
în ierarhie. Cei doi erau secretari, în timp ce el era numai şef de
secţie, chiar dacă era vorba de o secţie importantă pentru ascensiunea
lui Stalin la putere: secţia de cadre. Evreu născut în Pale (zona
delimitată pentru evrei), Ucraina, Kaganovici a lucrat în adolescenţă
într-o fabrică de încălţăminte,
urmându-i pe fraţii lui mai mari, Mihail şi Iulius, în mişcarea revoluţionară.
În timpul Războiului Civil, a fost comisar politic în Armata Roşie, servind în diverse locaţii, inclusiv Voronej (unde
s-a
întâlnit pentru prima dată cu Stalin) şi Turkestan (unde a luptat
împotriva rebelilor locali şi a facţiunilor interne ale partidului,
împreună cu un alt viitor membru al echipei lui Stalin, Valerian
Kuibîşev). Probabil la recomandarea lui Kuibîşev, care tocmai se mutase
la Moscova în calitate de secretar al Comitetului Central, Stalin
l-a invitat în 1922 pe Kaganovici să lucreze în cadrul secretariatului. Unul dintre colegii de muncă
l-a caracterizat drept rapid şi energic, modest şi conştient de lipsa lui de studii. Ulterior, duritatea lui şi tendinţa de
a-i
intimida psihic şi fizic pe subordonaţi a ieşit în evidenţă mai mult
decât modestia. Dar, fără îndoială, el a rămas umil în ceea ce îl privea
pe Stalin; era cel mai devotat membru al echipei lui Stalin ("200%
stalinist" după afirmaţia lui Molotov), care, nici chiar în zilele de
camaraderie neoficială din anii '20 nu a reuşit să i se adreseze lui
Stalin cu pronumele familiar "tu", aşa cum făceau ceilalţi. Lucra
împreună cu Molotov în secretariat, nu au fost niciodată prieteni, dar
reuşeau să conlucreze. Molotov avea impresia că are mereu un aer de
nedreptăţit, gata să se plângă: "Pentru tine este uşor, eşti
intelectual, dar eu vin din rândul muncitorilor." A devenit membru
supleant al Biroului Politic în 1923, dar în a doua jumătate a anilor
'20 a fost în cea mai mare parte absent din Moscova, fiind prezent în
Ucraina, ca reprezentant al lui Stalin, unde a deţinut funcţia de
prim-secretar al partidului.
Faţă de Troţki, Zinoviev şi Kamenev şi, fără îndoială, faţă de elita de
partid de la mijlocul anilor '20, în general, grupul lui Stalin se
distingea prin faptul că era alcătuit în principal din oameni care
lucraseră la Comitetul Central. Acest lucru era valabil nu numai pentru
Stalin, Molotov, Kaganovici, dar şi pentru Valerian Kuibîşev, Jan
Rudzutak şi Andrei Andreiev, căci toţi fuseseră secretari de partid la
un moment dat, în prima jumătate a anilor '20. Kuibîşev, rus la fel ca
Molotov şi cam de aceeaşi vârstă, era unul dintre cei mai educaţi dintre
cei care se alăturaseră mai târziu echipei lui Stalin. Molotov îl
considera cu o treaptă deasupra lui, în plan cultural şi social. Fiu al
unui militar rus care, la fel ca tatăl lui Lenin, avea statut de nobil,
fusese cadet la o academie militară pe care o părăsise pentru a intra în
mişcarea revoluţionară. Condusese un important soviet orăşenesc de pe
Volga, în anii 1917-1918, apoi devenise comisar politic în Armata Roşie
şi încheierea Războiului Civil îl prinsese în Turkestan. Membru supleant
al Biroului Politic din 1921, principalele lui domenii de activitate
erau industria şi planificarea de stat, dar în anii '20 avusese două
sarcini în munca de partid: mai întâi secretar de partid (împreună cu
Stalin şi Molotov), în 1922, şi apoi, la mijlocul anilor '20, şef al
Comisiei de Control a partidului, unde fusese un aliat de nădejde al lui
Stalin în răfuiala cu troţchiştii. Dar nu se număra printre aliaţii
politici apropiaţi ai lui Stalin şi nu era nici membru al grupului de
prieteni care socializau împreună. Prefera să interacţioneze cu lumea
artistică şi avusese o viaţă personală oarecum tumultuoasă în anii '20:
deşi era ancorat în mediul căsniciilor vechilor bolşevici, tinerele lui
soţii, a treia şi a patra, proveneau din generaţia următoare.
Letonul Jan Rudzutak, cu nouă ani mai tânăr, bolşevic din 1905, fusese muncitor
într-o
fabrică din Riga. În ciuda originii sale proletare şi a lipsei
studiilor, el a devenit renumit după revoluţie datorită interesului
profund pentru cultură şi contactele cu lumea artistică ‒ acest lucru
fiind, fără îndoială, parţial motivul pentru care Molotov considera, în
anii '30, că letonul se cam înmuiase. După o numire ca secretar de
partid în 1923-1924, Rudzutak a răspuns de căile ferate. Deşi Stalin îl
plăcea, nu socializau împreună şi nu era văzut întotdeauna ca un om
puternic al lui Stalin. La un moment dat, chiar
s-a
pus problema să fie numit candidat nealiniat pentru a prelua funcţia de
secretar general de la Stalin. Membru supleant al Biroului Politic din
1923, a devenit membru plin în 1926, dar Molotov era în continuare
îngrijorat de şovăielile lui. Stalin
i-a spus să
nu-şi facă griji: "Se joacă
"de-a politica», deoarece îşi închipuie că aşa trebuie să fie un «adevărat politician»".
Andrei Andreiev, cu şaptesprezece ani mai tânăr decât Stalin, era alt
proletar. Unul dintre cei mai tineri membri ai echipei, a fost membru
supleant al Biroului Politic din 1926. Fiu de ţăran rus, a ajuns
muncitor la o fabrică de muniţii şi
s-a alăturat bolşevicilor încă din adolescenţă.
Şi-a
cunoscut soţia, Dora Hazan, în timpul Primului Război Mondial, când
lucrau amândoi la fabrica Putilov şi activau în mişcarea revoluţionară;
ulterior aceasta a fost prietenă şi colegă de studenţie cu soţia lui
Stalin, Nadia. Ca sprijinitor al facţiunii lui Troţki, lui Andreiev i se
puteau aduce reproşuri în plan politic, cu toate acestea, era
"prietenul nostru", după cum susţinea Molotov. Se distingea prin maniera
perfectă în care executa instrucţiunile fără să pună întrebări, ceea ce
avea să facă din el călăul temut din timpul Marilor Epurări, dar era
tratat oarecum cu condescendenţă de colegii săi, în anii '20; chiar şi
Voroşilov, nu chiar cel mai stilat şi mai convingător vorbitor în public
din echipă, simţea că poate
să-i dea lui
"Andriuşa" sfaturi cum să se exprime clar la o şedinţă a Comitetului
Central din 1928. Pe tot parcursul anilor '20, Andreiev
şi-a
făcut studiile medii cu ajutorul unui meditator, în timpul său liber.
Întotdeauna modest, Andreiev era agreat şi respectat ca mentor al noilor
tineri funcţionari din anii '30.
Din grupul de muncitori, Mihail Kalinin era cel mai în vârstă şi cu cea
mai mare vechime. Era, de fapt, membru fondator din 1898 al Partidului
Muncitoresc
Social-Democrat Rus din care
s-a
desprins câţiva ani mai târziu Partidul Bolşevic. Purta un mic
barbişon, ceea ce îi dădea un aer ştrengăresc, dar deja pe când avea
patruzeci de ani i se spunea bătrânul (
starosta) revoluţiei. De
origine ţărănească, a ajuns muncitor salariat la Sankt Petersburg.
Cariera lui ulterioară variată, atât ca muncitor (metalurgist, lucrător
la căile ferate), cât şi ca revoluţionar semiprofesionist
l-a purtat în diverse părţi ale imperiului, inclusiv în Gruzia, unde
s-a împrietenit cu viitorul socru al lui Stalin, Serghei Alliluiev, şi la Riga, unde a cunoscut şi
s-a
căsătorit cu o tânără muncitoare estoniană cu aceleaşi convingeri
revoluţionare, Ekaterina Lorberg. Din 1919 până la moartea sa, a fost
şeful titular al statului sovietic şi unul dintre personajele cele mai
populare ale partidului; la congresele partidului aplauzele pentru el
erau întrecute numai de cele pentru Stalin. Se prezenta ca un bătrân
ţăran şiret şi îi plăcea să joace teatru la şedinţele de partid,
profitând de vârsta lui înaintată şi de popularitate, pentru ca să
obţină, de regulă, ceea ce dorea. În disputele din anii '20, a fost în
general moderat şi
şi-a asumat rolul de apărător al intereselor ţăranilor, o anomalie
într-un partid "proletar" care îi suspecta pe ţărani de instincte burgheze acaparatoare. În 1928
l-a
enervat pe Stalin cu remarca lui îndrăzneaţă că vorbea "ca un ţăran",
nu ca un membru al conducerii de partid. Deşi Kalinin a ajuns în echipa
lui Stalin, Troţki (cu care Kalinin şi soţia lui locuiau
într-un
apartament comun în timpul Războiului Civil) susţinea că acesta trecuse
în tabăra lui Stalin cu multă reţinere, afirmând că spusese "calul ăsta
[adică Stalin] o să ne ducă
într-o zi căruţa
în şanţ." Poate că presimţea ceva ‒ dar probabil nu dorea să intre în
facţiunea nimănui, până în momentul când a fost nevoit
s-o facă.
Gruzinul Grigori Ordjonikidze, cunoscut întotdeauna sub numele lui
revoluţionar de Sergo, era un alt veteran al mişcării revoluţionare,
având calitatea de membru fondator al Partidului Bolşevic, din 1903, şi
cunoscător de multă vreme al lui Lenin. A fost ales în Comitetul Central
Bolşevic în 1912, funcţie pe care au
deţinut-o
numai Lenin şi Zinoviev în conducerea din anii '20, Stalin fiind
ulterior cooptat, iar Kalinin fiind membru supleant. Lider al Biroului
Bolşevic din Caucaz, la începutul anilor '20, împreună cu Kirov,
Ordjonikidzeera un aliat apropiat al lui Stalin în politica din Caucaz,
dar amândoi au intrat în conflict cu Lenin în 1922 în problema
naţionalităţilor, ceea ce explică probabil întârzierea cu care
Ordjonikidze a fost adus la centru. Loial şi generos, Ordjonikidze avea
mulţi prieteni, inclusiv pe Stalin, Voroşilov şi Mikoian. Privit în
echipă ca gruzin tipic, "un om al inimii şi sentimentelor", cum
s-a
exprimat Molotov, era irascibil şi se simţea ofensat uşor. Ordjonikidze
a fost în cele din urmă convocat la Moscova pentru a prelua postul lui
Kuibîşev ca şef al Comisiei de Control a partidului,
poziţie-cheie
în lupta dintre facţiuni, deşi nu era un luptător de facţiuni prin
temperament. Pentru Troţki, Ordjonikidze era singurul membru al echipei
lui Stalin care merita un comentariu individual: era de acord cu Molotov
în ce priveşte loialitatea sa şi îi recunoştea "forţa, curajul şi
fermitatea de caracter", în pofida unei anumite "bădărănii" ‒ dar din
punctul de vedere al lui Troţki toţi membrii echipei lui Stalin erau
nişte bădărani.
Armeanul Anastas Mikoian era cel mai tânăr din trioul de prieteni,
ceilalţi fiind Ordjonikidze şi Serghei Kirov, care veniseră din Caucaz,
în 1926, pentru a se alătura la centru echipei lui Stalin. Mikoian
abandonase seminarul, la fel ca Stalin, dar era cu şaptesprezece ani mai
tânăr decât acesta,
făcându-se cunoscut prin
asocierea lui cu cei 26 de comisari legendari din Baku, executaţi în
timpul Războiului Civil. Tânăr sociabil şi gregar, a stabilit legături
cu Voroşilov şi Ordjonikidze câţiva ani mai târziu, când amândoi aveau
grijă de tânăra lui soţie, Aşhen, şi de copilul
nou-născut
al acestora, în absenţele lui forţate provocate de treburile
partidului. Mikoian avea relaţii apropiate cu Stalin (i se adresa cu
tu)
încă din 1923. Tânărul Mikoian era o figură de revoluţionar chipeş,
îmbrăcat, aşa cum era obiceiul pe atunci, în haine semimilitare: cizme
înalte, veston de campanie cu curea şi chipiu ascuţit. După o misiune pe
Volga, la începutul anilor '20, în care
s-a distins ca susţinător al facţiunii lui Lenin,
s-a
întors în sud, ca secretar de partid la Rostov pe Don, după care a fost
convocat la Moscova în 1926, pentru a conduce Ministerul Comerţului.
S-a
opus acestui transfer, deşi avea funcţia de membru supleant al Biroului
Politic, deoarece îi plăcea sudul şi dorea să continue munca de partid,
considerând comerţul drept ceva burghez. Dar
s-a
descurcat atât de bine în noul domeniu, încât a rămas un specialist de
vârf al partidului în comerţul interior şi exterior timp de patruzeci de
ani; cu trecerea timpului, a început să pară firesc faptul că Mikoian,
armean şiret, ştia să gestioneze comerţul. Mikoian a fost marele
supravieţuitor din politica sovietică, deşi a avut probleme cu Stalin de
multe ori. Era cunoscut în echipă faptul că era împotriva uciderii şi
exilării oamenilor ‒ nu că
s-ar fi opus în
principiu, dar în practică încerca să evite aceasta cât mai mult. Având
un puternic simţ al familiei, a încălcat în repetate rânduri regulile
echipei referitoare la grija pentru familiile victimelor.
Ultimul membru al trioului "din Caucaz", Serghei Kirov, era rus, născut
în provincia Veatka, din Urali; îşi făcuse studiile la Kazan, dar
şi-a
petrecut o mare parte din viaţă în sud. Atras de activitatea
revoluţionară încă de pe când era student, a stat la închisoare
(Kuibîşev a fost deţinut împreună cu el la Tomsk, în 1909), dar se pare
că a întrerupt activitatea revoluţionară în anii prerevoluţionari din
Caucazul de Nord. A lucrat acolo ca ziarist şi
s-a căsătorit cu Maria Markus, care împărtăşea interesul lui pentru teatru şi literatură. Revoluţia
l-a
adus înapoi în luptă, iar el şi Ordjonikidze, aproape de aceeaşi
vârstă, au devenit prieteni când au activat împreună pe Frontul din
Caucaz, în timpul Războiului Civil şi apoi în Biroul Bolşevic din
Caucaz.
Ordjonikidze era lider, iar Kirov adjunct. Prietenia cu Mikoian datează
tot din această perioadă. Kirov a fost aliatul lui Ordjonikidze şi
Stalin în lupta de la începutul anilor '20 pentru viitorul statut al
Gruziei (deşi ceilalţi doi au încasat dojeni aspre din partea lui
Lenin). Între 1921 şi 1926, a condus comitetul de partid din
Azerbaidjan, continuând să coopereze strâns cu Ordjonikidze în Gruzia,
apoi a plecat în nord ‒ nu chiar de bună voie, căci îi plăcea la Baku ‒
pentru a conduce comitetul de partid din Leningrad, după îndepărtarea
lui Zinoviev. Datorită împrejurărilor morţii lui (a fost ucis în 1934), a
existat o tendinţă de
a-l canoniza ca fiind
liberalul din echipa lui Stalin. Nu există nicio dovadă reală în acest
sens, dar Kirov nu era unul dintre cei mai entuziaşti vărsători de
sânge; era un om atrăgător, după toate relatările, şi, chiar dacă nu
avea copii, iubea copiii şi se bucura de popularitate printre colegii
săi. Stalin şi soţia lui
s-au ataşat foarte
mult de el. Se tutuiau cel puţin din 1922, iar Kirov i se adresa lui
Stalin cu porecla lui din Caucaz, "Koba". Omul Stalin pe care îl vedeau
aceşti oameni şi îl acceptau ca lider era foarte diferit de
non-entitatea
Stalin, cum îl caracteriza Troţki. Era "un caracter foarte puternic",
îşi aminteşte Molotov, vorbind cu Felix Ciuev, câteva decenii mai
târziu: hotărât, talentat, plin de iniţiativă, cu o viziune clară, aşa
cum nu aveau ceilalţi. În jurul lui erau oameni buni, dar niciunul de
acelaşi nivel: "eram nişte
papă-lapte" în
comparaţie cu el. Era, mai presus de orice, omul de care avea nevoie
revoluţia după moartea lui Lenin: a fost "marele noroc" al partidului
faptul că Stalin a fost acolo pentru a prelua totul. "Multe revoluţii
s-au
prăbuşit. În Germania, în Ungaria. În Franţa ‒ Comuna din Paris. Dar
noi am rezistat." "Era de fier, dur, calm", spunea Kaganovici, "un om
care ştia să se controleze, era activ tot timpul. Nu lăsa niciodată
să-i
scape de pe buze un cuvânt la care nu se gândise, îl vedeam întotdeauna
gândind. Vorbea cu tine, dar în acelaşi timp gândea. Cu un anume scop."
"Cu un anume scop", o atitudine tipică pentru Stalin, dar care erau
scopurile lui? Echipa lui nu era alcătuită numai pe baza unor alegeri
politice. Prin aceasta se deosebea de grupul care se formase în jurul
lui Troţki ("stânga" cum a ajuns să fie numit), care dorea să elaboreze o
planificare centrală şi să continue în forţă industrializarea. Se
deosebea şi de "dreapta", cei înclinaţi spre politici moderate şi
precauţie în abordarea ţărănimii, incluzând aici membrii Biroului
Politic Buharin, Rîkov, Tomski, Kalinin şi adesea Voroşilov. La mijlocul
anilor '20, o orientare politică "de dreapta" era absolut compatibilă
cu apartenenţa la echipa lui Stalin, pe care Troţki o percepea ca pe un
bloc politic neutru de "birocraţi de partid". Nikolai Buharin, cel mai
vizibil purtător de cuvânt al moderaţilor, era un prieten apropiat al
lui Stalin la mijlocul anilor '20, considerat un timp drept omul numărul
doi, la acelaşi nivel cu Molotov. Când Troţki şi susţinătorii lui
l-au
atacat pe Buharin pentru "moliciunea" lui în privinţa ţăranilor, Stalin
a ripostat cu o frază vestită: "Cereţi sângele lui Buharin? Nu vă vom
da sângele lui Buharin!" Cu alte cuvinte, Stalin dorea el însuşi să
arate ca un politician de dreapta.
Odată cu înfrângerea lui Troţki, în cadrul majorităţii Comitetului
Central au apărut tensiuni. La fiecare congres al partidului care a
urmat
s-au adăugat membri noi în Biroul
Politic ‒ Molotov, Voroşilov şi Kalinin la sfârşitul anului 1925, apoi
Kuibîşev şi Rudzutak în 1927, cu Andreiev, Kaganovici, Kirov şi Mikoian
ca noi supleanţi ‒ şi aproape toţi membrii noi erau sprijinitori ai lui
Stalin. Niciunul dintre ei nu era legat de Zinoviev, celălalt membru al
Biroului Politic care putea fi privit ca pretendent la conducere. Acest
fapt reflecta dominaţia lui Stalin în cadrul secretariatului partidului,
care la rândul său controla selecţia delegaţilor la congresele
partidului unde se alegea Comitetul Central şi, în ultimă instanţă,
Biroul Politic. Zinoviev, care ratase deja o şansă de a se integra în
acest proces, a fost nemulţumit de controlul lui Stalin asupra
maşinăriei partidului, dar nu a avut ce face; însă la Leningrad, zona
lui de activitate,
şi-a construit propria
maşinărie. Om vanitos, Zinoviev era, fără îndoială, convins că
vizibilitatea lui ca orator şi poziţia lui de lider al organizaţiei
comuniste internaţionale conduse de sovietici, Comintern, precum şi al
organizaţiei de partid din Leningrad îl va menţine în top. Stalin şi
grupul lui nutreau o aversiune profundă faţă de Zinoviev, căruia îi
spuneau Grişa,
într-un spirit lipsit de
respect, nu de afecţiune. Era un om căruia îi plăcea să se dea în
spectacol şi un laş, spunea Molotov; aliatul lui, Iuri Kamenev, şeful
Sovietului Moscovei şi fost membru al comitetului din ilegalitate, era
cel care avea caracter, deşi Zinoviev îşi închipuia că el este şeful în
alianţa lor. Stalin i se adresa cu
tu lui Kamenev. Totuşi Kamenev a fost cel care
l-a denunţat pe Stalin, la sfârşitul anului 1925, pentru că aspiră să fie
vojd al partidului, un lider mai presus de toţi ceilalţi.
Puterea personală supremă este, fără îndoială, un răspuns la întrebarea
legată de intenţiile lui Stalin şi este răspunsul care vine imediat,
răspuns care, de regulă, le exclude pe toate celelalte. Dar rareori se
întâmplă ca intenţiile cuiva să fie atât de simple, iar Stalin nu era un
om simplu. Dorea puterea pentru a atinge scopurile revoluţionare,
deoarece credea
într-un anumit tip de
modernizare socialistă, condusă de partid şi controlată de stat, pe care
îl adoptase Lenin. În plus, el şi echipa lui considerau, în anii '20,
că joacă un joc
defensiv, deşi agresiv: scopul lor era să
înfrângă facţiunile şi să păstreze unitatea partidului. Aceasta nu
înseamnă că Lev Kamenev nu sesizase corect ambiţiile private ale lui
Stalin, dar chestiunea facţiunilor era stringentă. Pentru Stalin şi
Molotov, combaterea facţiunilor era o preocupare unică, atât de
captivantă, încât toate celelalte preocupări fuseseră trecute temporar
pe planul al doilea. Abia la sfârşitul deceniului, după înfrângerea
opoziţiei de dreapta, guvernarea, spre deosebire de politică,
s-a
bucurat de atenţia lor serioasă. Stalin şi echipa lui nu păreau nişte
oameni sălbatici ai politicii sovietice în această perioadă. Stalin şi
Molotov erau în favoarea unui stil public, pe care un istoric îl numeşte
corect "moderaţie militantă", duri, dar niciodată atât de stridenţi ca
oponenţii lor.
În general,
i-au lăsat pe ceilalţi ‒ pe
Zinoviev şi Kamenev în lupta împotriva lui Troţki, pe Rîkov şi Buharin
mai târziu în lupta împotriva lui Zinoviev şi Kamenev ‒ să mânuiască
securea mai violent. Fără îndoială că era o strategie calculată, dar
le-a adus mulţi admiratori în partid. Nikita Hruşciov, care
l-a
cunoscut pe Stalin când era tânăr delegat ucrainean la congresele
partidului de la Moscova, la mijlocul anilor '20, a fost frapat de
devotamentul lui faţă de unitatea partidului şi de maniera lui oarecum
tolerantă de a se purta cu oponenţii lui, ceea ce îl făcea să iasă în
avantaj în comparaţie cu stilul polemic ţipător al Opoziţiei; el
considera că Stalin avea "spirit democratic". De la postul lui de
observaţie din Rostov, Mikoian admira abilitatea lui Stalin
într-o
dezbatere: aştepta până când Opoziţia îşi etala toate cărţile pe masă,
atunci când se duela cu membrii echipei lui Stalin, şi apoi lua
cuvântul, "calm şi cu demnitate, nu pe un ton care să ascută conflictul,
ci, dimpotrivă,
să-l atenueze." Nu era arogant, nici fanfaron şi reuşea întotdeauna
să-i
facă pe oponenţii săi să pară agresori. Momentul decisiv în lupta cu
Zinoviev a venit în iarna 1925- 1926, când grupul lui Stalin, care se
despărţise oficial de Zinoviev şi Kamenev la recentul congres al
partidului şi câştigase sprijinul majoritar,
l-a
îndepărtat pe Zinoviev din Leningrad. Molotov a condus echipa puternică
alcătuită din Kirov, Voroşilov, Kalinin, Andreiev şi Buharin, care a
sosit la Leningrad pentru a distruge structura de acolo şi a determina
partidul din Leningrad
să-i condamne pe
Zinoviev şi pe oamenii lui ca spărgători ai unităţii partidului.
Organizaţiile de partid de la cele mai importante fabrici au fost
"asaltate" una câte una, aşa cum
i-a scris
Molotov lui Stalin, recurgând la o metaforă militară. Voroşilov arăta ca
un bătrân cal de lupte, care simţea miros de bătălie; "era ca şi când
ne-am
fi reîntors în 1905", îi scria el încântat prietenului său,
Ordjonikidze: "Am întinerit cu adevărat". Kirov, desemnat ca succesor al
lui Zinoviev, tot mai spera să evite misiunea din Leningrad şi se
plângea amărât în scrisorile personale de dispoziţia lui sufletească
"cumplită", de situaţia "foarte, foarte dificilă", de ziua de lucru de
24 de ore şi de ostilitatea celor din Leningrad.
Era "o bătălie disperată, altfel decât toate celelalte pe care le
avusesem mai înainte", şi la început nu erau deloc siguri că vor
câştiga. Dar au câştigat şi a rămas blocat la Leningrad, pe care în cele
din urmă a ajuns
să-l iubească. Marea luptă dintre facţiuni
s-a
desfăşurat în capitale, Moscova şi Leningrad (cum fusese redenumit
Petrogradul după moartea lui Lenin), cu puţină implicare a celor din
provincie, dar foştii provinciali precum Kirov, Mikoian şi Ordjonikidze
au fost convinşi să o ia în serios. Ordjonikidze detesta luptele dintre
facţiuni: în 1923-1924, fusese aşa de deprimat de cearta cu Troţki,
încât
i-a spus prietenului său, Voroşilov, că
"indiferent cine ar ajunge în vârf... va fi o înfrângere pentru partidul
nostru". Duritatea atacului lui Rîkov împotriva lui Zinoviev şi Kamenev
la una din şedinţele Biroului Politic
l-a necăjit atât de mult, încât a izbucnit în lacrimi şi a ieşit afară. Voroşilov a trebuit să facă eforturi ca
să-l convingă că nu exista alternativă pentru
a-i strivi pe "scizionişti". Chiar şi după ce a acceptat această necesitate, fiind de acord că
"nu-i vom lăsa să construiască alt partid şi o
să-i
trimitem la dracu din partidul nostru", a rămas mult mai puţin dispus
decât Stalin să rupă relaţiile personale cu oponenţii politici. Este
adevărat că el avea mai mulţi prieteni de pierdut decât toţi ceilalţi.
Şi Mikoian a fost nevoit
să-şi ajusteze perspectiva după ce
s-a
mutat la Moscova. Acolo, în Caucaz, economia înflorea, partidul era
unit şi lucrurile păreau să meargă bine. Dar la Moscova a constatat că
oamenii discutau tot timpul de parcă ar fi fost o criză. Kamenev, pe
care îl admira şi al cărui post de ministru al comerţului îl moştenea,
era teribil de pesimist şi de descurajat, simţind că revoluţia intrase
într-o
fază nouă şi posibil catastrofală. Nu există nicio îndoială că
pesimismul lui Kamenev se datora în mare măsură recentelor înfrângeri
politice, dar nici oamenii lui Stalin nu debordau de optimism. Şi ei, şi
Opoziţia începeau să facă schimb de acuzaţii privind responsabilitatea
pentru "degenerarea" revoluţiei şi pentru deziluzionarea tineretului,
fiind de acord asupra fenomenului, dar neputând să cadă de acord asupra
vinovatului. "Trebuie să mergem înainte în plan economic", le spunea în
1928 Kuibîşev (care era şeful Consiliului Economic Suprem, VSNHA)
colegilor săi din Biroul Politic, "dar nu mergem: cifrele economice sunt
cumplite, de fapt, mergem înapoi." Dacă doreau să insiste în continuare
cu industrializarea, şi Biroul Politic era de acord, trebuiau să obţină
credite din străinătate. Dar era dispusă vreo ţară capitalistă să le
dea credite? Perspectivele erau sumbre, mai ales că relaţiile
diplomatice cu Anglia, deosebit de suspicioasă în privinţa spionajului
sovietic şi a subversiunii comuniste, tocmai fuseseră rupte.
Opoziţiile lui Zinoviev şi Troţki
s-au unit după înfrângerea lui Zinoviev din iarna 1925-1926, dar aceasta nu
i-a
ajutat prea mult. Niciun grup nu putea să uite insultele primite din
partea celuilalt în anii trecuţi şi niciunul din lideri nu avea o bază
reală de putere. Zinoviev
şi-a pierdut postul
de la Leningrad, la începutul anului 1926, şi a fost exclus din Biroul
Politic, şase luni mai târziu, sub pretextul că un susţinător organizase
o întâlnire ilegală conspiraţionistă. Kamenev, înlăturat din Biroul
Politic, a fost tras pe linie moartă, fiind numit director al
Institutului Lenin. Troţki, asupra căruia se făcuseră presiuni pentru
a-şi
da demisia din postul de ministru al Apărării, în ianuarie 1925,
deţinea de atunci funcţii economice relativ minore. A rămas totuşi
membru al Biroului Politic până în octombrie 1926,
depăşindu-l pe Zinoviev cu câteva luni ("Este mai bine
să-i
lovim separat", îi explicase Stalin lui Molotov). Buharin a spus odată
că, atunci când se răfuia cu duşmanii lui, Stalin era un maestru al
"dozajului", ceea ce însemna că prefera mai degrabă
să-i submineze pas cu pas decât
să-i doboare
dintr-o
singură lovitură. Pentru membrii Biroului Politic, primul pas era
excluderea de la şedinţele de conducere unde se rezolvau problemele
reale, tehnică folosită pentru prima dată împotriva lui Troţki în
1924-1925, când un
aşa-numit Grup al celor
Şapte, compus din toţi membrii Biroului Politic în afară de el, se
întâlnea regulat în fiecare marţi. Molotov, cu mintea lui disciplinată
de funcţionar public, presupunea că este vorba de un mişcare temporară,
dar Stalin, care înţelegea puterea excluziunii, gândea altfel: Grupuri
de Şapte, de Cinci, de Opt sau orice alt număr magic
într-o
anumită perioadă, cu o componenţă apropiată, dar nu identică cu cea a
Biroului Politic, au continuat să se întâlnească în toată epoca
stalinistă. Următorul stadiu era îndepărtarea oficială din Biroul
Politic, urmată de îndepărtarea din Comitetul Central şi, în final, din
partid. (Aceasta era considerată sancţiunea supremă până la sfârşitul
anilor '20, când lucrurile
s-au înrăutăţit
substanţial.) Fără îndoială, această abordare graduală a fost un produs
al precauţiei lui Stalin: la urma urmelor, echipa se putea opune
câteodată ‒ aşa cum
s-a şi întâmplat ‒ unei
anumite excluderi sau unele neajunsuri ale planului puteau ieşi la
iveală. Dar, în acelaşi timp, situaţia conţinea şi ceva sadism: învinsul
atârna spânzurat,
zbătându-se în vânt mult timp, cerşind îndurare şi repunerea în funcţie. Molotov şi alţi luptători mai direcţi împotriva facţiunilor
l-ar fi exclus probabil pe Troţki din Biroul Politic cu mult înainte de acest moment, dar tactica lui Stalin era
să-l
izoleze pe el şi pe ceilalţi opoziţionişti, până când ajungeau să fie
renegaţi total, dacă nu nişte epave. Abordarea dozată avea drept scop
aducerea la conducerea partidului a echipei lui Stalin şi subminarea
victimelor. Nu toţi membrii echipei erau la fel de dispuşi ca Stalin şi
Molotov în
a-şi renega vechii camarazi. Ei ar fi putut, de pildă, să se opună excluderii lui Kalinin, în 1930. Mai devreme, când Stalin voise
să-i elimine pe Zinoviev şi pe Troţki din Comitetul Central,
l-a lăsat pe Molotov să primească loviturile, iar el a plecat în vacanţă.
Aşa cum a raportat Molotov, Kaganovici şi Kirov erau cu totul de partea
lor, dar Kalinin, Ordjonikidze şi Rudzutak erau nedecişi, iar Mikoian
evitase problema, neparticipând la şedinţă. Stalin a exprimat o
mărinimie surprinzătoare faţă de şovăiala lui Rudzutak şi Mikoian, dar a
fost supărat de lipsa de sprijin activ din partea lui Ordjonikidze.
("Unde era Sergo... Unde se ascundea? Ruşine!") Când
s-a constatat că şi Voroşilov şovăie, Molotov
i-a
spus lui Stalin că trebuie să se întoarcă mai devreme din vacanţă,
pentru a înăbuşi începutul rebeliunii. Stalin a fost de acord, dar a
adăugat că nu era deloc tulburat de şovăielnici, pentru motive "pe care
am să ţi le explic când mă întorc". Din păcate, nu ştim care erau aceste
motive, dar se pare că avea un anumit atu ‒ poate era vorba de un
şantaj pentru păcate din trecut ‒ pentru
a-i
aduce pe membrii rătăcitori ai echipei înapoi, pe calea justă. În 1926,
relativa politeţe din discuţiile publice dintre opoziţionişti şi
majoritatea Comitetului Central, caracteristică pentru anii de început,
dispăruse de mult. La congresele partidului, Troţki spunea că era "mereu
întrerupt de fluierături, strigăte, ameninţări şi înjurături"; aceasta
îi amintea de perioada tumultuoasă din Petrograd, dintre revoluţiile din
Februarie şi din Octombrie. Şi în Biroul Politic schimburile de replici
au devenit mai dure. Troţki nu se sfia
să-şi exprime opiniile şi să lanseze atacuri la persoană, iar el şi cu Molotov au avut o ceartă aprigă în mai, Molotov
înfuriindu-se şi
numindu-l "insinuator înnăscut" ‒ un cuvânt ciudat, livresc, poate o încercare de
a-i
dovedi lui Troţki că şi el era un om cu studii. La şedinţele Biroului
Politic din 1926 şi 1927 au fost şi mai multe atacuri. Voroşilov
i-a
spus lui Troţki că nu are încredere în el nici cât negru sub
unghie.Troţki lua în zeflemea presupusele talente intelectuale limitate
ale lui Rudzutak, de care, adăuga el în mod inutil, chiar şi Stalin se
amuza în particular, ceea ce
l-a determinat pe Rudzutak
să-l numească furios pe Troţki "specialist în calomnie".
Stalin şi Troţki
s-au atacat înverşunat în septembrie 1927, când Biroul Politic şi Comisia Centrală de Control
s-au
întâlnit pentru a discuta despre opoziţie. Troţki, prezent ca invitat,
dar fără a mai fi membru al Biroului Politic, a reacţionat la o
intervenţie a lui Stalin,
mustrându-l dur:
"Tovarăşe Stalin, nu mai întrerupeţi, veţi avea ultimul cuvânt, ca de
obicei", iar când Stalin a obiectat, a adăugat: "Luaţi întotdeauna
cuvântul la sfârşit ca să spuneţi o nouă minciună, bârfă sau calomnie şi
să o trimiteţi prin biroul partidului". De aici înainte, lucrurile
s-au
înrăutăţit şi mai tare: Stalin: Spui minciuni, pentru că eşti un laş
jalnic, te temi de adevăr. Troţki: Dacă aş fi fost aşa de îngrozitor, de
ce
m-a pus partidul să răspund de armată?
Stalin: Eşti un om josnic, nu ai nici cel mai elementar simţ al
adevărului, un laş şi un ratat, un individ obraznic şi insolent, care
îşi permite să spună lucruri care nu au absolut nicio legătură cu
realitatea. Acesta este răspunsul meu. Troţki: Ăsta este el: mojic şi
neloial, ca de obicei. Era ceva neobişnuit pentru Stalin în
a-şi pierde controlul în asemenea măsură, dar Troţki avea acest efect asupra oamenilor.
De regulă, mai ales la şedinţele naţionale de partid, Stalin era capabil să se controleze. După ce, la o conferinţă de partid,
i-a lăsat pe Rudzutak şi pe Buharin
să-l nimicească pe Zinoviev, el a intervenit uşor sarcastic: "Zinoviev, a spus el, a afirmat cândva că poate
să-şi
pună urechea la pământ şi să audă paşii istoriei, dar acum, întrucât nu
a observat că partidul a întors spatele opoziţiei, ar trebui să se ducă
să-şi verifice auzul." Delegaţii ‒ practic,
acum, majoritatea Comitetului Central ‒ au fost încântaţi; nu numai că
au urmat "aplauze furtunoase şi prelungite" pentru isprava vitejească a
lui Stalin, dar a avut parte şi de ovaţii la sfârşit.
Opoziţia nu era singurul motiv de îngrijorare al echipei la vremea respectivă. Politica de cooperare a Cominternului cu
Kuomintang-ul din China, susţinută de Stalin şi de Buharin în pofida criticilor din partea lui Troţki,
s-a încheiat cu un dezastru în aprilie 1927, când
Kuomintang-ul i-a masacrat pe aliaţii săi comunişti la Shanghai. Britanicii au rupt relaţiile diplomatice în mai,
lăsându-i
pe liderii sovietici să se întrebe dacă acesta nu era cumva preludiul
unei noi intervenţii de război din partea Occidentului. Rezistenţa
naţională crescândă din regiunile de frontieră - Ucraina şi Gruzia -,
susţinute tot mai accentuat din afară, a fost raportată de agenţia
sovietică de securitate internă, OGPU (forţele de securitate). Alarma
sovietică a atins punctul maxim în iunie, când trimisul sovietic în
Polonia a fost asasinat de un monarhist rus emigrant,
într-o gară din Varşovia, şi în acelaşi timp o bombă a fost aruncată
într-un club al partidului din Leningrad. Stalin
i-a
scris lui Molotov despre asasinat: "Se simte mâna Angliei. Vor să
repete momentul Sarajevo [asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, care a
declanşat Primul Război Mondial]." Reacţia OGPU, fireşte aprobată de
Stalin, a constat în arestări în masă ale celor suspectaţi de trădare
(foşti aristocraţi etc.) şi executarea sumară a douăzeci dintre ei, ca
avertisment. "Agenţii Londrei stau ascunşi printre noi, mai adânc decât
am crezut", a comentat Stalin în faţa şefului OGPU, Veaceslav Menjinski.
OGPU trebuie întărit, informaţiile militare consolidate, fiind necesare
mai multe măsuri de securitate în Caucaz. Reţeaua britanică de spionaj
trebuie smulsă din rădăcini şi spionii ei judecaţi
într-un
proces spectacol. Liderii sovietici spuneau publicului să fie pregătiţi
pentru o nouă intervenţie militară din partea puterilor capitaliste,
care doreau să termine treaba începută în timpul Războiului Civil.
Chiar dacă erau de părere că acest lucru este discutabil, în mod sigur
erau foarte neliniştiţi, mai ales Voroşilov, ministrul Apărării, care îi
avertiza în repetate rânduri pe colegii săi că armata era insuficient
finanţată şi că vor trebui să plătească scump pentru aceasta "dacă
duşmanii noştri din străinătate află" despre starea jalnică a armatei.
Unul dintre lucrurile care chiar îl îngrijorau pe Stalin, mereu cu
gândul la securitate, era faptul că duşmanii lor primeau
într-adevăr astfel de informaţii, deoarece informaţiile se scurgeau din Biroul Politic ca
dintr-o
sită. Nu era o fantezie paranoică, ci un fapt atestat de comoara de
documente despre Biroul Politic şi OGPU de la sfârşitul anilor '20,
descoperite de istorici în arhivele germane. Documentele Biroului
Politic ar fi trebuit să aibă circulaţie limitată, cu reguli care
impuneau returnarea materialelor după citire, dar regulile erau adesea
încălcate. Nu e de mirare că Biroul Politic era reticent când era vorba
să întocmească
procese-verbale oficiale ale
şedinţelor sale; când făceau aşa, informaţiile se scurgeau, nu numai în
interiorul partidului, ci şi în străinătate. Se pare că Stalin credea că
cei din opoziţie strecurau documente vechilor lor prieteni menşevici,
care, la rândul lor, le trimiteau pe ascuns social democraţilor germani,
dar se pare că ar fi existat o altă cale, mai directă, ce ducea
documente de la Kremlin (nu se ştie prin mâinile cui) direct la Ambasada
germană din Moscova.
La începutul lunii noiembrie 1927,
s-a sărbătorit cea
de-a
zecea aniversare a Revoluţiei din Octombrie. După cum afirma OGPU,
opoziţia plănuia o încercare de lovitură de stat în timpul festivităţii,
care a fost anulată numai în ultimul moment, deoarece Troţki avea
anumite dubii. Nu
s-a găsit nicio confirmare
în acest sens în arhiva Troţki de la Harvard şi rapoartele extrem de
alarmiste ale lui Menjinski adresate Biroului Politic pot fi privite cu o
oarecare rezervă, cu atât mai mult cu cât afirmase că, deşi pericolul
era enorm, el putea fi înlăturat dacă Biroul Politic va permite OGPU să
aresteze câţiva conducători de cercuri. Stalin, care probabil că îl
încurajase pe Menjinski să sune alarma,
s-a
disociat de poziţiile lui extreme, deşi a aprobat, în esenţă, nevoia de
măsuri radicale împotriva opoziţiei. Unii opoziţionişti, dar deocamdată
niciunul dintre lideri, fuseseră deja arestaţi ‒ un nou punct de plecare
în practica politică sovietică ‒ şi Menjinski a sugerat că
s-ar
putea să fie necesară "arestarea tuturor dintrodată". Stalin nu a
aprobat acest lucru, ci a propus ca liderii opoziţiei să fie excluşi din
partid. Tulburările pe care le provocau subminau politica externă a
URSS, deoarece la Londra şi la Washington "există părerea că guvernul
nostru actual este pe punctul să se prăbuşească, iar opoziţia este pe
cale să preia cârma şi că, de aceea, este inutil să încheie vreun acord
cu noi." Acţiunile opoziţioniştilor ar fi considerate "înaltă trădare"
în statele capitaliste şi ca atare pedepsite cu moartea, a scris Stalin
Comitetului Central şi Comisiei Centrale de Control, cândva spre
sfârşitul anului 1927, "şi nu văd niciun motiv să nu protejăm dictatura
proletariatului luând cele mai stricte măsuri". Argumentul "înaltei
trădări" se baza pe ideea că Uniunea Sovietică era, în esenţă, în stare
de război, din cauza ameninţării externe acute, iar staliniştii pedalau
mult pe faptul că Troţki spusese că nici măcar războiul
nu-l
va face să abandoneze critica regimului stalinist. Nu este de mirare că
Troţki începuse să se gândească la ghilotină. În Revoluţia franceză,
spunea el, iacobinii o folosiseră mai întâi împotriva duşmanilor
revoluţiei, la fel cum făcuseră şi bolşevicii, iar aceasta nu era o
problemă, era o necesitate revoluţionară. Dar apoi iacobinul Robespierre
(a se citi: Troţki) fusese ghilotinat şi aceasta era altă problemă,
căci fapta fusese comisă de thermidorieni (a se citi: Stalin) şi marcase
sfârşitul revoluţiei. Troţki nu a fost ghilotinat, cel puţin nu
deocamdată, dar poate a simţit că este pe punctul de a fi linşat la o
şedinţă comună a Comitetului Central şi a Comisiei de Control a
Partidului din octombrie, în momentul în care, atunci când a luat
cuvântul, pe lângă interpelările constante, oamenii au aruncat în el cu
"călimări, cărţi grele şi un pahar" fiind alungat de pe podium. Unul
dintre cei care au aruncat cărţi a fost Emelian Iaroslavski, vechi
membru bolşevic din Comisia de Control a lui Ordjonikidze, care
i-a scris lui Ordjonikidze, deloc ruşinat, că Troţki şi susţinătorii lui
"s-au comportat atât de jignitor şi
ne-au insultat aşa de urât pe noi, bolşevicii, încât, deşi îmi jurasem să
nu-mi pierd controlul, mi
l-am pierdut şi am aruncat în el cu
Controlul cifrelor din Gosplan." Stalin a fost singurul care a rămas calm, după cum afirmă Troţki.
Membrii echipei
s-au abţinut de la violenţă fizică, dar niciunul dintre ei nu
s-a
delimitat public de condamnarea lui Troţki, ceea ce nu înseamnă că erau
încântaţi de ea. Buharin, care a transmis telefonic ştirea despre
excluderea lui Troţki,
şi-a exprimat simpatia
("Lucrurile nu trebuie să rămână aşa, trebuie să te întorci") fără să
menţioneze faptul că luase cuvântul împotriva lui în timpul discuţiilor.
Ordjonikidze, în pofida poziţiei lui de şef al Comisiei de Control, a
reuşit să fie absent pe tot parcursul lunii octombrie, o lună crucială.
Stalin, exprimând o îngrijorare caldă pentru sănătatea lui şi
ţinându-l la curent în ceea ce priveşte lupta cu opoziţia,
nu-l
îndemna să revină curând, ceea ce sugerează că putea fi ceva adevărat
în zvonurile că Ordjonikidze era ţinut intenţionat departe, pentru că nu
era de acord cu excluderile. "Poate e mai bine că nu ai fost acolo",
după cum
s-a exprimat Iaroslavski.
Decizia oficială de excludere din partid a lui Troţki şi a altor lideri
ai opoziţiei a fost ratificată luna următoare, la un congres obedient
(dar nu entuziast) al partidului.
S-a decis ca
Troţki să nu fie acuzat de trădare, a spus Menjinski, pentru că "am
găsit o soluţie mult mai abilă", şi anume deportarea liderilor opoziţiei
în zone îndepărtate ale Uniunii Sovietice, departe de marile oraşe.
Menjinski a vorbit despre aceasta explicit, ca alternativă a sentinţei
de condamnare la moarte, care
s-ar fi impus
altfel. Troţki şi familia lui au fost trimişi la Alma Ata în Kazahstan,
în ianuarie 1928. Troţki a rămas sfidător şi nu
şi-a
cerut scuze, dar Zinoviev şi Kamenev au capitulat, fără să renunţe la
opiniile lor, acceptând însă voinţa majorităţii şi promiţând că nu vor
scinda partidul şi nu vor încerca să se organizeze în afara lui. Au fost
totuşi excluşi, iar încercările demne ale lui Kamenev de a fi
conciliant fără a se înjosi, au fost întâmpinate cu batjocuri. Echipa
lui Stalin a atacat opoziţia intenţionat: ce contează dacă pierzi o mână
de intelectuali din partid, a spus Rudzutak; nu au credibilitate decât
la burghezia internaţională. Nu produc altceva decât necazuri, a spus
Kaganovici: când au fost excluşi, "un oftat de uşurare a ieşit din
piepturile sutelor de mii de membri de partid şi ale milioanelor de
proletari." Nişte ipocriţi şi norocoşi, spuneau toţi, pentru că au fost
trataţi până acum cu atâta blândeţe (Lenin nu
i-ar
"dădăcit" aşa cum am făcut noi, a spus Rîkov, considerat în general un
moderat). Dacă au căzut din căruţa istoriei, cui îi pasă, a spus Stalin,
înseamnă numai că nu trebuie să ne împiedicăm de ei atunci când mergem
înainte.
S-a constatat că deportarea internă nu era suficientă pentru
a-l
elimina pe Troţki, ca prezenţă politică. Opoziţia a rămas activă în
ilegalitate, deşi, din cauza dispersării liderilor ei şi a necesităţii
de a întreţine o corespondenţă scrisă, OGPU ştia la fel de mult despre
activităţile ei ca şi Troţki. Echipa primea regulat dosare voluminoase
cu materiale interceptate de OGPU de la Opoziţie, ceea ce trebuie să fi
reprezentat o lectură ciudată pentru aceşti veterani ai conspiraţiei
prerevoluţionare, mai ales pentru că subiecţii supravegherii erau oameni
pe care îi cunoşteau bine. OGPU
i-a adresat
lui Troţki un ultimatum de încetare a activităţilor din opoziţie, dar
acesta a refuzat. Stalin era pentru expulzarea lui din ţară, mijloc pe
care Lenin îl folosise în 1922 împotriva oponenţilor lui politici (dar
nu împotriva colegilor membri de partid). În legătură cu aceasta,
existau anumite şovăieli în echipă: în votul decisiv, Kuibîşev a votat
împotrivă, la fel Tomski şi Rîkov (acesta din urmă spunând că îi era
teamă că Troţki va fi asasinat de contrarevoluţionari). Buharin, care
fusese la început unul dintre atacatorii cei mai înverşunaţi împotriva
lui Troţki,
s-a răzgândit şi a votat împotriva expulzării, dar după aceea, în ultimul minut, când Troţki era deja pe drum, escortat de OGPU,
şi-a schimbat votul,
raliindu-se majorităţii.
Expulzarea lui Troţki nu a fost deloc simplă: Stalin putea să considere
că îşi trădase partidul, dar pentru Europa, Troţki reprezenta pericolul
comunist şi Germania, destinaţia lui preferată, a refuzat
să-l
accepte. Singura posibilitate rămânea Turcia. Troţki a trecut frontiera
sovietică, în drum spre Istanbul, la 11 februarie 1929,
părăsindu-şi patria pentru totdeauna. I
s-a aplicat o măsură dură, deşi mai puţin extremă decât opţiunea lui Menjinski de a fi executat ca trădător. Aşa cum
i-a
explicat Molotov unui admirator, mult timp după aceea, Troţki nu ar fi
putut fi ucis în 1929, căci ar fi fost o pată pe reputaţia partidului.
Dar cel puţin aşa, el şi opoziţia nu le mai stăteau în drum. Stalin şi
echipa lui câştigaseră lupta dintre facţiuni, care îi preocupaseră în
ultimii câţiva ani. Puterea era a lor. Întrebarea era: în ce fel aveau
s-o folosească?
