În echipa lui Stalin. Anii periculoşi din politica sovietică

 

Sheila Fitzpatrick
În echipa lui Stalin. Anii periculoşi din politica sovietică
Editura Meteor Press, 2020
traducere din engleză de Anca Irina Ionescu

***
Intro

Cunoscuta scriitoare şi cercetătoare australiană ne propune o nouă carte cu conţinut istoric amplu şi temeinic documentat, dar elaborată ca o relatare captivantă, accesibilă unui public larg, interesat de cunoaşterea adevărului ascuns zeci de ani în arhivele sovietice. Sheila Fitzpatrick s-a specializat în istoria modernă a Rusiei pe care a avut posibilitatea să o cunoască nu numai din documente, ci şi direct, din perioada Războiului Rece când a petrecut mai mulţi ani în Uniunea Sovietică.

Subintitulată Anii periculoşi din politica sovietică, cartea ne relatează istoria echipei lui Stalin, unul dintre cei mai longevivi şefi de stat din secolul al XX-lea, aflat în fruntea celui mai mare imperiu totalitar din lume, echipă uimitoare şi ea prin aceeaşi longevitate, căci unii dintre membrii ei ‒ Molotov, Mikoian, Voroşilov, Kaganovici, marii supravieţuitori ‒ au rămas alături de conducător în toţi cei 25 de ani cât s-a aflat la cârma Uniunii Sovietice şi au trecut împreună prin momente de oroare din istoria ţării. Viaţa lor politică s-a împletit strâns cu cea socială, familiile se cunoşteau, locuiau uneori în acelaşi apartament sau îşi făceau vizite la vile, dar nu neapărat din prietenie, ci din dorinţa şi nevoia de a fi la curent cu toate detaliile din viaţa rivalilor.

Autoarea afirmă direct sau indirect că proiectele inumane precum colectivizarea forţată, marile epurări, campania de antisemitism din 1953 exemplificată prin aşa-zisul complot al medicilor au pornit din iniţiativa lui Stalin şi încearcă să vadă care a fost aici rolul echipei, adică al Biroului Politic, căruia i se cerea întotdeauna să voteze propunerile conducătorului. Este greu de găsit în istoria omenirii un alt grup de consilieri care să fi rămas în preajma conducătorului statului atât de mult timp şi atunci se pune întrebarea ce anume i-a ţinut laolaltă: loialitatea sau spaima pentru propria viaţă şi viaţa celor dragi, căci aceştia au fost adesea supuşi unor persecuţii cumplite, fără ca cei care chipurile deţineau puterea în cadrul conducerii colective să poată interveni. Constatând şi exemplificând cu documente şi fapte istorice dorinţa membrilor echipei ‒ sau a bandei cum este numită de alţi cercetători ‒ de a rămâne în preajma lui Stalin, unde se credea că au putere, fără a avea în realitate altă putere decât să i se supună, să-l aprobe şi să accepte să se îmbete alături de el în fiecare noapte, distrugându-şi sănătatea ‒ autoarea este de părere că putem vedea aici o monstruoasă putere difuză, exercitată de persoane invizibile împotriva tuturor, gata să distrugă tot, dar să se şi autodistrugă. Stalin vorbeşte mereu despre acei "ei", care întocmesc dosare despre fiecare membru al nomenclaturii, nu cu un scop anume, ci pentru a putea recurge la el când va fi cazul. Stalin ridică "neputincios" din umeri, spunând că "şi despre el însuşi au un ditamai dosarul".

Ţinut sub control prin frică, grupul celor din vârf şi membrii familiilor lor puteau fi arestaţi sau executaţi în orice moment, fără niciun alt motiv decât capriciul conducătorului. Şi cu toate acestea, afirmă autoarea ‒ şi aceasta este una dintre principalele contribuţii ale studiului ei prin care se deosebeşte de alte lucrări similare ‒ au constituit o adevărată echipă, de care Stalin avea nevoie, căci reprezenta instrumentul prin care îşi exercita conducerea. Mai mult chiar, avea încredere în oamenii lui şi (după ce îi "prelucrase" bine, am adăuga noi) le lăsa ţara pe mână în timpul unor vacanţe lungi care durau luni de zile, ceea ce face din ei o adevărată echipă, dar, aşa cum afirmă autoarea, o echipă în care viaţa era periculoasă, căci numai puţini au supravieţuit de la început până la sfârşit.

Fragment
Constituirea echipei

La început a fost echipa lui Lenin. Vladimir Ilici Lenin era căpitanul, aşa cum fusese întotdeauna, încă din zilele sciziunii revoluţionarilor marxişti ruşi în bolşevici şi menşevici, în 1903. Grupul lui Lenin s-a numit bolşeviki, sau grupul majoritar, lăsând eticheta de minoritari (menşeviki) opoziţiei. Dar, de fapt, fusese invers: bolşevicii erau minoritari şi Lenin ‒ cel mai intransigent şi cel mai puţin conciliant dintre liderii de partid ‒ cel care provocase sciziunea. Nu era loc pentru a discuta cine trebuie să fie căpitanul bolşevicilor. Dacă nu doreai să joci cum cântă Lenin, trebuia să te duci în altă parte. Lenin şi mulţi alţi revoluţionari au trăit în emigraţie în Europa, în anii premergători Primului Război Mondial, scăpând atenţiei poliţiei secrete ţariste; iar echipa lui includea tovarăşi emigranţi, precum Grigori Zinoviev şi tânărul Nikolai Buharin, suficient de îndrăzneţi pentru a discuta în contradictoriu cu Lenin despre teoria imperialismului şi a capitalismului de stat. Dar partidul lui avea sprijinitori şi în ilegalitatea revoluţionară rusă, aşa-numiţii oameni din comitet, veterani din închisori şi din exil, precum gruzinul Iosif Stalin şi rusul Veaceslav Molotov.

Vechii activişti din ilegalitate formau un grup mai rudimentar decât emigranţii, mai puţin şcoliţi şi cu câteva trepte mai jos pe scara socială. Mulţi dintre ei, precum rusul Mihail Kalinin şi letonul Jan Rudzutak, erau muncitori, aşa cum îi şedea bine unui partid autointitulat "proletar". Rusia era un imperiu multinaţional, iar mişcarea revoluţionară rusă, inclusiv Partidul Bolşevic, aveau mulţi non-ruşi în rândurile lor, ceea ce reflecta resentimentul minorităţilor naţionale împotriva politicilor de rusificare ale vechiului regim. Evreii ‒ Zinoviev, Kamenev şi viitorul aderent al lui Stalin, Lazar Kaganovici ‒ reprezentau unul dintre contingentele cele mai mari, cu grupuri consistente în Caucaz, în special gruzini şi armeni, şi în zona Baltică, în special letoni, dar şi ucraineni şi polonezi. Comitetul Central Bolşevic, ales în august, se compunea din opt ruşi, şase evrei, doi ucraineni, un polonez, un gruzin şi un armean.

După Revoluţia din Februarie, puterea a fost preluată de un guvern provizoriu liberal, dar poziţia lui era precară. Tulburările populare au crescut, ca urmare a faptului că guvernul nu a fost în stare să scoată ţara din Primul Război Mondial, în ciuda înfrângerilor, a numărului mare de morţi şi răniţi şi a dezertărilor în masă de pe front, înregistrate în timpul verii. Stimulaţi de nerăbdarea soldaţilor, marinarilor şi muncitorilor radicalizaţi, bolşevicii au pus mâna pe putere în Petrograd, în luna octombrie.

Principalul organizator al loviturii de stat era un fost emigrant menşevic, Lev Troţki, care s-a alăturat vechilor lui opozanţi, bolşevicii, când şi-a dat seama că Lenin era omul care vorbea serios despre preluarea puterii. Dar, fireşte, Lenin a fost cel care a condus noul guvern. Acesta era aproape în întregime bolşevic, în conformitate cu ideea înrădăcinată a lui Lenin de a colabora cu revoluţionari din afara partidului său. Dar nici guvernarea unui singur partid nu era imună la dezacordurile interne.

În timpul Războiului Civil, care a făcut ravagii între 1918-1921, în partid s-au format diferite facţiuni, dintre care una în jurul lui Troţki, dar Lenin era hotărât să le strivească. Modul în care a făcut acest lucru a fost o experienţă plină de învăţăminte pentru Stalin şi pentru o parte din cei care au alcătuit în final echipa lui. Ceea ce dorea Lenin, şi a şi realizat în 1921, era interzicerea facţiunilor în interiorul Partidului Bolşevic. Şi a realizat acest lucru creându-şi o facţiune proprie, mult mai bine organizată decât cele ale oponenţilor săi, în mod deosebit Troţki, care era mai interesat de problema politică a momentului (munca forţată în urma Războiului Civil, împotriva căreia sindicatele erau ferm împotrivă), decât de formarea unei facţiuni. Facţiunea lui Lenin era completată de înţelegeri conspiraţioniste, şedinţe secrete şi liste ale candidaţilor opoziţiei care trebuiau învinşi la vot în alegerile delegaţilor provinciali la viitorul congres naţional al partidului. Lenin a sugerat chiar să fie chemat din ilegalitate un vechi tovarăş de-al său, care avea o maşină manuală de tipărit broşurile, ilegală. Ca veteran conspirator, Lenin era foarte încântat de întregul proces şi îl tachina pe Stalin, mâna lui dreaptă în chestiunile organizatorice ale partidului, pentru remuşcările pe care le avea acesta de a se angaja atât de ostentativ în lupta dintre facţiuni şi a adopta o interzicere a acestora. Molotov, viitorul număr doi din echipa lui Stalin, era mândru să "facă parte din complotul lui Lenin împotriva lui Troţki, în 1921". În provincie, doi tineri viitori membri le-au atras atenţia lui Lenin şi Stalin prin serviciile lor devotate: armeanul Anastas Mikoian, în vârstă de 22 de ani, şi Lazar Kaganovici, un evreu în vârstă de 27 de ani din Pale, care fuseseră organizatorii victoriei în luptele locale dure dintre facţiuni în oraşul de pe Volga, Nijni Novgorod, şi în Turkestan. Sergo Ordjonikidze, un gruzin care se cunoştea cu Lenin încă din 1911, era alt adept care luptase pentru facţiunea lui Lenin împotriva opoziţiei puternice din Caucaz.

Inteligentul şi arogantul Troţki era al doilea om din ţară în acel moment, datorită realizărilor din timpul Războiului Civil şi datorită faptului că era creatorul Armatei Roşii. În vârstă de 42 de ani în 1921, aşadar aproape de aceeaşi vârstă cu Stalin şi cu nouă ani mai tânăr decât Lenin, Troţki era membru al Biroului Politic, organul de decizie suprem al partidului, împreună cu Lenin, Zinoviev, Kamenev, Stalin şi un trio de supleanţi (membri fără drept de vot): Molotov, Buharin şi Kalinin. Aşa cum a relatat mai târziu Troţki, el şi Lenin rămăseseră apropiaţi, în pofida conflictelor din 1920-1921. Troţki nu fusese numai un oponent viguros în polemicele antebelice despre teoria marxistă, dar era şi carismaticul erou al Revoluţiei din 1905, al Revoluţiei din Octombrie 1917 şi al Războiului Civil victorios. Cu alte cuvinte, reprezenta o concurenţă serioasă pentru Lenin, indiferent dacă avea sau nu intenţia de a-i contesta rolul de conducător. Pentru tinerii bolşevici, în special pentru cei care serviseră în Armata Roşie în timpul Războiului Civil, Troţki era un fel de figură de cult. Dar cei care fuseseră în Partidul Bolşevic înainte de 1917 ‒ "vechii bolşevici", cum erau numiţi ‒ aveau tendinţa să-l privească cu suspiciune ca pe un aderent de ultimă oră.

Prin comparaţie cu el, Stalin era un personaj din umbră. Fiul unui cizmar din provinciile gruzine, cu studii la seminar neterminate, acesta era unul dintre "oamenii de comitet" din ilegalitate, pentru care conspiraţia, închisoarea şi exilul fuseseră experienţe formative. Legătura lui cu Lenin data de dinainte de revoluţie ‒ îl vizitase în 1912, în Polonia, şi îşi câştigase porecla de "gruzinul minunat" ‒, dar conlucraseră strâns numai după întoarcerea lui Lenin, din aprilie 1917. Iniţial uluit, la fel ca alţi bolşevici din Rusia, de intransigenţa lui Lenin şi respingerea colaborării cu alte partide revoluţionare, s-a conformat curând liniei lui Lenin şi l-a sprijinit pe acesta în controversata chestiune a preluării puterii (la care se opuneau Zinoviev şi Kamenev). În timpul serviciului militar de la Ţariţîn (ulterior Stalingrad) în timpul Războiului Civil, el şi prietenul lui, Klim Voroşilov, au avut conflicte atât de serioase cu Troţki, comandantul Armatei Roşii, încât a fost nevoie de medierea lui Lenin. Oarecum un singuratic, legăturile sociale ale lui Stalin în mişcarea bolşevică s-au îmbunătăţit prin cea de-a doua căsătorie, din timpul Războiului Civil, cu Nadia Alliluieva, tânăra fiică a unui cunoscut revoluţionar din Caucaz.

Era omul din spatele scenei, rareori îşi exprima în aceşti ani o părere în Biroul Politic. Strălucea însă în chestiunile organizatorice şi în cele de gestionare a personalului, ţinea evidenţe pe care trebuiau să se sprijine filialele locale ale partidului şi pe baza cărora putea fi sigur că delegaţii vor vota pentru facţiunea lui Lenin, la congresele anuale ale partidului. Nu era un vorbitor bun în public şi nici participant remarcat la dezbaterile teoretice ale partidului, astfel că nu prea părea un concurent la începutul anilor '20, evaluările din această perioadă fiind aproape toate negative. "Mediocritate", "non-entitate" şi "politician de provincie" acestea erau caracterizările condescendente din partea lui Troţki şi a altor intelectuali ai partidului. Pentru Nikolai Suhanov, un intelectual revoluţionar care îi cunoştea pe toţi cei din Partidul Bolşevic, deşi el personal nu era membru al acestuia, Stalin lăsase doar o "impresie gri, ştearsă, el apărând din când în când în mod obscur şi nelăsând nimic în urma lui". Un alt intelectual cosmopolit îşi amintea că Stalin, în 1919, era "înspăimântător şi banal, ca un pumnal caucazian" ‒ dar, privind retrospectiv, era orice altceva, dar nu "banal". Unui coleg de la Comitetul Central, de la începutul anilor '20, Stalin i se părea disciplinat, secretos şi precaut, conştient de faptul că are mai puţine studii decât mulţi dintre colegii lui din Biroul Politic şi cu tendinţa să fie răzbunător. Orgoliosul şi susceptibilul Stalin ştia ce gândesc ceilalţi despre el şi nu-i plăcea. Dar Lenin recurgea la Stalin "ori de câte ori era nevoie de duritate şi de înşelătorie".

Apoi, în anul al cincilea al puterii sovietice, s-a produs dezastrul. Lenin a avut primul atac cerebral la 24 mai 1922, urmat de un al doilea în decembrie acelaşi an, ceea ce a pus capăt participării lui active la viaţa politică. Timp de peste un an, în timp ce Lenin zăcea pe patul de moarte, partidul s-a luptat cu o criză la nivelul conducerii. Cei care conduceau partidul şi, prin extensie, ţara, în absenţa lui Lenin, erau membrii Biroului Politic: Troţki, Stalin, Zinoviev, Kamenev, Mihail Tomski şi recent alesul Alexei Rîkov, care fusese adjunctul lui Lenin în fruntea guvernului şi acum îi urma în această calitate. Stalin era secretar general al partidului, Kamenev conducea Sovietul Moscovei, Zinoviev era şeful organizaţiei de partid din Leningrad, Troţki răspundea de armată şi Tomski de sindicate. Pus pe linie moartă din cauza bolii, Lenin a dezvoltat o atitudine critică şi aproape ostilă faţă de toţi membrii echipei, pe care îi acuza de tendinţe "oligarhice". Indiferent dacă aceasta reprezenta o convertire întârziată la democraţie, aşa cum au susţinut unii, lui Lenin clar nu îi plăcea faptul că este exclus din mecanismul luării deciziilor, din cauza bolii sale. La o săptămână după cel de-al doilea atac, Lenin a elaborat un document oarecum incoerent, cunoscut retrospectiv ca "Testamentul" său, în care îi analiza pe potenţialii săi succesori ‒ pe toţi negativ. Cei doi "lideri care ieşeau în evidenţă" erau Stalin şi Troţki, scria el, dar calităţile lor personale erau de aşa natură încât "ar fi putut duce pe nesimţite la o sciziune" în partid. Stalin "concentrase o putere uriaşă în mâinile sale", în calitate de secretar general al partidului, dar nu o utiliza întotdeauna cu prudenţă, în timp ce Troţki, "cel mai capabil om" din conducere, era prea încrezător în propriile forţe şi avea tendinţa să conducă prin comenzi. Câteva săptămâni mai târziu, Lenin a adăugat un post-scriptum, foarte dăunător pentru Stalin: era "prea grosolan", scria Lenin, şi ar trebui înlocuit din funcţia de secretar general de cineva "mai răbdător, mai loial, mai respectuos şi mai atent faţă de tovarăşi, mai puţin capricios etc."

O parte din supărarea lui Lenin era legată de dezacordurile cu Stalin în politica naţionalităţilor, singurul domeniu în care Stalin susţinea că are experienţă. Recent întemeiata Uniune Sovietică includea teritorii din Caucaz ‒ viitoarele republici Gruzia, Armenia şi Azerbaidjan ‒ care făcuseră parte din vechiul Imperiu Rus, încorporate în noul stat revoluţionar cu diverse grade de acceptare. Gruzia fusese cea mai mare problemă şi întrebarea delicată de la începutul anilor '20 era dacă ar trebui să-şi păstreze statutul de republică separată sau să fie încorporată într-o Federaţie Transcaucaziană. Stalin era cel mai înfocat susţinător al ideii Federaţiei, pe care Lenin o sprijinea, dar cu mai multă sensibilitate faţă de îngrijorările bolşevicilor gruzini care i se opuneau. Când s-a raportat că aliatul lui Stalin din regiune, Sergo Ordjonikidze, îl lovise de fapt pe unul dintre oponenţii locali, Lenin a fost indignat. Era ca şi când, în boala lui, s-ar fi întors la codul de onoare şi bunăcuviinţă al educaţiei lui provinciale respectabile, de la începutul anilor 1880.

Reacţia ciudat de nebolşevică a lui Lenin la problema caucaziană a fost egalată de furia împotriva lui Stalin, pentru grosolănia acestuia faţă de soţia sa, Nadejda Krupskaia. Stalin, un bărbat al cărui caracter macho este numai parţial reconstituit în relaţiile sale personale, nu se înţelesese niciodată bine cu neveste precum Krupskaia, femei nedispuse la compromis, care erau ele însele veterane ale partidului şi nu acceptau ca nişte bărbaţi sexişti şi misogini să facă pe şefii cu ele. Când colegii din Biroul Politic i-au dat lui Stalin sarcina neplăcută de a urmări dacă Lenin respecta recomandările doctorilor de a se odihni şi de a nu lucra, era aproape obligatoriu să intre în conflict cu Krupskaia. Ca soţie loială (sau, aşa cum spunea ea, tovarăşă), Krupskaia încălca sistematic recomandările medicilor şi, la cererea insistentă a lui Lenin, îi aducea acesuia ziare, mesaje de la colegi şi, în general, îl ţinea la curent cu ce se întâmpla. Stalin a admonestat-o grosolan pentru aceste lucruri, iar Lenin, aflând despre aceasta la câteva luni după cel de-al doilea atac, în martie 1923, a scris rece că el considera orice insultă la adresa soţiei lui drept o insultă la adresa lui ‒ altă întoarcere la normele educaţiei primite, căci bolşevicii nu vorbeau despre soţiile lor în aceşti termeni. Ameninţa că va rupe relaţiile cu Stalin, dacă acesta nu-şi cere scuze. Stalin era disperat să se vadă respins de omul pe care, aşa cum i-a spus surorii lui Lenin, "îl iubea din toată inima". Iar lui Molotov i-a spus indignat: "Adică, pentru că foloseşte aceeaşi toaletă cu Lenin, trebuie s-o apreciez şi să o respect ca pe el?" Molotov, care era mai bine crescut, deşi nu era un mare admirator al Nadejdei Krupskaia, a considerat că aceasta era o grosolănie.

Lenin a murit la 21 ianuarie 1924. La înmormântarea lui, din 27 ianuarie, toţi membrii Biroului Politic ‒ Stalin, Kamenev, Zinoviev, Tomski şi supleanţii Molotov, Buharin, Rudzutak ‒ au purtat sicriul, împreună cu Felix Dzerjinski, respectatul bolşevic polonez care înfiinţase CEKA (securitatea). Troţki, marcat de luptele politice cu colegii din Biroul Politic şi care se afla în sud, în convalescenţă după o boală, a refuzat să se întoarcă la Moscova pentru înmormântare ‒ o decizie personală ciudată, în lumina ataşamentului declarat faţă de Lenin, şi o sinucidere politică.

Lupta pentru succesiune era în plină desfăşurare. Era o competiţie bizară. În primul rând, nu exista o poziţie oficială de conducător al partidului care să fie disputată. Ceilalţi lideri spuneau în unanimitate, probabil în mod sincer la vremea respectivă, că nimeni nu putea să-l înlocuiască pe Lenin. Biroul Politic nu avusese niciodată un conducător formal; era înţeles ca un grup de egali, deşi printre aceşti egali Lenin era în mod clar primul. A doua ciudăţenie, o consecinţă a primei, era faptul că ceea ce istoricii numesc lupta pentru succesiune nu a fost o luptă deschisă pentru conducere. A fost mai curând o luptă pentru unitate împotriva "facţiunilor", a căror opoziţie faţă de conducerea majorităţii ascundea ambiţii personale (ilegitime) de asumare a rolului de lider. Facţiunile, deşi interzise oficial, rămăseseră un motiv de nelinişte în partid: "Aveam un strat foarte subţire de conducere a partidului", îşi aminteşte mai târziu Molotov, "şi în acest strat foarte subţire apăreau mereu crăpături". Ca iacobinii din Revoluţia franceză (un precedent de revoluţie eşuată, mereu prezent în mintea conducătorilor de partid), bolşevicii puteau fi daţi jos de facţiuni. Controlul slab al puterii putea duce la terminarea revoluţiei, fără îndoială cu ajutorul puterilor "capitaliste" ostile din Occident, care încercaseră deja să facă acest lucru, prin intervenţia în Războiul Civil.

Troţki reprezenta un pericol evident. Nu era un vechi bolşevic; fusese considerat membru al facţiunii în 1920, pe baza unor dezacorduri politice, iar faptul că ‒ făcând mereu analogie cu Revoluţia franceză ‒ fusese la comanda Armatei Roşii în timpul Războiului Civil făcea uşor din el un potenţial Bonaparte. În realitate, Troţki nu era din fire un organizator al facţiunilor, căci era nerăbdător, încăpăţânat, sarcastic şi îi dispreţuia pe oamenii mai puţin inteligenţi. Probabil că nici nu era interesat să devină liderul partidului. Dar îi plăcea să facă aşa cum voia el, îi plăceau dezbaterile despre politică şi se considera cel mai important teoretician marxist al partidului. Nu este de mirare că toţi colegii lui din Biroul Politic, cărora le arăta puţin respect, credeau că doreşte să preia conducerea, mai ales cei care ar fi dorit locul de frunte pentru ei înşişi, şi anume Zinoviev şi Stalin.

Lenin nu era singurul îngrijorat de încheierea democraţiei revoluţionare. În mod sigur, toţi bolşevicii erau în favoarea unui control centralizat, exercitat de un singur partid, dar erau obişnuiţi cu o situaţie fără restricţionări, care ducea la nenumărate dispute în interiorul partidului, iar în practică asigura o independenţă considerabilă la nivel local. Partidul Bolşevic făcuse revoluţia, dar acum, când devenise un partid de guvernământ, modul lui de operare trebuia să se schimbe. Procesul se numea "birocratizare" şi toţi liderii bolşevici declarau că sunt împotriva lui, dând vina unul pe altul pentru apariţia lui.

Mai erau şi alte probleme în dispută. Una dintre ele era politica economică. În timpul Războiului Civil, bolşevicii încercaseră o naţionalizare totală în oraşe, dăduseră greş şi se retrăseseră printr-o relegalizare parţială a pieţei, situaţie cunoscută sub denumirea de Noua Politică Economică (NEP). Confruntările brutale cu ţărănimea, care reprezenta încă 80% din populaţie, generate de rechiziţionările din timpul Războiului Civil, îi obligaseră să lase agricultura aşa cum era, ceea ce nu era numai nesocialist, dar şi precapitalist ("înapoiat", ca să folosim termenul preferat de bolşevici).

Iar bolşevicii erau modernizatori socialişti şi revoluţionari. Dacă nu ar fi realizat modernizarea socialistă a economiei, revoluţia lor ar fi eşuat. Problema era cum s-o facă şi când. Anul 1923, anul de interregn, a fost o perioadă de autoexaminări intense în interiorul partidului. Conducerea a fost de acord cu o discuţie amplă a marilor probleme. Era un semn al puterii partidului, spunea Stalin ‒ încercând să obţină cel mai mult din ea ‒ nu de slăbiciune sau de derută. Fireşte, existau limite: partidul era un instrument de luptă, nu un atelier de discuţii (Stalin, din nou) şi, aşa cum admitea sincer Zinoviev, atunci când cuţitul îţi ajunge la os, "fiecare revoluţionar spune: la naiba cu principiile sacre ale democraţiei pure". Troţki şi sprijinitorii lui erau printre cei mai energici participanţi la discuţie şi, atunci când a publicat o broşură intitulată Noul curs pentru a revigora spiritul revoluţionar, pentru a înlătura osificarea partidului şi a-i atrage pe tineri, colegii din Vechea Gardă a Biroului Politic nu au fost deloc amuzaţi.

Discuţia s-a transformat într-un fel de campanie electorală în iarna 1923-1924, deoarece a coincis cu alegerea candidaţilor comitetelor locale de partid pentru a XIII-a Conferinţă a Partidului. Opoziţia, cum începuse să fie numită, şi-a trimis vorbitorii la comitetele locale ‒ nu Troţki însuşi, căci el era bolnav şi avea adesea crize, ci sprijinitorii lui, precum şi adepţii unei democraţii mai mari în partid (o facţiune separată, nereprezentată în Biroul Politic). Opoziţia Opoziţiei, care începuse să-şi spună "majoritatea din Comitetul Central", acţiona şi ea în forţă, Zinoviev fiind cel mai vizibil purtător de cuvânt. Este greu de apreciat sprijinul de care se bucura Opoziţia, deoarece succesele ei timpurii din Moscova au fost în general anulate de sosirea unor oameni puternici în majoritatea Comitetului Central, a căror putere de convingere era sprijinită de măsurile disciplinare din culise, acest lucru fiind specialitatea lui Stalin.

Cu toate acestea, "majoritatea" avea probabil mai mult drept la acest titlu decât avuseseră bolşevicii lui Lenin în 1903, iar victoria lor a fost decisivă. Din cei 128 de delegaţi cu drept de vot prezenţi la Conferinţa Partidului din ianuarie 1924, numai trei făceau parte din Opoziţie. Într-un discurs energic rostit în faţa Conferinţei, discurs care a marcat mai buna lui vizibilitate în public în rol de conducător, Stalin şi-a bătut joc de recenta convertire a lui Troţki la democraţie ‒ căci acesta fusese un adept necruţător al disciplinei, în timpul Războiului Civil, şi susţinător al centralizării, acuzându-l de facţionalism şi, implicit, de ambiţii de lider; "se opusese Comitetului Central şi promovase ideea că este un superman care se află deasupra Comitetului Central", a spus Stalin.

Acesta era începutul sfârşitului pentru Troţki, deşi a mai rămas membru supleant al Biroului Politic şi o voce puternică şi insistentă în dezbateri timp de câţiva ani. La Congresul al XIIIlea al Partidului care a urmat în mai, cuvântarea lui a fost primită prost. Încercând să adauge o nuanţă de modestie, a spus că "partidul are întotdeauna dreptate", pentru că este de partea istoriei. Rostită câţiva ani mai târziu, expresia aceasta ar fi trecut neobservată, dar în 1924 suna straniu, şi exprimată de încăpăţânatul Troţki ‒ critic înverşunat al bolşevicilor înainte de a li se alătura, în iunie 1917 ‒ suna ca o ipocrizie. Văduva lui Lenin, Krupskaia, şi-a bătut joc de el din cauza aceasta.

Convocarea Congresului al XIII-lea al partidului, în mai 1924, a fost un moment prost pentru Troţki, dar nici pentru Stalin nu a fost bun. Krupskaia a adus scrisoarea care a devenit cunoscută ca Testamentul lui Lenin cu câteva zile înainte de deschiderea Congresului şi liderii partidului ‒ niciunul dintre ei nu primise o apreciere pozitivă ‒ trebuiau să decidă repede ce să facă. Au decis să nu o aducă la cunoştinţa Congresului (aşa cum ceruse Lenin), ci să o difuzeze într-un grup restrâns de lideri ai delegaţiilor din provincie. Stalin s-a oferit să demisioneze din postul de secretar general, dar nimeni nu l-a luat în serios. Era o perioadă dificilă, încordată pentru el. După cum se spune într-o relatare, Stalin a fugit din Moscova, în mijlocul Congresului, şi s-a închis în dacea lui, refuzând să primească vreun vizitator, cu excepţia soţiei lui Tomski, Maria, "care a stat cu el două zile şi nopţi, l-a hrănit cu linguriţa şi l-a îngrijit ca pe un copil", înainte de a fi convins să se întoarcă la Moscova. "Oamenii îl insultaseră pe nedrept", s-a plâns el. Maria era o prietenă a soţiei lui Stalin, Nadia, a cărei absenţă din acest episod este notabilă. Stalin şi Nadia nu se înţelegeau.

În aceeaşi perioadă apar şi alte semne ale vulnerabilităţii lui Stalin. Câteva luni mai târziu, el a primit o scrisoare de la un comsomolist în vârstă de şaptesprezece ani, dintr-o provincie nordică, în care acesta îşi exprima angajamentul politic înflăcărat şi cerea permisiunea lui Stalin să ia prenumele acestuia, întrucât Stalin era adevăratul discipol al lui Lenin. Stalin a răspuns el însuşi (surprinzător, căci această sarcină ar fi fost lăsată în mod firesc pe seama secretarei), iar răspunsul lui sună aproape ca un cri de coeur din partea unui om singuratic, recunoscător pentru un cuvânt amabil: "Nu am nicio obiecţie să iei numele de Stalin; dimpotrivă, voi fi încântat, căci aceasta îmi oferă şansa să am un frate mai mic (nu am fraţi şi nu am avut niciodată)." Această scrisoare a fost scrisă la numai câteva săptămâni după ce Stalin ceruse să fie eliberat din îndatoririle lui de secretar al Comitetului Central, scuza lui fiind aceea că trebuie să plece pentru a-şi reface sănătatea. A cerut să fie numit "în districtul Turuhansk [în nordul îngheţat, provincia Krasnoiarsk, locul ultimului său exil prerevoluţionar], în provincia Iakuţk sau undeva în străinătate, pe un post discret". Cu alte cuvinte, cât mai departe cu putinţă şi ‒ întrucât ceruse Comitetului Central să decidă chestiunea în absenţa lui ‒ fără să fie nevoit să-şi privească în ochi colegii în faţa cărora se discreditase.

Comitetul Central nu l-a trimis la Turuhansk, fireşte. Nici măcar nu l-a schimbat din funcţia de secretar general şi, în toamnă, după o vacanţă, era din nou călare pe situaţie. Dar prietenii şi tovarăşii lui Stalin îşi amintesc că fusese o perioadă grea pentru el, iar orgoliul lui fusese rănit de mai multe ori. În general, se presupune că Stalin se vedea deja ca viitor lider şi aplica o strategie sistematică de a se debarasa de concurenţii lui, unul câte unul. S-ar putea să fie adevărat, dar numai acum, privind în urmă, ştim cine avea să câştige. După cum vorbea mai târziu Stalin despre aceasta, ei doreau să se debaraseze de el şi nu invers.

Deşi se simţea învins, Stalin a început să strângă în jurul lui un grup de susţinători, la fel făcând şi rivalii lui, Troţki şi Zinoviev. În comparaţie cu celelalte, echipa lui Stalin nu avea intelectuali, cosmopoliţi, evrei şi foşti emigranţi, dar avea mai mulţi foşti muncitori şi etnici ruşi, precum şi un contingent substanţial din Caucaz. Caracterul proletar şi rus al echipei era important pentru legitimitatea acesteia. Polemizând cu Troţki, Molotov se lăuda cu proletarii "ruşi adevăraţi", precum Kalinin, Voroşilov şi Tomski din echipa lui, în contrast implicit cu evreii intelectuali din opoziţie. Stalin saluta încrederea tot mai mare în forţele proprii a "proletariatului nostru", adăugându-l şi pe Rudzutak pe lista lui Molotov. "Duritatea" (tverdost), privită ca o calitate firească a muncitorilor, nu şi a intelectualilor, era deosebit de respectată în echipa lui Stalin, iar legăturile dintre unii membri ai echipei se stabiliseră în timp ce aceştia activaseră împreună pe diverse fronturi ale Războiului Civil.

Dar Stalin aprecia şi competenţa, energia şi capacitatea de a munci din greu. Atmosfera din echipă era "conspirativă, de camaraderie şi de umor grobian masculin." Veaceslav Molotov a fost primul recrut important din echipa lui Stalin. Nu erau prieteni deosebit de apropiaţi în plan personal, deşi se cunoşteau încă din 1912. În 1917 avuseseră loc anumite fricţiuni între ei, căci întoarcerea lui Stalin şi Kamenev din exil îl împinsese pe Molotov afară din conducerea Comitetului Petrograd. Molotov avea un dosar din Războiul Civil mai puţin distins decât Stalin, dar a reuşit să se căsătorească cu o femeie interesantă şi cu o voinţă puternică: Polina Karpovskaia, cunoscută sub numele ei de partid, Jemciujina, fiica unui croitor, care lucra în calitate de comisar politic în Armata Roşie, atunci când se cunoscuseră (familia respectabilă de ruşi de provincie a lui Molotov nu ar fi vrut să aibă nimic de-a face cu ea, o evreică oarecare). Molotov avusese parte de o promovare importantă în 1921, când Lenin l-a numit secretar de partid. Dar asta nu a durat mult, căci Lenin a decis curând că Molotov, deşi era un bun organizator, nu era un politician suficient de viclean pentru această funcţie şi l-a numit pe Stalin peste capul lui în funcţia nouă de secretar general. Poate că Molotov a avut anumite resentimente în legătură cu aceasta şi tonul lui dintr-o discuţie avută câţiva ani mai târziu cu Stalin despre teoria marxistă sugerează că insista încă pe o presupusă egalitate. Dar Molotov era cu doisprezece ani mai tânăr decât Stalin ‒ cel mai tânăr membru al Biroului Politic în momentul în care se alăturase acestuia ca supleant în 1922, la vârsta de treizeci şi doi de ani, aşa cum îşi amintea cu mândrie mai târziu -, în timp ce Stalin era membru plin încă de la înfiinţarea organismului, în 1919. Cu pince-nez-ul pe nas şi o mustaţă mică, Molotov nu prea arăta a revoluţionar, nici chiar în tinereţe: ar fi putut fi funcţionar într-un birou guvernamental, poziţie pentru care îl califica diploma lui de liceu (dobândită când era deja revoluţionar de profesie). Nu era genial, nici măcar rapid în gândire, după relatarea proprie şi a altora, dar era bine organizat şi extrem de sârguincios. Troţki, pe care îl ura, l-a admonestat o dată în Biroul Politic pentru că era "un membru fără suflet al birocraţiei Partidului, al cărui cur de fier striveşte orice manifestări de iniţiativă şi creativitate liberă." Molotov şi-a aşezat mai bine pince-nez-ul pe nas şi a bâiguit: "Nu putem fi cu toţii genii, tovarăşe Troţki." Epitetul "cur de fier" a prins.

Citiţi a doua parte a acestui fragment aici.

O nouă cale. Lecţiile coronavirusului

 

Edgar Morin, în colaborare cu Sabah Abouessalam
O nouă cale. Lecţiile coronavirusului
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din franceză de Anca-Maria Pănoiu

***
Intro

Edgar Morin (n. 1921), sociolog şi filozof francez de origine iudeo‑hispanică, este recunoscut la nivel internaţional pentru contribuţia sa în ceea ce priveşte conceptul de "gândire complexă", dezvoltat în ciclul de lucrări Complexus. Studiile sale academice au vizat de‑a lungul timpului o multitudine de domenii, printre care sociologia, studiile media, antropologia vizuală, ştiinţele politice, ecologia şi educaţia. Este director de cercetări emerit al Centre National de la Recherche Scientifique (CNRS), autor a peste 60 de lucrări şi a primit de 38 de ori titlul de Doctor Honoris Causa.

Sabah Abouessalam s-a specializat în sociologie urbană, predă cursuri în acest domeniu şi este directoare ştiinţifică a Catedrei UNESCO "Complexité et Territoire".

*

Un virus apărut din senin într-un foarte îndepărtat oraş din China a declanşat la începutul lui 2020 un cataclism mondial. Edgar Morin, filozof şi sociolog francez născut în perioada gripei spaniole, consideră că trecem printr-o criză care, departe de a fi întâmplătoare, constituie apogeul brutal al degradărilor multiple ale biosferei şi antroposferei, cauzate de o sete necontrolată de profit. Intelectual de stânga şi membru al Rezistenţei franceze în cel de Al Doilea Război Mondial, el condamnă neoliberalismul şi mondializarea pe criterii exclusiv tehno-economice, declarându-se adept al ecopoliticii şi propunând reforme profunde, integratoare, întemeiate pe interdependenţa dintre om, societate şi natură, cu accent pe responsabilitate şi educaţie.

Scrisă în izolare şi publicată în Franţa în iunie 2020, cartea lui Morin este o sinteză necesară a primei etape a pandemiei, care aşază criza actuală în contextul celor mai importante crize de secol XX şi început de secol XXI. Textul său este deopotrivă eseu critic, testament intelectual şi manifest socio-cultural, condimentat autobiografic şi poetic. Structurând într-o serie de idei esenţiale principalele lecţii şi provocări ale prezentului, el propune câteva soluţii organizate în ceea ce s-ar putea numi o utopie concretă, pentru un viitor despre care Edgar Morin este conştient că nu îi mai aparţine.

"Căci, până la urmă, sunt copilul tuturor crizelor pe care le-au traversat cei nouăzeci şi nouă de ani ai mei..." (Edgar Morin)

"Un veritabil program pentru lumea de după." (Libération)

"Edgar Morin este un om al sintezei. În mijlocul avalanşei de cărţi apărute pe tema crizei sanitare, propunerea lui are un dublu merit: calitatea şi profunzimea." (Laurent Joffrin)

"Publicat în urma primei etape a izolării, opusculul sociologului aproape centenar este o analiză acerbă care extrage cincisprezece lecţii din pandemie, pentru a degaja nouă provocări ale epocii post-corona şi a propune, în cele din urmă, o nouă cale." (Mediapart)

"Edgar Morin schiţează un nou model de societate. Fireşte, vom recunoaşte în el o anumită amprentă de utopie, însă mai mult decât atât, vom găsi câteva idei bine-venite şi întru totul fezabile. Căci eseul pe care ni-l propune este, în fond, un manual de speranţă." (Le Télégramme)

Fragment

Provocările epocii post-corona

Momentul istoric deosebit de grav pe care îl traversăm geme de provocări. Criza sanitară aflată în plină desfăşurare este însoţită de o criză politică şi de una economică ale căror profunzime şi durată nu le‑am măsurat încă; o criză alimentară de anvergură mondială pare, de asemenea, să se insinueze; o criză socială dramatică a început a urmare a explodării numărului de şomeri şi de lucrători cu statut precar. În Franţa, unde climatul social şi politic s‑a degradat în mod deosebit odată cu mobilizarea vestelor galbene şi cu mişcarea socială împotriva legii pensiilor, viitorul este mai neliniştitor ca oricând.

Suntem somaţi să răspundem unui ansamblu de provocări, ele însele interdependente.

1. Provocarea existenţială
 
O nouă raportare la timp

Izolarea a însemnat o baricadare, dar şi o eliberare interioară în raport cu timpul cronometrat, cu ritmul metrou-muncă-somn al angajaţilor sau cu orarele supraîncărcate ale liber‑profesioniştilor. Existenţele noastre, guvernate până atunci de un timp în continuă acceleraţie, au putut fi din nou gestionate, menajate, încetinite (evident, cu excepţia cazurilor în care a existat o supraîncărcare cu îndatoriri familiale).

Odată ieşiţi din izolare, ne vom relua oare cursa infernală? Sau ne vom păstra gustul pentru lentoare, pentru plimbări, pentru bicicletă şi slow food? Vom renunţa oare la dorinţa de a merge tot mai departe şi tot mai repede? Vom înceta oare să mai subordonăm esenţialul - propria împlinire şi legătura afectivă cu celălalt - secundarului, ba chiar futilului?

Durabilitatea noilor forme de solidaritate

Se vor păstra oare nenumăratele practici de solidaritate ivite de‑a lungul acestor luni cu totul excepţionale? Se va prelungi, se va intensifica trezirea solidarităţii survenite în timpul izolării - nu numai cu privire la personalul îngrijitor, ci şi la secunzii de coardă?

Pe durata izolării, ne‑am putut ocupa mai bine de apropiaţii noştri şi comunica cu ei, chiar şi cu aceia îndepărtaţi din punct de vedere geografic. Întrajutorarea dintre vecini a dat naştere unor prietenii. Când şi când am avut parte de plăceri estetice - am văzut filme, am citit cărţi, am ascultat muzică. Dar va favoriza asta un avânt al convivialităţii, al vieţii trăite sub semnul iubirii şi al poeziei?

Probabil că totul va fi cloroformizat prin reluarea obiceiurilor, folclorizat în amintire şi uitat în cele din urmă, faţă în faţă cu noile încercări şi crize care vor veni.

2. Provocarea crizei politice
 
Ce va mai rămâne din aspiraţiile reformatoare şi transformatoare?

Pe data de 13 aprilie 2019, preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, a afirmat: "A sosit momentul să părăsim cărările bătătorite, ideologiile, şi să ne reinventăm. Eu voi fi cel dintâi care o va face." Oare ne putem baza pe puterile publice pentru a părăsi cărările bătătorite, ideologiile, şi pentru a ne reinventa? Ce învăţăminte vor trage autorităţile din această experienţă? Nici măcar nu putem fi încredinţaţi că se va produce vreun progres politic, economic sau social, aşa cum s‑a întâmplat la puţină vreme după Al Doilea Război Mondial.

Nu putem şti dacă după izolare se va reinstitui aceeaşi ordine clătinată de dinainte sau dacă, dimpotrivă, conştiinţa că "nu trebuie să mai fie ca înainte" va determina avântul unor idei novatoare şi al unor forţe politice capabile să revoluţioneze atât economia, cât şi politica.

Criza a pus sub semnul întrebării neoliberalismul, substrat doctrinar al politicii duse în lume încă din anii Thatcher-Reagan, care promovează concurenţa economică liberă ca soluţie la toate problemele sociale şi umane, predicând libertatea maximală pentru întreprinderi şi un rol minimal al statului. Neoliberalismul este cel care a inspirat privatizarea serviciilor publice, reducerea serviciilor spitaliceşti şi comercializarea lor, practicile de flux şi delocalizare. Toate acestea în perspectiva, mereu dezminţită, că sporirea bogăţiei celor bogaţi se va "revărsa" peste popor. Criza a constrâns statele să îşi abandoneze politica de austeritate bugetară prin cheltuieli masive pentru sănătate, întreprinderi şi angajaţii privaţi de salariu. Tot criza a consolidat acele servicii publice care înregistrau o tendinţă de privatizare, printre care şi spitalul. În fine, a oferit protecţii vamale acolo unde a deschis toate frontierele. Să fie oare neoliberalismul doar temporar suspendat?

Mega‑criza a evidenţiat un stat incapabil să aprovizioneze atât personalul îngrijitor, cât şi populaţia cu măşti, costume de protecţie şi material sanitar, vreme de mai multe săptămâni. A pus în lumină lentori, ordine şi contraordine, directive ilizibile, precum şi semne vădite de nepregătire - adică eşecuri foarte grave. De unde cele două necesităţi inseparabile pentru orice reînnoire politică: ieşirea din neoliberalism şi reforma statului. Vom vedea cu ce mijloace în Capitolul 3.

3. Provocarea unei mondializări în criză

Am văzut deja că mondializarea a generat o interdependenţă lipsită de solidaritate. De la invazia virală încoace, statele şi‑au întors naţiunile asupra lor însele, închizându‑se faţă de exterior. Formelor de cooperare anterioare le‑au urmat competiţiile, inclusiv în ceea ce priveşte căutarea unui remediu sau a unui vaccin împotriva virusului.

Oare mondializarea chiar s‑a făcut fărâme? Se va mai reconstitui? Total? Parţial? Pe aceleaşi baze unice ale unei dezvoltări materiale de factură tehno‑economică? Nu cumva ar trebui să îmbogăţim şi să umanizăm ideea de dezvoltare, care în înţelesul său actual a distrus atâtea forme de solidaritate şi comunitate? Nu cumva ar trebui să îmbinăm o mondializare parţială cu o demondializare aşijderea?

Mondializarea a antrenat o pierdere a statelor în termeni de autonomie economică. Consecinţele au fost dramatice. Aşa cum vom vedea în capitolul următor, necesitatea de a stabili nişte politici de prevenţie în vederea următoarelor epidemii, precum şi aceea de a asigura o politică de autosuficienţă minimală în ceea ce priveşte produsele legate de sănătate (medicamente, măşti, vaccinuri) şi de alimentaţie ar trebui să antreneze reîntoarceri sau recursuri la autonomiile sanitare şi alimentare, adică forme de demondializare parţială.

4. Provocarea crizei democraţiei

Democraţia era în criză peste tot în lume înainte de epidemia de coronavirus, criză agravată de triumful corupţiei şi demagogiei. În acelaşi timp, am asistat la intensificarea formelor de naţionalism agresiv şi xenofob. Am văzut apărând peste tot state neo‑autoritare.

Oare criza pricinuită de coronavirus va agrava şi criza democraţiei? Sau va contribui la restabilirea ei?

Ameninţare la adresa libertăţilor noastre?

Înainte de toate, limitarea drepturilor noastre fundamentale cu scopul de a lupta împotriva virusului, justificată în registrul imediat, ridică o problemă prin felul în care a fost impusă şi prin riscurile pe care le comportă în viitor. Mai prudent ar fi fost să se supună la vot o lege specifică de precauţie în ceea ce priveşte epidemia, în loc să fie dezgropată starea de urgenţă, votată în 1955 în scop represiv şi care a permis cele mai cumplite spolieri în timpul războiului din Algeria.

Măsuri precum interzicerea adunărilor şi a reuniunilor sau limitarea drastică a libertăţii de circulaţie vor trebui să dispară, fără îndoială, odată cu virusul.

Într‑o societate democratică, măsurile restrictive în ceea ce priveşte libertatea trebuie limitate strict la proporţia situaţiilor. Anumite decizii au fost luate de urgenţă, fără consultări juridice ori dezbateri parlamentare - oare nu am avea motive să ne temem de o reînnoire a lor, de această dată arbitrară?

Măsurile împotriva terorismului invocate în mod excepţional au fost păstrate şi ulterior. Dat fiind că viitorul ne este ameninţat, în condiţiile unei crize universale a democraţiilor, de către forme de neo‑autoritarism, este de temut ca dispozitivele de depistare instalate în timpul pandemiei nu numai să se menţină, ci să se şi amplifice prin recursul sistematic la geolocalizare, la detectarea prin intermediul telefoanelor inteligente, la supravegherea video, la depistări prin intermediul algoritmilor, la inteligenţa artificială. Va trebui să reflectăm la asta de acum înainte.

5. Provocarea digitalului

Este evident că propagarea digitalului, în plină desfăşurare la momentul apariţiei virusului şi amplificată în perioada de izolare (prin telemuncă, videoconferinţe, Skype, e‑mailuri, reţele de socializare), va dăinui. Uneltele digitale sunt în acelaşi timp instrumente ale libertăţii şi instrumente ale aservirii. Internetul permite libera exprimare, mergând de la creativitate până la delirul de pe reţelele de socializare. Netul îi oferă unui individ înzestrat posibilitatea de a descifra coduri care protejează secrete politice şi militare şi de a‑i alerta pe cetăţeni, dar în acelaşi timp conferă o putere enormă de supraveghere a indivizilor, violând taina şi sacralitatea spaţiului lor privat.

Digitalul, internetul, inteligenţa artificială sunt tot atâtea mijloace care tind să devină scopuri în sine sau să intre în serviciul incontrolabilelor puteri care ne controlează. Potrivit spiritelor tehnocratice şi transumaniste, ele ar fi menite să instituie armonia unei mega‑maşinării sociale capabile să rezolve orice problemă.

Trebuie să fim conştienţi de faptul că fiecare tehnică pe care o posedăm riscă să ne deposedeze de întrebări de ordin etic, social şi politic care se înalţă din spiritele noastre.

6. Provocarea ecologică

Activitatea umană degradează tot mai intens biosfera, atmosfera terestră, oceanele, continentele - la nivel global - şi oraşele, fluviile, culturile - la nivel local.

Am văzut că, în perioada suspendării transporturilor şi a activităţilor industriale, aerul a redevenit pur, iar natura părea să renască. Renunţarea la maşină din lunile de izolare ar putea să ducă la o dezintoxicare automobilistă, restrângând folosirea vehiculelor la deplasările în afara oraşului. Oare vom favoriza trenul în detrimentul utilizării metropolitane a avionului? Această criză ar putea accelera transformarea traficului aerian şi reduce circulaţia persoanelor la nivel naţional şi internaţional. Întreprinderile par să fi prins gustul videoconferinţelor, ceea ce generează economii în termeni de timp, energie şi bani.

În timpul crizei ne‑am dovedit capabili să nu consumăm decât indispensabilul. Oare vom fi din nou supuşi pulsiunii consumeriste, ea însăşi stimulată de către formele omniprezente de publicitate?

Anumite măsuri şi deprinderi, mai ales alimentare, dobândite în perioada izolării, ar putea dăinui pentru a contribui la ceea ce desemnăm prin "tranziţie ecologică", fenomen care ar putea constitui o revoluţie nonviolentă a civilizaţiei.

7. Provocarea crizei economice

Nu cumva clătinarea neoliberalismului este doar temporară? Oare urmează să preia din nou comanda? De la izolare încoace, MEDEF (Mouvement des Entreprises de France, cea mai mare federaţie patronală din Franţa, fondată în 1998. - N. trad.) şi Finanţele au exercitat o formidabilă presiune asupra preşedintelui republicii franceze, pentru a‑l determina să îşi abandoneze veleităţile de a deschide calea unei economii ecologizate şi pentru a‑l constrânge să revină la Normă.

Oare economia paralizată de izolare îşi va relua cursul anterior? Nu cumva criza noastră economică mondială va conduce la o recesiune similară celei din 2008 sau la o depresiune precum cea din 1929? Sau poate va lua o cale necunoscută? Vom fi oare prada unei crize gigantice, de anvergură planetară, de al cărei deznodământ barbar avem motive să ne temem?

Oare vom reuşi, dacă nu să reglăm economia mondială, atunci măcar să reducem puterea hipercapitalismului, să reformăm sistemele bancare, să controlăm speculaţia bursieră şi să împiedicăm evaziunile fiscale? Oare vom reuşi să identificăm principiile unei economii întemeiate pe un new deal de relansare ecologică şi de reformă socială în stare să determine regresiunea hipercapitalismului şi să diminueze inegalităţile?

8. Provocarea incertitudinilor

Dincolo de incertitudinile economice, viitorul în sine este nesigur. Totuşi, trebuie să încercăm să întrezărim tendinţele şi riscurile care vor urma.

Oare vom asista la o reinstituire a mondializării sau la o căutare a replierilor autarhice? Ne îndreptăm spre avântul naţionalismelor, spre succesul formelor de suveranitate şi spre închiderea frontierelor?

Oare alte şi alte state vor ceda în faţa autoritarismului odată cu instaurarea societăţilor supravegherii, a tehnicilor informatice de recunoaştere, a controlului şi a depistării indivizilor?

Oare naţiunile‑gigant se vor opune mai mult decât au făcut‑o ieri? Se vor modifica oare raporturile lor de forţe? Va domina China lumea sau se va disloca, aşa cum i s‑a mai întâmplat şi în trecut?

Oare conflictele armate - mai mult sau mai puţin atenuate de criza coronavirusului - se vor exacerba? Sau, dimpotrivă, va exista un elan internaţional de cooperare - un elan salutar?

9. Pericolul unei mari regresiuni

Nu ştim dacă procesul regresiv anterior crizei provocate de virus va fi accentuat de către perioada post‑epidemie sau dacă, dimpotrivă, va putea fi oprit ori va înregistra un recul.

Avem motive întemeiate să ne temem că regresiunea generalizată, deja în desfăşurare în primii douăzeci de ani ai acestui secol, va continua şi de acum înainte.

Regresiuni intelectuale şi morale

De două decenii încoace, asistăm - în Franţa şi în lume deopotrivă - la proliferarea maniheismului, a viziunilor unilaterale, a diferitelor manifestări de ură şi dispreţ.

În sferele înalte, politica s‑a golit de orice conţinut pentru a se transforma în motorul economiei; iar economia, la rândul ei, s‑a supus neoliberalismului şi calculului care cuantifică şi dezumanizează realităţile pe care le tratează, ignorând improbabilul şi imprevizibilul.

Regresiuni în democraţie

Conjugate, aceste procese regresive au dat naştere pretutindeni, inclusiv în Europa, unor state neo‑autoritare. Iar dacă regresiunea continuă, ne putem teme, inclusiv în Europa, de formarea şi generalizarea unui totalitarism de tip nou. Totalitarismul de secol XX se întemeia pe controlul total al unui partid unic, care îşi întindea ramificaţiile în toate sectoarele societăţii şi în toate aspectele vieţii. China comunistă a menţinut sistemul partidului unic, dar controlul său de tip poliţist şi delator s‑a îmbogăţit cu un control informatic din ce în ce mai performant datorită inteligenţei artificiale. Interceptări telefonice, spionaj digital, recunoaştere facială, depistare a tranzacţiilor bancare - dacă regresiunea continuă, mi se pare inevitabil ca statele neo‑autoritare să nu devină neo‑totalitare.

Regresiuni beliciste

Aceste regresiuni, teribil de neliniştitoare, ne pot târî spre o conflagraţie mondială, devenită posibilă de aici înainte.

Deşi temporar aplanate de epidemie, există un risc semnificativ de reluare a războaielor aparent civile, dar în care interveneau statele vecine şi marile puteri, opunându‑se prin facţiuni care se luptau între ele, mai ales în Irak, Yemen şi Libia. Asta fără să dăm uitării conflictul aflat la cheremul unui accident exploziv între Iran, pe de o parte, şi asocierea Statele Unite-Israel-Arabia Saudită, pe de altă parte.

Procesul de anexare a Palestinei de către Israel a provocat un curent violent de antisemitism în rândul anumitor populaţii arabe; acest antisemitism nu va putea decât să crească odată cu definitivarea anexării; în acelaşi timp, el va alimenta toate ostilităţile îndreptate către Occident. Antisemitismul şi antiislamismul, care deja se întreţin reciproc, se vor amplifica. Nu ştim ce anume va produce jihadismul ucigaş care, după asasinatele colective întreprinse în Franţa şi în Occident, a devastat Orientul Mijlociu, apoi a provocat starea de război în Ciad, Mali, Somalia şi Nigeria şi care nu a cunoscut armistiţiul în timpul crizei cauzate de coronavirus.

Reînnoirea religioasă în lume, survenită odată cu prăbuşirea comunismului - religie care promitea tuturor o izbăvire pământească -, a suscitat, în lipsa unei speranţe într‑un viitor terestru, revenirea religiilor mântuirii celeste şi a Dumnezeului atotputernic; fenomenul antrenează adeseori intoleranţă şi fanatism (Intoleranţa a devastat Orientul Mijlociu arab, unde minorităţile evreieşti au dispărut, unde minorităţile creştine sunt pe cale de dispariţie, unde şiiţii şi sunniţii se luptă între ei, şi a reapărut în sânul marii Indii multietnice, unde noua putere naţionalistă hindusă îşi reduce populaţia musulmană la un statut inferior. - N.a.).

Numărul în creştere al statelor care posedă arma nucleară şi infrastructura necesară producerii ei va face ca utilizarea acesteia să fie din ce în ce mai puţin improbabilă. Arsenalele bacteriologice, chimice şi informatice au cunoscut o sofisticare considerabilă. La fel ca după 1933, a început o cursă a înarmărilor.

Să mai adăugăm la asta faptul că flagelurile naturale, inundaţiile, scufundările şi secetele provocate de schimbările climatice, precum şi nenumăratele degradări ale biosferei, nu pot antrena altceva decât migraţii ale populaţiilor, respingere a migranţilor, persecuţii şi război.

Spectrul Morţii planează asupra umanităţii

Riscăm să intrăm într‑o eră ciclonică şi să trăim pe pielea noastră ceea ce s‑a întâmplat la Sarajevo în 1914 sau la Danzig (Oraşul Liber Danzig, oraş‑stat semi‑independent baltic, a cărui existenţă a început pe 10 ianuarie 1920, în conformitate cu Tratatul de la Versailles din 1919, care îl desprindea din teritoriul Germaniei. În 1939 a fost anexat de Germania nazistă, iar după înfrângerea Germaniei din 1945 a devenit parte integrantă din Polonia, cu numele Gdańsk. - N. trad.) în 1939: bomba şi revendicarea unui iluminat au provocat şi într‑un caz, şi în celălalt, prin reacţii în lanţ cu totul neprevăzute, izbucnirea a două războaie‑hecatombe de anvergură mondială.

Nu ştim dacă o continuare a proceselor regresive va provoca o barbarie planetară, dacă va favoriza constituirea unor state neo‑totalitare sau dacă va declanşa rezistenţe şi sub ce forme anume.

Toate acestea fac ca afirmaţia lui Steven Pinker (Vezi ediţia din 2015 a Munk Debates, între Matt Ridley şi Steven Pinker, pe de o parte, şi Malcolm Gladwell şi Alain de Botton, pe de alta. Dezbaterea se regăseşte şi în volumul Urmează cele mai bune zile ale omenirii?, traducere de Bianca Stănescu, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2019. - N. trad.), potrivit căreia am intrat în era cea mai pacifistă şi mai fericită a istoriei umane, să fie derizorie.

Să fie oare virusul oracolul nostru din Delphi? Aşa cum a scris Heraclit: "Stăpânul, al cărui oracol se află la Delphi, nici nu vorbeşte, nici nu tăinuieşte nimic, ci se exprimă numai prin semne." (Heraclit, cf. Aram Frenkian, Héraclite d'Ephèse, 1933, p. 21. - N. a. / Pentru limba română, vezi Plutarh, De Pythiae oraculis 21, p. 404 D, în Ion Banu, Filosofia greacă până la Platon, vol I., partea a II‑a, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, col. "Clasicii filosofiei universale", art. 93, p. 367. - N. trad.).

Speranţa stă în căutarea trezirii spiritelor, pe care o va fi stimulat experienţa acestei mega‑crize mondiale.

A devenit vital să ne schimbăm Calea.

John Rain. Pactul asasinilor

 

Barry Eisler
John Rain. Pactul asasinilor
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu



***
Intro

Afacerea asasinatelor are propria-i atracţie gravitaţională şi dacă te apropii prea mult, sau dacă rămâi prea mult în preajma ei, nu te vei elibera niciodată.

John s-a retras din activitate şi de aceea curiozitatea îi este stârnită când i se propune o misiune misterioasă: să aranjeze trei decese "naturale" pentru un milion de dolari. Însă una dintre ţinte este o femeie, iar John are reguli stricte care-l opresc să asasineze femeile.
Fără ca el s-o ştie, femeia aceea este o poliţistă aflată pe urmele unei reţele ce se ocupă cu pornografia infantilă, care-l cunoaşte pe Dox.
Iar când John se întâlneşte cu ea şi cu Dox, şi apoi apar Kanezaki, Delilah, Horton şi alţii, începe o misiune de neuitat din Japonia în Seattle, şi de la Washington la Paris.

"Ca de obicei la romanele scrise de Eisler, intriga este plină de întorsături, proza este viguroasă, iar acţiunea se desfăşoară rapid. Rezultatul este altă carte pe care n-o poţi lăsa din mână de la unul dintre cei mai buni scriitori de thrillere din lume." (Asociated Press)

Fragment
 
 Prolog

Arrington fuma pe întuneric. Fumatul însemna mult, nu numai pentru plăcerea sa intrinsecă, ci şi pentru că bărbatul ştia foarte bine ce efect avea asupra sa. Acceptarea riscurilor inerente implicate, preţul plăcerii, ridica nivelul fumatului, de la un simplu răsfăţ, la ceva mai asemănător unei pasiuni. La urma urmelor, trebuie să iubeşti cu adevărat ceva - trebuie să i te fi dedicat - ca să fii de acord să i te sacrifici.

Totuşi el n-o făcea mereu. Nu urmărise niciodată ca fumatul să devină un reflex sau o rutină, ci mai degrabă să aibă un impact. Să marcheze un moment anume. Să însemne ceva special, ba chiar ceva extrem.

Iar în seara asta erau întrunite toate cerinţele respective. Din unele puncte de vedere, ceea ce tocmai aflase sfida raţiunea. Cum s-ar fi putut ca un lucru atât de groaznic să conţină în acelaşi timp ceva atât de incredibil de bun?

Arrington mai simţise o dinamică similară doar o singură dată până atunci: pe 11 septembrie 2001, când la CIA sosise ştirea atacării Pentagonului, iar primul lui gând fusese "Kelly e acolo". Kelly, care cu numai o lună în urmă îl anunţase că voia să divorţeze şi că spera din toată inima s-o poată face amiabil, cu drepturi corespunzătoare de vizitare, pentru ca el să poată continua să fie un tată pentru cele două fetiţe ale lor, fără alt sprijin financiar decât cel pe care l-ar fi impus oricum legea.

Şi apoi ea dispăruse. Murise. În locul unui om divorţat, trist şi împovărat de pensia alimentară, Arrington devenise brusc văduvul unei martire din Departamentul Apărării, sanctificată prin moartea ei, şi beneficiase de o poliţă de asigurare de viaţă de ordinul sutelor de mii de dolari, la care se adăuga milionul de dolari de la Fondul de Compensare a Victimelor din 11 septembrie. Era bogat, în loc să fie sărac. Era omagiat, în loc să fie dispreţuit. Acesta era micul secret murdar al lui 11 septembrie, gândi el. Nu teoriile conspiraţiilor - acuzaţii despre cunoaşterea anterioară a evenimentelor, despre demolare controlată şi acţiuni din interior. Adevăratul secret era că, în pierderea generală, existaseră şi câştigători. La urma urmelor, statistica afirma că jumătate dintre căsătorii se terminau prin divorţ. Iar divorţul era chimioterapia căsătoriei, ceva atât de scump şi de toxic, încât doar cuplurile disperate recurgeau la el ca tratament.

Şi dacă jumătate dintre căsătorii erau atât de canceroase încât să justifice un tratament echivalent chimioterapiei, ce spunea asta despre restul? Câţi nedivorţaţi învăţaseră pur şi simplu să trăiască cu boala, deoarece tratamentul părea chiar mai rău decât ea?

Iar toate combinaţiile acelea nefericite, răul şi mai răul, luaseră sfârşit în dimineaţa aceea. Văduvele şi văduvii fuseseră sanctificaţi de naţiune şi acoperiţi cu cash. Arrington simţise imediat similitudinea cu ziua de azi, totuşi ramificaţiile complete erau atât de vaste, încât avea nevoie de acest moment în livingul casei sale, cu luminile stinse, cu firicelele de fum de tutun ridicându-se şerpuit pe lângă degetele lui şi cu nicotina ascuţindu-i focusarea, pentru a încerca să înţeleagă pe deplin.

Iniţial, el crezuse că va fi pur şi simplu un alt scandal pentru Serviciul Secret. Nu-i păsa de aşa ceva, dincolo de valoarea politică pe care credea că ar putea s-o extragă. Apoi avusese o intuiţie. Cu bătaie lungă, aşa o considerase. Dar se dovedise că avusese dreptate. Ba chiar în mod spectaculos. Pe de o parte, totul îi confirma temerile cele mai profunde. Temerile despre care psihiatrii CIA se pronunţaseră ca fiind "exagerate" - ca şi cum ei ar fi avut vreo bază pentru a opina despre geopolitică. Temerile pentru care ştia că râdeau de el pe la spate colegii lui mulţumiţi de sine. Cele pe care ei le folosiseră pentru a-i deraia cariera.

Dar pe de altă parte... nu fusese oare descoperit exact de persoana cuvenită? Cine altul ar fi ştiut cum să-l utilizeze pentru a proteja ţara? Cine altul ar fi avut voinţa şi intuiţia care le lipsiseră tuturor celor care râseseră de Arrington, îl marginalizaseră şi, în cele din urmă, îl aruncaseră peste bord?

Pentru a proceda corect erau necesare unele decizii... dificile. Dar când era în joc sănătatea unei păduri, nu-ţi puteai permite să te concentrezi asupra câte unui copac. Ba chiar, pentru a proteja pădurea, uneori trebuiau construite bariere antiincendiu şi unii arbori trebuiau îndepărtaţi.

Primul pas avea să fie cel mai puţin plăcut. Trebuiau eliminate riscuri de securitate. Trebuia protejată integritatea informaţiilor. Prea mulţi oameni ştiau şi problema avea să se înrăutăţească dacă el ar aştepta mai mult. De fapt, în numai câteva zile, dacă nu chiar mai devreme, s-ar fi putut deja să fie prea târziu.

În mod clar, nimic din toate astea nu putea fi întreprins din interiorul guvernului. Pentru că problema era exact guvernul, care fusese deja infiltrat, aşa cum Arrington suspectase mereu. Surprinzător era doar faptul că boala era chiar mai avansată şi mai răspândită decât îşi imaginase. Totuşi el ştia cu exactitate cum să se asigure că problemele vor fi atacate aşa cum trebuia. De către o forţă externă. Un fel de... supliment de vitamine pentru sistemul imunitar al corpului politic.

Stinse ţigara, strivind-o în scrumieră, şi închise ochii, simţind că inima îi bătea la fel de puternic ca la prima lui săritură cu paraşuta. Ceea ce, desigur, era logic. Pentru că mizele erau foarte mari, pentru că marjele de eroare erau foarte reduse. Însă el avea s-o facă. Avea s-o ducă până la capăt. Şi ei aveau să vadă. Ei toţi aveau să vadă. Luă telefonul şi făcu apelul care avea să pună totul în mişcare.

Partea I

Capitolul 1. Rain

Le-am spus "nu". Dar aş fi putut la fel de bine să le spun "da". Afacerea asasinatelor are propria sa atracţie gravitaţională şi, dacă te apropii prea mult sau dacă rămâi prea mult în preajma ei, nu te vei elibera niciodată.

Sau poate că-i doar mai confortabil să dăm vina pe circumstanţe, ori pe soartă, ori pe un alt factor exterior, pentru rezultate care, de fapt, au fost declanşate de noi înşine. La urma urmelor, aş fi putut închide site-ul securizat. Aş fi putut reteza conexiunea aceea. Aş fi putut rătăci prin lume aidoma lui Bashō, fără legături, fără pripoane, distant şi intangibil ca unul dintre norii solitari ce l-au inspirat pe poetul din secolul al XVII-lea în peregrinările lui neîncetate. Dar n-am făcut-o.

Ei l-au folosit pe Larison pentru contactul iniţial. Larison, unul dintre bărbaţii cei mai periculoşi şi mai imprevizibili pe care i-am cunoscut vreodată. Şi care, după ce colaboraserăm în detaşamentul înfiinţat pentru a pune capăt unei suite de atacuri sub steag fals concepute pentru a instiga o lovitură de stat în Statele Unite, era unul dintre cei foarte puţini în care aveam încredere.

Eu locuiam în Kamakura, renunţând în cele din urmă la Tokio. După ce primisem o avere neaşteptată de diamante brute în urma jobului cu Larison şi detaşamentul, cumpărasem o proprietate - un teren pe un deal, cu vedere spre golful Sagami, obţinut printr-o succesiune complicată de intermediari şi o mulţime de bani spălaţi. Prin alţi intermediari şi cu cheltuieli încă şi mai mari, angajasem un specialist în asemenea chestiuni, un bărbat pe nume Takishita, care-mi găsise o minka, o casă a unei ferme tradiţionale japoneze, abandonată în provincia Gifu, în zona zăpezilor cunoscută uneori ca "Alpii japonezi". Takishita cumpărase în numele meu casa veche de trei sute de ani, pe care o demontase şi o adusese pe terenul meu din Kamakura, unde o reasamblase, dotând-o cu curent electric, instalaţii sanitare, ferestre mari şi alte elemente de confort modern, dar păstrându-i frumuseţea originală, ba chiar sporindu‑i‑o în toate aspectele semnificative. Crease până şi o modestă, dar frumoasă karesansui - o grădină de pietre tradiţională - în faţa ferestrei livingului, care avea să capete nuanţe diferite la fiecare schimbare de anotimp: culorile toamnei, zăpada iernii, ploile primăverii, soarele verii.

Munca a durat mai bine de trei ani, dar nu mă grăbeam. Mi-am spus că pentru o casă merita să aştept şi merita să iasă bine. Dar când proiectul s-a încheiat în cele din urmă, am redevenit frământat şi am înţeles că minka avusese mai degrabă scopul de a mă ţine ocupat, decât de a-mi oferi un loc unde să trăiesc. Stăteam pe o pernă lângă irori, vatra deschisă din mijlocul livingului, şi citeam memoriile de călătorie ale lui Bashō, Oku no Hosomichi - Drumul îngust spre interior - în japoneză şi în engleză, corectând ocazional câte un rând din traducere care mi se părea lipsit de eleganţă şi simţindu-mă ca un falsificator abil. Întotdeauna faptul că eram pe jumătate japonez şi pe jumătate american însemnase că nu eram nici una, nici alta, şi niciun fel de iscusinţă - în judo, în vorbirea celor două limbi sau în cunoaşterea culturii - nu avea să schimbe adevărul respectiv.

După ce distragerile proiectului au rămas în urmă, am înţeles că edificarea unui lucru valoros era o modalitate de sublimare, de suprimare a suferinţei legate de faptul că distrusesem relaţia cu Delilah - un act bizar de autosabotare, ţinând seama de toate forţele ce încercaseră până atunci să ne despartă şi dăduseră greş. În fiecare zi, doream să iau legătura cu ea. În fiecare zi, ştiam că ar fi trebuit s-o fac. Şi în fiecare zi... n-o făceam. Minka mea era minunată, dar începeam s-o simt mai degrabă ca pe o fortăreaţă decât ca pe un cămin.

O fortăreaţă de solitudine.

De aceea, tentativa de contactare a lui Larison a venit ca o uşurare. Ar fi trebuit s-o privesc mai degrabă ca pe un avertisment.

Utilizând un telefon criptat prin satelit, am apelat numărul pe care el îl postase pe site-ul meu securizat. Bineînţeles, faptul în sine că păstrasem telefonul acela, care nu putea fi urmărit, contrazicea noţiunea mea de "retragere". Dar oamenii remarcă rareori ceea ce preferă să nu vadă.

Mi-a răspuns după primul ţârâit şi i-am recunoscut imediat şoapta răguşită.
- Tocmai m-ai ajutat să câştig un pariu cu mine însumi. Am bănuit că era doar o glumă, totuşi nu mi-a plăcut. În domeniul meu de activitate, predictibilitatea înseamnă că te găseşti la un pas de moarte.

Dar, desigur, eu nu eram în activitate. Eu mă retrăsesem.
- Ce vrei să spui?
- Am pus pariu că n-ai închis site-ul. Şi că-l mai verifici ocazional.
- Ar fi trebuit să-mi doresc să pierzi pariul?
- Mă-ndoiesc. Ai păstrat site-ul, pentru că-i mai bine să ştii dacă cineva te caută, decât să-l sileşti să dea de tine în alt fel. Am pus pariu că eşti inteligent.

Mi-a plăcut explicaţia lui mai mult decât ceea ce începusem să suspectez eu - că poate doream să fiu găsit.
- Cum o mai duci? am întrebat, surprins şi în acelaşi timp uşor stânjenit de încântarea pe care o simţeam vorbind cu el. Dormi bine noaptea?

Cândva, în Viena, Larison îmi spusese că era chinuit de coşmaruri. Însă nu voia să vorbească niciodată despre ceea ce făcuse în Forţele pentru Operaţiuni Speciale pentru a-i cauza asemenea vise.
- Uneori, mi-a răspuns el. N-o să fie niciodată foarte bine. Dar... uneori e mai bine. Şi tu?
- M-am retras.

A râs şi am simţit o undă de iritare.
- Ce-i atât de amuzant?
- Hei, nu pe mine trebuie să mă convingi! Se pare că Hort are pe cineva căruia îi trebuie serviciile tale.

"Serviciile" pentru care devenisem cunoscut erau joburi ce necesitau aparenţa unor cauze naturale. Poţi angaja pe oricine când un glonţ, un cuţit sau o bombă pot rezolva treaba, dar când nu trebuie sub nicio formă să pară acţiunea unui asasin, atunci eram practic stăpânul pieţei.
- Horton? am repetat. Eram aproape convins că l-ai lichidat până acum.

Într-un trecut îndepărtat, colonelul Scott "Hort" Horton fusese o legendă în Operaţiunile Speciale. El mă contactase pentru a conduce detaşamentul în care îl întâlnisem pe Larison. Însă nesfârşitele lui manipulări şi înşelăciuni îi aduseseră mulţi duşmani, printre care Larison ocupa o poziţie centrală.
- Încă s-ar mai putea s-o fac. Îmi place totuşi să mi-l imaginez fumând un trabuc după cină pe veranda căbănuţei lui de lângă Lynchburg, întrebându-se de fiecare dată dacă aceasta va fi noaptea în care mă voi furişa din păduri şi-i voi veni de hac.
- Şi de aceea a apelat el la tine, ca modalitate de a-şi ţine duşmanii aproape?
- Este o posibilitate, sigur că da.
- Şi care sunt celelalte? A ieşit la pensie, nu?

Larison a râs.
- Da, exact ca tine.

Nu am comentat. Indiferent dacă avea sau nu dreptate în privinţa mea, înţelesul era destul de clar. Poate că Horton lipsise de pe scenă, dar acum căuta un mod prin care să revină.
- Bine, am spus. Dacă Horton este intermediarul, cine-i clientul?
- Şi eu am pus aceeaşi întrebare, dar Hort n-a vrut să-mi spună. A zis că-i doar pentru urechile tale. Dar dacă vrei să-mpărtăşeşti ce afli, sunt un ascultător bun.

Nu am zis nimic. Simularea reticenţei era un obicei vechi şi poate că ar fi trebuit să mă alarmeze uşurinţa cu care am revenit la el, însă principalul lucru pe care l-am observat a fost că mi se părea la fel de confortabil ca o a doua piele.

Sau chiar ca o primă piele.
- Nu i-am spus că ştiu cum să iau legătura cu tine, a continuat Larison după o clipă, deşi eram destul de sigur în privinţa asta. Oricum, eu nu ştiu unde te afli. Nu puteam spune nimănui, chiar dacă aş fi vrut sau dacă ar fi încercat să mă silească. Eşti în siguranţă. Tot retras, dacă asta doreşti.

Nici de data aceasta n-am spus nimic, iar după altă pauză, el a urmat:
- Dar ştii şi tu cum merg lucrurile. Dacă n-o să-l suni pe Hort, el o să caute alt mod de a ajunge la tine. Şi poate că următorul mod pe care-l va găsi nu va fi la fel de prietenos ca mine.

Capitolul 2. Livia

- Se pare c-ai avut dreptate cu Malaysia, zise Trahan în loc de salut. Cred că l-am găsit.

Livia simţi că inima îi tresaltă după o doză de adrenalină la auzul ştirii. Încuie uşa în urma ei şi merse pe coridor spre mansarda închiriată de FBI. Afară se lăsase ceaţa, însă încăperea avea ferestre înalte pe trei laturi, cu cărămizi între ele, şi era bine iluminată chiar şi când lămpile erau stinse.

Trahan stătea la capătul unei mese din lemn, în centrul încăperii, şi se uita la unul dintre monitoarele aflate în faţa lui.

Livia rămase în capătul opus al mesei lungi, îl privi în tăcere un moment, apoi spuse:
- Kool Kat?
- Da. Camera foto, cum ai spus tu. Am creat un 'bot de căutare să scotocească în Kuala Lumpur şi-n împrejurimi. Am găsit doar treisprezece expatriaţi care postau fotografii pe reţelele sociale cu metadate D5, la fel ca fotografiile pe care Kool Kat le postează pe site.

Livia îi spusese că aparatul Nikon D5 era prea scump pentru majoritatea localnicilor şi că ar fi trebuit să se concentreze asupra expatriaţilor, mai ales a celor cu joburi în educaţie, îngrijirea copiilor şi alte profesiuni ce ofereau acces la copii. Chiar şi un hacker de top trebuia să ştie ce anume să caute şi nimeni nu-i cunoştea pe ciudaţi şi pe prădători mai bine ca Livia.
- Treisprezece? zise ea. Nu poţi reduce mai mult?
- Am făcut-o deja. Trei au călătorit în săptămâna când Kool Kat n-a postat fotografii noi. Doi britanici şi un neozeelandez. Tocmai ţi-am trimis datele lor - pun prinsoare c-o să te prinzi cine-i Kool Kat, doar văzându-le. La fel cum ai ştiut că fotografiile lui erau cu copii malaysieni. Şi apropo, cum ai ştiut?

La întrebarea aceea se putea răspunde în multe feluri. Livia i-ar fi putut spune că în copilăria ei de fetiţă lahu pe nume Labee, în dealurile din provincia thailandeză Chiang Rai, devenise expertă în nuanţe care occidentalilor le scăpau de obicei. Sau că, după ce văzuse nenumărate ore de înregistrări cu copii abuzaţi sexual, devenise conştientă de diferenţele culturale. Copiii din unele culturi ţipau. Alţii erau mai stoici. Ea însăşi, când fusese vândută în Statele Unite, la vârsta de treisprezece ani, trecuse de la o stare la alta, stoică atunci când bărbaţii o exploataseră pe ea, ţipând când o făcuseră cu surioara ei mai mică, Nason.
- A fost o intuiţie, răspunse acum, alungând imaginile din postările video ale lui Kool Kat.

Se pricepea să se disocieze de ceea ce se petrecea, ignorând teroarea şi suferinţa şi concentrându-se asupra graiului în care ţipau copiii şi asupra a ceea ce putea afla din aspectul torţionarilor lor, în ciuda măştilor pe care le purtau, sau din eventualele detalii de pe fundal, care ar fi putut oferi indicii despre locul unde se găseau.

După aceea însă disocierea se dezintegra de fiecare dată. O părăsea, lăsând-o să continue ca om cu tot ceea ce văzuse ca poliţist.
- Ceea ce poliţiştii numesc "intuiţii", zise Trahan, hackerii FBI-ului numesc "recunoaşterea tiparelor".

Părea ca şi cum ar fi încercat să afle ceva.
- Chiar aşa, Terry?

Bărbatul încuviinţă din cap.
- Dar pentru ca tiparele să aibă sens, ai nevoie de date. Cu cât ai mai multe date, cu atât e mai bine.

Livia îl privi, nesigură asupra direcţiei în care se îndrepta prin comentariul acela. Cu părul şaten lung până pe umeri şi barba asortată, Trahan degaja un aer atât de placid, încât părea permanent drogat. Dar era în mod evident un hacker excepţional
- Livia văzuse asta cu ochii ei şi, în plus, dacă n-ar fi fost bun în ceea ce făcea, FBI-ul nu l-ar fi alocat grupului operativ comun Child's Play. Ca atare, poate că reţelele de computere nu erau singurele pe care se pricepea să le examineze.

Când ea nu răspunse, Trahan zise:
- Îmi pare rău că nu te pot ajuta în privinţa asta. Mă refer la fotografii. La videoclipuri. Am încercat, dar... nu mă mai pot uita la ele. Nu ştiu cum poţi tu să te uiţi.

Deci asta voia să zică. Livia i-ar fi putut spune că nici majoritatea poliţiştilor nu se puteau uita. Ea nu-i învinovăţea.

Oamenii reacţionează diferit faţă de oroare, iar în cazul Liviei era obsesia faţă de protecţie. Încercarea permanentă de a o salva pe sărmana Nason printr-un înlocuitor.

Femeia bănuia că şefii poliţiei din Seattle înţelegeau psihologia. Livia trimisese după gratii destui violatori pentru ca tiparul să fie evident. Şefii nu ştiau însă - şi nu ştia nimeni - că ea avea nevoie, de asemenea, de răzbunare. În mintea ei, unicul lucru mai bun decât un violator trimis la închisoare era un violator aflat în cimitir, şi începând din urmă cu cincisprezece ani, când era încă în liceu, omorâse peste o duzină.
- Nu-ţi face griji, rosti ea acum. Nici eu nu pot să fac ce faci tu.
- Vreau să zic că nu ştiu cum poţi să vezi chestiile alea şi să nu-i omori pur şi simplu pe autorii lor.

O privea cu atenţie şi, pentru o clipă, Livia se întrebă dacă nu cumva comentariul acela fusese un test. Dar nu, nu era genul acela de priviri şi, oricum, n-ar fi fost prima dată când ea îi surprinsese privirea zăbovind. Trahan încercase, de asemenea, să flirteze cu ea de câteva ori şi, chiar dacă Livia nu-l încurajase, nici n-o deranjase. O tentativă de flirt era lucrul cel mai neînsemnat căruia trebuia să-i facă faţă o poliţistă asiatică atrăgătoare. În plus, Trahan era inofensiv. Un tânăr cu inimă bună. Sigur că da, cam sensibil pentru materialele ce ajungeau să fie partajate pe o reţea precum Child's Play, dar asta nu însemna altceva decât că era uman.

Şi totuşi... privirea lui era mai intensă ca de obicei.
- Ce s-a-ntâmplat? întrebă ea.
- Obrazul tău, rosti el, mijind ochii. Este... te-a lovit cineva?

Ea ridică un deget spre vânătaie, de care uitase.
- Ai putea spune şi aşa.
- Vorbeşti serios? Este... eşti bine?

Livia râse, mişcată fără să vrea de faptul că hackerul slăbănog simţea un imbold latent, indiferent cât de prostesc, de a o proteja.
- Predau tehnici de autoapărare pentru femei. Aseară am încasat un cot. Nimic important.

Trahan ridică sprâncenele.
- O femeie ţi-a făcut asta?

Dacă altcineva ar fi fost autorul comentariului, Livia s-ar fi putut simţi iritată. Poate chiar ar fi vrut să-i dea individului o lecţie. Sosit din partea lui Trahan însă, nu putea decât să-i stârnească un zâmbet.
- Nu crezi că o femeie poate lovi cu cotul? Deşi, întâmplător, lovitura asta a venit de la un bărbat.
- Ah... Ai zis "tehnici de autoapărare pentru femei", aşa că m-am gândit...
- Un curs de tehnici de autoapărare pentru femei care nu le antrenează împotriva bărbaţilor n‑ar avea cine ştie ce utilitate.
- Da, ai dreptate... Nu mă gândisem la asta până acum.

Livia flutură din mână cu un gest de nepăsare.
- Nu-ţi face griji. Tehnicile de autoapărare pentru femei sunt domeniul meu. Computerele sunt domeniul tău.
- Da, bun... îmi pare rău că nu ţi-am găsit mai multe informaţii, răspunse el, părând uşurat să revină pe un teren familiar. Cum stăm în privinţa timpului? Spuneai că suntem contracronometru.
- Aşa este. FBI-ul a acţionat inteligent, nedifuzând ştirea arestării administratorului, şi s-a descurcat excelent simulându- i activitatea pe site. Dar până la urmă unul dintre membri va observa că ceva nu-i în regulă. Iar atunci va posta o avertizare şi va dispărea, iar peste încă o secundă toţi şobolanii din Child's Play se vor topi în beznă.
- Asta ar fi de tot rahatul. Deocamdată n-avem decât cinci nume din o sută şapte membri.
- Păi, atunci, cu cât găsim mai mulţi înainte să fim deconspiraţi, cu atât mai multe arestări vom face imediat după aceea. Aşa că să nu mai zăbovim!

Trahan se uită la paharul de carton cu cafea pe care-l ţinea ea în mână - Uptown Espresso, aflat la două intersecţii depărtare în districtul South Lake Union din Seattle. FBI-ul îl instalase pe hacker într-o mansardă din cartier fiindcă era rezonabil de aproape de sediul poliţiei, însă Trahan era un tip sedentar şi Livia apreciase că era mai eficient să vină la el aici, decât să încerce să aranjeze o întâlnire la sediu.

Porni spre capătul lui de masă.
- Ia, îi zise şi-i întinse cafeaua. Cappuccino extra-large. Favorita ta.

El luă paharul şi zâmbi.
- Ca să mă menţii funcţional? Livia i-ar fi putut întoarce surâsul, însă nu dorea ca tânărul să-şi facă vreo impresie greşită. De aceea reveni în capătul opus al mesei, se aşeză şi deschise laptopul pe care-l folosea când lucra în mansardă.
- Aşa ceva, îi răspunse. Ia să vedem acum ce aflu de la expatriaţii ăia din KL care-ţi plac ţie.
- Bine. Eu voi urmări o anomalie peste care am dat când 'botul meu căuta metadate despre Kool Kat.
- O anomalie? zise ea, repetându-i deliberat cuvintele, aşa cum făcea când interoga un suspect.

Tehnica funcţiona bine mai ales asociată nevoii tipic masculine de a oferi explicaţii femeilor.
- Mda, încuviinţă Trahan, răspunzând inconştient la tehnica respectivă. De obicei, toţi tipii ăştia folosesc criptarea pentru a-şi masca identităţile, însă recurg în general la software-uri de criptare comercială.
- Criptare comercială?
- Da, care poate fi cumpărată legal. Un asemenea soft nu-ţi poate spune absolut nimic despre utilizator decât că-i atent în privinţa securităţii. Însă cel peste care am dat... ştiu că sună cam ciudat, dar cred că-i al meu.

Asta o luă într-adevăr prin surprindere.
- Ce vrei să zici?
- Păi, majoritatea chestiilor pe care le fac în prezent sunt contracte de hacking pentru FBI, dar în trecut am lucrat pentru fel de fel de agenţii. Odată m-a angajat Serviciul Secret ca să concep o suită de instrumente de comunicaţii criptate. Ăla a fost un proiect chiar cool.
- Şi de pe piaţă nu se poate cumpăra ceva similar?

Trahan strânse din umeri.
- Ştii cum gândeşte guvernul - dacă-i disponibil şi pentru civili, înseamnă că nu poate fi atât de bun ca unul de comandă.

De-aia aruncă mii de dolari pe cafetiere şi pe colaci de WC şi pe tot felul de prostii. E o nebunie, dar - hei! - pentru contractori ca mine e ca şi cum ar veni Crăciunul.

Livia cunoştea într-adevăr mentalitatea. Site-urile ce vindeau echipamente pentru poliţie declarau sus şi tare că produsele lor se adresau doar forţelor de ordine, pentru că ştiau că exclusivitatea percepută de poliţişti îi determina pe aceştia să se repeadă să cumpere. Decise să abandoneze pentru moment discuţia despre Kool Kat.
- Deci te-a angajat Serviciul Secret?
- Da, aveau nevoie de un soft cu care orice agent să poată să comunice cu oricare altul, fără să fie vreodată individualizat. O aplicaţie care să ofere anonimat.
- Adică...?
- Păi, dacă poţi să identifici membrii unei forţe de protecţie şi pază, în scurt timp poţi să obţii şi informaţii despre persoana pe care o protejează - informaţii pe baza cărora se poate acţiona. Aşa că, din punctul ăsta de vedere, protejarea agenţilor este aproape la fel de importantă ca protejarea obiectivului în sine. Cel puţin on-line.
- Şi tu zici că ai impresia că un membru din Child's Play utilizează aplicaţia pe care ai conceput-o tu pentru Serviciul Secret?
- În mod clar seamănă cu ce am făcut eu, dar nu ştiu cum ar fi putut ajunge în posesia ei unul dintre jegurile astea. Livia clătină uluită din cap. Nu era vina lui. Asta nu era lumea lui şi de aceea ideea lui liniştitoare că toţi violatorii de copii erau "jeguri", o specie străină şi separată de restul omenirii, nu fusese niciodată contestată.
- Concluzia logică, rosti ea lent, este că acel membru din Child's Play care-ţi utilizează aplicaţia personalizată are o legătură cu Serviciul Secret.

Urmă o tăcere prelungă. Trahan clătină din cap şi spuse:
- Da, dar...

Ea aşteptă, lăsându-l să treacă prin disonanţa cognitivă.

După o secundă, tânărul spuse:
- Însă tipii ăia... cum să zic? trec printr-o tonă de teste psihologice. Li se verifică trecutul. Sunt puşi la poligraf. Totul!
- Niciun test nu-i perfect. Şi în plus, mă-ndoiesc că vreunul dintre testele alea psihologice e conceput pentru a descoperi interese sexuale faţă de copii.
- Probabil, dar... dacă este cineva din Serviciul Secret?
- Ce vrei să spui?
- Vreau să spun - ce se va-ntâmpla?

Livia simţea că o cuprinde iritarea.
- Ceea ce se întâmplă cu orice persoană care este arestată pentru abuzarea copiilor. Dacă procurorul îşi face treaba, este condamnată la închisoare şi apoi este ţinută departe de copii pentru tot restul vieţii.
- Asta înţeleg, însă Serviciul Secret... Când am proiectat aplicaţia, am ajuns să-i cunosc pe unii dintre ei. Tipii ăia au o aură de mister. Ştii ce vreau să spun - spiritul de echipă. Dacă un agent ar fi săltat direct din Casa Albă sub acuzaţia de pornografie infantilă, ar însemna pentru ei o mare bilă neagră.
- Şi de ce ar fi asta problema noastră?
- N-am spus aşa ceva. Atâta doar că...
- N-o să-nţeleg asta niciodată. Pe cuvântul meu! Nu-i pot înţelege pe cei cărora le pasă mai mult de protejarea unei instituţii decât de protejarea copiilor.

Trahan se înroşi la faţă.
- Aici nu eşti corectă. Ştii bine că mie-mi pasă. Şi nici nu-ncerc să protejez pe nimeni. Vreau să zic - pe nicio instituţie. Ţi-am spus doar atât, dacă se dovedeşte că un agent din Serviciul Secret face parte din reţeaua Child's Play, atunci vei avea greutăţi când vei încerca să obţii un mandat de arestare. Dacă nu vrei s-auzi asta, dacă vrei să pretinzi că nu-i adevărat, perfect, e treaba ta.

Livia inspiră prelung, apoi expiră zgomotos, oferindu-şi un moment ca să se calmeze. Se străduise din răsputeri să-şi ascundă butoanele, totuşi ele erau uneori chiar acolo, la suprafaţă, aşteptând să fie apăsate.
- Îmi pare rău, rosti ea. Atâta doar că am văzut tiparul ăsta de foarte multe ori şi mă scoate din minţi. Însă n-ar fi trebuit să te bag şi pe tine în el. Ai dreptate, n-a fost corect din partea mea.
- Nu-ţi face griji în privinţa asta, clătină din cap tânărul. Îmi dau seama de ce se poate înţelege aşa. Zâmbi. Recunoaşterea tiparelor nu-i o ştiinţă. Trebuie să accepţi şi excepţii.

Ea aprobă din cap.
- Oricum, dacă unul dintre membrii reţelei Child's Play este un agent al Serviciului Secret, s-ar putea să fiu nevoită să port nişte bătălii birocratice. N-ar fi prima dată. Însă deocamdată este mult prea devreme s-o spun. Mai întâi trebuie să confirmi că aplicaţia pentru anonimat este a ta şi apoi trebuie să-l demascăm pe cel care o utilizează în Child's Play.

După vreo douăzeci de minute, în timp ce Livia examina datele, pentru a determina care dintre cei trei expatriaţi din Kuala Lumpur îşi spunea Kool Kat, Trahan rosti:
- Hopa! Asta-i naşpa.

Livia se aplecă într-o parte, ca să-l poată vedea în spatele monitorului său. Părea pământiu la faţă.
- E aplicaţia ta?

El încuviinţă, fără să-şi ia ochii de la ecran.
- Da.

Femeia nu-i înţelegea tulburarea. Probabil că-i idolatrizase cu adevărat pe agenţii pe care-i cunoscuse în timpul cât dezvoltase aplicaţia.
- Bine, zise ea. Deci este ceea ce ai bănuit. Avem un agent al Serviciului Secret suspectat că ar fi membru al reţelei Child's Play.

Trahan o privi şi clătină lent din cap.
- Nu, rosti el. Avem şase.

Bunul doctor din Varşovia (2)

 

Elisabeth Gifford
Bunul doctor din Varşovia
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Citeşte primul capitol din această carte aici.

Capitolul doi
Varşovia, mai 1937

Korczak încă deplângea pierderea emisiunii sale radiofonice. În fiecare săptămână, milioane de persoane din toată Polonia o ascultau pentru a-i auzi mesajul de compasiune şi respect pentru copii. Acum se părea însă că evreii nu puteau avea emisiuni la radioul polonez. Contractul i-a fost reziliat. Dar ce era el dacă nu polonez? Gândea şi visa în poloneză, cunoştea străzile Varşoviei la fel de bine pe cât îşi cunoştea propria palmă. Otrava nebuniei naziste se răspândea cu adevărat în toată Europa.

Măcar i-au rămas cursurile, şansa de a influenţa o nouă generaţie de pedagogi care într-o bună zi avea să se îngrijească de copiii Poloniei. Îşi purta costumul de tweed, cu papion şi ceas la vestă.

Korczak încetini, astfel încât băieţelul de lângă el să poată ţine pasul în timp ce urca treptele. În jurul lor, spitalul răsuna şi reverbera de zgomotele paşilor şi uşilor ce se închideau în depărtare.
- Bună ziua, domnule doctor Korczak! strigă o asistentă, trecând iute pe lângă el şi aruncând o privire spre ştrengarul slăbănog care îl ţinea de mână.

Evident, ar fi dorit să-l întrebe ce făcea astăzi aici, după atâţia ani de când a demisionat pentru a avea grijă de un cămin de orfani. Un tată burlac, care îngrijea o sută de copii.

În faţa uşii cabinetului radiologic, Korczak îngenunche pentru a vorbi cu micuţul Szymonek.
- O să intrăm aici, unde vor fi mulţi oameni, şi după aceea o să te rog să stai în spatele unei maşinării speciale. Eşti gata?

Szymonek încuviinţă din cap. Ochii îi erau mari şi privirea serioasă.
- Pentru că-i va ajuta pe cei mari să-i înţeleagă pe copii.
- Eşti foarte curajos, omuleţul meu.

Korczak se ridică şi deschise uşa. Era încă furios şi zguduit de descoperirea făcută ieri - unul dintre pedagogii săi din orfelinatul de pe strada Krochmalna târâse un băiat în beci şi-l lăsase acolo pe întuneric.
- Ce altceva aş fi putut face, pan doctor? întrebase pedagogul, aşteptându-se poate la înţelegere. Jakubek nu voia să m-asculte. M-a adus la o astfel de exasperare, încât am ridicat chiar mâna, dar el a strigat: "Dacă mă loveşti, pan doctor te va da afară!" Nu sunt mândru de cele întâmplate, dar am văzut roşu în faţa ochilor şi l-am dus în beci. După aceea a tăcut.
- Ai lăsat un copil singur în întuneric? Korczak închisese ochii, vorbind aproape în şoaptă. Dar de unde ai ştiut că modul lui de comportare nu se datora unei suferinţe? Tu erai adultul. Aveai ocazia să afli ce nu era în regulă, să-l înveţi că nu trebuie să vorbească urât atunci când este supărat. Şi ce ai făcut tu în schimb? L-ai închis în întuneric, în beci.

Korczak se retrăsese grăbit, simţind că va izbucni în lacrimi.

Câteva zile mai târziu, au aflat de ce fusese atât de dificil Jakubek. Fusese învoit într-o sâmbătă să-şi viziteze bunica iubită şi aflase că bătrâna murise.

*
Camera era plină de studenţi care discutau între ei. Toţi erau nedumeriţi de ce li se ceruse să părăsească amfiteatrul obişnuit din Institutul Pedagogic şi să vină în laboratorul acesta din spital. Când intră doctorul Korczak se făcu linişte. Toţi erau foarte atenţi. Nimeni nu moţăia la cursurile lui Korczak.

Dar atenţia lui era îndreptată doar asupra copilului, căruia îi vorbi cu glas scăzut în timp ce îl conduse în spatele unui ecran pătrat din sticlă. Jaluzelele erau trase şi pieptul slăbuţ al băiatului se vedea luminos în întuneric. Ochii lui îl urmăriră pe doctor când acesta începu să vorbească.
- Aşadar, aţi fost cu copiii toată ziua. Înţeleg. Uneori nu-i uşor. În unele zile eşti obosit. Nu mai poţi rezista. Îţi vine să ţipi la ei, poate simţi impulsul să ridici mâna asupra lor.

Korczak aprinse lampa fluorescentă din spatele lui Szymonek. Ecranul de sticlă se lumină difuzând o strălucire eterică şi afişând un portret în cărbune: coastele unui copil. Înăuntru se afla umbra unei inimi, care bătea repede, tresărind ca o pasăre speriată.
- Priviţi cu atenţie. Aşa se comportă inima unui copil dacă strigi la el, dacă vrei să-l loveşti. Aşa este inima unui copil când îi este frică. Uitaţi-vă cu atenţie şi ţineţi minte.

Korczak stinse lampa, îşi puse jacheta în jurul băiatului şi îl ridică.
- Asta a fost tot.

Plecă împreună cu Szymonek, lăsând în urmă o clasă de studenţi uluiţi, care începură să discute agitaţi între ei.

Un tânăr mai înalt decât toţi ceilalţi, cu statură atletică şi un uşor început de chelie deasupra frunţii largi care dădea impresia de inteligenţă, îşi strânse grăbit caietele. Mişa se gândi că în seara aceea o să-i scrie tatălui său o scrisoare, explicându-i de ce nu se va angaja ca inginer deşi tocmai terminase facultatea. Avea să înceapă un curs de pedagogie la seral şi să continue să lucreze la orfelinatul lui Korczak ca student-asistent abia plătit. Tata avea să fie furios. El însuşi era profesor şi ştia foarte bine că în educaţie nu existau nici bani, nici locuri de muncă. Avea să-l acuze pe Korczak pentru catastrofa asta şi pe bună dreptate.

Dacă vrei să schimbi lumea, schimbă educaţia.

În timp ce traversă încăperea, din geanta lui de pânză căzu un stilou. Tânărul îngenunche ca să-l recupereze şi, privind în sus, zări o fată care stătea încă pe un scaun, pierdută în propriile-i gânduri, reflectând la discuţie. Îi remarcă părul blond pieptănat spre spate, faţa ovală, ochii albastru-deschişi, buzele generoase, bluza albă cu guler Peter Pan. O fată ca toate celelalte.

Dar el nu se putea clinti, nu-şi putea desprinde ochii; simţi în adâncul pieptului său zumzetul inconfundabil al unui diapazon, inevitabila notă adevărată în jurul căreia se vor armoniza toate celelalte note. Fata aceea... Îşi dorea cu ardoare să-i vorbească, să stea lângă ea şi să o ţină de mână.

Dar unde-i stătea mintea? În curând trebuia să intre de serviciu la căminul de orfani. Şi, oricum, mult timp avea să fie prea sărac pentru a se îndrăgosti. Acum trebuia să fie puternic. Trebuia să scrie scrisoarea aceea.

Îşi puse geanta pe umăr şi plecă.

*
Dar fata nu avea să-l părăsească. În următoarele zile, Mişa se simţea captiv în momentul acela, privind în sus la un chip palid, deschis, şi simţind o pornire lăuntrică să-i vorbească.

Decise că o va face la următorul curs. Va găsi neapărat o modalitate de a vorbi cu ea.

Fata era însă înconjurată de o mulţime de prieteni. Un băiat în costum cu dunguliţe albe şi părul dat cu briantină o strigă:
- Sofia!

Numele ei... Mişa îl culese ca pe o comoară.

Îl privi pe băiatul acela şi observă cum râdea timid la ceva ce-i spunea ea. Oare fata îi zâmbea pentru că şi ea îl plăcea? Sau era doar politicoasă? Mişa constată că-l displăcea profund pe acel băiat.

Data viitoare... Data viitoare se va apropia şi-i va vorbi. Sofia...

Dar nu avea să mai existe o "data viitoare". Cursurile lui Korczak au fost anulate. Fără nicio explicaţie, deşi toată lumea ştia motivul. Educaţia minţilor poloneze nu putea fi încredinţată decât polonezilor puri.

Acum Mişa nu mai avea motiv să meargă la universitate. Studia la seral pentru o diplomă de pedagog. A urmat cursul Institutului numai pentru că-l invitase Korczak.

Era mai bine aşa, îşi spuse tânărul. Era ridicol să se îndrăgostească de o străină. Şi nu, în niciun caz nu avea de gând să se întoarcă la Institut şi să se învârtă pe lângă poarta lui, sperând s-o întâlnească pe Sofia.

Mişa aşteptă ca pasiunea lui să dispară, la fel ca zgârietura de pe genunchiul unui copil care se vindecă în timp. Dar fata îi revenea în minte pe neaşteptate când traversa Parcul Saxon în răcoarea serii. Îi revenea în minte pe neaşteptate când stătea lângă o fereastră care dădea în curtea unde un băiat cânta la muzicuţă "Mayn shtetele Belz / Oraşul meu Bălţi". Chipul ei îi revenea în minte ca dorul de casă.

Se trezea sperând că se va întâlni cu ea din întâmplare, undeva. Avea impresia că era ceva ce trebuia să se întâmple, care avea să se întâmple. Dar lunile trecură, vara veni şi trecu şi ea. Aerul începu să capete un iz imprevizibil de frig.

Toamna se făcea simţită şi Mişa tot n-a mai revăzut-o.