Bunul doctor din Varşovia

 

Elisabeth Gifford
Bunul doctor din Varşovia
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu



***
Intro

Povestea doctorului Korczak a cunoscut numeroase ecranizări de-a lungul timpului, probabil cea mai reuşită fiind realizată în 1990 de Andrzej Wajda.

Ne aflăm în anul 1940, în Varşovia. Ghetoul evreiesc se află sub teroarea nazistă. Între zidurile acestuia, nenumăraţi oameni au de suferit privaţiuni inimaginabile. Printre ei, copiii de la orfelinatul de acolo. Şi totuşi, în acest întuneric al disperării, un om aduce o licărire de speranţa copiilor. E vorba de dr. Janusz Korczak, directorul orfelinatului, o personalitate de marcă a timpului.

"Nu abandonezi copiii în asemenea vremuri", obişnuia el să spună. Ceea ce a şi făcut, apărându-i până în ultima clipă. El e ajutat în lupta sa pentru binele micuţilor de doi tineri, Mişa şi Sofia, povestea lor de dragoste împletindu-se în mod dramatic cu cea a celorlalţi evrei încercaţi de destin şi de tăvălugul istoriei. Mărturiile lor i-au folosit drept sursă de inspiraţie autoarei pentru crearea acestui tulburător roman-document, în care realitatea şi ficţiunea fuzionează extraordinar. Tema principala a acestuia e viaţa care, în ciuda ororilor războiului, renaşte permanent prin iubire şi jertfă.

Janusz Korczak a fost un pseudonim, adoptat după ce el a devenit un scriitor celebru în Polonia. Pe numele său adevărat Henry Goldszmit, s-a născut în 1879 ca fiu al unui avocat evreu bogat, care împreună cu soţia sa frecventau deopotrivă prieteni polonezi şi evrei în Varşovia de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Korczak a fost un pionier al bunăstării şi psihologiei copilului. În tinereţea sa, la începutul secolului XX, el privise în jur şi începuse să întrebe de ce erau nefericiţi atâţia copii.

Korczak i-a învăţat pe copii şi pe adulţi să se trateze reciproc cu empatie. El era de acord să-i spună unui copil că era ocupat, cu scrisul sau cu cititul, ori că era pur şi simplu obosit, aşa încât copilul se putea eventual juca şi singur pentru o vreme... dar rămânea totuşi permanent disponibil şi la vedere pentru ajutor şi confort, dacă ar fi fost nevoie.

El a înţeles că atunci când naţiunile decid să nu aibă grijă de copii, civilizaţia este pe punctul de a se dezintegra, adică exact ce s-a întâmplat când Reichul nazist a decis să ucidă mii de copii în 1942, la Varşovia, în Polonia şi în toată Europa. Nu poate exista un contrast mai mare decât această decizie teribilă, comparativ cu voinţa lui Korczak de a proteja drepturile şi fericirea copiilor săi, până chiar în ultimul moment când i-a însoţit în lagărul morţii.

Capitolul unu
Varşovia. 17 ianuarie 1945
 

Cu două ore înainte de ivirea zorilor, Mişa stătea pe malul Vistulei şi privea peste fluviul îngheţat spre Varşovia. Ţinea în mână o fotografie a Sofiei, nu mai mare decât palma lui. De-a lungul anilor, o tăiase în jurul conturului, pentru a o face să pară mai reală. Două găurele în umerii Sofiei trădau locul unde o fixase deasupra patului său în diversele dormitoare de armată ca pe o icoană sfântă pentru un credincios. În lumina slabă, ochii deschişi la culoare ai femeii îl priveau cu seriozitate şi teamă. Ştia restul imaginii pe de rost: părul blond pieptănat spre spate, trăsăturile frumoase, atât de subţiri... Au trecut doi ani de când ţinuse ultima dată între palme chipul cald al Sofiei şi-i sărutase buzele sau inspirase parfumul slab de migdale al pielii ei. Vântul îl înfioră cu o rafală necruţătoare, o durere în plus peste cea provocată de absenţa ei. Îşi ridică gulerul şi strecură poza înapoi în portofelul din prelată, apoi se lovi cu palmele peste braţe pentru a-şi pune sângele în mişcare.
- Mişa, ia de-aici!

La câţiva metri depărtare, pe mal, se aflau santinelele sovietice în haine groase de iarnă, mâncând din gamele metalice. În timp ce vorbeau şi râdeau tare, aburii se ridicau în aerul îngheţat. Unul dintre ei îi întinse o sticlă. Mişa se apropie şi trase o duşcă. Tunurile amuţiseră acum, dar încă se mai simţea mirosul de fum purtat deasupra apei. Ruşii erau binedispuşi, relaxaţi şi râdeau, comentând cine va dansa în noaptea aceea cu Irina cea voinică.

Irina, o femeie cu faţă pătrată, corp masiv şi piept proeminent ce-i întindea la maximum ţesătura uniformei, le rânji din semiîntuneric, mâncând cu lingura tocăniţa de fasole.
- Nici măcar nu v-obosiţi să-ntrebaţi! pufni ea şi-şi împinse pelerina înapoi peste un umăr. Pe voi v-aş înghiţi cu fulgi cu tot la micul dejun. Dar dacă e cineva curios, i-aş putea spune "da" lui Mişa.

Îl privi cu o licărire lacomă în ochi. Mişa era obişnuit ca femeile să se comporte ciudat în jurul său. Ochii lui de culoarea chihlimbarului întunecat cu luciri verzui erau la fel de frumoşi ca ai oricărei fete - cel puţin aşa îi spusese Sofia odată. Era înalt şi cu osatura delicată, iar uniforma poloneză cu cizme până la genunchi şi pantaloni de călărie îi conferea un aer de modă veche, aproape aristocratic, dar cu umorul şi aerul lui degajat, Mişa avea darul de a se împrieteni cu majoritatea oamenilor. Deşi era polonez - şi în plus evreu - ruşii îl tratau ca pe unul dintre ei.

Mişa plecă fruntea, în timp ce Irina hohotea amuzată. Era periculos s-o ai ca iubită pe Irina. Umbla vorba că ultimul ei prieten murise ucis nu de un glonţ german, ci de unul pornit din pistolul Irinei după o criză de gelozie.
- Dacă mai găsiţi amici de-ai lui Hitler pe-acolo, transmiteţi-le urările mele cu unul din astea!

Irina îşi mângâie cu palma arma din tocul de pe şold.

Toţi ruşii îl bătură pe spate, generoşi şi cu căldură - eliberatorii Varşoviei.

Ca parte din grupul de recunoaştere al Armatei 1 poloneze aflată sub comandă rusă, Mişa intra întotdeauna primul pe teritoriul inamic din faţă, căutând căi de acces sigure pentru tancuri şi pândind eventuali soldaţi germani rătăciţi. Astăzi, mica lui unitate avea să fie prima care va intra în Varşovia. Trecuseră trei ani de când Mişa călcase ultima dată în oraş.

Şirul de patru jeepuri Willys aştepta la marginea fluviului acoperit de gheaţă. Printre norii ce se destrămau, se vedeau crâmpeie de cer negru şi o aşchie de lună metalică. Franek, şoferul lui Mişa, autodesemnat călăuză şi aghiotant, se afla la volanul primului jeep, cu clapetele căciulii din blană de oaie trase peste urechi.
- Grăbeşte-te, până nu murim îngheţaţi! strigă el. Vrem s-ajungem dincolo înainte să se lumineze.

Varşovia era încă sub imperiul nopţii, dar zorii se întrevedeau deja în spatele trupelor, ca o linie roşie palidă. Misiunea lor era de a raporta prin radio situaţia găsită înainte ca infanteriştii polonezi să înceapă traversarea pe jos după ce se crăpa de ziuă.

Mişa se urcă lângă Franek şi trase portiera, închizând-o ferm, totuşi vântul rece reuşea să şuiere prin crăpături şi vehiculul se legăna sub rafale. Îşi scoase pistolul din toc. În faţa lor, Vistula strălucea alb, o câmpie lungă şi şerpuitoare de zăpadă, mult mai sclipitoare decât norii ca din vatelină care pluteau deasupra.

Cu răsuflarea ridicându-i-se în faţă şi aburind parbrizul, Franek se aplecă înainte în clipa când roţile ajunseră pe suprafaţa acoperită de zăpadă a fluviului. Mişa simţi cum muşchii i se încordară în mod reflex, totuşi gheaţa care se formase pe durata unei jumătăţi de iarnă rezistă. Derapând şi zguduindu-se, începură să parcurgă suprafaţa neregulată - patru siluete negre, fără faruri, ce înaintau încet, cu motoarele abia auzindu-se. Zăpada acoperise camioanele militare arse, cadavrele de cai îngheţate şi alte grămezi ce proiectau umbre prelungi în lumina spectrală. În dreapta lor, traversele rupte ale podului Poniatowski se ridicau din gheaţă sub unghiuri stranii.
- Greu de crezut, spuse Mişa, dar iată-ne - suntem primii eliberatori ai Varşoviei. Mergem acasă.
- Spui "eliberare" în sensul rusesc al cuvântului? Să stai pe malul opus şi să zici că aştepţi provizii timp de şase luni, până când Wehrmachtul a măcinat rezistenţa poloneză, să aştepţi până se retrag germanii şi apoi să intri în oraş? Un frumos nou început pentru ocupaţia sovietică.
- Ai mai auzit ceva despre fraţii tăi?

Franek clătină din cap.
- Îmi pare rău, spuse Mişa.

De la serviciul de contrainformaţii, Franek auzise că unul dintre fraţii lui murise în timpul revoltei din Varşovia. Un altul murise în asaltul neautorizat al armatei poloneze care încercase să traverseze Vistula şi să vină în ajutorul Varşoviei asediate, la câteva săptămâni după ce sosise. Fuseseră respinşi cu pierderi cumplite. Sub zăpada îngheţată se aflau sute de cadavre din Armata 1 poloneză. Ruşii fuseseră furioşi. Îl destituiseră pe generalul polonez şi îl înlocuiseră cu unul mai obedient.

Jeepul se zgudui, intrând cu roţile într-un făgaş adânc din gheaţă, şi Mişa întinse iute mâna liberă ca să se prindă de bord. Formele întunecate din spatele lor frânară. Franek roti volanul, repuse roţile în mişcare şi ocoli grijuliu zona cu făgaşe. Mişa se uită înapoi. Ceilalţi îi urmau. Îşi dezlipi mâna de metalul rece şi-şi frecă obrajii îngheţaţi. Îl furnica sentimentul lipsei de apărare, aşteptându-se dintr-o clipă în alta să audă o împuşcătură răsunând de pe malul opus.

De acum parcurseseră mai bine de jumătate din întinderea gheţii. Ani de zile, Mişa traversase Vistula în drum spre Varşovia, aşteptându-se să vadă forma prelungă a oraşului care plutea între cer şi fluviul larg, turlele şi clopotniţele elegante ale bisericilor sale, fortăreaţa masivă a palatului.

Toate acele siluete dispăruseră. Când privi prin binoclu spre malul de care se apropia şi capul de pod din dreapta lor, nu văzu decât spaţii pustii şi cioturi calcinate în lumina ştearsă. Fumul întuneca cerul murdar. Întoarse binoclul către capătul podului distrus.
- Stop, Franek. Stop! Acolo sus, văd o santinelă.

Franek frână brusc. Mişa auzi scârţâitul frânelor jeepului din spate.

Mişa îi trecu binoclul şoferului şi arătă o gheretă alb cu roşu abia vizibilă pe mal.
- Dacă trage, n-avem nici o acoperire aici.
- Nu se mişcă. Cred că nu ne-a văzut.

Franek deschise ferestruica rabatabilă, coborî piedica, ochi şi trase. Zgomotul împuşcăturii reverberă peste gheaţă.
- Rahat! Am tras pe lângă.

Şoferul reîncărcă iute, aşteptându-se ca santinela să-i răspundă la foc. Ochi şi trase din nou. Soldatul tresări şi un norişor se ridică din mantaua lui, anunţând impact direct, dar el rămase sprijinit rigid de ghereta de lemn.

Mişa luă binoclul înapoi.
- Are zăpadă pe umeri.
- Dumnezeule, a-ngheţat în post!

Apropiindu-se cu grijă de mal, Franek se opri lângă ghereta santinelei. Zorii începeau să se înfiripeze pe cer şi reflexia zăpezii proiecta o lumină stranie pe faţa cenuşie a santinelei moarte. O peliculă de chiciură îi sticlea pe cască şi pe gulerul îmblănit al mantalei. O a doua santinelă se afla în interiorul gheretei, rezemată de un perete ca un popic răsturnat, ţinând o puşcă de-a curmezişul pieptului.
- Varşovia e păzită de cadavre, comentă Franek.

Micul convoi de jeepuri continuă în sus pe cala de lansare, pe lângă picioarele podului detonat. După ce ajunse în vârf, Franek opri motorul.

Sub lumina slabă şi rece, în faţa lor se zărea o privelişte care depăşea orice cuvinte - practic nu era nimic altceva decât o întindere deschisă sub cerul livid, kilometri de ruine şi moloz acoperite de zăpadă. Nici o clădire intactă, iar coşurile de fum care mai rămăseseră în picioare păreau nişte copaci rupţi. Ici şi colo, rămăşiţe neregulate de pereţi găunoşi, fără ferestre, negre pe fundalul zăpezii luminoase. Ascultară încordaţi după clicul unei arme, poate vreun lunetist singuratic care-i urmărea, dar nu auziră nimic. O tăcere profundă; până şi aerul era îngheţat şi mort.
- În ce direcţie? întrebă Franek.

Mişa clătină din cap.
- Dacă mergem înainte, ăla era bulevardul Jerozolimskie.

Înaintară încet pe un drumeag îngust printre mormanele de cărămizi şi sfărâmături, hurducându-se peste moloz. Magazinele şi clădirile de birouri din cartierul comercial dispăruseră şi în locul lor erau doar ruine şi grămezi de cărămizi şi praf. Fuioare de zăpadă înălbiseră resturile, iar ruinele înnegrite ale zidurilor se ridicau ca nişte pietre funerare într-un cimitir hibernal. Nu se zărea niciun suflet. Părea că trecuseră o mie de ani de când cumpărători eleganţi şi oameni de afaceri populaseră bulevardul pe care circulau tramvaie roşii şi limuzine de lux.

La colţul străzii se opriră - în faţa lor se întindea artera principală. Bulevardul Marszalkowska le oferea o altă panoramă nesfârşită de clădiri năruite şi movile de moloz, cu zidurile rămase întregi înnegrite şi deteriorate de incendii. Franek opri din nou motorul jeepului. Mişa se încordă, dar nu răsună niciun foc de armă. Niciun lunetist la pândă. Liniştea neobişnuită zbârli firişoarele de păr de pe ceafa lui Mişa. O teamă atavică îndesea aerul. Ceva nelegiuit pândea deasupra oraşului în penumbrele dimineţii de iarnă. Numai morţii ar fi trebuit să zăbovească în lumea morţii.
- Totuşi cineva ar trebui să fie pe aici, spuse Mişa.

Cuvintele lui sunaseră ca o implorare. Păturile şi ajutoarele medicale pe care le aduseseră pentru civili, înghesuindu-le pe bancheta din spate a jeepului, începeau să pară o glumă macabră.

Urmă o clipă de încordare când jeepul nu reuşi să mai pornească din cauza gerului. Franek trase şocul de două-trei ori şi motorul cârâi ascuţit.
- Nu prea mult, că-l îneci, spuse Mişa, cu vocea mai neliniştită decât se aştepta.

În cele din urmă, motorul porni şi înaintară peste moloz de-a lungul bulevardului Marszalkowska.

Ajunseră într-o zonă unde dărâmăturile fuseseră curăţate şi existau case mai puţin avariate. În depărtare, puteau vedea clădiri parţial intacte. Se auzea zgomotul inconfundabil al unui motor de camion care se îndepărta.
- Probabil că nemţii folosesc clădirile din faţă drept cazarmă, zise Franek.
- S-ar părea că se retrag. Mai bine să continuăm pe jos.

Mişa deschise grijuliu portiera jeepului, îşi coborî trupul înalt în gerul teribil şi le făcu semn lui Franek şi celor trei oameni din spate să-l urmeze. Porniră pe lângă un bloc de apartamente, ghemuindu-se, traversând în fugă unul câte unul următoarea intersecţie. Când trecu şi ultimul dintre ei, se auzi şuierul şi pocnetul unui glonţ, iar bărbatul se îndoi din mijloc. Şchiopătă, ţinându-se de coapsa pe care se întindea o pată întunecată. Mişa scrută cu atenţie clădirea de vizavi. Pe acoperiş se afla un lunetist. Urmă un schimb de focuri, apoi lunetistul se prăbuşi. De pe stradă, în faţă, se auziră strigăte în germană, urmate de vuietul unui camion care se îndepărta. Sunetul motorului se stinse şi pogorî din nou o linişte adâncă.
- Îi interesează doar să plece, spuse Franek.

Mişa luă legătura prin radio cu sediul central, în timp ce camarazii lui băură din bidonaşe şi bandajară rana celui lovit.
- Infanteriştii vor trece Vistula peste două ore, îi anunţă după aceea Mişa. Noi continuăm să efectuăm misiunea de recunoaştere, dar nu ne angajăm în lupte decât dacă este neapărat necesar. Ne vom împărţi în două grupe.

Nu exista nicio modalitate de a verifica dacă străzile din faţă fuseseră minate de armata în retragere, când Mişa, Franek şi unul dintre transmisioniştii radio porniră spre nord. Un răsărit roşiatic se lăţea la marginea cerului alb aidoma sângelui care se scurgea prin bandajul unei răni, dezvăluind tot mai limpede detalii ale peisajului distrus: un câmp de cruci de lemn în interiorul ruinelor unei biserici fără acoperiş, spătarul unui pat din fier ridicându-se din zăpadă, un landou răsturnat.

O luară pe strada Senatorska spre Piaţa Teatrului, sperând să vadă ceva din Varşovia pe care o cunoscuseră. Nimic... doar şi mai multe dărâmături. Opera dispăruse şi Primăria fusese rasă de pe faţa pământului. De-a lungul străzii Midowa până în Piaţa Castelului, spre altă zonă demolată. Coloana regelui Sigismund fusese sfărâmată, apărătorul Varşoviei zăcând cu faţa în noroi şi zăpadă. Piaţa era o întindere de ruine carbonizate, cioturi de clădiri ca pietre funerare în lumina ternă.

Se îndreptară spre vest pe strada Dluga, pe lângă ruinele fostului parc Krasinskich. Absolut toţi copacii fuseseră tăiaţi. Apropiindu-se de zona ce fusese cândva ghetoul, izolat prin ziduri, Mişa simţi cum inima începe s-i bată mai tare. Brusc, clădirile avariate de bombe dispărură. Zidul ghetoului nu mai exista deloc, la fel ca miile de case din interiorul său. Amuţit, Mişa coborî din jeep. În faţa lui se întindeau kilometri de teren pustiu, un câmp nivelat, însămânţat de zăpadă şi gheaţă. Toate cărămizile şi scândurile fuseseră luate, iar pământul fusese bătătorit. Din ghetou nu mai rămăsese nimic, cu excepţia unei biserici aflate la aproape un kilometru depărtare, naufragiată într-o mare albă şi îngheţată. În urmă cu trei ani, el şi o jumătate de milion de alţi evrei locuiseră aici, înghesuiţi laolaltă într-o hărmălaie constantă de voci. Acum se auzea doar zgomotul vântului care sufla nestingherit peste zona aceasta care fusese demolată şi apoi complet curăţată. Mişa merse puţin mai departe. Stătea singur în luminozitatea pustie şi gerul îi pătrundea prin cizme şi mănuşi. Nu existau alte urme în afară de cele lăsate de el.

Se întoarse la jeep, îngheţat până în măduva oaselor.
- Crezi că avem timp să trecem pe la strada Krochmalna? întrebă el după ce intră în maşină. Dacă nu vrei să rişti...

Franek aprobă din cap şi jeepul porni pe fosta stradă Leszno, acum o cărare spectrală printr-un deşert.

Movile de zidărie blocau strada Krochmalna. Mişa coborî din jeep şi se căţără pe dărâmături, îndreptându-se spre locul unde stătuse şi lucrase ca pedagog cu numai trei ani în urmă. Printr-un miracol, câteva clădiri de pe strada Krochmalna mai erau în picioare. Şi, iată-l! Orfelinatul era încă acolo. Ferestrele dormitoarelor se spărseseră, acoperişul dispăruse, faţada era ciuruită de şrapnele, dar supravieţuise. Inima i se strânse în tăcere. Nu se mai auzeau glasurile copiilor care strigau şi râdeau când se jucau în curtea din faţa casei.

Mişa auzi paşi în spatele lui. Franek apăru lângă el şi privi clădirea în ruină.
- Am auzit un zvon că doctorul Korczak şi copiii ar fi scăpat. Că s-ar afla undeva în est.
- Da, spuse Mişa. Am auzit şi eu zvonul ăla.

Înălţă privirea spre ramele goale ale ferestrelor. Cu o durere în piept, se gândi la ultima zi când îi văzuse pe doctor şi pe copii, căminul de pe strada Sienna dintre zidurile ghetoului. Mişa fusese plecat toată ziua din ghetou - făcuse parte dintr-o echipă de muncă pentru germani, care curăţa cioburi din cazarma aflată în cartierul Praga sub privirile plictisite ale unui gardian înarmat.

Când se întorsese la orfelinat târziu în după-amiaza aceea, copiii dispăruseră. Pe mese zăreai căni pe jumătate pline cu lapte şi felii de pâine reci, pe jos, scaune răsturnate. Jefuitorii trecuseră deja prin clădire, despicând pernele şi cotrobăind prin dulapul cu suveniruri ale copiilor, aflate de cealaltă parte a micii săli de bal din clubul oamenilor de afaceri, care în ultimul an şi jumătate servise ca dormitor ticsit, sală de clasă şi sală de mese pentru două sute de copii.

Înainte de război, se plimbase cu Sofia prin Varşovia spre Piaţa Grzybowski, făcând-o să râdă cu poveşti despre copii, copii care erau obraznici şi înţelepţi şi atât de plini de viaţă.

Izbucni în lacrimi gândindu-se că acei copii fuseseră luaţi, că el nu fusese acolo ca să-i salveze. Stătea în vântul rece care sufla peste ruinele străzii Krochmalna, cu faţa bătucită ca lemnele purtate de valuri, crestată până la os de durere.

Citeşte capitolul doi din această carte aici.

Lumi eterice (II)

 

Tatiana Tolstaia
Lumi eterice
Curtea Veche Publishing, 2019
traducere din rusă de Raluca Davicenco

Citiţi un prim fragment din această carte aici.

***
Fragment

Fum şi umbre

E decembrie, ora patru după‑amiaza şi se lasă întunericul. Sunt la cantina studenţească. Sala e enormă, tavanul se ascunde în lumina slabă, iar fumul de ţigară dispare şi el undeva pe la etajul al treilea. Suntem la jumătatea anilor '90 şi încă nu s‑a interzis fumatul în spaţiile publice, dar nu mai durează mult. Desigur, pe holuri şi în sălile de clasă a fost deja interzis. Cancelaria a fost de asemenea sterilizată. Însă în cantina ponosită, ţigările încă sunt permise. Aşadar, toţi profesorii - cei care nu au adoptat încă un stil de viaţă sănătos - mănâncă, fumează şi îşi ţin cursurile chiar acolo.

"Viaţa‑i doar fum şi umbre", declară apocrif plăcuţa de deasupra intrării. Fum şi umbre.

Bineînţeles că mâncarea e dezgustătoare. Aici e faimos un preparat din paste grosiere, pe care noi, în îndepărtatele şi înzăpezitele ţinuturi de baştină, le numim "cornişoare". Totul e înecat într‑un sos galben, dar care nu conţine ouă. Mi‑e şi groază să mă gândesc din ce e făcut. Se mai serveşte şi carne albă de curcan, dar e departe de a fi pieptul păsării. Dacă o împungi cu furculiţa, s‑ar putea să dai peste trahee, care seamănă cu un tubuşor. Alte bucăţi seamănă cu articulaţia pulpelor, iar altele, cu nişte piele acoperită de puf. Să sperăm că e vorba despre creasta şi mărgelele curcanului, care‑i atârnă de la cioc pe gât în jos. Doamne, Dumnezeule, pasărea asta este creaţia Ta din ziua a cincea, iar eu n‑am cum să Te judec. Ni se mai serveşte, fără pic de glumă, piure de porumb din conservă. Nu mai vorbim despre apa maronie pe care ei o numesc "cafea". Deşi, dacă îi adaugi nişte lapte de soia, gustul nu mai e atât de respingător - devine o băutură chiar potabilă. M‑am obişnuit cu ea.

Eric stă la două mese de mine. E american. Avem o aventură. N‑am nimic deosebit de spus despre Eric - nu e cine ştie ce chipeş, iar principalele lui atribute sunt dantura şi înălţimea. Îmi mai plac ochelarii lui fără rame şi degetele subţiri ca de pianist. Din păcate, nu ştie să cânte bine la pian. Singura bucată pe care o poate duce până la capăt este "Chopsticks".

Nu‑mi dau seama nici măcar dacă‑i deştept. Nu‑l cunosc suficient de bine ca să dau un verdict. Cum aş putea să apreciez intelectul cuiva care nu rupe o boabă în limba mea maternă, adică rusa, şi care, din toată pleiada de opere ale poporului meu, a auzit numai de Unchiul Vania? Dar nu spun nici că aş pricepe o iotă măcar din ceea ce face Eric. E antropolog şi s‑a specializat în studierea populaţiei Pu Pèo din Vietnam, o minoritate etnică formată din doar patru sute de membri. Populaţia Pu Pèo face parte dintr‑un grup mai mare, numit Yi. Mă rog, nu e chiar atât de mare: vreo opt milioane de oameni, toţi locuind în China şi fiind aproape de neobservat în imensa populaţie chineză. Nativii Yi vorbesc câteva limbi, printre care Nousu, Nisu şi Nasu. Doar ca să nu se plictisească. Însă Eric nu doreşte să se specializeze în limbile vorbite de ei, ci în traiul de zi cu zi al acestei minorităţi‑din‑cadrul‑unei‑minorităţi îndepărtate. A călătorit tocmai până la capătul lor de lume şi s‑a întors de‑acolo cu costumul lor tradiţional, cu podoaba lor pentru cap (care seamănă cu fereastra unui compartiment de tren pe timp de noapte, cu perdelele trase), cu vase de lemn şi cu cerealele lor exotice: hrişca!

Acum câteva luni, a organizat o mică reuniune cu câţiva colegi din secţia noastră: un bufet suedez, vin în pahare de plastic, fumatul permis doar în curte, în aerul rece şi tomnatic - "Te rog să închizi şi uşa, nu doar plasa... Duhneşte a tutun, bleah!". S‑au servit crudităţi şi sosuri - "Întinge beţigaşele de ţelină în humus, iar pe cele de morcov în guacamole".

Cu o triumfătoare falsă modestie, soţia lui Eric a adus un vas plin cu hrişcă fierbinte. Musafirii - desigur, cei mai curajoşi dintre ei - s‑au înfruptat cu furculiţele din plastic. Au urmat exclamaţii de multiculturalism şi plăcere prefăcută. Am gustat şi eu puţin. Uitaseră să adauge sare la caşă. Era imposibil de mâncat.

Era necesar ca lui Eric şi prietenilor lui să li se explice câteva lucruri care le scăpaseră, pentru a reduce flacăra exotismului la o realitate banală, de băcănie - boabele acestea rozalii pot fi obţinute, sub numele de "Caşa lui Wolff", de la orice supermarket american. Într‑adevăr, sunt scumpe, scandalos de scumpe.

Hrişca mai ieftină, din îngrozitorul soi polonez, poate fi procurată de la orice magazin rusesc din Brighton Beach sau din împrejurimi. Calitatea e respingătoare, la fel şi gustul. Boabele nu sunt coapte suficient, iar atunci când sunt puse la fiert, se fac terci. Totuşi, obţinerea lor nu presupune o călătorie până în Vietnam. Noi, ruşii, mâncăm caşă la micul dejun, prânz şi cină. Doctorii o prescriu diabeticilor. Există chiar şi o veche zicală rusească - "Hrişca se laudă singură!", adică hrişca e atât de delicioasă de la natură, încât nu bucătarul e cel care merită laude. Poţi să o prăjeşti în tigaie; sau ai putea să o fierbi la foc mic în ceaun, într‑un cuptor rusesc de cărămidă, asta dacă ai avea ceaune de fontă şi cuptoare ruseşti de cărămidă, dar nu ai. Şi niciodată n‑ai cum să pui "prea mult" unt în caşă! Vai, iar dacă adaugi nişte ciuperci şi ceapă... De fapt, mai bine vă arăt!

Am luat caşa din mâinile soţiei lui Eric şi am copt‑o din nou, dar cum trebuie. Inima femeii s‑a umplut de ură. Inima lui Eric s‑a umplut de dragoste faţă de mine. Sau ceva de genul ăsta. E greu de spus. Când îl văd, îmi tresaltă inima. Dar ce anume tresaltă în el... habar n‑am.

*

Aventura noastră continuă cu anumite complicaţii şi, cu mâna pe inimă spun, mai bine nu s‑ar fi întâmplat deloc. Ceasul arată luna decembrie, iar când se va fi sfârşit totul, voi pleca de aici şi nu voi reveni niciodată. Mă voi întoarce în Rusia, voi vizita din când în când New York‑ul - acel furnicar grăbit, splendid, cu zgârie‑nori, bătut de vânturi şi care nu doarme vreodată. Îmi voi vizita prietenii din San Francisco, acolo unde‑i mereu primăvară şi unde, vorba cântecului, "Un garderobier în costum lila îţi va da paltonul din cuier" - poate îmi va da şi mie paltonul din caşmir, cu cordon şi guler‑şal, asta dacă mi‑l voi cumpăra între timp. Voi închiria un jeep din acela masiv şi‑mi voi cumpăra cizme de cowboy, din piele, cu modele în relief şi vârfuri ascuţite, pălărie de cowboy şi ochelari de soare tip aviator. Cu provizii de apă şi pastramă de vită, cu ţigara atârnată în colţul gurii, voi hoinări prin California, Nevada şi Arizona, pe întinsul deşerturilor bolovănoase, cu miraje maronii şi roz, lila şi mov, tremurând deasupra lacurilor sărate şi secate. Încotro? Habar n‑am. De ce? Fără motiv, pur şi simplu. Nu‑i nimic mai bun sau mai frumos acolo decât deşertul. Aerul uscat care răzbate prin fereastra deschisă, mirosul de piatră încinsă, de deşertăciune, de singurătate, de libertate - parfumul perfect.

Însă în acest orăşel de turtă dulce, ornată cu cea mai pură zăpadă... aici nu mă voi întoarce niciodată. Aşa că la ce‑mi foloseşte iubirea asta? Îmi tot spun: mi‑ar fi mai bine fără ea. Sau poate că mă înşel.

În limba nativilor Yi, "zăpadă" se spune vo.

În fiecare zi îmi repet că Eric e un om limitat, cu o educaţie deficitară şi, în orice caz, nu prea deştept. Sau, dacă e deştept, nu se dă de gol. Nu e nici chiar atât de chipeş: nişte dinţi, ce să‑ţi povestesc? În plus, nu prea avem despre ce să vorbim. Adică nu putem vorbi la nesfârşit despre Pu Pèo, nu‑i aşa? De fiecare dată când ne întâlnim, fie în cantina studenţească afumată, fie în covrigăria cochetă (unde se găsesc covrigi cu "de toate", pentru intelectuali, dar şi biscuiţi cu merişoare, varietăţi rare de cafea şi un exemplar gratuit din ziarul The New Yorker pentru o lectură rapidă - parcă vorbesc despre Paris!), sau la poştă, ca din întâmplare, însă premeditat, sau chiar pe neaşteptate în parcarea nesfârşită a campusului, se apucă să‑mi împuie capul cu Pu Pèo, şi de fiecare dată, spre disperarea mea, mă trezesc ascultându‑i sporovăiala de parcă ar cânta coruri de îngeri. Cu fiecare zi, mă afund în iubirea asta de parcă ar fi nisipuri mişcătoare.

În limba nativilor Yi, "hrişcă" se spune nge. Sau cel puţin aşa îmi sună mie. Nge.

Sunt un soldăţel de tinichea neclintit: nimic nu mă poate atinge - nici măcar iubirea. Dar, Doamne, Dumnezeule, când îl văd pe ochelaristul ăsta deşirat... când îl văd cum se dă jos din maşină ca un păianjen slăbănog... când îl recunosc, caraghios cum e în paltonul lui, întrupându‑se din vârtejul fulgilor de nea, ferindu‑şi faţa de vânt şi acoperindu‑şi ochii de viscol, toate turnurile, bastioanele şi baricadele mele lăuntrice se topesc, se fărâmă şi se dezintegrează lent, ca într‑un desen animat prost, leşinat. Spune‑mi, dragă Doamne: de ce tocmai el? N‑or mai fi şi alţi domni ochelarişti caraghioşi şi incoerenţi? De ce el? Nu Te înţeleg, Doamne. Dezvăluie‑Ţi planurile în ce mă priveşte, rogu‑Te!

De fiecare dată când confuzia îmi tulbură sufletul, în loc să mă duc la cantină să mă îndop cu cadavre de curcan, mă sui în maşină şi merg la covrigăria progresistă, comand cea mai mare cană de cafea adevărată pe care o au şi un biscuit cu merişoare, apoi mă aşez la fereastră cu ziarul local în mână. Îl desfac şi îl împăturesc invers o dată şi încă o dată ca să citesc noutăţile. Banalităţi: două autoturisme s‑au ciocnit pe autostradă cu o dubă care transporta gheaţă carbonică - patru victime. O casă a fost jefuită: proprietarul a ieşit puţin şi nu a încuiat uşa principală, punându‑şi speranţa în uşa de plasă. Speranţele i‑au fost spulberate, iar computerul, furat. Doi oameni au căzut într‑o copcă şi nu au mai putut ieşi. Poliţiştii din campus l‑au reţinut din nou pe J. Alvarez, un om fără adăpost care a ignorat pentru a şasea oară avertismentele de a nu mai vagabonda în jurul universităţii. L‑au dus la secţie, unde au încercat din nou să‑i explice cum stau lucrurile, însă fără sorţi de izbândă. Lui Alvarez îi place campusul: este spaţios şi încântător, iar aleile mărginite de copaci arată frumos şi vara, şi iarna. Studentele sunt frumoase şi ele, iar Alvarez vine să le privească. Însă acestea îl răsplătesc cu plângeri la administraţie.
- Ce vrei de la mine, Eric?
- Surprinde‑mă cu ceva legat de alfabetul tău. De alfabetul rusesc.
- Avem litera ier: Ъ. Semnul tare.
- Cum sună?
- Nu se aude.
- Deloc‑deloc?
- Deloc.
- Atunci de ce‑l mai aveţi?
- Impune un anumit soi de tăcere, Eric. Alfabetul nostru conţine momente de tăcere.

Bineînţeles că aş putea să‑i explic cu uşurinţă de ce anume folosim litera Ъ, toate variaţiunile ei, precum şi contextul ei modern şi istoric... Dar de ce aş face‑o? Nu are de gând să înveţe ruseşte, aşa că toate astea i‑ar fi de prisos. Ar fi o pierdere de timp. Ba chiar mai mult, este deja decembrie, am să plec curând şi n‑o să mă mai întorc vreodată. Privesc amurgul siniliu, când se aprind toate luminile oraşului împodobit cu beteală şi mărgele. Mai e puţin până la Crăciun, însă magazinele de aici au început de mult să vândă cadouri, sclipici, lumânări şi artificii. Se pregătesc cu marfa asta imediat după Ziua Recunoştinţei. Oraşul ăsta se află în nord. Mai nordic de atât nici că se poate. Mai departe de el, acolo unde începe curbura Pământului, există doar nişte mici aşezăminte de polonezi sălbatici şi de canadieni de origine ucraineană rupţi de realitate, stânci şi zăpadă, supermarketuri mari cât nişte stadioane de fotbal, în care se găsesc numai conserve, fiindcă locuitorii nu consumă legume şi fructe proaspete din raţiuni istorice, apoi iar stânci şi zăpadă, zăpadă şi stânci.

Acolo, în nord, se află graniţa dintre tărâmul locuibil şi regatul întunericului. Dintr‑acolo vin mase enorme de aer arctic care atârnă ascunse de beznă deasupra capetelor noastre descoperite, sau poate chiar înfofolite, în vreme ce strălucirea stelelor ne străpunge ochii prin lentile îngheţate.

Se pare că americanii nu poartă căciuli. Poate aşteaptă să le cadă urechile de frig? Desigur, i‑am văzut purtând mănuşi, fulare, dar nu căciuli. Poate li se pare că purtatul unui fes e un semn de slăbiciune, cu excepţia cazului în care vreunul dintre ei a fost la Moscova şi şi‑a cumpărat o uşancă din poliester cu urechi de blană şi stea roşie în frunte, făcută de chinezi, cu care se aşteaptă să topească inima oricărui rus. Eric nu e o excepţie: ca să mi se bage în suflet, o enigmă greu de descifrat pentru un american, a încercat să poarte o doppa uzbecă - un fes înalt şi pătrăţos. Numai că al lui era împodobit cu mărgele şi paiete roz. Îmi amintea de Maxim Gorki când era pe moarte. I‑am interzis s‑o mai poarte.

Eu obişnuiesc să‑mi înfăşor un fular călduros pe cap ca să nu mă îmbolnăvesc de meningită, arahnoidită sau nevralgie de trigemen. I‑am interzis cu desăvârşire lui Eric să‑mi numească acoperământul "batic", cu accentul pus greşit pe "a". Reuşisem deja să‑l dezvăţ de a mai spune "borşt" în loc de "borş". Totodată, i‑am explicat că în rusă, spre deosebire de idiş, nu există "blinkii", ci numai "blinii"; nu există "şciav", ci numai "şci", adică supa de măcriş. Ştiu că împărtăşesc informaţii inutile. Eu voi pleca, iar el se va întoarce la greşelile lui de pronunţie şi la sărăcia lui culturală şi lingvistică. Va reîncepe să pună chimen şi anason în păsatul de hrişcă, să facă salate cu paste reci, icre roşii şi ulei de susan. Lăsându‑se în voia imaginaţiei de nestăvilit, va găti ceva îngrozitor din ciuperci sau vită.

Pun pariu că ştie să facă un orez bun. Orezul e orez, e un ingredient de bază, simplu, cu care nu e nevoie să inventezi nimic. Unele lucruri ar trebui să rămână clare şi necomplicate. Nu e nevoie să le adaugi ceva: lasă‑le în starea lor pură şi neschimbată, cum s‑au păstrat vreme de mii de ani.
- Eric, cum spun nativii Pu Pèo la orez?
- Ţa.

*

Acest oraş, în care nu mă voi întoarce niciodată, e mic, aşa că toată lumea vede tot. Chiar dacă nu cunoşti pe cineva, acel cineva te cunoaşte pe tine. Locuitorii sunt predominant studenţi şi bineînţeles că‑şi recunosc profesorii pe stradă. Practic nu există nici măcar un loc în care eu şi Eric să putem fi singuri. Uneori, când reuşim să ne întâlnim într‑o cafenea în timp ce Emma, soţia lui, predă, nici nu apucăm să schimbăm două vorbe: ne ştim cu aproape toată lumea din jur. Mi‑e foarte clar cât de atenţi sunt la aventurile celorlalţi - eu însămi am bârfit cu ei despre unul sau altul. Lui Eric îi e frică de Emma, aşa că stă retras într‑un colţ şi se uită prin mine, pironind cu privirea peretele sau ceaşca din care bea. Fac şi eu la fel. Îmi palpită inima. Nu ştiu dacă şi lui.

Emma este o femeie frumoasă şi plină de nerv, cu părul lung şi ochi neliniştiţi care i se alungesc către tâmple. Predă ceva din domeniul artistic şi ştie să facă tot soiul de grozăvii artizanale. Brodează pe pături albastre stele delirante de pe cerurile altor tărâmuri, ţese şaluri pe care le împodobeşte cu mărgele, împleteşte paltoane groase, albe şi pufoase ca nişte dealuri înzăpezite. Face cu mâinile ei săpun cu lămâie şi vanilie şi altele asemenea, trezind în femei o invidie arzătoare, iar pe bărbaţi îi sperie şi îi farmecă deopotrivă. Comandă piele de viţel de culoarea scoarţei şi verde‑smarald din cataloagele designerilor de elită, din care face cutiuţe cu inserţii de argint. Am cumpărat şi eu una de la un magazin apropiat, neştiind că e creaţia ei.

E o femeie adevărată, nu ca mine: e o zeiţă a vetrei şi o protectoare a artelor şi meşteşugurilor, ca să nu mai spun că face voluntariat la teatrul studenţesc, unde creează şi pictează decorurile pentru piesele produse de studenţii ei. Îşi imaginează că în timp ce ea pictează decorurile, Eric nu pierde vremea prin biroul lui, ci dă târcoale prin oraş în speranţa de a mă întâlni pur întâmplător, fără intenţie. Emma e o vrăjitoare şi‑mi doreşte răul. Sau poate doar mi se pare mie.

Datorită faptului că ni se iveşte foarte rar prilejul de a vorbi, eu şi Eric am dezvoltat abilitatea de a ne citi gândurile unul altuia. Nu e foarte greu, dar bineînţeles că se comit multe greşeli, iar vocabularul nostru limitat se reduce la câţiva termeni de bază: Mai târziu. Da. Nu acum. Şi eu. Mă urc în maşină şi plec - vino după mine.

Am încercat să ne întâlnim în alt oraş, la 25 de kilometri de al nostru. Aflaţi la marginea pustietăţii, am găsit un han înconjurat de nămeţi, dar în ultima clipă, când eram cu piciorul pe prag, am fugit îngroziţi: printr‑o fereastră luminată, am dat cu ochii de două profesoare, colege de la facultate, amândouă măritate - cine şi‑ar fi putut închipui? - sărutându‑se şi îmbrăţişându‑se atât de strâns, încât nu mai era loc de îndoială, deasupra unor ceşti de cafea, în barul confortabil, împodobit prematur cu luminiţe de Crăciun.

Sigur că am fi putut intra ţanţoşi, mânaţi de frigul de afară, rezolvând stânjeneala reciprocă cu un chicotit voios: Ha, ha! Şi voi? Dar Eric e timid şi prudent. Eu, nu prea. Totuşi, el e cel care locuieşte aici, iar eu sunt cea care va pleca fără a se mai întoarce vreodată.

Nu‑l puteam invita la mine. Stăteam în hotelul campusului, adăpostul profesorilor care nu aveau unde locui. Era ieftin, însă splendid şi misterios, întocmai ca o casă bântuită. Prin anii '30, o binefăcătoare bogată a colegiului a donat clădirea când şi‑a dat seama, în mod inexplicabil, că nu mai are nevoie de ea. Construcţia era înconjurată de cei mai pufoşi nămeţi din lume. În camere era atât de cald, încât toţi stăteam cu ferestrele larg deschise, indiferent de vreme, iar paturile erau atât de înguste, încât nu aveai cum să nu cazi din ele, chiar dacă dormeai pe spate şi erai foarte atent, ca un soldat în formaţie. Pur şi simplu, nu exista nici un alt mod de a dormi în acele paturi. Camerele mai ofereau şi nişte fotolii joase, absolut odioase, cu picioarele aidoma unora de şoricar. Fumatul era interzis, dar bineînţeles că toată lumea fuma la geam. În niciun caz locul ăsta nu era potrivit pentru un rendez‑vous clandestin.

Teoretic, am fi putut risca să ne vedem la Eric acasă, în timp ce Emma preda sau făcea diverse decoruri, dar mi‑era teamă că aşa ceva nu s‑ar fi sfârşit bine. Mi s‑a întâmplat în viaţă să fiu speriată de moarte, sau dimpotrivă, cuprinsă de un râs isteric, când am fost nevoită să mă ascund într‑un şifonier sau sub un pat. Poate că şi Emma era în stare să citească gândurile. Vedeam asta în ochii ei. Dacă ne prindea, ne‑ar fi urmărit prin zăpadă, peste vârfurile copacilor, prin noaptea întunecată şi albăstrie, fără să‑i mai pese de studenţi.

Vedeţi voi, Emma avea un al treilea ochi, perfect vizibil când faţa îi era luminată dintr‑o parte, pulsându‑i sub pielea subţire. Când îşi întorcea capul speriată, îmi intercepta gândurile ca un radar. Aveam această senzaţie de fiecare dată când ea şi Eric organizau o reuniune cu colegii, fapt care devenise un eveniment săptămânal. Participam şi eu, din inerţie. Dacă nu m‑aş fi dus, cu siguranţă i‑aş fi trezit bănuieli. În timpul acestor petreceri, Emma îmi citea gândurile şi mă privea cu ochiul ei subcutanat, încă neîmblânzit, în timp ce se umplea de ură.

Ca să mă feresc de ochiul demonic, am cumpărat un talisman de la un magazin de antichităţi. Orăşelul nostru era ticsit de astfel de buticuri pline de mărunţişuri încântătoare; găseai de toate, de la plăcuţe vechi de înmatriculare la sticle goale de parfum, apoi stropitori de tinichea, pisicuţe de porţelan, vase, boluri de spălat pe mâini, cufere cu sertare, corsete care‑ţi taie răsuflarea, pentru femei cu sâni mici şi talii minuscule, umbreluţe de dantelă mototolite ca vai de lume, create pentru un soare care a apus de mult, bijuterii din smalţ decolorat, reviste vechi şi tăvi cu modele, pentru servirea gheţii.

Talismanul mi‑a sărit în ochi exact din locul în care se afla, între o cutie argintată de bijuterii şi un lornion din epoca victoriană. Era o mânuţă care arăta "ciuciu", o veritabilă amuletă, cu puteri reale. Nu se ştia sigur cum ajunsese în magazin sau de ce nu‑l cumpărase nimeni. Patronul nu‑i stabilise încă preţul şi nu-i pricepuse nici semnificaţia, aşa că am avut noroc şi l‑am cumpărat cu puţini bani. L‑am dus la bijutier ca să‑i prindă o za mică, apoi am cumpărat un lanţ de argint de care să‑l atârn.
- Doriţi să gravăm ceva pe talisman?, m‑a întrebat vânzătoarea.

De obicei, oamenii vor să graveze un nume pe chestiile astea. Sau un cuvânt. Ştiţi dumneavoastră, ca o incantaţie.

M‑am uitat pe fereastră la vârtejul fulgilor de nea şi la troiene. Puri şi nesfârşiţi. Eu voi pleca, iar ei vor rămâne. Se vor topi şi se vor face apă, apoi va ninge din nou.
- Bine, gravaţi "vo". V‑o.
- Bună alegere! exclamă vânzătoarea, fără să înţeleagă o iotă din ce spun. O reacţie excepţional de profesionistă.

Am început să port amuleta pe sub haine. Chiar şi noaptea. Emma s‑a panicat şi a tresărit, dar era neputincioasă în faţa talismanului meu.

Iubirea e o treabă foarte bizară: are o mie de chipuri. Poţi iubi orice şi pe oricine. M‑am îndrăgostit cândva de o brăţară dintr‑o vitrină, dar era prea scumpă şi nu mi‑o puteam permite: aveam o familie de întreţinut, aveam copii. Munceam din greu, prăjindu‑mi creierul, ca să pot plăti rata pentru apartament şi meditaţiile pentru facultate ale copiilor; aveam ceva pus deoparte pentru zile negre, dacă s‑o îmbolnăvi careva, pentru când voi îmbătrâni, pentru a plăti internarea maică‑mii, pentru urgenţe neaşteptate. Nu puteam cumpăra brăţara şi nici nu am făcut‑o, dar o iubeam. Mă gândeam la ea înainte să adorm, tânjeam după ea şi vărsam lacrimi amare.

Apoi vraja s‑a destrămat. Şi‑a desprins ghearele din jurul inimii mele şi m‑a eliberat, slavă Cerului. Ce mai contează cine sau ce era? Putea foarte bine să fi fost o persoană, un animal, un lucru, un nor de pe cer, o carte, o strofă din poezia altcuiva, vântul de sud biciuind buruienile stepei, un episod dintr‑un vis al meu, o stradă necercetată care la prima curbă îţi înfăţişează strălucirea aurie a apusului, zâmbetul unui străin, pânza unei corăbii pierzându‑se în valurile albastre, o seară de primăvară, un păr plin de fructe, câteva note auzite dinspre o fereastră oarecare.

Eu, de exemplu, nu am iubit niciodată cascadele, sau pantofii cu toc, sau vreo femeie. Nu m‑am îndrăgostit de dans, de inscripţii, de monede, însă cunosc oameni care au astfel de iubiri şi care s‑au lăsat pur şi simplu orbiţi de aceste sentimente. Iar eu îi înţeleg. Poate că într‑o bună zi mă voi îndrăgosti de ceva sau de cineva de pe această listă. Cine ştie? Lucrurile astea se întâmplă brusc, fără avertisment, şi te învăluie pe loc şi cu totul.

Astfel, Eric constituia ţinta obsesivei şi inexplicabilei mele iubiri. Trebuia să mă descotorosesc cumva de ea. Să uit de ea, cumva.

Stau într‑o covrigărie (în aceea cu aer parizian), privind pe fereastră, în noaptea albastră, peisajul înzăpezit aidoma unui decor de scenă. O luăm pe Ruta 50, ai încredere şi urmează‑mă, apoi virăm la intersecţie, îmi comunică telepatic Eric. Scap revista pe jos, şterpelesc o mână de şerveţele în care să‑mi împachetez biscuitul, îmi curăţ masa, după care mă înfofolesc cu fularul. Mi‑e cald, sângele îmi clocoteşte, iar palmele şi tălpile îmi transpiră fierbinte. Nu ştiu cum sunteţi voi, dar eu simt că aş putea face găuri în gheaţă dacă aş păşi desculţă: da, nu mai e alta ca mine în orăşelul de turtă dulce. Ies în strada dichisită cu ghirlande de luminiţe strălucitoare, care se leagănă în bătaia vântului. Înaintez cu maşina pe Ruta 50, la intersecţie fac stânga şi opresc. Maşinile trec vâjâind pe lângă mine în graba de a ajunge acasă. Sau de a‑şi părăsi casa. Cine ştie?

Eric opreşte şi el, se dă jos din maşina lui şi se urcă într‑a mea.
- Am o idee, spune el. Am putea merge la Lake George.
- Ce‑i acolo?
- Un motel. E un loc foarte frumos. Putem merge weekendul ăsta. Ea o să plece până la mama ei în Boston.
- Şi ce se întâmplă în Boston?
- Păi... maică‑sa aniversează ceva. Nu poate lipsi.
- Tu de ce nu mergi?
- Trebuie să predau urgent o lucrare şi am şi o criză biliară.
- Eu nu te‑aş crede.
- Nici ea nu o să mă creadă. E doar o scuză.

Mă uit în ochii lui cenuşii, trişti şi sinceri.
- În cultura noastră, spune el, cel mai important e ca scuza pe care o foloseşti să fie plauzibilă.
- Serios?
- Da.
- Aşadar, orice scuză e bună? Chiar şi una strigătoare la cer?
- Da. Atâta timp cât există prezumţia de dezminţire plauzibilă.
- Să ştii că şi noi minţim la greu. Mă îndoiesc că deţineţi monopolul în acest domeniu.
- Noi îi respectăm pe ceilalţi: încercăm să spunem minciuni plauzibile.
- Bine. Ce bine că plec curând şi nu mă mai întorc niciodată.
- Nu poţi să pleci!
- Ba sigur că pot.
- Şi dacă o omor?
- De ce să o omori? Femeia n‑a greşit cu nimic.
- Ba nu, cred c‑o s‑o omor. Mi‑ar fi mie mai uşor.
- Dar nu şi mie.

Stăm amândoi îmbufnaţi. Apoi Eric întreabă:
- Ştiai că hrişca, măcrişul şi rubarba sunt înrudite?
- Nu ştiam. Ce veşti uimitoare!
- Există două soiuri de hrişcă: unul amar şi unul dulce.
- Există şi un soi polonez, o varietate specială care se numeşte "răhăţiş".
- O să pleci şi n‑o să mă mai iubeşti.
- Da, o să plec, n‑am să te mai iubesc şi‑am să te uit.

Eric e rănit de cuvintele mele.
- Femeile n‑ar trebui să spună aşa ceva! Ar trebui să zică: "N‑am să te uit niciodată! Am să te iubesc de‑a pururi!"
- Astea sunt minciunile plauzibile ale femeilor din respect pentru ceilalţi. Bineînţeles că vor uita totul. Orice se poate uita. Asta e salvarea noastră.
- Aş vrea să‑ţi frâng inima, spune Eric răzbunător.
- Numai lucrurile solide se pot frânge. Eu sunt făcută din apă. O să fug departe şi‑o să mă strecor prin alte crăpături.
- Da! exclamă el, cuprins de o furie bruscă. Femeile sunt făcute din apă! De asta plâng întruna!

Petrecem o perioadă lungă în tăcere, în timp ce viscolul cu zăpadă fină ne vântură maşina.
- Curge ca orezul, spune Eric, curge ca ţa‑ul.

Parcă mi‑a citit gândurile. E greu să nu‑l mai iubesc pe Eric. Trebuie să mă adun. E musai să‑mi transform inima într‑un sloi de gheaţă.

Dar asta nu cumva ar înseamna că se poate frânge?

*

Suntem în a doua jumătate a lui decembrie, mai e doar o săptămână până la Crăciun. Strada principală a oraşului nostru, omniprezenta Main Street, pare că a luat foc din pricina vitrinelor decorate cu lumini aurii, verzi şi stacojii şi a ghirlandelor de luminiţe atârnate de la un stâlp de iluminat la altul. Sunt atât de multe luminiţe, încât zăpada vânturată pe la colţurile străzilor pare multicoloră: vo multicoloră şi strălucitoare care sună ca ţa. Colindul "Jingle bells" se furişează pe sub fiecare uşă până la dezgust, perforându‑ţi creierul până se transformă într‑o sită. Când ajungi la al nu ştiu câtelea magazin, îţi vine să iei o bâtă de baseball şi - bam! bam! bam! - să sfărâmi vitrinele de să le ia dracu'. Dar bineînţeles că trebuie să te abţii.

Îmi cumpăr câteva cadouri: o faţă de masă brodată, lumânări parfumate şi feţe de pernă dungate. Nu am nevoie de nimic din toate astea, dar nu e un motiv să nu le cumpăr. Cu mult timp în urmă, şi magii au adus cadouri bizare: aur, tămâie şi smirnă. Nu se ştie clar ce anume au vrut să transmită prin aceste daruri, la ce se refereau sau cine le‑a primit până la urmă, deşi mai târziu s‑au ticluit tot felul de explicaţii superbe: aurul simboliza Împărăţia Cerului pe Pământ, smirna făcea referire la caracterul muritor, iar tămâia arsă, la rugăciune şi credinţă. Legenda spune că aurul a fost furat de doi hoţi, care după treizeci şi trei de ani au fost răstigniţi, unul în stânga Mântuitorului, iar celălalt de‑a dreapta Sa. Iisus le‑a promis că dacă Îi vor arăta credinţă, Îl vor însoţi în rai chiar în ziua aceea. Că tot se cunoşteau din fragedă pruncie. Iată cum cei doi au reuşit să tragă foloase atât de pe urma naşterii, cât şi a morţii lui Hristos.

Am mai găsit şi un portofel frumos şi mătăsos, cu inserţii de argint, dar îmi provoca o senzaţie ciudată. Cine l‑o fi făcut? Dacă artizanul e chiar Emma? Vânzătoarea n‑are idee, iar patronal magazinului nu e de faţă. O voce interioară, poate chiar a amuletei, îmi spune să nu‑l cumpăr. Să nu cumpăr nimic şi să pun la loc şi faţa de masă, şi lumânările, exact de unde le‑am luat. Nimic din ce se află aici nu‑ţi aparţine. Totul e al Emmei. Absolut tot.
- Mulţumesc, m‑am răzgândit. Nu, nu mai vreau nici feţele de pernă.

Eric organizează o petrecere de Crăciun, ultima reuniune a anului. Îmi trimite o invitaţie telepatică, fiindcă ne‑am acordat tehnica de comunicare până în cele mai mici detalii: Vino diseară, o să fac un nge bun. Nu‑i aşa că vrei nişte nge? Oh, pentru numele lui Dumnezeu, Eric, eu vreau un singur lucru: ca cineva să mi te şteargă definitiv de pe retină, din inimă şi din memorie. Vreau să uit totul, vreau să fiu liberă, "fără vise, fără aduceri aminte, fără sunete", înconjurată doar de cerul întunecat şi de viscol şi de nimic altceva, precum în cea de‑a doua zi a facerii lumii. Astfel m‑aş lepăda de tine şi aş începe o viaţă nouă. E musai să încep o viaţă nouă, fiindcă n‑o să mă mai întorc vreodată aici.

Beculeţele sclipesc; cântecele de Crăciun se strecoară din toate casele şi‑ţi inundă creierul. În câteva zile se va naşte pruncul Iisus. Carevasăzică, El nu se află printre noi acum? E absent, la fel ca înainte de Paşte? Adică ne‑a părăsit în cea mai grea, deprimantă, mercantilă şi deznădăjduită săptămână a anului? Adică nu mai ai pe umărul cui să plângi în sufletul tău, nu mai pe nimeni să te sfătuiască? Mesajul e că trebuie să te descurci de unul singur? Nu foarte departe de oraş am găsit o mănăstire rusească. Călugării sunt nişte gnomi ursuzi, destul de banali. Dar poate merită totuşi o vizită pentru a primi nişte sfaturi? Dacă printre ei se află unul cu suflet straniu, clarvăzător? L‑aş putea întreba: este păcat să ucizi dragostea din tine?

Din păcate, viscolul a blocat toate drumurile lăturalnice şi nu se poate ajunge la mănăstire pe vremea asta. În oraş nu se găseşte nicio biserică ortodoxă rusească. Nu pot să mă duc la evanghelici, sau cum s‑or mai numi; alea nu‑s biserici, sunt cămine culturale care încurajează naivitatea şi la intrarea cărora eşti întâmpinat de un tip rumen, în sacou - "Bună, soră! Iisus Hristos are un plan grozav pentru a te mântui!". Cumva, planul ăsta presupune să‑ţi iubeşti aproapele şi să te apuci degrabă să împachetezi cadouri pentru donaţii, alături de tineri toxicomani netrataţi, proveniţi din familii destrămate. Sau să te alături cântărilor în cor cu acompaniament de tamburine. Sau să asculţi prelegerea unei surori‑întru‑Hristos: o tanti oarecare, îmbrăcată într‑un cardigan plin de noduri, care, aflându‑se în faza maniacală a unui episod de bipolaritate, exclamă că datorită relaţiei cu Mântuitorul fursecurile ei cu ciocolată ies mereu fără greş. Mereu.

Ei bine, eu nu vreau să‑mi iubesc aproapele. De fapt, chiar mi‑aş dori să încetez să‑l mai iubesc.

Catolicii au o organizare mult mai bună. Biserica lor e mai misterioasă, deşi nu e locul indicat în momentul de faţă: prea multe ornamente, prea multă veselie, prea multe spirite exaltate, iar mie mi‑e cu neputinţă să îndur. Nu vreau să iau parte la veselie. Vreau să stau într‑o cameră întunecată, înţesată de oameni urâcioşi şi plini de amărăciune, ca să‑mi pot preface inima în gheaţă. Fiindcă viaţa nu‑i decât fum şi umbre.

Merg cu maşina să‑i vizitez pe hexadactili: locuitorii unui orăşel din apropiere au aproape toţi câte şase degete. Aceştia sunt înrudiţi, făcând parte dintr‑o mare familie. Cu mult timp în urmă, s‑a întâmplat ca unul dintre strămoşii lor să aibă un deget în plus, iar deformaţia avea să se transmită genetic. Acum dai de ei peste tot: la benzinărie, la bancă, la magazin, la farmacie, la bar, la cafenea. Toţi sunt plini de amărăciune şi ciudă.

Acolo mă simt bine, mă simt la locul meu. O chelneriţă ursuză îmi aduce cafeaua. Ştie că mă uit la mâna ei şi cred că mi‑a scuipat deja în ceaşcă, preventiv: cappuccino cu spumă este perfect pentru aşa ceva. În regulă, cucoană, te înţeleg. Un barman hexadactil duşmănos lustruieşte paharele, iar un tânăr bosumflat stă pe un scaun la bar şi îi vorbeşte. E atât de ciudat să urmăreşti cu care două degete îşi ţine ţigara. Există oare un nume pentru al şaselea deget? Şi oare bunicuţele hexadactile de aici împletesc mănuşi cu şase degeţele pentru nepoţii lor?

Toţi îmi aruncă priviri ostile, conştienţi că am venit să casc gura la ei. Ne adulmecă imediat pe noi, nemernicii băgăcioşi, străinii cu aspect normal, care de plictiseală sau din dorinţa de a face haz de necazul altuia, pentru a ne înveseli cu un circ ieftin, venim să‑i vedem pe cei pentru care "mai mult" nu înseamnă "mai bine".

Poţi să scuipi cu mare plăcere şi în sifon. Sau poate în cutia de Dr Pepper dietetic, sucul cu aromă de cireşe, dar cu mai puţine calorii. Eu - eu sunt făcută din apă. Scuipaţi‑mă, oameni urâcioşi şi nefericiţi, căci plănuiesc o crimă.

Mai e o zi până la Crăciun, mai avem de îndurat doar douăzeci şi patru de ore fără Mântuitorul nostru. Eric are dreptate: e momentul unei acţiuni hotărâtoare. E momentul să ne descotorosim de ea. E o vrăjitoare, care a cusut toate hainele din oraş, a ţesut toate păturile din oraş, astfel ca eu să nu mă pot ascunde sub ele cu Eric, a împletit toate fularele şi şalurile ca să mă strângă de gât cu ele, a înnodat şireturile tuturor ghetelor ca să mă împiedic şi să nu pot fugi, a copt toţi covrigii şi biscuiţii ca să‑mi stea mie firimiturile în gât. Otrăveşte mâncarea, pune gâtlej de pasăre în sosul albicios, fierbe cartilaje şi piele ca să mă blesteme să mă prefac în curcan cu creastă în loc de nas. Culege merişoare de pe lângă mlaştini, dintr‑acelea care miros ca subsuorii de cioară. Pictează decoruri. Când va termina, va fi deja prea târziu. Dacă nu acum, atunci când?

Ajung la locuinţa lui Eric şi a Emmei. Uşa de plasă a fost îndepărtată până la primăvară, iar cea de lemn e larg deschisă, astfel că se văd flăcările dansând în şemineu. Musafirii - colegi de la mine din campus, de care m‑am săturat până peste cap, sinceră să fiu - stau în jurul bufetului, rotindu‑şi paharele pline de vin ieftin. Eric a gătit nge şi admiră plin de mândrie muntele de hrişcă rozalie, de parcă ar avea cine ştie ce sens secret.
Dar nu există niciunul.
Mâncarea e de rahat.
Iar a cumpărat mizerie din aia poloneză.

Pe fundal se aude înregistrarea unei minunate bucăţi de Mozart. Cel de‑al treilea ochi al Emmei s‑a deschis, în sfârşit: e albastru şi congestionat, fără gene şi acoperit de o pleoapă translucidă, ca de pasăre. Dar la ce i‑ar mai putea folosi acum? E inutil.

Eric, Eric, pregăteşte‑te. Nu bea niciun strop de vin, va trebui să conduci. Vom merge la Lake George şi o vom îneca acolo.
Telepatia e un mijloc de comunicare splendid şi foarte convenabil, indispensabil când e lume în jur.
De ce neapărat la Lake George?
Nu ştiu alte lacuri pe aici. A fost ideea ta.

Musafirii pleacă repede, ca să se pregătească pentru festivităţile de a doua zi şi ca să împacheteze cadourile în hârtie cu sclipici. În ce ne priveşte, ne urcăm toţi în maşină: Eric şi Emma în faţă, eu în spate. Emma îşi foloseşte cei doi ochi ca să privească înainte, prin viscol, iar cel de‑al treilea ca să‑mi citească în inimă, acea bucăţică de gheaţă neagră şi haină. Mulţumită amuletei mele de argint, nu poate ghici ce o aşteaptă.

E beznă la lac, dar Eric a adus o lanternă. Mergem pe o cărare făcută de pescari; se pare că nu suntem singurii amatori de pescuit la copcă. Totuşi, astăzi stau toţi în căldurica îmbietoare de acasă, lângă pomii lor împodobiţi.

Copca e acoperită de o pojghiţă de gheaţă.
- Ce facem aici? vrea să ştie Emma.
- Uite, asta!

O aruncăm pe Emma în copcă. Apa neagră îmi stropeşte picioarele. Emma se zbate, căznindu‑se să se prindă de marginile tăioase de gheaţă. Eric o împinge şi îi mai dă una cu pioletul, ca să fie sigur. Stai, de unde a făcut rost de un piolet? Nu contează. Bâldâbâc. Gata. O vor găsi abia la primăvară.
- Mi‑au degerat mâinile, se plânge Eric.
- Şi mie picioarele. Hai să tragem o duşcă.
- Ai adus tu băutură?
- Şi piroşti cu carne. Încă sunt calde, fiindcă le‑am învelit în staniol.

Şi chiar acolo, pe gheaţă, bem votcă Popov direct din butelcă. O poşircă dezgustătoare, sinceră să fiu. Mâncăm piroştile. În sfârşit ne sărutăm ca doi oameni liberi, uşuraţi la gândul că nimeni nu ne vede şi nu ne poate opri. Libertatea e un lucru de mare preţ, cum bine ştie orice american. Arunc butelca şi resturile de mâncare în apă. Scot amuleta de argint şi o arunc şi pe ea. Mi‑a fost de mare ajutor, însă nu‑mi mai trebuie.

Ne îndreptăm încet către mal.

Gheaţa se sparge sub picioarele lui Eric, iar el se afundă până la subsuori într‑o copcă acoperită de zăpadă.
- Ah! Dă‑mi mâna!

Mă îndepărtez de marginea copcii.
- Nu, Eric. Adio.
- Cum adică, adio? Ce dra... Ce vrei să spui? De ce adio?

Da, adio. Nu încerca să mă prinzi, nu mă striga, pur şi simplu, uită‑mă. Oricum nu‑ţi vei aduce aminte, fiindcă nu exişti, eşti o invenţie: nu exişti şi nici nu ai existat vreodată. Nu te cunosc, nu am vorbit niciodată cu tine, habar n‑am cum te cheamă, străinule înalt, care stai la o masă în celălalt colţ al cafenelei studenţeşti ponosite, învăluit în întuneric şi fum, cu ochelarii tăi fără rame, ţinând o ţigară între degetele tale slăbănoage, aidoma unor degete de pianist imaginar.

Sting ultima ţigară. E uşor să te laşi furată de gânduri şi să fumezi un pachet întreg fără să‑ţi dai seama. Mă înfofolesc cu fularul meu călduros şi plec fără să privesc înapoi, ies din umbre şi fum şi păşesc în viscolul orbitor de decembrie.

Puzzle cu peţitoare

 

Ohara Donovetsky
Puzzle cu peţitoare
Editura Trei, 2020

***
Intro

"E de remarcat detenta narativă erudită, tipică autoarei, precum şi enorma plăcere, similară cu a unui Pygmalion, de a construi tramă, de a pune carne pe oasele poveştii, de a o scoate la plimbare printr-un Bucureşti care miroase a tei şi a liliac. Cartea aceasta, prin care se aud mixaje subtile de Cat Stevens şi Radiohead, prin care trec oameni definiţi sinestezic, croiţi din sincretisme şi veridicităţi delicioase, se plăsmuieşte în jurul unei cereri în căsătorie care, dincolo de piesele de puzzle din care ia formă intriga, îşi invită cititorii să circule nestingheriţi prin literatura lumii, să examineze motive şi procedee deghizate în subiecte de conversaţii, să disece mitologii fascinante cu ochiul unui detectiv lingvistic predispus ludicului. Ce urmează e o probă de excelenţă auctorială şi de apetit epic - o şampanie romanescă savuroasă până la ultima picătură."(Ioana Bâldea Constantinescu, jurnalistă)

"Puzzle cu peţitoare este al doilea roman al Oharei Donovetsky, după Casting pentru ursitoare (2018), şi el continuă linia tematică a celui dintâi: prietenia feminină (văzută ca un soi de confrerie secretă a personajelor feminine: Mira, Lenca, Ava, naratoarea sunt femei excentrice, pasionate de tot ce e iraţional şi ocult), explorarea psihologiei umane (în speţă feminine) - cu accent, în acest roman, pe maladiile psihice. Aşadar, femei interesante, femei stranii, femei excentrice, legate prin pasiuni comune şi fire nevăzute. Ohara Donovetsky reuşeşte de minune să creeze suspans, captându-şi cititorul până la ultimul rând şi livrându-ne o proză cu puternice note eliadeşti, la marginea straniului şi a fantasticului."(Adina Diniţoiu, jurnalistă)

"A fost odată, ca de atâtea ori, că nici nu poate omul să le numere, nu sunt atâţia oameni pe Pământ, iar aici îi ţin minte şi-i ţin suflet pe toţi cei care au fost, dintru-nceputuri, a fost, dară, odată un cerc de sare mare. Şi cercul era mare, şi sarea era mare, şi poate că era chiar născută-n vreo mare. Şi-n cercul ăla trăia povestea. Trăia, adică meşterea la oameni. Îi făcea din descântec şi din miere cu fermecătură, din coji de portocale zaharisite şi din praful de culoarea rodiei al deşertului în care cândva nabateenii au ridicat din cunoscutul şi, poate mai mult, din necunoscutul lor cetatea Petra. Povestea îşi ducea mileniile între singurătate şi însingurare şi, pentru că nu e uşor să ştii care-i una şi care-i alta, s-a apucat să facă oameni şi le-a pus în mintea din spatele minţii, în gândul din spatele gândului, de cuvânt n-am zis nimic şi nici nu zic, şi-n sufletul din faţa sufletului credinţa că ei o fac pe ea. Aşa se face că oamenii reuşesc să(-şi) supravieţuiască până în zilele noastre şi, doar pentru că îşi duc vieţile în acest cocon din flori de fum, vor trăi neapărat şi mai departe. Legănându-se pe pânza de păianjen a convingerii că ei creează poveşti, pendulând între hotarele ştiutului şi ale neştiutului, căutând porţile dezlegării. Ohara Donovetsky este aici însăşi povestea. O poveste cu oglinzi curgătoare şi fremătânde, în care te găseşti de fiecare dată altcineva. Aşa, ca-n viaţă. Ohara, această Şeherezadă şi Duniazadă deopotrivă, dând omenescului ofrande parfumate."(Ana Barton, scriitoare)

"Dacă m-ar întreba cineva ce se întâmplă în romanul Oharei Donovetsky, aş spune că se întâmplă o prietenie. Dar aş simţi nevoia să adaug imediat după aceea: se mai întâmplă şi un dialog perpetuu într-un soi de oglindă literară, în care femeile s-ar putea privi cu rândul. Şi apoi: se mai întâmplă şi o alienare. O scobire de emoţii din prea multă sensibilitate. Ohara priveşte trauma într-un fel care nu seamănă deloc cu tristeţea. O priveşte detaşat, fără să fie impersonal, o priveşte cultural, fără să fie pretenţios, o priveşte masculin, fără să fie dur - şi asta, culmea, într-o carte cu şi despre femei. Romanul ei se ţese într-o broderie de idei aşezată în multe straturi de pe care aluneci fără să ştii, până în abisurile insondabile ale sufletului pierdut (regăsit?) al Avei. Te însoţesc personaje din alt roman, din altă prietenie, şi de aceea poţi parcurge mai uşor acest drum complicat ca un labirint, un "puzzle", cum zice chiar autoarea, un drum unde, pentru fiecare etapă, primeşti indicii sub formă de motto, care de care mai surprinzătoare. Mi-o închipui pe Ohara scriind acest roman. L-a zămislit, probabil, dintr-o singură bucată de stâncă, atât e de solid şi de maiestuos, atât îi este dantelăria de tandră."(Mihaela Apetrei, scriitoare)

Fragment
1. Ca un bocanc de cătană

În ziua în care am înţeles că se afla în spital, întâi am crezut altceva. Că vizitează vreun cunoscut, în fine. Nu pricepeam de ce a fost nevoie să-mi atragă atenţia că se găsea acolo, în definitiv, nu eram legate printr-un jurământ de credinţă. Nu am exclus pentru câteva secunde nici posibilitatea unei farse şi nici pe cea a vorbitului în doi peri, mai ales că era grozavă la amândouă, dar am renunţat imediat la explicaţiile de acest tip, fără să am habar de ce am făcut asta totuşi.

Mult mai târziu mi-am dat seama că nu-i înţelesesem pe deplin temerile. Puteam spune, în apărarea mea, că se pricepea să le ascundă destul de bine. Am dat filmul înapoi şi am încercat să-mi amintesc. De la cuvântul singură mi s-a tras, îmi rămăsese rătăcit în minte.

Mă duc singură la spital, să ştii.

Încercând să înţeleg, m-am întrebat oare de ce a spus singură. M-au apucat regretele. Poate chiar era ceva serios. Mai mult ca sigur că ar fi vrut s-o însoţesc, cum de nu pricepusem rugămintea mută, cum de nu băgasem de seamă că n-a avut chef sau curaj s-o exprime? Am sfârşit prin a mă sufoca în reproşuri. Trebuia să mă fi gândit că, deşi nu vorbiserăm despre asta niciodată, ştiam prea bine câtă nevoie avea de mine. În general, eram mereu atentă la tot felul de amănunte, dar de data asta, într-un fel de neînţeles, nu fusesem deloc.

Poate şi pentru că experienţa mea cu spitalele fusese îngrozitoare de fiecare dată. Despre a ei nu ştiam mare lucru, am presupus că nu avusese niciuna chinuitoare, deşi, dacă stăteam bine să mă gândesc, una sau alta tot îmi spusese. Îmi era groază să le pun cap la cap pe toate.

Că i s-ar fi făcut rău până şi la gândul de a păşi într-un spital, că i s-ar fi părut înspăimântător, să meargă singură, fie şi doar pentru a vizita pe cineva (oare pe cine?), la toate astea şi la multe altele nu mă gândisem deloc, dimpotrivă.

M-a năpădit părerea de rău că nu fusesem mai... of, ce cuvinte îmi trec prin cap, dar da, astea erau poate cele mai potrivite, că adică aş fi vrut să fiu mai empatică, mai intuitivă, ce mai, ratasem momentul, părea clar. Şi nu aveam altceva de făcut decât să aştept să-mi explice. Când se va fi întors, voi afla la cine a fost sau ce a vrut, de fapt, să-mi spună.

Amintirea tonului cu care o auzeam în cap şi mai ales cuvântul singură m-au chinuit ceasuri întregi, iar reproşul că fusesem lipsită de intuiţie, ca un bocanc sau, şi mai rău, ca un bocanc de cătană, mi-a dat târcoale aproape toată ziua. Mi-am făcut fel de fel de gânduri. S-au adăugat apoi din ce în ce mai multe regrete, întâi ca nişte cercuri de butoi abandonate, largi şi inutile, apoi ca nişte chingi de piele peste piept şi braţe, ca, în cele din urmă, să le simt ca pe nişte menghine primitive, din ce în ce mai strânse, prinse peste frunte şi tâmple. Aproape că mi s-a făcut rău. Pe limbă am început să am un gust sălciu şi o senzaţie de strepezeală, ca după ce mănânci sâmburi de rodie, dulci, dar şi vag-amărui, iar îngrijorarea că nu fusesem suficient de atentă să mă fi oferit s-o însoţesc mi-a adus o moleşeală aproape de leşin. A urmat o amărăciune surdă.

Spre seară, am acceptat gândul care mă bântuise toată ziua şi pe care îl alungasem ori de câte ori dădea să se contureze. Nu avusesem curaj să-l duc până la capăt, pentru că avusesem dintotdeauna credinţa că orice gând, odată formulat, ar atrage întâmplarea de a-l face posibil, or, a pune un scenariu nefast în cuvinte ar fi echivalat cu gestul de a fi deschis, cu bună ştiinţă, uşa în faţa dezastrului. Până la urmă a trebuit s-o fac, pentru că temerea că nu aş fi acolo când avea mai mare nevoie de mine a fost mai puternică. La fel, spaima pe care o bănuiam ascunsă în cuvântul singură.

S-a dus singură la Obregia, dar nu ca să viziteze pe cineva, ci ca să se interneze acolo.

Singură. Spitalul clinic de psihiatrie Prof. Dr. Alexandru Obregia.

Mi-au venit în minte figura ei palidă, pielea aproape translucidă, pe care, oricât m-aş fi străduit s-o văd altfel, n-o puteam asocia decât cu aburul care iese din paharele în care se pune multă gheaţă sau cu imaginea unei licori alb-lăptoase, ca rezultată din dizolvarea unei mari cantităţi de sare în apă. Am pus-o pe socoteala simţurilor amorţite şi a groazei mele de spitale. Mi s-a părut stupid că nu eram în stare să mi-o amintesc mai limpede, dar, pe de altă parte, ştiam prea bine că, într-o situaţie-limită, imaginile rezultate din mecanismele de apărare pot fi aberante.

Poate a fost vorba despre un control de rutină, mi-am spus, ca să mă liniştesc.

Ce rutină să ai la Obregia, Doamne-apără? Posibilitatea ca ea să mai fi fost şi altă dată acolo nu mi s-a mai părut dintr-odată atât de hazardată. Am încercat să mă consolez cu gândul că, până la urmă, când va găsi de cuviinţă, o să-mi spună, trebuia doar să am răbdare, chiar dacă aşteptarea mă chinuia. Ştiam şi că, ori de câte ori o întrebam ceva direct, nu-mi răspundea decât evitând răspunsul, îmi povestea cu totul altceva, fără legătură. Nu obţineam aproape niciodată nimic făţiş, învăţasem, aşadar, să o las să povestească ce voia şi doar când voia. Mă obişnuisem deja.

În cele din urmă, scenariul cel mai probabil mi s-a părut cel în care prezenţa ei într-un spital de boli nervoase, indiferent de motivele pe care le-ar fi avut, nu putea fi decât parte a unui experiment benevol. M-a liniştit momentul în care am tras concluzia că trebuie să fi fost o precauţie de ordin medical (sau ştiinţific, m-am grăbit să adaug, cunoscând-o).

Certitudinea că se internase acolo şi că despre ea, nu despre altcineva, fusese vorba a venit cu o paralizie momentană a corpului şi a minţii. Am simţit-o întâi ca o negură care îmi cobora peste creştet, apoi peste ochi, ca mai apoi s-o simt cum îmi pătrunde în gât, ca o mână care mă sufocă presându-mi treptat laringele. Am descoperit dintr-odată că spaima are culoare fumurie, gust de pâclă şi miros de păcură şi că te împiedică să înghiţi şi să respiri, de parcă îţi dispare instinctul de supravieţuire. Mi-am spus că, indiferent cât de greu îmi era, trebuia să fiu cu ea.

M-am pregătit să-i zic ceva deştept, dar aveam senzaţia că vorbele nu-mi vor ieşi din gură, că nu vor putea străbate aerul de vată murdară (o, ce clişeu) dintre noi.
- Nu e nicio problemă dacă nu vii, cred că mi-a spus.
- Nu, nu, o să vin. Sigur o să vin, n-am cum să nu vin, mi s-a părut că i-am răspuns.
- Nu ştiu încă în ce secţie, dar o să găseşti tu, am simţit că a adăugat şi am bănuit că zâmbea.

2. O cheiţă

Experienţele cu spitalele din România, iar cele din Bucureşti nu făceau excepţie, nu fuseseră prea fericite. De fiecare dată când intram într-un spital, mă strecuram într-un mecanism cu roţi dinţate. Trebuia să ştii când să te mişti şi mai ales cum să te orientezi, ca să nu te strivească, să nu te prindă la mijloc. Ştiam deci că soluţia cea mai bună era să fii tot timpul în legătură cu un medic important al spitalului. Era secretul care te ajuta să navighezi în ape tulburi. O cheiţă care îţi dădea încrederea sau iluzia că poţi, dacă nu să înveţi cum să manevrezi abil mecanismul, măcar să afli cum să-i opreşti sau să-i porneşti anumite componente care se gripau.

În fine, nu-mi plăcea ideea de a merge la spital fără să ştiu pe cineva care să mă ajute. Nu te poţi duce într-un spital şi să te descurci singur, din prima. E mai bine să cunoşti pe cineva, care cunoaşte pe cineva, care, la o adică. În niciunul dintre spitalele în care am fost, şi le exclud cu bună ştiinţă pe cele particulare, nu-mi amintesc să fi văzut vreodată vreo recepţie de la care să pot obţine informaţii. Fireşte că ele există, doar că nu s-au arătat ochilor mei, orbiţi de rătăcirea momentului. De fiecare dată, fie am bântuit ca o nebună pe holuri şi etaje în căutarea secţiei, a doctorului sau a asistentei cu care aveam treabă, fie n-am fost lăsată să intru încă de la poartă.

Motivul pentru care am căutat-o pe Simona Antoni a fost, întâi de toate, să mă asigur că nu intru între roţile dinţate. Să fiu sigură că nu mă voi rătăci de una singură.

De Simona Antoni, medic psihiatru la Spitalul Obregia, mama unei foste studente, mă lega o amiciţie interesantă. Simona scria poezii şi, în urmă cu mulţi ani, mă rugase să-i citesc un volum de versuri şi să-i fac un cuvânt de întâmpinare. Ne-am împrietenit, într-un fel. Nu ne vedeam prea des, dar, când o făceam, stăteam de vorbă cu orele. În rest, ne dădeam mesaje de sărbători sau de aniversări. Eram sigură că Simona Antoni era cel mai potrivit om în acele momente. Straniu, nu-mi rămăsese din colecţia ei de versuri decât un vers-întrebare care pe-atunci mă făcuse să râd, Ce contează să ştim ce contează?, dar şi pasiunea ei pentru polcă.

Simona m-a lămurit.
- Da, aşa este, sunt şi pacienţi care se prezintă singuri. Nu vă îngrijoraţi. După tot ce mi-aţi povestit despre prietena dumneavoastră, hm, bănuiesc că este vorba despre o tulburare psihotică. Dar nu ştiu încă dacă una acută sau una de tip maniaco-depresiv. Aş spune că nu este exclusă nici tulburarea psihotică indusă, vom vedea, e totuşi prea devreme. Nu exclud nimic în acest moment, mi-a spus Simona Antoni.

Mi-aş fi dorit să nu fi fost nimic adevărat din ce tocmai aflasem de la doctoriţa Antoni, aşteptam, din moment în moment, să-mi spună că era o glumă.

Îmi doream să fie o farsă de-a Avei. Sunt farsă la varze, mi-am amintit-o spunând la una dintre întâlnirile noastre, atunci când, intenţionat sau nu, încurcase consoanele. Sunt varză la farse. Am râs atunci ca nebunele, pentru că Ava continuase să se întrebe cum o fi "varză" în farsi, dar "farsă" în farsi, ei, ia zi, să te văd, lingvista lu' peşte.
- Puteţi să veniţi oricând, a adăugat Simona Antoni, fără s-o întreb. Pentru orice, sunaţi-mă. O să v-ajut ori de câte ori pot. A, şi să spuneţi la poartă numele meu, a încheiat doctoriţa eficient.

***
Am uitat restul. Sunt episoade pe care nu mi le mai amintesc deloc şi altele din care mi-au rămas fragmente disparate. Am luat un taxi şi am ajuns la spital. La poartă am zis numele doctoriţei Antoni. Tot atunci sau poate altcândva, la un moment dat, pe drum, am întrebat un bărbat în halat alb unde se găsea Pavilionul 9. Dar sunt şi unele amintiri pe care mintea le-a păstrat în cele mai mici detalii.

În curtea spitalului era linişte. Mi-a trecut prin cap că, dacă aş fi scris o carte, ar fi fost un moment bun să strecor o descriere de natură, una care, neapărat, să fie în acord cu starea personajului. Sau în dezacord, în antiteză cu starea. Ar fi ieşit aşa: "Deşi era o zi de sfârşit de noiembrie (sau era deja decembrie?), nu era frig, iar soarele încălzea blând. Părea încă toamnă, o toamnă târzie. Timpul înţepenise între anotimpuri". Sau cam aşa ceva, un pasaj descriptiv în contrapunct cu ordinea narativă poate ar fi scris criticii, unul bine plasat pentru ca personajul să aibă timp să-şi înţeleagă locul şi rostul, adică unde se afla şi ce avea de făcut, în regulă, pauza de decodat cronotopul s-a terminat, deja mă simţeam mai bine.

În drum spre pavilion, mi-a venit să mă aşez pe una dintre băncile care străjuiau aleile din loc în loc. Era frumos parcul. Dacă nu ştiai unde te afli, ai fi putut crede că eşti altundeva, în parcul unei vile de munte sau într-o rezervaţie naturală. M-am oprit până la urmă pe una dintre bănci. M-am gândit la Hans Castorp. Poate pentru că mi-am imaginat că aşa ar arăta liniştea din sanatoriul lui. Sau poate pentru că el zicea că, atunci când nu te afli în mişcare, timpul curge mai încet. Îmi mai trebuia puţin timp să mă gândesc, să mă pregătesc de întâlnirea cu Ava. Descrierea de natură trebuia să-şi facă efectul. În plus, roţile dinţate parcă se opriseră (aveam cheiţa de la Simona), îmi puteam trage sufletul. Mai era ceva care nu-mi dădea pace. Nu anticipasem în niciun fel faptul că Ava ajunsese la spital, nu pricepusem la vreme semnele şi rostul, cu atât mai puţin prezenţa mea acolo.

Aş fi vrut să apară de nicăieri cineva care să-mi spună că nu Ava este cea internată acolo, ci altcineva, poate o colegă sau o cunoştinţă şi că, de bună seamă, nici eu nu mă găsesc în realitate acolo, că e doar un scenariu de-al nostru. Nu-mi plăcea deloc gândul internării, şi-ncă de bună voie, la nebuni şi mă temeam de ce avea să urmeze. Căutam un semn, măcar unul, după care să mă mai pot orienta.

Ar trebui să fie bine, mi-am zis, uite, pe cer lucrurile sunt neschimbate, e limpede, nu e pic de nor. Am stat pe bancă până când am reuşit să respir firesc, nu ca un iepure prins în capcană, şi să-mi amintesc de ce eram acolo, de parcă uitasem. A fost mai uşor când am zărit pe cineva apropiindu-se de mine, un infirmier am bănuit, care mi-a arătat drumul spre pavilion. În mers, am auzit din nou zgomot de roţi dinţate în mişcare.

Uşa pavilionului era deschisă. Am intrat în holul întunecos. Am mers înainte până am ajuns în dreptul unei uşi.

Secţie închisă.

3. Ca o sală de aşteptare
 

We must not fear daylight just because it almost always illuminates a miserable world. / Să nu ne temem de lumina zilei doar pentru că aproape întotdeauna ne arată o lume îngrozitoare.
(R. Magritte)

- N-o să staţi mult, mi-a spus în grabă asistenta care a descuiat uşa. Sunt bolnavi ţinuţi sub cheie.

Bolnavi ţinuţi sub cheie. Am trecut pragul. În spatele meu, am auzit-o cum încuia la loc uşa.

În cameră se aflau nouă sau zece femei, îmbrăcate în cămăşi de spital, unele descheiate larg. Li se vedeau sânii şi pântecele. Mirosea a urină, a transpiraţie, a parfum stătut şi a încă ceva. A căldură de femeie. Rezerva era plină de o forfotă surdă, ca într-o sală de aşteptare. Ca să-şi treacă timpul, unele se plimbau agale, fără ţintă precisă, altele stăteau tolănite, chircite sau pe ciuci în paturile cu aşternuturile aflate în neorânduială.
- Am venit, i-am spus, doar ca să spun şi eu ceva şi m-am aşezat pe marginea patului, cu capul în mâini, ca un om obosit.

Îmi venea să plâng.
- Uite, ia asta, mi-a zis ea repede şi mi-a strecurat un obiect mic şi ascuţit în palmă, închizându-mi apoi pumnul.

A adăugat, aproape de urechea mea:
- N-o să mai aibă nevoie de ea. Şi nici eu n-o să am. Cel puţin, nu aici.

N-am ştiut ce să fac. Gândul că făcuse ceva rău, deşi nu-mi era limpede ce putea fi, m-a paralizat. Mi-a trecut prin minte că furase obiectul mic şi colţuros pe care-l aveam deja în palmă. Poate chiar de la cineva din salon...? M-am speriat de propriile mele suspiciuni, dar gândul îmi mergea paralel şi nu-l puteam opri: Dacă mă foloseşte pe post de cărăuş? Am strâns pumnul instinctiv. Mi s-a făcut ruşine de mine.
- Dac-aş avea un glob de cristal ca al ghicitoarelor... ce caraghios, uite la ce mă gândesc, i-am spus.

Fără nicio noimă, mi-am amintit ce-mi povestise mama, cu câţiva ani înainte să se stingă, după ultimul cutremur pe care-l trăise. Boaşele lui Dinu. Asta era tot ce-i rămăsese în minte. Spaima terifiantă, care îi tăiase picioarele şi o făcuse să se lase pe vine lângă un stâlp după ce ieşise afară, dar şi boaşele lui Dinu. Să ajungă sub dărâmături, îngropată de vie, i se părea cel mai înfricoşător mod de a muri. La fiecare cutremur, groaza îi încurca simţurile şi îi rătăcea mintea, doar corpul singur ce mai reuşea să fugă de pericol. Înţepenea apoi pentru minute bune într-o anumită poziţie, din care înregistra doar câte un detaliu, ca şi când în loc de ochi ar fi avut dintr-odată o lupă. Dinu, îl ştii, venise să mă ajute, săracu', avea boaşe mari, vineţii, de bivol, spusese mama, le-am văzut pe sub chiloţii largi, când m-am uitat de jos în sus la el, cum stăteam io acolo chircită pe vine, aşteptând să-mi revin

În jurul ochilor lucioşi, femeia din faţa mea avea cearcăne vineţii, cum vineţii mi s-au părut şi pielea ei, dar şi feţele şi mâinile celorlalte, apoi şi aşternuturile, şi vopseaua de pe pereţi, şi lumina din jur, de parcă se înserase dintr-odată.

E iarăşi întuneric în amintire, pesemne un alt episod pe care l-am uitat sau pe care l-am blocat, pentru ca următoarea secvenţă să fie clară, ca-ntr-un film la care mă uit din sală.

...În faţa mea, femeia-nepieptănată începe dintr-odată să se dezbrace. Pare preocupată şi grăbită, de parcă îşi aminteşte că a întârziat undeva. Are privirea rătăcită. Îşi aruncă rochia mototolită pe pat şi pare îngrozită, îşi trece palmele pe braţe, vrea să îndepărteze ceva de pe pântec. Femeia-tunsă-chilug se apropie, îi apucă dezgustată hainele de pe pat şi i le aruncă pe podea, scuipând. Începe apoi să blesteme, Să n-ai parte de şi nu mai aud, vorbele se amestecă cu salivă. În spatele camerei cineva ţipă. Femeia-cu-părul-roşu şi femeia-cu-capul-mai-mare-decât-corpul încep să-şi dezbrace şi ele cămăşile lălâi, aruncându-le pe jos, haine de lepros, ptiu, repede, hai. Rămase în pielea goală, îşi spun vorbe bolborosite, repede, nu mai sta, uite, uite. Au ochi măriţi şi arşi şi trupuri flasce.

Încăperea e strâmtă. Nu există ferestre şi nu pot să respir. Sunt aici pentru ea, aş vrea s-o ajut şi mă tem că nu sunt în stare.
- Ce faci? Cum eşti? reuşesc până la urmă s-o întreb, fără să scap de senzaţia că nu eu vorbesc, ci altcineva, un spectator al unui film din care ştia replici pe de rost.

Aş vrea s-o iau acasă cu mine. Nu i-o spun, pentru că mi se pare neobişnuit de calmă şi mă gândesc că o face pentru mine, să nu mă îngrijoreze. Poate e sedată. E mai tăcută decât de obicei şi zâmbeşte mereu. Un rictus, cel mai probabil, ştiam că oamenilor li se întâmplă în momentele de panică. Mi-o imaginez ascunsă sub pat sau încovrigată şi chircită sub o pătură, stând acolo, fără să respire, până se va fi terminat filmul greu de îndurat.
- Nu e cine ştie ce, femei după fel de fel de experienţe nefericite, îmi spune şi arată camera cu un gest larg. O să treacă.
- Sigur. Să ai grijă, da?

Stupid, cum să aibă grijă, să facă ce?, nici s-o încurajez ca lumea nu sunt în stare.

Femeia-cu-părul-alb-şi-lung cântă. Are o voce groasă, de lăutar bătrân.

Bate-un vânt rece de bal-tăăă, la Chilia-n poooort / Să vezi stuful cum se-nalţăă, să-l tai nu mai pooot...

Aş putea să cânt şi eu, ştiu cântecul. Poate aşa o să-mi pot alunga frica şi îngrijorarea. Din spatele camerei aud un ţipăt ascuţit şi scurt, ca de pasăre de pradă. Sau de păun. Auzisem unul cândva. Păunii scot sunete bizare, de parcă ar anunţa o catastrofă. Răspund, în canon, mai multe gemete şi vaiete. Aerul se umple iar de miasme amestecate, forfota e continuă, la urechi îmi ajung indistinct fâşâieli, şoapte şi suspine. Neomenesc, cum să rezişti aici, cum te salvezi?

Simt că mintea nu poate cuprinde întregul, ca atunci când la cinematograf stai prea aproape de ecran şi anumite scene îţi scapă, n-ai profunzime de câmp, ca să înţelegi ar trebui să vezi imaginea întreagă şi mai de departe. Tânăra-smeadă (smead, ce cuvânt frumos) vine în fugă din spatele camerei, apoi se opreşte dintr-odată, pare nedumerită, se aşază pe patul din dreapta şi se apucă de legănat un prunc. Naa-ni, na-ni, taci cu mama, şşş.

Mi-e frică, sau milă, sau amândouă, mi-e groază şi încă ceva, nemaitrăit până atunci. E şi panică, şi compasiune, şi spaimă. O, da, şi revoltă. Cum de e îngăduit de univers, de Dumnezeu, de Allah, de Iahve, de orice sau de oricine, nu mai are importanţă nici cum se numeşte, nici dacă se găseşte pe pământ sau în cer, ca unei fiinţe să îi fie dat să treacă prin aşa ceva? Ce fel de vină sau de păcat să ai ca să poţi suporta împăcat o astfel de pedeapsă oare?

Un infern. Diurn. Despărţit de purgatoriu sau de orice altceva de o uşă. În lumea de dincolo de ea, cei neîncuiaţi umblă nestingheriţi, purtându-şi în siguranţă fantasmele lor mute. În lumea de dincoace de uşă, mai chinuitor decât infernul văzut pare cel nevăzut, cel din capul sau din sufletul fiecărei femei prinse acolo ca într-o cămaşă de forţă colectivă. Doar o uşă ne desparte, Ava, aş fi vrut să-i spun dacă aş fi putut, şi să nu crezi că cei neîncuiaţi au vreun merit.

Femeia-tunsă-chilug se lasă pe vine lângă pat şi scuipă vorbe bolborosite, să te pflumb în pfur, zice într-o parte. Din altă parte, pasărea ţipă iar scurt şi ascuţit. Tropăituri, tânăra-smeadă aleargă printre paturi, gemete, icnete, scrâşnituri se adună deasupra capului, îmi plesnesc în urechi, îmi explodează în cap. E prea mult, de nesuportat, cum să rezişti aici nesedat?

Trece trenul peste munţi ca un şarpeeeee luuung, / Încărcat cu deţinuuuţi, ah, ce dureros, măi, cântă în continuare vocea groasă.
- Să ştii că mi-a dat o piersică. A pus-o într-un şerveţel, a băgat-o apoi între sâni, după aia mi-a dat-o s-o mănânc.

Dar să ştii că n-am luat-o, îmi zice în ureche femeia pentru care venisem acolo, ferindu-se să n-o audă şi altcineva.

Nu ştiu ce să răspund. Mi se face iarăşi frică pentru ea, pentru noi, pentru femeile aflate în rezervă. Şi tâmplele îmi bubuie a durere.

Piei din ochii mei! Să te duci învârtindu-te şi să nu te mai întorci! aud de undeva.
- Cred că voia să-mi facă vrăji, îmi spune Ava, tot în ureche.

Naa-ni, na-ni, taci cu mama, şşş.

Vreau să spun ceva de încurajare, dar ce poţi oare să spui, învaţă-mă, Doamne.

Nu mai ştiu cât a trecut până când am auzit uşa deschizându-se şi apoi vocea hotărâtă a asistentei:
- Haideţi, trebuie să ieşiţi acum.

***
- Bine, dar de ce aici? am întrebat-o pe femeia în uniformă din faţa uşii.

Avea părul castaniu şi o bonetă de aceeaşi culoare cu uniforma şi cu ochii, oare ea ţine cheia de obicei sau o predă cuiva după, o pune undeva într-un dulap cu chei pentru secţiile-nchise?, seamănă cu Joséphine de Beauharnais, din tabloul de la încoronare făcut de Gérard, numai că, în loc de coroană, are boneta adusă pe frunte şi cu bretonul iţit de sub ea, exact figura Joséphinei.

Am insistat, mi-era teamă să nu dispară înainte să răspundă:
- Va fi pentru scurtă vreme, nu? Sunt sigură că e doar provizoriu.
- Nu ştiu, domnişoară, a răspuns Joséphine. Aşa a hotărât doamna doctor. E vreo dependenţă de vreun stupefiant sau ceva, că al'minteri nu e cazu' de salon sub cheie.

Înainte să plece, a mai apucat să spună, încercând un zâmbet strâmb:
- Aşa e procedura, ce poţi să faci? E primul pas în dezintoxicare. Nu cred că va fi pentru mult timp, poate o zi, două. Fiţi liniştită, a mai adăugat grăbit, cu un zâmbet de încurajare.
- Nebună de legat, am repetat în şoaptă, rămasă singură în mijlocul drumului.

***
- Da, e posibil să-ţi ceri singur internarea, bineînţeles că e posibil. Să ştiţi că nu sunt deloc dese cazurile-astea. Oricum, se procedează la o evaluare din partea medicului de gardă, ori de câte ori se prezintă cineva singur, are loc o anamneză etc., sunt proceduri standard, nu poţi să-l laşi să plece aşa, fără un control, chiar dacă a venit singur, pentru o internare voluntară, cum îi spunem noi. Partea bună, în internarea-asta voluntară, după cum sunt sigură că ştiţi deja, este că pacientul îşi poate solicita externarea. Asta, desigur, dacă nu este vorba despre un caz mai complicat, ca să zic aşa, mă-nţelegeţi. Să vedem: Simptome semnalate de pacientă, insomnie, halucinaţii vizuale şi auditive, ciclotimie. Suspectă de administrare de opiacee. Intoxicaţie medicamentoasă. Este vorba despre medicamente din spectru-ăsta, dar şi despre un medicament foarte puternic, Fortral, puteţi să-mi spuneţi ceva despre asta? m-a întrebat Simona Antoni, amica doctoriţă.

Nu aveam răspunsuri. Aşteptam din secundă în secundă să-mi spună cineva Hai, lasă, o să fie bine, nu te îngrijora, hai că...

Din cabinetul doctoriţei, vedeam deja, prin fereastră, primele umbre ale înserării. Nu-mi dau seama dacă imaginea asta e de la începutul internării sau de la sfârşitul ei, când am fost s-o iau pe Ava acasă.

De nicăieri am auzit, aiurea probabil, un urlet de lup. M-am gândit că lupii mănâncă aproape orice altă vietate, mică sau mare, de la broaşte, iepuri şi pârşi, la mistreţi sau cerbi, ba chiar şi urşi. Şi la cât de mult îmi plăceau mie lupii.

Dar să ştii că n-am luat-o, îmi zice în ureche femeia pentru care venisem acolo, ferindu-se să n-o audă şi altcineva.

Nu ştiu ce să răspund. Mi se face iarăşi frică pentru ea, pentru noi, pentru femeile aflate în rezervă. Şi tâmplele îmi bubuie a durere.

Piei din ochii mei! Să te duci învârtindu-te şi să nu te mai întorci! aud de undeva.
- Cred că voia să-mi facă vrăji, îmi spune Ava, tot în ureche.

Naa-ni, na-ni, taci cu mama, şşş.

Vreau să spun ceva de încurajare, dar ce poţi oare să spui, învaţă-mă, Doamne.

Nu mai ştiu cât a trecut până când am auzit uşa deschizându-se şi apoi vocea hotărâtă a asistentei:
- Haideţi, trebuie să ieşiţi acum.

***
- Bine, dar de ce aici? am întrebat-o pe femeia în uniformă din faţa uşii.

Avea părul castaniu şi o bonetă de aceeaşi culoare cu uniforma şi cu ochii, oare ea ţine cheia de obicei sau o predă cuiva după, o pune undeva într-un dulap cu chei pentru secţiile-nchise?, seamănă cu Joséphine de Beauharnais, din tabloul de la încoronare făcut de Gérard, numai că, în loc de coroană, are boneta adusă pe frunte şi cu bretonul iţit de sub ea, exact figura Joséphinei.

Am insistat, mi-era teamă să nu dispară înainte să răspundă:
- Va fi pentru scurtă vreme, nu? Sunt sigură că e doar provizoriu.