Grigore Filipescu. Viaţa, activitatea şi năzbâtiile unui om politic controversat

 

Andrei Popescu
Grigore Filipescu. Viaţa, activitatea şi năzbâtiile unui om politic controversat
Editura Vremea, 2020


*****
Intro

Descendent dintr-o veche familie boierească, Grigore Filipescu (1886-1938) şi-a făcut studiile în Franţa şi Elveţia, de unde s-a întors cu o dublă specializare: jurist şi inginer. Primele acţiuni prin care s-a remarcat tânărul om politic au fost divulgarea în presa americană a unor secrete de stat ale României cu privire la pretenţiile pe care ţara noastră le avea asupra unor teritorii ale Bulgariei şi o bătaie sângeroasă pe care a avut-o cu un ziarist liberal. Aceste "năzbâtii" de la debutul carierei l-au făcut pe tatăl său să exclame: "Tare mă tem că Grigoraş are să fie nu numai nebun, dar şi prost".

În viaţa politică a fost un traseist, fiind membru al unui număr de zece partide. În 1929, a înfiinţat propria grupare, numită Liga "Vlad Ţepeş", care avea ca principal scop readucerea în ţară a prinţului Carol şi înscăunarea sa ca rege al României. După urcarea pe tron, Carol al II-lea l-a răsplătit pe Grigore Filipescu cu funcţia de preşedinte al societăţii de telefoane. Din acest post, el asculta telefoanele adversarilor politici şi economici, iar divulgarea acestei activităţi a iscat un scandal de proporţii în epocă.

În timpul guvernării conduse de Nicolae Iorga, 25 de membri ai Ligii "Vlad Ţepeş" au ajuns parlamentari, iar în 1932 gruparea s-a transformat în Partidul Conservator, parcurgând, ca orientare politică, un ciudat drum de la o formaţiune de inspiraţie fascistă până la un aliat al comuniştilor. Grigore Filipescu s-a mai remarcat, printre altele, ca ziarist, mare crescător de cai de curse, conducător al mai multor societăţi comerciale sau organizator al primelor concursuri internaţionale de scrimă din România. De asemenea, a fost cunoscut în epocă şi pentru numeroasele dueluri la care i-a provocat pe diverşi oameni politici, jurnalişti sau diplomaţi.

Fragment

Activitatea politică
Debutul în viaţa politică şi primele funcţii publice

Momentul în care Grigore Filipescu şi-a făcut intrarea pe scena politică trebuie să fi avut loc undeva între 1912 şi 1915. Întrucât tatăl său, Nicolae Filipescu, era unul dintre liderii Partidului Conservator (P.C.), aceasta a fost şi prima grupare în care tânărul "Grigoraş" a activat. În 1915 era deja membru al acestui partid^[i], iar Constantin Argetoianu spunea că "fusese amestecat destul de intens în tractaţiunile şi în luptele care duseseră în 1915 la ruptura din Partidul Conservator"^[ii]. Un an mai târziu era văzut deja ca un posibil viitor conducător al conservatorilor^[iii].

Grigore Filipescu a fost un traseist politic, fiind membru al unei multitudini de partide. De aceea, o publicaţie satirică din anii '30 observa că, din punct de vedere politic, el "i-a frecventat pe toţi şi a trecut prin toate"^[iv]. De-a lungul timpului, Filipescu a făcut parte din Partidul Conservator (până în 1916), Partidul Conservator-Naţionalist (1916‑1917), Partidul Muncii (1917-1918), Liga Poporului (1918), Partidul Conservator-Democrat (1918-1922), Partidul Naţional Român (1922-1926), Partidul Naţional Ţărănesc (1926-1927), Partidul Poporului (1927-1929), Liga "Vlad Ţepeş" (1929-1932) şi Partidul Conservator (1932‑1938). Lista este într-adevăr foarte mare, dar, în realitate, Filipescu a plecat doar de patru ori dintr-un partid pentru a se alătura altuia, în restul cazurilor el ajungând dintr-o grupare politică în alta în urma unor fuziuni sau transformări.

Asemenea multor fii de oameni politici, Grigore Filipescu a trebuit, înainte de a intra în prima linie a politicii româneşti, să profeseze în domeniul în care era pregătit, pentru a arăta că era capabil să îşi îndeplinească atribuţiile venite o dată cu o funcţie. După cum am văzut, el avea, după terminarea studiilor, o dublă specializare, de inginer şi jurist. Probabil nu a practicat niciodată avocatura, însă în anii dinaintea Primului Război Mondial a început o carieră de inginer, pe care a întrerupt-o ulterior pentru a se axa pe activitatea politică.

În 1912, după încheierea studiilor, Nicolae Filipescu, pe atunci ministru al agriculturii şi domeniilor, i-a obţinut fiului său un post în cadrul Ministerului Lucrărilor Publice. Astfel, începând de la sfârşitul acelui an, tânărul Grigore a fost funcţionar superior în cadrul instituţiei amintite. Faptul că fiul lui Nicolae Filipescu era numit funcţionar la ministerul condus de Alexandru Bădărău, iar feciorul acestuia din urmă primea un post în cadrul ministerului unde şef era primul, imediat după împăcarea dintre cei doi oameni politici, a generat suspiciuni în epocă^[v]. Astfel a avut loc debutul lui Grigore Filipescu în viaţa publică.

Ascensiunea sa a fost rapidă, iar după mai puţin de trei luni, el ajunsese şef de serviciu în acelaşi minister, fiind trimis în Statele Unite ale Americii, pentru a studia tehnologia conductelor de petrol^[vi]. De peste ocean, Filipescu s-a întors expert în domeniu şi a coordonat construcţia conductei de petrol Câmpina-Constanţa^[vii], un foarte important proiect al vremii. În anii 1915-1916, el era încă funcţionar în cadrul Ministerului Lucrărilor Publice, fiind încadrat ca "inginer ordinar clasa 3", cu funcţia de sub-şef de secţie al Biroului tehnic din cadrul Direcţiunii Serviciului Conductei de Petrol Băicoi-Constanţa^[viii]. Ulterior, devenind activ în viaţa politică, a abandonat cariera de inginer.

În timp ce se afla în Statele Unite, Grigore Filipescu a făcut prima "boacănă" dintr-un lung şir prin care a reuşit să compromită imaginea tatălui său şi să îi cauzeze acestuia mari neplăceri. El a dat declaraţii presei americane cu privire la un eventual conflict cu Bulgaria, explicând că România îşi doreşte pacea, însă are nevoie de Silistra, fost oraş românesc. Deşi era un simplu funcţionar în guvern, tânărul Grigore a făcut declaraţii grave, dezvăluind faptul că România aspira la anexarea unui teritoriu bulgăresc, trasând chiar şi o graniţă pe care statul român şi-ar fi dorit-o şi care mergea în linie dreaptă din preajma Silistrei până la Balcic^[ix]. Interviul fiului ministrului agriculturii şi domeniilor a dus, bineînţeles, la complicarea relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări^[x], care oricum erau foarte încordate la acea vreme. Acest gen de "pozne" făcute de Grigore Filipescu l-au făcut pe tatăl său să exclame: "Tare mă tem că Grigoraş are să fie nu numai nebun, dar şi prost"^[xi]. După câteva luni, a izbucnit Al Doilea Război Balcanic, încheiat prin Pacea de la Bucureşti, în urma căreia România a anexat teritoriul despre care "Grigoraş" vorbea în interviul amintit.

Activitatea din timpul Marelui Război

La începutul anului următor, societatea românească nu bănuia ceea ce urma să se petreacă, iar viaţa politică şi cea mondenă a elitei ţării îşi continua cursul obişnuit. Grigore Filipescu l-a invitat pe Charles Fallot, un cunoscut cântăreţ şi actor francez, să vină în România şi să ţină câteva spectacole în mai multe oraşe din ţară. Susţinut financiar de tânărul om politic român, cântăreţul francez, care se remarcase mai ales prin creaţiile sale umoristice, a compus câteva cântece special pentru publicul din ţara noastră, pe care le-a interpretat în cadrul unor evenimente private organizate de Ecaterina Cantacuzino (mătuşa şi naşa de cununie a lui Grigore Filipescu) sau de Beatrix Barclay (soţia ministrului Marii Britanii la Bucureşti), dar şi la spectacole publice, cum au fost cele de la teatrul Comoedia din Bucureşti (numit astăzi Odeon) sau de la Jockey Club-ul din Iaşi. Versurile cântecelor sale făceau referire la evenimente politice din România. De exemplu, la un club din Brăila, Fallot a cântat despre campania electorală de la ultimele alegeri, iar la Nicolae Filipescu acasă a interpretat versuri despre Pacea de la Bucureşti, o publicaţie pariziană notând că a fost o seară "incomparabilă de strălucire şi veselie". Tot din presa franceză aflăm că prinţesele Maria (viitoarea regină a României) şi Elisabeta (fiica acesteia) au venit să îl audă pe Fallot de mai multe ori la spectacolele organizate de Grigore Filipescu^[xii].

După câteva luni, în Europa a început Marele Război, cunoscut mai târziu ca Primul Război Mondial. Regele Carol I a convocat un Consiliu de Coroană, pentru a se sfătui cu cei mai importanţi oameni politici ai momentului în legătură cu decizia pe care România urma să o ia. Grigore Filipescu l-a anunţat printr-o telegramă pe tatăl său, Nicolae, de consiliul care urma să aibă loc, însă acesta nu a putut să ajungă, aflându-se în străinătate13^[xiii].

S-a hotărât atunci ca ţara noastră să rămână momentan neutră în conflictul care izbucnise, decizie care l-a nemulţumit pe tânărul Grigore Filipescu, aşa cum reiese dintr-o notă scrisă de Alexandru Marghiloman în jurnalul său: "Grigore Filipescu la Pipe-Line, unde este impiegat, vorbeşte să omoare pe Rege dacă nu-l omoară tatăl său! Isterie"^[xiv]. Următorii doi ani au fost dominaţi de disputele între cei care susţineau intrarea României în război alături de Antanta, cei care doreau menţinerea neutralităţii şi cei care voiau să luptăm alături de Puterile Centrale. Nicolae Filipescu a fost unul dintre cei mai virulenţi "antantofili", iar fiul său a susţinut şi el activ ideea unei alianţe cu Franţa, Marea Britanie şi Rusia.

Un alt important susţinător al intrării în război alături de Antanta era Take Ionescu, preşedintele Partidului Conservator-Democrat (P.C.D.), o grupare care se rupsese de Partidul Conservator în 1908. De atunci, Take Ionescu şi Nicolae Filipescu deveniseră adversari politici, însă, după Consiliul de Coroană, Ionescu a considerat că sosise momentul să se împace cu Filipescu, pentru a lupta împreună pentru cauza în care credeau. Atunci, el i-a spus lui Grigore Filipescu: "Telegrafiază-i să vie mai curând, căci prezenţa lui este o necesitate naţională"^[xv].

Următorul pas spre împăcarea dintre cei doi s-a produs atunci când Take Ionescu, întorcându-se de la Londra, a fost întâmpinat de Grigore Filipescu, care aducea un mesaj de reconciliere din partea tatălui său^[xvi]. O nouă discuţie între Take Ionescu şi Grigore Filipescu a dus la împăcarea definitivă a celor doi lideri politici, preşedintele P.C.D. transmiţându-i lui Nicolae Filipescu că, în contextul conflictului european general, interesul ţării era ca "toţi românii să-şi dea mâna"^[xvii]. Take Ionescu şi Nicolae Filipescu au colaborat în campania de intrare a României în război de partea Antantei, iar în 1916 Partidul Conservator-Democrat a fuzionat, prin mijlocirea tânărului Grigore, cu gruparea lui Nicolae Filipescu (care se desprinsese din Partidul Conservator), noua organizaţie luând numele de Partidul Conservator-Naţionalist^[xviii].

Deşi România alesese să fie momentan neutră, era important să se pregătească pentru eventuala intrare în război. Situaţia armatei era dezastruoasă, iar o problemă gravă era lipsa de armament, muniţie şi echipamente militare. Guvernul condus de Ionel Brătianu a întocmit un plan de înzestrare a armatei, cerând ajutorul unor state occidentale. Colonelul Vasile Rudeanu a fost numit în fruntea unei comisii de experţi militari şi civili care urmau să se deplaseze, în decembrie 1914, în Italia, Franţa şi Elveţia. La recomandarea primului ministru, în comisie au fost cooptaţi George-Valentin Bibescu şi Grigore Filipescu^[xix]. Brătianu i-a dat lui Rudeanu instrucţiuni clare despre misiunea sa, spunându-i, printre altele, că "din motive de politică internă îţi alături pe Valentin Bibescu şi pe Grigore Filipescu, să-i utilizezi la căutarea de comenzi în Italia, Franţa şi Elveţia"^[xx].

Este curioasă participarea lui Grigore Filipescu la această misiune importantă, ţinând cont că nu avea cunoştinţe de specialitate şi în plus dovedise deja că nu se putea conta pe el în chestiuni care ţineau de diplomaţie. De altfel, nici Vasile Rudeanu nu înţelegea care era scopul prezenţei celor doi în comisia pe care o conducea, după cum reiese din notele lui Alexandru Marghiloman, scrise în jurnalul său după o discuţie cu colonelul: "Colonelul Rudeanu e trimis de generalul Iliescu: în Italia (cartuşe), Elveţia (alamă şi plumb) şi în Franţa (de ce?). I se ataşează Grigore Filipescu şi G.V. Bibescu. Iarăşi se întreabă el: de ce?"^[xxi]. Misiunea trioului Rudeanu-Bibescu-Filipescu nu era una secretă, ea fiind anunţată şi de presa internaţională^[xxii].

Filipescu se afla la Geneva, aşa că Vasile Rudeanu a plecat spre prima destinaţie, Italia, însoţit doar de George Valentin Bibescu şi de soţia acestuia, Martha Bibescu^[xxiii]. De la Roma, Rudeanu i-a telegrafiat lui Filipescu, anunţându-l când va ajunge la Paris şi la ce hotel va sta^[xxiv]. În capitala Franţei, Filipescu s-a alăturat celorlalţi doi membri ai comisiei, iar cei trei au fost primiţi în audienţă de preşedintele Raymond Poincaré^[xxv]. Ulterior, generalul Dumitru Iliescu i-a spus lui Alexandru Marghiloman că "va face proba de Grigore Filipescu n'a fost de nici un ajutor. Costinescu e acela care l-a numit aşa zis inginer, ca să poată pleca în străinătate"^[xxvi].

Devenit brusc "expert" în materie de armament şi înzestrare a armatei, Grigore Filipescu a reuşit să facă o "poznă" şi în acest domeniu, atrăgând numele tatălui său într-un nou scandal. În toamna anului 1915, ziarul liberal "Viitorul" dezvăluia faptul că tânărul om politic intervenise la Ministerul de Război pentru favorizarea unui furnizor (fabrica Blaugas), în timp ce tatăl său denunţa neregulile de la acest minister. Scandalul iscat l-a afectat foarte mult pe Nicolae Filipescu, a cărui stare de sănătate era deja critică^[xxvii]. Tatăl a fost nevoit să facă o lungă interpelare la Senat, pentru a-l apăra pe fiul său^[xxviii]. Întâlnindu-l pe stradă pe jurnalistul M. D. Berlescu de la "Viitorul", Grigore Filipescu l-a atacat, între cei doi iscându-se o bătaie^[xxix]. Constantin Argetoianu îşi amintea mai târziu că îl văzuse pe Grigore Filipescu "intrând cu faţa însângerată şi bătut măr în biroul lui Nicu şi lăudându-se cu mâna pe falcă că aplicase lui Berlescu (pe atunci, redactor la Viitorul) o corecţie soră cu moartea"^[xxx]. Despre acest conflict (inclusiv despre bătaia dintre Filipescu junior şi Berlescu) au relatat şi ziarele din străinătate^[xxxi].

Titu Maiorescu considera că acest episod l-a compromis definitiv pe Grigore^[xxxii], însă cariera politică a acestuia era abia la început. I.G. Duca descria gravitatea acestei fapte astfel: "Grigore Filipescu era un băiat cinstit, dar îl preocupa atunci ideea de a face afaceri, şi uşuratic, nesocotit cum era, nu-şi dăduse seama că ceea ce altora le era îngăduit, nu era îngăduit şi fiului lui Niculae Filipescu, iar că anume promiscuităţi în acele vremuri erau de natură să compromită gratuit numele tatălui său"^[xxxiii].

Pe când tatăl său făcea propagandă pro-Antanta în România, Grigore Filipescu, fiind plecat mare parte din timp din ţară, acţiona în străinătate. În acest sens, el a obţinut audienţe la personalităţi politice ale Franţei şi a dat declaraţii în presa franceză. Toate aceste acţiuni erau raportate celor de acasă şi în primul rând tatălui său^[xxxiv], care aştepta cu nerăbdare noutăţi de la "Grigoraş". În presa franceză apăreau adesea interviuri cu Grigore Filipescu^[xxxv], în care acesta făcea aprecieri asupra politicii externe a României^[xxxvi] şi asupra situaţiei de pe front, exprimându-şi speranţa că şi ţara noastră va intra în curând în conflictul mondial^[xxxvii]. Filipescu promovase încă din 1913 imaginea Franţei în România, susţinând la Bucureşti o conferinţă cu titlul "Influenţa spiritului francez în România"^[xxxviii], iar în 1918 era deja recunoscut ca "prieten al Franţei"^[xxxix].

La începutul anului 1916, Grigore Filipescu a fost primit în audienţă de prim-ministrul Aristide Briand şi de fostul (şi viitorul) prim-ministru Georges Clemenceau. În cadrul discuţiei cu Briand, Filipescu a criticat politica Partidului Naţional Liberal (P.N.L.) şi în special pe Ionel Brătianu. Prim-ministrul francez l-a contrazis, spunând că "politica lui Brătianu a fost înţeleaptă"^[xl]. Grigore Filipescu susţinea că, în timp ce discuta cu Clemenceau, a venit colonelul Charles Joseph Dupont şi le-a dat "detalii importante de ordin tehnic asupra armamentului", despre aceste informaţii Nicolae Filipescu spunând că "nu e abil ca ele să fi fost date faţă fiind fiul meu"^[xli]. În acest context, este interesant de menţionat că, în martie 1916, un anume Péroy de la Serviciul Propagandei din Franţa îi propunea lui Auguste Bréal, directorul acestei instituţii, o listă de patru persoane care să se ocupe cu "propaganda franceză" în România, una dintre acestea fiind Grigore Filipescu^[xlii].

Din cauza activităţii sale din această perioadă, Grigore Filipescu a atras atenţia reprezentanţilor Puterilor Centrale, care îl vedeau ca pe un adversar încă dinainte ca România să intre în război. Şeful legaţiei imperiale Austro-Ungare, Ottokar von Czernin, i-a povestit în octombrie 1915 lui Titu Maiorescu că Grigore Filipescu i-ar fi cerut un permis de liberă trecere (salvcolduct) prin Austro-Ungaria pentru a merge în Franţa, însă diplomatul "i l-a refuzat ca unuia ce tot insultă pe austrieci". După refuz, Czernin a fost abordat de ministrul de externe liberal Emanoil Porumbaru, care i-a cerut acelaşi lucru "sub cuvânt că-l trimite Ministerul ca curier al său la Paris", însă diplomatul austro-ungar a refuzat şi de această dată^[xliii].

Aflat, împreună cu soţia sa, "veşnic pe drumuri între Paris şi Bucureşti", după cum povestea I.G. Duca, Grigore Filipescu a întâmpinat dificultăţi la graniţa Germaniei^[xliv]. Cei doi au fost arestaţi, iar el a fost percheziţionat minuţios de autorităţile germane. A doua zi, cuplul a fost eliberat, însă nu le-a fost permisă intrarea pe teritoriul Germaniei, fiind nevoiţi să se întoarcă spre Paris. Se pare că motivul incidentului a fost faptul că tânărul om politic era bănuit că ar fi spion^[xlv]. Constantin Argetoianu scria în memoriile sale că Grigore Filipescu "fusese dezbrăcat până la piele la Lindau, la graniţa germană şi «cercetat» până în gaura c.r.lui - deşi avea un laisser-passer diplomatic eliberat chiar de von Busche"^[xlvi]. Hilmar von dem Bussche era ministrul Germaniei la Bucureşti, iar Nicolae Filipescu era convins că acesta telegrafiase la Lindau şi ordonase acest neplăcut incident^[xlvii].

Von dem Bussche s-a întâlnit apoi cu Nicolae Filipescu la Jockey Club, unde i-a întins mâna, însă a fost refuzat cu următoarea replică: "Mâna, niciodată! Dar, dacă vrei, piciorul, ştii tu unde!"^[xlviii]. După episodul de la Jockey Club, von dem Bussche şi-a exprimat public regretul pentru umilinţele provocate de autorităţile germane lui Grigore Filipescu, iar tatăl acestuia şi-a retras apostrofarea^[xlix]. Cu toate acestea, în aprilie 1916 presa franceză era plină de ştiri referitoare la "incidentul Filipescu"^[l], lucru lesne de înţeles, ţinând cont că orice ştire negativă referitoare la Germania era binevenită, în condiţiile în care cele două ţări erau în război. Contactat la Paris de un ziarist francez, Grigore Filipescu a refuzat să comenteze incidentul^[li]. Ulterior, când armata germană a ocupat o mare parte din România, inclusiv capitala Bucureşti, iar administraţia s-a retras la Iaşi, numele lui Grigore Filipescu era trecut pe lista cu persoane despre a căror părăsire a Moldovei trebuiau înştiinţate autorităţile de ocupaţie^[lii].

Grigore Filipescu, care era încadrat în armată cu gradul de sublocotenent, a reuşit mult timp să evite trimiterea pe front. Cu toate acestea, el era, în anii 1916- 1918, mereu în preajma armatei sau mai exact în apropierea generalului Alexandru Averescu. Marele Cartier General al Armatei Române se mutase la Bârlad, unde se afla şi Filipescu, în octombrie 1916, la scurt timp după moartea tatălui său^[liii]. Generalul Radu R. Rosetti scria în memoriile sale că oraşul "era plin de fel de fel de foşti învârtiţi a căror idee dominantă era de a găsi un nou loc la adăpostul primejdiei de glonţ şi de lipsă de confort a frontului", despre Filipescu spunând că "nimerise şi el la Bârlad cu o secţie de proiectoare, ce n-a fost niciodată pe front"^[liv].

Ulterior, Filipescu a cerut să fie trimis pe front, fiind repartizat în zona Trotuşului, unde săpa tranşee. Nu a rezistat mult timp, astfel că după câteva săptămâni a trimis o scrisoare lui Averescu, prin care îl ruga să îl "scape" de pe front, invocând prietenia acestuia cu tatăl său^[lv]. Generalul l-a chemat la Bacău^[lvi] (unde îşi stabilise cartierul general Armata a II-a, pe care o comanda) şi l-a însărcinat cu coordonarea salubrităţii oraşului^[lvii]. A păstrat însă scrisoarea ruşinoasă, pe care o citea cuiva de fiecare dată când Filipescu îi făcea "o porcărie", după cum povestea Constantin Argetoianu^[lviii]. Şi generalul Radu R. Rosetti spunea despre tânărul sublocotenent că "s-a refugiat la Bacău, unde, după notele lui C.R. Sturdza şi spusele altora, comanda o unitate de curăţitori de stradă şi de W.C. Pe cât de curajos şi dezinteresat fusese tatăl său, pe atât de interesat şi de fricos a fost el"^[lix].

Faptul că "se ocupase la Bacău cu curăţatul străzilor"^[lx] a rămas în memoria adversarilor politici, care nu scăpau nicio ocazie să reamintească acest lucru. Chiar şi după 20 de ani, Mihail Manoilescu amintea opiniei publice că Filipescu "în timpul războiului s-a purtat ca un laş"^[lxi]. De aceea, era uneori poreclit "Mătură", iar menţionarea faptului că fusese responsabil cu curăţenia străzilor şi veceurilor din Bacău a reprezentat motivul pentru multe dintre provocările la duel făcute de Filipescu.

La Bacău, el a devenit "eminenţa cenuşie" din spatele lui Averescu, aşa cum subliniază biograful acestuia din urmă^[lxii]. În preajma generalului se strânseseră o serie de oameni politici care vedeau în el un viitor lider politic uşor de manipulat. În jurul generalului, Filipescu dorea să formeze un nou partid politic, ceea ce corespundea cu ambiţiile personale ale lui Averescu. Acesta era văzut ca fiind eroul care adusese victoriile de la Mărăşti şi Oituz, ceea ce îi adusese o popularitate imensă.

În primăvara anului 1917, în timp ce se afla la Iaşi, Filipescu l-a vizitat pe Constantin Argetoianu, un fost colaborator al tatălui său, pe care voia să îl atragă în gruparea ce urma să fie formată în jurul lui Averescu. Conform memoriilor lui Argetoianu, Filipescu i-ar fi spus că "dacă lucrurile se încurcă în politică la Iaşi, Averescu a hotărât să vie şi să pună mâna pe putere cu forţă armată"^[lxiii]. În cele din urmă, Argetoianu a reuşit să îl contacteze direct pe Averescu prin Ion Grădişteanu. Generalul i-a spus acestuia că dorea să intre în politică, dar după terminarea războiului şi demisionarea din armată. Răspunsul generalului i-a lăsat pe Argetoianu şi Grădişteanu cu următoarea dilemă: "sau Filipescu e un inconştient, sau Averescu e un laş şi un făţarnic, care doreşte puterea, dar vrea să o obţie fără nici un risc"^[lxiv].

Pe 30 aprilie 1917, Filipescu s-a întâlnit cu Octavian C. Tăslăuanu, căruia i-a arătat o scrisoare de la Argetoianu, în care se vorbea despre gruparea elementelor conservatoare în jurul lui Averescu^[lxv]. De aceea, regele Ferdinand i-a reproşat generalului, în luna mai, că îl lăsa pe Grigore Filipescu să facă politică folosindu-se de numele său. Averescu a răspuns regelui că nu permisese "sublocotenentului Gr. Filipescu" acest lucru şi nici nu credea că acest fapt ar fi fost adevărat, ci mai degrabă "născociri de ale rău voitorilor"^[lxvi]. I.G. Duca nota în memoriile sale că, la Bacău, Averescu se înconjurase de adversari ai guvernului liberal, în frunte cu Grigore Filipescu^[lxvii], iar acesta din urmă insista ca generalul să formeze un nou partid, puternic, care, aşezat pe principii conservatoare, să ia locul vechilor partide^[lxviii].

În august 1917, Filipescu l-a însoţit pe Barbu Delavrancea într-o vizită la Octavian C. Tăslăuanu. În timpul discuţiilor, Delavrancea şi-a exprimat îngrijorarea faţă de situaţia de pe front, însă Filipescu l-a asigurat că "nu-i nici o primejdie". Tăslăuanu îşi nota în memoriile sale reacţia celor doi interlocutori la remarca puerilă a lui Filipescu: "Mă uit lung la el şi-mi pare rău, că-i băiatul tatălui său. Delavrancea îl fulgeră cu dispreţ din ochi şi îşi întoarce capul spre front, parcă ar vrea să spună: Dacă nu-i nici o primejdie, ia o armă şi pleacă pe front"^[lxix]. După acest episod, la sfârşitul lunii august, Filipescu a făcut o vizită de câteva zile în Spania, unde a vizitat redacţia mai multor ziare^[lxx]. Presa spaniolă nu ne oferă amănunte privind scopul vizitei, însă este de remarcat faptul că, a doua zi după sosirea lui Filipescu la Santander, tot în acest oraş avea loc un banchet organizat de Cercul Conservatorilor de acolo^[lxxi].

La începutul anului 1918, Alexandru Averescu a fost însărcinat de regele Ferdinand cu formarea unui nou guvern, după demisia executivului condus de Ionel Brătianu. Generalul a fost prim-ministru timp de o lună şi câteva zile. Grigore Filipescu şi-a exercitat influenţa asupra alegerii miniştrilor, lucru cunoscut de contemporani. I. G. Duca spunea că lista ministerială a guvernului Averescu era "opera lui Argetoianu şi a lui Grigore Filipescu, îndeosebi a acestuia din urmă, care îi organiza de mult la Bacău un partid lui Averescu, pe care voia să îl facă după moartea tatălui său, precum am mai arătat-o, şeful forţelor conservatoare din ţară. Matei Cantacuzino, socrul său, Luca Niculescu, un protejat al lui Nicu Filipescu şi Generalul Culcer, tot amic al lui, fuseseră aleşi prin directa intervenţie a lui Grigore Filipescu, acesta din urmă, îmbrăcat de-altminteri în ofiţer de rezervă, cu o lungă pelerină militară, urmărea pe Generalul Averescu de parcă era umbra lui şi se agita într'un chip nemaipomenit în tot Iaşul, deja îndeajuns de agitat în acele zile"^[lxxii].

---

[i] "Protestarea", anul 23, nr. 23, 8 noiembrie 1915, p. 3.

[ii] Constantin Argetoianu, Memorii..., vol. III-V, p. 188.

[iii] "Furnica", anul XII, nr. 46, 4 iulie 1916, p. 8.

[iv] Victor Rodan, Tudor Şoimaru, L.G. Legrel, În halat şi papuci, Editura Vremea, Bucureşti, 1933, p. 79.

[v] "Furnica", anul IX, nr. 14, 6 decembrie 1912, p. 4.

[vi] "Epoca", anul XIX, nr. 34, 4 februarie 1913, p. 1.

[vii] C. Fundo, A murit Grigore Filipescu, în: "România", anul I, nr. 87, 27 august 1938, p. 7.

[viii] Anuarul ilustrat al Căilor Ferate Române 1915, Institutul de arte grafice "Eminescu", Bucureşti, f.a.; Anuarul României şi capitalei Bucureşti 1916, Institutul grafic "Universala" Iancu Ionescu, Bucureşti, 1916, p. 94.

[ix] "The Sun", vol. LXXX, nr. 153, 31 ianuarie 1913, p. 3.

[x] Doru Dumitrescu, op. cit., vol. II, p. 50.

[xi] Constantin Argetoianu, Corespondenţă..., p. 292.

[xii] "Le Film", anul I, nr. 5, 27 martie 1914, p. 27.

[xiii] Ştefan Silviu Ciobanu, Reflecţii asupra vieţii lui Nicolae Filipescu - Nicolae Filipescu şi idealul naţional, în: "Bucureşti - Materiale de istorie şi muzeografie", vol. XXII, 2008, p. 197.

[xiv] Alexandru Marghiloman, Note politice 1897-1924, Editura Institutului de Arte Grafice "Eminescu", 1927, vol. I, p. 287.

[xv] Take Ionescu, Amintiri. Discursuri pentru România Mare, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2005, p. 203; Romulus Seişanu, Take Ionescu, Editura Ziarului "Universul", Bucureşti, 1930, p. 243.

[xvi] Pamfil Şeicaru, Scrieri din exil, vol. II, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2002, p. 59.

[xvii] Vladimir Bilciurescu, op. cit., p. 150.

[xviii] Ioan Scurtu (coord.), Istoria românilor, vol. VIII, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 222.

[xix] Vasile Popa, Activitatea misiunilor militare române în perioada neutralităţii armate (1914-1916), în: "Document", anul XVII, nr. 2/2014, pp. 30, 36.

[xx] Vasile Rudeanu, Memorii din timp de pace şi război, Editura Militară, Bucureşti, 1989, p. 127.

[xxi] Alexandru Marghiloman, op. cit., vol. I, p. 366.

[xxii] "L'Écho Belge", anul 1, nr. 53, 15 decembrie 1914, p. 2.

[xxiii] Vasile Rudeanu, op. cit., p. 129.

[xxiv] Ibidem, p. 134.

[xxv] "Le Temps", anul 54, nr. 19528, 24 decembrie 1914, p. 4; "Le Petit journal", anul 52, nr. 18990, 24 decembrie 1914, p. 2; "L'Echo Belge", anul 1, nr. 71, 2 ianuarie 1915, p. 2.

[xxvi] Alexandru Marghiloman, op. cit., vol. I, p. 546.

[xxvii] I.G. Duca, op. cit., vol. I, p. 194.

[xxviii] Titu Maiorescu, op. cit., p. 105.

[xxix] "Protestarea", anul I, nr. 23, 8 noiembrie 1915, p. 3.

[xxx] Constantin Argetoianu, Memorii..., vol. III-V, p. 189.

[xxxi] "Feuille d'avis de Lausanne", anul 154. nr. 272, 17 noiembrie 1915, p. 12; "La Tribune de Lausanne", anul 23, nr. 321, 18 noiembrie 1915, p. 2; "Le Temps", anul 55, nr. 19858, 19 noiembrie 1915, p. 2.

[xxxii] Titu Maiorescu, op. cit., p. 90.

[xxxiii] I.G. Duca, op. cit., vol. I, p. 194.

[xxxiv] N. Polizu-Micşuneşti, Niculae Filipescu. Însemnări 1914‑1916, Bucureşti, 1936, pp. 187, 193-197, 203.

[xxxv] Ibidem, p. 196.

[xxxvi] "Journal des débats", anul 128, nr. 108, 17 aprilie 1916, p. 1.

[xxxvii] "Adevĕrul", anul XXIX, nr. 10349, 3 ianuarie 1916, p. 2.

[xxxviii] "Les Annales politique et littéraires", anul 31, nr. 1543, 19 ianuarie 1913, p. 64.

[xxxix] "_____La Renaissance", anul VI, nr. 5, 2 martie 1918, p 11.

[xl] N. Polizu-Micşuneşti, op. cit., p. 194.

[xli] Ibidem, p. 197.

[xlii] Centre des Archives diplomatiques, Papiers d'agents - Archives privées, Papiers Philippe Berthelot, dosar 14 [Propagande Roumanie], f. 17.

[xliii] Titu Maiorescu, România şi Războiul Mondial. Însemnări zilnice inedite, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1999, p. 89.

[xliv] I.G. Duca, op. cit., vol. I, p. 232.

[xlv] "La Tribune de Lausanne", anul 24, nr. 109, 19 aprilie 1916, p. 2.

[xlvi] Constantin Argetoianu, Memorii..., vol. I-II, p. 372.

[xlvii] Ibidem.

[xlviii] "Bulletin périodique de la presse roumaine", nr. 3, 14 mai 1916, p. 2; "Nouvelles de France", vol. IV, nr. 17, 27 aprilie 1916, p. 325.

[xlix] "Le Journal", nr. 8609, 22 aprilie 1916, p. 3; "Journal du Loiret", anul 99, nr. 113, 13 aprilie 1916, p. 1.

[l] "Le Figaro", anul 62, nr. 106, 15 aprilie 1916, p. 2; Ibidem, anul 62, nr. 112, 21 aprilie 1916, p. 1; "Le Temps", anul LVI, nr. 20013, 22 aprilie 1916, pp. 2, 4; "Le Matin", anul 33, nr. 11738, 17 aprilie 1916, p. 2; Ibidem, anul 33, nr. 11742, 21 aprilie 1916, p. 1; Ibidem, anul 33, nr. 11743, 22 aprilie 1916, p. 1; "L'Ouest-Eclair", anul 17,nr. 6158, 22 aprilie 1916, p. 4; "Le Radical", anul 37, 22 aprilie 1916, p. 1; "Le Rappel", anul 124, nr. 16592, 22 aprilie 1916, p. 3; "Le Gaulois", anul 51, nr. 14069, 21 aprilie 1916, p. 3.

[li] "Le Matin", anul 33, nr. 11738, 17 aprilie 1916, p. 2.

[lii] S.A.N.I.C., fond Alexandru Averescu, dosar 64, f. 1; S.A.N.I.C., Colecţia nr. 60, vol. II, dosar 693, f. 249.

[liii] Marcel Proca, Bârladul în Primul Război Mondial. Mărturii documentare, în: "Acta Musei Tutovensis. Memorialistică", nr. 3, 2018, p. 98.

[liv] Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914-1919), Editura Modelism, Bucureşti, 1997, pp. 164, 167.

[lv] Constantin Argetoianu, Memorii..., vol. IX, p. 346.

[lvi] S.A.N.I.C., fond Alexandru Averescu, dosar 52, f. 10.

[lvii] Constantin Argetoianu, Memorii..., vol. IX, p. 346.

[lviii] Ibidem.

[lix] Radu R. Rosetti, op. cit., p. 167.

[lx] Victor Rodan, Tudor Şoimaru, L. G. Legrel, op. cit., p. 87.

[lxi] C.N.S.A.S., Fond Documentar, dosar nr. 8735, vol. 5, f. 183.

[lxii] Petre Otu, Mareşalul Alexandru Averescu. Militarul, omul politic, legenda, Editura Militară, Bucureşti, 2016, p. 171.

[lxiii] Constantin Argetoianu, Memorii..., vol. III-V, pp. 188-189.

[lxiv] Ibidem, p. 206.

[lxv] Octavian C. Tăslăuanu, Din vârtejul războiului, vol. II, Editura Rao, Bucureşti, 2001, p. 254.

[lxvi] Alexandru Averescu, Notiţe zilnice din războiu (1916-1918), Editura "Cultura Naţională", Bucureşti, f.a., p. 160.

[lxvii] I.G. Duca, op. cit., vol. II, 1981, p. 129.

[lxviii] Ibidem, p. 165.

[lxix] Octavian C. Tăslăuanu, op. cit., p. 300.

[lxx] "La Época", anul LXIX, nr. 24020, 31 august 1917, p, 2.

[lxxi] Ibidem, p. 1.

[lxxii] I.G. Duca, op. cit., vol. III, 1982, p. 65.

O nouă cale. Lecţiile coronavirusului

 

Edgar Morin, în colaborare cu Sabah Abouessalam
O nouă cale. Lecţiile coronavirusului
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din franceză de Anca-Maria Pănoiu

***
Intro

Edgar Morin (n. 1921), sociolog şi filozof francez de origine iudeo‑hispanică, este recunoscut la nivel internaţional pentru contribuţia sa în ceea ce priveşte conceptul de "gândire complexă", dezvoltat în ciclul de lucrări Complexus. Studiile sale academice au vizat de‑a lungul timpului o multitudine de domenii, printre care sociologia, studiile media, antropologia vizuală, ştiinţele politice, ecologia şi educaţia. Este director de cercetări emerit al Centre National de la Recherche Scientifique (CNRS), autor a peste 60 de lucrări şi a primit de 38 de ori titlul de Doctor Honoris Causa.

Sabah Abouessalam s-a specializat în sociologie urbană, predă cursuri în acest domeniu şi este directoare ştiinţifică a Catedrei UNESCO "Complexité et Territoire".

*

Un virus apărut din senin într-un foarte îndepărtat oraş din China a declanşat la începutul lui 2020 un cataclism mondial. Edgar Morin, filozof şi sociolog francez născut în perioada gripei spaniole, consideră că trecem printr-o criză care, departe de a fi întâmplătoare, constituie apogeul brutal al degradărilor multiple ale biosferei şi antroposferei, cauzate de o sete necontrolată de profit. Intelectual de stânga şi membru al Rezistenţei franceze în cel de Al Doilea Război Mondial, el condamnă neoliberalismul şi mondializarea pe criterii exclusiv tehno-economice, declarându-se adept al ecopoliticii şi propunând reforme profunde, integratoare, întemeiate pe interdependenţa dintre om, societate şi natură, cu accent pe responsabilitate şi educaţie.

Scrisă în izolare şi publicată în Franţa în iunie 2020, cartea lui Morin este o sinteză necesară a primei etape a pandemiei, care aşază criza actuală în contextul celor mai importante crize de secol XX şi început de secol XXI. Textul său este deopotrivă eseu critic, testament intelectual şi manifest socio-cultural, condimentat autobiografic şi poetic. Structurând într-o serie de idei esenţiale principalele lecţii şi provocări ale prezentului, el propune câteva soluţii organizate în ceea ce s-ar putea numi o utopie concretă, pentru un viitor despre care Edgar Morin este conştient că nu îi mai aparţine.

"Căci, până la urmă, sunt copilul tuturor crizelor pe care le-au traversat cei nouăzeci şi nouă de ani ai mei..." (Edgar Morin)

"Un veritabil program pentru lumea de după." (Libération)

"Edgar Morin este un om al sintezei. În mijlocul avalanşei de cărţi apărute pe tema crizei sanitare, propunerea lui are un dublu merit: calitatea şi profunzimea." (Laurent Joffrin)

"Publicat în urma primei etape a izolării, opusculul sociologului aproape centenar este o analiză acerbă care extrage cincisprezece lecţii din pandemie, pentru a degaja nouă provocări ale epocii post-corona şi a propune, în cele din urmă, o nouă cale." (Mediapart)

"Edgar Morin schiţează un nou model de societate. Fireşte, vom recunoaşte în el o anumită amprentă de utopie, însă mai mult decât atât, vom găsi câteva idei bine-venite şi întru totul fezabile. Căci eseul pe care ni-l propune este, în fond, un manual de speranţă." (Le Télégramme)

Fragment

Provocările epocii post-corona

Momentul istoric deosebit de grav pe care îl traversăm geme de provocări. Criza sanitară aflată în plină desfăşurare este însoţită de o criză politică şi de una economică ale căror profunzime şi durată nu le‑am măsurat încă; o criză alimentară de anvergură mondială pare, de asemenea, să se insinueze; o criză socială dramatică a început a urmare a explodării numărului de şomeri şi de lucrători cu statut precar. În Franţa, unde climatul social şi politic s‑a degradat în mod deosebit odată cu mobilizarea vestelor galbene şi cu mişcarea socială împotriva legii pensiilor, viitorul este mai neliniştitor ca oricând.

Suntem somaţi să răspundem unui ansamblu de provocări, ele însele interdependente.

1. Provocarea existenţială
 
O nouă raportare la timp

Izolarea a însemnat o baricadare, dar şi o eliberare interioară în raport cu timpul cronometrat, cu ritmul metrou-muncă-somn al angajaţilor sau cu orarele supraîncărcate ale liber‑profesioniştilor. Existenţele noastre, guvernate până atunci de un timp în continuă acceleraţie, au putut fi din nou gestionate, menajate, încetinite (evident, cu excepţia cazurilor în care a existat o supraîncărcare cu îndatoriri familiale).

Odată ieşiţi din izolare, ne vom relua oare cursa infernală? Sau ne vom păstra gustul pentru lentoare, pentru plimbări, pentru bicicletă şi slow food? Vom renunţa oare la dorinţa de a merge tot mai departe şi tot mai repede? Vom înceta oare să mai subordonăm esenţialul - propria împlinire şi legătura afectivă cu celălalt - secundarului, ba chiar futilului?

Durabilitatea noilor forme de solidaritate

Se vor păstra oare nenumăratele practici de solidaritate ivite de‑a lungul acestor luni cu totul excepţionale? Se va prelungi, se va intensifica trezirea solidarităţii survenite în timpul izolării - nu numai cu privire la personalul îngrijitor, ci şi la secunzii de coardă?

Pe durata izolării, ne‑am putut ocupa mai bine de apropiaţii noştri şi comunica cu ei, chiar şi cu aceia îndepărtaţi din punct de vedere geografic. Întrajutorarea dintre vecini a dat naştere unor prietenii. Când şi când am avut parte de plăceri estetice - am văzut filme, am citit cărţi, am ascultat muzică. Dar va favoriza asta un avânt al convivialităţii, al vieţii trăite sub semnul iubirii şi al poeziei?

Probabil că totul va fi cloroformizat prin reluarea obiceiurilor, folclorizat în amintire şi uitat în cele din urmă, faţă în faţă cu noile încercări şi crize care vor veni.

2. Provocarea crizei politice
 
Ce va mai rămâne din aspiraţiile reformatoare şi transformatoare?

Pe data de 13 aprilie 2019, preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, a afirmat: "A sosit momentul să părăsim cărările bătătorite, ideologiile, şi să ne reinventăm. Eu voi fi cel dintâi care o va face." Oare ne putem baza pe puterile publice pentru a părăsi cărările bătătorite, ideologiile, şi pentru a ne reinventa? Ce învăţăminte vor trage autorităţile din această experienţă? Nici măcar nu putem fi încredinţaţi că se va produce vreun progres politic, economic sau social, aşa cum s‑a întâmplat la puţină vreme după Al Doilea Război Mondial.

Nu putem şti dacă după izolare se va reinstitui aceeaşi ordine clătinată de dinainte sau dacă, dimpotrivă, conştiinţa că "nu trebuie să mai fie ca înainte" va determina avântul unor idei novatoare şi al unor forţe politice capabile să revoluţioneze atât economia, cât şi politica.

Criza a pus sub semnul întrebării neoliberalismul, substrat doctrinar al politicii duse în lume încă din anii Thatcher-Reagan, care promovează concurenţa economică liberă ca soluţie la toate problemele sociale şi umane, predicând libertatea maximală pentru întreprinderi şi un rol minimal al statului. Neoliberalismul este cel care a inspirat privatizarea serviciilor publice, reducerea serviciilor spitaliceşti şi comercializarea lor, practicile de flux şi delocalizare. Toate acestea în perspectiva, mereu dezminţită, că sporirea bogăţiei celor bogaţi se va "revărsa" peste popor. Criza a constrâns statele să îşi abandoneze politica de austeritate bugetară prin cheltuieli masive pentru sănătate, întreprinderi şi angajaţii privaţi de salariu. Tot criza a consolidat acele servicii publice care înregistrau o tendinţă de privatizare, printre care şi spitalul. În fine, a oferit protecţii vamale acolo unde a deschis toate frontierele. Să fie oare neoliberalismul doar temporar suspendat?

Mega‑criza a evidenţiat un stat incapabil să aprovizioneze atât personalul îngrijitor, cât şi populaţia cu măşti, costume de protecţie şi material sanitar, vreme de mai multe săptămâni. A pus în lumină lentori, ordine şi contraordine, directive ilizibile, precum şi semne vădite de nepregătire - adică eşecuri foarte grave. De unde cele două necesităţi inseparabile pentru orice reînnoire politică: ieşirea din neoliberalism şi reforma statului. Vom vedea cu ce mijloace în Capitolul 3.

3. Provocarea unei mondializări în criză

Am văzut deja că mondializarea a generat o interdependenţă lipsită de solidaritate. De la invazia virală încoace, statele şi‑au întors naţiunile asupra lor însele, închizându‑se faţă de exterior. Formelor de cooperare anterioare le‑au urmat competiţiile, inclusiv în ceea ce priveşte căutarea unui remediu sau a unui vaccin împotriva virusului.

Oare mondializarea chiar s‑a făcut fărâme? Se va mai reconstitui? Total? Parţial? Pe aceleaşi baze unice ale unei dezvoltări materiale de factură tehno‑economică? Nu cumva ar trebui să îmbogăţim şi să umanizăm ideea de dezvoltare, care în înţelesul său actual a distrus atâtea forme de solidaritate şi comunitate? Nu cumva ar trebui să îmbinăm o mondializare parţială cu o demondializare aşijderea?

Mondializarea a antrenat o pierdere a statelor în termeni de autonomie economică. Consecinţele au fost dramatice. Aşa cum vom vedea în capitolul următor, necesitatea de a stabili nişte politici de prevenţie în vederea următoarelor epidemii, precum şi aceea de a asigura o politică de autosuficienţă minimală în ceea ce priveşte produsele legate de sănătate (medicamente, măşti, vaccinuri) şi de alimentaţie ar trebui să antreneze reîntoarceri sau recursuri la autonomiile sanitare şi alimentare, adică forme de demondializare parţială.

4. Provocarea crizei democraţiei

Democraţia era în criză peste tot în lume înainte de epidemia de coronavirus, criză agravată de triumful corupţiei şi demagogiei. În acelaşi timp, am asistat la intensificarea formelor de naţionalism agresiv şi xenofob. Am văzut apărând peste tot state neo‑autoritare.

Oare criza pricinuită de coronavirus va agrava şi criza democraţiei? Sau va contribui la restabilirea ei?

Ameninţare la adresa libertăţilor noastre?

Înainte de toate, limitarea drepturilor noastre fundamentale cu scopul de a lupta împotriva virusului, justificată în registrul imediat, ridică o problemă prin felul în care a fost impusă şi prin riscurile pe care le comportă în viitor. Mai prudent ar fi fost să se supună la vot o lege specifică de precauţie în ceea ce priveşte epidemia, în loc să fie dezgropată starea de urgenţă, votată în 1955 în scop represiv şi care a permis cele mai cumplite spolieri în timpul războiului din Algeria.

Măsuri precum interzicerea adunărilor şi a reuniunilor sau limitarea drastică a libertăţii de circulaţie vor trebui să dispară, fără îndoială, odată cu virusul.

Într‑o societate democratică, măsurile restrictive în ceea ce priveşte libertatea trebuie limitate strict la proporţia situaţiilor. Anumite decizii au fost luate de urgenţă, fără consultări juridice ori dezbateri parlamentare - oare nu am avea motive să ne temem de o reînnoire a lor, de această dată arbitrară?

Măsurile împotriva terorismului invocate în mod excepţional au fost păstrate şi ulterior. Dat fiind că viitorul ne este ameninţat, în condiţiile unei crize universale a democraţiilor, de către forme de neo‑autoritarism, este de temut ca dispozitivele de depistare instalate în timpul pandemiei nu numai să se menţină, ci să se şi amplifice prin recursul sistematic la geolocalizare, la detectarea prin intermediul telefoanelor inteligente, la supravegherea video, la depistări prin intermediul algoritmilor, la inteligenţa artificială. Va trebui să reflectăm la asta de acum înainte.

5. Provocarea digitalului

Este evident că propagarea digitalului, în plină desfăşurare la momentul apariţiei virusului şi amplificată în perioada de izolare (prin telemuncă, videoconferinţe, Skype, e‑mailuri, reţele de socializare), va dăinui. Uneltele digitale sunt în acelaşi timp instrumente ale libertăţii şi instrumente ale aservirii. Internetul permite libera exprimare, mergând de la creativitate până la delirul de pe reţelele de socializare. Netul îi oferă unui individ înzestrat posibilitatea de a descifra coduri care protejează secrete politice şi militare şi de a‑i alerta pe cetăţeni, dar în acelaşi timp conferă o putere enormă de supraveghere a indivizilor, violând taina şi sacralitatea spaţiului lor privat.

Digitalul, internetul, inteligenţa artificială sunt tot atâtea mijloace care tind să devină scopuri în sine sau să intre în serviciul incontrolabilelor puteri care ne controlează. Potrivit spiritelor tehnocratice şi transumaniste, ele ar fi menite să instituie armonia unei mega‑maşinării sociale capabile să rezolve orice problemă.

Trebuie să fim conştienţi de faptul că fiecare tehnică pe care o posedăm riscă să ne deposedeze de întrebări de ordin etic, social şi politic care se înalţă din spiritele noastre.

6. Provocarea ecologică

Activitatea umană degradează tot mai intens biosfera, atmosfera terestră, oceanele, continentele - la nivel global - şi oraşele, fluviile, culturile - la nivel local.

Am văzut că, în perioada suspendării transporturilor şi a activităţilor industriale, aerul a redevenit pur, iar natura părea să renască. Renunţarea la maşină din lunile de izolare ar putea să ducă la o dezintoxicare automobilistă, restrângând folosirea vehiculelor la deplasările în afara oraşului. Oare vom favoriza trenul în detrimentul utilizării metropolitane a avionului? Această criză ar putea accelera transformarea traficului aerian şi reduce circulaţia persoanelor la nivel naţional şi internaţional. Întreprinderile par să fi prins gustul videoconferinţelor, ceea ce generează economii în termeni de timp, energie şi bani.

În timpul crizei ne‑am dovedit capabili să nu consumăm decât indispensabilul. Oare vom fi din nou supuşi pulsiunii consumeriste, ea însăşi stimulată de către formele omniprezente de publicitate?

Anumite măsuri şi deprinderi, mai ales alimentare, dobândite în perioada izolării, ar putea dăinui pentru a contribui la ceea ce desemnăm prin "tranziţie ecologică", fenomen care ar putea constitui o revoluţie nonviolentă a civilizaţiei.

7. Provocarea crizei economice

Nu cumva clătinarea neoliberalismului este doar temporară? Oare urmează să preia din nou comanda? De la izolare încoace, MEDEF (Mouvement des Entreprises de France, cea mai mare federaţie patronală din Franţa, fondată în 1998. - N. trad.) şi Finanţele au exercitat o formidabilă presiune asupra preşedintelui republicii franceze, pentru a‑l determina să îşi abandoneze veleităţile de a deschide calea unei economii ecologizate şi pentru a‑l constrânge să revină la Normă.

Oare economia paralizată de izolare îşi va relua cursul anterior? Nu cumva criza noastră economică mondială va conduce la o recesiune similară celei din 2008 sau la o depresiune precum cea din 1929? Sau poate va lua o cale necunoscută? Vom fi oare prada unei crize gigantice, de anvergură planetară, de al cărei deznodământ barbar avem motive să ne temem?

Oare vom reuşi, dacă nu să reglăm economia mondială, atunci măcar să reducem puterea hipercapitalismului, să reformăm sistemele bancare, să controlăm speculaţia bursieră şi să împiedicăm evaziunile fiscale? Oare vom reuşi să identificăm principiile unei economii întemeiate pe un new deal de relansare ecologică şi de reformă socială în stare să determine regresiunea hipercapitalismului şi să diminueze inegalităţile?

8. Provocarea incertitudinilor

Dincolo de incertitudinile economice, viitorul în sine este nesigur. Totuşi, trebuie să încercăm să întrezărim tendinţele şi riscurile care vor urma.

Oare vom asista la o reinstituire a mondializării sau la o căutare a replierilor autarhice? Ne îndreptăm spre avântul naţionalismelor, spre succesul formelor de suveranitate şi spre închiderea frontierelor?

Oare alte şi alte state vor ceda în faţa autoritarismului odată cu instaurarea societăţilor supravegherii, a tehnicilor informatice de recunoaştere, a controlului şi a depistării indivizilor?

Oare naţiunile‑gigant se vor opune mai mult decât au făcut‑o ieri? Se vor modifica oare raporturile lor de forţe? Va domina China lumea sau se va disloca, aşa cum i s‑a mai întâmplat şi în trecut?

Oare conflictele armate - mai mult sau mai puţin atenuate de criza coronavirusului - se vor exacerba? Sau, dimpotrivă, va exista un elan internaţional de cooperare - un elan salutar?

9. Pericolul unei mari regresiuni

Nu ştim dacă procesul regresiv anterior crizei provocate de virus va fi accentuat de către perioada post‑epidemie sau dacă, dimpotrivă, va putea fi oprit ori va înregistra un recul.

Avem motive întemeiate să ne temem că regresiunea generalizată, deja în desfăşurare în primii douăzeci de ani ai acestui secol, va continua şi de acum înainte.

Regresiuni intelectuale şi morale

De două decenii încoace, asistăm - în Franţa şi în lume deopotrivă - la proliferarea maniheismului, a viziunilor unilaterale, a diferitelor manifestări de ură şi dispreţ.

În sferele înalte, politica s‑a golit de orice conţinut pentru a se transforma în motorul economiei; iar economia, la rândul ei, s‑a supus neoliberalismului şi calculului care cuantifică şi dezumanizează realităţile pe care le tratează, ignorând improbabilul şi imprevizibilul.

Regresiuni în democraţie

Conjugate, aceste procese regresive au dat naştere pretutindeni, inclusiv în Europa, unor state neo‑autoritare. Iar dacă regresiunea continuă, ne putem teme, inclusiv în Europa, de formarea şi generalizarea unui totalitarism de tip nou. Totalitarismul de secol XX se întemeia pe controlul total al unui partid unic, care îşi întindea ramificaţiile în toate sectoarele societăţii şi în toate aspectele vieţii. China comunistă a menţinut sistemul partidului unic, dar controlul său de tip poliţist şi delator s‑a îmbogăţit cu un control informatic din ce în ce mai performant datorită inteligenţei artificiale. Interceptări telefonice, spionaj digital, recunoaştere facială, depistare a tranzacţiilor bancare - dacă regresiunea continuă, mi se pare inevitabil ca statele neo‑autoritare să nu devină neo‑totalitare.

Regresiuni beliciste

Aceste regresiuni, teribil de neliniştitoare, ne pot târî spre o conflagraţie mondială, devenită posibilă de aici înainte.

Deşi temporar aplanate de epidemie, există un risc semnificativ de reluare a războaielor aparent civile, dar în care interveneau statele vecine şi marile puteri, opunându‑se prin facţiuni care se luptau între ele, mai ales în Irak, Yemen şi Libia. Asta fără să dăm uitării conflictul aflat la cheremul unui accident exploziv între Iran, pe de o parte, şi asocierea Statele Unite-Israel-Arabia Saudită, pe de altă parte.

Procesul de anexare a Palestinei de către Israel a provocat un curent violent de antisemitism în rândul anumitor populaţii arabe; acest antisemitism nu va putea decât să crească odată cu definitivarea anexării; în acelaşi timp, el va alimenta toate ostilităţile îndreptate către Occident. Antisemitismul şi antiislamismul, care deja se întreţin reciproc, se vor amplifica. Nu ştim ce anume va produce jihadismul ucigaş care, după asasinatele colective întreprinse în Franţa şi în Occident, a devastat Orientul Mijlociu, apoi a provocat starea de război în Ciad, Mali, Somalia şi Nigeria şi care nu a cunoscut armistiţiul în timpul crizei cauzate de coronavirus.

Reînnoirea religioasă în lume, survenită odată cu prăbuşirea comunismului - religie care promitea tuturor o izbăvire pământească -, a suscitat, în lipsa unei speranţe într‑un viitor terestru, revenirea religiilor mântuirii celeste şi a Dumnezeului atotputernic; fenomenul antrenează adeseori intoleranţă şi fanatism (Intoleranţa a devastat Orientul Mijlociu arab, unde minorităţile evreieşti au dispărut, unde minorităţile creştine sunt pe cale de dispariţie, unde şiiţii şi sunniţii se luptă între ei, şi a reapărut în sânul marii Indii multietnice, unde noua putere naţionalistă hindusă îşi reduce populaţia musulmană la un statut inferior. - N.a.).

Numărul în creştere al statelor care posedă arma nucleară şi infrastructura necesară producerii ei va face ca utilizarea acesteia să fie din ce în ce mai puţin improbabilă. Arsenalele bacteriologice, chimice şi informatice au cunoscut o sofisticare considerabilă. La fel ca după 1933, a început o cursă a înarmărilor.

Să mai adăugăm la asta faptul că flagelurile naturale, inundaţiile, scufundările şi secetele provocate de schimbările climatice, precum şi nenumăratele degradări ale biosferei, nu pot antrena altceva decât migraţii ale populaţiilor, respingere a migranţilor, persecuţii şi război.

Spectrul Morţii planează asupra umanităţii

Riscăm să intrăm într‑o eră ciclonică şi să trăim pe pielea noastră ceea ce s‑a întâmplat la Sarajevo în 1914 sau la Danzig (Oraşul Liber Danzig, oraş‑stat semi‑independent baltic, a cărui existenţă a început pe 10 ianuarie 1920, în conformitate cu Tratatul de la Versailles din 1919, care îl desprindea din teritoriul Germaniei. În 1939 a fost anexat de Germania nazistă, iar după înfrângerea Germaniei din 1945 a devenit parte integrantă din Polonia, cu numele Gdańsk. - N. trad.) în 1939: bomba şi revendicarea unui iluminat au provocat şi într‑un caz, şi în celălalt, prin reacţii în lanţ cu totul neprevăzute, izbucnirea a două războaie‑hecatombe de anvergură mondială.

Nu ştim dacă o continuare a proceselor regresive va provoca o barbarie planetară, dacă va favoriza constituirea unor state neo‑totalitare sau dacă va declanşa rezistenţe şi sub ce forme anume.

Toate acestea fac ca afirmaţia lui Steven Pinker (Vezi ediţia din 2015 a Munk Debates, între Matt Ridley şi Steven Pinker, pe de o parte, şi Malcolm Gladwell şi Alain de Botton, pe de alta. Dezbaterea se regăseşte şi în volumul Urmează cele mai bune zile ale omenirii?, traducere de Bianca Stănescu, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2019. - N. trad.), potrivit căreia am intrat în era cea mai pacifistă şi mai fericită a istoriei umane, să fie derizorie.

Să fie oare virusul oracolul nostru din Delphi? Aşa cum a scris Heraclit: "Stăpânul, al cărui oracol se află la Delphi, nici nu vorbeşte, nici nu tăinuieşte nimic, ci se exprimă numai prin semne." (Heraclit, cf. Aram Frenkian, Héraclite d'Ephèse, 1933, p. 21. - N. a. / Pentru limba română, vezi Plutarh, De Pythiae oraculis 21, p. 404 D, în Ion Banu, Filosofia greacă până la Platon, vol I., partea a II‑a, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, col. "Clasicii filosofiei universale", art. 93, p. 367. - N. trad.).

Speranţa stă în căutarea trezirii spiritelor, pe care o va fi stimulat experienţa acestei mega‑crize mondiale.

A devenit vital să ne schimbăm Calea.

Pereţi albi

 

Tatiana Tolstaia
Pereţi albi
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din rusă de Raluca Davicenco
 

***
Intro

Născută în 1951 la Sankt Petersburg (pe atunci, Leningrad), Tatiana Tolstaia provine dintr-o familie de scriitori din care au făcut parte şi Lev şi Aleksei Nikolaevici Tolstoi. După obţinerea diplomei în limbi clasice la Universitatea de Stat din Sankt Petersburg, Tatiana lucrează câţiva ani într-o editură din Moscova, iar pe la mijlocul anilor '80 începe să publice povestiri în revistele literare ale vremii. Spre sfârşitul anilor '80 pleacă în Statele Unite, unde predă, vreme de un deceniu, la câteva universităţi importante, după care revine în Rusia. Cunoscută pentru eseurile caustice asupra vieţii ruseşti contemporane, Tatiana Tolstaia devine corealizator al unui popular talk-show pe teme culturale şi politice. Scrierile ei au apărut în publicaţii consacrate, precum The New Yorker şi The New York Review of Books. Dintre titlurile semnate de ea, la Curtea Veche Publishing a mai fost tradus romanul Zâtul (2006, 2020) şi volumul de povestiri Lumi eterice (2019).

*

Pereţi albi este cea mai cuprinzătoare colecţie de proză scurtă a Tatianei Tolstaia, reunind povestiri din Pe prispa aurită şedeam... şi Somnambul prin ceaţă. În acest volum, autoarea îi poartă pe cititori prin universul banal şi totuşi fascinant al celor năpăstuiţi de soartă. Cele douăzeci şi şapte de povestiri ne strecoară în lumile nebănuite ale orfanilor, ale iubirilor pierdute, ale filozofilor absurdului, ale poeţilor care noaptea scriu şi ziua mătură străzile şi ale celor săraci cu duhul.

Tolstaia îşi analizează personajele cu ironie şi candoare deopotrivă, în structuri narative miniaturale care amintesc pe alocuri de basmele de demult. În povestirile ei, razele fantasticului irump uneori prin ţesătura plictisitoare a realităţii şi aruncă o lumină asupra vieţilor celor uitaţi, ignoraţi, nesocotiţi, ale căror chipuri vor stărui în amintirea cititorilor multă vreme după ce lectura a fost sfârşită.

"Proza Tatianei Tolstaia este unică. Scriitoarea îmbină cu talent exagerările comice şi satira vicleană cu izbucnirile lirice şi fantezia bogată, iar efectul este de-a dreptul fermecător." (National Post)

"Vocea Tolstaiei este absolut excepţională, cu o notă de stranietate care estompează graniţa dintre poezie şi proză, cu magie şi descrieri cu parfum de altădată..." (The New York Times)

"Tolstaia îşi demonstrează geniul în aceste douăzeci şi şapte de povestiri, care cuprind satiră politică, născociri suprarealiste, frânturi de realitate urbană şi drame domestice, cu precădere din perioada socialistă... Copii, bătrâni, oameni obişnuiţi care se zbat zi de zi - Tolstaia citeşte în inimile tuturor. Remarcabil!" (Kirkus Reviews)

"Tolstaia pune în mişcare mecanismele unui limbaj magnific construit din straturi colocviale şi idiomatice şi, în aceeaşi manieră, juxtapune banalul şi supranaturalul. Harul acestei scriitoare constă în ticluirea unei harababuri de metafore pestriţe, cărora le lipsesc structura, traiectoria sau arcul narativ, însă care ne trântesc în mijlocul universului ei, zămislit din pânza unui verbiaj orbitor." (The Boston Phoenix)

Fragment

Cea mai iubită

Noaptea, Leningradul este învăluit în suflul primăverii. Vântul râului, vântul grădinii şi vântul de piatră se încolăcesc într‑o spirală viguroasă şi gonesc prin şanţurile goale ale străzilor, sparg geamurile mansardelor cu câte‑o pală puternică, ridică mânecile umede ale rufelor întinse pe sârme între căpriorii caselor. Vânturile se izbesc de pământ şi se înalţă din nou, îşi iau zborul şi stârnesc mirosurile de granit şi frunze înmugurite, pe care le poartă apoi spre marea îndepărtată unde, pe o corabie călăuzită de‑un luceafăr, un călător neadormit care navighează de la un capăt la celălalt al nopţii îşi va ridica fruntea, va trage în piept ofranda vântului şi va gândi: "Pământ."

Însă la începutul verii, oraşul începe să chinuie sufletul. Serile palide te găsesc la fereastră, deasupra străzilor care se golesc din clipă‑n clipă, şi vezi cum felinarele se aprind unul câte unul, încet, domol - în urmă cu o secundă erau toate stinse, parcă moarte, iar acum, deodată, ca nişte stele bolnave, tehnologice, punctele de mangan trandafiriu se aprind şi se umflă, cresc şi se aţâţă tot mai mult, până când se revarsă şi strălucesc în deplinătatea albeţii lor moarte şi lunare. În tot acest timp, în afara oraşului, iarba a început deja să se ridice tăcută din pământ şi, fără să le pese de noi, copacii foşnesc şi grădinile îşi schimbă florile. Undeva, departe, se întind drumuri albe şi prăfoase, pe marginea cărora cresc violete micuţe, iar vara freamătă leneşă printre vârfurile mestecenilor matusalemici.

Altundeva, tot în depărtări, izba îmbătrâneşte şi se prăbuşeşte într‑o rână. Greutatea zăpezii din februarie i‑a zdrobit acoperişul, iar crivăţul i‑a dărâmat hornul dublu. Ramele ferestrelor au crăpat şi ele, iar cioburile ca nişte diamante cad pe jos, pe covorul de flori moarte, neîngrijite de doi ani, pe talmeş‑balmeşul de tulpini frânte - cad cu un clinchet de clopoţel, dar n‑are cine să le audă. N‑are cine să plivească urzicile şi talpa‑gâştei, să măture acele de pin de pe prispa şubredă, n‑are cine să deschidă obloanele cu vopseaua coşcovită, care scârţâie din toate balamalele.

Cândva, Jenecika se ocupa de toate astea. Parcă şi acum o văd şchiopătând de‑a lungul potecii spre grădină, cu primul mănunchi de mărar în mână, ridicat spre ceruri ca o torţă. Poate că se mai plimbă pe aici şi acum, numai că nu o vedem. Poate că cimitirul chiar nu e locul potrivit pentru ea - pentru oricine altcineva, da, dar nu pentru ea. La urma urmei, voia să trăiască veşnic, până s‑or usca mările. Nu i‑a trecut niciodată prin minte că ar putea vreodată înceta din viaţă şi, la drept vorbind, noi eram la fel de încredinţaţi de nemurirea ei - la fel de încredinţaţi ca de a noastră, fireşte.

Demult, tare demult, în tărâmurile îndepărtate ale visurilor, atunci când copilăria domnea peste pământ, vânturile dormeau liniştite în codrii albaştri şi Jenecika trăia... Iar acum, din ierbarul vremurilor trecute, care se îmbogăţeşte în fiecare an cu specii verzi sau pestriţe, insipide sau viu colorate, memoria învie cu drag aceeaşi frunză presată: prima dimineaţă petrecută la izbă.

În prima dimineaţă petrecută la izbă, prispa umedă, acoperită cu geamuri, înoată încă în umbrele verzi, subacvatice. Uşa de la intrare e deschisă larg, iar prin ea pătrunde un vânt rece dinspre grădină. Găleţile sunt scoase afară şi răsună a gol, gata pentru o fugă la lacul neted şi orbitor, unde lumea se oglindeşte cu susul în jos la primele ore ale dimineţii. Găleata veche gâlgâie, iar un ecou îndepărtat îi răspunde. O umpli cu polonice de tăcere netedă, rece, nemişcată, şi stai o vreme aşezat pe trunchiul unui copac căzut.

Curând vor începe să se audă claxoanele maşinilor care gonesc prin faţa porţilor izbei şi din care se vor revărsa turiştii, gemând şi oftând. Un camion închiriat va întoarce pe poteca îngustă, împădurită şi înfundată, zgâriat de crengile de arţar, scuturând florile de soc, care se rup cu un oftat de fum albastru, şi‑apoi tac. Tăcerea care se aşterne este străpunsă numai de bubuitul panourilor de lemn laterale ale camionului, coborâte ca să dezvăluie cu neruşinare mormanele de bagaje, încoronate cu un scaun vienez întors cu susul în jos.

Apoi, o maşină intră gonind pe porţi, iar dindărătul portierei larg deschise se iţeşte o mână puternică şi ridată, sprijinită într‑un baston, apoi un picior într‑un pantof ortopedic înalt, cu nasturi de sus până jos, apoi o pălăriuţă de paie cu o panglică neagră, şi apoi, în sfârşit, se arată şi Jenecika cea zâmbitoare, care imediat strigă veselă:
- Uite ce‑a înflorit liliacul! Valizele mele!

Însă şoferul plictisit aşteaptă deja cu genţile de pânză în mâini. Jenecika intră grăbită în casă, se minunează de parfumul grădinii, deschide nerăbdătoare obloanele şi, cu mâini puternice de marinar, trage ramurile de liliac înăuntru. Bucheţelele reci şi mov foşnesc trufaşe. Apoi Jenecika se repede la bufet şi descoperă că, peste iarnă, şoarecii i‑au spart ceaşca favorită, apoi deschide uşile umflate ale dulapului care oftează în silă, în ale cărui profunzimi umede şi râncede comoara Jenecikăi şi‑a petrecut nopţile de ianuarie, însoţită doar de un fursec uitat şi cenuşiu.

Jenecika se plimbă apoi prin toate camerele, care încă nu s‑au dezmorţit de la soare. Începe să despacheteze şi să ne împartă cadourile învelite în hârtie foşnitoare, scoate din valize pastă de fructe şi prăjituri, apoi îndeasă vaze cu buchete de flori sălbatice prin toate cotloanele, îşi agaţă fotografii cu chipurile noastre zâmbitoare deasupra patului. Apoi şterge biroul de praf şi umple rafturile cu manuale, dicţionare şi caiete de dictare. Nu ne va permite nici măcar o zi de trândăvie. Ne va aşeza în fiecare zi pentru o oră de lecţii special gândite pentru vârsta fiecăruia.
- Noi ne numim Legiune, n‑ai cum să ne dăscăleşti pe toţi! spunem noi ţopăind prin jurul Jenecikăi.
- Ba cum să nu pot, răspunde ea calmă, căutând călimara cu cerneală.
- Fie‑ţi milă de noi, ne milogim. Cum spune şi Puşkin, suntem scârboşi, leneşi, ne‑curioşi...
- Toţi veţi fi oameni educaţi când o să creşteţi.
- N‑o să creştem! Suntem sclavii burţilor noastre! Suntem cetăţenii Regatului Întunecat! Ia cărţile şi dă‑le foc!
- Staţi liniştiţi, ne descurcăm noi, spune Jenecika şi ne înşfacă pe fiecare în parte şi ne sărută zgomotos, cu o dragoste convulsivă pe care noi o acceptăm cu indulgenţă - fie, las' să ne iubească.

Deja îşi târăşte prima victimă spre biroul plin de manuale, spunându‑i veşnica vorbă:
- Să ştii că tot eu am învăţat‑o şi pe maică‑ta. Eu şi bunică‑ta eram prietene în copilărie...

Iar pe pieptul ei înfăşurat în faldurile rochiei, aparatul auditiv începe să ţârâie ca o privighetoare - un aparat auditiv care, nu se ştie de ce, nu funcţionează niciodată prea bine. În fine, iată‑ne din nou puşi la lecţii, cu exerciţii şi dictări. Aşezată în fotoliul scârţâitor de răchită, cu piciorul bolnav sprijinit de baston, Jenecika încearcă să ne transforme în oameni educaţi cu vocea ei cumpătată. Iar noi, în îndărătnicia noastră de copii, încercăm s‑o momim. Ne strecurăm în camera în care primul prizonier se ofileşte cu caietul de dictare în faţă, ne ghemuim în spatele fotoliului ei - spatele ei aplecat, rochia ei de bumbac, mirosul ei de săpun, scârţâitul ratanului - şi profităm de surzenie ca să‑i suflăm răspunsuri greşite sau indecente prizonierului cuprins de hohote înfundate, sau îi dăm bileţele prin care îi sugerăm să ne răsculăm împotriva stăpânei plantaţiei, până când, într‑un târziu, Jenecika îşi dă seama ce se întâmplă şi alungă spionii cât ai zice peşte.

Şi, dincolo de ferestre, dincolo de geamul colorat, se întinde liniştea florilor, a umbrelor de sub pini şi a lacului nemişcat, albastru ca cerul amiezii. Strălucirea apei se ghiceşte printre frunzele învăluite în razele soarelui, care se răsucesc ca nişte talazuri micuţe şi scânteietoare... Dar noi suntem închişi în casă - stăm în jurul mesei acoperite cu sugative verzi şi piuneze ruginite peste iarnă. Petele de cerneală încep să semene cu un curcubeu liliachiu foarte oficial. Iar tot ce spune Jenecika este plictisitor, corect, bătrânesc. Ce bine‑ar fi să iasă în grădină sau să plece să bea cafea!
- Jenecika, cât mai durează?
- Subliniază subiectul cu o linie, iar predicatul, cu două...
- Jenecika, trece vara!

Fotoliul oftează prelung, ochii albaştri se întorc către noi cu reproş, iar vocea liniştită grăieşte:
- Semănaţi la tinereţe, ca să aveţi ce culege la bătrâneţe. Leneşul praznic visează. Hărnicia aduce pâine...

Ooof, nu are şi ea chef de altceva?!

Seara păleşte domol, praful de pe drum se răceşte, câinii latră în depărtări. Noi stăm lungiţi în paturi, cu capul pe perne răcoroase, ascultând gemetele şi zumzetul zilei pe sfârşite, şoaptele uşilor, râsetele înfundate. Din pod - mai luminoase ca umbrele, mai tăcute decât praful - se pogoară visele, înălţându‑se în valuri străvezii şi confundând ce‑a fost cu ce n‑a fost nicicând.

Ciocănind, scârţâind şi foşnind, orbecăind prin lumina crepusculară a casei, Jenecika îşi croieşte drum spre paturile noastre, se aşază lângă noi şi începe să depene o poveste nesfârşită despre vremuri de demult, despre copii pe care i‑a şcolit şi i‑a iubit, despre vânturile care îi împrăştiaseră în toate zările: unii au dispărut, alţii au crescut şi au uitat de ea, unii au trecut în nefiinţă. Visele roiesc deasupra noastră ca o umbră caldă. Din norul de parfum de săpun şi mentă, numai vocea ei se aude, la început înţelegătoare şi blândă, apoi drăgăstoasă şi mătăsoasă, apoi extaziată, apoi alene ca o binecuvântată zi de iunie.

Năluci străvezii plutesc în apele somnolente, din care se iveşte un băiat - un băiat din alte timpuri, cu ochii negri şi părul bălai, care în urmă cu mulţi, mulţi ani, stătea şi el lungit într‑un pat ameţitor de îndepărtat, la fel de alb ca al nostru, şi asculta murmurele, bolboroselile, exclamaţiile şi şoaptele Jenecikăi -, o barcă plutind pe valurile moleşelii. Pleoapele lui deveneau tot mai grele şi se închideau, degetele lui se relaxau, buzele lui necuvântătoare se despărţeau... Căci băiatul cu ochi negri era mut. Pentru asta i se ceruse Jenecikăi să vină: ca să‑i plângă de milă, să‑l iubească, să aibă grijă de el - să‑i îngâne cântece de leagăn şi basme despre codrii întunecaţi, despre pisică şi lup, despre cei şapte iezi orfani -, iar în vreme ce băiatul adormea, muţenia lui se contopea cu muţenia nopţii, iar visul lui înălţa pânzele şi pornea spre mare pe sub bolta scundă a viselor.

Jenecika era în casa noastră din vremuri imemoriale, iar prin bezna copilăriei, încă îi mai zăresc privirea azurie aplecată peste mine în ziua în care ursitoarele cele bune se adunau, după datină, cu daruri şi urări de bine în jurul nou‑născutului. Nu mai ştiu ce mi‑a ursit Jenecika: printre darurile bogate ale vieţii, darul ei mic şi modest s‑ar fi putut lesne rătăci, sau poate că ea nu adusese niciun dar, numai pe ea însăşi, numai strălucirea statornică a iubirii ei şi liniştea izvorâtă din sufletul pur şi curat.

Odată, i‑a dăruit uneia dintre noi, uneia dintre fetele ei, o cutiuţă frumoasă: somptuoasă, căptuşită cu satin, plină de plicuri albastre pentru scrisori de amor. Stânjenită peste poate, a deschis smucit capacul cutiei, încordând balamalele de mătase. Pe interiorul acestui capac, departe de ochi iscoditori, scrisese cu caligrafia ei limpede de profesoară: "Dacă vrei sfatul meu, iată‑l - nu‑ţi dori să fii cea mai frumoasă, ci cea mai iubită." Fireşte că i‑am ascultat sfatul, dar nu ne‑am ales cu nimic, cum nu s‑a ales nici Jenecika.

Gura ei nu era făcută pentru sărutări. Nu. Era o gură pedagogică, stearpă, formală, care câştigase odată cu vârsta o garnitură unică de riduri care trădau, fără doar şi poate, bunătate, sinceritate şi simplitate - buzele ei ştiau numai să împartă acele adevăruri plictisitoare, de netăgăduit şi pline de cele mai bune intenţii: "La nord e frig, la sud e cald. Dimineţile de mai sunt mai frumoase decât ceaţa de noiembrie. Soarele, lăcrămioarele şi buclele aurii sunt lucruri minunate. Tornadele, broscoii şi cheliile sunt lucruri urâte. Iar trandafirii... trandafirii sunt cea mai frumoasă creaţie de pe faţa pământului."

Jenecika respecta întotdeauna o rutină, fireşte. Făcea gimnastică în fiecare dimineaţă. Indiferent de anotimp, ţinea noaptea fereastra întredeschisă şi se încăpăţâna să se trezească devreme - nu fiindcă îi plăcea cenuşiul umed de la crăpatul zorilor, ci fiindcă simţea că, la orele acelea, putea să‑şi găsească de treabă. Luxul trândăvelii îi era pur şi simplu străin, nu cunoştea o boabă de cochetărie, joaca îi părea de pe altă lume, intriga, de neînţeles. De asta fugise Hymen (notă: în mitologia greacă, zeu al ceremoniilor nupţiale şi fiu al zeului Apollo şi al muzei Calliope) toată viaţa de ea, nu fiindcă se temuse de aparatul ei auditiv sau de pantoful ortopedic. Nu, astea apăruseră mai târziu - după război, după ce o bombă explodase aproape de ea, când Jenecika împlinise deja cincizeci de ani. Nu acesta a fost motivul. La urma urmei, chiar şi betegii şi surzii se pot căsători şi întemeia familii. Sufletul contează! Iar sufletul Jenecikăi era... ei bine, cum nu se poate mai simplu.

Dacă de obicei sufletele oamenilor sunt construite în chip de labirinturi întunecate - astfel încât fiecare sentiment care intră printr‑un capăt iese pe celălalt ciufulit şi vai de el, orbit de strălucirea soarelui şi cu o dorinţă nebună de a face cale întoarsă printre tenebre - apoi sufletul Jenecikăi era mai degrabă o ţeavă netedă, fără străduţe lăturalnice, fără fundături, cotloane secrete sau, Doamne fereşte, oglinzi înşelătoare. Iar chipul ei se asemăna sufletului: ochi albaştri şi simpli, un nas rusesc necomplicat. Chipul ei ar fi fost frumos, dacă nu ar fi existat cale atât de lungă între nas şi buza de sus. Părul scurt, pufos, coafat în stilul "fum" - când era tânără, îl purta în cozi împletite, desigur.

Jenecika purta rochii simple de muselină şi lenjerie curată şi mohorâtă, lipsită de zorzoane. Iarna îmbrăca un palton ponosit de bumbac vătuit, pe care‑l numea "blană", şi îşi acoperea capul cu o pălărie înaltă de boier. Fie vară, fie iarnă, purta mereu un şirag de mărgele de chihlimbar, nu de frumuseţe, ci pentru sănătate, fiindcă era convinsă că mărgelele emanau un soi de electricitate protectoare.

Toată viaţa ei a predat rusă, fiindcă, dacă stai să te gândeşti, cum s‑ar fi putut altfel?

Cel mai mult îi plăcea să ofere cadouri. În miezul copilăriei mele stau iernile petrecute în apartamentul nostru din Leningrad - cineva suna la sonerie şi dindărătul uşii se iveau chipul zâmbitor şi ochii mijiţi ai Jenecikăi, apoi pantoful ortopedic care se târşâia uşor pe parchet, apoi întregul ei trup sprijinit în baston. Jenecika intra îmbrăcată în "blana" ei, cu pălăria înaltă de boier pe cap, cu părul tapat, cu obrajii de vârsta a doua îmbujoraţi de la frig şi cu braţele pline de cutii cu prăjituri şi alte legăturici misterioase.

Fugeam cu toţii s‑o întâmpinăm în vestibul. Zâmbitoare şi tăcută, Jenecika ne împărţea cadourile, apoi, cu bastonul în mâna dreaptă şi pălăria înaltă de boier în mâna stângă, începea să‑şi desfacă nasturii paltonului greoi. Eliberat de sub povara materialului, aparatul auditiv de pe pieptul ei, plin de strigăte, râsete şi de plescăiturile pupăturilor noastre, o anunţa cu întârziere: "Ce‑ai mai întinerit, Jenecika! Ce bine arăţi!" După ce îşi pieptăna coafura "fum" şi îşi aranja mărgelele de chihlimbar la oglindă, Jenecika începea să ne împartă darurile - pentru adulţi, cărţi serioase şi trebuincioase care vor fi frunzărite şi apoi aşezate pe raft, spre a nu mai fi deschise vreodată, iar pentru noi, flaconaşe de parfum, jurnale sau fleacuri nemaipomenite, rămase dinainte de revoluţie: statuete, broşe brodate, cupe antice cu mânerele rupte - în fine, tot felul de mărunţişuri care taie răsuflarea oricărei fetiţe.

Este incredibil cum lucruşoarele astea fragile şi uşor de pierdut au rezistat cu timpul. Maşina de tocat a timpului macină lucrurile mari, trainice, care ocupă mult spaţiu - dulapuri, piane, oameni -, însă pierde din vedere nimicurile perisabile care au fost aduse pe lume ca să zgârie ochii snobilor şi să fie batjocorite, de pildă căţeluşi de porţelan, ceşti miniaturale, vaze minuscule, inele, desene, fotografii la minut, cutii, note, fleacuri de tot felul. Apartamentul micuţ de la periferie al Jenecikăi era înţesat cu tot soiul de astfel de mărunţişuri, în vreme ce surorile ei - cele trei de aici şi cea de‑a patra, care trăise o bună bucată de vreme în Helsinki, peste mări, dincolo de apele cenuşii şi triste - dispăruseră fără urmă. Numai pe noi ne mai avea Jenecika.

După ce împărţea toate darurile şi primea sărutările, Jenecika lua cartoanele de prăjituri şi se ducea în salon ca să bea cafea. Fireşte că prăjiturile erau dintre cele mai bune, aduse din nord. O dureau amarnic picioarele, Jenecika stătuse ore în şir la coadă în beciul acela magic în care se strângeau toţi acoliţii raiului zaharos pe pământ, unde doamnele impacientate îşi croiau drum cu coatele, ţinând strâns între degetele tremurătoare câte un foietaj pudrat şi - împinse din toate părţile către coloana acoperită cu oglinzi către propria reflexie agitată - fremătau ca nişte roibi de basm, iar nările lor ridicau spirale duble de zahăr pudră care se aşezau, într‑un târziu, pe gulerele de vulpe argintie.

Jenecika deschidea apoi cutia în care ascunsese monarhicele foietaje Napoleon şi Alexandru - alături de acestea, asemenea Falsului Dmitri I, se infiltrase şi dispreţuitul colac de turtă dulce, veşnica prezenţă la fiecare bufet. Nimeni nu mânca turta dulce, însă Jenecikăi şi turta asta i se părea ceva nemaipomenit - întruparea rumenă a unui vis sfărâmicios din nopţile de neuitat, petrecute în ghearele foamei, din vremea blocadei.

Până se sfârşesc prăjiturile, Jenecika îmi captează toată atenţia, însă apoi - of! - mă plictiseşte. Ne povesteşte cu lux de amănunte despre sănătatea ei, despre cartea pe care o citeşte acum, despre florile care cresc extraordinar de bogate vara la casa unui prieten care locuieşte pe lângă staţia Peri (de la staţie o iei drept înainte, faci la stânga, încă o dată la stânga, şi intri în a doua casă), dar care iarna nu se văd, fiindcă pământul e acoperit cu zăpadă care cade din cer, aşadar nu poate creşte nimic în lunile acelea. Dar imediat ce vine primăvara, când zilele se lungesc şi nopţile se scurtează, şi soarele începe să încălzească totul, iar frunzele înmuguresc, ei... atunci fireşte că îmbobocesc şi florile.

Mă strecor tiptil din cameră şi mă duc în bucătărie: acolo‑i viaţa adevărată! Menajera Marfa bea ceai cu liftiera. Marfa este o ţărancă înaltă, cheală şi şireată, care a ajuns la uşa noastră după război. Ea ştie absolut totul, ştie mai multe decât oricine.
- Şi el îi zice: "Cucoană, fii şi dumneata atentă la valiza mea!", da? Îi promite că se întoarce repede, cât ai zice peşte. Aşa că ea se învoieşte şi se pune lângă valiză. Omul se ridică şi dus a fost. Ei bine, trece o oră, trec două, femeia se plictiseşte şi trebuie oricum să plece acasă. I s‑a acrit de la aşteptat. Se gândeşte că ar fi bine să ducă valiza la poliţie, dar... ce‑ar fi să arunce o privire înăuntru mai întâi? Aşa că o deschide.

Marfa ridică sprâncenele sus de tot şi împunge cubuleţele de zahăr cu cleştişorul.
- Ei, şi apoi? întreabă liftiera speriată.
- Ei, uite‑aşa! Na beleaua! Ea se gândea că o da poate peste nişte bijuterii. Când colo, ce să vezi... O căpăţână de bărbat cu mustăţi!
- Un cap tăiat?!
- Întocmai. O căpăţână drăguţă, cu tot cu mustăţi. Un nene oarecare, nu prea bătrân. Iar căpăţâna îi spune să închidă valiza şi să nu‑şi mai bage nasul unde nu‑i fierbe oala!
- Maică Precistă! Căpăţâna i‑a spus asta?
- Da. Ei bine, femeia se sperie şi fuge de‑i sfârâie călcâiele. Iar căpăţâna zbiară după ea: "Închide valiza la loc, tâmpito, altfel ai dat de dracu'!" Şi‑apoi începe s‑o înjure de mama focului.
- Nu te cred!
- Ba să crezi, drăguţă! La mijloc era o gaşcă de tâlhari. Lăsau căpăţâna într‑o valiză, apoi puneau pe cineva care stătea la coadă să aibă grijă de valiză, iar căpăţâna asculta tot ce se vorbea şi reţinea unde îşi ţinea cutare ascunşi nişte bani sau niscaiva coţi de pânză.
- Deci asta făceau!
- A cui era căpăţâna? întreb eu îngrozită.
- Ce‑ţi pasă ţie? Du‑te la joacă... Aia, cum o cheamă... încă n‑a plecat? Aia cu mărgelele?

Marfei nu îi place Jenecika, nu îi plac nici paltonul ponosit, şiragul ei de mărgele, nasul ei rusesc...
- Ce nas... mai degrabă furtun! Dacă aveam eu un corn ca ăla, suflam din el de sărbători! Trrruuut‑trrruuut! Ce mai doaaamnă este ea! Toarnă aceleaşi gogoşi de fiecare dată, bla, bla, bla...

Marfa râde, râde şi liftiera, politicos aşa, cu mâna ridicată la gură, râd şi eu alături de ele, trădând‑o astfel pe biata Jenecika, care nu bănuieşte nimic. Dumn... Jenecika să mă ierte! Dar cam aşa e, mereu trăncăneşte - bla, bla, bla...
- Şi‑am mai auzit încă una, începe Marfa.

Însă îndărătul ferestrelor s‑a lăsat un albastru mai închis, iar lumea s‑a strâns în vestibul să o conducă pe Jenecika. Obosiţi, sărim toţi să o sărutăm, un pic stânjeniţi că ne‑am plictisit aşa de tare, însă Jenecika, cu sufletul ei pur, nu a observat nimic de‑a lungul serii.

Unul dintre noi o însoţeşte până la staţia de tramvai, câtă vreme cei rămaşi în casă îi petrec din priviri: printre fulgii care cad uşor, sprijinită în baston şi cu pălăria ei înaltă pe cap, Jenecika îşi târşâie încet picioarele spre locuinţa singuratică.

Iar tramvaiul o va purta pe lângă întinderi pustii, troiene, garduri, pe lângă fabricile scunde de cărămizi, care răcnesc turbate în bezna oţelită a iernii, pe lângă clădirile zdrobite de război. Şi undeva, la periferie, unde încep câmpurile îngheţate, un olog zbârcit se va rostogoli prin vagoanele zăngănitoare şi întunecate, va întinde un acordeon şi va începe să schelălăie: "Vai şi‑amar de mine, mi‑s beteag bătrân, sărac, dă nene şi mie‑un gologan, că‑s om şi eu şi vreau să beau, să mânc...", iar basca lui jegoasă se umple cu copeicile călduţe şi pline de ruşine ale călătorilor.

Fulgii cad de‑acum mai gros, iar plapuma de nea se aşază temeinic, felinarele se clatină, iar lumina lor tremurătoare călăuzeşte făptura mică şi slăbită a Jenecikăi. Crivăţul acoperă cu zăpadă urmele paşilor ei.

Dar Jenecika a fost şi ea tânără cândva! Să ne imaginăm - cerul de deasupra ei nu era cu mult mai alb decât acum şi aceiaşi fluturi negri şi catifelaţi zburau deasupra tufelor superbe de trandafiri, iar iarba foşnea la fel de mătăsos sub talpa de pânză a Jenecikăi când păşea pe alee, cu valiza în mână, către primul ei elev, băiatul mut, cu ochii negri şi părul bălai.

Părinţii lui erau frumoşi şi bogaţi, fireşte. Aveau o casă mare, iar casa cuprindea şi o seră cu piersici, iar tânăra Evghenia Ivanovna, care tocmai terminase şcoala cu diploma de excelenţă, fusese fotografiată printre piersicii înfloriţi - un chip îmbietor, un zâmbet plăcut, două cozi împletite, remarcabile prin faptul că se îngroşau cu cât se apropiau de brâu. Deşi fotografia s‑a îngălbenit de‑acum, florile de piersic şi zâmbetul Jenecikăi încă se văd bine - însă elevul ei mut s‑a şters cu totul. Noi mai vedeam doar o pată ghemuită la genunchiul Jenecikăi.

Când Jenecika a călcat pentru prima oară pragul familiei de demult, băiatul îşi putea rosti numai numele: Buba. Restul lumii era scufundat în tăcerea lui, deşi îi auzea şi îi iubea pe toţi. Sigur, o iubea mai ales pe Jenecika, fiindcă mereu stătea pe lângă ea, o privea cu ochii lui negri şi îi mângâia obrajii cu palmele mici.

Povestea lui ar fi smuls lacrimile oricui. Părinţii cei bogaţi ai băieţelului plângeau şi îşi ştergeau nasurile în batiste dantelate, în vreme ce medicul bărbos al familiei, pe care îl plăteau cu sume exorbitante ca să‑l examineze pe Buba, îşi dădea îngăduitor acordul cu privire la noua doică, deşi i se părea cam urâţică. Însă Jenecika nu plângea şi nu îl compătimea pe copil. Profesionistă până‑n măduva oaselor, a gândit repede un program zilnic de la care nu avea să devieze în toţi anii petrecuţi cu acea familie. După o vreme, spre uimirea părinţilor şi invidia medicului bărbos, băieţelul a început să vorbească - încet şi firav, trăgând mereu cu ochiul la Jenecika cea serioasă şi atentă, uitând până a doua zi toate cuvintele învăţate de cu seară, amestecând literele şi rătăcindu‑se în furtuna de propoziţii. Însă, cu toate astea, băieţelul a început să vorbească, ba chiar să scrie nişte mâzgălituri de cuvinte. Cel mai bine îi ieşea litera ijiţa (V) - cea mai puţin folosită şi mai inutilă literă din tot alfabetul chirilic rusesc.

La recomandarea Jenecikăi, părinţii cei bogaţi au cumpărat jocuri loto cu duzina, iar dimineaţa, tânăra se trezea cu un ciocănit la uşă: băieţelul era gata de joacă şi o aştepta cu o cutie de loto sub braţ, care zornăia la fiecare mişcare, plină cu pătrate mici de carton pe care erau scrise cuvinte negre, înşelătoare şi alunecoase: "minge", "pasăre", "cerc".

Odată, Jenecika şi‑a luat concediu ca să‑şi viziteze surorile la Petersburg - nu‑i era scris să o vadă pe cea de‑a patra, cea mai iubită, care trăia în îndepărtatul Helsinki. Chemată de urgenţă înapoi la casa cu piersici printr‑o telegramă, i‑a găsit pe părinţii cei bogaţi plângând în batiste, pe medicul bărbos cocoţat pe culmile unui triumf liniştit, iar pe băieţel... tăcut. Filmul fragil al cuvintelor se ştersese din memoria lui cât fusese Jenecika plecată. Muntele înspăimântător de cuvinte huruitoare se prăbuşise peste el cu o bufnitură asurzitoare şi dezarticulată. Şi numai când Jenecika şi‑a desfăcut grăbită valiza de pânză şi a scos mingea lucioasă pe care i‑o cumpărase, numai atunci a strigat băieţelul cu veselie: "Lună, lună!"

N‑au mai lăsat‑o pe Jenecika să plece după acea întâmplare - nu mai putea să‑şi viziteze surorile la Petersburg. Însă surorile au început să o viziteze la casa cu piersici. Totuşi, sora ei favorită n‑a reuşit nici atunci să se desprindă de Helsinki. Aşa că nu a venit niciodată în vizită.

Părinţilor micuţului mut le‑a fost o vreme frică ca nu cumva Jenecika să se mărite şi să părăsească familia de piersici - o frică lipsită de fundament: tinereţea a plutit pe lângă Jenecika şi a plecat mai departe fără să atragă atenţia nimănui. Sigur au existat bărbaţi pe care i‑a îndrăgit şi care s‑au perindat prin viaţa ei - ca atunci când întorci un caleidoscop, aştepţi ceva timp, şi un ciob de sticlă galbenă cade pe partea opusă şi înfloreşte ca o stea spartă. Însă niciunul dintre aceşti bărbaţi nu i‑a cerut Jenecikăi mai mult decât o prietenie caldă şi adevărată. Nimeni nu se mistuia cu gândul la Jenecika, şi nimeni nu ţinea prietenia cu ea secretă - cum ai putea ascunde amiciţia cu o făptură atât de pură, respectabilă şi vrednică? Oricine poate spune că Jenecika este un om extraordinar de bun, iar ceilalţi îi vor răspunde în cor: "Ah, da, nemaipomenit de bun! E unică! Foarte onestă! Şi decentă. Conştiincioasă peste poate! Un suflet de cleştar!"

În viaţa Jenecikăi a existat totuşi şi o iubire scurtă, pipernicită, neîndestulătoare. Cineva a tulburat cândva sufletul de cristal al Jenecikăi - poate pentru o săptămână, poate pentru o viaţă întreagă. Noi însă nu am întrebat‑o niciodată despre acea iubire. Însă mereu când ne povesteşte despre viaţa ei şi despre cine i‑a fost elev înainte de război, o singură întâmplare răsare cu jale printre ani, o singură întâmplare îi taie răsuflarea şi o face să şovăie, iar vocea ei calmă tremură întotdeauna pe aceeaşi vorbă: "Foarte bun ceaiul, Evghenia Ivanovna. Bun şi fierbinte." I‑a spus cineva vorba asta la ora trei, într‑o după‑amiază de februarie, înaintea războiului, într‑o clădire călduroasă de lemn. La vremea aceea, Jenecika preda rusă într‑o şcoală liniştită de croitorie, vegetând printre meri şi grădiniţe de legume, undeva la periferia oraşului. Când se desprindeau din studiul subtilităţilor Lenjeriei feminine, ediţia de iarnă, şi al bolerourilor, nenumărate generaţii de tinere croitorese se cufundau în izvoarele înviorătoare şi ordonate ale gramaticii ruse, însă toate uitau chipul Jenecikăi după ce absolveau. Croitoresele se împrăştiau în toate cele patru zări, iubeau, năşteau, coseau, călcau rufe, cântau, îşi trimiteau bărbaţii la război, plângeau, îmbătrâneau şi mureau. Însă nu uitau niciodată lecţiile predate cu încăpăţânare de Jenecika, chiar şi‑n paturile conjugale îşi aminteau perfect prefixele negative, chiar şi pe patul de moarte ştiau să analizeze morfologic şi sintactic o propoziţie.

Jenecika călătorea spre croitorese prin ceaţa zorilor cenuşii cu tramvaiul degerat. Alerga, înfrigurată şi rumenă, către biroul încălzit şi acoperit cu placaje de lemn, unde îşi căuta grăbită iubitul - un profesor de istorie ursuz şi adus de spate. El trecea pe lângă ea fără s‑o bage în seamă, iar ea nu cuteza să se uite în urma lui. Obrajii îi ardeau, mâinile îi tremurau puţin când deschidea manualele, însă el se plimba prin aceeaşi clădire şi se gândea la ale lui. Aceasta a fost marea ei iubire.

Nimeni n‑a ştiut şi nimeni nu va şti vreodată ce cuvinte de amor i‑a transmis ea telepatic în vreme ce el stătea în picioare lângă fereastra cancelariei şi privea spre curtea înzăpezită, unde vrăbiile se clătinau ca murele pe ramuri. Poate că tânjea să îi spună ceva sincer, serios şi deloc remarcabil, poate voia să îi ceară ceva mărunt - observă‑mă, iubeşte‑mă -, dar cine spune lucrurile astea cu voce tare? Nimeni nu ştia de unde venise profesorul de istorie, dar sigur venise de undeva. Oacheş, taciturn... Oamenii spuneau că ar fi fost gazat în Primul Război Mondial. Tuşea înfundat pe coridoarele de lemn, apucându‑se de pieptul scofâlcit şi înfăşurat în cămaşa de soldat, şi fuma. Fuma în vestibulul rece, unde moţurile de vată se iţeau din uşile capitonate, unde un soare rozaliu şi fragil se frângea de florile mov de gheaţă de pe pervazul degerat. Acum îşi încălzea mâinile la soba de teracotă, mai fuma o ţigară, apoi pleca să le predea istorie croitoreselor. Tusea şi vocea lui egală se ghiceau dindărătul uşilor închise.

Acesta este bărbatul care i‑a furat inima Jenecikăi, însă niciunul dintre ei nu i‑a făcut vreo declaraţie celuilalt. Şi, la urma urmei, ce era Jenecika pentru el? O simplă colegă. Între ei nu s‑a petrecut nimic, în afară de o înşiruire de căni, în care ea îi turna ceai în cancelarie după isprăvirea orelor. Mâinile îi tremurau şi genunchii i se înmuiau din pricina propriei nesăbuinţe. Nebunie, nebunie... Aceea nu era o cană oarecare, ci o cană a iubirii, deghizată cu iscusinţă într‑o cană a prieteniei. Jenecika le turna ceai tuturor profesorilor, însă nu punea nimănui zahăr cât îi punea profesorului de istorie. Cana lui era bleumarin şi ciobită, cu marginea neagră. Nu albastră, bleumarin. Asta‑i tot. Iar el bea ceaiul şi încuviinţa mulţumit: "Foarte bun ceaiul, Evghenia Ivanovna. Bun şi fierbinte." Iar amorul Jenecikăi - copil pribeag, îmbietor şi desculţ - dansa nebun de fericire.

Asta a fost tot, tot şi nimic mai mult. Curând după aceea, profesorul de istorie a dispărut, aşa că noi nu mai avem pe cine întreba.

Departe, mult în afara oraşului, peste câmpurile pustii şi îngheţate, peste crângul de arini, departe de drumurile mari, prin pădurea de pini şi poienile de iarbă colilie, abandonată şi împresurată de tufele de liliac, izba noastră îmbătrâneşte. Broasca cheii rugineşte, prispa putrezeşte, ciulinii înăbuşă rândurile de flori, iar rugii spinoşi de mure se îndepărtează de gard şi împânzesc toată grădina, apoi, mai îndrăzneţi ca niciodată, se împletesc cu urzicile şi dau naştere unui gard viu înţepător.

Noaptea, vântul se ridică şi bate aprig deasupra lacului părăsit, apoi se umple cu praful ceţos şi murmurul întinderilor nesfârşite şi pustii şi smulge o tablă de pe acoperiş, pe care o zăngăneşte o vreme... şi o aruncă în grădină. Buruienile îndoite de vânt şuieră, iar fructele de pădure şi seminţele plantelor sălbatice se împrăştie pe pământul umed şi cuprins de beznă, semănând sumbru discordie şi vrajbă. Iar noi eram convinşi că Jenecika e nemuritoare.

Niciunul dintre noi n‑a stat să asculte sfârşitul poveştilor ei, aşa că nimeni nu ştie ce s‑a ales de băieţelul mut - am aruncat toate cărţile primite de la ea, pe care nu le‑am citit vreodată -, i‑am tot promis că mergem să o vizităm la apartamentul ei din Leningrad, însă nu am făcut‑o niciodată, iar pe măsură ce creşteam, căutam tot mai multe motive să nu intrăm în casa ei singuratică şi rece. Ce se mai bucura când se întâmpla să mergem la ea! Alerga încolo şi încoace veselă peste măsură, şi, deşi eram cu un cap mai înalţi decât ea, ne înşfăca cu mâinile ei mici şi zbârcite şi ne pupa de ne înăbuşea, apoi se năpustea de la masă la aragaz, unde plăcinta cu mere bolborosea deja, apoi iarăşi de la aragaz la masă, pe care întindea o faţă de masă festivă, ancorată cu o vază cu trandafiri de toamnă! Şi cât de repede întindea cuvertura şifonată de mătase pe pat, o cuvertură palidă ca petala zdrenţuită a unui trandafir enorm, lăsat în urmă de august şi posedat de un spectru prăfos şi casnic, o cuvertură atât de subţire, încât nu putea fi întinsă pe pat cu o aruncare scurtă şi smucită, fiindcă mai tare se şifona, plutind indiferentă pe aripile aerului cald şi stătut din casă, tremurând din toate aţele, odată cu zumzetul camioanelor care treceau pe stradă.

După ce îi mâncam plăcinta cu mere, plecam simţindu‑ne stânjeniţi şi uşuraţi în egală măsură. Afară, trăgeam în piept cu recunoştinţă şi plăcere aerul tomnatic, râdeam la orice, căutând lacom din priviri dragostea ce avea să vină din clipă‑n clipă - dragostea veşnică, adevărată, sinceră şi unică -, în vreme ce dragostea care ne privea de deasupra, sprijinită de tocul ferestrei, ni se părea prea simplă şi banală. Însă Jenecika, slavă cerului, nu ghicea nimic din toate astea, ci aştepta nerăbdătoare sosirea verii şi întâlnirea cu izba, cu florile, cu noi, cei dragi.

Gripa

 

Ioana Drăgan
Gripa
 O poveste de Crăciun
Editura Tracus Arte, 2021

***
Intro

Ioana Drăgan este scriitor şi jurnalist, născută în 1969 în Bucureşti. Doctor în ştiinţe filologice. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Producător şi moderator de programe culturale la Televiziunea Română între 1995-2012. Director general al Direcţiei Generale Reprezentanţe în Străinătate din cadrul Institutului Cultural Român între 2013-2017. A publicat volumele: Vietăţi şi femei (proză scurtă), 1997, Ed. Cartea Românească şi Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti; Poveştile Monei (3 nuvele), Ed. Atlas, Bucureşti, 1999; Romanul popular în România. Literar şi paraliterar, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2001, şi ediţia a II-a (revăzută şi adăugită), Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2006; Bibliotecile din oglindă. Ex libris de scriitor, Ed. Allfa, 2007; Mafalda (roman), Ed. Allfa, 2009. A fost prezentă ca autor în numeroase antologii de proză. A semnat prefeţe pentru ediţii diverse din literatura universală la editurile Gramar şi Litera.

Ioana Drăgan a obţinut mai multe premii şi distincţii, printre care: Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut în proză (1998) pentru volumul Vietăţi şi femei; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pe anul 2009 pentru Proză - volumul Mafalda, noiembrie 2010; Distincţia culturală a Academiei Române, 2001, pentru prezenţa sa în viaţa intelectuală românească; Premiul A.P.T.R. 2013 pentru Talk Show cultural - seria "Anul Caragiale" - Televiziunea Română (2012).

  

Sinopsis

Acţiunea noului roman al Ioanei Drăgan se petrece într-o realitate românească actuală, contemporană, în care contextul unei epidemii de gripă sezonieră este unul aparent propice pentru o poveste de dragoste, plină de speranţe, între Eva, o doctoriţă de la Urgenţă, trecută de 40 de ani, şi Adam, un oengist norvegian, implicat în protecţia copiilor abuzaţi.

Înflăcărarea iubirii lor, care trimite ironic la povestea cuplului primordial, consumată pasional într-un ajun paradisiac de Crăciun petrecut la Predeal, o staţiune montană din România, va trece precum puseul de febră cauzat de gripă, în urmă rămânând doar iluzia unui nou început.

De-a lungul unei naraţiuni populate de o galerie de personaje marginale din viaţa cotidiană, măcinate de temeri, obsesii şi cutume, îl vor însoţi continuu pe cititor voci şi gânduri care se aud şi se întrepătrund cu cele ale protagoniştilor romanului, din care nu lipsesc umorul şi privirea crudă ale autoarei.

Acţiunile şi psihologia personajelor sunt modificate doar înşelător de pandemie, care nu este, până la urmă, decât un pretext şi o pistă falsă pentru o "poveste" banală în aparenţă dar cu final surprinzător.

Romanul rămâne o carte despre dezamăgiri şi speranţe, despre iubiri şi trădări într-o societate dominată de mentalităţi şi prejudecăţi pe care doar cei care fac alegeri dureroase le pot depăşi.

Fragment

De când aflase, adevărul era că nu mai avusese o noapte liniştită de somn şi de odihnă. Nu ştia ce să facă şi primul impuls fusese să termine repede cu problema asta şi să se elibereze din hăţişul de încurcături ce aveau să vină.

În fond, era o nebunie. Aveau dreptate toţi.

Aşa o aventură, la vârsta ei?! Copil, cu cine? Cu o nălucă din Norvegia, cu elful dispărut în pădurile vikinge, asta în varianta romantică. În varianta reală, cu un tip pe care-l lăsase soţia, mai mult ca sigur, pentru că semi-irlandezul ăsta n-avea nici o apăsare când omora animalele. Că doar cum ar fi fost, îşi imaginase, un mariaj fericit între o activistă pentru drepturile animalelor şi un... măcelar? În varianta mai mult decât probabilă, cu un aşa-zis inspector vigilent şi intransigent care, dacă cine ştie din ce motive ar întârzia să-i schimbe scutecul ud bebeluşului, i-ar întocmi, prompt şi salvator, dosar de neglijenţă în serviciu. De mamă!

De ce să ţii copilul atunci? De ce să persişti într-o prostie, care li se poate întâmpla doar liceenelor în călduri, nu unei femei mature, independente şi cică, profesioniste, medic!

Se luase singură în zeflemea şi, hotărâse să apeleze la Doru, un fost amic de facultate, ginecolog la Polizu, tip discret, ca s-o rezolve. Din colegialitate!

Glumiseră, pupături, poveşti şi amintiri din studenţie, ce mai faci, dragă Doru, tot burlac, da, burlac convins, păi tu, firicel de păpădie, ţi-aduci aminte cum ţi se zicea în facultate, uitase pentru că nimeni nu-i mai spusese aşa de-atunci, nu ştii cum e cu viaţa noastră, mai mult prin spital, am tot încercat şi n-a ieşit nimic până la urmă, m-am lăsat păgubaş!
- Dar tu, Eva, în timp ce-o consulta şi-i făcea ecografie, ce-ai făcut în ultimii douăj de ani?
- Numai prostii, măi Doru, şi acum mă lupt să combat gripa.
Şi dă-i şi luptă- i toată viaţa asta...
- Colega, pentru mine nu-i o problemă. Când vrei, vii încoace şi-o rezolvăm, dar trebuie să-ţi spun, ca medic acum, şi ca prieten, că e poate ultima ta şansă la ce văd eu aici! Gândeşte-te bine, bine, înainte! Să nu-ţi pară rău pe urmă. Ar fi păcat! Şi păcatele astea se plătesc scump. Tu decizi!

Nu era prima dată când ar fi păcătuit, dar nu asta o pusese pe gânduri, în timp ce se despărţise de colegul Doru, care o îmbrăţişase încurajator.

- O să te bată Dumnezeu!
Aşa îi aruncase demult, cu ani în urmă, în plină faţă, o femeie de la ţară care sprijinea zidul de la scara blocului de prin Militari unde era clinica de ginecologie privată. Cerea de pomană la fiecare femeie care intra şi ieşea. Nu-i dăduse atenţie pentru că abia se târâse afară, cu lacrimile şiroindu-i pe faţă şi curbată de dureri după procedura care i se păruse nesfârşit de lungă.

Era primul ei avort, iar doctorul, blazat şi dur, o repezise de la primul scâncet:
- Ce credeai că te gâdili? Aici nu eşti la un salon Spa, drăguţo!
- Lasă-mă mamaie, că nu mai am ce-ţi da!
- Da, bine, bine... Niciuna n-aveţi să daţi de-o pâine la copii mei, dar aveţi să daţi morman să vă lepădaţi aici de păcate! Putori nenorocite, ptiu!

Femeia îşi întorsese capul cu scârbă, mormăind şi suduind-o în continuare pe ea şi pe armata de păcătoase care făceau coadă la cabinet.

Îi venise să intre în pământ de ruşine şi, de-atunci, nu mai putuse uita privirea care-i pusese eticheta aia care nu putea fi spălată de nimeni niciodată.

Tic-tac, tic-tac, ştiuse că timpul trece şi că nu există credit nelimitat, numai că nu se aşteptase să vină sorocul aşa de repede şi că va trebui să se hotărască. Din nou, singură. Mai singură ca niciodată. Ori, ori!

*
De zeci de ori până acum se privise în oglindă, oripilându-se de firele albe care dintr-odată se înmulţiseră de jur împrejur, la tâmple şi în creştet. Peste noapte, în primul trimestru de sarcină, din blondă devenise aproape căruntă. Fără explicaţii medicale! Nu îndrăznise să se vopsească încă sperând că, odată cu primăvara, tonurile se vor apropia şi părul va căpăta nuanţa aia de blond-cenuşiu. Nordic.

Şi mai sperase cu ardoare, zi de zi şi noapte de noapte, că Adam o să reapară aşa cum dispăruse.
Dintr-odată.
Şi o să pornească din nou la drum. Pe alt drum. Un drum bun, fără accidente pe traseu.
Ca şi când totul ar fi fost de fapt o reverie.
O poveste de Crăciun!

Visa cu ochii deschişi la ziua când se va deschide uşa cabinetului de la spital şi o să-i audă vocea timbrată şi o să-i simtă mirosul. Singurul pe care o să-l poată respira şi suporta. Se îmbolnăvise cu-adevărat de la inhalările de detergenţi, alcool gel, de la mirosul dulceag greţos al măştilor de protecţie pe care le purta toată lumea în permanenţă şi de la aerul încins de respiraţii prizoniere şi eliberate care acoperiseră până şi clasica miasmă de bolnavi de prin saloane. Toxică!

Trecuseră săptămânile una după alta, ca-n transă, iar amintirea Crăciunului se topise, la mijloc de martie, precum mormanele de zăpadă din mijlocul străzilor, lăsând în urmă doar o mâzgă sordidă.

Şi când, resemnată şi hotărâtă să apeleze la colegul Doru, se revăzuse în urmă cu douăzeci de ani, la douăj de ani, când, disperată şi înfricoşată, intrase în clinica aia din Militari. Să scape mai repede de greşeală, păcatul unor tineri înfierbântaţi care băuseră mai mult într-o noapte de vară la mare. După eşecul cu frumosul Paul de Timişoara, atât de regretat de Mami şi Tăticu de parcă ei şi nu ea ar fi trebuit să se căsătorească şi nu le ieşise, se aruncase pur şi simplu în braţele unui rocker de pe litoralul înspumat cu care dansase pe plajă la 2 Mai.

Se gândise c-ar fi putut să fie mamă de-atunci, şi-acum să se îngrijească de viitorul unui tânăr de douăzeci de ani, în loc să aştepte cai verzi pe pereţi şi să se vadă din nou la coadă la avort, umăr la umăr cu tinere de vârsta lui.

Atunci nici măcar nu-i păruse rău, nu voise decât să şteargă totul cu buretele şi să o ia de la zero, să uite de Paul, să uite de visele de nuntă şi de viaţa în doi, pe care o şi trăise, palpabil, să uite de accidentele biologice minore de pe parcurs, că doar nu degeaba era studentă la Medicină, ca să se sperie de-o întrerupere de sarcină banală, chiar dacă îndeajuns de brutală cât să-i aducă picioarele crăcănate de pe masă pe pământ şi să fie mult mai atentă în viitor.
- Asta dacă nu vrei să treci pe la mine din trei în trei luni, la râcâit! La revedere!

Doctorul aproape c-o dăduse afară din cabinet, era în întârziere şi holul era plin.

*
Adevărul era că nu-şi dorise niciodată copii.

În fond, Mami şi Tăticu aveau dreptate, în viaţa asta de doctor nu prea mai e loc pentru sentimente materne.
- O să plângi în pumni c-ai dat cu piciorul la toate ocaziile! Şi pentru ce? În loc să ai grijă de-un soţ, de copii, te-ai măritat cu spitalul! Casă de piatră!

Tăticu, fie beat, fie treaz, cum o prindea o şi boscorodea cu aceeaşi placă de care se săturase ca de mere pădureţe.

Iată c-acum venise peste ea ocazia, marea ocazie, când nici nu se mai aşteptase, cu dată limită şi un cortegiu de întrebări fără răspuns, una mai arzătoare decât alta.

Ca şi când nu ar fi avut ea destule să-şi pună zi şi noapte, mai venise şi Mami cu una încuietoare:
- Dar nu faci şi tu, ca toată lumea, nuntă?

Mami şi Tăticu păreau că depăşiseră într-un sfârşit unda de şoc şi acum trepidau să afle detalii şi să intre în acţiune. Când o prindeau, o înghesuiau cu aluzii mai mult sau mai puţin voalate. Bate şaua să priceapă iapa!

Le spusese şi lor, până la urmă, o poveste încâlcită, din care nu înţelesese nimeni mai nimic, cu tatăl copilului plecat pe mare, la mare depărtare, în care Adam era Ulise şi ea, desigur, Penelopa, şi da, staţi fără grijă, îl aştept cu răbdare să vină, dar uite că ne-a zăpăcit gripa şi nu ştiu când o să ajungă, şi, da, sigur, o să facem o nuntă mare cu alai!
- Voi pe ce lume trăiţi?! La ce nuntă visezi, tu, Gina?!

Nenea Puiu şi cu tanti Carolina, care se visau şi ei naşi de cununie, îi aduseseră mai aproape de realitatea momentului.
- Băi, voi sunteţi normali? Nuntă în pandemie?
- Să pupe mirele mireasa prin mască? Şi cu ocazia asta fericită, să-i paseze o gripă?! Hai c-o s-o trăim şi p-asta...
- Eu vă zic de p-acum: nu vin! Să-mi ia temperatura când îmi dă cocarda? Să stau cu mănuşi de plastic şi departe de voi, singură la masă separată? Să ciocnim paharele de la un metru jumate? Asta nu e nuntă! E bătaie de joc!

Tanti Mărioara se revolta, înjurând pandemia şi boscorodind-o pe Eva că şi-a ales să se mărite acum.
- Dar când ai vrea tu, Mărioara? Să nască Eva şi să aşteptăm să facem întâi botezul şi pe urmă nunta? C-aşa-i acum moda... Să ne râdă toţi?
- Şi-apoi, cu ce rămâne...? Era să zic, copii ăştia, c-am uitat că nu mai sunt ei juni porumbei. Ascultaţi ce vă zic: nu se merită să faci nuntă cu douăzeci de persoane. Nu iese nimica! Cheltuială, oboseală şi zero profit.
- Lasă, dragă, că nu aşteaptă ei bani de la noi, adică doamna doctor care nu acceptă plicuri...
- Apropos, măi Fane, voi l-aţi cunoscut, măi, pe ginerică?
- N-auzi, Puiu, că e plecat peste mări şi ţări...
- Să vă văd moacele la toţi dacă n-o s-apară marinarul ăsta nici la nuntă! C-a intrat vaporul în carantină!

*
- Where are you, Adam?

În primele săptămâni, noapte de noapte, se trezise cu ochii în lacrimi, şi cu întrebarea pe buze, clocotind de furie şi de deznădejde în faţa unui telefon mobil mut pe care nu primea decât mesaje de convocare la spital.

Era mai mult decât clar că nu avea s-o sune şi cu atât mai puţin să vină în ţară, mai cu seamă acum, când iar se închisese spaţiul aerian din cauza gripei. Şi, la urma urmei, de ce ar fi făcut-o, că doar habar n-avea şi, în curând, nici n-avea s-o mai recunoască. Poate c-aşa şi trebuia să se întâmple, să nu mai ştie cine e şi, mai cu seamă, să nu care cumva să ştie că-i copilul lui în burta ei. Să nu îi vină idei!
- Îl iubeşti, măcar?

Andra nu se lăsa cu una cu două. O lua mereu şi ea la întrebări, arzând de curiozitate să afle cu cine făcea ea copilul.

Îşi pusese şi ea întrebarea asta de o mie de ori, aşa cum o făcea cu fiecare relaţie mai serioasă pe care o avusese de când se despărţise de Paul, pe care se străduise ani de zile să-l uite. Şi până la urmă chiar reuşise, în pofida veşnicelor rememorări duioase ale lui Mami, pentru care frumosul Paul de Timişoara fusese tot ce era mai bun pe lumea asta, la soare se putea uita, dar la altul, ba!

Mai pâlpâia din când în când o scânteie din ce fusese o dragoste de tinereţe, ca o arsură minoră care trece când pui mâna la rece. Fără cicatrici!

Nu ştia dacă-l iubise vreodată sau dacă totul fusese doar un foc de paie, înteţit de vântul dorinţei de fericire. Un foc care se stinsese odată cu câinele zdrobit în mijlocul drumului. Cu cât se gândea mai bine, cu atât amintirile clipelor frumoase se pierdeau pe drum. Începuse să le uite pentru că fusese prea repede, se întâmplase prea repede, dispăruse prea repede.

În multe dintre nopţile când se îneca de revoltă şi neputinţă, pentru că se simţea exact ca-n filme, o proastă sedusă şi abandonată, singură în faţa unei asemenea decizii, ar fi vrut să aibă măcar o confirmare, să-l audă că-i spune răspicat că totul fusese pentru el doar o distracţie între două avioane rămase la sol din cauza gripei.

Nu, nu ştia dacă-l iubea, dar aproape sigur era că începuse să-l urască şi să blesteme clipa când i-a intrat în cabinet şi când chiar a crezut c-a dat norocul peste ea de data asta...
- Totul în viaţa asta e-o chestie de noroc, fetiţo! Fă-mă, mamă, cu noroc şi aruncă-mă în foc! Unii au noroc cu carul, unii, orice ar face, sunt ocoliţi de el, iar alţii ai zice că s-au născut fără dram de noroc. Ca şi cum cineva ar vrea ca norocosul să se uite şi să-şi admire norocul ăsta în oglinda celui pentru care nu răsare soarele niciodată şi să-şi spună în fiecare zi: ce noroc am! Nu-şi face nimeni, draga mea, norocul singur, cu mâna lui, cum se spune...

Doamna Hortensia plânsese lung într-o seară, mai demult, cu ochii ţintuind-o fix, cu privirea aia care o străpungea ca o suliţă, în zborul ei către Diana.

Nu era pentru prima dată când avea senzaţia că doamna Hortensia uita că vorbeşte cu ea şi că, de fapt, nu o vedea pe ea, ci pe Diana cea fără de noroc în viaţă. Care o chema s-o însoţească acolo, în loc luminat, în loc cu verdeaţă, unde nu-i durere, nici întristare, nici suspin...

Într-o noapte în care se perpelise ca pe jar, judecând pe toate feţele norocul chior care căzuse pe capul ei, se gândise la ce norocos era Adam pentru că l-ar fi strâns de gât cu garoul ei profesionist până şi-ar fi dat duhul, precum sigur c-ar fi făcut-o şarpele ăsta de la brăţara vikingă pe care i-o dăruise să-i poarte noroc. Da, asta i-ar fi făcut, dacă i-ar fi apărut din nou, nonşalant şi zâmbitor, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat că doar nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase...
- Lucky me... lucky you... now I know, you, son of a bitch!

Desigur că beţiva irlandeză de mă-sa n-avea nici o vină, decât poate că-l făcuse la beţie într-atât de norocos ca să supravieţuiască. Blestemelor!

***

 

 

Lansarea volumului de proză Gripa. O poveste de Crăciun, de Ioana Drăgan, la MNŢR

Marţi, 13 iulie 2021, ora 18:00, la Muzeul Naţional al Ţăranului Român, în Sala Media (Şoseaua Pavel D. Kiseleff 3, intrarea din str. Monetăriei, Bucureşti), va avea loc lansarea volumului de proză Gripa. O poveste de Crăciun, de Ioana Drăgan, apărut la editura Tracus Arte. Invitaţi alături de autoare: prof. dr. univ. Ioan Cristescu, director general al Muzeului Naţional al Literaturii Române, Luiza Barcan, critic şi istoric de artă, Dan-Silviu Boerescu, scriitor, editor, critic literar. Moderatoare: Georgeta Drăghici, jurnalist şi realizator de programe culturale la Radio România Cultural.