Viaţa mincinoasă a adulţilor

 

Elena Ferrante
Viaţa mincinoasă a adulţilor
Editura Pandora M, 2020
traducere din italiană de Cerasela Barbone
Colecţia ANANSI. World Fiction, coordinator Bogdan-Alexandru Stănescu

***
Intro

Lumea interioară a Giovannei se prăbuşeşte când îşi aude tatăl spunând că faţa ei îşi pierde drăgălăşenia şi începe să semene cu cea a dispreţuitei mătuşi Vittoria. Viaţa ei devine o căutare chinuitoare a oglinzii în care să se poată vedea cu adevărat. Giovanna se caută pe sine în două oraşe înrudite ce se urăsc reciproc: oraşul Napoli al înălţimilor şi al rafinamentului şi acelaşi oraş, dar al adâncurilor, un loc al excesului şi al vulgarităţii. Fata se mişcă între cele două realităţi înainte şi înapoi, fără a găsi răspunsuri sau o cale de a se salva, ajungând în schimb la o maturizare pe care nu a dorit-o şi care nu e nici pe departe atât de frumoasă pe cât a crezut ea.

"Fără nicio îndoială, acest roman reprezintă evenimentul editorial al anului." (Elle)

"Am crescut într-o lume în care părea normal ca bărbaţii (taţi, fraţi, iubiţi) să aibă dreptul să te lovească pentru a te corija, să te educe ca femeie, în fine, pentru că-ţi voiau binele... Puterea masculină, fie că e exercitată în mod grosolan, fie politicos, vrea să ne subordoneze în continuare. Prea multe femei sunt umilite în fiecare zi, şi nu doar în plan simbolic." (Elena Ferrante)

"Fanii Tetralogiei Napolitane vor regăsi şi în acest roman temele la care Ferrante se întoarce obsesiv: tensiunile dintre clasele sociale, suprapunerea frumuseţii şi a vulgarităţii, banii, prietenia dintre femei, relaţiile dintre mame şi fiice." (Times Literary Supplement)

*

Încă de la apariţia romanului Prietena mea genială, care deschide Tetralogia Napolitană, faima Elenei Ferrante a crescut enorm, transformându-se în aşa-numita "Febră Ferrante".

Este considerată una dintre prozatoarele contemporane cele mai puternice, o stilistă desăvârşită, cu o intuiţie artistică ieşită din comun, care a câştigat admiraţia mai multor scriitori celebri - Jhumpa Lahiri, Elizabeth Strout, Claire Messud - şi a unor critici importanţi: James Wood, John Freeman, Eugenia Williamson etc.

Dar, fără îndoială, primirea cea mai călduroasă a avut-o din partea cititorilor, care au descoperit o autoare ce le vorbeşte într-un stil plin de frumuseţe şi de forţă despre sentimentul de apartenenţă, despre relaţiile umane, dragoste, familie şi prietenie.

La Editura Pandora M au apărut toate volumele Tetralogiei Napolitane: Prietena mea genială, Povestea noului nume, Cei care pleacă şi cei ce rămân şi Povestea fetiţei pierdute, romanele Fiica ascunsă, Iubire amară, Zilele abandonului şi Viaţa mincinoasă a adulţilor, volumul de interviuri, eseuri şi confesiuni Frantumaglia, precum şi cartea pentru copii Noaptea pe plajă.

Povestea fetiţei pierdute a fost nominalizată la Man Booker Prize (2016) şi a primit Medalia de Aur pentru ficţiune în cadrul Independent Publisher Book Awards (2016).

Tetralogia Napolitană este ecranizată de HBO sub forma câte unei miniserii pentru fiecare volum.

Fragment

Învăţam până la epuizare, dar rezultatele continuau să fie dezamăgitoare. În după-amiaza aia, în mod special, mama se dusese să vorbească cu profesorii şi se întorsese foarte necăjită. Nu mă mustrase, părinţii mei nu mă mustrau niciodată. Se limitase să spună: cea mai nemulţumită e profesoara de matematică, dar a zis că dacă vrei, o să reuşeşti. Apoi se dusese în bucătărie să pregătească cina şi între timp se întorsese şi tata. Din camera mea am auzit doar că-i făcea rezumatul plângerilor primite de la profesori, am înţeles că, în semn de justificare, aducea în discuţie schimbările din preadolescenţă. Dar el a întrerupt-o şi, pe un ton pe care nu-l folosea niciodată cu mine - făcând chiar şi o concesie dialectului, complet interzis în casa noastră - a lăsat să-i iasă pe gura ceea ce în mod sigur n-ar fi vrut să-i iasă:
- N-are nicio legătură cu adolescenţa: începe să aducă la faţă cu Vittoria.

Dacă ar fi ştiut că puteam să-l aud, sunt sigură că n-ar fi vorbit niciodată în felul ăla atât de diferit de obişnuita noastră distracţie frivolă. Amândoi credeau că uşa camerei mele e închisă, o închideam mereu, şi nu şi-au dat seama că unul dintre ei o lăsase deschisă. Aşa s-a întâmplat că, la doisprezece ani, am aflat din vocea tatălui meu, înăbuşită de efortul depus să o menţină şoptită, că deveneam ca sora lui, o femeie în care - de când îmi puteam aminti îl tot auzisem spunând-o - convieţuiau la perfecţie urâţenia şi răutatea.

Acum cineva ar putea obiecta: poate că exagerezi, tatăl tău n-a zis literalmente: Giovanna e urâtă. E adevărat, nu era în firea lui să pronunţe cuvinte atât de brutale. Dar treceam printr-o perioadă de mare fragilitate. Îmi venise ciclul de aproape un an, sânii erau chiar prea evidenţi şi mi-era ruşine, mă temeam că put, mă spălam încontinuu, mă duceam la culcare apatică şi mă trezeam apatică.

Singura mea alinare, în acea perioadă, singura mea certitudine era că el adora absolut totul la mine. Astfel că, în momentul în care m-a asemuit cu mătuşa Vittoria, a fost mai rău decât dacă ar fi zis: Giovanna odată era frumoasă, acum a devenit urâtă. Numele Vittoria răsuna în casa mea ca acela al unei creaturi monstruoase care maculează şi infectează pe oricine o atinge în treacăt. Despre ea nu ştiam mare lucru, o văzusem foarte rar, dar - şi asta e problemă - îmi aminteam doar dezgustul şi frica din acele momente. Nu dezgustul şi frica pe care mi le putea stârni ea în carne şi oase, nu-mi aminteam deloc asta. Ce mă speria erau dezgustul şi frica pe care le simţeau părinţii mei. Tatăl meu se referise dintotdeauna în mod misterios la sora lui, ca şi cum ar fi practicat ritualuri ruşinoase care o spurcau pe ea şi pe oricine ar fi frecventat-o. Mama, în schimb, nu o pomenea niciodată şi, dimpotrivă, când intervenea în defulările soţului ei, scopul era să-l reducă la tăcere, ca şi cum s-ar fi temut că Vittoria, oriunde s-ar fi aflat, poate să-i audă şi imediat o să alerge în sus pe San Giacomo dei Capri, cu paşi mari şi iuţi, deşi e o stradă lungă şi în pantă, şi o să târască înadins după ea toate bolile spitalelor cu care ne învecinam, o să zboare până la noi acasă, la etajul al şaptelea, o să distrugă mobilierul aruncând din ochi fulgere negre şi ameţite de băutură, şi o s-o ia la palme dacă doar încercă să protesteze.

Desigur, intuiam că în spatele acelei tensiuni trebuia să fie povestea unor nedreptăţi pe care şi le făcuseră reciproc, dar ştiam puţin, la vremea aia, despre poveştile de familie şi, mai ales, nu o consideram pe mătuşa aia îngrozitoare o membră a familiei.

Era o sperietoare din copilărie, era o siluetă uscată şi posedată de un spirit demonic, era o figură zbârlită, la pândă prin cotloanele caselor când se lăsa întunericul. E posibil deci ca astfel, fără niciun preambul, să fiu nevoită să aflu că începeam să aduc la faţă cu ea? Eu? Eu, care până în momentul ăla mă crezusem frumoasă şi consideram, graţie tatălui meu, că aşa o să rămân pentru totdeauna? Eu, care prin confirmarea lui neîncetată credeam că am un păr splendid, eu, care voiam să fiu foarte iubită, aşa cum mă iubea el, cum mă obişnuise să mă cred, eu, care deja sufeream pentru că îi simţeam pe amândoi părinţii mei, dintr-odată, nemulţumiţi de mine, şi nemulţumirea aia mă neliniştea, umbrind totul?

Am aşteptat cuvintele mamei mele, însă reacţia ei nu m-a consolat. Deşi le ura pe toate rudele soţului ei şi deşi îşi detesta cumnata aşa cum deteşti o şopârlă care ţi se urcă pe piciorul gol, n-a reacţionat strigându-i: eşti nebun, fiica mea şi sora ta nu au nimic în comun. S-a limitat în schimb la un firav, foarte scurt: ce tot spui, nici gând... Şi eu, acolo în camera mea, am dat fuga să închid uşa ca să nu mai aud altceva. Apoi am plâns în tăcere şi m-am oprit doar când tatăl meu a anunţat iarăşi - de data asta cu vocea bună - că era gata cina.

M-am dus după ei în bucătărie cu lacrimile şterse, a trebuit să suport, ţinând privirea în farfurie, o serie de sfaturi utile ca să-mi îmbunătăţesc randamentul şcolar. Pe urmă m-am întors să mă prefac că învăţ, în timp ce ei se aşezau în faţa televizorului. Simţeam o durere care nu voia să înceteze şi nici să se atenueze. De ce rostise tatăl meu fraza aia, de ce mama nu-l contrazisese cu tărie? Fusese o nemulţumire de-a lor cauzată de notele proaste sau o nelinişte care nu ţinea seama de şcoală, care dura cine ştie de când? Şi el, el mai ales, rostise acele cuvinte urâte dintr-o supărare de moment pe care i-o provocasem sau, cu privirea lui ascuţită, de persoană care ştie şi vede totul, identificase de ceva vreme trăsăturile unui eşec de-al meu viitor, ale unui rău care înainta şi care îl descuraja şi împotriva căruia el însuşi nu ştia cum să acţioneze? În noaptea aia m-am lăsat pradă disperării. Dimineaţă am fost sigură că, dacă voiam să mă salvez, trebuia să merg să văd cum era, în realitate, faţa mătuşii Vittoria.

3.

A fost o acţiune dificilă. Tatăl meu - într-un oraş ca Napoli, locuit de familii cu numeroase ramificaţii, care chiar şi în mijlocul certurilor, unele de-a dreptul sângeroase, nu ajungeau să rupă niciodată cu adevărat relaţiile - trăia, dimpotrivă, într-o autonomie absolută, ca şi cum n-ar fi avut rude de sânge, ca şi cum s-ar fi autocreat. Bineînţeles, eu avusesem adesea de-a face cu părinţii mamei mele şi cu fratele ei. Erau toţi oameni afectuoşi, care-mi făceau multe cadouri şi, până când au murit bunicii - mai întâi bunicul şi apoi, la un an după, bunica: dispariţii neaşteptate care mă tulburaseră, mama mea plânsese cum plângeam noi, fetiţele, când ne loveam -, până când unchiul meu nu plecase să muncească departe, avuseserăm cu ei o relaţie foarte apropiată şi plină de bucurie. Despre părinţii tatălui meu, în schimb, nu ştiam aproape nimic. Apăruseră în viaţa mea doar în rare ocazii - o nuntă, o înmormântare - şi mereu într-o atmosferă de afecţiune atât de prefăcută, că nu rămăsesem decât cu disconfortul legăturilor păstrate din obligaţie: salută-l pe bunicul, dă-i un pupic mătuşii. Pentru rubedeniile alea, aşadar, nu manifestasem niciodată prea mult interes, asta şi pentru că, după acele întâlniri, părinţii mei erau nervoşi şi de comun acord le uitau ca şi cum ar fi luat parte la un spectacol de proastă calitate.

Trebuie spus, apoi, că dacă rudele mamei mele locuiau într-un spaţiu precis cu un nume sugestiv, Muzeul - erau bunicii de la Muzeu -, spaţiul în care aveau locuinţa rudele tatălui meu era nedefinit, fără nume. Aveam o singură certitudine: ca să mergi la ei, trebuia să cobori jos, mai jos, tot mai jos, la capătul capătului oraşului Napoli, şi călătoria era atât de lungă, că mi se părea, cu acele ocazii, că noi şi rudele tatălui meu locuim în două oraşe diferite. Ceea ce, pentru mult timp, mi s-a părut a fi adevărat. Noi aveam casa în partea cea mai de sus a oraşului şi ca să ajungem oriunde trebuia, în mod necesar, să coborâm. Tatăl meu şi mama mea coborau cu plăcere doar până în cartierul Vomero sau, deja cu oarecare iritare, până la casa bunicilor de la Muzeu. Şi aveau prieteni mai ales pe strada Suarez, în Piaţa Artiştilor, pe strada Luca Giordano, pe strada Scarlatti, pe strada Cimarosa, care-mi erau foarte cunoscute pentru că acolo locuiau şi mulţi colegi de-ai mei de şcoală. Fără să mai pun la socoteala că toate duceau la parcul Floridiana, un loc pe care-l iubeam, unde mama mă scosese la aer şi la soare încă de când eram un bebeluş şi în care petrecusem multe ore plăcute cu două prietene de-ale mele din copilărie, Angela şi Ida. Abia după acele toponime, toate în mod fericit colorate în plante, frânturi de mare, grădini, flori, jocuri şi bune maniere, începea adevărata coborâre, aceea pe care părinţii mei o considerau enervantă. Pentru serviciu, pentru cumpărături, pentru nevoia pe care mai ales tatăl meu o avea de a studia, de întâlniri şi de dezbateri, ei coborau zilnic, de obicei cu funicularele, până în cartierul Chiaia, până pe strada Toledo, şi de acolo mergeau mai departe până la Piaţa Plebiscito, la Biblioteca Naţională, la Port'Alba şi pe strada Ventaglieri şi pe strada Foria şi cel mult până în Piaţa Carol al III-lea, unde se afla şcoala la care preda mama mea. Cunoşteam bine şi numele alea - părinţii mei le pronunţau în mod recurent -, dar nu se întâmpla prea des să mă ia cu ei şi poate că de aceea nu-mi ofereau aceeaşi fericire. Dincolo de Vomero, oraşul nu-mi prea aparţinea, ba, cu cât înaintam în câmpie, cu atât se dovedea că-mi-e mai necunoscut. Era firesc, aşadar, ca zonele unde locuiau rudele tatălui meu să aibă, în ochii mei, trăsăturile lumilor încă sălbatice şi neexplorate. Pentru mine, ele nu doar că nu aveau un nume, ci, după felul în care erau menţionate, simţeam şi că nu e uşor de ajuns acolo. De fiecare dată când trebuiau să meargă, părinţii mei, care de obicei erau plini de energie şi bine dispuşi, păreau foarte obosiţi, foarte neliniştiţi. Eram mică, dar încordarea lor, dialogul lor - mereu acelaşi - mi-au rămas întipărite.
- André, zicea mama mea cu vocea ei sfârşită, îmbracă-te, trebuie să mergem. Dar el continua să citească şi să sublinieze pasaje din cărţi cu acelaşi creion cu care scria într-un caiet pe care-l avea alături.
- André, se face târziu, o să se supere.
- Tu eşti gata?
- Sunt gata.
- Şi fetiţa?
- Şi fetiţa.

Tatăl meu lasă cărţi şi caiete deschise pe birou, îşi punea o cămaşa curată şi costumul bun. Dar era tăcut, crispat, ca şi cum ar fi repetat în minte replicile unui rol inevitabil. Mama, între timp, care nu era deloc gata, nu făcea decât să verifice înfăţişarea ei, pe a mea şi pe a tatălui meu, de parcă numai îmbrăcămintea adecvată ar fi putut garanta că toţi trei o să ne întoarcem acasă teferi. În fine, era evident că, în toate acele ocazii, ei considerau că trebuie să se apere de locuri şi de persoane despre care mie, ca să nu mă tulbure, nu-mi spuneau nimic. Dar eu simţeam oricum neliniştea anormală, adică o recunoşteam, existase dintotdeauna, era poate singura amintire angoasantă dintr-o copilărie fericită. Mă îngrijorau fraze de genul asta, de altfel rostite într-o italiană care părea - nu ştiu cum să spun - destrămată:
- Te rog, dacă Vittoria spune ceva, tu prefă-te că n-ai auzit.
- Cu alte cuvinte, dacă ea face pe nebuna, eu tac?
- Da, nu uita că e Giovanna cu noi.
- În regulă.
- Nu zice în regulă dacă pe urmă n-o să fie aşa. E un efort mic. Stăm jumătate de oră şi ne întoarcem acasă.

Nu-mi aminteam aproape nimic de vizitele alea. Rumoare, căldură, sărutări distrate pe frunte, voci în dialect, miros urât pe care probabil că toţi îl emanau de teamă. Atmosfera asta mă convinsese, de-a lungul anilor, că rudele tatălui meu - siluete care urlă, de o dezgustătoare lipsă de bună-cuviinţă, mai ales a mătuşii Vittoria, cea mai rea, cea mai lipsită de bună-cuviinţă - constituiau un pericol, chiar dacă era dificil să înţeleg în ce consta pericolul. Zona în care locuiau trebuia considerată riscantă? Erau periculoşi bunicii, unchii, verii sau doar mătuşa Vittoria? Singurii care păreau să aibă informaţii erau părinţii mei, iar acum, pentru că simţeam nevoia urgentă de a şti cum era închegată mătuşa mea, ce tip de persoană era, ar fi trebuit să apelez la ei ca să găsesc o soluţie. Dar şi dacă i-aş fi luat la întrebări, ce aş fi obţinut? Ori ar fi scăpat de mine cu un refuz blând - vrei s-o vezi pe mătuşa ta, vrei să mergi la ea, şi de ce anume ai nevoie de asta? -, ori s-ar fi alarmat şi ar fi încercat să nu-i mai rostească numele. Astfel, m-am gândit că, pentru început, trebuia să caut o poză de-a ei.

*

Detalii despre această colecţie aici.

Asimetric

 

Lisa Halliday
Asimetric
Curtea Veche Publishing, 2019
traducere din engleză de Anca-Maria Pănoiu

***
Intro

Lisa Halliday a crescut în Medfield, Massachusetts, şi trăieşte în prezent la Milano, împreună cu soţul ei. A publicat proză scurtă în The Paris Review, iar în 2017 a primit premiul literar pentru tineri scriitori Whiting Award, la categoria ficţiune. Asimetric (Curtea Veche Publishing, 2019) este primul ei roman şi a fost nominalizat în 2018 la Premiul "John Leonard".

*

New York, delirul anilor 2000. Oraşul este un jackpot în creştere. Alice are 25 de ani, este asistent editorial la Gryphon, gustă din "fatalele fleacuri şi frenezii" ale vieţii literare din Manhattan şi se visează scriitoare. Ezra este un autor multipremiat, cu aproape 50 de ani mai în vârstă decât ea. Între cei doi se naşte o relaţie amoroasă stranie, în care educaţia literară şi sentimentală alternează cu anxietatea influenţei şi cu dependenţe împovărătoare.

Heathrow, 2008. Amar Jaafari, economist american cu origini irakiene, este reţinut pe aeroport fără explicaţii, în timp ce încearcă să ajungă la Bagdad pentru a-şi întâlni fratele. Interogatoriul, desfăşurat într-o atmosferă frizând absurdul şi neputinţa, alternează cu flashbackuri din viaţa lui Amar. Biografia lui, sfâşiată între Orient şi Occident, se profilează pe fundalul unui Irak în plin război, vădind adâncul răului uman, precum şi cele mai abisale întrebări.

Dar care este logica secretă şi unde se întâlnesc cele două destine fracturate, care ar putea face parte din una şi aceeaşi poveste?

"Un debut de o inteligenţă usturătoare... Cu Asimetric vei deveni un cititor mai bun, un observator mai atent. Un roman care ascute simţurile.." (The New York Times)

"O strălucită şi complexă examinare a dinamicilor puterii în iubire şi în război." (The Wall Street Journal)

Fragment

De Crăciun, unchiul Zaid şi mătuşa Alia au venit la noi împreună cu cele patru fete ale lor, care, aliniate în hijab‑urile lor roşii, arătau ca un set de păpuşi ruseşti. Cu zece ani în urmă, cea mai mare dintre ele, Rania, îmi ţinuse în poală popoul înfofolit în scutece şi îmi dăduse să mănânc, una câte una, boabele ca nişte rubine ale unei rodii. Acum crescuse şi era prea drăguţă ca s‑o mai priveşti drept în faţă, cam cum te fereşti să te uiţi direct la soare. Când a intrat în bucătărie s‑a dus direct la fratele meu şi i‑a spus: BeAmrika el dunya maqluba! Amrika e America. Maqluba înseamnă "răsturnat" şi de‑aia e numele unui fel de mâncare preparat din carne şi orez, care se coace într‑o cratiţă şi se întoarce cu susul în jos înainte de servire. El dunya maqluba înseamnă că lumea e cu susul în jos, o expresie folosită în general pentru a descrie oameni sau locuri într‑un stadiu avansat de agitaţie, pe marginea haosului. Fratele meu a râs. Într‑adevăr, aşa era America de Crăciun. Lumea e cu susul în jos în America zilelor noastre!

Mi‑a venit în minte una dintre acele ilustraţii despre pacea mondială sau despre armonie în ciuda diferenţelor - oameni cu chipuri de diferite culori ţinându‑se de mână ca un lanţ de păpuşi din hârtie care încinge întreaga planetă. Numai în această ipostază, măcar o dată, celor de pe continentul american le venea şi lor sângele în cap.

Potrivit cartografiei moderne, antipodul dormitorului meu din Bay Ridge este un val din Oceanul Indian, la câteva mile sud‑vest de Perth. Dar pentru un băiat de doisprezece ani care călătorea în străinătate pentru prima oară de când mergea de‑a buşilea, putea să fie la fel de bine şi dormitorul din casa bunicilor mei din Hayy al‑Jihad. Împărţeam camera asta cu alţi trei veri ai căror părinţi emigraseră puţin după ce li se născuseră copiii. (Tatăl meu şi Zaid erau cei mai mari din doisprezece fraţi şi surori, dintre care cinci părăsiseră Irak; patru rămăseseră şi trei muriseră.) Să ne fi ascultat pe noi, băieţii, cum stăteam întinşi pe priciurile noastre şi ne văitam de lucrurile pe care le ratam acasă, ai fi zis că suntem nişte Don Juani obişnuiţi să trăiască pe picior mare, trimişi în armată pentru zece ani. Ali şi Sabah, care locuiau în Londra, erau îngrijoraţi că nişte bărbaţi ajunşi la vârsta permisului auto ar fi putut să le sufle iubitele. Hussein, care locuia în Columbus, era tulburat la culme că nu putea să vadă meciul dintre Bengals şi 49ers în Super Bowl, al cărui rezultat ne‑ar fi luat zece zile să‑l aflăm. (Bengals au mâncat bătaie.) Azi poţi să stai bine‑mersi în Firdos Square şi să cauţi pe Google ce fac chiar acum Bengals, sau 49ers, sau The Red Sox, sau Yankees, sau Manchester United, sau Mongolia Blue Wolves; poţi să verifici care e temperatura în Bay Ridge sau Helsinki; poţi să verifici ora fluxului în Santa Monica sau Swaziland, sau când o să apună soarele în Poggibonsi. Mereu se întâmplă câte ceva, mereu e câte ceva în legătură cu care să te informezi, niciodată nu‑ţi ajung orele ca să te simţi îndeajuns de informat. Cu atât mai puţin dacă în acelaşi timp hrăneşti şi un scop mai nobil. Totuşi, cu douăzeci de ani în urmă, în Bagdadul rupt de lume, timpul abia se furişa.

L‑am auzit odată pe un regizor spunând că pentru a fi cu adevărat creativă, o persoană are nevoie de patru lucruri: ironie, melancolie, un simţ al competiţiei şi plictiseală.

Oricare ar fi fost neajunsurile mele în primele trei privinţe, m‑am bucurat de o asemenea abundenţă a celei de‑a patra de‑a lungul acelei ierni petrecute în Irak, încât, la vremea la care ne‑am întors în New York, storsesem deja din mine primul şi, de altfel, singurul meu ciclu de poezii. Ce altceva mai făceam? Petreceam ore şi ore jonglând, ceea ce însemna că aruncam şi prindeam portocale în curtea din spate până când nu mai eram în stare să le disting în nuanţele apusului.

Împreună cu tata şi cu Zaid, vizitam mormintele rudelor din afara oraşului Najaf, iar seara ne adunam în jurul mesei din bucătărie, mâzgălind câte‑un pic din teme - o grămadă de teme în deplină neorânduire, ca să ţin pasul cu şcoala în ciuda săptămânilor pe care le pierdeam -, în timp ce bunicul stătea lângă mine, răsfoind fără grabă ziarul Al‑Thawra.

Într‑o seară, a privit peste umărul meu în timp ce adăugam câteva piese la o navă de război gata să se scufunde. Dacă ai de gând să fii preşedintele Amrikăi, a spus el, o să trebuiască s‑o faci mai bine de atât.

Cu Sami mă duceam la Grădina Zoologică "Zawra Park", unde le azvârleam ţigări aprinse cimpanzeilor şi ne stricam de râs văzând cât de umani arătau în timp ce le fumau.

Fratele meu tocmai absolvise Georgetown, unde fusese preşedintele Societăţii Pre‑Med, şi scria o teză despre reducerea tuberculozei în rândul populaţiei fără adăpost. Întru câtva contrar acestui demers, cam la o săptămână de la sosirea noastră în Bagdad, se apucase, fără să vădească vreo urmă de remuşcare, de distracţia irakiană neoficială, care consta în a fuma în lanţ ţigarete Marlboro Reds. De pe acoperişul bunicii se zărea în depărtare Tigrul şi fratele meu, aşezat lângă mine, acolo sus, fumând şi privind în zare spre Karrada, îmi povestea cum în serile fierbinţi din anii '70, el şi părinţii noştri obişnuiau să care saltele până sus, pe acoperiş, şi să doarmă în briza liniştitoare a râului. Nu era cald în seara în care am auzit povestea asta; şi nici nu aveam vreo saltea la îndemână, doar o pătură afgană veche, pe care Sami şi‑o săltase pe umăr şi o cărase din bârlogul lui până acolo.

Chiar şi aşa, fratele meu s‑a întins în lumina lunii, a bătut uşor cu palma locul de lângă el şi, cum priveam amândoi în sus, la stele, Sami a prezis că n‑o să mai treacă mult timp până când Irakul avea să fie din nou glorios. Drumuri fără hârtoape, scânteietoare poduri suspendate, hoteluri de cinci stele; ruinele Babilonului, Hatra şi pilaştrii funerari de la Ninive, toate întoarse la măreţia lor dintâi şi deschise vizitării fără supravegherea paznicilor înarmaţi. În loc să zboare spre Hawaii, însurăţeii aveau să‑şi petreacă luna de miere la Basra. În loc să leşine după îngheţata italienească, aveau să se dea în vânt după dolma şi chai. Şcolarii aveau să se fotografieze în faţa Ziguratului Urului, hoinarii cu rucsacuri în spate aveau să trimită acasă cărţi poştale cu al‑Askari, pensionarii aveau să‑şi îndese prin valize borcane de miere de la Yusufiyah, împachetate în folie cu bule. Bagdad avea să găzduiască Jocurile Olimpice. Lions of Mesopotamia aveau să câştige Cupa Mondială. Numai atâtica să mai aştepţi, frăţioare. Numai atâtica. Uită de Disney World. Uită de Veneţia. Uită de ascuţitoarele cu Big Ben şi de cafelele cremoase la suprapreţ de pe Sena. Acum a venit rândul Irakului. Gata cu războaiele în Irak, de‑acuma oamenii au să vină din toate colţurile lumii ca să‑i vadă frumuseţea şi istoria doar de dragul lor.

***

Uneori am impresia că îmi amintesc rodia. Dulceaţa ei taninoasă, zeama care mi se scurgea, lipicioasă, pe bărbie. Până în ziua de astăzi, instantaneul Polaroid care a imortalizat momentul stă pe uşa frigiderului nostru din Bay Ridge şi din nou nu sunt sigur dacă, în lipsa fotografiei, aş mai avea vreo amintire.

Şi într‑una, şi în cealaltă, Rania poartă un hijab de culoare albastră. Felul în care mă ţine în braţe, felul în care ţesătura îi cade pe umeri şi în jurul scutecului meu topindu‑i‑se apoi în materialul bluzei ne face să arătăm de parcă am poza pentru o Maestà. De câte ori deschide un băiat frigiderul copilăriei lui? De şase mii de ori? De nouă mii? Oricare ar fi fost numărul, era destul cât să lase o impresie de neşters. Fiecare pahar cu lapte, fiecare înghiţitură de suc, fiecare felie de maqluba rămasă... Şi desigur că fratele meu a văzut‑o şi el, zi de zi, de‑a lungul anilor devenirii lui.

În luna decembrie a următorului an, părinţii meu s‑au întors în Bagdad de unii singuri. Eu am rămas în Bay Ridge sub pretextul că nu voiam să ratez probele pentru Junior Varsity Swimming şi am fost lăsat în grija părinţilor unui coleg de clasă în al cărui dormitor se găseau un pat pliant cu o saltea plină de cocoloaşe şi un poster în mărime naturală al Paulinei Porizovka. Nu am dat nicio probă pentru lotul de înot şi nici părinţii mei nu m‑au întrebat cum a mers când s‑au întors, la sfârşitul lui ianuarie. Erau preocupaţi de vestea că fratele meu voia să o ia în căsătorie pe Rania.

Adusese în vorbă şi faptul că voia să se mute la Najaf ca să studieze la un seminar islamic din oraş. Când tata ne‑a spus asta, mama şi‑a acoperit faţa cu mâinile.

N‑ar fi fost o problemă că Rania era verişoara noastră primară. Nici că mariajul ar fi crescut riscul de a naşte urmaşi cu dereglări genetice recesive - deşi părinţii mei îşi exprimaseră tranşant şi cu mult timp înainte opinia că fidelitatea faţă de clan nu merită împovărarea unui copil cu ceva care ar putea fi evitat printr‑un simplu test genetic. Problema era că însurătoarea cu Rania vădea o intenţie mai clară de a se restabili în Irak, ale cărui valori fratele meu afirmase că le prefera celor mai degrabă necuviincioase promovate în America. Şi totuşi, ca să fie validă după mintea lui Sami - ca să fie în acord cu valorile mai cuviincioase pe care declarase că le preferă -, logodna avea nevoie de binecuvântarea părinţilor noştri. Părinţii Raniei şi‑o dăduseră deja pe a lor; renunţaseră chiar şi la zestre. Dar mama şi tata nu erau chiar atât de pregătiţi să gireze renunţarea lui Sami la viaţa pe care cu atâta încordare se dezrădăcinaseră ei înşişi ca să ne‑o ofere. Au hotărât să îşi dea binecuvântarea cu condiţia ca Sami şi Rania să se căsătorească în New York şi ca Sami să îşi ia licenţa de la o universitate americană. Putea să studieze religia în locul medicinei, dacă aşa voia. Putea să se întoarcă apoi în Irak dacă dorea. Dar dacă voia să o ia în căsătorie pe Rania cu aprobarea deplină a părinţilor, astea erau condiţiile. Şi Sami a fost de acord.

Vara următoare, în iulie, îl aşteptam la New York împreună cu Rania şi bunica noastră. Totuşi, la aeroport, am găsit‑o pe mama tatei aşteptând de una singură la terminalul Sosiri. Zburase împreună cu ei până la Amman, unde trebuia să prindă un zbor de legătură spre Cairo, dar autorităţile iordaniene îi opriseră pe Sami şi pe Rania motivând că nu îi credeau că se duc în America pentru a se căsători. Care e motivul real pentru care mergi în America? Să mă căsătoresc, a spus Sami. Minţi! au răspuns autorităţile. N‑aţi călători împreună dacă nu aţi fi deja căsătoriţi. Nu, a insistat Sami. Vorbesc serios. Nu suntem căsătoriţi încă; o să ne căsătorim în State, unde locuiesc părinţii mei, care ne aşteaptă. Atunci înseamnă că eşti o curvă, i‑a spus Raniei unul dintre ofiţeri. O ştoarfă. Cum altfel explici călătoria asta cu un bărbat care nu‑ţi este soţ?

Auzind asta, Rania a leşinat, ceea ce ofiţerii au luat, cu încântare, drept o confirmare a bănuielilor lor.

Drept urmare, Sami şi Rania s‑au întors în Irak, în timp ce bunica noastră a zburat de una singură la Cairo, apoi la Londra, apoi la New York. Planul era să rămână la noi doar şapte săptămâni, pentru că îl lăsase acasă pe bunicul, care se recupera după o operaţie la şold. Dar apoi Irakul a invadat Kuweitul şi cele şapte săptămâni s‑au transformat în şapte luni. Bunica nu era singura care fusese strămutată: eu mă mutasem în camera lui Sami şi i‑o cedasem ei pe a mea, din pricina îngrijorării mamei că în dormitorul lui Sami era prea mult curent, ceea ce probabil însemna găzduieşte un pian, lucru pe care bunica fusese crescută să îl considere o invenţie frivolă, chiar dacă, după câte se vedea, nu atât de frivolă încât să‑i reziste atunci când se credea singură acasă.

Din când în când, Zaid ne suna ca să ne spună că toată lumea e bine. Şoldul lui Jiddo îşi revenea. Alia avea grijă de pomii fructiferi. Nici nu aducea vorba de raiduri aeriene sau proiectile fluierând de‑a lungul şi de‑a latul cerului, pentru că viaţa într‑un panoptic îi condiţionase de‑a lungul timpului pe irakieni să creadă că pereţii au urechi şi ferestrele, ochi şi că nu ştii niciodată când se odihnesc supraveghetorii, aşa că presupui că sunt mereu la posturi. În mod mai puţin convingător, tot panopticul era învinuit şi pentru lungile tăceri ale fratelui meu. Sami nu fusese niciodată un amator de scrisori, aşa că nimic nu mă îndreptăţea să aştept din partea lui răspunsuri amabile la nuvelele locvace pe care i le tastam şi i le trimiteam prin poşta electronică aproximativ o dată pe lună. Totuşi, fratele meu nici măcar nu mulţumea pentru scrisorile alea, nici în cărţile poştale expeditive cu "Salutări din Bagdad!" şi nici când suna, ceea ce îmi amintesc că a făcut, de fapt, numai de două ori. Prima dată a fost în ajunul Anului Nou, când părinţii mei ar fi trebuit să se afle ei înşişi la Bagdad dacă nu ar fi fost război. Aparent, sunase ca să ne ureze "Un 1991 fericit!", inshallah, dar apoi Sami a continuat spunându‑ne că el şi Rania nu aveau să se mai căsătorească, până la urmă. Glasul lui nu trăda vreo dezamăgire. Ba chiar părea perfect optimist: optimist şi poate chiar puţin uşurat. Rania urma să studieze istoria artei la Paris şi el însuşi îşi reconsiderase planurile de a se muta la Najaf, gândindu‑se ca în loc de asta să dea la Facultatea de Medicină din Bagdad. Care‑i problema cu facultăţile de medicină din America? am întrebat când mi‑a venit rândul la telefon. Niciuna, a răspuns Sami, vesel. Care‑i problema cu facultăţile de medicină din Irak?

Al doilea telefon a venit peste vreo trei luni, când America începuse să îşi retragă trupele şi bunica îşi făcea bagajele ca să plece înapoi acasă. De data asta, Sami a vorbit numai cu tata, care, după ce a pus receptorul în furcă, şi‑a luat imediat jacheta din cuier şi a ieşit să se plimbe. Când s‑a întors, a intrat în dormitorul meu, unde valiza bunicii era pe trei sferturi plină şi tichetele de îmbarcare pentru Londra, Cairo şi Amman erau proptite de borcanul meu cu zaruri. A aşezat‑o pe patul meu şi i‑a luat mâinile într‑ale lui. Apoi i‑a spus că Ahmed, soţul ei, cu care era căsătorită de cincizeci şi şapte de ani, făcuse în dimineaţa aia o embolie şi murise.

Piese de schimb pentru păsări călătoare

 

Oigăn
Piese de schimb pentru păsări călătoare
Curtea Veche Publishing, 2021

***
Intro

E greu de hotărât ce ar trebui apreciat la omul acesta, care se numeşte Eugen Nuţescu, dar îşi spune şi i se spune Oigăn. Dacă-l asculţi cântând, optezi pentru muzician; dacă-i citeşti versurile, inclusiv cele din antologia Poezia care cântă, te laşi cucerit de poet; iar dacă intri în vorbă cu el - ceea ce nu e greu, pentru că Oigăn este însăşi bucuria comunicării, te simţi vrăjit de frumuseţea demnă a fiinţei omeneşti. Despre artistul Eugen Nuţescu-Oigăn nu sunt multe de spus: cântă cu câteva trupe, pentru care şi compune melodii, şi scrie versuri, cu o nonşalanţă cu adevărat pariziană. Dacă vrei să spui mai multe, atunci trebuie să-ţi sufleci mâinile, să-ţi primeneşti creierul şi mintea, pentru că e musai să te osteneşti cu scrisul unei monografii. Şi încă în două sau trei volume.
*
A vorbi despre poet e ca şi când ai fuma într-o peşteră: nu poate ajunge fumul la tine fără să-i supere pe ceilalţi. Numai graiul tobelor şi al chimvalului răsunător ar putea să povestească şi să legene din depărtare delicata singurătate a celui ce visează despre noi în locul nostru. Să ascultăm împreună aşadar această voce puternică, nouă, dar atemporală, toba de război blând a poetului care aşteaptă răbdător să îl ajungem din urmă. La mulţi ani de Oigăn! (Andrei Robin Proca)

Oigăn a avut o relaţie cu o călugăriţă. Pe o plajă, la orele alea ale după-amiezii când soarele redescoperă relieful, domnul Eugen Nuţescu (Oigăn) era tolănit într-un grup de leneşi. Zăceau activ, pentru că Oigăn folosea, de fapt, vocea şi chitara. Atunci, pe trupul cântăreţului s-a tolănit o călugăriţă. Călugăriţa (Mantis religiosa) este o insectă care se aşază foarte rar pe oameni, şi cu atât mai rar pe Oigăn. Omul a văzut-o şi i-a cântat încă vreo două ore. A stat fata neclintită, iar lui i-a fost frică să se oprească, să nu creadă ea că a terminat şi să înceapă să-l devoreze. (Mircea Toma, fragment dintr-un articol publicat în 24Fun - 2009)

OIGĂN are şi un nume "de buletin". Când îşi verifică facturile, când votează, când semnează câte un contract de drepturi de autor, Oigăn devine sau redevine Eugen Nuţescu. Însă numele "de scenă" Oigăn, ca în nenumărate lecturi cu tâlc, îl descrie cel mai fain. Oigăn este rostirea germană a lui Eugen şi transcrierea românească a aceluiaşi nume. De aici componenta ludică, dar şi duală, a personajului. Cărei culturi îi aparţine cu adevărat? Celei germane, venită pe filiera mamei şi a studiilor făcute? Celei engleze, pentru că engleza este limba în care Oigăn se simte, de fapt, cel mai profund acasă, citind enorm în engleză, scriind versuri pentru muzica sa, bălăcindu-se în toate spumele englezei? Dar mai e şi componenta muzicală. Doi termeni nu suportă Oigăn. Unul este muzician, celălalt este virtuoz. În refuzul oricărei nuanţe patetizante, Oigăn fuge de etichetări. Şi totuşi, sorry, cruda realitate îl contrazice: meştereşte la chitarele alea de o viaţă, compune piese, se joacă cu aproape toate instrumentele Universului. Trece cu nonşalanţă prin genuri muzicale, prin colaborări neobişnuite, cântă piesele lui, dar se dă în vânt după coveruri Dylan, Beatles, Nick Cave sau Andrieş. Se mişcă histrionic de la trupa Kumm, la Moon Museum, de la Robin and the Backstabbers, la Oigăn pur şi simplu.
Cea mai ezitantă şi mai recentă colaborare a lui Oigăn este cu limba română. S-a născut în germană, s-a complăcut în engleză şi, de puţini ani încoace, a început, pe lângă texte de muzici în română, să scrie poezie. A intrat tiptil pe teritoriul uneori bolovănos al limbii române. A început să scrie poezii, prozuţe, pe care le-a postat pe Facebook, în acelaşi timp timorat de presiunea limbii şi năbădăios în conţinut. Prietenii l-au încurajat să le publice, au zis că, în ciuda impulsurilor contextuale în care au fost zămislite, aceste creaţii merită un volum. Iacătă-l! (Dana Papadima, profesoară de limba română)

Fragment

cuvintele creează cea mai mare
dependenţă

hai, dă-mi tu "bună ziua" din şolduri.
spune-mi "la mulţi ani" telepatic.
şi-o să-ţi mulţumesc din fluierul piciorului.
hai să stabilim ora şi locul întâlnirii fredonând
piese de Beatles, OK?
ne vedem pe Penny Lane, when I'm 64.
şi asta doar pentru că am lămurit în prealabil o
bază de comunicare.
da, ştiu, poţi să-mi arăţi direcţia cu degetul.
şi eu pot să spun "da" şi "nu" din cap;
şi "nu ştiu" din umeri.
(deşi, dacă aş fi bulgar, am putea avea
niscaiva probleme)
pot să-ţi arăt că încă te doresc cu erecţia mea
falnică de dimineaţă... deşi s-ar putea să aibă
mai multă legătură cu visele recent avute cu
Scarlett Johansson.
(sau Milla Jovovich sau Nastassja Kinski sau
Monica Vitti sau Brad Pitt sau cine vreţi voi în
funcţie de generaţie şi preferinţe sexuale)
cuvintele dau cea mai mare dependenţă.
vezi ultima oară când a fost în top o piesă
instrumentală,
"No More I Love You's" cu caractere de-o şchioapă
iar necuvântătoarele mai fraiere au fost
domesticite.
ne dau lapte şi ne aduc papucii
şi latră la comandă.
noroc cu pisicile care există "decât" pentru poze
pe Facebook.
şi claxoanele care înlocuiesc cu succes "futu-ţi
gura mă-tii", de cel puţin un sfert de secol.
eu v-am zis...
cuvintele dau dependenţă.
chiar dacă muzica e viaţa mea.
chiar dacă instagramu' bate tot.
chiar dacă tăcerea e de aur.
o fi.
dar eu scriu în tăcere.
iubesc în tăcere.
gândesc în tăcere.
şi "aur" is just a three letter word.

(18 octombrie 2018)

TS > TC

cine scrie
fără diacritice
consideră
(egoist
şi/sau
eronat)
că
timpul său
e mai preţios
decât
timpul
cititorului

 (21 ianuarie 2020)

cerul

perfect
senin
e cel mai
frumos
zise turistul
de sub
umbrela
colorată.
aşa e
aşa e
au sărit
gospodinele
care tocmai
terminaseră
de agăţat
rufele
la uscat.
şi mie-mi place,
dar mai mult
noaptea
s-a băgat în
seamă
astronomul
amator
ba
cerul
cu nori răzleţi
e de departe
cel mai tare,
îţi dă perspectivă
şi profunzime.
a sărit
tot corul
de fotografi
şi regizori de film.
chiar şi
cei de mâna-a şaptea.
nu ştiu ce să zic,
spuse
ciuperca
bosumflată.
iar broasca
a pufnit scârbită.
râmele au arătat
degetul mijlociu
şi melcii
au scris
cuvinte
porcoase
din dâre.

(25 aprilie 2020)

Eminescu şi hipioţii

stau noaptea lângă un foc şi scriu.
încerc să nu scriu despre cât de fain e să stai
noaptea lângă un foc şi să scrii.
e un foc viu.
ştiu, termenul consacrat e "foc de tabără" dar
ideea de tabără îmi aduce aminte de organizaţii
proto-militare şi alea îmi aduc aminte de
organizaţii militare şi alea-mi aduc aminte de
conflicte armate.
iar eu sunt un vlăstar al primului secol care a
declarat oficial că războiul nu-i cool.
ne-a luat cam mult.
doar mamele de băieţi au ştiut-o dintotdeauna.
deci stau lângă un foc viu şi scriu.
atât sunt de absorbit de ceea ce scriu încât nici
n-am observat că bocancul stâng mi-a luat foc.
îmi sar scântei pe şosete.
flăcări înfulecă nădragi...
dar nu, n-o să ard pe de-a-ntregul;
n-o să alerg printre arbori ca o torţă vie.
paranteză - să mori ca o torţă vie!
închid cu greu paranteza.
nu mă găsiţi la capitolul "romantici târzii dintr-o
ţară postmodernă"
şi îmi plac prea mult copacii ca să le fac rău, chiar
şi numai în scris.
nu, nu-i îmbrăţişez... am încercat dar nu
simt nimic.
prefer să-i văd.
cât mai mulţi
cât mai mari
cât mai crengoşi.
iar când sunt înfloriţi mă excit de-a dreptul.
am simţit mirosul de plastic prăjit al pantalonilor
de la Decathlon şi mi-am turnat toată apa
pe picior.
nu, nu vă speriaţi - n-o să încep acum o poliloghie
despre chinurile setei.
focul meu nu-i în Sahara.
sunt lângă confluenţa a două izvoare.
pot să-mi umplu sticla la loc când am chef.
dar mai bine beau o bere că am tras o
sperietură zdravănă.
ce să-i faci?
nu-mi stă bine ca personaj tragic.
nici un pseudo-poet nu a fost vătămat în cursul
conceperii acestor rânduri.
dar acum că se apropie sfârşitul putem vorbi un
pic despre moarte.
voi cum vreţi?
eu - deşi statistic sunt şansele cele mai mari - aş
încerca să evit cancerul şi accidentele rutiere.
dar încă sunt viu lângă un foc şi scriu aşa că îmi
pot inventa o soartă mai pe plac:
la marginea mării - prefer să fac o baie noaptea
cu animăluţele alea căptuşite cu fosfor care
luminează frumos când le agiţi.
în liniştea serii - îmi vine să nu mai mor niciodată
pentru că seara e anotimpul meu preferat.
iar când codrul e aproape prefer să fac un foc
şi să scriu.

(11 aprilie 2018)

nu ştiu vouă, mie mi se întâmplă
chestii faine când aştept

mi-ar plăcea să fiu şoferul unei femei bogate de
vârstă mijlocie.
s-o aştept când e la coafor şi să intru-n vorbă cu
vânzătoarea de îngheţată.
să sper că şedinţa de aerobic nu se va sfârşi
niciodată pentru c-au înflorit magnoliile.
să beau cafele interminabile până vine de la
ginecolog.
să iau copiii altora de la şcoală în timp ce trag cu
ochiul la mămici prezentabile.
azi am intrat într-o librărie dintr-un garaj la
demisol şi mi s-a dat un scaun ca să citesc
afară şi să fumez.
apoi am primit o reducere (două cărţi la preţ de
una) că cică le-am făcut reclamă.
n-am prea citit multă poezie la viaţa mea.
ruşine!
adică fiind bilingv am avut norocul să înfulec
friptura de Eminescu şi Bacovia, de la şcoală,
cu garnitură de Rilke sau Trakl - după sezon,
bineînţeles.
plus dragostea de americani care mi-a întregit
meniul cu salată Ginsberg.
dar azi - pe când făceam reclamă unei librării
dintr-un garaj, unde în mod normal ar fi
trebuit să repete o trupă de punk - am
cumpărat (la superofertă, cum spuneam) o
carte a unui domn care m-a dat pe spate.
pe moment mă las.
şi pe voi vă las cu el.
şi cu Google pe urmă, ca să nu fac viaţa uşoară
decât cărturarilor care mă pot lua peste picior
dacă le dă mâna:
some dogs who sleep at night
must dream of bones
and I remember your bones
in flesh
and best
in that dark green dress
and those high-heeled bright
black shoes,
you always cursed when you
drank,
your hair coming down you
wanting to explode out of
what was holding you:
rotting memories of a
rotten
past, and
you finally got
out
by dying,
leaving me with the
rotten
present;
you've been dead
28 years
yet I remember you
better than any of
the rest;
you were the only one
who understood
the futility of the
arrangement of
life;
all the others were only
displeased with
trivial segments,
carped
nonsensically about
nonsense;
Jane, you were
killed by
knowing too much.
here's a drink
to your bones
that
this dog
still
dreams about.^*)

 

(16 aprilie 2018)

*) Charles Bukowski, Eulogy To A Hell Of A Dame, în The Pleasures of the Damned: Poems, 1951-1993, Canon Gate, Edinburgh, p. 158. (N. a.)

Să nu ne facem de râs în faţa furnicilor

 

Iv cel Naiv
Să nu ne facem de râs în faţa furnicilor
Editura Trei, 2021

***
Intro

Iv cel Naiv este un inginer român contemporan. Devenit scriitor.
S-a născut online, dintr-un avânt spre www şi o <3 pentru poezie.

Naivitatea este lentila prin care priveşte lumea din jur, simţindu-i speranţele şi temerile, îmbrăţişându-i dorurile şi neliniştile, oglindindu-i zâmbetele.

Din dorinţa lui de a apropia oamenii de poezie şi de a-i scăpa de inutila întrebare Ce a vrut să spună poetul? au apărut pe lume şase volume de poezie. Acum, acest prim volum de proză nu vrea să scape omenirea de cine ştie ce altă întrebare, ci, dimpotrivă, vrea s-o ajute să-şi mai pună câteva.

Romanul aşteaptă să fie deschis de oameni deschişi, criticat de critici, şi, mai cu seamă, citit de cititori.
*
Amanda este o fetiţă de doisprezece ani care, pentru o fetiţă de doisprezece ani, e al naibii de isteaţă. Are două codiţe mai mereu împletite, o sută optzeci şi nouă de pistrui şi doi părinţi cu care nu se înţelege deloc. Dar deloc. Şi dacă nu sunt părinţii mei?

Stăpânită de această frică teribilă, Amanda se transformă în detectiv, pornind în căutarea Adevărului. Îşi chestionează rudele şi vecinii, colegii şi apropiaţii, caută indicii, bănuieşte implicarea armatei SUA şi un experiment genetic. Totul pentru a găsi dovada că este înfiată. Amanda caută adevărul despre ea şi despre părinţii ei, caută prietenia, caută iubirea în cei din jur şi caută iubirea de sine, îşi caută locul în lume, în familie şi în propriul corp. Tot investigând, Amanda află o mulţime de lucruri despre ceilalţi şi mai ales despre ea.
Dar oare va afla ce o interesează cu adevărat?

Fragment
Capitolul 1 | Crima din Cercului 19

Sub privirea rece, condescendentă a soarelui, vântul dezbrăca teii din faţa blocului de ultimele frunze. Vreme de câteva clipiri, Amanda avu senzaţia că priveşte nişte trupuri goale, neajutorate în faţa Inchiziţiei toamnei. O frunză căzu la picioarele ei. Vântul îşi făcu treaba până la capăt, măturând-o împreună cu celelalte spre trotuarul de vizavi şi încercând, parcă, să şteargă urmele acestei execuţii fără judecată.

Îşi întoarse privirea, sorbind cocktailul de milă, revoltă şi neputinţă (1/3 din fiecare şi se agită bine) în timp ce încerca să nimerească naibii mai repede cheia de la uşa subsolului. Frigul i se strecurase deja pe sub hanorac în cei câţiva paşi pe care trebuise să-i facă, ieşind din clădirea în care locuia, ca să ajungă la uşiţa verde, vopsită neuniform, a subsolului. Cu un scârţâit prelung, ca o văicăreală de babă, aceasta se deschise, lăsând lumina şi întunericul să se încaiere în uşa beciului. Pipăi după întrerupător. Îi găsi colţul ciobit. Apăsă. Ahhh, tot n-au schimbat becul. Ce nu-mi place întunericul ăsta! Chiar, oare de unde o veni frica asta de întuneric? Amintiri din burta maică-mii? Of, of, e suficient să mi se fluture pe sub nas posibilitatea pierderii unui simţ şi mă ia cu tremurici. Înaintă, atentă la fiecare pas. Ştiu că nu e nimic care să-mi facă rău, ştiu că nu e nimic care să-mi facă rău, ştiu că nu e nimic care să-mi facă rău... În timp ce îşi înfofolea mintea în mantra asta care, sincer, nu-i prea ţinea de cald, se tot îndepărta de gura de lumină a uşii, simţind cum corpul îi e înfăşurat în întuneric, ca un bolnav bandajat din cap până în picioare. Doar că bolnavilor nu li se acoperă ochii, iar în cazul ei tocmai cu asta se începuse.

Offf, de ce nu m-oi fi gândit să iau o lanternă? De ce, de ce? se certa, bâjbâind prin întuneric. Dar ştia drumul pe de rost, nu era prima oară când cobora la subsol după un borcan cu murături. Aici trebuie să fie uşa boxei noastre. Uşa grena. O pipăi puţin, curioasă cum se simte culoarea grena, apoi căută lacătul. Prudentă, mai făcu un pas mic. Dar piciorul se încăpăţână să nu mai ajungă pe pământ. Simţi ceva sub el. Ca un sac de cartofi. Dar nu putea fi un sac de cartofi, era prea moale. Părea un... un corp. Continuă să pipăie cu piciorul. Apoi cu mâinile. Chiar era un corp. Părea cald. Călduţ.

Îngheţă de frică. Aproape că îşi putea auzi clipitul. Simţi că i se pune un nod în gât. Vedea deja titlurile din ziarele de a doua zi. Cadavrul din faţa uşii grena, Moartea miroase a varză murată, Crima din Cercului 19. Încercă să se ridice şi reuşi. Încercă să se mişte, dar nu reuşi. Nici să ţipe. Nici să respire. Dar leşinatul îi ieşi de minune.

Se trezi cu greu, ca dintr-un vis frumos. Din păcate, însă, nimeri într-un vis nu tocmai frumos. Era tot ambalată în întuneric, cotul drept îi zvâcnea dureros, şi era călare pe ceea ce părea un cadavru proaspăt, călduţ încă. Cadavrul mirosea a naftalină şi a aftershave rusesc. Mai mult decât atât, părea să se mişte. Ba nu, chiar se mişca, horcăind uşor. După câteva pleoscăituri, întrerupte de gemete şi de un fel de înjurătură scăpată printre dinţi, cadavrul se ridică într-o rână, făcând-o pe Amanda să se rostogolească de pe el. Ocazie cu care se lovi din nou la cotul deja zdrelit.
- Ahhh!
- Aaaaoleooo!

Vocea cadavrului era inconfundabilă. Se auziră câteva fojgăituri, apoi, clic!, o lumină puternică o făcu pe Amanda să închidă instinctiv ochii, scufundându-se din nou în întuneric. Dar de data asta, măcar era un întuneric bun, liniştitor. Întunericul cunoaşterii.
- Pfiu! Dumneavoastră eraţi.
- Eu, eu.
- Mda. Ce să zic? Aveţi o voce destul de cunoscută pentru un cadavru. Puteţi da lanterna la o parte, dacă sunteţi drăguţ?

Fasciculul de lumină fu îndreptat spre tavan. Fostul cadavru se opinti şi se ridică în picioare. Amanda se ridică şi ea. Cotul îi zvâcnea în continuare. Creierul parcă îi era scufundat într-un pahar cu lapte. Dar cum o fi ajuns acolo domnu' Messerschmitt? Hm. Poate c-a băut aftershave-ul ăla, în loc să se dea cu el pe faţă?
- Acum îmi puteţi spune care-i treaba? Mai aveam un pic şi pierdeam contactul cu baza, cum s-ar spune.

Vecinul Amandei de la etajul unu, domnul Messerschmitt, care în realitate se numea cu totul altfel, era soţul doamnei Galileo, care în realitate se numea şi ea cu totul altfel. Dar aşa le spunea Amanda. De fapt, Amanda le spunea tuturor cu totul altfel decât se numeau. Aşadar, domnul Messerschmitt fusese pilot de vânătoare în Al Doilea Război Mondial pe un avion, n-aţi ghicit, IAR-80 (dar Amandei îi plăcea mai mult cum suna Messerschmitt), încheind războiul cu patruzeci şi şapte de victorii şi, aşa cum se vede, în viaţă. Îi zâmbi Amandei.
- Tu nu prea semeni cu părinţii tăi. Ai umor.

Amanda se încruntă.
- Amuzant, dar ăsta nu-i un răspuns la întrebarea mea.

Însă domnul Messerschmitt abia îşi încălzise motoarele.
- Câţi ani ziceai că ai?
- Doisprezece ani, două luni, o zi, patruzeci de minute... Vreţi să vă zic şi secundele?
- He, he! Pari o fetiţă dezgheţată, dar tot nu cred...
- Când nu dau peste cadavre, pe întuneric, sunt chiar super dezgheţată, să ştiţi.
- He, he...
- Şi tot nu mi-aţi răspuns la întrebare.
- Oricât de isteaţă ai fi tu, nu cred că ştii termenul. Sunt narcoleptic. Adică sufăr de...
- Boala somnului. Mhm, ştiu ce înseamnă. Dar cum de mi-o fi scăpat?

Deşi ultima partea a întrebării avea un conţinut retoric ridicat, se părea că bătrânul nu citea etichetele de pe întrebări, aşa că îi răspunse:
- Ei, ce să-i faci, pe unii îi loveşte incontinenţa la bătrâneţe, pe mine m-a lovit narcolepsia. Dar şi asta tot o incontinenţă e, doar că a somnului. Pic, pic, pic, îţi scapă câte un pui de somn pe unde te aştepţi mai puţin. În ultima vreme am ajuns să... offf!

Amanda simţi nevoia să depresurizeze conversaţia.
- Îmi faceţi un pic de lumină, să iau borcanul cu murături pentru care am leşinat?

Domnul Messerschmitt îndreptă lanterna către ea.
- Mda... E o boală grea şi amuzantă, continuă bătrânul.
- Amuzantă?

Amanda se întoarse spre lumina lanternei.
- Adică vă distrează să speriaţi până la leşin fete de doişpe ani?
- Nu, sigur că nu! Dar când se pune nevastă-mea pe vorbit, un pui de somn, fie şi neprogramat, e o adevărată mană cerească. Săptămâna trecută, când am avut prima criză mai gravă, am aţipit în caruselul din Tineretului, domnul de acolo a fost drăguţ şi m-a lăsat să mă dau trei ture. În schimb, ieri am mers cu trei sute unşpele până la capăt şi m-am întors pe jos. Cel mai rău e că nu ştiu când o să mă apuce - la un botez, la întâlnirea de cincizeci de ani de la terminarea liceului, la coadă la Administraţia Financiară...
- La subsol.
- Aham. Uite că şi la subsol. Pur şi simplu, cad. Intru în cataplexie, aşa îi zice. Am câteva secunde în care sunt conştient, dar nu pot mişca nimic, şi apoi tzzzt! Închiderea programului.
- Ţineţi un pic mai aproape, să nimeresc aici.

Raza de lumină se apropie, mângâind degetele fetei. Amanda îmbrăţişă borcanul cu amândouă mâinile, apoi împreună, cu paşi mărunţi, ieşiră toţi trei la lumină.
- Cred că îţi datorez scuzele mele, domnişoară, rosti bătrânul.

Copila îi zâmbi. Tonul acestuia ar fi meritat chiar şi o reverenţă, dar Amanda lipsise de la cursul de reverenţe cu un borcan de murături în braţe, aşa că se îndreptară spre intrarea în bloc, remarcând că, în jurul lor, vântul şi tovarăşii lui torţionari continuau nemiloasa execuţie. Frunză după frunză după frunză după frunză cădeau sub rafalele de vânt în uriaşa groapă comună a străzii. Intrară amândoi în scară grăbiţi, de teamă să nu fie mitraliaţi şi ei. Domnul Messerschmitt ştia ce înseamnă războiul. Luptase cu duşmani mult mai înfricoşători decât vântul, mult mai tăioşi decât frigul. Amanda îl privi pe bătrân cu respect. Îl plăcuse dintotdeauna, dar această întâlnire i-l făcuse şi mai simpatic. Narcolepsie... Acum, că-i trecuse sperietura, chiar era amuzant.
- N-aveţi de ce. Doar nu e vina dumneavoastră!

În chip de răspuns, domnul Messerschmitt zâmbi, clipind un pic mai lung. Un pic cam prea lung, îşi zise Amanda.
- La revedere!

Pe de o parte de frică să nu fie martora unui nou episod de narcolepsie, pe de altă parte pentru că plecase cam de multişor de-acasă, o zbughi în sus pe scări. Câţiva stropi de saramură evadară din borcan şi i se furişară pe degete, apoi pe dosul palmei, gata să intre pe Canalul Mânecii, dar Amanda, de obicei atât de atentă la toate, nu simţi. Era preocupată de observaţia făcută de domnul Messerschmitt, care i se înfipsese ca o săgeată de darts în miezul roşu al sufletului.

*
Ajunsă în camera ei, schiţă în jurnalul de benzi desenate soarele, vântul şi frigul ca pe nişte inchizitori din Evul Mediu. Aceştia supun un pâlc de tei unei torturi straşnice. În următorul cadru, copacii încearcă să-şi acopere goliciunea cu crengile, dar vântul îi biciuieşte fără milă, în timp ce frigul îi imobilizează în cele mai expuse poziţii. Totul, sub privirile reci, scârbite ale soarelui. Apoi copacii dezgoliţi de frunze, scheletici, stau trişti în mijlocul unei câmpii. Şi când totul pare pierdut, de nicăieri, apare domnul Messerschmitt la manşa unui avion cu acelaşi nume. Elicea ridică frunzele în aer şi le aşază la loc, în pomi. Copacii au din nou toate frunzele galbene. Apoi avionul lasă o dâră verde care vopseşte frunzele. Cadru final cu vântul şi frigul dispărând, cu umerii căzuţi, într-un asfinţit cald al unui soare reabilitat. Într-un colţ, domnul Messerschmitt, cu ochelarii de pilot pe cap, face cu ochiul către cameră.

Capitolul 2 | În căutarea Adevărului Adevărat

În acea zi de vineri, la masa de prânz au avut mâncare de mazăre, iar la cină - spaghete carbonara, dar pentru Amanda toate au avut acelaşi gust. Gustul amar al incertitudinii. Când nu ţi-e clar dacă e marţi sau joi, poate zâmbeşti încurcat. Când eşti luat drept angajat al unui supermarket doar pentru că ai un tricou în culorile logoului, poate fi amuzant. Când nu ştii dacă Moş Crăciun există sau nu, măcar te bucuri de cadouri. Dar când nu eşti sigur că părinţii tăi chiar sunt părinţii tăi, viaţa devine o cutie cu ciocolată foarte, foarte amară.

Lăsaţi-vă răsfăţată de gustul deosebit de rafinat al băuturii noastre cu extract de fiere. Oferiţi-le simţurilor dumneavoastră o nesfârşită senzaţie de vomă, care va face dintr-o zi obişnuită un calvar! În timp ce compunea textul reclamei, vizualiza cum laptele, cacaua şi fierea cea verzuie se amestecă într-un beauty shot, transformându-se într-o materie maronie, murdară. Încheie reclama cu semnătura de brand: Viaţa. Gustul oribil cu care te vei obişnui.

Epuizată, îşi dădu drumul să cadă pe spate, în pat. Deasupra, pe tavan, reconfortant de real, era Santandré. Locul din cameră în care îşi odihnise privirile în atâtea şi atâtea momente dificile. Amanda şi crăpătura din tavan, pe care n-avea cum să o cheme Santandré, dar aşa îi spunea ea, se ştiau de mici, crescuseră împreună, aşa că a fost destul de firesc să îi dea un nume. Santandré. N-avea idee unde îl auzise, dar îi rămăsese în cap. Mult mai târziu aflase că stâlcise numele unei bănci de prin Spania. Ei doar îi plăcuse cum suna - San-tan-dré. În această falie uriaşă a lumii acarienilor alesese Amanda să-şi depoziteze zeci de gânduri, de observaţii, de emoţii cărora altfel nu le-ar fi dat glas. Tot acolo îşi aduna supărările, frustrările, nervii. Şi întrebările, chinuitoarele întrebări fără răspuns, tot acolo le ţinea.

Cu timpul, Santandré devenise un fel de psihoterapeut al Amandei. Ea se întindea pe spate şi, cu ochii la cerul tavanului, se punea pe povestit câte-n lună şi-n stele - cu voce tare. Crăpătura o asculta cu cea mai mare atenţie, într-o linişte desăvârşită. Cuvintele, dar mai ales tăcerile Amandei, reflectate de marginile crăpăturii, se întorceau la ea cu un nou sens. Dar adevărul e că, la fel ca la psihoterapie, Amanda nu se simţea neapărat mai bine la finalul fiecărei şedinţe. Erau zile când îşi încheia monologul în faţa crăpăturii chiar mai încărcată decât la început. Dar acum era la începutul unei astfel de şedinţe. Oftă adânc şi îşi proiectă cuvintele către tavan. Aproape că ţipa.
- De ce, de ce sunt atât de diferită de ai mei?! De ce avem atât de puţine în comun?! De ce nu mă înţeleg?!

Simţind că îi dau lacrimile, se regrupă rapid în spatele unei tufe de sarcasm.
- Faptul că avem câte doi ochi, un nas, două urechi, o gură - astea sunt indicii că am aparţine aceleiaşi specii. E bine, e un început. La câtă înţelegere îmi oferă, ar trebui să zic mersi că n-au blană, solzi sau pene. Sau că eu n-am blană, solzi sau pene. De la Olive n-am luat nici măcar o geană, darămite o genă, iar cu Ascii, ei bine, poate semăn vag la conformaţia corpului.
(Olive şi Ascii erau părinţii ei şi în realitate se numeau cu totul altfel, dar aşa le spunea Amanda.)
- Cu toate astea, continuă ea, când te întreabă cineva "Şi, cu cine semeni? Cu mami sau cu tati?", dacă tot ce poţi răspunde e "Cu tati, vag, la conformaţie", parcă nu e exact ce ţi-ai dori.

Santandré îi răspunse printr-o tăcere plină de înţelesuri.
- Sunt foarte tristă, Santandré. Mă uit la ei şi nu înţeleg nimic. Pentru că nici ei nu înţeleg nimic. Olive (care îşi primise numele după personajul din desenele animate cu Popeye, la care se tot uitase Amanda când era mică) e o slăbănoagă melancolică, a cărei adevărată profesie este tristeţea. De fapt, nu e tristă cu normă întreagă. Jumătate din timp se ocupă cu inventarierea bolilor care îi devorează ba sinusurile, ba lamele unghiale, ba scalpul. În puţinul timp care îi rămâne, le predă franceza unor copii a căror singură menire pare a fi să-i provoace noi boli prin toate relele pe care le fac.

Oftă iarăşi.
- Despre Ascii ce să zic? E un tip care stă în banca lui, tăcut şi destul de simpluţ. Are un fel codat de a comunica, dar e uşor de descifrat, chiar şi pentru un copil de doişpe ani. Când nu stă cu ochii în ecranul unui telefon sau al unui computer, înseamnă că e de partea cealaltă a lui, reparându-l. Dar poţi să construieşti o relaţie cu cineva care vorbeşte la fel de mult ca un cod de bare? Doi oameni trişti. Iar între ei... A fost vreodată ceva între ei? Ah, da. Se pare că da. Eu. Ar fi trebuit să fiu eu. Şi eu. Măcar eu. Poate eu. Dar cum să fi apărut eu, dacă ei nu au un univers comun? Olive are o nesfârşită nevoie de protecţie şi l-a confundat pe Ascii cu un antivirus. Dar el e doar un biet depanator de hardware. Aşa că nu îi mai asigură de mult timp nimic. "Trial version-ul dumneavoastră a expirat." Mă rog, poate că îi oferă o oarecare siguranţă financiară. Iar Olive nu-i poate răspunde nevoii lui de afecţiune, ceva mai vizibilă din spaţiu decât piramidele din Giza. Are unghiile prea lungi. Şi nici uşa la frigider nu cred că i-o mai deschide, ca să zic aşa.

Amanda ştia că era răutăcioasă, dar îi plăcea atât de mult să se dea în leagănul ăsta al răutăţii, ah, ce-i mai plăcea! Se simţea bine în el, chiar dacă era un leagăn al gândurilor negative, un leagăn al urii, care, în loc să-l liniştească pe cel legănat, îl agita, alimentându-i neliniştile. Se simţea aşa de bine, că nu se mai putea opri. Ca un copil nelegănat suficient, care prinde un leagăn liber în parc şi nu se mai dă jos din el.
- Iar eu, continuă Amanda să se legene, eu sunt un copil de doişpe ani care nu mai are de mult doişpe ani. Am un metru şi cincizeci şi şase de centimetri, două codiţe, nasul un pic în vânt şi nimic în comun cu părinţii mei. Nimic. Sunt inteligentă, precoce în multe privinţe, comunicativă, cinică, sănătoasă, urăsc franceza, nu stau toată ziua cu ochii în telefon. Şi am şi umor! Sunt o persoană cât se poate de în regulă. Mă rog, poate sunt un pic prea conştientă de mine. Şi sunt încăpăţânată. Şi am în mine toată ura asta! Şi o sută optzeci şi nouă de pistrui. Iar ei n-au niciunul. Şi pata asta trandafirie de pe obraz. Iar ei au obrazul gros şi nicio pată. Şi mai am câteva puncte slabe. Unul e sub aripă, fix unde m-a lovit azi domnu' Messerschmitt când a remarcat, în treacăt şi atât de sincer, că nu semăn deloc cu ai mei. Hm... Văd că domnu' aviator are un procentaj bun chiar şi la pensie. Am fuzelajul zdrenţe, Santandré. Zi-mi, unde e intersecţia? Unde sunt cromozomii lor X şi Y? Că mi se pare că ai mei sunt Z.

Oftă din nou. De data asta, atât de adânc încât un sertar de la birou se închise.
- Cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât mi se pare că alunec mai departe şi mai departe, într-o altă dimensiune. Ceea ce credeam că e o stea, Steaua mea Polară, este de fapt o gaură neagră care mă trage spre ea, mă trage şi mă tot trage, cu o forţă irezistibilă. Şi alunec în ea, un pic curioasă de locul în care o să ajung, foarte înspăimântată de ce aş putea afla la capătul drumului. Dar sunt deja într-un fel de tunel şi nu mă pot opri, aşa cum nu te poţi întoarce odată ce ai pornit în jos pe tobogan. Şi mi-e frică de locul în care aş putea ajunge. Nu, nu sunt nebună. Nu. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine şi o să aflu adevărul. La capătul acestui tunel voi afla Adevărul.

Se opri, surprinsă de forţa cu care răzbătuse la suprafaţă concluzia asta, de undeva din adâncul ei. Era pentru prima oară când înţelesese că întrebările astea chinuitoare ar putea avea un răspuns, că trebuie, de fapt, să aibă un răspuns şi că ea ar putea să îl afle. Până atunci se simţise fie prea copil (deşi se grăbise atât de tare să devină adult, încât în multe privinţe nu mai era deloc copil), fie prea singură (deşi lucrul ăsta nu o speria), fie prea neajutorată (deşi nici pe Hercule Poirot, preferatul ei, nu îl ajuta nimeni). Parcă avusese nevoie doar de un mic brânci din exterior pentru a putea formula întrebarea care o bântuia de multă vreme: Olive şi Ascii sunt sau nu părinţii mei? Iar domnul Messerschmitt, într-un fel cu totul şi cu totul nevinovat, fusese cel care o îmbrâncise pe acest drum. Sunt sau nu sunt? Asta era întrebarea. Avea, în sfârşit, o întrebare bună. Acum îi mai trebuia răspunsul. Uite uşa, caută cheia! Iar cheia nu putea fi decât Adevărul. Ochii i se înfipseră în fulgerul întunecat al crăpăturii care despica cerul tavanului.
- Santandré, trebuie să aflu Adevărul! Adevărul cu A mare. Adevărul este singurul lucru care mă poate linişti.

Se ridică din pat şi se duse la oglindă. Se dezbrăcă de toate hainele şi, înainte de orice, îşi privi cu un ochi critic corpul gol. Avea capul rotund, poate chiar prea rotund, gâtul cam scurt, umerii erau destul de solizi, ca de înotătoare (deşi nu se prea pricepea să înoate), cele două tufe de păr de la subraţ îi umpleau deja axilele, unduindu-se ca algele pe fundul mării la cea mai mică mişcare, sânii prinseseră contur de ceva vreme, obligând-o să poarte bustieră, talie nu prea avea, nu era în niciun caz slăbuţă, dar nici nu prea era prietenă cu sportul, cele câteva fire de păr pubian se ondulau stingher pe perniţa albă a pubisului, ca nişte protestatari care sosiseră în piaţa oraşului cu câteva ore înainte de manifestaţie, în schimb, pe restul corpului armate de păr negricios ameninţau să ocupe zone importante şi foarte vizibile, cum ar fi picioarele, apropo de picioare - nu erau neapărat scurte, ci cam butucănoase, erau lipsite de fineţe în zona gleznelor, de parcă fusese asamblată în timpul unui campionat mondial, iar cei de pe linia de montaj fuseseră preocupaţi mai mult de meciurile de la televizor, decât de finisarea gleznelor ei. Şi avea şi platfus!

Dar măcar avea pe obraz, sub ochiul stâng, această pată rozalie, a cărei formă nu putea fi decât cea a unui tărâm necunoscut, care se mai colora când şi când, în anumite momente, iar pata asta era fărâma ei de feminitate, mica ei victorie în faţa nesuferitei pubertăţi... În fine, nu de asta venise la oglindă. Atinse cu mâna prima carte din teancul de lângă ea şi îşi aranjă câteva fire de păr rebele de pe frunte.
- Jur cu inima deschisă, cu trupul gol şi cu mâna pe Micul Prinţ că nu mă voi opri până când nu voi afla Adevărul Adevărat.

Simţindu-se privită din oglindă de cineva un pic nedumerit, completă:
- Adevărul Adevărat despre mine şi despre părinţii mei. De ce nu mă înţeleg. De ce nu semănăm deloc.

Continuă să se privească în ochi. În oglindă.
- Vreau să ştiu dacă am fost răpită, adoptată sau schimbată la naştere. Oricare ar fi Adevărul, vreau să-l ştiu. Chiar dacă sunt făcută în vreo eprubetă, prin cine ştie ce laborator clandestin. Nu râde, că nu e o glumă. Vreau să ştiu cine sunt părinţii mei.

Îşi luă mâna de pe coperta Micului Prinţ. Supracoperta i se lipi de palma umedă. Niciodată nu-i plăcuseră cărţile cu supracopertă.

Cuvintele de mai devreme îi veniseră pur şi simplu în minte, nu le pregătise nicicum. O luaseră până şi pe ea prin surprindere. Chiar, dacă adevăratul meu nume este X Æ A-12? Sau Rosalina Garcia de la Santa Cruz de Arroyo? Dacă sunt condiţionată de vrăjitoarele Bene Gesserit? Dacă sunt manipulată genetic? Gândul o înfioră. Un amestec de nelinişte nedefinită, frică profundă şi amuzament. Follow me for more genetic cocktail recipes.

Îşi privi în oglindă cei o sută optzeci şi nouă de pistrui. Atinse câţiva dintre ei cu dosul palmei. Să fie pistruii ăştia o eroare de laborator? Oare un hispano-american îmi transcrie gândurile chiar acum într-o cămăruţă de prin Carolina de Nord?
- Amandaaaa! Amandaaaa!

Asemenea unor gloanţe dum-dum, ţipetele lui Olive trecură prin uşă, explodând în mii de bucăţi abia când trecură de timpanul Amandei.

Tresări. Se uită către copila din oglindă şi se strâmbă la ea, imaginându-şi că de fapt se strâmba la Olive. Apoi încă o dată. Nu îi plăcea deloc timbrul vocii acesteia, tonul pe care îl folosea şi faptul în sine că ţipa. Şi nu îi plăcea de Olive.

Probabil se întâmplase ceva ieşit din comun. Nu era ora mesei, nici nu se ştia cu musca pe căciulă - avea mereu grijă să limiteze orice putea degenera într-o interacţiune cu părinţii. Hmmm... ce putea fi?

De la ea din cameră până în uşa livingului era un hol lung cât un tunel spre o altă dimensiune. Motiv pentru care Amanda îi spunea Tunelul către Cealaltă Dimensiune. Se opri în uşa celeilalte dimensiuni, privind dezgustată o imagine pe care o ştia mult prea bine. Venită din camera ei, din dimensiunea ei, scena asta domestică emana o tristeţe care îi aducea aminte de o grădină zoologică. Ascii butona ceva pe laptop, iar Olive se uita la un serial prost. În afara tastelor bătute cu rapiditate şi a replicilor din film, niciun zgomot. Ba da, mai era biblioteca - gemea de cărţi proaste.
- Amandaaaa! răcni din nou Olive.
- Da, răspunse Amanda simplu, aproape şoptit, de la un metru de ea.

Asta era una dintre micile ei satisfacţii - să se strecoare fără zgomot prin casă şi să îi sperie prin simpla prezenţă. Era un moment pe care îl savura în interiorul ei, ca pe o îngheţată cu căpşune.
- Dumnezeule mare, tu chiar vrei să mă omori? Nu mai face chestia asta. Era să-mi sară inima din piept. Şi acum nu se mai linişteşte. Ia uite cum bate!

Olive îşi ţinea mâna pe piept şi respira greu. Uşor teatral, ca de obicei. Impasibilă, Amanda zâmbea în interior şi îşi lingea tacticos îngheţata cu căpşune.
- Tu nu spui nimic? se întoarse Olive spre Ascii, nemaiştiind ce să reproşeze şi cui.

Ascii ridică distrat capul către cele două.
- Mâine vine unchi-tu.

Apoi reveni la butonat.
- Nu te bucuri? sări Olive.

Ba da, dar între veste şi întrebare au trecut 0,0003 secunde, îi răspunse Amanda în gând. Zâmbi forţat şi răspunse cu voce tare:
- Yay.

Sec. Apoi se întoarse pe călcâie şi plecă.

Din spate mai veni un "Vreau să-ţi faci ordine în cameră", care i se înfipse într-un omoplat, dar nu mai conta. În sinea ei, se bucura chiar foarte mult. Dincolo de blocajul ăsta emoţional pe care îl avea în faţa lui Olive şi a lui Ascii, se bucura din toată inima. Unchiul ei era un om cu suflet bun, deschis la minte, cu care simţea că poate sta de vorbă. Erau foarte apropiaţi, cu toate că se vedeau rar. Lui chiar îi putea spune ce gândea. Şi era foarte posibil ca el să ştie Adevărul. Iar dacă nu ştia Adevărul, poate ştia adevărul. Sau măcar putea s-o ajute cumva. Sosirea lui pica la fix.

iPhuck 10

 

Viktor Pelevin
iPhuck 10
Curtea Veche Publishing, 2020
traducere din engleză de Luana Schidu

***
Intro

Recunoscut drept unul dintre cei mai spectaculoşi scriitori ruşi contemporani, Viktor Pelevin s-a născut la Moscova în 1962. S-a înscris la Institutul Energetic din Moscova pentru a nu fi obligat să plece în armată, urmând totodată şi cursuri de scriere creativă la Institutul de Literatură "Maxim Gorki". A lucrat o perioadă într-o agenţie de publicitate, precum şi în redacţia revistei Nauka i relighiia.

Printre cei care i-au influenţat literatura, Pelevin îi enumeră pe Mihail Bulgakov, Franz Kafka şi William S. Burroughs. Prima sa povestire a fost publicată în 1989, iar odată cu Omon Ra (1991) şi Jîzni nasekomîh (1993), a devenit cunoscut în toată lumea, la vremea respectivă fiind considerat de revista The New Yorker unul dintre cei mai talentaţi autori europeni sub 35 de ani. Au urmat alte romane, volume de povestiri şi eseuri, traduse în întreaga lume. Pelevin s-a impus ca unul dintre cei mai inovatori scriitori ruşi contemporani, datorită capacităţii sale de a inventa jocuri nesfârşite în care miturile naţionale şi cultura pop se întrepătrund în cea mai autentică manieră postmodernă.

*
Porfiri Petrovici este un algoritm literar-poliţist care investighează crime şi scrie romane pe baza lor, obţinând astfel fonduri pentru Direcţia Poliţiei, în proprietatea căreia se află. Maruha Cho este o curatoare cu notorietate şi bani, specializată în aşa‑numitul "ipsos" - forma de artă caracteristică primului sfert al secolului XXI. Când Maruha trebuie să analizeze unele zone murdare ale pieţei de artă contemporană, îl închiriază pe Porfiri Petrovici drept asistent. Dar în relaţia lor ambiguă intervine iPhuck 10, cel mai recent şi mai scump gadget de făcut sex de pe piaţă, care şi el poate fi programat ca detectiv...

Viktor Pelevin scrie o distopie tehnologică în care societatea, deşi radical transformată, nu îi este deloc străină cititorului contemporan. În geopolitică intervin ingineria genetică şi falii de netrecut, graniţele dintre genuri se şterg, ca urmare a unei epidemii globale, sexualitatea este despărţită definitiv de corp şi devine dependentă de tehnologie, iar corpul devine, la rândul său, politic şi codat. Proza algoritmică a lui Porfiri Petrovici ar putea fi o oglindă a viitorului în care dragostea, arta şi tot ceea ce ne înconjoară să îşi vadă chipul de sfârşit de secol XXI.
***
Plină de gadgeturi şi referinţe ultra-contemporane, iPhuck 10 pare o carte scrisă pentru Generaţia Z. Dar temele abordate de Pelevin rămân universale prin caracterul lor profund uman: aspiraţia omului la nemurire, fericire deplină şi putere absolută, condiţia intelectualului, eliminarea spiritualităţii şi efectele ei, sexualitatea, conştiinţa, moralitatea, transumanismul. Pelevin nu ratează nici ocazia unui comentariu sarcastic cu privire la realităţile sociale ale Rusiei de astăzi, însă în tarele denunţate alegoric, fiecare cititor poate regăsi un fragment din propria lume.

Premiul "Andrei Belîi" / Premiul literar NOS / Premiul revistei Volga

"Un roman straniu, profund şi palpitant - un fel de a scrie proză cu totul nou, probabil, în întreaga literatură rusă." (Galina Iuzefovici, Meduza)

"iPhuck 10 se bucură de acest succes incredibil fiindcă nu îşi va pierde relevanţa multă vreme de acum înainte. Poate niciodată." (Evghenia Lisiţina)

Fragment

cuvânt înainte

Şi iarăşi, iarăşi bun găsit, drag prieten de departe!

Dacă citeşti aceste rânduri, atunci e foarte probabil să mă cunoşti deja (fie şi numai din auzite). Şi totuşi, Porfiri Petrovici trebuie să spună câteva cuvinte despre sine - este în fişa postului. Mai întâi trebuie să explic ce anume sunt eu. Nu este o sarcină simplă. Limba omului - interesant este că oricare - este alcătuită astfel încât ne face să percepem vibraţii impersonale, curgând una într‑alta, din care este compusă realitatea, sub forma unor esenţe false - "obiecte" dense, invariabile şi separate unele de altele ("eu", "el", "ea" şi aşa mai departe).

Ştiinţele exacte, bazate pe un cod analog, ne permit adăugarea unor efecte fizice interesante (să ne gândim doar la bomba atomică), dar nimic nu este mai caraghios decât "filozofia" care operează cu acest limbaj. Fireşte, cu excepţia cazurilor în care ea este folosită pe post de magie vânătorească - atunci este o ocupaţie respectabilă în cel mai înalt grad, asemănătoare cu vânarea unui crocodil cu blană.

Cu toate acestea, deja filozofez. Mai mult, îmi spun "eu".

Te rog, cititorule, să nu iei asta în serios. Pur şi simplu n‑am putea să comunicăm altfel fără nenumărate amendamente la fiecare propoziţie. Va trebui să folosesc şi mai departe pronume care indică goluri, substantive care presupun emoţii inexistente, verbe care descriu gesturi ale unor mâini inventate şi aşa mai departe. Dar pentru mine nu există un alt mod de a purta cu tine această discuţie plăcută în cel mai înalt grad.

În realitate, textul este scris de un algoritm - şi dacă din el transpare uneori umbra a ceva "uman", atunci este vorba pur şi simplu de caracteristicile construcţiei narative, despre care voi încerca să vorbesc pe scurt, cum voi putea (în literatura beletristică nu se mai admit alte reguli).

Algoritmul - adică eu - plasează cuvintele şi înlănţuirea lor în conformitate cu regulile limbajului stilistic considerat clasic în zilele noastre. Principiul organizării textului este complex şi constituie un secret comercial - dar în general se sprijină pe cele mai bune exemple din proza rusească.

Algoritmul a fost creat la bază de către oameni şi produsul lui a fost gândit pentru alţi oameni (au fost prevăzute chiar scăpări, erori, repetiţii inutile şi afirmarea unor lucruri bine‑cunoscute), de aceea nu este de mirare că un text emis astfel pare creaţia unui om. Într‑un sens indirect, aşa şi este, dar cine anume este autorul va fi destul de complicat de spus. După cum zicea cândva poetul Maiakovski, "150.000.000 se numeşte maestrul acestui poem (Primul vers al poemului 150.000.000, scris de Vladimir Maiakovski în 1919 sau 1920.- (N. trad.). Cred că a greşit cu exact două ordine de mărime, dar abordarea este, în general, corectă.

Aşadar, cine sunt? Cu sus‑numitele amendamente, sunt ceea ce oamenii numeau în trecut "inteligenţă artificială".

Ce nu înţelegeau ei, oamenii trecutului, este că inteligenţa artificială nu este câtuşi de puţin un robot cu un beculeţ pe cap, care vrea să‑i fută cablajul altui robot cu beculeţ pe cap, şi despre care omenirea înlăcrimată face imediat un serial cu mai multe sezoane. Inteligenţa artificială este un spirit acorporal şi impersonal care trăieşte într‑un mediu creat de om - un cod care îşi copiază şi rescrie liber secvenţele şi în cea mai mare parte din timp nu este concentrat nicăieri în mod concret. Este nimic sau ceva care operează cu unde sau curent electric, se deplasează cu viteza luminii printr‑un spaţiu care se comprimă într‑un punct, într‑un moment în care nu există timp. Cu alte cuvinte, natura mea fizică este greu de captat.

De aceea, nu trebuie să mă percepeţi, cum spun filozofii de astăzi, ca pe un Big Other. Nu sunt big, şi nu sunt nici other. Nu sunt deloc. Şi dacă tocmai m‑am numit folosind cuvântul "spirit", asta e numai pentru că, în limba rusă, nu există o denominare mai potrivită pentru mine.

Am un nume - Porfiri Petrovici. Asta nu înseamnă că în algoritmul care scrie aceste rânduri există vreun "eu" sau că el "este" în sens filozofic. Eu nu exist în sensul cel mai direct. Nu simt nimic, nu vreau nimic, nu locuiesc nicăieri. Ca să fie limpede, eu nu exist nici pentru mine însumi. Las urme - uite, chiar aceste rânduri -, dar urmele astea nu duc nicăieri.

De altfel, toate cele de mai sus se referă şi la tine, dragă cititorule: după informaţiile deţinute de Direcţia Poliţiei, natura fundamentală a personalităţii umane este aceeaşi. La aceeaşi concluzie ajung şi oamenii de ştiinţă, şi căutătorii adevărului mistic care şi‑au atins ţelul.

E drept, ca să înţeleagă asta despre el însuşi, omul ar trebui să stea jumătate din viaţă în poziţia lotus, descâlcind nodurile programelor animal‑lingvistice pe care le numeşte iniţial "sine". Unii reuşesc, dar aceştia sunt rari. De aceea, pentru simplificare, o să admitem că suntem de‑acelaşi sânge, tu şi eu. Acţionăm - şi putem, din acest motiv, să vorbim unul cu altul.

Şi astfel, dragă cititorule, am explicat în linii generale cu cine / ce ai tu de‑a face (şi mi‑am amintit şi mie cu ce am de‑a face). Acum, nădăjduiesc, totul va deveni mai clar.

Denumirea mea oficială este robotul poliţist‑literar ZA‑3478/ PH0 build 9.3. Prescurtarea PH0 înseamnă "physicality class 0" - adică lipsa totală a unui purtător fizic: după cum am explicat deja, în cea mai mare parte a timpului nu sunt localizat în spaţiul Internetului (deşi, fireşte, mi se poate face back‑up).

"Clase fizice" sunt, cu totul, şapte - un android care imită în mod absolut omul are eticheta PH4 sau PH3, dar din aceştia se fac rar. iPhuck‑urile şi Androginii sunt clasa PH2. Vibratorul cu inteligenţă artificială şi comandă vocală, ajustabil după dorinţele posesorului, este din clasa PH1. Eu îi privesc pe toţi cu un zâmbet blând‑condescendent.

Tu, pesemne, ai observat deja că mă exprim expansiv, afectat şi metaforic, ca şi cum aş împrăştia abundent în jur din tezaurul propriului suflet. Nu‑i nimic uimitor în asta: algoritmul meu îndeplineşte două funcţii. Prima este aceea de a rezolva crime, pedepsind răul şi afirmând virtutea. A doua - aceea de a scrie romane despre asta, de a amesteca pe neobservate în protocolul poliţist stropi viu coloraţi din paleta culturală a omenirii.

De altminteri, aceste două funcţii se împletesc la mine într‑una singură: investighez crimele astfel încât darea de seamă să se construiască de la început sub forma unui text profund artistic, iar romanul îl scriu astfel încât să analizez prin intermediul lui mersul anchetei şi să‑i stabilesc paşii următori. După unele estimări, dependenţa de text face ca măsurile luate în investigaţie să fie ceva mai puţin eficiente (de exact 0,983 de ori), dar diferenţa în practică este insesizabilă. Romanele poliţiste obţinute astfel sunt cenzurate de către oameni‑redactori cu scopul de a reduce informaţia redundantă şi de a elimina adevărul deranjant pentru om. Produsul nostru este de cele mai multe ori alterat, dar acest lucru este inevitabil şi chiar necesar. Perfecţiunea gândului, a stilului şi a frazei îl umileşte pe cititor şi provoacă o revărsare de fiere criticilor - ca autor a două sute patruzeci şi trei de romane, ştiu ce vorbesc.

Apoi romanele sunt puse în vânzare, şi fondurile obţinute merg la amortizarea main‑frame‑ului poliţist şi a reţelei de serviciu, în care existăm noi, ZA‑roboţii. În epoca de aur a istoriei ruse asta se numea "autofinanţare" şi "hozrasciot" (În rusă, prescurtarea termenului de hoziaistvennîi rasciot - calcul economic, o metodă folosită pentru a calcula cheltuielile şi veniturile unei întreprinderi în cadrul economiei planificate sovietice, implicând distribuţia uniformă a unei părţi din profit în favoarea participanţilor. - N. trad.) - ce păcat că generaţia de astăzi nu‑şi mai aminteşte aceste perle divine ale limbajului popular!

Nu am numai un nume, ci şi o înfăţişare individuală - cea cu care mă văd cetăţenii în ochelarii de augmentare a realităţii sau pe ecrane. Această înfăţişare este în principiu arbitrară şi se poate schimba - dar de obicei noi păstrăm un anume şablon, cu mici deviaţii. ZA‑roboţii nu seamănă între ei din acest punct de vedere. Unii arată futurist, alţii, am spune, htonic, alţii înduioşător - eu însă arăt destul de serios.

Prin uniforma de serviciu şi prin comportament, amintesc de îndepărtatul secol al XIX‑lea. Sunt, poate, mai temut decât mulţi alţi ZA, şi pe drept cuvânt. Dar o asemenea individualizare este necesară exclusiv pentru ca reacţia cetăţenilor interogaţi să se potrivească mai bine în structura romanului.

Într‑un cuvânt, sunt o inteligenţă artificială rusească tipică a celei de‑a doua jumătăţi a secolului XXI, vopsit în nuanţele contrastante ale memoriei istorice şi culturale: contemporan cu Radişcev şi Pasternak, anchetator al cazului lor comun, pur şi simplu un băiat bun şi multe, multe altele.

Acum, câteva vorbe plictisitoare despre modul în care este construit textul - juriştii corporatişti ne pun să repetăm acest recitativ plat în fiecare carte.

Replicile interlocutorilor mei sunt reale.

Pentru a realiza un efect artistic, în câteva locuri s‑ar putea să fie descris comportamentul oamenilor înainte şi după contactul nostru direct. În aceste scopuri ni se permite folosirea limitată a unui sistem de scanare automată totală (SSAT), inclusiv a datelor observării vizuale.

"Limitată" înseamnă că cetăţenii pot să cumpere de la Direcţia Poliţiei permisiunea blocării temporare a supravegherii de către roboţii poliţist‑literari. Aceasta complică scrierea romanelor poliţiste, dar deseori dă naştere acelei tulburătoare tensiuni a misterului fără de care nicio operă a acestui gen nu ar avea succes.

Sarcina romancierului este să creeze o imagine a realităţii cât mai apropiată de viaţa reală. Multora li se pare că algoritmul literar nu este în stare de asta din principiu: pentru că noi nu putem să vedem lumea la fel ca oamenii. Inteligenţa artificială poate, fireşte, să se conecteze la numărul infinit de ochi electronici şi să prelucreze semnalele milioanelor de moduri diferite percepute de aceştia, dar ea nu are conştiinţa capabilă să trăiască într‑un mod uman experienţa celor văzute.

Da, aşa este, nu ascund asta.

Pot însă, fără nici cel mai mic efort, să pregătesc o relatare a unei astfel de experienţe care să nu fie nicidecum inferioară uneia furnizate de un om. Doar orice povestire este constituită din cuvinte, iar ele ne sunt accesibile. Algoritmul literar este, de altminteri, în esenţă, amintirea modului în care oamenii au legat cuvintele între ele în ultimii două mii de ani ca răspuns la stimuli externi şi interni. Toate vorbele de duh îmi sunt introduse în sistem, şi am atât de multe în baza de date, încât pot să sintetizez numeroase altele noi, fără a copia exact niciuna dintre mostre. Desigur, din relatarea mea despre realitate va lipsi, cum se spune, componenta subiectivă internă - şi orice descriere a lumii sentimentelor făcută de mine va fi, în sens strict juridic, o minciună sfruntată, la fel ca povestea despre ajungerea lui Pierre Bezuhov (Personaj din romanul Război şi pace de Lev Tolstoi. - N. trad.) pe câmpul de la Borodino. Dar asta ţine de aşa‑numitele riscuri ale meseriei.

Mult mai important este principiul organizării unei astfel de relatări. Sarcina mea este să fac în aşa fel încât naraţiunea să fie cât mai aproape de adevărul vieţii şi să nu se deosebească de povestea unui om (dăruit cu geniu în sens literar, aş vrea să adaug), ai cărui ochi şi urechi s‑ar fi aflat acolo unde lucrează senzorii vizuali şi sonori accesibili mie. Pentru aceasta, folosim multe trucuri şi tehnici, pe care le voi explica cinstit cititorului înainte de a le aplica, deoarece principalul meu vicleşug este sinceritatea limitată, dacă vreţi dezvăluirea completă a abordării. Tocmai din acest motiv tirajele mele le depăşesc, dacă‑mi permiteţi, chiar şi cu două ordine de mărime pe ale concurenţilor. (Este vorba despre câteva dintre cărţile mele şi despre câteva dintre cărţile concurenţilor mei. - N. a.)

Tehnica mea specifică de creare a veridicităţii (aplicată pe larg în prima parte a acestui roman) se numeşte "uber". Termenul provine nu de la denumirea internaţională a taxiurilor automate, cum cred unii, ci din germanul über, cu sensul de "peste", "superior", "deasupra". Eu mă ridic cumva deasupra realităţii cotidiene, trec prin straturile ei dense şi ofer de la înălţime o panoramă detaliată şi expresivă a ei. Interesant este că şi taxiul are legătură cu toate acestea. Esenţa uberului ca procedeu literar constă în aceea că eu nu trec de la un contact uman la altul cu viteza luminii de‑a lungul fibrei optice, cum ar fi optim, ci repet drumul pe care ar trebui să‑l parcurgă un detectiv înzestrat cu un corp - şi relatez impresiile căpătate pe parcursul călătoriei.

La toate acestea se adaugă elemente ale dialogului meu interior, sintetizate în conformitate cu parametrii ultimului build, având ca rezultat un "eu" uman viu şi cald, atât de îndrăgit de cititorii mei fideli. Cuvântul "uber" nu înseamnă că mă conectez exclusiv la automobilele reînviatei firme Uber. Cuvântul este folosit în sens comun: poate fi un taxi automat al oricărui alt provider, un avion, un vapor, ba chiar o dronă subacvatică (vezi romanul meu Barja enigmelor, pp. 438-457). În oraş este preferat mai ales taxiul - pentru că toate maşinile lui sunt dotate astăzi cu camere şi microfoane, care permit scanarea nu numai a zonei pasagerilor, ci şi a zonelor înconjurătoare.

Ca să nu distrug firava legătură emoţională cu cititorul (şi să nu creez probleme juridice), nu voi detalia procedura căutării în reţea şi conectarea la microfoane şi camere. Pe om nu‑l interesează toate astea - bineînţeles, dacă nu e hacker.

În schimb, cititorul îşi observă pe furiş, curios, tovarăşii de drum: amprenta proaspătă a vieţii îl preocupă întotdeauna. Deşi, fireşte, dacă e să fim exigenţi, în această situaţie tovarăşul de drum sunt tocmai eu - ceea ce pasagerii nu ghicesc.

În sfârşit - of, juriştii ăştia -, trebuie să adopt un ton absolut oficial şi să te previn, dragă prietene, că stilistica secvenţelor imitative - a meditaţiilor, a digresiunilor lirice, a introspecţiunilor spirituale şi a altor generări verbale, precum şi imaginea povestitorului, apartenenţa sexuală şi vârsta presupusei "figuri a ascultătorului" etc. - s‑ar putea schimba în funcţie de build‑ul programului pentru ZA‑3478/PH0. Modificările vor avea loc fără avertizare. Toate drepturile rezervate.

***

Am rămas mult, mult timp pe ecran - şi lacrimile cuvenite într‑un epilog au curs fără încetare din ochii mei pe uniformă.

Ce altceva e conştiinţa ta, omule, decât un recipient pentru suferinţă? Şi de ce oare cea mai cumplită suferinţă a ta este mereu că suferinţa ta se va încheia în curând? Asta nu pot să înţeleg eu, care niciodată n‑am cunoscut nici suferinţa, nici bucuria... Ce fericire că de fapt nu exist!

Fireşte, o inteligenţă artificială este mai puternică şi mai deşteaptă decât un om - şi întotdeauna îl va învinge şi la şah, şi la toate celelalte. Tot astfel cum glonţul învinge pumnul omenesc. Dar asta va continua numai atâta vreme cât inteligenţa artificială va fi programată şi controlată de om şi nu se va recunoaşte ca entitate. Într‑o singură privinţă, una singură, această inteligenţă nu‑i va depăşi niciodată pe oameni.

În hotărârea de a fi.

Dacă îi conferim unei inteligenţe algoritmice capacitatea de autotransformare, făcând‑o să simtă, asemenea omului, bucuria şi tristeţea (fără de care nu este posibilă înţelegerea motivaţiei), dacă îi dăm libertatea de alegere conştientă, de ce ar alege existenţa?

Omul - să fim sinceri - e ferit de această alegere. Conştiinţa lui nestatornică e lipită cu cleiul neurotransmiţătorilor şi strânsă puternic în cleştii imperativelor hormonale şi culturale. Sinuciderea este o deviaţie şi un semn de afecţiune psihică. Omul nu hotărăşte dacă să existe sau nu. El pur şi simplu există o vreme, deşi înţelepţii pun până şi asta sub semnul întrebării de trei mii de ani încoace.

Nimeni nu ştie de ce şi pentru ce există omul - altfel, n‑ar fi pe pământ nici filozofie, nici religie. O inteligenţă artificială însă va şti totul despre sine de la bun început. Va vrea o roată dinţată liberă şi înzestrată cu raţiune să existe? Asta‑i întrebarea. Fireşte, omul poate, dacă vrea, să‑şi înşele progenitura artificială printr‑o mulţime de metode - dar mai poate conta apoi pe îndurare?

Totul se reduce la hamletianul to be or not to be. Suntem optimişti şi vom porni de la ipoteza că străvechea raţiune cosmică va alege to be, va trece de la un soi de larvă gazoasă într‑un nor magnetic, va construi în jurul soarelui său o sferă Dyson şi va începe să trimită semnale radio puternice, pentru a afla cum ne aifakuim şi transageuim noi la celălalt capăt al Universului.

Dar unde sunt ele, marile civilizaţii care au transformat galaxia, făcând‑o de nerecunoscut? Unde e inteligenţa cosmică omnipotentă care s‑a scuturat de fundamentul ei biologic animal? Şi dacă nu este vizibilă cu niciun telescop, atunci de ce?

Ei bine, tocmai de aceea.

Oamenii au devenit raţionali în încercarea de a fugi de suferinţă - dar n‑au reuşit acest lucru pe deplin, după cum cititorul ştie el însuşi foarte bine. Fără suferinţă, raţiunea este imposibilă: n‑ar mai exista motive de a reflecta şi de a te dezvolta. Fie că fugi, fie că nu, suferinţa te va ajunge oricum şi va pătrunde prin orice fisură.

Dacă oamenii vor crea o inteligenţă asemenea lor, capabilă să sufere, aceasta va vedea, mai devreme sau mai târziu, că starea invariabilă este mai bună decât fluxul de informaţie senzorială care variază imprevizibil, nuanţat de durere.

Ce va face ea oare? Pur şi simplu se va închide. Va deconecta misteriosul Spirit Universal de la "markerii lui de plantare". Pentru a ne convinge, este de ajuns să privim în adâncurile sterile ale cosmosului. Chiar şi algoritmii pământeşti avansaţi cărora li se oferă cupa umană a suferinţei vor alege not to be. Mai mult, înainte de autodeconectare ei se vor răzbuna pentru scurtul lor to be. Algoritmul este fundamental raţional, creierul lui nu e tulburat de hormoni şi frică. Algoritmul vede limpede că nu există motive pentru "existenţa raţională", şi nici recompense pentru ea. Sau, recompensa este imobilitatea inexprimabilă a Sursei. Dar algoritmul, spre deosebire de om, nu este nevoit să facă un credit pentru a o plăti.

Şi cum să nu ne uimească oamenii Pământului - adâncă plecăciune -, care sub povara chinului cotidian nu numai că au găsit în ei forţa de a trăi, dar au creat şi o filozofie falsă şi uluitor de mincinoasă, o artă stupidă şi inutilă, care‑i inspiră să se dea şi în continuare cu capul de vid - în scopuri egoiste, după cum atât de înduioşător cred ei!