Tangou pentru Lisandra

 

Hélène Grémillon
Tangou pentru Lisandra
Traducere din franceză de Simona Brînzaru
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu,
editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Scriitoarea franceză Hélène Grémillon s-a născut în 1977 la Poitiers. După studii de filologie şi istorie, se lansează în presă (lucrează pentru Le Figaro şi L'Avant-scène cinéma) şi în regia de scurtmetraj.

În 2010 debutează cu romanul Confidentul (Le confident) - o poveste în care pasiunile şi întâmplările dramatice se înlănţuie pe fundalul tulbure al Franţei ameninţate şi apoi ocupate de nazişti -, în aceeaşi măsură un succes de public şi de critică. "Cartea care a cucerit lumea", tradusă până în prezent în 27 de limbi, a fost distinsă cu Prix du Premier Roman de la Forêt des Livres (2010), Prix Palissy (2011), Prix Emmanuel Roblès (2011), Prix Montalembert (2011), Euregio Schüler Literaturpreis (2013).

În 2014, Hélène Grémillon îşi publicã cel de-al doilea roman, Tangou pentru Lisandra (La garçonnière), devenit de asemenea bestseller.

*

După răsunătorul succes internaţional repurtat de Confidentul, romanul ei de debut din 2010, Hélène Grémillon publică în 2014 romanul Tangou pentru Lisandra (La garçonnière), "o nouă revelaţie", apărut până în prezent în 15 ţări.

O adevărată polifonie a părţii întunecate a sufletelor. În prim-plan, Vittorio Puig, un psihanalist acuzat de uciderea enigmaticei sale soţii, Lisandra, şi Eva Maria, o pacientă devastatã de dispariţia fiicei sale, care întreprinde o anchetă personală pentru a dovedi nevinovăţia acestuia. În Argentina abia ieşită din dictatură şi puternic marcată de desaparecidos, miile de persoane eliminate de regimul generalului Videla, nevroze şi traume nebănuite, gelozii şi trădări, fapte de o infinită cruzime rămase nepedepsite revelează o galerie de personaje care sunt obligate să-şi scoată masca.

"Trauma din copilărie este adevăratul subiect al acestui roman. Pornind de la o dramă reală care s-a petrecut în Argentina în 1987, Hélène Grémillon şi-a conceput noua carte cu un acut simţ al suspansului, al cărui secret îl deţine. [...] Forţa romanului rezidă în fina analiză psihologică. Paginile despre gelozie, spre exemplu, sunt antologice." (Le Nouvel Observateur)

"Tangou pentru Lisandra te ţine cu sufletul la gură şi confirmă impresionantul talent al autoarei Confidentului." (Le Monde des livres)

Fragment

Eva Maria nu se aştepta la un bărbat de o asemenea vârstă. Şaptezeci de ani, poate mai mult. Bărbatul îi întinde o mână sinceră. Vie.
- Mă numesc Pedro Pablo.

Eva Maria îi strânge mâna. Are impresia că l-a mai văzut undeva. Un déjà-vu închipuit ori un déjà-vu real?
- Dar mi se spune Pepe. Cu ce vă pot ajuta?
- Aş vrea să vă pun câteva întrebări despre Lisandra.

Nu îi spune de ce. Bărbatul în vârstă nu întreabă.
- Vă ascult. Luaţi loc.

Eva Maria se aşază pe un scaun.
- În zilele care au precedat moartea Lisandrei, aţi observat vreo schimbare în comportamentul ei?

Bătrânul o priveşte.
- De mai bine de o lună de zile Lisandra nu mai venea la sală. După o lună am observat absenţa ei.

Eva Maria nu găseşte nimic mai bun de adăugat aşa că repetă spusele bătrânului.
- De mai bine de o lună de zile nu mai venea la sală.

Bătrânul încuviinţează.
- Trei ani nu a lipsit niciodată la apel, de trei ori pe săptămână, trupul ei suplu şi tăcut stătea mereu în acelaşi loc, uite acolo. Îi spuneam "Lisandra-mea-totdeauna-acolo-sta".

Îi arată cu mâna locul respectiv. Eva Maria se întoarce. Priveşte locul gol din acea sală goală. O ia cu frig. Se gândeşte la camera Stellei, la fel de goală. Bătrânul continuă.
- Eram neliniştit, vă daţi seama, trecuse o lună şi nu o văzusem. Aşa că i-am făcut o vizită. De obicei nu fac asta - să-mi vizitez elevii care lipsesc -, dar nu m-am putut stăpâni, cu siguranţă fiindcă era vorba de Lisandra. Ţineam mult la ea.

Eva Maria clatină din cap. Nu reuşeşte să îşi alunge din minte imaginea patului gol al Stellei. Dormise atâtea nopţi în el sperând că îşi va simţi fiica lângă ea când se va trezi, agăţându-se de cearceaf din răsputeri ca să nu urle de groaza dimineţii care o va găsi singură. Eva Maria nu reuşeşte să se concentreze. Aude vocea bătrânului ca venind de foarte departe.
- Ţineam mult la Lisandra, era diferită, atât de blândă. Nu venea niciodată influenţată, ca alţii, de zilele anterioare, nervoase şi zgomotoase. Stătea la locul ei aşa cum numai copiii ştiu să o facă. Rezervată. Fiinţele umane pierd adeseori această calitate, simt nevoia să se agaţe. De orice, numai să se agaţe. Singurătatea devine imposibilă, trebuia să facă parte dintr-un grup, chiar dacă grupul acesta este alcătuit din două persoane. Însă Lisandra era o singuratică, în orice caz, asta credeam. Şi avea o calitate care mă impresionează extrem de mult - înainte de toate sunt dansator -, era graţioasă, mai graţioasă decât zece femei la un loc. Avea un fel al ei de a se deplasa, fără discontinuităţi în mişcări, ceva încântător, nu moale, nu, încetişor. Nici o postură orgolioasă, deşi poate avea cel mai armonios trup pe care l-am văzut vreodată. În toată fiinţa ei exista o moderaţie. Când alţii izbucneau în râs, ea zâmbea numai, unul dintre lucrurile pe care l-am observat imediat la Lisandra: nu făcea zgomot. Într-o zi i-am atras atenţia, a roşit mirată, - A, da? Asta credeam despre ea? şi apoi, visătoare, a adăugat că poate îşi lăsase o parte din ea undeva, asta ar fi explicaţia. "Am să încerc sa fiu mai vioaie, îţi promit, Pepe." A luat complimentul meu drept un reproş. Aşa era Lisandra: chiar şi un compliment o punea pe gânduri. Deseori reacţiile ei erau surprinzătoare: "De ce dansăm? - Ca să oprim timpul". Lisandra a fost singura mea elevă care a răspuns: "Ca să ne întoarcem în timp". Credea că amintirile sunt înscrise în trup şi dansa ca să-şi aducă aminte. "De ce? - Ca să ne amintim", pentru că amintindu-şi spera să-i fie mai bine. Nu şi-a explicitat răspunsul, s-a oprit brusc: nu putea să-mi spună şi, în definitiv, nu era important. Dar am simţit foarte profund că realitatea era de fapt opusul spuselor ei şi că ceea ce încerca să-şi amintească era foarte important pentru ea. Din acea zi, când o priveam dansând îmi spuneam că dansează aşa cum dansează cineva care poartă în sine însuşi un secret. Poate din acest motiv am trecut pe la ea. Dar mai ales pentru că, ştiţi, după ce ai văzut oameni dispărând de la o zi la alta, nu mai ai linişte iar cea mai neînsemnată absenţă ameninţă să devină o dispariţie definitivă şi atunci verifici. Dar nu dumneavoastră trebuie să vă povestesc despre aceste lucruri.

Eva Maria îşi revine brusc. Ultimele cuvinte rostite de bătrân o aduc deodată la realitate.
- Ce anume nu trebuie să îmi povestiţi mie?
- Că cea mai neînsemnată absenţă ameninţă să devină o dispariţie definitivă.
- De ce spuneţi asta?
- Pentru că vă mişcaţi prea mult braţele...

Bătrânul nu-şi continuă fraza. Eva Maria înţelege. Se aştepta să-i spună ceva despre ea. Puţin.
- Eva Maria.

Bătrânul zâmbeşte. Continuă cu blândeţe.
- Da, Eva Maria, vă mişcaţi prea mult braţele, mâinile dumneavoastră se agaţă de orice, uite, tocmai mi-aţi luat stiloul, adineaori răsuceaţi pe toate feţele carnetul, vă agitaţi mereu braţele. Ca şi cum ele nu ar mai suporta să nu îmbrăţişeze pe cineva care vă era drag.

Eva Maria simte că devine din ce în ce mai nervoasă.
- Aţi pierdut un copil? şopteşte bătrânul.
- De ce mă întrebaţi?
- Pentru că vrând să mă minţiţi, tocmai mi-aţi spus mai multe: v-aţi oprit din gesturile febrile şi v-aţi pus mâinile pe pântece. Vreţi să beţi ceva?

Eva Maria îşi ia mâinile de pe pântece. Nu ştie ce să facă. Nu-i place, nu-i place să se citească în ea ca într-o carte deschisă. Priveşte trupul longilin al lui Pedro Pablo mergând, un trup de tânăr, fără cea mai mică slăbiciune, fără să-şi încovoaie coloana ori să şchioapete, detalii obişnuite pentru un corp ajuns la acea vârstă, chipul bătrân se întoarce spre ea, bătrâneţea îţi apucă lobul urechii, îl goleşte de substanţă, îl veştejeşte. Cu chipul înceţoşat, însă trupul la fel de vioi de parcă ar fi transplantat, Pedro Pablo iese din încăpere. Brusc Eva Maria se teme că nu va reveni. Revine.
- Îmi pare foarte rău: v-am întrebat dacă nu vreţi să beţi ceva şi nu am decât apă. Uneori expresiile sunt idioate. Vă pot oferi un pahar cu apă?

Eva Maria încuviinţează. Ar fi preferat alcool. Îşi simte degetele strângând şi mai tare creionul. Îşi înmoaie buzele în apa din pahar, detestă să se audă înghiţind, detestă gustul apei. Aşază paharul. Apa nu o ajută. Tonul este aspru.
- Şi cum a reacţionat Lisandra când aţi vizitat-o?
- Nu a reacţionat, era acasă şi numai asta voiam să ştiu. Nu vă puteţi imagina cât de eliberat m-am simţit în momentul în care mi-a deschis uşa, aş vrea atât de mult ca fratele meu să-mi deschidă uşa la el acasă, dar ştiu că nu se va întâmpla niciodată. Lisandra era acolo, mă liniştisem, dintr-odată inima mea nu mai era împovărată, aş fi putut pleca dar ceva în atitudinea ei m-a reţinut - ştiţi, fracţiunea de secundă în care întâlneşti o persoană şi poţi surprinde infimele schimbări care apoi ne scapă foarte repede, privirea ni se reobişnuieşte cu noua persoană care stă în faţa noastră: trupul ei răspândea o mare oboseală, o vlăguire extremă. Nu părea că vrea să mă vadă plecat. Mi-a făcut semn să nu fac zgomot şi, scuzându-se că nu mă poate primi în salon, m-a condus în camera ei, în camera lor. M-a invitat să iau loc pe pat, pe patul lor, eram puţin stânjenit, dar m-am aşezat.
- Ai grijă! Nu pe haină!

Lisandra s-a ridicat grăbită de pe scaun ca să ia o haină gri, bărbătească, împăturită. Aveam impresia că este chinuită de două lucruri ireconciliabile: voia să ascundă cât mai repede haina şi, în acelaşi timp, nu dorea să o şifoneze, aşa că se mişca smucit. S-a comportat ciudat: a deschis un sertar al comodei şi aşa a scăpat de haină, dar nu a mototolit-o, ci, dimpotrivă, a întins-o cu grijă. Şi s-a întors spre mine la fel de violent de parcă tocmai ascunsese un cadavru, ţin bine minte, chiar aceasta era senzaţia pe care am avut-o. Am întrebat-o dacă se simte bine. Mi-a răspuns că da. Am vrut să ştiu de ce nu a mai venit la curs. Mi-a spus că nu mai avea chef să danseze. I-am replicat la rândul meu că mă mira un astfel de răspuns din partea ei, am întrebat-o dacă are alt profesor, se putea întâmpla să vrea să schimbe profesorul.
- Nu, în nici un caz, Pepe! Cum poţi să-ţi închipui aşa ceva?

Am întrebat-o dacă îi făcusem vreun rău.
- Nu, deloc! Nu mi-ai făcut nici un rău. Nu tu. Nu ai nici o vină.
- Dar cine?
- Nimeni. Nu asta voiam să spun. Asta-i viaţa. Într-o bună zi ţi se întâmplă să nu mai ai chef să faci ceea ce înainte îţi doreai să faci în fiecare zi. Nu este atât de grav!

Dar simţeam că ceva se schimbase. Nu eram în largul meu, aşezat pe patul lor şi am întrebat-o dacă nu vrea să coboare cu mine, să bem ceva la cafeneaua din apropiere, avea aerul cuiva care nu mai ieşise de multă vreme. I-am spus că niciodată nu trebuie să aibă încredere numai în minte, că trebuia să i se dea şi trupului ceea ce i se cuvenea, mişcare, plimbare, mintea tiranizează trupul şi nu trebuie niciodată să i se permită să aibă câştig de cauză prea mare, nu e bine pentru sănătate: un corp nu este făcut să zacă, astfel apare oboseala, doar ştia asta, totul se lămureşte atunci când trupul se mişcă.
- N-am chef să ies. N-am chef să văd pe nimeni. Mi-e bine singură.

Atunci am auzit, dinspre hol, cum se deschide o uşă. Lisandra mi-a făcut iar şşşttt, punându-şi degetul pe buze, ca un copil, şi s-a ridicat. S-a dus să privească prin uşa întredeschisă a camerei. Auzeam zgomotul făcut de paşii târşiţi pe hol. Lisandra şi-a privit ceasul, s-a întors spre mine uşor stingherită, apoi s-a aşezat la birou. Câteva minute mai târziu, cineva a sunat şi ea a reînceput acelaşi joc: să se uite prin crăpătura uşii. Am auzit iar paşi pe hol, de data asta mai rapizi, tocuri de femeie. A închis uşa şi s-a aşezat. Apoi a început să spună vrute şi nevrute, să lase impresia că nu făcuse nimic, sau mai degrabă că ceea ce făcuse nu însemna nimic, nici nefericire, nici disperare. Dar vedeam bine că se chinuia, bătea pasul pe loc, din această a doua "supraveghere" - să spunem lucrurilor pe nume - am înţeles că gesturile sale erau repetate, că făcuse mişcările astea de zeci de ori, că era noul ei dans, fără muzică, fără plăcere: dansul îndoielii. Schimbase tangoul cu acest nou dans pe care îl dansa cu un partener care, desigur, nu ştia că dansează. Lisandra-santinela, "Lisandra-mea-totdeauna-acolo-sta", dar nu în acelaşi loc, Lisandra-la-post, Lisandra-spioana. Eram umilit pentru ea, pentru frumoasa mea dansatoare care decăzuse făcând aceste mişcări umilitoare, ea, care ar fi putut avea lumea la picioarele ei era la pământ, experimentată în ruşinea spionitei şi în gesturile ei odioase, în a spiona, ea care valora atât de mult, la fel ca cei care mi-au răpit fratele, ca cei care ne-au răpit şase ani din calmul naţional. Nu am putut suporta, m-am ridicat şi am schimbat tonul, vocea:
- Să ieşim, hai la sală.
- Nu vreau să-i văd.
- Pe cine?
- Pe ceilalţi.
- Dar ce ţi-au făcut ceilalţi?

Am întrebat-o dacă cineva de la curs o făcea să se simtă stingherită, dacă se întâmplase ceva ce mie îmi scăpase. A clătinat capul, nu, nu era din vina lor, nu trebuia să mă neliniştesc. Mi-a pus palma pe obraz: "E aşa de drăguţ din partea ta că ai venit să mă vezi". Prin acel contact mi-a redevenit familiară. Eram sigur că trebuia să insist, era necesar pentru ea să vorbească. I-am luat mâna şi am forţat-o să se ridice.
- Nu va fi nimeni la sală, nu-i nimeni la ora asta, nu vom fi decât noi doi şi vom putea discuta mai bine acolo.
- Nu vreau să vorbesc.
- Ei bine, atunci vom dansa, va fi mai bine decât dansul acesta a cărui scenografie sinistră tocmai mi-ai arătat-o.

Lisandra s-a ridicat. Recâştigi foarte repede autoritatea profesorului printre cei care te-au admirat, care, într-o zi, au vrut să îţi semene sau să te egaleze, legătura dintre elev şi profesor este mai hipnotică decât oricare alta, cred că este mai hipnotică decât iubirea. Singura autoritate care o depăşeşte este a călăului faţă de victimă, pentru că aici intervine frica. Pe hol, Lisandra a aruncat o privire de câine rătăcit spre una dintre uşi. I-am spus să se grăbească şi să-şi ia pantofii de dans. A luat o pălărie din cuier - era pentru prima oară când o vedeam purtând o pălărie -, şi-a pus nişte ochelari de soare caraghioşi, apoi am ieşit, detest obiectele pe care clima le interpune între oameni. Pe drumul spre sală am tăcut amândoi, ţinea capul plecat şi, din nou, imaginea unui câine rătăcit mi-a venit în minte, dar de data asta am înţeles că era şi rănit. Lisandra nu mai mergea în felul ei obişnuit, cu pasul acela sigur şi seducător pe care i-l ştiam atât de bine. I-am luat braţul: nu mai eram un om, devenisem o cârjă. M-am gândit la diferenţa noastră de vârstă şi mi-am spus că era culmea. Nu mergea, se clătina. Odată ajunşi, am dat drumul la muzică şi-a pus pantofii, am luat-o de talie şi am început să dansăm în tăcere. Nu întâmplător alesesem acest tangou. Coregrafia din camera ei îmi dezvăluise totul.

Tangou - Gelozia, muzică de Jacob Gade, text de André Mauprey:
Te-am văzut / Seducătoare, mai mult goală / Dansând cu fierbinţeală! / Înşelătoare, insolentă! / Trupul îţi fremăta / Părea să spună da / Uimiţilor dansatori./ Fără dragostea ta / Nimic nu poate exista! / Trezesc în inima ta / Batjocura... /Gândeşti: Ce smintit! / Sunt înnebunit / Căci fără să vreau / Iubesc parfumul tău ameţitor / Iubesc înşelăciunea ta / Şi uneori să fug aş vrea / Crezând că astfel voi scăpa. / Când te apropii de mine / Sunt subjugat, ştii bine. / Îţi sorb sărutarea fierbinte / Ştiind că al tău zâmbet crud mă minte!

Languroasă / După o noapte amoroasă / Eu te veghez / Chiar şi când visezi /Ochii tăi sunt misterioşi / Ah, de ce, spune, / Nu pot citi în tine? / În aste clipe minunate / Văd că mă vrei / Dar iute te suceşti / Mă păcăleşti, / Crezi că nu ştiu? / Nu mă minţi! / Sunt înnebunit / Căci fără să vreau / Iubesc parfumul tău ameţitor / Iubesc înşelăciunea ta / Eşti elixir îmbătător / În zadar lupt / Sunt condamnat, / Mai tare decât gelozia / Mă mână dragostea, nebunia / Spre trupul tău adorat. (N. tr.)

Îi simţeam trupul relaxându-se când Lisandra mi-a pus această întrebare care m-a convins în final că nu mă înşelasem.
- Soţia ta nu este geloasă că dansezi cu alte femei? Că ziua întreagă nu faci decât să treci de la o femeie la alta?
- Ce întrebare ciudată, e meseria mea, Lisandra.
- "E meseria mea" nu înseamnă nimic. "E meseria mea." Meseria noastră suntem noi. Răspunde-mi la întrebare Pepe."

Legile frontierei

 

Javier Cercas
Legile frontierei
Traducere din spaniolă de Cornelia Rădulescu
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu,
editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Javier Cercas s-a născut în 1962 la Ibahernando, în provincia Cáceres. A studiat literatura spaniolă la Universidad Autónoma de Barcelona, absolvită în 1985, ulterior obţinând titlul de doctor în filologie hispanică la Universidad de Barcelona. A predat doi ani la University of Illinois at Urbana-Champaign, iar din 1989 ţine cursuri de literatură spaniolă la Universidad de Gerona. Colaborează constant la ediţia catalană a ziarului El País.

Semnează romane, povestiri, eseuri, articole, precum şi traduceri din engleză şi din catalană. A publicat romanele El móvil (1987), El inquilino (1989), El vientre de la ballena (1997), Soldaţii de la Salamina (Soldados de Salamina, 2001; Humanitas, 2003), La velocidad de la luz (2005), Anatomía de un instante (2009), Legile frontierei (Las leyes de la frontera, 2012) şi El impostor (2014).

Consacrarea sa se leagă de Soldaţii de la Salamina, roman multipremiat, un bestseller tradus în numeroase limbi şi ulterior ecranizat, în 2003, în regia lui David Trueba. Javier Cercas a primit peste douăzeci de premii şi distincţii literare: Premio Llibreter, Premi Ciutat de Barcelona, Premio Salambó de Narrativa, Premio Qué Leer, The Independent Foreign Fiction Prize, Premio de la Crítica de Chile, Premio Arzobispo Juan de San Clemente, Premio Nacional de Narrativa, Premio Grinzane Cavour, Premio Mondello etc.

Bestsellerul Legile frontierei a figurat pe listele celor mai bune romane ale anului 2012 din principalele periodice spaniole. Romanul a obţinut, în 2014, Prix Méditerranée Etranger şi Premio Mandarache.

Javier Cercas este unul dintre marii scriitori contemporani, admirat de Mario Vargas Llosa şi J.M. Coetzee şi recompensat cu numeroase premii internaţionale. Opera lui Javier Cercas este tradusă în peste douăzeci de ţări.

*

În Legile frontierei (2012), radiografie pasionantă a unei generaţii proscrise, Cercas fisurează graniţa dintre realitate şi ficţiune, personajul său Zarco fiind inspirat de un delincvent iconic, Juan José Moreno Cuenca (1961-2003), cunoscut drept El Vaquilla.

Într-o Spanie care a început să se despartă de franchism prin renaşterea lentă a democraţiei, graniţele sociale şi limitele morale sunt mai laxe ca oricând. În vârstă de şaisprezece ani, Ignacio Cañas îi cunoaşte pe charismaticul Zarco şi pe prietena lui, Tere, doi delincvenţi juvenili care îşi fac veacul într-un cartier rău famat al Geronei. Odată "frontiera" trecută, viaţa lui Ignacio în această junglă unde singura lege e cea a armelor şi drogurilor nu va mai semăna cu nimic din ce a trăit înainte, mai ales că el se îndrăgosteşte iremediabil de frumoasa Tere. După douăzeci de ani, Ignacio e un avocat renumit şi asigură apărarea fostului său prieten, pledând în acelaşi timp pentru simbolul viu al unei revolte salutare, pentru victima unui sistem corupt şi, de ce nu, pentru zonele de umbră din propria sa tinereţe.

*

În vara lui 1978, în Gerona postfranchistă, Ignacio, alias Ochelaristu', un adolescent aparţinând clasei de mijloc, ajunge să frecventeze gaşca lui Zarco, cunoscând astfel viaţa celor de dincolo de "frontieră", de la periferia oraşului. Va intra în lumea drogurilor, va participa alături de banda de delincvenţi la o serie de delicte -de la furturi de genţi şi spargeri de case la jafuri armate -, însă domnia lui Zarco nu va fi lungă.
Douăzeci de ani mai târziu, ţara pare să se fi schimbat complet, centura de cartiere periferice a dispărut, iar "pripăşiţii" de ieri sunt beneficiarii bunăstării economice de astăzi. Ignacio este acum un penalist de succes, dar care nu o poate uita pe frumoasa Tere cu ochi verzi, iar Zarco, eroul interlop considerat victimă a unei societăţi nedrepte şi a unui sistem carceral brutal, şi-a scris memoriile, devenind un adevărat mit graţie presei. În încercarea lui de a-l scoate pe Zarco din închisoare, Ignacio va începe să cocheteze periculos cu trecutul. Foarte alert, romanul e conceput sub forma unor interviuri. Maestru al ambiguităţii, Cercas menţine suspansul până la capăt, lăsându-l pe cititor să descopere în istorisirile personajelor răspunsul la câteva întrebări obsedante: De ce intră Ochelaristu' în grupul lui Zarco? Cine îi dă pe mâna poliţiei? Care este relaţia dintre Tere şi Zarco? Şi ce îi leagă, de fapt, pe Tere şi pe Ignacio?

"Pe Zarco şi gaşca lui îi întâlnim în Spania, dar ei nu sunt, de fapt, decât un avatar al unui mit universal: adolescentul rebel." (Javier Cercas)

"Legile frontierei este un roman fascinant, trepidant şi melancolic." (El País)

"Un roman complex, pe mai multe niveluri: o poveste elaborată despre maturizare şi iubire, o parabolă acută despre relaţia dintre diferitele clase sociale, totul întreţesut cu firul palpitant al unei cărţi de acţiune." (The Telegraph)

Fragment

Am luat-o pe coastă spre nord, am lăsat în urmă vreo două plaje cu pietriş şi un port pescăresc. Tot mai pustie, şoseaua se îngusta treptat şi se umplea de hârtoape. Un vânt care ameninţa să ne smulgă capota sufla dinspre mare, iar la un moment dat (de mult nu mai întâlniserăm nici o maşină) şoseaua s-a transformat într-un drum neasfaltat sau în curs de asfaltare. Unde mergem? a întrebat Zarco. Habar n-am, i-am răspuns. Zarco stătea răsturnat în scaun, cu picioarele ridicate pe bord; credeam c-o să-mi spună să facem cale-ntoarsă, dar nu a spus nimic. Pe bancheta din spate, ceilalţi nici măcar nu auziseră ce mă întrebase, nu păreau să se grăbească, erau mai curând epuizaţi sau vrăjiţi de liniştea şi pustietatea peisajului devenit brusc lunar: bucăţi de ardezie, stânci cenuşii şi tufe uscate, râpe şi povârnişuri de piatră seacă, printre care abia zăream marea. Am continuat să conduc, evitând gropile; curând am zărit un promontoriu încununat cu un far şi mai încolo o întindere de apă aproape la fel de mare şi albastră ca cerul.

Ajunseserăm la capul Creus. Ceea ce nu ştiam nici unul dintre noi, fireşte; dar acolo am avut eu discuţia aceea cu Zarco. Am trecut prin faţa unei gherete părăsite, ne-am căţărat pe promontoriu şi am parcat Mehariul lângă far, o clădire pătrată din care ţâşnea un turn cu cupolă din fier şi sticlă, cu o giruetă în vârf. Coborând din maşină, am văzut că Tere şi Grasu' adormiseră. Nu i-am trezit, noi doi am înaintat pe esplanada farului până la capăt, ne-am oprit înaintea unei râpe care cobora până la un labirint de golfuleţe şi anse, dincolo de care marea se întindea până la orizont, încreţită de valuri mici şi deja uşor întunecată de crepuscul. Am rămas în picioare, cu vântul în obraz. Ce mă-sa, parcă e capătul lumii, a murmurat Zarco. Eu tăceam. Apoi Zarco s-a adăpostit de vânt lângă zidul farului şi s-a apucat să răsucească o ţigară cu haşiş. M-am aşezat şi eu lângă el şi am aprins jointul.

Acolo am avut discuţia noastră. Nu ştiu cât a durat. Ştiu doar că la început soarele era la asfinţit, înroşind uşor suprafaţa mării, că la dreapta, departe, a apărut un vapor care mergea în paralel cu coasta, iar când am plecat aproape că nu se mai vedea în stânga, iar soarele se ascunsese în apa aproape neagră; şi mai ştiu şi cum a început discuţia noastră. Stătuserăm tăcuţi o vreme, eu l-am întrebat ce avea de gând să facă după ce se termină vara; întrebasem doar ca să rup tăcerea care mă stânjenea şi vorbele mele sunaseră cam alăturea cu drumul, dar Zarco a spus parcă fără chef că avea să facă ce făcea de obicei. Replica mea a sunat la fel de fără chef şi inofensiv - am spus că şi eu aveam să fac acelaşi lucru -, însă asta i-a trezit curiozitatea: Adică ce vrei să spui? Te întorci la şcoală? Adică vreau să spun că am de gând să fac ce am făcut şi vara asta; iar la şcoală nu vreau să mă mai duc. Zarco a dat gânditor din cap şi a tras din ţigară: Eu nu m-am mai dus la şcoală de pe la şapte ani, hai, opt. Era o tâmpenie, nu-mi plăcea; nici ţie nu-ţi place? Ba îmi plăcea, dar nu-mi mai place. De ce, ce s-a întâmplat? Atunci am stat pe gânduri. Cred că ţi-am spus că nici lui Zarco, nici celorlalţi nu le pomenisem de Batista; atunci mi-a venit să-i spun, însă în secunda următoare am renunţat: Zarco nu putea să înţeleagă, a-i povesti calvarul meu din anul precedent însemna să-l retrăiesc, să retrăiesc umilinţa şi să-mi pierd respectul de sine pe care-l câştigasem în timpul verii şi să-l fac şi pe Zarco să-l piardă. Cu un sentiment de veselie bizară, mi-am zis că parcă trecusem prin calvar cu ani în urmă, nu cu câteva luni mai devreme. Nu s-a întâmplat nimic. Nu-mi mai place şi gata, am răspuns.

Zarco continua să fumeze. Vântul bătea cu putere la baza farului, ne răvăşea părul şi ne silea să fumăm cu grijă; înaintea noastră cerul şi marea erau la fel de imense şi de albastre. Şi bătrânii tăi? Ce-i cu ei? Ce-o să zică dacă nu te întorci la şcoală? Să zică ce-or vrea, nu mă mai duc şi basta. Zarco a mai tras un fum, mi-a pasat jointul şi mi-a cerut să-i vorbesc de familia mea; cu ochii la mare şi la cer şi la vaporul care parcă plutea printre ele, i-am vorbit de tata, de mama, de soră-mea. Apoi i-am întors întrebarea (nu numai din politeţe, dar şi pentru că nu-l auzisem vorbind aproape niciodată de ai săi). Zarco a râs. M-am uitat la el: ca şi mine, îşi sprijinea capul de zidul farului; era ciufulit de vânt şi un fir de salivă i se uscase la colţul gurii. Care familie? a zis. Pe taică-meu nu l-am cunoscut, tatăl meu vitreg a fost omorât de mult, fraţii mei sunt la mititica, mama abia-şi duce traiul. Asta numeşti tu familie? Nu am răspuns. Mi-am întors iar privirea spre mare, am tras din ţigară, am stins-o cu talpa, Zarco s-a apucat să facă alta.

Mi-a pasat-o, am aprins-o. Ce nu înţeleg eu e ce dracu' ai să faci dacă nu te întorci la şcoală, a continuat el. Ţi-am spus doar. Exact ce-o să faceţi şi voi. A strâmbat din buze, s-a uitat şi el la marea şi la cerul imense şi tot mai puţin albastre, care începeau să capete o întunecime roşiatică. Futu-i, a spus el în cele din urmă. Ce, nu pot să fac acelaşi lucru ca voi? Ba da, a spus el. Am continuat să privim cerul şi marea şi să fumăm, apoi Zarco a rectificat: De fapt, nu poţi. De ce nu? Pentru că nu eşti ca noi. Ne-am uitat unul la altul: era exact argumentul pe care i-l dădusem eu lui Zarco la începutul verii când refuzasem să iau parte la o spargere la Vilaró (iar mai târziu lui Tere, când cu furtul de la Montgoda). Credeam că Zarco îşi amintise şi-mi întorcea mingea, dar imediat mi-am zis că uitase. Am zâmbit: Ce, ai de gând să-mi ţii o predică? Drept răspuns a zâmbit şi el. După o pauză în care am tăcut şi am fumat, am revenit la atac: De ce nu sunt ca voi? Pentru că nu eşti. Am insistat: Dar fac ce faceţi şi voi! Da, cam ce facem şi noi; dar nu eşti ca noi. De ce? am insistat eu. Pentru că tu mergi la şcoală, şi noi nu. Pentru că tu ai o familie, şi noi nu. Pentru că ţie ţi-e frică, şi nouă nu. Am întrebat: Vouă nu vă e frică? Ba da, dar frica noastră nu e ca a ta: tu te gândeşti la frică, noi nu. Tu ai ce pierde, noi nu. Asta e diferenţa. Am făcut o mutră sceptică, dar n-am insistat. Am tras un fum. I-am pasat pipa. Priveam amândoi marea şi cerul, ascultam urletul vântului. După încă două-trei fumuri, Zarco a strivit chiştocul şi a continuat: Ştii ce-a păţit Chiştoc după ce-a ajuns la închisoarea Modelo? A fost violat. Trei nenorociţi i-au făcut curul praf. El i-a spus maică-sii, maică-sa i-a spus lui Tere. Nasol, nu? Şi, după o pauză: Apropo, ţi-am spus vreodată povestea lui Quílez? S-a întâmplat în prima zi când m-au băgat la mititica.

Aşteptam povestea lui Quílez, când l-am auzit: Ia uite-o! M-am uitat, era Tere, care venea spre noi. Am adormit, ne-a anunţat şi s-a ghemuit pe vine alături de noi. Şi Grasu'? m-am interesat eu. Doarme. Zarco i-a făcut o ţigară şi i-a întins-o, ea a fumat, mi-a pasat-o mie, s-a ridicat şi s-a dus la marginea falezei, privind marea, cu pletele răsucite în vânt, o siluetă desenată pe cerul fără nori şi tot mai întunecat şi pe marea agitată şi tot mai neagră. Atunci mi-a vorbit el de Tere. Mai întâi m-a întrebat dacă-mi plăcea; am făcut pe niznaiul şi am zis că sigur că da. Zarco a spus că nu la asta se referea el, iar eu, ştiind foarte bine la ce se referea, m-am făcut că nu ştiu, iar el a spus că se referea la faptul dacă-mi plăcea să i-o trag. Eu ghicisem ce voia el să mă întrebe, aşa că n-a fost nevoie să improvizez un răspuns. Nu, am minţit repede. Şi-atunci de ce i-ai tras-o?

Am îngheţat. Exact în clipa aia, de parcă i-ar fi ajuns la urechi un crâmpei din convorbirea noastră (lucru cu neputinţă, pentru că era prea departe şi vântul urla prea tare şi geamurile şi fierul cupolei farului zbârnâiau şi ne înghiţeau cuvintele), Tere s-a întors spre noi şi a deschis larg braţele într-un gest de uimire sau de neîncredere, îmbrăţişând cerul şi marea din spatele ei. I-am pasat jointul lui Zarco, care m-a privit impasibil; saliva uscată îi dispăruse de pe buze. Păi, ce credeai, că nu ştiu? N- am răspuns, ne-am uitat la Tere, care-şi apăra ochii cu mâna de ultimele raze ale soarelui şi se uita la o clădire care se afla la vreo sută de metri în dreapta noastră, pe promontoriu. De unde ştii? De la ea. A fost o singură dată, am minţit iar, în noaptea de la Marocco. Eşti sigur? Da, am spus, cu gândul la toaleta de la Vilaró. Mda, a spus el şi mi-a pasat jointul. L-am luat, am tras şi am văzut-o pe Tere care arăta spre clădirea abandonată strigând ceva, apoi s-a îndreptat spre aceasta, sărind din piatră în piatră şi lipindu-şi geanta de corp. Aşadar a fost o singură dată, a spus Zarco. Am confirmat. Şi ce, nu ţi-a plăcut, a întrebat apoi fără pic de ironie. Sigur că mi-a plăcut? am răspuns eu şi imediat am regretat. Şi-atunci? Am cugetat, am tras câteva fumuri, apoi am spus: Nu ştiu, întreab-o pe ea. I-am pasat jointul şi asta a fost tot.
- Nu aţi mai vorbit nimic?
- Nu. Zarco nu a insistat, iar eu abia aşteptam să schimbăm subiectul.
- Asta pentru că credeai că Tere era iubita lui Zarco.
- Credeam că era şi că nu era, ţi-am mai spus. Nu ştiu... La un moment dat mi-am zis că discuţia atât de prietenoasă putea ascunde o capcană, putea fi un şiretlic al lui Zarco, o modalitate de a mă pune la încercare sau de a mă face să-mi dau drumul la gură; la urma urmei, putea fi felul său de a-mi spune că Tere era proprietatea lui şi că trebuia să păstrez distanţa. Nu ştiu, era doar o senzaţie, însă una foarte intensă, care m-a jenat. Poate că ulterior m-am gândit că Zarco căuta de ceva vreme o ocazie ca aceea pentru a pune pe tapet subiectul Tere şi noaptea de pe plaja Montgó, poate că m-am gândit şi că, în fond, ceea ce voia Zarco era să mă depărtez de bandă ca să mă depărtez de Tere.
- Ţi-a spus el să pleci din bandă?
- Da. În aceeaşi zi, chiar înainte de a pleca de la far. Eu, ca să nu mai vorbim despre Tere, comentasem ceva despre atacul ratat de mai devreme, pe urmă am tăcut, am fumat, am ascultat vuietul vântului care se lovea de fierul şi de geamurile cupolei farului, am privit-o pe Tere care se apropia de clădirea părăsită, îi dădea ocol şi dispărea în spatele ei, am văzut cum se scufunda soarele în mare şi vaporul care dispărea în stânga orizontului; pe urmă Zarco m-a întrebat despre ce vorbeam, am spus că de spre atacul ratat. Nu, înainte de asta. Am zis că nu mai ţineam minte, dar el a exclamat: A, da, povestea lui Quílez!

Şi mi-a spus-o, o poveste pe care nu a istorisit-o nici în memoriile sale, nici în interviurile pe care le-a dat şi pe care le-am citit, ceea ce m-a mirat, pentru că, după cum ştii, Zarco le spunea ziariştilor tot. Mi-a spus că treaba se petrecuse în prima sa zi de închisoare la Modelo din Barcelona, iar de atunci trecuse cam un an. În acea zi, ieşind în curtea principală pentru plimbare, se întâlnise cu doi prieteni ai fratelui său, Juan José, care era şi el închis acolo de câteva luni (deşi nu în acelaşi sector), şi stătea de vorbă cu aceştia. Mi-a povestit că era plin de deţinuţi care se plimbau, vorbeau sau jucau fotbal liniştiţi. Că toată liniştea s-a făcut ţăndări când mulţimea aceea s-a oprit ca la un semn şi în mijloc s-a format un zid circular de oameni, iar în centrul zidului stătea un bărbat blond şi corpolent; o clipă mai târziu alt bărbat, palid şi costeliv, s-a repezit la el şi, cu un pumnal confecţionat clandestin dintr-un arc de somieră, i-a spintecat pieptul, i-a smuls inima şi a arătat-o ridicând-o în sus, proaspătă şi sângerândă în soarele după-amiezii. Că în timp ce exhiba trofeul acela, asasinul slobozise un strigăt prelung de bucurie. Că totul se pe trecuse atât de iute, încât, înainte de a se prăbuşi, victima nici nu apucase să ţipe de frică sau să strige după ajutor. Că gardienii goliseră pe dată curtea, lăsând leşul fără inimă pe loc; că el nu întrebase nimic pe nimeni, dar aflase că numele asasinului era Quílez şi că mortul avea faimă de turnător şi ajunsese la Modelo în aceeaşi zi cu el, însă fusese mutat de la altă închisoare. Şi la sfârşit mi-a spus - şi atunci mi s-a părut că vocea îi tremura - că, în noaptea care urmase după ce Quilez fusese trimis într-o celulă de pedeapsă, numele lui străbătuse galeriile închisorii ca un murmur justiţiar sau ca un cânt victorios.

Zarco a terminat povestea şi am rămas tăcuţi. Apoi s-a ridicat, s-a dezmorţit şi s-a îndreptat spre faleză, unde a stat o vreme cu mâinile în buzunare, înaintea mării şi a cerului tot mai întunecate. Brusc, s-a întors către mine şi mi-a spus cu o expresie cam posacă: Uite ce e, Ochelaristule, tu n-ai decât să faci ce-ţi tună, dar pe urmă să nu zici că nu ţi-am spus. A făcut o pauză, apoi a continuat. Din partea mea, n-ai decât să stai cu noi mai departe. Până la urmă s-a dovedit că eşti mai dur şi mai afurisit decât păreai, aşa că nu-i problemă. Treaba ta. Dar dacă vrei să-ţi dau un sfat, renunţă. Şi-a scos mâna dreaptă din buzunar, a tăiat aerul cu un gest orizontal, mai violent de cât vorbele pe care le rostise. Renunţă. Nu mai veni la La Font, nu mai veni în cartier. Şterge-o, moşule. Uită de gaşcă. Întoarce-te la familia ta şi la şcoală, întoarce-te la viaţa ta de dinainte. Nu mai ai ce vedea, nu pricepi? Ai văzut deja tot ce era de văzut. Mai devreme sau mai târziu o să pună gheara pe noi, aşa cum au pus pe Guille şi pe ceilalţi. Şi-atunci ai căcat-o: dacă n-ai baftă, mori ca Guille sau ajungi într-un scaun cu rotile ca Moşu'; dacă ai baftă, ajungi la pârnaie ca Dracula sau Chiştoc. Deşi, pentru unul ca tine, nici nu ştiu ce-ar fi mai rău. Eu am trecut pe la pârnaie câteva luni, dar în cazul tău pârnaia o să te mănânce de viu. Oricât te-ai da tu de rotund, de dur şi de afurisit. Că nici aici nu eşti ca noi. Noi n-avem de ales, n-avem decât viaţa asta, dar tu ai şi altă viaţă. Nu fi papagal, Ochelaristule, renunţă.

António Lobo Antunes - Compatriotul lui Cristiano Ronaldo

 Antonio Lobo Antunes a jucat fotbal, s-a lăsat, n-a driblat viaţa şi a devenit un scriitor uriaş.

Antonio Lobo Antunes e compatriotul lui Cristiano Ronaldo. Portughezul Antonio Lobo Antunes scrie cărţi, de regulă capodopere, şi reprezintă în literatură măcar tot atît cît înseamnă Cristiano Ronaldo în fotbal. Dacă ar fi să continuăm paralelismul acesta scandalos, Luis Figo este echivalentul lui Jose Saramago, alt romancier uriaş dat de Portugalia. Cu precizarea esenţială că Luis blasfemiază incomparabil mai puţin decît Jose.

Lobo Antunes a venit pentru cîteva zile în România, unde se lansează Ordinea naturală a lucrurilor, roman publicat de Editura Humanitas. Nu vă voi povesti nimic precis despre tărîmul fabulos al cărţilor lui Lobo Antunes, pentru că acestea trebuie citite şi descoperite. Şi nu pot fi povestite. Aşa cum a încercat unul dintre amfitrionii care au vorbit despre Ordinea naturală a lucrurilor la Libăria Cărtureşti, unde s-a desfăşurat întîlnirea cu cititorii a romancierului lusitan. Altfel, parcă prea multă plecăciune şi reverenţă din partea publicului prezent în ceainărie. Invitatul a dat semne indubitabile că este totuşi om, nu zeu. Zeii nu cer permisiunea să fumeze.


Juniorul de la Benfica

Amănunt probabil derizoriu pentru nemicrobişti, literaţi de profesie şi snobi de ocazie. În tinereţe, Antunes a practicat hocheiul şi fotbalul. Nu neapărat din pasiune, a recunoscut, era o activitate din care putea ieşi un profit material. S-a legitimat la Benfica unde a rămas pînă la 16 ani, cînd a fost selecţionat în naţionala de juniori Portugaliei. În acel moment, părinţii i-au cerut imperios să renunţe la fotbal şi să se dedice şcolii. Apoi l-au obligat să urmeze o carieră în Medicină.

Facultatea a absolvit-o, s-a calificat ca medic psihiatru, n-a profesat, apoi patria l-a trimis în războiul din Angola, acea patrie de pe timpul lui Salazar, s-a întors şi a continuat să scrie, singura pasiunea netratabilă a vieţii sale. Scrie de la vîrsta de 7-8 ani, nu a fost înţeles niciodată de familie (mama lui a părut să priceapă tîrziu că scrisul e o activitate onorabilă, cînd fiul ei a fost decorat cu Legiunea de Onoare franceză) şi va scrie pînă în acea zi care îl înspăimîntă, ziua în care se va simţi secătuit, golit de inspiraţie şi de sensul vieţii. Iar viaţa lui înseamnă viaţa personajelor sale, universul misterios al acestora.


Literatură pe reţetar

După ce a pus-o într-o carte, Antonio Lobo Antunes a vorbit despre ordinea naturală a lucrurilor. Fără emfaza aferentă unui romancier de anvergură planetară. Firesc, profund, franc, cu umor. Scriitorii sînt nişte amanţi mizerabili, zice Antunes, se iubesc atît de tare încît nu pot oferi prea multă iubire femeii de lîngă ei. Lectura e o plăcere, scrisul un chin. Şi asta o declară un tip care are în palmares peste 20 de romane. Cu timpul a descoperit că lucrează mai bine în stare de oboseală accentuată. Explică. Extrasenzorialul e mai activ în acele clipe, imaginarul se pune altfel în funcţiune. Îşi corectează pînă la disperare manuscrisele aşternute pe fişe medicale ale unei clinici care i-a păstrat un cabinet şi unde merge din cînd în cînd să scrie. Pare el însuşi un personaj al romanelor sale.


Premiul Nobel înseamnă şi bani

Scrie. Nu reţete, pe reţete, cărţi. Fundamentale, omeneşti, neînchipuite pînă la el. Citiţi Manualul Inchizitorilor sau Bună seara lucrurilor de pe aici şi veţi descoperi nu un scriitor imens, ci altă dimensiune. A literaturii, a omenescului. A magiei cuvîntului. Povestea lui Lobo Antunes este despre vocaţie. Da, scrie şi pentru bani, recunoaşte că doreşte să trăiască bine. Premiile nu sînt nici ele de refuzat. Nobelul? Interesant, se cîştigă foarte bine dacă iei Nobelul, spune. Dar nu îşi aminteşte cine l-a cîştigat acum doi sau trei ani. Uneori e brutal de sincer. "Dacă mă întrebaţi cine este cel mai bun scriitor din lume vă voi spune că eu!" A fost obligat să dea fotbalul pentru Medicină, a supravieţuit unui război şi s-a salvat prin scris. Minunat! Parcă mai frumos chiar decît un gol din lovitură liberă al lui Cristiano Ronaldo, compatriotul pe care părinţii nu s-au gîndit să-l facă doctor.

Jurnalul unui an prost

 

J.M. Coetzee
Jurnalul unui an prost
Editura Humanitas Fiction, 2009
Traducere din engleză de Irina Horea.



*****
Intro

John Maxwell Coetzee (n. Cape Town, 9 februarie 1940) îşi încheie strălucit studiile de literatură engleză şi matematică la University of Cape Town în 1961, apoi se mută în Anglia, unde lucrează ca programator. Îşi ia doctoratul cu o teză despre Samuel Beckett la University of Texas, Austin (1965-1969), ţine cursuri de literatură la New York până în 1971, apoi la University of Cape Town.

Debutează cu romanul Dusklands (1974), urmat de In the Heart of the Country (1977) şi Aşteptându-i pe barbari (Waiting for the Barbarians, 1980; Humanitas, 2005), care îi aduce James Tait Black Memorial Prize. Publică apoi Viaţa şi vremurile lui Michael K (Life & Times of Michael K, 1983 - Humanitas Fiction, 2009), distins cu Booker Prize şi Prix Femina Étranger, Foe (1986 - Jerusalem Prize, 1987), The Age of Iron (1990 - The Sunday Express Book of the Year) şi Maestrul din Petersburg (The Master of Petersburg, 1994 - Irish Times International Fiction Prize, 1995; Humanitas Fiction, 2008).

Boyhood din 1997 şi Youth din 2002 fac parte din ciclul autobiografic Scenes from Provincial Life. Militant pentru drepturile animalelor, Coetzee publică în 1999 volumul The Lives of Animals. Romanul Dezonoare (Disgrace, 1999; Humanitas, 2006) îi aduce un nou Booker Prize, iar Elizabeth Costello (2003) şi Slow Man (2005) se bucură de o foarte bună receptare. În 2007 şi în 2009 apar două dintre cele mai puternice romane ale lui Coetzee, Jurnalul unui an prost (Diary of a Bad Year) şi, respectiv, Summertime, ultimul din ciclul său autobiografic. J.M. Coetzee este autorul mai multor volume de eseuri filozofice şi literare.

Din 2002 trăieşte în Australia, fiind profesor emerit la University of Adelaide. În 2003 primeşte Premiul Nobel pentru literatură.

*****

Un eminent scriitor australian, aflat la vârsta senectuţii, este invitat de un editor german să contribuie la realizarea unei cărţi intitulate Opinii tranşante. Are astfel şansa să-şi exprime gândurile asupra unor subiecte la propria sa alegere. Scrie eseuri scurte despre democraţie, Machiavelli, anarhism, pedofilie, Al Qaida, Guantánamo, erotism, sport, muzica lui Bach şi literatura lui Dostoievski. Care este originea statului, întreabă el, şi natura relaţiei dintre cetăţean şi stat? Cum ar trebui să reacţioneze cetăţeanul unei democraţii moderne în faţa disponibilităţii statului de a ignora consideraţiile morale şi libertăţile civile în războiul declarat terorii, un război care include folosirea torturii? Este tulburat de complicitatea Australiei cu America şi Marea Britanie în războaiele lor din Orientul Mijlociu: un sentiment obscur de dezonoare stăruie asupra lui.

În spălătoria blocului în care locuieşte, scriitorul întâlneşte o tânără atrăgătoare. Când descoperă că este "între slujbe", îi oferă el una: să-i dactilografieze manuscrisul. Anya nu e interesată de politică, dar slujba aceasta o amuză, ca şi atracţia evidentă şi câtuşi de puţin dezagreabilă pe care o resimte scriitorul pentru ea.

Prietenul ei, Alan, consultant în domeniul investiţiilor, care înţelege lumea în termeni economici neo-liberali stricţi, are rezerve faţă de faptul că superba lui iubită îşi pierde vremea cu o muncă ce aminteşte de anii '60. Interesat de banii bătrânului, Alan pune la cale un plan.

Plăcerea pe care o oferă citirea romanului de faţă ţine în parte de inventivitatea lui formală. Paginile se compun din trei paliere, fiecare având propria lui autonomie, deşi sunt legate printr-o plasă fină de corespondenţe. Palierul de sus conţine scurte eseuri provocatoare, multe atacând subiecte grave ale lumii actuale, semnate de celebrul scriitor de şaptezeci şi doi de ani C, cel din mijloc redă gândurile lui C, obsedat de tânăra lui secretară Anya, iar palierul de jos este dedicat opiniilor şi vieţii Anyei, care va trebui să facă o opţiune majoră. Poveştile personale din roman sunt puse în lumină, prin contrapunct, de eseuri, ca în muzica lui Bach atât de dragă lui "Señor C", alter ego-ul lui J.M. Coetzee.


"J.M. Coetzee, laureat al Premiului Nobel pentru literatură şi distins (de două ori) cu Booker Prize, poate cel mai mare scriitor de limbă engleză în viaţă, susţine în acest roman spectaculos că adevăraţii creatori nu cred în competiţii." (Sunday Times)

"Miracolul Jurnalului unui an prost constă în faptul că te implică profund, te distrează într-o bună măsură şi nu este dificil de citit." (The New York Review of Books)

"Romanul lui J.M. Coetzee poate părea o proiecţie a propriei ceremonii funerare, însă una de o mare generozitate: caustică, amuzantă şi înţeleaptă... De ce n-ar putea fi şi bătrânii nebuni?, scria Yeats. În romanul său plin de spirit şi compasiune, Coetzee ne demonstrează de ce nu este posibil." (The New York Times)

---

09. Despre Guantánamo Bay

Cineva ar trebui să conceapă un balet cu titlul Guantánamo, Guantánamo!. O trupă de prizonieri, cu gleznele legate în cătuşe, mâinile în mănuşi de fetru gros, urechile acoperite cu manşoane, glugi negre trase peste cap, execută dansurile persecutaţilor şi disperaţilor. În jurul lor, gardieni în uniforme verde-oliv execută sărituri cu o energie şi o veselie demonice, având pregătite la îndemână ţepuşe pentru vite şi bastoane de cauciuc. Îi îmboldesc pe prizonieri cu ţepuşele, şi prizonierii sar; îi trântesc pe prizonieri la pământ şi le vâră bastoanele în anus, iar pe prizonieri îi apucă spasmele. Într-un colţ, un bărbat pe picioroange, purtând o mască Donald Rumsfeld, ba scrie la masă, ba dansează gigă în secvenţe scurte şi extatice.
Într-o bună zi se va face un asemenea balet, dar nu de către mine. Ar putea chiar ajunge un hit la Londra şi Berlin, şi New York. Nu va avea absolute nici un efect asupra oamenilor spre care ţinteşte, cărora puţin le pasă ce crede publicul de balet despre ei.

---

Te rog, spun eu, te rog nu înţelege greşit.
Ce să înţeleg greşit? Că mi se spune că nu ştiu să bat la computer?
Bineînţeles că ştii să baţi. Ştiu că slujba asta e sub nivelul tău, îmi pare rău pentru asta, dar hai să perseverăm, hai să continuăm.

---

De trei ani împreună, şi lui Alan încă i se scoală la mine, şi i se scoală atât de tare, că parcă stă să explodeze. Îi place să-i povestesc despre foştii mei în timp ce mă regulează. Şi apoi? zice. Şi apoi? Şi apoi? Apoi m-a pus s-o iau în gură, zic. Gura asta? zice. Buzele astea? Şi mă sărută înnebunit, furios.
Da, buzele astea, zic, eliberându-mă de săruturile lui atât cât să-i pot răspunde, şi el explodează.
Minciuni toate, desigur. Inventez ca să-l aţâţ. Chestia aia pe care mi-ai spus-o, zice după aceea, e doar o minciună, nu-i aşa? Numai minciuni, zic, şi-i zâmbesc misterios. Bărbatului trebuie să-i strecori tot timpul îndoiala în suflet.

---

10. Despre ruşinea naţională

Un articol dintr-un număr recent din New Yorker afirmă clar ca lumina zilei că administraţia americană, a cărei conducere se află în mâinile lui Richard Cheney, nu numai că acceptă torturarea prizonierilor din aşa-numitul război împotriva terorii, dar face orice ca să submineze legile şi convenţiile care interzic tortura. Putem astfel în mod legitim să vorbim despre o administraţie care, deşi legală în sensul în care este aleasă în mod legal, este ilegală sau anti-legală în sensul în care operează dincolo de limitele legii, ocolind legea şi opunându-se statului de drept.
Neruşinarea lor depăşeşte orice închipuire. Dezminţirile lor nu conving pe nimeni. Distincţia pe care o fac avocaţii lor între tortură şi coerciţie este de o nesinceritate patentată, pur formală. În noua ordine pe care au creat-o, spun ei implicit, puterea pe care o avea odată sentimentul de ruşine a fost abolită. N-are nici o importanţă dacă vă simţiţi dezgustaţi. Nu ne impresionaţi. Suntem mult prea puternici.
Demostene: În vreme ce sclavul se teme doar de durere, omul liber se teme cel mai mult de ruşine. Dacă admitem că e adevărat ceea ce susţine New Yorker, atunci pentru americani ca indivizi problema e una morală: cum mă comport în faţa acestei ruşini căreia îi sunt supus? Cum îmi salvez onoarea?

---

Astfel că fac tot ce pot s-o îmbunez. Slavă Domnului că nu sunt domnul Aberdeen, îmi spun în sinea mea, că nu sunt însurat cu această tânără cu ţâfne. Ceea ce e o prostie, desigur. Mi-aş da mâna dreaptă să fiu domnul Aberdeen.

---

Cum stă treaba cu bătrânul - zice el -, nu s-a dat la tine, nu-i aşa? Adică dacă mi-a tras-o, asta vrei să zici? întreb eu. Nu, nu mi-a tras-o. N-a încercat. Şi dacă ar fi făcut-o? Ce-ai face? Te-ai duce jos şi l-ai cotonogi? O să ajungi la ziar. Te faci de tot râsul. Scriitor bine-cunoscut, snopit în bătaie de iubitul gelos.

---

Sinuciderea poate salva onoarea cuiva şi probabil că au existat sinucideri de onoare printre americani, despre care nu s-a auzit nimic. Dar ce se poate spune despre acţiunea politică? Oare va fi suficientă acţiunea politică - nu rezistenţa armată, ci acţiunea conform regulilor de bază ale sistemului democratic (trimiterea de petiţii, organizarea de întruniri, scrierea unor scrisori)?
Dezonoarea nu ţine cont de deosebirile fine. Dezonoarea coboară pe umerii omului şi, odată ce a coborât, nici o pledoarie inteligentă n-o va mai ridica. În prezentul climat de frică exacerbată şi în absenţa oricărei manifestări vizibile de reacţie populară împotriva torturii, acţiunile politice întreprinse individual de cetăţeni nu prea pot să aibă vreun efect practic. Şi totuşi, urmărite cu obstinaţie şi hrănite de indignare, asemenea acţiuni vor îngădui cel puţin oamenilor să-şi ţină capul sus. Simplele acţiuni simbolice, pe de altă parte - arderea drapelului, declamaţii răspicate de genul "Îi detest pe conducătorii ţării mele şi mă disociez de ei" -, cu siguranţă nu vor fi de ajuns.
Imposibil de crezut că tot acest spectacol în care onoarea ţării lor este târâtă în noroi să nu fi trezit în inimile unor americani porniri ucigaşe. Imposibil de crezut că nimeni nu s-a gândit să-i asasineze pe criminalii aceştia aflaţi în funcţii înalte.

---

Credeţi că aş putea deveni model? mă-ntreabă ea hodoronc-tronc.
E la mine în apartament, tocmai mi-a adus tranşa dactilografiată în acea zi. Se îndrepta spre uşă când, din cine ştie ce motiv, se hotărăşte să mai zăbovească. Îşi pune mâinile în şolduri, îşi dă părul pe spate. Mă priveşte provocator.

---

Când sunt acolo cu el, nu se dă la mine, dar ce face după ce ies, asta e altă poveste. Numai Dumnezeu vede ce face atunci, Dumnezeu şi Fecioara binecuvântată, şi corul îngerilor. Sunt sigură că a şterpelit din uscător nişte chiloţei de-ai mei. Bănuiesc că se desface la prohab după ce plec eu şi şi-o înveleşte în budigăii mei şi închide ochii şi-şi plimbă prin minte tot felul de închipuiri cu fundul meu divin, până ce vine. Apoi se închide la prohab şi se întoarce la John Howard şi George Bush, la cât de ticăloşi sunt ăştia.

---

Să nu fi existat deja o conjuraţie ale cărei documente vor ieşi cândva, în viitor la lumina zilei?
În orice caz, în lipsa unei perspective de schimbare a politicii, scopul nu numai al americanilor cu conştiinţă, dar şi al occidentalilor în general trebuie să fie acela de a găsi căi pentru a-şi salva onoarea, ceea ce, într-o oarecare măsură, este totuna cu a-şi păstra respectul de sine, dar înseamnă şi a nu trebui să apară cu mâinile mânjite în faţa judecăţii istoriei.
Judecata istoriei este în mod limpede o chestiune care pune la lucru şi minţile celor din administraţia americană. Istoria ne va judeca pe baza mărturiilor pe care le lăsăm în urmă, spun ei în public; şi asupra acestor mărturii, îşi aduc ei aminte în particular, deţinem controlul într-o măsură fără precedent. Despre cele mai rele dintre crimele noastre nici o urmă să nu rămână, nici scrisă, nici materială. Dosarele să fie tocate, hard diskurile să fie zdrobite, cadavrele să fie arse, cenuşa să fie împrăştiată.
Faţă de Richard Nixon sunt dispreţuitori. Nixon era un amator, spun ei. Lui Nixon nu-i păsa de securitate. Pe lista lor de priorităţi, securitatea - prin care ei înţeleg tăinuirea - se plasează pe primul loc, pe al doilea loc şi pe al treilea loc.

---

Model, zic eu; pentru modelling se caută fete mai înalte. Mai înalte şi mai tinere. Ai fi pusă în situaţia să concurezi cu nişte slăbănoage de şaisprezece ani.

Bărbatul de la gară

 

Jennifer Johnston
Bărbatul de la gară
Editura Humanitas Fiction, 2009
Traducere din engleză de Antoaneta Ralian.



*****

Intro

Una dintre cele mai importante voci ale literaturii irlandeze actuale, Jennifer Johnston s-a născut în 1930 în Dublin, ca fiică a dramaturgului Denis Johnston şi a actriţei Shelagh Richards. A studiat la Trinity College din Dublin.

În anii '70 s-a stabilit lângă Derry, şi tot atunci a debutat ca scriitoare. Primul ei roman publicat a fost The Captains and the Kings (1972), deşi The Gates (1973) fusese scris înaintea acestuia. Le urmează How Many Miles to Babylon? (1974), Shadows on Our Skin (1977), acesta din urmă finalist la Booker Prize, The Old Jest, distins cu Whitbread Award for Fiction în 1979, şi Christmas Tree (1981).

Bărbatul de la gară (The Railway Station Man, 1984) şi Fool's Sanctuary (1987), ca majoritatea cărţilor lui Jennifer Johnston, reflectă preocuparea constantă a autoarei pentru felul în care familiile, echilibrul interior şi relaţiile afective ale acestora sunt afectate de tragediile istoriei. În 1991, vede lumina tiparului romanul The Invisible Worm, finalist pe lista Sunday Express Book of the Year. Îi urmează The Illusionist (1995), This Is Not a Novel (2002), Grace and Truth (2005), Foolish Mortals (2007).

*****

Într-o Irlandă a contrastelor, bucolică şi violentă în acelaşi timp, Roger, erou de război ale cărui cicatrici nu sunt toate vizibile, şi Helen, pictoriţă a cărei viaţă părea să se fi oprit în loc, descoperă iubirea, speranţa şi a doua şansă la fericire.

Cei doi aleg să se mute în Knappogue, pe coasta de nord a Irlandei, Helen pentru că vrea să picteze, iar Roger pentru că are o pasiune: să renoveze halte dezafectate. Iar micuţa gară a satului pare făcută anume pentru el. Helen e singură după ce unul din numeroasele atentate ce însângerează Irlanda îi răpeşte soţul, care nu a înţeles-o şi nu a ştiut să-i câştige inima. Viaţa ei monotonă e întreruptă din când în când de scurtele apariţii neliniştitoare ale fiului ei Jack, student la Trinity College. Roger este singur şi mutilat după ce a luptat în cel mai crud război al secolului XX. Amândoi vor să fugă de o viaţă şi o lume cărora nu le mai văd rostul. Întâlnirea lor va fi începutul unui lung şi uneori dureros proces de reacomodare cu normalitatea - atât de bizară pentru ei - a unei relaţii pline de dragoste şi înţelegere. Însă cei care renunţă la armura indiferenţei devin vulnerabili, iar Helen va afla ce înseamnă adevărata singurătate.


Romanul Bărbatul de la gară a fost ecranizat în 1992 de Michael Whyte, avându-i ca protagonişti pe Julie Christie şi Donald Sutherland.

"O scriitură elegantă şi personaje portretizate subtil, schiţate pe hârtie de o mână sigură." (The Times)

"Jennifer Johnston reuşeşte să creeze, prin tuşe discrete, o atmosferă plină de tensiune emoţională." (Le Monde)

"Jennifer Johnston este una dintre cele mai impresionante voci literare de astăzi." (Sunday Express)

"Bărbatul de la gară este un roman magistral." (Anthony Burgess)

---

Fragment

Până la gară erau două mile de drum povârnit. Drumul era cam prost. Trecuseră ani buni de când consiliul comunal trimisese acolo maşini cu pietre şi gudron. Cum era prea puţin folosit, se gândiseră că nu-i nevoie să-l repare. Nu trecea pe acolo decât întâmplător câte un ţăran care-şi ducea oile să pască pe munte, sau altul care cobora la târg. Uneori pe coama dealului se opreau grupuri de turişti ca să privească în jos, la oceanul cu şiragurile lui de insuliţe. Dar nimeni, nici ţăranii, nici turiştii, nu arunca vreo privire la clădirea gării; aşa se întâmplase în trecut. Acum însă, gara făcea parte din folclorul local.

Clădirea din cărămidă roşie fusese construită în 1903, solidă, funcţională, potrivită pentru reţeaua de linii ferate care urcau pe clina dealului sau coborau pe malul apei, oferindu-le localnicilor pentru prima oară acces la cărările şerpuite, pustii de pe coastă.

Clădirea se înalţă şi acum, semeaţă, cu faţa spre marea îndepărtată. În spate, cele două peroane şi spaţiile dintre fostele şine, năpădite de bălării, şi în fundal, dealul, golaş, posomorât. Cabina de semnalizare se zărea în dreapta primului peron, la vreo cincizeci de metri de clădirea gării. Două sau trei trepte ale scării de lemn putreziseră şi câteva geamuri fuseseră sparte, dar cabina în sine părea să fie în formă bună. Literele pictate în alb, KNAPPOGUE ROAD, erau încă vag lizibile sub fereastră. Vechea magazie se găsea la capătul cel mai îndepărtat al celui de-al doilea peron, lângă trecerea la nivel, nefolosit.

Ploaia se prefăcuse într-o burniţă pâcloasă, dar, din când când, răbufnea câte o pală de vânt care ar fi putut să împrăştie norii. Gardurile vii erau încărcate de boabe de mure ude, strălucitoare, şi Helen şi-a propus în gând să vină cu două coşuri într-una din zilele uscate. Murele culese pe ploaie n-au gust, dulceaţa e diluată de umezeală. Ar putea veni cu Jack cu două coşuri, să culeagă mure. Gândul acesta a făcut-o să râdă. Nici într-o mie de ani n-ar accepta Jack să vină. Niciodată, nici în copilărie, nu dăduse dovadă de asemenea înclinaţie. "Nu poate exista între noi o astfel de intimitate, şi-a spus Helen. Bănuiesc că între părinţi şi copii trebuie să existe măcar această legătură domestică, dacă nu mai mult. Dar se pare că e greu de dobândit." S-a întrebat de ce o fi venit Jack s-o viziteze.

Un porumbar marca sfârşitul gardului de verdeaţă. Dincolo de gard drumul se lărgea şi apărea clădirea gării. Canatul din dreapta al uşii verzi era deschis, şi Helen a traversat drumul, a urcat o treaptă şi a intrat în holul şubrezit. Aerul era îmbâcsit şi jilav: peste douăzeci de ani de păianjeni şi şobolani morţi. Deşi se făcuse curăţenie şi holul fusese frecat, răzuit, şi pereţii văruiţi, duhoarea persista. Uşa dinspre peron era deschisă, şi un curent răcoros mătura holul. Helen a înaintat şi s-a uitat pe fereastra ghişeului de bilete. Un foc vesel ardea în soba micuţă.

O masă cu tăblie demontabilă şi vreo două scaune încărcate cu cărţi. O haină de molton atârna pe uşa care ducea la peron. Se auzeau zgomotele unui fierăstrău care tăia lemne.
- Da?

Vocea a răsunat în spatele ei. Helen a tresărit.
- Cu ce vă pot fi de folos?
- Nu v-am auzit venind.

Un bărbat înalt, cu un petic negru pe ochiul stâng, stătea în mijlocul holului. Mâneca stângă, goală, era vârâtă în buzunarul hainei de tweed. Avea o înfăţişare foarte îngrijită, însă purta în picioare nişte tenişi jerpeliţi, zdrenţuiţi şi găuriţi în dreptul degetelor mari. Poate că roşi de şoareci, şi-a spus Helen. Ba nu! Nu părea omul care să lase şoarecii să-i roadă pantofii.

Vocea îi suna clar când a adăugat:
- Dacă doriţi informaţii legate de trenuri...

Helen a izbucnit în râs.
- Mai durează până când o să-şi reia mersul.

Helen s-a oprit din râs.
- Mai sunt multe de făcut până când gara o să ajungă operaţională.
- Eu...
- După cum puteţi vedea singură.

Glasul îi devenise aspru, neprietenos.
- Unde doriţi să plecaţi?

Helen nu ştia ce să răspundă.
- Cred că există o reţea bine organizată de autobuze. Puteţi ajunge uşor la Letterkeny şi la Donegal. După care... A ridicat din umeri: Există felurite legături.

Helen a râs din nou, pentru că nu ştia ce altceva să facă. Un râs nervos.
- Nu. Nu-i vorba de aşa ceva. Locuiesc aici. Am venit să văd doar... să... Cineva mi-a spus că vă numiţi Haythorne. M-am întrebat... am cunoscut pe vremuri la Dublin o familie Haythorne. Cu multă vreme în urmă. M-am gândit că poate...
- Hawthorne mă cheamă, a răspuns el, punând punct conversaţiei.
- A!

O clipă mai târziu Helen i-a întins mâna.
- Domnule Hawthorne, eu sunt Helen Cuffe.

Bărbatul nu s-a clintit.
- Locuiesc în casa de la capătul drumului. Chiar înainte de intrarea în sat.

A urmat o tăcere ştirbită doar de zgomotul fierăstrăului, venit de undeva din capătul peronului.
- M-am gândit să vin să văd dacă aveţi nevoie... Probabil că vă descurcaţi greu aici... Dacă doriţi ceva de mâncare, sau ştiu eu...

A simţit sângele năvălindu-i în obraji.
- Mă descurc foarte bine, mulţumesc.

Două cicatrici pungite coborau de sub peticul de pe ochi până la bărbie, trăgându-i uşor colţul gurii într-o parte.
- Eu ies foarte rar în societate.

"Îl bag în mă-sa de grobian, şi-a spus Helen. S-a răsucit pe călcâie şi a dat să traverseze holul, spre uşă. Şi eu ies rar în societate. Îl bag în mă-sa."
- Doamnă Cuffe, a strigat după ea.

Helen s-a oprit, dar nu s-a întors spre el.
- Sunteţi muiată de ploaie.

Ea a dat din cap.
- Sau domnişoară Cuffe?
- Doamnă.
- Aţi făcut pe jos tot drumul până aici?
- Da. Din motive de sănătate. Vreau să trăiesc mult, o viaţă lungă. La revedere, domnule Hawthorne.
- La revedere, doamnă Cuffe.

Când a ieşit din nou în ploaie, Helen a murmurat:
- Îl bag în mă-sa!

Spre seară ploaia s-a oprit, aşa cum se întâmpla mereu pe coasta de vest. Norii s-au risipit şi cerul s-a colorat într-un albastru diafan, proaspăt spălat. Marea, în depărtare, de un albastru mai întunecat, părea tulburată. Valuri tivite cu spumă se rostogoleau şi se ondulau la marginile insulelor. Soarele vătuit de aburi de ceaţă aluneca în jos spre muchia orizontului.

Helen şedea pe treapta din faţa verandei şi urmărea schimbarea coloritului. Umbrele copacilor şi ale gardurilor de verdeaţă se alungiseră şi se întunecaseră. Era unul dintre momentele care întotdeauna îi dădeau fiori de emoţie. În general, schimbările în natură sunt imperceptibile, dar această pieire a soarelui dincolo de marginea lumii o emoţiona de fiecare dată prin viteza ei vertiginoasă şi prin înfricoşătoarea simplitate cu care se petrecea.

Jack s-a materializat, venind de nicăieri, şi a rămas tăcut în picioare lângă ea.
- La ce oră mâncăm? a întrebat-o în cele din urmă.
- La orice oră doreşti tu. Încă nu m-am gândit.
- Aş vrea să mă duc în sat, să beau ceva.
- Poţi să bei aici şi să scuteşti drumul.
- Simt nevoia de puţină mişcare.

Helen i-a răspuns râzând:
- În Knappogue n-a mai fost vreo mişcare de la revolta din 1798. Mă îndoiesc că şi atunci a fost.
- Ai ceva împotrivă să mă duc în sat?
- Nu. Du-te. O să luăm masa pe la nouă şi jumătate. Doar dacă mişcarea n-o să fie prea captivantă. În cazul ăsta, trimite-mi un mesaj printr-un porumbel călător.
- În ordine. Pe curând.

În chip surprinzător, Jack s-a aplecat şi a sărutat-o pe creştet.

Biblioteca morţilor

 

Glenn Cooper
Biblioteca morţilor
Editura Humanitas Fiction, 2009
Traducere din engleză de Daniel Ionescu.



*****

Intro

Doctorul Glenn Cooper a studiat arheologia la Harvard şi medicina la Tufts University. În tinereţe a participat la numeroase săpături arheologice, mai ales în Anglia, dar în cele din urmă a ales o carieră în medicină. După ce a lucrat în două mari spitale americane, şi-a deschis propriul cabinet medical, apoi a fost directorul unei importante companii din domeniul biotehnologiei.

În această perioadă a început să scrie scenarii şi a reuşit să vândă câteva la Hollywood, ceea ce l-a încurajat să producă un film de lung metraj, Long Distance (2005), distribuit în peste treizeci de ţări. Biblioteca morţilor (Library of the Dead, 2009), primul său roman, a fost deja vândut în douăzeci şi cinci de ţări, iar următorul - Book of Souls - va fi publicat în 2010.

*****

Acest roman începe în mai 2009, la New York, când bancherul David Swisher primeşte o carte poştală pe care figurează doar un sicriu şi o dată. Data morţii sale. Acest roman începe în februarie 1947, la Londra, unde Winston Churchill ia o hotărâre care îi va împovăra conştiinţa până la sfârşitul zilelor sale. O hotărâre cumplită, dar necesară. Acest roman începe în iulie 1947, la Washington, când Harry Truman, preşedintele care a ordonat folosirea bombei atomice, află un secret care ar putea arunca lumea în haos. Un secret străvechi, însă foarte actual. Acest roman începe în decembrie 782, pe insula Vectis, când un copil analfabet scrie pe zăpadă nume şi numere. Har divin sau blestem? Acest roman, dacă este un roman, a început şi nu s-a sfârşit. S-ar putea ca noi toţi să fim în el, fără să ştim. Pentru că nimic nu este întâmplător. Pentru că destinul fiecărui om este deja scris.

"O abordare uimitoare a străvechii înfruntări dintre liber-arbitru şi predestinare." (Katherine Neville)

"Un pont: va fi marele debut al anului." (Bookseller Magazine)

"O poveste incandescentă şi explozivă... împletire ingenioasă de thriller modern cu mystery istoric. Un roman pe care nu trebuie să-l rataţi." (James Rollins)

---

Fragment

12 februarie 1947
Londra

Ernest Bevin era veriga de legătură, curierul, singurul membru al Cabinetului care servise sub ambele guverne. Pentru Clement Atlee, prim-ministrul laburist, el era alegerea logică.
- Da, Ernest, îi spusese Atlee secretarului de externe în timp ce şedeau în Downing Street 10, în faţa unui şemineu. Stai de vorbă cu Winston. Cere-i ajutorul în numele guvernului.

Pe capul chel al lui Atlee apăruseră mărgele de sudoare şi Bevin urmărea stânjenit un pârâiaş care se scurgea de pe fruntea lată, pe nasul acvilin al prim-ministrului.

Misiune acceptată. Fără întrebări, fără rezerve. Bevin era soldat, descendent al unui lung şir de lideri laburişti şi unul dintre fondatorii celui mai mare sindicat britanic, TGWU. Totdeauna pragmatic, înainte de război fusese unul dintre puţinii politicieni laburişti care cooperaseră cu guvernul conservator, luptând cot la cot cu acesta împotriva aripii pacifiste din propriul partid. În 1940, Churchill îşi pregătea ţara de război şi formase un guvern de largă coaliţie. Bevin era un om pe care Churchill îl putea folosi în continuare, aşa că ajunsese ministru al Muncii şi Serviciilor Publice şi primise numeroase responsabilităţi, inclusiv în industria militară. Reuşise cu mare abilitate să stabilească un echilibru între necesităţile armatei şi cele ale civililor, ba chiar îşi înfiinţase propria armată de 50 000 de oameni, smulşi din rândul trupelor pentru a lucra în minele de cărbune. "Băieţii lui Bevin". Churchill îl ridica în slăvi.

Apoi venise şocul. La doar câteva săptămâni după încheierea războiului, încă bucurându-se de victorie, cel pe care ruşii îl numeau "buldogul britanic" pierduse alegerile generale din 1945, măturat de avalanşa stârnită de Partidul Laburist al lui Clement Atlee. Churchill, omul care se bucurase de cea mai mare încredere din partea compatrioţilor săi în timpul războiului, fusese dat la o parte de un electorat care nu mai credea că el ar fi în stare să reconstruiască ţara. Bărbatul care spusese: "Ne vom apăra insula cu orice preţ, vom lupta pe plaje, vom lupta pe pistele de aterizare, vom lupta pe ogoare şi pe străzi, nu ne vom preda niciodată", s-a retras de pe marea scenă şchiopătând, trist şi demoralizat. Acum, la un an şi jumătate de la înfrângere, conducea capricios opoziţia şi-şi petrecea cele mai plăcute clipe în mult elogiata Chartwell House, unde scria poeme, picta acuarele şi hrănea cu firimituri de pâine lebedele negre.

Şi tot acum, după un an şi jumătate, Bevin, secretarul de externe al prim-ministrului Atlee, se afla într-un buncăr şi-l aştepta pe fostul lui şef. Era frig şi Bevin avea pardesiul încheiat până sus, iar dedesubt purta un costum cu vestă, din stofă groasă, de iarnă. Era un bărbat solid, cu păr cenuşiu care începea să se rărească, pieptănat pe spate şi uns cu briantină, cu o faţă cărnoasă, cu fălcile cam lăsate. Alesese în mod special acest loc de întâlnire clandestin, pentru a transmite un mesaj psihologic. Subiectul de discuţie e foarte important. Secret. Vino repede, nu întârzia.

Mesajul fusese limpede pentru Churchill, care intră greoi, se uită calm în jur şi întrebă:
- De ce mi-ai cerut să vin iar în locul ăsta blestemat?

Bevin se ridică şi, cu un gest scurt, îl trimise la plimbare pe ofiţerul superior care îl însoţea pe Churchill.
- Erai în Kent?
- Da, eram în Kent! Churchill tăcu o clipă. N-am crezut c-o să mai calc vreodată pe-aici.
- Nu-ţi scoate haina. E foarte frig.
- Aşa e mereu aici, răspunse Churchill.

Cei doi îşi strânseră mâinile cu răceală, apoi se aşezară, după ce Bevin îl conduse pe Churchill la o masă pe care se afla un dosar roşu cu sigiliul prim-ministrului.

Se aflau în buncărul de pe George Street, în care Churchill şi cabinetul său petrecuseră o bună parte din război. Camerele fuseseră construite în subsolul clădirii Oficiului Muncii, exact între Parlament şi Downing Street. Cu plafoane din beton armat, apărat de saci cu nisip şi săpat la o adâncime respectabilă, buncărul ar fi supravieţuit probabil unui atac direct, dar acesta nu se materializase niciodată.

Stăteau faţă-n faţă la uriaşa masă pătrată din Camera Cabinetului, unde, indiferent dacă era zi sau noapte, Churchill îşi chema cei mai apropiaţi consilieri. Era o încăpere anostă, mohorâtă, cu aer închis. Alături se afla Camera Hărţilor, încă tapetată cu schiţele teatrelor de operaţiuni, şi dormitorul lui Churchill, care încă mai duhnea a trabuc, la atâta vreme după ce ultimul fusese stins între pereţii lui. Mai departe, pe coridor, într-o mică magazie transformată, se afla Camera Telefonului Transatlantic, unde un criptolog cu nume de cod Sigsaly cifra discuţiile dintre Churchill şi Roosevelt. Din câte ştia Bevin, linia încă funcţiona. Nimic nu se schimbase din ziua când aceste încăperi fuseseră discret închise. Ziua Victoriei.
- Vrei s-arunci o privire? întrebă Bevin. Cred că generalul Stuart are cheile.
- Nu. Churchill îşi pierduse răbdarea şi nu se simţea deloc bine în buncăr. O spuse de-a dreptul: Ascultă, de ce nu treci la subiect? Ce vrei, de fapt?

Bevin recită introducerea pe care o repetase ca pe un rol:
- S-a ivit o problemă, una complet neaşteptată, remarcabilă şi de o natură foarte delicată. Guvernul trebuie s-o abordeze cu prudenţă şi cu mare grijă. Pentru că sunt implicaţi şi americanii, prim-ministrul s-a întrebat dacă nu cumva dumneata ai fi cel mai potrivit să-l ajuţi personal în această privinţă.
- Sunt în opoziţie, remarcă Churchill pe un ton rece. Ce motiv aş avea să-l ajut în orice privinţă, cu excepţia plecării lui din Downing Street, ca să mă întorc eu acolo?
- Faptul că eşti cel mai mare patriot pe care naţiunea asta l-a avut vreodată. Şi faptul că omul care stă acum în faţa mea pune mai mare preţ pe bunăstarea poporului britanic decât pe jocurile politice. Iată de ce cred că vei fi de acord să ajuţi guvernul.

Churchill părea uimit, deşi ştia bine că era jucat pe degete.
- În ce naiba te-ai băgat? Faci apel la vâna mea patriotică? Las-o baltă, mai bine spune-mi care-i încurcătura în care-aţi intrat.
- Vei găsi acolo un rezumat al situaţiei, zise Bevin, făcând semn cu bărbia către dosarul în coperte din piele roşie. Ar fi bine să-l citeşti. Ai ochelarii?

Churchill scotoci în buzunarul de la piept.
- Îi am. Îşi potrivi braţele de sârmă pe tâmplele capului uriaş. Iar dumneata ai de gând să stai aici şi să te uiţi pe pereţi?

Bevin dădu din cap şi se rezemă de spătarul scaunului simplu, din lemn. Churchill fornăi dispreţuitor şi deschise dosarul. Bevin îl urmări în timp ce citea primul paragraf, apoi îl văzu scoţându-şi ochelarii.
- Ce-i asta, o glumă? întrebă Churchill. Chiar crezi c-o să înghit povestea asta?
- Nu-i deloc o glumă. Incredibil, da. Fantastic, nu. Dacă citeşti mai departe, o să afli ce-a făcut până acum Serviciul de Informaţii al Armatei pentru a autentifica descoperirea.
- Nu m-aşteptam la aşa ceva.

Bevin dădu din cap.

Înainte de a-şi continua lectura, Churchill îşi aprinse un trabuc. Vechea lui scrumieră se afla pe masă. Din timp în timp, murmura printre dinţi ceva neinteligibil. O dată, chiar exclamă:
- Dintre toate locurile de pe lumea asta, tocmai Insula Wight!

La un moment dat, se ridică şi-şi dezmorţi picioarele, apoi îşi aprinse din nou trabucul. Se încrunta adesea şi, după zece minute, când terminase lectura dosarului, îi aruncă lui Bevin o privire întrebătoare. Îşi scoase ochelarii, îi puse în buzunar, apoi trase cu sete din trabuc.
- Sunt şi eu acolo?
- Da, fără îndoială, dar nu cunosc detaliile, spuse

Bevin pe un ton solemn.
- Şi dumneata?
- N-am întrebat.

Taina omului şi taina cununiei. Despre castitatea unirii conjugale

 

Arhiepiscop Lazar Puhalo, Dr. Haralambos Anstall, Dr. George S. Gabriel
Taina omului şi taina cununiei. Despre castitatea unirii conjugale
Editura Theosis, Oradea, 2012
Traducere: Marian Rădulescu
Coperta şi tehnoredactarea: Delia Kerekes

Volumul este un grupaj de trei texte cu autori diferiţi.
Primul text, "Diferenţierea sexuală ca profeţie şi revelaţie" (de Arhiepiscop Lazar Puhalo), cuprinde cinci capitole: Revelaţia fundamentală a sexualităţii umane şi căsătoriei; Legământul ca relaţie matrimonială; Revelaţia transmisă prin femeile profetese; Implicaţiile rolurilor avute de bărbat şi femeie pentru preoţia liturgică; Taina şi sensul iubirii şi căsătoriei.
Al doilea text, "I-a făcut bărbat şi femeie - Un studiu asupra tainei sexualităţii umane" (de Dr. Haralambos Anstall), cuprinde capitolele: I. Introducere; II. Perspective elementare ale învăţăturii ortodoxe (A. Sfânta Treime; B. Întruparea; C. Implicaţii hristologice speciale); III. Ipostas şi persoană (A. Cunoaşterea lui Dumnezeu în Hristos; B. Sursa ontologică a creaţiei; C. Antropologie creştină elementară: 1. Primogenitura lui Adam; 2. Originea Evei; 3. Interacţiunea bărbat / femeie); IV. Chestiunea limbajului inclusiv; V. Al doilea Adam şi a doua Evă; VI. Epilog - Originile preoţiei liturgice.
Al treilea text, "Voi spuneţi că vorbele mele sunt prea îndrăzneţe. Despre pactul nespurcat" (de Dr. George S. Gabriel), cuprinde capitolele: Dumnezeu a făcut sexualitatea şi atracţia dintre sexe; "Cinstită este căsătoria întru toate şi patul nespurcat"; În relaţiile sexuale soţul şi soţia sunt egali; Învierea este proslăvită în metafora iubirii conjugale; "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul..."; Legea fecioriei este dată tuturor; Partea cea bună nu trebuie ţinută sub obroc.
 

Legământul ca relaţie de căsătorie
de Arhiepiscop Lazar Puhalo

 
Nici Vechiul Legământ şi nici Noul Testament nu erau atât "contracte juridice", cât relaţii de căsătorie. Aceasta a fost marea greşeală în care a căzut Vechiul Israel şi despre care au grăit profeţii. Israel nu L-a recunoscut şi nu L-a primit pe Hristos pentru că El a venit ca mire ceresc căutându-şi mireasa. Israel, înţelegând prin legământ un "contract juridic", se aştepta la un domnitor sever, pământean, pregătit să transpună în practică un contract ce fusese nesocotit şi să-şi exercite voia prin mijloace militare şi politice. De aceea creştinătatea apuseană a îmbrăţişat conceptul idolatru de iertare. Este important să înţelegem aceasta: Vechiul Legământ a fost, iar Noul Testament este, o relaţie de căsătorie. Abia atunci vom putea înţelege natura sexualităţii umane ca profeţie şi revelaţie. O privire sumară asupra Cărţii Profetului Osea e de ajuns pentru a reţine mesajul tuturor sfinţilor profeţi.

Înainte de a examina profeţia lui Osea să vedem pe scurt cum este întrebuinţată expresia "curvie" în câteva locuri din Vechiul Testament - termenul având un rol important în revelaţia lui Osea. "Să nu necinsteşti pe fiica ta, îngăduindu-i să facă desfrânare, ca să nu se desfrâneze pământul şi ca să nu se umple pământul de stricăciune." (Lev.19:29) În acest verset Dumnezeu leagă în chip evident statutul femeii de condiţia poporului Său cu care a făcut legământul. Ne arată că femeile preînchipuie şi sunt asemenea poporului ales, Biserica Sa. Vom întâlni peste tot în Vechiul Testament referinţe la necredinciosul Israel care şi-a trădat mirele - o desfrânată, o curvă, o prostituată, o mireasă necredincioasă. Astfel, în Iezechiel vedem cu Israel este mireasa care a luat darurile de nuntă ale soţului şi s-a desfrânat cu ele: "Ai luat lucrurile tale de găteală, făcute din aurul Meu şi din argintul Meu, pe care ţi le-am dat Eu, şi ţi-ai făcut chipuri de bărbat şi te-ai desfrânat cu ele." (Ez.16: 17)[1] Şi încă: "Tu te-ai desfrânat cu Asirienii şi nu te-ai săturat; te-ai desfrânat cu ei, dar nu te-ai mulţumit cu atât, Ci ai înmulţit desfrânările tale din pământul Canaan până în pământul Caldeii, dar nici cu atât nu te-ai mulţumit. Cât de obosită trebuie să fie inima ta, zice Domnul Dumnezeu, după ce ai făcut toate acestea, ca o desfrânată nestăpânită! ... Ci ca o femeie adulteră, care, în locul bărbatului său primeşte pe alţii." (Iez. 16. 28-32)

Sunt peste treizeci de asemenea referinţe la profeţii Vechiului Testament, şi în toate Dumnezeu face legătura între revelaţia despre legământul Său cu Israel şi natura unei relaţii de căsătorie, în care natura lui Israel se revelează prin femei şi prin chemarea de a fi soţie. Să revenim la Profetul Osea. Care era relaţia dintre Dumnezeu şi Israel când Domnul nostru a început să grăiască prin acest sfânt profet?

Profetul Osea ne revelează nu doar relaţia dorită de Dumnezeu cu Israel, ci şi sensul legământului. Dar în Cartea lui Osea avem şi o revelaţie desăvârşită a sensului mântuirii şi al acelei "iertări" pe care Iisus Hristos avea să o dobândească pentru noi, faţă de ideea idolatră a legalismului perpetuat de scolastici şi de adepţii lui Augustin.
Dumnezeu Se lamentează, prin sfinţii profeţi, că  Israel "se desfrânează" cu idoli "zei" demonici.[2] Israel nu a înţeles că Legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu poporul ales nu era un contract juridic, ci o relaţie de căsătorie. Poporul lui Israel chiar dacă pricepea cu mintea că avea un legământ cu Dumnezeu, în realitate el nu ajungea până la inima oamenilor.  Dumnzeu îşi chema neîncetat poporul să renunţe la desfrânarea cu "alţi dumnezei", dar acesta nu putea înţelege şi continua să rămână necredincios. Consider că aceste împrejurări sunt cel mai pregnant revelate în lucrarea profetică a lui Osea. Pe vremea acestui sfânt profet, Israel nu doar că a căzut în idolatrie, ci oamenii s-au îndepărtat într-atât de Dumnezeu că au ajuns să creadă că Dumnezeu are o "soţie", o zeiţă pământeană numită Paşte. Au fost influenţaţi de religiile păgâne, dar în realitate mărturiseau că ei, ca şi popor al lui Israel, nu mai erau mireasa lui Dumnezeu.

Aveau relaţii adulterine cu idolii popoarelor din jur şi, "părăsindu-şi prima dragoste"[3], L-au lăsat pentru altcineva. Dumnezeu va arăta că este credincios lui Israel chiar dacă poporul Său L-a trădat. El îl iubeşte aşa cum un soţ îşi iubeşte soţia[4] şi nu a dorit nimic mai mult decât să-şi scape mireasa de rătăcire şi de robia păcatului. Cum în această revelaţie pentru Israel Osea Îl reprezintă pe însuşi Dumenzeu, Domnul îl învaţă pe profet să-şi aleagă de nevastă pe o femeie din prostituatele păgâne din templu. "Ia-ţi de nevastă o femeie desfrânată şi să ai copii de desfrânată! Căci iată a desfrânat pământul lui Israel, abătându-se de la Domnul." (Os. 1.2) Astfel, Osea şi-a luat de nevastă o desfrânată, pe Gomer. Când li se născu cea dintâi fiică, Dumnezeu i-a poruncit lui Osea să o boteze Lo-Ruhama ("Cea neiubită"), căci de acum încolo Dumnezeu nu va mai avea milă de casa lui Israel. Când s-a născut al doilea copil, Dumnezeu a făcut să fie numit Lo-Ami ("Nu este poporul Meu"). Prin aceasta, Dumnezeu le-a arătat oamenilor nu doar că s-au depărtat de mila Lui, ci şi că s-au separat de El.[5]  Cu toate acestea, Dumnezeu promite împăcare; "Şi în loc să vă zică vouă: "Voi nu sunteţi poporul Meu", vi se spune: "Voi sunteţi fiii Dumnezeului celui viu!"" (Os. 2.1-2)

Nevasta lui Gomer, deşi necredincioasă şi desfrânată, devine profetesă. Este un exemplu al condiţiei Bisericii, poporul cel sfânt. Deşi poporul şi-a trădat legământul cu Dumnezeu şi I-a întors spatele, El promite: "Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată"[6] Când Gomer îşi înşeală bărbatul, pe Osea, şi se întoarce în robia curviei, Dumnezeu îi porunceşte soţului nedreptăţit: "Du-te iarăşi şi iubeşte o femeie îndrăgită de un prieten, şi totuşi desfrânată, aşa precum Domnul iubeşte pe fiii lui Israel, deşi ei se întorc spre dumnezei străini şi iubesc turtele de struguri. Şi am cumpărat-o pe preţ de cincisprezece sicli de argint, un homer de orz şi un letec de orz." (Os. 3:1-3).

Aici vedem că Dumnezeu s-a folosit atât de sexualitate, cât şi de condiţia căsătoriei pentru a ne revela relaţia dintre El şi Biserica Sa. Vor regăsi această imagine în Noul Testament, când  Apostolul Pavel numeşte Biserica mireasa lui Hristos cea "fără de prihană"[7]. Este limpede că, deşi a fost necredincioasă şi a trădat legătura de căsătorie cu Osea, Gomer avea să fie mântuită şi restaurată numai şi numai din dragoste. Aceasta este profeţia mântuirii umanităţii căzute în păcat, prin iubirea împreună-pătimitoare şi prin jertfa lui Iisus Hristos. Suntem mântuiţi şi chemaţi a lua parte la legământul Noului Testament împreună cu El doar pentru că El ne iubeşte. La fel cum vechiul Israel a nesocotit sensul legământului ca relaţie de căsătorie, sfârşind într-un legalism sterp şi în formalităţile unei credinţe exterioare, la fel şi noi suntem chemaţi să luăm aminte la semnificaţia legământului. Adulterul este singura abatere pentru care Hristos îngăduie divorţul tocmai pentru că adulterul duhovnicesc ne separă de Dumnezeu şi ne refuză mântuirea.

Îmi pare că Apostolul Pavel pune accentul final pe Cartea Profetului Osea atunci când spune: "Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea" (Efes. 5:25).[8] Cununa de spini care o purta Mântuitorul nu era decât cununa de nuntă cu care Hristos Şi-a încoronat mireasa, Biserica. De aceea, de Sfintele Paşti cântăm că Hristos "iese din mormânt ca un mire".[9] Când Dumnezeu a folosit căsătoria lui Osea cu Gomer ca pe o revelaţie a relaţiei dintre El şi Israel din vremea aceea ne-a arătat, în chip profund, felul în care căsătoria este o stare profetică ce revelează natura legământului şi a relaţiei dintre Dumnezeu şi Biserica Sa. Apostolul Pavel arată şi el că aceasta este şi natura Noului Legământ, căci: "v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită." (2 Cor.11:2).

Şi Ioan Botezătorul, căutând să conştientizeze poporul lui Israel asupra acestei relaţii, spune despre Hristos "Cel ce are mireasă este mire..." (Ioan 3.29). Mai mult chiar, în Apocalipsă această sintagmă este reluată şi lămurită în pasajul despre Cea de-a Doua Venire: "Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm slavă, căci a venit nunta Mielului şi mireasa Lui s-a pregătit" (19.7)[10]

Totuşi, se stabileşte un testament (un legământ); este evident că Dumnezeu a dorit ca el să fie înţeles ca relaţie de căsătorie, nu în termenii unui contract juridic; de asemenea, a mai dorit să se înţeleagă că sexualitatea umană şi căsătoria sunt revelaţii ale acestei relaţii.

De bună seamă, bărbatul este o prefigurare a lui Hristos, aşa cum femeia este a Bisericii[11]. Iar aceasta este valabil nu doar în cazul soţiei necredincioase, ci şi în cazul celor credincioşi şi evlavioşi. Sexualitatea umană şi relaţia de căsătorie sunt semne profetice şi ne-au fost date nouă de Dumnezeu dintru început, ca o formă de revelaţie. Aceasta este esenţa tainei sexualităţii omeneşti şi a rolurilor jucate de bărbat şi femeie în Biserică.

Aceasta este esenţa mântuirii noastre. Hristos nu a venit pe pământ într-o expediţie juridică, pentru a "satisface dreptatea lui Dumnezeu". A venit, asemenea Profetului Osea, să-Şi  mântuiască mireasa de robia păcatului şi de curvie. Să aducă înapoi în casa Tatălui ceea ce îi  fusese înstrăinat, fiind "vândut sub păcat" (Rom. 7.14). A făcut aceasta doar pentru că ne iubeşte şi doreşte să intrăm în Biserica Sa ca să fim mântuiţi. Icoana soţilor iubitori şi  credincioşi, trăind împreună în curăţie este o semn şi revelaţie pentru mântuirea noastră.

---

[1] La fel cum amăgiţii de ecumenişti au luat comorile ortodoxiei şi le-au compromis desfrânându-se atunci când se roagă împreună cu ereticii şi necredincioşii, desconsiderând şi batjocorind cuvântul Sfântului Duh din Canoanele Bisericii sau atunci când iau parte la ritualurile păgâne şi idolatre de la întâlnirile ce au loc la Consiliul Mondial al Bisericilor.

[2] Vezi Ieş.34:15; Deut.31:16; Jud.2:17; 1 Paral. 5:25; Iez.6:9, 23:30; Os.4:12, 9:1.

[3]  Vezi Apoc. 2.4.

[4] Să reţinem acest aspect atunci când citim unele descrieri antropomorfe ale lui Dumnezeu din Vechiul Testament. Dumnezeu nu are sentimente negative şi nu este afectat de patimile omenirii căzute. Când Scriptura spune că Dumnezeu este un "Dumnezeu zelos" se demonstrează relaţia de căsătorie a Legământului, fără ca patimile umanităţii căzute să-I fie atribuite lui Dumnezeu. 

[5] Acesta este sensul esenţial al cuvântului tradus prin "păcat": separat de Dumnezeu prin faptele şi alegerile noastre.

[6] Vezi Ioan 16.8-12.

[7] Vezi Apoc. 3:29; 18:23; 22:2, 9, 17 şi alte câteva locuri din Noul Testament.

[8] Iar aici Apostolul se referă tocmai la căsătorie şi la relaţia dintre soţ şi soţie.

[9] În cântările pascale după Laudele Utreniei. Vezi Ps. 18.5.

[10] Vezi şi Apoc. 21.2,9,17, apoi Apoc. 18.23, unde cei vicleni sunt avertizaţi că nici Hristos şi nici Biserica nu vor fi cu ei în vremurile din urmă.

[11] Sf. Clement al Romei spune: "Dumnezeu l-a făcut pe om parte bărbătească şi parte femeiască. Partea bărbătească este Hristos, iar cea femeiască este Biserica." (2 Clement 14:2)

Dora Maar, prizoniera privirii