TransEvoluţia. Apropiata eră a deconstrucţiei umane

 

Daniel Estulin
TransEvoluţia. Apropiata eră a deconstrucţiei umane
Editura Meteor Publishing, 2018
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu

***
Intro

Argumentând că în cursa pentru o omenire mai bună suntem pe cale de a trece la o nouă dimensiune ca urmare a unei revoluţii nanotehnologice, această carte captivantă pretinde că profunzimea progresului şi dezvoltării tehnologice este de aşa natură încât oamenii în viitorul foarte apropiat ar putea să nu mai fie complet umani.

TransEvoluţia prezintă tranziţia de la om la cineva - sau ceva - nou şi diferit, odată cu tendinţa din ce în ce mai accentuată de punere în aplicare a protezării, de utilizare a implanturilor de organe, ochi bionici, aparate auditive, precum şi a altor cuceriri tehnologice.

Oamenii sunt capabili să facă lucruri pe care nu şi le-ar fi imaginat ca fiind posibile cu 20 de ani în urmă, iar creşterea rapidă a acestei tendinţe este departe de a se sfârşi. Dar oare beneficiile acestor progrese vin cu un preţ? Este omenirea în pericol din cauza acestei dominaţii a ştiinţei şi tehnologiei? Daniel Estulin descrie viziunea sa asupra unui viitor în care elita îşi va pune în aplicare planurile ei prometeice.

"Nanotehnologia este o tehnologie nouă şi puternică pentru dezasamblarea şi reconstruirea naturii la nivel molecular şi atomic. Gândiţi-vă la computere, chimie şi ştiinţa materialelor. Computerele ne-au dus spre nanoelectronică. Miliarde de nanocomponente la o scară de zeci de nanometri. Ştiinţa materialelor ne-a adus structuri la nanoscară. Chimia a dus la structuri moleculare tot mai avansate şi precise la nivel atomic.

Prin «nano» se înţelege spaţiul în care comportamentul cuantic începe să înlocuiască fizica newtoniană şi care poate să aibă dimensiuni de la unul, până la aproximativ patru sute de atomi, adică suficient pentru miliarde de molecule mici. Moleculele sunt bine definite, fiind entităţi chimice precise, pe când nanoparticulele se deosebesc aproape întotdeauna între ele.

Ele prezintă variaţii ca mărime, suprafeţele lor diferă în detaliile texturilor şi compoziţia lor variază. Nu sunt entităţi distincte, ci parte dintr-un continuum. Mai mult, suprafeţele lor se modifică prin expunere la mediu.

În corp, proteinele aderă la ele. În natură, pot fi modificate chimic în diverse moduri.

Care sunt posibilităţile utilizării lor, ţinând cont de legile fizice? Ne izbim de limitele impuse de legile fizice în orice direcţie am porni, dacă mergem destul de mult - limite ca viteza luminii, forţele gravitaţionale etc." (pag. 141)

Prolog

Este anul 2015 - o epocă de inovaţii şi progrese tehnologice măreţe. De asemenea, o epocă de haos şi conspiraţii, de colapsuri financiare mondiale, de strămutare a populaţiilor şi, în acelaşi timp, o epocă în care bogaţii devin tot mai bogaţi, mai puternici şi mai înspăimântători pe zi ce trece. În anul 2015, corporaţiile deţin mai multă putere decât orice stat de pe planetă. Ele au falimentat statele şi le-au aservit intereselor elitei bogate. Contopirea finală într-o Unică Companie Mondială Inc. a ajuns la o aruncătură de băţ.

"Epoca de Aur a energiei ieftine a trecut. Competiţia pentru rezerve energetice" domină scena economiei. Degradarea mediului, intensificarea agriculturii şi ritmul urbanizării au redus fertilitatea pământurilor arabile. Nesiguranţa aprovizionării cu alimente determină o migraţie în masă la scară globală. Penuria de apă în unele dintre cele mai populate regiuni ale lumii - India, China şi Pakistan - generează conflicte în zone deja explozive, care declanşează acţiuni militare şi mişcări de populaţii pe scară largă.

Omenirea se află în pericol. Schimbarea este inevitabilă. Nu este sfârşitul lumii, dar îl putem zări. Îl putem simţi în aer şi-l putem atinge cu vârful degetelor.

Cum arată viitorul nostru? Viitorul de mâine? De peste un an? De peste o generaţie? Studii guvernamentale strict secrete, atât americane, cât şi britanice, prezic un viitor sumbru: în următorii 25 de ani, lumea se va transforma într-un coşmar de tip Big Brother, în care elita restrânsă şi bogată va prospera pe seama populaţiei înfometate.

"Conceptele de democraţie şi libertate vor dispărea, înlocuite de dictatura înaltei tehnologii, bazată pe supraveghere, monitorizare, îndoctrinare mass-media, oprimare poliţienească şi divizarea radicală a claselor sociale. Vasta majoritate a cetăţenilor trăieşte în condiţii specifice Lumii a Treia şi este constant expusă" sărăciei, foametei, bolilor şi exterminării.

În anul 2015, elita va întrevedea oportunitatea de a împinge omenirea spre un nou Ev Mediu întunecat şi va prelua frâiele teoriei evoluţioniste rasiste a lui Darwin - selecţia naturală prin "supravieţuirea celui mai adaptat" -, aplicând principiile sociale pentru dezvoltarea darwinismului social.

Pentru majoritatea cititorilor, aşa ceva ar părea subiectul unui film science-fiction distopic hollywoodian, dar vă asigur că aceasta este realitatea. O vedem deja peste tot.

Acestea sunt concluziile unui raport al guvernului britanic. În decembrie 2006, Ministerul Apărării al Marii Britanii a întocmit un document secret despre viitorul omenirii, care se baza pe discuţii strict secrete ce avuseseră loc la sfârşitul întrunirii Clubului Bilderberg din 2005, care se ţinuse în hotelul Dorint Sofitel Überfahrt din Rottach-Egern, Germania. Participanţii fuseseră aleşi cu grijă de comitetul director al Clubului Bilderberg în ianuarie 2005, cu mult înainte de întrunirea care a început pe 5 mai şi a durat trei zile şi jumătate.

După ce majoritatea participanţilor au plecat în după-amiaza zilei de 8 mai, un grup mic şi select de membri Bilderberg s-a retras în exclusivistul castel Ringberg, cu vedere spre lacul Tegernsee de la poalele Alpilor Bavarezi. Castelul fusese ridicat de ducele Luitpold de Bavaria, membru al familiei Wittelsbach, care condusese Bavaria timp de peste 800 de ani.

Cu cinci luni în urmă, în ianuarie 2005, la o întâlnire de preselecţie, reprezentanţilor naţionali ai Clubului Bilderberg li se ceruse în secret absolut să formeze un grup de lucru care să pregătească rapoarte detaliate despre populaţie, disponibilitatea resurselor naturale, prevenirea conflictelor, problemele economice etc. Concluziile rapoartelor, alături de concluziile reuniunii Bilderberg din luna mai, aveau să fie discutate ulterior la întâlnirile secrete din 9 şi 10 mai de la castelul Ringberg.

Nimeni, cu excepţia comitetului director Bilderberg şi a unui grup select format din cei mai puternici membri ai grupului, nu a ştiut de această întâlnire post-Bilderberg. Ea avea să definească viitorul omenirii şi obiectivele sale erau cu adevărat prometeice.

Persoanele alese reprezentau crema elitei Bilderberg: Etienne Davignon, preşedintele de multă vreme al Clubului şi vicepreşedinte al companiei Suez-Tractebe; Francisco Pinto Balsemão, fost prim-ministru al Portugaliei şi unul dintre cei mai influenţi manipulatori din umbră la nivel supranaţional; David Rockefeller, un nume care nu mai necesită prezentare; Timothy F. Geithner, pe atunci preşedinte al Federal Reserve Bank of New York şi ulterior secretar al Trezoreriei în prima administraţie Obama; Richard N. Haass, preşedinte al puternicei organizaţii de consiliere americane Consiliul pentru Relaţii Externe; Victor Halberstadt, profesor de Economie la Universitatea Leiden şi fost preşedinte al Clubului Bilderberg; Allan B. Hubbard, asistent pentru politică economică al preşedintelui Bush şi director al Consiliului Naţional Economic; James L. Jones, şeful Comandamentului Suprem al Puterilor Aliate din Europa (SHAPE); Henry Kissinger; Henry R. Kravis, partener fondator al companiei Kohlberg, Kravis and Roberts, şi soţia sa Marie-Josée Kravis, Senior Fellow la Institutul Hudson; regina Beatrix a Olandei; Matias Rodriguez Inciarte, vicepreşedinte executiv al Grupo Santander reprezentând interesele familiei Botin; Peter D. Sutherland, preşedinte al Goldman Sachs and British Petroleum; Jean-Claude Trichet, guvernator al Băncii Centrale Europene; Jacob Wallenberg, reprezentant al celei mai puternice familii din Suedia; James D. Wolfensohn, preşedintele Băncii Mondiale, şi Paul Wolfowitz, la momentul acela preşedinte desemnat al Băncii Mondiale.

Toţi aceşti oameni plănuiau nici mai mult, nici mai puţin decât viitorul omenirii. Deciziile luate de ei în spatele uşilor închise ale castelului Ringberg aveau să devină, după doi ani, structura de bază a celui mai vizionar raport din istoria omenirii.

Utilizând statul britanic drept şablon de referinţă, raportul de 91 de pagini intitulat Tendinţe strategice 2007-2036 este un plan pentru viitoarele cerinţe strategice naţionale ale Marii Britanii, pe baza analizei riscurilor-cheie şi a viitoarelor şocuri mondiale în domeniile financiar, economic, politic, demografic şi tehnologic. Raportul se concentra asupra analizei multidimensionale a contextului viitor pentru apărare pe perioada unei generaţii.

Raportul Tendinţe strategice constituie coloana vertebrală a politicii de apărare a Marii Britanii. Potrivit introducerii sale, viitorul "este caracterizat printr-un număr deconcertant de mare de variabile interconectate".

Până în anul 2015, peste 50% din populaţia globului va trăi în medii urbane, nu rurale. "Se va înregistra o creştere substanţială a cartierelor sărace şi nesistematizate, aşezări urbane aleatorii ce vor duce la creşterea costului resurselor şi a impactului asupra mediului", se afirmă în raport.

Condiţiile de locuit necorespunzătoare, infrastructura slabă, marginalizarea evidentă, privaţiunile sociale, nivelurile de sărăcie şi sentimentul nedreptăţii se vor acutiza şi vor deveni subiecte politice majore, "bazate pe agende de justiţie morală transnaţionale, incluzând activism violent de intensitate şi impact variabil".

Raportul afirmă explicit că:

În toate societăţile, cu excepţia celor mai bogate, majoritatea oamenilor se va confrunta cu greutăţi şi privaţiuni... iar sărăcia absolută va rămâne o problemă globală.

Raportul nu se opreşte la identificarea potenţialelor viitoare ameninţări militare, ci examinează şi evoluţiile din domenii ce vor modela contextul strategic mai larg în cadrul căruia va trebui să interacţioneze Ministerul Apărării. Tema-cheie o constituie populaţia şi resursele planetei. În termeni dezolanţi, raportul anunţă:

... creşterea riscului de catastrofe la nivelul întregii omeniri, cauzate de modificarea climei, presiunea exercitată de resurse, distribuirea inegală a bogăţiei, efectele bolilor şi eşecul autorităţilor de a face faţă creşterii populaţiei şi urbanizării.

Într-o singură generaţie, între 2007 şi 2036, populaţia mondială va ajunge de la 7 miliarde de locuitori actuali la aproape 10 miliarde, iar ţările subdezvoltate vor contribui cu 98% din creşterea globală. Până în 2036, aproape două treimi din populaţia planetei vor trăi în zone cu deficit de apă. Lipsa hranei, a apei, a medicamentelor, a igienei, a educaţiei şi a obiectelor de strictă necesitate ale oamenilor poate duce la colaps.

Raportul declară explicit:

... creşterea decalajului dintre majoritatea populaţiei globului şi un număr mic de super-bogaţi foarte vizibili va reprezenta probabil o ameninţare tot mai mare la adresa ordinii sociale şi a stabilităţii. Confruntaţi cu aceste probleme, cei defavorizaţi s-ar putea alia, utilizând accesul la cunoştinţe, resurse şi abilităţi pentru a adapta procesele transnaţionale la propriile lor interese de clasă.

Rezultatul creşterii disperării lor va duce la "războaie civile, violenţe intercomunitare, insurgenţe, delincvenţă universală şi răspândirea pe scară largă a tulburărilor".

Pornind de la înscrierea pieţelor financiare pe o spirală descendentă şi de la colapsul economic global, raportul prezice "un şoc sever al preţurilor, posibil cauzat de o majorare vertiginoasă a preţului energiei sau de o succesiune de recolte slabe", care ar "declanşa un efect de domino, determinând prăbuşirea unor pieţe internaţionale cheie într-o mulţime de domenii". Impacturile acestei prăbuşiri, transmise prin economia globalizată, ar putea duce la dezintegrarea sistemului politic internaţional şi colaps economic complet.

Înseamnă asta oare că întreaga omenire se găseşte în pericol? Nu, deoarece chiar în cazul "erodării Libertăţilor Civile", super-bogaţii vor fi protejaţi, graţie "progreselor tehnologice şi supravegherii omniprezente". Prin adăugarea acestora la o "bază de date invazivă, foarte rapidă şi accesibilă, apariţia unei aşa-zise «societăţi de control» va periclita tot mai mult intimitatea, cu impactul corespunzător asupra libertăţilor civile şi drepturilor omului".

Prin distrugerea republicilor state naţionale şi crearea de mega blocuri economice legate între ele prin intermediul pieţei globalizate, ţările independente vor fi înlocuite de "Mega Oraşe". Raportul defineşte Mega Oraşul ca fiind un "oraş mare dintr-o regiune dezvoltată" cu o populaţie de bază de peste 20 de milioane. Create prin strămutarea masivă a populaţiei, oraşele vor creşte la dimensiuni inimaginabile "care vor cădea victime anarhiei endemice şi nivelurilor ridicate de violenţă".

Incapabile să facă faţă influxului de populaţie, Mega Oraşele:

... se vor prăbuşi înainte de 2035. Efectul va fi echivalent... cu prăbuşirea statelor naţionale, prăbuşire care, la rândul său, se va accelera.

Potrivit experienţelor recente din SUA, stabilizarea militară a unui oraş major ar putea necesita instaurarea legii marţiale sau, aşa cum afirmă amăgitor raportul: "... o abordare comprehensivă inter-agenţii, abilităţi de înaltă specializare şi o dedicare operaţională pe termen lung".

Progresele tehnologice şi supremaţia vor face ca războaiele să nu mai fie duse între state naţionale, ci să fie mai degrabă "conflicte urbane neregulate endemice, între adversari care deţin tehnici de supravieţuire urbană şi abilităţi de luptă foarte dezvoltate". Acestea sunt denumite turbulenţe sociale.

Turbulenţele sociale

Doi psihologi de renume, Eric Trist şi Frederick Emery, au formulat o teorie a turbulenţelor sociale, numită "efectul de slăbire al şocurilor viitoare", potrivit căreia o populaţie poate fi slăbită prin fenomene în masă, precum crize energetice, colaps economic şi financiar sau atacuri teroriste. "Dacă «şocurile» se succedă la o mică distanţă unul de celălalt şi dacă se manifestă cu o intensitate crescătoare, este posibil ca întreaga societate să fie cuprinsă de o psihoză în masă", susţin Trist şi Emery. Ei au afirmat de asemenea că "încercând să fugă de şocurile realităţii emergente, indivizii vor deveni disociaţi; se vor retrage într-o stare de negare, vor evada în divertismente şi diversiuni populare, fiind în acelaşi timp predispuşi la descărcări de furie".

Cum tratează raportul Tendinţe strategice turbulenţele sociale, psihoza în masă şi slăbirea populaţiei?

Treptat, forţe militare regulate se vor desfăşura în medii în care operează forţe înarmate neregulate, de exemplu bande, infractori, miliţii semioficiale, companii militare private (CMP-uri), terorişti şi insurgenţi, adesea ca adversari, dar uneori ca neutri sau chiar ca parteneri.

Aceasta se numeşte distrugerea moralului prin strategia terorii.

De fapt, discutăm despre două feţe ale aceleiaşi monede. Pe de o parte, de manipularea subtilă, disimulată, şi controlul gândirii şi conştiinţei umane prin intermediul puterii televiziunii, în special, şi a divertismentului, în general "îndreptate către cei consideraţi inamicii Statelor Unite, dar şi către publicul american confuz şi agitat - ale cărui agenţii corporatiste de ştiri formulează şi gestionează reportaje tot mai superficiale, simultan cu angajarea într-un teatru kabuki orwellian de corectitudine şi echilibru"; iar "pe de altă parte, transformă direct şi deschis paradigma, modifică conceptele de bază, lărgesc parametrii şi schimbă tabla de joc şi toate regulile prin care societatea se autodefineşte într-o perioadă excepţional de scurtă".

Unul dintre principalii indivizi implicaţi în războiul psihologic împotriva populaţiei prin intermediul turbulenţelor sociale fabricate este Kurt Lewin, un pionier al dinamicii grupurilor şi fost membru al Şcolii Frankfurt, care a fugit din Germania după ascensiunea lui Hitler la putere. Următorul pasaj preluat din cartea sa Time Perspective and Morale ("Perspectiva timpului şi moralul") dezvăluie părerile sale despre războiul psihologic:

Una dintre tehnicile principale pentru distrugerea moralului printr-o "strategie a terorii" constă exact în această tactică: menţinerea individului într-o stare de incertitudine cu privire la poziţia sa şi la posibilele expectative. Dacă la aceasta se adaugă alternanţe frecvente între măsuri disciplinare severe şi promisiuni de tratament bun, simultan cu răspândirea de ştiri contradictorii, care înceţoşează complet "structura cognitivă" a situaţiei sale, individul poate să nu mai ştie dacă un plan specific duce spre ţinta sa ori în direcţie opusă. În aceste condiţii, până şi aceia cu obiective clar definite şi pregătiţi să-şi asume riscuri vor fi paralizaţi de conflicte interioare grave în privinţa acţiunilor pe care ar trebui să le întreprindă.

În ultimii 50 de ani, cercetările în domeniile psihologiei, sociologiei şi psihiatriei au arătat că există limite clar definite privind volumul de schimbări şi natura lor, pe care le poate aborda mintea umană. Potrivit SPRU [Science Policy Research Unit - "Unitatea de cercetare a politicii ştiinţifice"] a Institutului Tavistock din cadrul Universităţii Sussex, "şocul viitorului" este definit ca "stres fizic şi psihologic rezultat din încărcarea excesivă a mecanismului decizional al minţii omeneşti". Cu alte cuvinte:

... o serie de evenimente ce sosesc atât de rapid, încât creierul omenesc nu poate absorbi informaţiile. Un scenariu este numit superficialitate. Potrivit lui Emery şi Trist, după şocuri continue, populaţia ţintă descoperă că nu doreşte să mai facă alegeri şi astfel îşi reduce "valoarea" intenţiilor... Strategia aceasta poate fi aplicată doar prin negarea rădăcinilor mai profunde ale omenirii care leagă... indivizii la nivel personal, prin negarea psihicului lor individual.

Intervine apatia, precedată adesea de violenţă lipsită de raţiune, caracteristică de pildă bandelor de stradă din Los Angelesul anilor 1960 şi 1980, ceea ce Emery şi Trist numesc răspuns social organizat în faţa disocierii, aşa cum a fost descris în romanul Portocala mecanică de Anthony Burgess, o societate dominată de furie infantilă animalică. "Un asemenea grup devine uşor de controlat şi va urma docil ordinele fără să se revolte, adică exact obiectul exerciţiului", adaugă Emery şi Trist. În plus, adulţii disociaţi nu pot exercita o autoritate morală asupra propriilor lor copii, deoarece sunt ei înşişi prea implicaţi în propriile fantezii infantile, ce le sunt livrate prin intermediul televiziunii. Dacă vă îndoiţi de spusele mele, priviţi actuala generaţie mai vârstnică, una care a acceptat decadenţa morală a generaţiei fără-viitor a copiilor săi, pentru a evita conflictul, şi, în decursul procesului, adulţii au ajuns să accepte un standard moral mai scăzut.

La fel ca în Minunata lume nouă, romanul omonim de Aldous Huxley, controlată de droguri, aici nu se pot face alegeri morale sau emoţionale, iar "flower children" şi atmosfera rebelă îmbibată în droguri din epoca Vietnamului reprezintă un exemplu perfect al funcţionării acestui scenariu.

Aceste "alternanţe frecvente" trec prin câteva scenarii: "Stabilitate, etapă în care indivizii sunt capabili, mai mult sau mai puţin, să se adapteze la evenimentele din viaţa lor, sau turbulenţă, etapă în care indivizii fie acţionează pentru a se descărca de tensiuni, fie se adaptează pentru a accepta un mediu plin de tensiuni. Dacă turbulenţa nu încetează sau este intensificată, de la un anumit punct indivizii încetează să se mai poată adapta pozitiv. Potrivit lui Emery şi lui Trist, ei devin inadaptabili la tensiune şi aleg un răspuns care le degradează vieţile. Reprimă realitatea, negându-i existenţa, şi construiesc fantezii tot mai infantile, care le permit să facă faţă. În condiţiile creşterii turbulenţei sociale, îşi schimbă valorile şi cedează în faţa noilor valori degradate, care sunt mai puţin umane şi mai mult animalice."

Al doilea scenariu este "segmentarea societăţii. Potrivit acestui scenariu, toate grupurile, etnice, rasiale şi sexuale, luptă între ele. Naţiunile se dezmembrează în grupări regionale, care se fisurează la rândul lor în altele şi mai mici, pe linie etnică". Emery şi Trist numesc acest fenomen "amplificarea prejudecăţilor interne şi externe grupului, pe măsură ce indivizii caută să-şi simplifice alegerile. Liniile naturale ale diviziunilor sociale se transformă în baricade".

Raportul Tendinţe strategice are un răspuns şi în această privinţă. Tot mai mult, actorii nestatali^[i]

... vor fi manipulaţi de un spectru mai larg de indivizi şi agenţii, ba chiar şi de grupări infracţionale, teroriste şi de insurgenţi, ca mijloc de complementare a activităţilor lor tot mai violente coercitive. Grupările acestea vor fi extrem de imprevizibile, dizolvându-se fie atunci când interesele au fost atinse, fie când apar oportunităţi mai favorabile, iar cele mai puţin constrânse de răspundere legală sau consideraţii morale vor fi probabil cele mai eficiente în manipularea puterii de persuasiune.

Răspunsul societăţii faţă de o asemenea dezintegrare psihologică şi politică este statul fascist orwellian, modelat după romanul 1984 de George Orwell. În cartea aceasta, "Big Brother" reglementează vieţile şi conflictele oamenilor din cadrul unei societăţi. Un conflict perpetuu:

... este purtat de toate grupările conducătoare împotriva propriilor lor supuşi, iar scopul conflictului nu este de a cuceri teritorii sau de a opri cucerirea lor, ci de a menţine intactă structura societăţii.

Acest conflict interminabil este anticipat în raportul Tendinţe strategice:

Tehnologia informaţiei şi a comunicaţiilor ("Information Communications Technology" - ICT) va fi probabil atât de atotpătrunzătoare, încât oamenii vor fi permanent conectaţi la o reţea de fluxuri de date reciproce, cu afectarea inerentă a libertăţilor civile; deconectarea de la această reţea poate fi privită cu suspiciune.

Universalitatea în permanentă creştere a ICT va îngădui formarea de comunităţi de interese, cât şi mobilizarea rapidă şi coordonată a unui număr impresionant de indivizi.

Mobilizarea rapidă - "flash mob" - poate să fie adoptată de state, terorişti şi delincvenţi şi poate să implice comunităţi dispersate peste frontiere internaţionale, silind forţele de securitate să fie pe măsura acestei agilităţi şi capacităţi potenţiale de concentrare.

În mod esenţial, "acest grad de sofisticare va necesita aplicarea concertată şi comprehensivă a tuturor instrumentelor şi agenţiilor puterii statului, ca şi cooperarea tuturor autorităţilor şi organizaţiilor relevante implicate în rezolvarea unei crize sau a unui conflict". Ce înseamnă asta? Înseamnă... legea marţială!

După distrugerea rezistenţei, al treilea scenariu al "şocurilor viitoare" este şi cel mai intens, implicând retragerea în "lumea privată şi îndepărtarea de legăturile sociale ce ar putea determina atragerea în afacerile altora". Trist şi Emery sunt convinşi că indivizii vor fi dispuşi să accepte "inumanitatea perversă a omului, care a caracterizat nazismul". Nu neapărat structura statului nazist, cât perspectiva morală a societăţii naziste.

Pentru a supravieţui într-un asemenea stat, ei vor trebui fie să se supună autorităţii statale, fie să treacă în clandestinitate. Citând din nou din raportul Tendinţe strategice:

Toţi eventualii oponenţi viitori vor fi recunoscut avantajele trecerii în clandestinitate dacă doresc să evite capacităţile de supraveghere, direcţionare şi penetrare ale forţelor militare sofisticate, mai ales ale celor care desfăşoară platforme şi sisteme aeriene. În viitor, statele vor căuta să-şi amplaseze în subteran majoritatea nodurilor principale de coordonare şi a forţelor de luptă decisive. În mod similar, oponenţii neregulaţi se vor grupa în reţele subterane^[ii], atât în vederea atacului, cât şi a apărării, mai ales în spaţiile urbane complexe.

Tehnici pentru înfrângerea rezistenţei, aplicarea comprehensivă a tuturor instrumentelor şi agenţiilor puterii statului, mobilizarea rapidă, "flash mob", tehnologia informaţiei şi a comunicaţiilor atotpătrunzătoare, segmentarea societăţii, anarhie endemică şi niveluri ridicate de violenţă, baze de date intruzive, rapide şi accesibile, emergenţa "societăţii de control", eroziunea libertăţilor civile, catastrofă umanitară...

Aşa arată viitorul apropiat. În mod instinctiv, respingem asemenea concluzii, chiar dacă sunt susţinute de dovezi solide într-un raport secret comandat de stat şi întocmit de Clubul Bilderberg. "Trebuie să avem totuşi curajul de a lăsa dovezile să spună povestea, deoarece, aşa cum va afla cititorul, miza nu este doar punctul nostru de vedere asupra realităţii. Indiferent dacă viziunea personală asupra lumii este pusă sau nu sub semnul întrebării ori distrusă de revelaţiile din acest material, esenţa adevărului nu se schimbă cu nimic - conspiraţia este reală, se află în plină desfăşurare... şi 11 septembrie 2001 n-a fost decât un preludiu al celor plănuite pentru noi."

Ne aflăm cu adevărat la porţile Infernului. Iar calea pe care vom porni va stabili dacă vom trăi în secolul al XXI-lea ca republici state naţionale sau ca mase de sclavi subjugaţi, sacrificaţi şi dezumanizaţi.

Capitolul 1. Economia

Iluziile pe care le avem despre economie rezultă din faptul că unii consideră că economia se rezumă la bani. Cu toate acestea, banii nu sunt un factor determinant al bogăţiei. Determinările statistice ale fluxurilor de bani nu au nicio legătură cu evaluarea reală a bogăţiei. Dezvoltarea minţilor indivizilor este cea care afectează cu adevărat planeta.

Funcţionarea unei economii nu este determinată nici de bani, nici de statistici şi nici de teoriile monetare. Factorii determinanţi sunt de natură fizică şi printre ei se numără creierul omului, care nu seamănă cu niciun alt creier. Niciun animal nu poate înregistra un brevet de invenţie, ci doar oamenii pot face asta. Una dintre modalităţile prin care ne organizăm sistemul social este adoptarea de obiceiuri sociale, modul în care ne comportăm ca oameni, ca fiinţe umane. Iar dacă obiceiurile noastre sunt defectuoase, atunci vom avea probleme - iar acele probleme pot fi anticipate.

Vreau să înţelegeţi că evenimentele la care asistăm în lumea contemporană - distrugerea pe scară largă a economiei mondiale - nu sunt un accident, o eroare de calcul sau rezultatul unor înşelăciuni politice. Toate se fac premeditat, absolut premeditat. Motivul? Actualul imperiu corporatist ştie că "progresul omenirii" ar însemna decesul său iminent.

Imperiile nu pot supravieţui într-o lume în care progresul tehnologic şi ştiinţific este răspândit pe scară largă. Un imperiu necesită o lume în care oamenii să fie obtuzi şi servili ca oile. Imperiile caută să distrugă structurile, de exemplu statele naţionale, care susţin progresul uman şi importanţa vieţii. "Entităţile aflate la putere" sunt orientate în mod deliberat împotriva statelor naţionale (ţări independente) şi a economiilor lor, pentru a le distruge şi a-şi păstra astfel propria putere imperativă. Iar asta se face în mod planificat.

Imperiile nu înseamnă regi aşezaţi pe tronuri din aur, pentru că sunt mai presus de regi. Ele reprezintă un sistem de control, mai exact controlul total exercitat de un sistem monetar internaţional, care este la rândul său condus de băncile internaţionale.

Trebuie să înţelegeţi că globalizarea nu este altceva decât o nouă formă de imperiu, care are ca ţeluri eliminarea statelor naţionale, a libertăţii şi a drepturilor.

Ştiu că unii vor exclama: "Ce imperii? Imperiile nu mai există de mult timp."

Actualul imperiu este un sistem complex de bănci centrale, bănci de investiţii, fonduri speculative, fonduri de capital privat, companii de asigurări şi sisteme bancare paralele ("shadow banking"). Un sistem financiar care a fost responsabil pentru o mutaţie de paradigmă în ultima jumătate de secol: îndepărtarea de producţia de bunuri fizice şi de economia reală, şi apropierea de speculă, de ideea maximizării profitului şi a politicii monetare pure. Acesta este imperiul contemporan!

Cum funcţionează banii

Aşa cum spuneam mai devreme, economia nu are nicio legătură cu banii. Elita a creat un imperiu, pe care-l controlează. Prea mulţi cred că totul se rezumă la bani. Banii nu sunt decât un instrument şi ei în sine nu afectează dezvoltarea planetei. Există credinţa falsă că banii exprimă o valoare intrinsecă, dar valoarea exprimată nu este similară unei cantităţi propriu-zise, ci reprezintă doar efectele relative ale creşterii şi/sau descreşterii potenţialului său fizic relativ la densitatea populaţiei dintr-o societate. Valoarea banilor nu rezidă în schimburile lor individuale, ci în funcţionarea ca factor unificator al proceselor sociale ale unui stat.

Ce afectează dezvoltarea planetei noastre? Mintea umană. Aşa se măsoară umanitatea. Pe oameni îi deosebeşte de animale capacitatea de a descoperi principii fizice universale, care apoi sporesc şi îmbunătăţesc umanitatea. Minţile noastre ne permit să inovăm şi apoi să îmbunătăţim vieţile populaţiilor. Dezvoltarea omenirii, dezvoltarea puterii indivizilor şi statelor depind de dezvoltarea ştiinţifică, descoperire ştiinţifică şi progres tehnologic.

Prin reducerea productivităţii, subminarea investiţiilor în infrastructură şi zădărnicirea invenţiilor şi tehnologiilor, elita doreşte să forţeze o reducere a populaţiei. Pentru că o minoritate poate să exercite un control aproape total dacă menţine populaţia redusă numeric şi în stare de înapoiere.

Criza monetară actuală reflectă nebunia ce a fost impusă în timpul procesului de distrugere a economiei fizice. Motivul "crizei" actuale nu este fluctuaţia de pe pieţele financiare, ci faptul că ne găsim în hiperinflaţie; dacă aţi examina suma totală de bani despre care se presupune că se află în circulaţie şi aţi examina procentajul de bani care au o corespondenţă cu realitatea fizică, veţi constata că este mult mai mic... aproape zero. Dar nu aceasta este problema! Problema o reprezintă producţia fizică pe cap de locuitor şi epuizarea resurselor de care depinde ea.

Viitorul omenirii rezultă din economia fizică şi din transformările fizice pe care le producem luând ca sursă lumea înconjurătoare. Iată un exemplu. Luăm o movilă de piatră bogată în minereu de fier şi rafinăm minereul, pe care-l utilizăm după aceea pentru a obţine fier, apoi utilizăm fierul respectiv pentru a produce oţel, şi utilizăm oţelul pentru a produce maşini-unelte care ne permit după aceea să construim multe altele: automobile, trenuri, navete spaţiale, reactoare nucleare. Am progresat.

În fiecare etapă a procesului, transformarea obţinută are valoare mai mare pentru societate, preţuieşte mai mult în termeni fizici, decât ceea ce a fost prelucrat. Outputul este mai mare decât suma inputurilor.

Când construim infrastructură, reorganizăm de fapt continuumul spaţio-temporal fizic al planetei, îngăduind lumii noastre să atingă niveluri tot mai ridicate de eficienţă şi frumuseţe.

Prin urmare, dacă sistemul se deplasează constant spre niveluri superioare de eficienţă, de pildă de la o economie bazată pe cărbune la o economie bazată pe petrol, apoi la o economie bazată pe energia nucleară, în fiecare etapă se va constata o creştere a puterii productive a muncii omeneşti - aşa se creează bogăţia reală. Oamenii produc lucruri benefice. Banii nu deţin niciun fel de putere magică, nicio valoare intrinsecă, ci reprezintă pur şi simplu modul de facilitare a comerţului dintre oameni.

De ce distruge imperiul sistemul financiar?

Şapte miliarde de oameni trăiesc în prezent pe planeta Pământ, un glob mic şi albastru, rătăcitor prin spaţiul cosmic, cu resurse naturale limitate şi o populaţie aflată în permanentă creştere. Hrana şi apa devin tot mai puţine.

De exemplu, potrivit studiului Gravity Recovery and Climate Experiment al NASA, pânzele freatice ale Indiei s-au redus cu aproximativ 20% în ultimii doi ani. În prezent, agricultura Indiei utilizează aproximativ 90% din resursele sale totale de apă. Pe măsură ce lipsa apei devine o problemă tot mai acută, India s-ar putea confrunta cu penurii alimentare catastrofale.

În scurt timp, statul indian va fi poate silit să importe mai multe alimente şi, întrucât are o populaţie de 1,2 miliarde de locuitori, actualul surplus mondial de hrană va dispărea imediat, creând o situaţie de nesusţinut pentru planetă în general.

Elita înţelege asta. David Rockefeller înţelege asta. Regii şi reginele lumii o înţeleg - o populaţie mai mare înseamnă mai puţine resurse naturale şi mai multe crize de hrană şi apă.

De fapt, elita, factorii oligarhici de control ai imperiului din toată Europa, a înţeles încă de la mijlocul secolului al XVIII-lea că nivelurile de dezvoltare şi progres tehnologic sunt direct proporţionale cu creşterea populaţiei. Fără progres ştiinţific şi tehnologic, creşterea populaţiei nu poate fi susţinută, deoarece necesită niveluri tot mai sofisticate de tehnologie.

Iar progresul tehnologic nu tolerează oligarhiile. Statele care se îngrijesc de dezvoltarea creativ-intelectuală a populaţiilor lor produc cetăţeni care nu vor tolera la nesfârşit forme oligarhice de conducere.

De aceea, dacă doreşte să controleze complet o planetă, o elită oligarhică trebuie să reducă populaţia la un număr "gestionabil". Nu uitaţi că şapte miliarde de oameni, o cifră care creşte întruna, înseamnă tot atâtea guri de hrănit. Rockefeller şi compania înţeleg perfect asta, chiar dacă noi n-o înţelegem. Pentru ca elita să mănânce, noi trebuie să murim. Ce părere aveţi de soluţia aceasta?

Depopularea şi "limitele creşterii" Clubului de la Roma

Cea mai importantă instituţie mondială care insistă pentru un plan malthusian de depopulare este Clubul de la Roma. Printre membrii săi se numără unii dintre conducătorii planetei: David Rockefeller, Mihail Gorbaciov, regele şi regina Spaniei, prinţesa Beatrix a Olandei, regele Filip al Belgiei.

Înfiinţat în aprilie 1968 de Alexander King şi Aurelio Peccei, Clubul de la Roma este format în principal din membri ai Nobilimii Negre veneţiene, descendenţi ai celor mai vechi şi bogate familii europene. Nobilimea Neagră a controlat şi a condus Genova şi Veneţia în secolul al XII-lea.

În anul 1972, Clubul de la Roma a publicat unul dintre cele mai pernicioase documente din toate timpurile: Limitele creşterii. Acesta declara că în următorii 40 de ani planeta îşi va epuiza resursele limitate şi de aceea, pentru ca omenirea să supravieţuiască, era necesară o ajustare a stilului său de viaţă şi a numărului de locuitori ai Pământului.

Potrivit Clubului de la Roma, pentru a supravieţui, omenirea trebuie să-şi reducă dependenţa de tehnologie, să-şi înfrâneze pornirea spre progres, inovare tehnologică şi avansare, şi să impună un regim mondial de dezintegrare economică controlată.

De la momentul publicării sale, teza Limitelor creşterii a fost infiltrată în guverne şi instituţii guvernamentale supranaţionale din toată lumea, în aşa-zise instituţii educaţionale, programe universitare şi multe altele, practic în toate domeniile culturii populare. Rezultatele au fost dezindustrializarea totală, războaie şi genocid aşa cum vedem în prezent.

Rezultatul final este colapsul economiei mondiale, chiar în versiunea de resurse "nelimitate" a Clubului de la Roma, care include absenţa oricăror progrese semnificative în ştiinţă sau dezvoltarea de noi tehnologii revoluţionare. Dacă răzbateţi prin confuzia de exprimare, un raport al Clubului de la Roma ne atenţionează destul de clar asupra planurilor lui reale: "În căutarea unui nou inamic împotriva căruia să ne unim, am venit cu ideea că poluarea, ameninţarea încălzirii globale, penuria de apă, foametea şi altele de aceeaşi natură ar fi binevenite." Raportul încheia cu afirmaţia: "Prin urmare, adevăratul inamic este omenirea însăşi."

În felul acesta, o instituţie internaţională de vârf insistă pentru politici retrograde în tehnologie şi reducerea populaţiei planetei cu câteva miliarde de oameni; în cazul în care n-aţi ştiut, asta înseamnă genocid.

Cu toate acestea, înainte de a putea reduce populaţia şi îmblânzi turma, ei trebuie să distrugă economia mondială prin distrugerea cererii consumatorilor, ceea ce se realizează prin sărăcirea noastră, a tuturor.

Poate că vreţi să ştiţi motivul pentru care Rockefeller şi compania ar dori să distrugă cererea. N-ar suferi şi ei din punct de vedere financiar? Răspunsul este nu! Ei nu vor suferi deloc, întrucât controlează deja majoritatea bogăţiei mondiale. În acest moment al istoriei, grija lor principală este de a asigura supravieţuirea propriei lor seminţii. Şi, o dată în plus, pentru ca ei să supravieţuiască într-o epocă a sărăcirii resurselor naturale, cei mai mulţi dintre noi trebuie să moară.

---

[i] Actori nestatali ("non-state actors" - NSA) sunt entităţi care participă sau acţionează în relaţiile internaţionale. Ei sunt organizaţii care deţin suficientă putere pentru a influenţa şi determina o schimbare, chiar dacă nu aparţin niciunei instituţii stabilite a unui stat (n. t.).

[ii] Termenul englez underground are sensul dublu de "ilegal/clandestin" şi "subteran" (n. trad.).

Câmpia de foc

 

Ion Aramă
Câmpia de foc
Editura Univers, 2017

*****
Intro

Ion Aramă (18 octombrie 1936 - 26 septembrie 2004) a fost un scriitor şi ziarist militar din aceeaşi generaţie cu Ion Grecea şi Ion Lotreanu. Ion Aramă a urmat cursurile Liceului Militar de Marină din Galaţi, unde şi-a descoperit dragostea pentru mare şi pentru viaţa ostăşească. Între 1954 şi 1968, a lucrat ca redactor la gazeta Flota Patriei din Constanţa, urmând în paralel cursurile Facultăţii de Filologie din Bucureşti.

După ce s-a mutat la Bucureşti în 1968, Ion Aramă a fost redactor-şef la Editura Militară până în 1981, timp în care a redactat peste 150 de cărţi. A lucrat cu Nichita Stănescu la volumul Un pământ numit România, cu D.R. Popescu la Prea mic pentru un război atât de mare, cu Virgil Carianopol, Laurenţiu Fulga, Gheorghe Tomozei, Marin Preda şi alţii. Între 1982 şi 1993 a fost redactor, apoi redactor-şef adjunct, la ziarul Apărarea Patriei şi, respectiv, la revista Viaţa Armatei.

A publicat 30 de romane originale inspirate din istoria României şi din viaţa marinarilor militari, şi 9 traduceri din literatura universală. Cărţile sale, publicate între 1959 şi 2002, ocupă un întreg raft de bibliotecă (treizeci de volume originale, la care se adaugă nouă traduceri din literatura universală). Printre cele mai cunoscute romane scrise de Ion Aramă amintim: Cu Bricul Mircea în jurul Europei, Rapsodia albastră, Furtuna albă, Ţărm fără catarge, Ne-aşteaptă marea - inspirate din viaţa marinarilor militari, Trecătoarea de fier, Câmpia de foc, Ultima redută, Detaşamentul Călina, Mareşalul şi soldatul, Am fost cu toţii soldaţi - inspirate din evenimentele primului şi celui de-al doilea război mondial.

A devenit membru al Uniunii Scriitorilor (1972) şi doctor în filologie (1988). După 1993, a fost membru fondator al Ligii navale române şi redactor-şef al revistei Marea Noastră pentru tineret.

***

Roman istoric, de acţiune şi de spionaj, Câmpia de foc ne duce înapoi în timp într-o călătorie în vremea primului război mondial, continuând acţiunea din Trecătoarea de fier de acelaşi autor. Cele două romane au avut mare succes la public când au văzut lumina tiparului pentru prima dată acum 40 de ani, sub auspiciile Editurii Militare. Pasionat de istorie, scriitorul îmbină realitatea acelor vremuri, minuţios documentată, cu ficţiunea realizând o cronică a războiului care culminează cu actul unirii de la 1 Decembrie 1918.

"Ion Aramă merge la ţintă - şi la inima cititorului - cu o sinceritate dezarmantă. Romanele sale par acum ca nişte fotografii sepia ale unei epoci revolute. Se constituie într-o frescă de crâmpei social. Acest lucru dă perenitate şi soliditate operei lui Ion Aramă, unul dintre cei mai de seamă scriitori care, cu onoare, au purtat uniforma militară".(Constantin Strună, revista Viaţa Armatei, 1997).

Fragment

Capitolul III
4.

Nr. 012185 / Iaşi, 26 august 1917

BRAVELOR TRUPE DE PE FRONTUL ROMÂN!

Luptele de pe frontul nostru au început în luna iulie. Luptând cot la cot cu vitejii noştri aliaţi, noi am putut, în luptele de la 24-27 iulie, să distrugem unităţile austro-germane între râurile Caşin şi Putna, luându-le peste 4.000 prizonieri şi până la 145 tunuri...

De la 6 august, pe frontul nostru s-a dat una dintre cele mai mari lupte ale acestui război. Băgând în luptă trupe mereu proaspete, inamicul a desfăşurat în sectorul Focşanilor 12 divizii, dintre care 10 germane, sub comanda celor mai buni generali germani.

Curs de 3 săptămâni, neţinând cont de pierderi, comandamentul german a ţinut să spargă frontul nostru şi a avea un succes hotărâtor.

Dar speranţele lor s-au spulberat.

Trupele noastre şi cele române au pecetluit încă o dată frăţia lor de arme, prin luptele victorioase duse împreună.

Trupele frontului român nu numai că au oprit pe inamic, dar trecând la contraatac l-au gonit din poziţiunile ocupate luându-i prizonieri.

Au luat parte în lupte şi reprezentanţii bravelor armate aliate - franceze şi engleze. (...)

Admir vitejia trupelor aliaţilor noştri români şi felicit pentru strălucitoarea respingere a ofensivei inamicului atât cadrul ofiţeresc, cât şi soldaţii unităţilor cari au luat parte la luptă...

SCERBACEV

Generalul Eremia Grigorescu urmărea cu înfrigurare mişcările inamicului, încercând să-i ghicească la timp intenţiile. În primele zile de după eşecul lui Mackensen la Mărăşeşti, se părea că adversarul, descurajat, a renunţat pentru o vreme la planul său temerar. Pe front se dădeau numai lupte locale, incursiuni de patrule, menite mai mult să determine tăria trupelor aflate pe front. Curând însă, apărură semnele unei pregătiri înfrigurate pentru ofensivă. Buletinele de informaţii aduceau veşti neliniştitoare. Pe şoseaua Focşani-Găgeşti înaintează spre nord coloane masive de infanterie inamică, raporta observatorul balonului captiv nr. 4. Artileria inamică a bombardat pădurea la Răzoare; sectorul din stânga al Diviziei 13 a fost atacat cu obuze lacrimogene; patrulele constataseră că la nord de Soveja se organizaseră centre de rezistenţă cu mitraliere; în zona Oituz, aviatorii văzuseră convoaie de chesoane de artilerie...

Fără-ndoială că Mackensen pregăteşte iarăşi o "lovitură de berbec", îşi spuse generalul. Întrebarea este unde anume. Hotărî să raporteze Marelui Cartier concluziile sale, cerând ca frontul să se păstreze în stare de alarmă, iar proiectatele mişcări de trupe şi mutarea unor baterii de artilerie să fie amânate până se va contura exact direcţia acestui atac...

La 28 august "lovitura de berbec" se produse. Obişnuita pregătire de artilerie, dezlănţuită de dimineaţă, avea o intensitate deosebită în sectorul Muncelu, la nord-vest de Panciu. Apărarea antiaeriană dezlănţui focul împotriva avioanelor care reglau tirul artileriei. Cele patru baloane din dotarea Armatei I se înălţară, pentru a supraveghea desfăşurarea luptei.

Generalul Grigorescu înţelese repede intenţia inamicului: văzând că la Mărăşeşti frontul nu poate fi străpuns, el va încerca să lovească în punctul socotit mai slab, dintre Armatele I şi II române. Sectorul atacat era apărat de unităţi ruse; grav lovite de pregătirea de artilerie, ele nu rezistară atacului infanteriei şi părăsiră poziţiile. În spărtura creată, germanii introduceau noi şi noi trupe...

Regimentele 18 Gorj şi 2 Vânători fură trimise în grabă spre a stăvili înaintarea inamicului, care punea în primejdie flancul Armatei a II-a.

Când ajunseră pe culmea dealului unde urmau să pornească la contraatac, gorjenii se opriră o clipă să răsufle. Sergentul Merin, comandantul plutonului, se uită în preajmă după Negreanu, prietenul lui nedespărţit din prima zi a războiului:
- Unde eşti, vere?
- Aici, dom' sergent.
- Ia nu mă mai domni, se supără Merin. Mai bine uită-te, că ai ochi mai ageri, şi caută un loc pentru puşca-mitralieră.

În spatele lor se înălţau, la nesfârşit parcă, dealurile cu coame lungi; în faţă, o vale lungă şi cu pantă repede, acoperită cu copăcei şi cu tufişuri dese. Prin frunziş se zăreau, ici şi colo, sclipind armele şi căştile infanteriştilor duşmani.
- Mă, bine-i spuseră Dealul Rotunda, se miră Negreanu. Parcă-i o gogoaşă.
- Găsişi, mă, loc de tragere?
- Ho, Merine, că pân-ajung ei aici avem vreme şi de-o ţigară.

Se lungi totuşi îndărătul unei moviliţe şi începu să-şi sape locaşul de tragere. Ceilalţi din pluton făceau la fel, glumind şi hârjonindu-se. Mai văzuseră ei atacuri; mulţi cunoscuseră războiul de la început, în bătăliile inegale de la Vulcan şi Târgu-Jiu; şi mai mulţi trăiseră în cea de-a doua parte a campaniei zilele de triumf ale ofensivei de la Mărăşti. E drept, căzuseră dintre ei destui, dar tot mai erau mulţi care să ducă mai departe steagul luptei neînfricate.

Locotenentul Firoiu se apropie de poziţia lor:
- Ai grijă, Merine. Vârful ofensivei inamice este chiar în dreptul nostru. Spune băieţilor să nu facă Oltenia de râs!
- Tot oltenii, săracii... făcu mucalitul plutonului, un răcan venit de la batalionul de marş după pierderile suferite la Mărăşti.
- Oltenii şi moldovenii, şi toţi, îl îndreptă Firoiu. Avem în companie şi doi voluntari ardeleni, iar eu îs pe jumătate dobrogean. Păzea!

Se culcă la pământ, odată cu ceilalţi. Obuzul fâlfâi greu prin aer şi se sparse în urma lor, pe povârnişul dealului.
- Mă şi speriai, fir-ar al boalei, zise mucalitul scuturându-şi vestonul de praf. Ce-or bubui aşa tare drăciile-astea?
- Companie, ascultă comanda la mine! strigă locotenentul. Asupra inamicului, foc de baraj...

O răpăială de împuşcături îi acoperi ultimele cuvinte. Din dreapta, puşca-mitralieră clănţăni de câteva ori, scurt, răspicat. O acompaniau mitralierele de la flancul stâng. Atacatorii se ridicaseră şi veneau în fugă printre copaci. Focurile armelor îi doborau rând pe rând. Din urmă veneau alţii însă, mai numeroşi.
- Foc! Foc! striga locotenentul. Grenadieri, fiţi gata!

În dreapta, de după un pâlc de pomi, ţâşniră vreo zece nemţi cu baioneta la armă. O grenadă zbură într-acolo şi le poticni avântul. Puştile continuau să răpăie într-o cadenţă îndrăcită. Deodată, nemţii se întoarseră şi porniră în fugă înapoi, spre poziţiile lor.
- Văzuşi, vere, cum fug? râse Negreanu. Ce-ar fi s-o luăm după ei?
- Se ascund în şanţuri şi-ţi trimit un glonţ în scăfârlie, îl domoli sergentul. Acuma nu-i de contraatac. Aşteaptă să-i mai speriem niţel...

Se întrerupse. Parcă ascultând de un semnal tainic, toţi infanteriştii duşmani pieriseră în adăposturi. Povârnişul cu tufe sărace, răsărite ici şi colo printre copaci, rămăsese pustiu. În clipa următoare, pământul şi aerul începură să vibreze.
- Adăpostit! strigă locotenentul.
- Adăpostit! strigau sergenţii.

Soldaţii se ascunseră care cum puteau, în gropile săpate la repezeală.

Salva sosi ţipând în aerul proaspăt al pădurii. Trăsnete scurte se iscau ici şi colo în preajma gropilor. Zbârnâiau, fumegând, bucăţi de fier. În urma lor, bolovani de pământ azvârliţi spre vârful copacilor cădeau cu zgomot surd. Răsunară cele dintâi strigăte de ajutor. Sanitarii alergau printre copacii mutilaţi de schije. La postul de prim ajutor al regimentului începură să sosească răniţii...

Bombardamentul ţinu până către seară, împiedicându-i pe apărători să-şi consolideze poziţiile. Oamenii îşi săpau adăposturi între două salve, stând culcaţi; la căderea obuzelor îşi fereau pieptul şi capul cu lopata, folosind-o ca pe un scut. Avioanele se învârteau pe deasupra tranşeelor, veneau şi plecau. De undeva, din stânga, un tun răzleţ încercă zadarnic să le alunge, trăgând lovitură după lovitură. Mai apoi, se arătară două avioane de-ale noastre, trăgând aprig din mitraliere, şi alungară păsările duşmane.

La căderea serii, bombardamentul încetă deodată. Dinspre Dealul Porcului, din spatele poziţiilor apărate de olteni, începură să se apropie căruţele cu merinde. Dar santinelele din linia întâi dădură semnal de primejdie; obosiţi şi nemâncaţi, ostaşii îşi luară armele şi se pregătiră să întâmpine duşmanul. Patru valuri de asalt numărară prin ceaţa înserării; nemţii veneau în fugă, aliniaţi; la glasul mitralierelor şovăiră o clipă, dar poruncile ofiţerilor şi strigătele celor ce porneau din urmă îi făcură să meargă iarăşi înainte.
- Dom' sergent! strigă Cernăianu.

Lăsă obrazul pe patul puştii şi sergentul se repezi spre el:
- Cernăiene, ce făcuşi, Cernăiene?

Dar Cernăianu nu-i răspunse.

Sergentul luă arma din mâna lui, îi puse baioneta şi începu să tragă şi mai înverşunat.

Şi de astă dată, comandantul german dădu semnalul pentru încetarea atacului. Nici un soldat vrăjmaş n-apucase să pună piciorul în şanţurile românilor; în schimb, nu departe, între cele două linii, rămăseseră morţi şi răniţi câteva zeci de oameni.

După respingerea atacului, ostaşii se apucară să-şi îngroape morţii şi să-şi întărească poziţia. În întunericul opac al pădurii izbucneau când şi când reflexele rachetelor lansate din poziţiile duşmane, de teama vreunui atac.
- Merine!
- Ce-i, vere?
- Mă, eu am o presimţire. Visai aşa, azi-noapte, un vis rău. Şi mă gândesc că-mi rămân copiii pe drumuri.
- Lasă prostiile, soldat. S-a dat stingerea. Culcă-te şi nu mai cobi.
- Eu nu cobesc. Prin câte-am trecut noi amândoi, Merine? Călcarăm cei dintâi peste graniţă, la Merişor. Luni de zile ne băturăm şi pe dealuri, şi pe văi. Scăparăm şi din încercuire. Mă gândesc la dom' sublocotenent Popescu. Ăi de-au venit în urmă, fugiţi de prin lagăre, povesteau că şi-a făcut o ceată de-i loveşte pe nemţi prin păduri, pe drumuri depărtate. Cică puseră nemţii premiu pe capul lui.
- Păi, aşa cap merită premiu, vere.

- Da, vere. Da' te gândeşti câte îndură omul şi te cutremuri. Uite, şi noi, ăştia. Plecarăm din sat cu plutonul. Câţi mai rămaseră teferi dintr-un pluton?
- Păi, eu, tu, dom' majur, da' îl dădură la partea sedentară, că suferea cu inima, şi... cam ăştia-s toţi.
- Văzuşi? Şi mâine e ordin să atacăm.
- Ţi-e frică, vere? Eşti deşcă bătrână, ţine-ţi firea!
- Eu nu-mi ţin firea? Păi, m-aş năpusti la atac cu mâinile goale. Da' mă gândesc aşa, la copii. Şi când mă gândesc la ei, mi se pune un nod în gât...

Tăcu, se cuibări mai bine sub mantaua subţire, uzată, şi rămase cu ochii-n sus. Merin oftă şi el şi se duse spre flancul stâng, să cerceteze santinelele...

Atacul începu a doua zi, 29 august, la ora 8. Misiunea regimentelor 18 Infanterie şi 2 Vânători era să bareze valea Şuşiţei şi să restabilească frontul spart cu o zi înainte prin atacul german.

La semnal, vânătorii şi infanteriştii porniră în valuri dese, chiuind şi trăgând din mers. În urma lor, patru baterii de câmp susţineau atacul, trăgând spre cuiburile de mitralieră inamice. Dar după primii trei sute de metri izbucniră mitralierele. Un infern de foc şi de fier se abătu deodată asupra atacatorilor. În prima clipă căzură zeci de morţi şi răniţi; comandanţii dădură ordin de oprire şi cerură ca artileria să lovească punctele de foc ale inamicului.

Dar trupele germane erau superioare şi în oameni, şi în tunuri. Artileria începu să tragă pe întrecute. Patru atacuri încercară românii până seara şi de patru ori se întoarseră în poziţie, cu rândurile rărite.

La cel din urmă atac, Negreanu căzuse printre primii. Sergentul îl văzuse, se aruncă spre el:
- Te-au lovit, vere?
- Ce-ţi spusei eu aseară... Visul ăla... Copiii mei...

Atât izbuti să şoptească. Sergentul îşi înghiţi lacrimile şi puse arma în poziţie de tragere chiar acolo, la căpătâiul prietenului său. Începu să tragă cu furia deznădejdii. Vedea nelămurit umbrele negre ale ostaşilor inamici care izvorau mereu din ceaţa înserării.

Căzu şi el, câteva clipe mai târziu, în lupta la baionetă, după ce doborâse trei inamici. Mai avu vreme să audă vestea purtată din gură-n gură, că pe front sosiseră întăriri.

[...]

Capitolul VIII
3.

Relatarea lui Toader Dragoşa, din Ţebea, făcută autorului în primăvara anului 1978
 

În toamna lui nouă sute optşpe se auzeau zvonuri că românii vor face o adunare să ne unim cu ţara. Eram tânăr şi ne-am înţeles cu cumnatu-meu Tisu Petru să merem şi noi acolo. Or mai venit cu noi Rusu Ioan, comerciant din Baia de Criş, şi Rîşca Petru dm Râşcuţa. Când să ne suim în tren, jandarmii maghiari mai figurau şi ne-au împiedicat să mergem cu trenul.

Am hotărât să plecăm pe jos. Am urmat calea lui Horia spre Alba-Iulia. >Am trecut peste Curechi, pe lângă Zlatna, pe valea Ampoiului. În toate satele se aduna popor cu steaguri tricolore. Nu se găsea pânză galbenă şi puneau hârtie în loc de pânză. Copiii aveau steguleţe în mâini. Toată lumea era voioasă. Unii ziceau din fluier, alţii din lăuţi. Şi strigau că «Vrem să ne unim cu ţara».

O noapte am poposit într-un sat, apoi ne-am urmat calea. Am ajuns la Alba-Iulia aproape de sară. Era un ger sec. În Alba-Iulia ne-a dat oraşul lemne, am făcut foc, oamenii cântau şi jucau. Nu ne era frig, ne încălzea dorul şi dragostea pentru unire...

Avocatul Ciurdariu opri automobilul pe o stradă lăturalnică, nu departe de poarta cetăţii.
- Mai departe nu cred că putem răzbi, zise el. Ne-om descurca în chip de pedestraşi. Strângeţi-vă bine şalul, doamnă profesoară. E cam răcoare, după cât se vede.

Dincolo de geamurile maşinii se vedeau trâmbele de zăpadă spulberate de viscol. Crivăţ coborî cel dintâi, trăgându-şi căciula pe frunte. Apoi, căpitanul Duma, ridicându-şi gulerul mantalei. Minerul sări cel din urmă, tropăind.
- Să-mi dezmorţesc oasele o ţâră. Bine-i în automobil, dar cam strâmtoare. Tot trenul e mai fain...
- Acuma-ţi dă mâna să huleşti, râse căpitanul Duma, că trenul numai pe dumneata te aştepta...

Coborâră. În capătul străzii dădură cu ochii de gardiştii moţi, cu puştile pe umăr, cu sumane albe, lungi până-n pământ.
- Parcă-s coborâţi din tablouri, şopti Victoria.
- Am coborât din munte, doamnă, spuse grav un tânăr oştean. Venim să ne spunem gândul. De-amu s-o gătat cu robia!

În drum spre cetate, pâlcuri tot mai dese de oameni, fluturând steaguri, îmbrăţişându-se, cântând.
- Mă gândesc ce va fi mâine, spuse avocatul. Deodată, să ne găsim un adăpost pentru noapte.

Răzbiră cu greu la comisia de încartiruire, aflată la Hotelul "Hungaria". În holul de la parter, aşteptându-şi rândul, ascultau frânturi din întâmplările celor care, ca şi ei, veniseră să fie de faţă la marele act al dezrobirii. Erau delegaţi ai comunelor, preoţi bătrâni de la ţară, soldaţi, învăţători.
- În gară la Solnoc s-a aprins osia vagonului...
- Am ocolit tocmai prin Oltenia, ca să nu dăm de trupele de ocupaţie...
- Când am văzut că trenul nu merge mai departe, am luat-o pe jos...
- Jandarii ne-au oprit în faţa gării, şi-atunci ce era să facem?
- A murit pe loc, bietul fecior, fără de vină, cu steagul în mâini...
- Delegaţia ofiţerilor români are în frunte un general...
- De-ar fi mâine vreme bună...
-... Câte zece inşi într-o cameră...
- Unirea fără condiţii, aceasta-i calea...

După ce obţinură un bilet de cartiruire, porniră cu toţii la adresa arătată pe bilet. Era o casă înaltă, cu geamurile împodobite cu ramuri de brad. La intrare flutura un steag tricolor cusut la repezeală, din pânză de casă. Sunară la uşă; îi primi o bătrână mărunţică, cu părul alb ca argintul.
- Bine-aţi venit, dragii mei, spuse ea cu glas tremurător. Am dat adresa la Consiliu, că primesc oaspeţi în gazdă. Fiul meu e dus cu garda. L-or pus să păzească drumul de fier, e locotenent. Eu am vrut să nu fiu singură în astă-noapte, ci să mă aflu deolaltă cu români de-ai noştri, să ne bucurăm împreună... Dar poftiţi, intraţi, dragilor; doamna va dormi cu mine în odaie, iar dumneavoastră în camera feciorului.
- Mulţumim, doamnă. Venim de la drum lung şi suntem osteniţi, spuse căpitanul Duma în numele tuturor.
- Dar nu ne-om aşterne la dormit încă, spuse avocatul. Eu mă întorc la hotel. Vreau să aflu ce-au hotărât comisiile care discută actul unirii.
- Nici nouă nu ne arde de somn acum, spuse Crivăţ. Vom merge prin oraş, să vedem ce spune lumea.
- Nimeni nu va dormi astă-noapte, adăugă căpitanul.

Bătrâna încuviinţă mărunt din cap:
- Nu va dormi. E noaptea noastră cea sfântă. Cea de pe urmă noapte de robie...

Când ieşiră iarăşi din casă, se înnoptase. Lumea era toată pe stradă; la răspântii se aprinseră focuri mari, în jurul cărora oamenii cântau şi jucau. Ici răsuna un fluier, dincolo un glas bătrânesc istorisea ceva, mai departe, o horă cu lumini şi umbre prelungea mişcarea oamenilor într-un joc tulburător.
- O noapte măreaţă, murmură avocatul Ciurdariu.
- Pe măsura zilei ce vine, adăugă căpitanul Duma.

Dimineaţa, se treziră în uralele mulţimii. Săriră la ferestre. Pe strada largă, o mare de oameni, cu steaguri, cu pancarte care arătau numele localităţilor; ici şi colo, prin mulţime se vedeau uniforme militare şi străluceau ţevile armelor. De-a lungul drumului către cetate, feciorii mândri ai Ţării Moţilor, în sumanele lor albe, cu căciuli negre asemănătoare celei pe care-o purta Mihai Viteazul, cu arma pe umăr, păreau întruchiparea virtuţilor strămoşeşti şi pavăza marii adunări.
- Să ne grăbim, spuse avocatul Ciurdariu. Va fi greu să răzbim până la sala şedinţei.
- Vă conducem pân-acolo, spuse Crivăţ. Şi vom rămâne în preajmă, să aflăm printre cei dintâi ce s-a hotărât...
- Cred că ştim de pe acum, zâmbi avocatul. Să mergem, dragii mei!

Drumul până la cetate fu o adevărată încântare. În soarele strălucitor, gărzile ce străjuiau drumul păreau şi mai impunătoare. Trecură printre grupurile de reprezentanţi ai judeţelor; steaguri tricolore fluturau pretutindeni; fanfare îşi împleteau armonios cântările cu strigăte de unire şi libertate. În preajma intrării în cetate, îi opri un ofiţer din garda naţională. Avocatul dădu la iveală Credenţionalul prin care "toată răsuflarea românească din oraşul nostru delegă pe domnii Ciurdariu, avocat, Duma, căpitan al gărzii naţionale, şi Sângeorzan, maistru miner, a lua parte cu vot decisiv la Marea Adunare Naţională Română..."
- Succes, le ură Crivăţ.
- Să votaţi pentru unire, adăugă Victoria.

Din mulţimea strânsă în jurul clădirii, cineva începu să cânte: "Pe al nostru steag e scris unire". Sute, mii de glasuri i se alăturară. Curând avea să înceapă adunarea...

Din textul împuternicirilor date delegaţilor la Adunarea de la Alba-Iulia
 

Subscrisul birou al Adunării generale a poporului român din Ţânţari (jud. Făgăraş)... constată că Marea adunare obştească cu însufleţire au ales ca reprezentant al său... pe Ilarie Gonţa din localitate, obligându-l ca... în numele celor 2.800 de suflete care locuiesc în această comună românească să declare dorinţa noastră nestrămutată de a ne alipi României...

... În numele la toată suflarea românească din comuna Lesnic, să adereze şi să declare sfânt şi solemn că noi toţi vrem întruchiparea marelui ideal naţional român, adică unirea tuturor românilor într-un stat naţional român...

... Românii din Berchies declară solemn şi în unanimitate că pretind alipirea lor către statul român...

Petrea îşi făcu loc cu greu prin mulţimea care înconjurase, încă din zorii zilei, sala Cazinoului ofiţerilor. Ca vechi militant pentru eliberarea Transilvaniei, fusese cooptat în delegaţia prezentă la adunare din partea României. Îşi arătă în câteva rânduri documentele.
- Sunt ziarist din Bucureşti...
- Fiţi binevenit, iubite frate!

Pătrunse în sală şi îşi găsi un loc în băncile asistenţei. Privi în jur. Cel puţin o mie de oameni, se gândi. Iar afară, dincolo de zidurile cetăţii, cine i-ar putea număra? Zeci de mii, poate o sută de mii, poate chiar mai mult...

Delegaţii din sală vorbeau cu însufleţire, fluturau unii către alţii hârtii, îşi strigau bucuria întâlnirii. Deodată, cântecul "Pe-al nostru steag e scris unire" răzbătu de afară şi fu reluat de glasul tuturor. În sunetele vechiului cântec patriotic îşi făcură apariţia în sală membrii Consiliului Naţional. Aplauze furtunoase îi întâmpinară. Cel din urmă sosi un bătrân cu fruntea înaltă, cu barbă albă, susţinut de doi tineri. Bătrânul era palid, dar se străduia să ţină capul sus. Delegaţii aplaudară frenetic.
- Cine este? îl întrebă ziaristul pe vecinul său.
- Cum, nu-l recunoşti pe bădia George? întrebă omul cu ochii plini de lacrimi. Ah, eşti regăţean! Este George Pop de Băseşti, prezidentul Consiliului Naţional Român!

Petrea aplaudă şi el, ridicându-se ca toţi ceilalţi care îl omagiau astfel pe vechiul luptător pentru drepturile românilor ardeleni.
- E greu bolnav, adăugă vecinul în urechea lui Petrea. Dar s-a ridicat de pe patul suferinţei ca să binecuvânteze adunarea noastră...

Un bărbat se apropie de pupitru şi făcu semn cu mâna. Încet-încet, aplauzele se potoliră. Petrea află că vorbitorul era Ştefan Cicio Pop, preşedintele Consiliului Naţional Român Central. El evocă situaţia poporului român din fosta monarhie austro-ungară, nedreptăţile suferite de români în timpul războiului, încercările guvernanţilor de a schimba opinia poporului prin promisiuni.
- Fraţilor, între acestea, noi, neînfricoşaţi, cu fruntea ridicată, am mers cu un pas mai departe şi am publicat manifestul Marelui Sfat naţional român... Cu acestea, Comitetul Naţional şi-a împlinit datorinţa faţă de naţiunea sa. A spune mai mult, voi, reprezentanţii poporului, sunteţi chemaţi...

Urmă la cuvânt raportul Comisiei de verificare, doctorul Ioan Suciu, care raportă adunării că s-au prezentat peste 680 de delegaţi, reprezentând aproape toate circumscripţiile electorale. Delegaţi speciali au trimis societăţile culturale, biserica, şcolile, reuniunile de învăţători, de meseriaşi, Partidul Social-Democrat român, gărzile naţionale, tinerimea universitară şi reuniunile de femei.
- În total sunt 1.228 de delegaţi. Aici sunt credenţionalele, aici lista delegaţilor. Doriţi să citim lista delegaţilor?
- Nu-i de lipsă, răspunse adunarea. Le vedem. Să nu se citească!

Fu aleasă apoi conducerea Adunării. Ziaristul îşi însemnă febril numele celor propuşi. Erau nume cunoscute, numele unor vechi militanţi pentru drepturile românilor: George Pop de Băseşti, Teodor Mihali, Ştefan C. Pop, Ioan Flueraş...

Când preşedintele Adunării, George Pop de Băseşti, se ridică să ia cuvântul, sala se ridică iarăşi să-l ovaţioneze. Bătrânul vorbea greu, în liniştea emoţionată a sălii cuvintele sale se auzeau însă în toate colţurile:
- Vreau să zdrobim lanţurile robiei noastre sufleteşti prin realizarea marelui vis al lui Mihai Viteazul: Unirea tuturor celor de-o limbă şi de-o lege, într-un singur şi nedespărţit stat românesc!

Urmă la cuvânt Vasile Goldiş, care, după ce făcu istoricul zămislirii şi luptelor pentru libertate ale poporului român, dădu citire mult aşteptatului proiect de rezoluţie:
Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 noiembrie (1 decembrie) 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România...

Era ora 12. Uşile sălii de şedinţe se deschiseră. Mai mulţi oratori, printre care Al. Vaida-Voevod, dr. Petru Groza, Emil Isac, Aurel Vlad, episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hossu, se urcară la tribunele ridicate din loc în loc în mijlocul mulţimii şi făcură cunoscut conţinutul rezoluţiei adoptate. Urale nesfârşite întăriră votul delegaţilor şi al întregii obşti româneşti adunate la Alba-Iulia.

Căpitanul Crivăţ se întoarse spre Victoria. Cu ochii umezi, ea ascultă cuvintele oratorului:
- Vom merge pe drumul nostru; vom pune umăr la umăr şi vom aşeza fiecare o cărămidă la grandioasa clădire a României Mari.

Mulţimea triumfa. Mii de glasuri se uniră într-un strigăt uriaş, puternic ca un bubuit de tunet, strălucitor ca soarele de vară, nestăvilit ca un torent de munte:
- Trăiască România Mare!

O pală de vânt făcu miile de steaguri să fluture deasupra capetelor. Victoria se strânse, înfiorată de măreţia clipei, lângă pieptul căpitanului. El îi puse braţul peste umeri. Cu chipurile luminate, priviră amândoi mătasea tricoloră care unduia, biruitoare, spre cerul senin al cetăţii.

Zgomotul şi furia

 

William Faulkner
Zgomotul şi furia
Editura ART, 2016
Traducere din limba engleză de Mircea Ivănescu



*****
Intro

În Zgomotul şi furia, William Faulkner înfăţişează drama familiei Compson şi dă viaţă unora dintre cele mai frumoase personaje ale literaturii universale: rebela Caddy, Benjy copilul perpetuu, nevroticul Quentin, cinicul Jason şi Dilsey, servitoarea de culoare, cel mai moral şi uman personaj al acestui roman.

Povestea plină de taine a lui Faulkner, care se limpezeşte şi capătă sens abia în ultimele pagini, nu evocă doar istoria unei familii tulburate, cândva parte a aristocraţiei, ci surprinde tot ce are mai profund Sudul American, captiv încă într-un trecut de care nu se poate desprinde.

Romanul este considerat o capodoperă, dincolo de rolul semnificativ pe care l-a jucat în cariera lui Faulkner, laureat al Premiului Nobel şi unul dintre cei mai inovatori romancieri din istoria literaturii. Modern Libray a clasat Zgomotul şi furia pe locul şase în Topul 100 al celor mai bune cărţi scrise în limba engleză în secolul XX.

"Criticii şi cititorii îl recunosc pe Faulkner ca pe cel mai bun scriitor american al secolului XX, depăşindu-i pe Hemingway şi pe Fitzgerald." (Harold Bloom)

Partea a doua

2 iunie 1910

Când umbra crucii ferestrei apărea pe perdele ştiam că e între şapte şi opt şi atunci intram iarăşi în timp, auzind ceasul. Era ceasul bunicului şi când tata mi l-a dăruit, mi-a spus: Quentin, îţi dăruiesc mausoleul tuturor speranţelor şi dorinţelor; e mai degrabă chinuitor de probabil că ai să-l foloseşti ca să obţii o reducto absurdum a tuturor experienţelor omeneşti, care n-or să se potrivească cu nevoile tale personale mai bine decât cu ale lui sau ale tatălui său. Ţi-l dăruiesc nu ca să-ţi amintească de timp, ci ca să-l poţi uita când şi când, câte o clipă, şi să nu-ţi cheltuieşti forţele încercând să-l înfrângi. Pentru că nici o bătălie nu e câştigată vreodată, mi-a spus. Nici măcar nu mai există bătălii. Câmpul de luptă nu face altceva decât să-i dezvăluie omului propria lui nebunie şi deznădejde, şi victoria este o iluzie a filozofilor şi a nebunilor.

Era sprijinit de cutia cu gulere şi eu stăteam lungit în pat ascultându-l. Auzindu-l adică, fiindcă nu cred că cineva ascultă în mod conştient ceasul de la mână sau de pe masă. Nici n-ai nevoie. Poţi să-i uiţi ticăitul multă vreme şi pe urmă, într-o secundă de tic-tac, poate să-ţi nască în minte suita neîntreruptă, lungă şi descrescătoare a timpului pe care nu l-ai auzit. Cum spunea tata că în razele lungi şi singuratice de lumină ai putea parcă să-l vezi mergând pe Isus. Şi pe bunul Sfânt Francisc, care vorbea despre Surioara Moartea şi care nici n-a avut soră.

Prin perete am auzit arcurile patului lui Shreve şi apoi papucii lui târşâindu-se pe duşumea. M-am sculat din pat şi m-am dus până la masa de toaletă şi mi-am alunecat mâna pe tăblia ei până când am găsit ceasul şi l-am întors cu faţa în jos şi m-am dus înapoi în pat. Însă umbra crucii ferestrei era mai departe acolo şi acuma învăţasem s-o calculez aproape minut cu minut, aşa că ar fi trebuit să mă întorc cu spatele la ea, simţind cum îmi zvâcnesc ochii pe care îi aveau animalele în ceafă când ceafa era deasupra. Ce ajungi să regreţi sunt întotdeauna obişnuinţele de lenevie. Tata a spus asta. Că de fapt Cristos nici n-a fost răstignit; a fost pur şi simplu ros de ticăitul minuţios al unor rotiţe. Care nici n-a avut soră.

Aşa că atunci când am ştiut că n-am să mai văd umbra, am început să mă întreb cât o fi ceasul. Tata spunea că speculaţia asta constantă cu privire la poziţia acelor mecanice pe un cadran arbitrar este un simptom al unei funcţii mentale. Excrement, spunea tata, ca şi sudoarea. Şi eu spunând Chiar că mă întreb. Dă-i înainte şi-ntreabă-te.

Dacă ar fi fost cer înnourat m-aş fi putut uita pe fereastră, gândindu-mă la ce spunea el despre obişnuinţele de lenevie. Gândindu-mă c-ar fi plăcut pentru ei la New London dacă ar ţine vremea aşa. Şi de ce n-ar ţine? Luna mireselor, vocea care a suflat. Ea a ieşit fugind din oglindă, din miresmele dense. Trandafiri. Trandafiri. Domnul şi Doamna Jason Richmond Compson anunţă căsătoria fii. Trandafiri. Nu feciorelnici ca lemnul-câinelui. Am spus că am săvârşit incestul, tată, am spus. Trandafiri. Cu viclenie şi seninătate. Dacă frecventezi cursurile la Harvard un an, dar nu vezi regatele, ar trebui să ţi se dea banii înapoi. Mai bine dă-i-i lui Jason. Dă-i lui Jason un an la Harvard.

Shreve se oprise în uşă, punându-şi gulerul, şi ochelarii îi sclipeau trandafirii ca şi cum i-ar fi spălat când se spălase pe faţă. "Chiuleşti în dimineaţa asta?"
"E chiar aşa de târziu?"
S-a uitat la ceas. "Sună în două minute."
"Nu mi-am dat seama că-i atât de târziu." Îşi privea încă ceasul şi gura începuse să-i formeze cuvintele. "Are să trebuiască să mă grăbesc. Nu pot să-mi mai permit să mai lipsesc. Decanul mi-a spus săptămâna trecută..." Şi-a pus ceasul la loc în buzunar. Atunci am tăcut.
"Pune-ţi pantalonii şi dă-i drumul", mi-a spus. A plecat. M-am sculat şi m-am învârtit prin cameră, ascultându-l prin perete. A intrat în salonaş, mergând spre uşă.
"Nu eşti gata?"
"Nu încă. Fugi tu. Te ajung."

A ieşit. Uşa s-a închis. Paşii i s-au îndepărtat pe coridor. Apoi am auzit iarăşi ceasul. Am terminat cu învârtitul prin cameră şi m-am dus la fereastră şi am tras perdelele la o parte şi i-am privit cum aleargă spre capelă, aceiaşi, luptându-se cu aceleaşi mâneci largi greoaie, cu aceleaşi cărţi şi gulere fluturând în vânt ca rămăşiţele dintr-un naufragiu, şi Spoade. Spunea că Shreve e bărbatul meu. Lăsaţi-l în pace, a spus Shreve, dacă e destul de deştept să nu umble după nişte putori murdare, cui ce-i pasă. În Sud ţi-e ruşine că eşti virgin. Băieţi. Bărbaţi. Mint cu toţii. Fiindcă pentru femei are mai puţină importanţă, mi-a spus tata. Spunea că bărbaţii au inventat virginitatea, nu femeile. Tata spunea că ea e ca şi moartea: doar o stare în care-i laşi pe alţii, şi eu am spus: Dar să crezi că nu contează, şi el a spus: Asta-i partea tristă cu toate lucrurile, nu numai cu virginitatea, şi eu am spus: Dar de ce nu s-a putut să fi fost eu şi nu ea care să nu mai fie virgină, şi el a spus: Şi din cauza asta-i totul tristeţe; pentru nimic nu face să te zbaţi să-l schimbi, şi Shreve a spus: Dacă-i destul de deştept să nu umble după nişte putori murdare, şi eu am spus: Tu ai avut o soră? Ai avut? Ai avut?

Spoade era în mijlocul lor ca o broască ţestoasă într-o stradă plină de frunze moarte fugărindu-se una pe alta, cu gulerul ridicat înconjurându-i urechile, înaintând cu pasul lui obişnuit, fără grabă. Era de undeva din Carolina de Sud, în ultimul an la facultate. Fala clubului din care făcea parte era că el nu alerga niciodată spre capelă la slujba de dimineaţă şi că nu ajunsese niciodată la timp acolo şi că nu lipsise niciodată în patru ani şi că nu ajunsese niciodată la capelă sau la prima oră de curs cu cămaşa pe el sau cu ciorapii în picioare. Pe la ora zece venea la Thompson să bea două ceşti de cafea, se aşeza şi-şi scotea ciorapii din buzunar şi-şi scotea pantofii şi-şi punea ciorapii până i se răcea cafeaua. Pe la douăsprezece puteai să-l vezi cu cămaşă şi guler, ca oricare altul. Ceilalţi îl depăşeau alergând spre capelă, însă el nu-şi schimba deloc pasul. După un timp curtea era pustie.

O vrabie a zburat pieziş prin soare până pe pervazul ferestrei şi s-a oprit acolo cu capul pe o parte, privindu-mă. Ochiul ei era rotund şi strălucitor. Întâi mă privea cu un ochi, pe urmă zvrrr! şi se uita la mine cu celălalt şi guşa îi zvâcnea mai repede decât pulsul unui om. A început să bată ceasul. Vrabia nu şi-a mai schimbat ochii şi m-a privit lung cu unul singur până a terminat ceasul de bătut, ca şi cum ar fi ascultat şi ea. Pe urmă a zburat de pe pervaz şi s-a dus.

A trecut un timp până a încetat să vibreze ultima bătaie. A rămas în aer, mai mult simţită decât auzită, multă vreme. Ca şi cum toate clopotele care ar fi bătut vreodată ar mai fi răsunat încă în razele luminoase prelungi muribunde, Isus şi Sfântul Francisc vorbind despre soră-sa. Pentru că dacă ar fi fost doar iadul, dacă asta ar fi fost totul. Să se termine. Dacă lucrurile ar putea să se termine de la sine. Nimeni altcineva acolo decât ea şi cu mine. Dacă am fi putut face ceva atât de înspăimântător încât să fi fugit din iad cu toţii în afară de noi. Am săvârşit incestul am spus tată eu am fost n-a fost Dalton Ames. Şi când mi-a pus Dalton Ames. Dalton Ames. Dalton Ames. Când mi-a pus pistolul în mână eu n-am. Din cauza asta n-am. El ar fi acolo şi ea ar fi şi eu. Dalton Ames. Dalton Ames. Dalton Ames. Dacă am fi putut face ceva atât de groaznic şi tata a spus Şi asta-i trist, oamenii nu pot să facă nimic atât de înspăimântător nu pot să facă chiar nimic foarte înspăimântător nici nu-şi mai aduc aminte mâine de ceea ce li s-a părut înspăimântător astăzi şi eu am spus: Poţi să te eschivezi de la orice, şi el a spus: Ha crezi tu că poţi. Şi am să privesc în jos şi-mi voi vedea oasele murmurătoare şi apa adâncă asemenea vântului, ca un acoperiş de vânt, şi după multă vreme nici nu mai poţi distinge oasele în nisipul singuratic, virgin. Până când vine Ziua şi El spune Treziţi-vă şi doar fierul de călcat va ieşi plutind. Nu când îţi dai seama că nimic nu te poate ajuta - religia, mândria, nimic - când îţi dai seama că n-ai nevoie de nici un ajutor. Dalton Ames. Dalton Ames. Dalton Ames. Dac-aş fi putut fi maică-sa culcată cu trupul desfăcut ridicat şi râzând, ţinându-l pe taică-su cu mâna mea oprindu-l văzându-l pândindu-l cum moare înainte de-a fi ajuns să trăiască. O clipă ea a fost în picioare în prag

M-am dus la masa de toaletă şi am luat în mână ceasul, ţinându-l încă cu faţa în jos. Am izbit geamul de colţul mesei şi am strâns cioburile de sticlă în palmă şi le-am pus în scrumieră şi am smuls limbile şi le-am pus în scrumieră. Ceasul bătea mai departe. L-am întors cu faţa în jos, cadranul orb şi rotiţele ticăind, ticăind înăuntru, n-aveau altceva ce să facă. Isus umblând prin Galileea şi Washington care nu minţea niciodată. Tata i-a adus din târgul de la Saint Louis lui Jason un breloc: un binoclu de teatru în miniatură în care te uitai cu un ochi şi vedeai un zgârie-nori, o roată cu spiţele ca o pânză de păianjen. Cascada Niagara într-un vârf de ac. Pe cadran era o pată roşie. Când am văzut-o a început să-mi zvâcnească degetul. Am lăsat ceasul pe masă şi m-am dus în camera lui Shreve şi am luat tinctură de iod şi mi-am dat pe deget. Am dat jos restul de geam de pe lângă ramă cu prosopul.

Am scos două rânduri de rufărie de corp, ciorapi, cămăşi, gulere şi cravate şi mi-am împachetat cufărul. Am pus înăuntru totul în afară de costumul cel nou şi unul vechi şi două perechi de pantofi şi două pălării şi cărţile. Am dus cărţile în salonaş şi le-am pus teanc pe masă, cele pe care le adusesem de acasă şi cele Tata spunea că pe vremuri pe un gentleman îl cunoşteai după cărţile lui; astăzi îl cunoşti după cărţile pe care nu le-a dat îndărăt şi am încuiat cufărul şi am scris adresa. A sunat sfertul. M-am oprit şi am ascultat până s-au stins bătăile.

Am făcut baie şi m-am bărbierit. În apă degetul a început să-mi zvâcnească, aşa că i-am mai dat o dată cu tinctură de iod. Mi-am pus costumul cel nou şi mi-am luat ceasul şi mi-am împachetat costumul celălalt şi rufăria şi aparatul de ras şi periile în valiză şi am înfăşurat cheia de la cufăr într-o bucată de hârtie şi am pus-o într-un plic şi am scris pe el numele tatii şi am scris cele două scrisori şi le-am lipit.

Umbra mai era încă pe peron. M-am oprit în prag şi am privit cum alunecă umbra. Aproape puteai s-o vezi cum se mişcă, târându-se spre uşă, împingând umbra tot mai înapoi spre portal. Doar că ea începuse să fugă când am auzit eu. În oglindă ea alerga înainte ca eu să-mi fi dat seama ce este. Atât de repede, cu trena aruncată pe braţ alerga afară din oglindă ca un nor, cu voalul zvâcnindu-i în sclipiri lungi cu tocurile pantofilor strălucitoare şi repezi strângându-şi rochia la umăr cu cealaltă mână, alergând afară din oglindă miresmele de trandafiri, trandafiri, glasul care sufla deasupra Edenului. Pe urmă a trecut prin verandă nu i-am auzit tocurile pe urmă prin clarul de lună ca un nor, umbra plutitoare a voalului alunecându-i prin iarbă, alergând spre urlete. A ieşit alergând din rochie, strângându-şi încă în mână voalul de mireasă, alergând înspre urlete acolo unde T. P. în rouă Hopa Rachiul Benjy care urla sub ladă. Tata avea o cuirasă de argint deschisă ca un V pe pieptul său care alerga.

Shreve a spus: "Ei, n-ai mai... Ce-i asta, o nuntă sau un priveghi?"
"N-am reuşit să fiu gata la timp", am spus.
"Cred şi eu, dac-ai stat să te ferchezuieşti aşa. Ce s-a întâmplat? Ai crezut că-i duminică?"
"Doar n-au să mă aresteze pentru că mi-am pus şi eu o dată hainele noi", am spus.
"Mă gândeam la studenţii obişnuiţi. Sau crezi că nu mai e de demnitatea ta să mai vii şi la cursuri?"
"Întâi mă duc să mănânc." Umbra nu mai era pe peron. Am ieşit în soare şi mi-am regăsit umbra. Am coborât pe trepte puţin înaintea ei. A bătut jumătatea. Pe urmă sunetele au încetat şi au murit în aer.

Deacon nu era nici la poştă. Am pus mărci pe cele două plicuri şi am pus-o la cutie pe cea pentru tata şi am pus-o pe cea pentru Shreve în buzunarul dinăuntru al hainei, şi atunci mi-am amintit unde l-am văzut ultima oară pe Deacon. De Ziua Decoraţiilor, la treizeci mai, şi el era într-o uniformă republicană, chiar în mijlocul coloanei. Dacă aveai timp să aştepţi la orice colţ de stradă aveai să-l vezi în orice coloană de defilare s-ar fi întâmplat să treacă. Cea dinainte fusese de ziua lui Columb sau a lui Garibaldi sau a nu mai ştiu cui. Mergea în coloana măturătorilor de stradă, pe cap cu un joben înalt cât un burlan de sobă, ţinând în mână un steguleţ italian de doi inci, fumând o ţigară de foi în mijlocul măturilor şi roabelor. Dar ultima defilare fusese cea de ziua republicană pentru că Shreve îmi spusese:
"Ia te uită. Uite ce-a făcut bunică-tu cu babalâcul ăsta de negru nenorocit."
"Da", am spus. "Acuma poate să vină în fiecare zi la câte o defilare. Dacă n-ar fi fost bunicu-meu, ar fi trebuit să muncească şi el ca albii."

Nu l-am văzut nicăieri. Dar în fond n-am văzut niciodată nici chiar un negru în stare să muncească pe care să-l poţi găsi când aveai nevoie de el, cu atât mai puţin unul căruia îi dă mâna să stea degeaba. A venit un autobuz. Am coborât în oraş şi m-am dus la Parker şi am mâncat şi eu dimineaţa ca lumea. Pe când mâncam am auzit un ceas bătând ora întreagă. Dar, m-am gândit, îţi trebuie cel puţin o oră în care să pierzi noţiunea timpului, căruia i-a trebuit mai mult decât istoria însăşi pentru ca să intre în progresia ei mecanică.

După ce mi-am terminat micul dejun mi-am cumpărat o ţigară de foi. Vânzătoarea mi-a spus că cele de cincizeci de cenţi sunt cele mai bune, aşa că mi-am luat una din alea şi am aprins-o şi am ieşit în stradă. Am stat un timp acolo trăgând câteva fumuri şi pe urmă, cu ţigara aprinsă în mână, am luat-o spre colţ. Am trecut pe lângă vitrina unui ceasornicar, dar mi-am ferit privirile la timp. La colţ m-au agăţat doi văcsuitori, unul dintr-o parte, altul din cealaltă, stridenţi şi guralivi ca nişte mierle. Unuia i-am dat ţigara de foi, şi celuilalt un ban de cinci cenţi. M-au lăsat în pace. Cel cu ţigara încerca să i-o vândă celuilalt pe cinci cenţi.

Era un ceas mare, sus în soare, şi m-am gândit cât e de adevărat că, atunci când nu vrei să faci ceva, trupul tău încearcă prin tot felul de trucuri să te împingă parcă pe nesimţite să faci exact lucrul acela. Îmi simţeam muşchii cefei şi pe urmă mi-am auzit ceasul ticăind în buzunar şi după un timp toate celelalte sunete mi s-au şters şi a rămas doar ceasul în buzunarul meu. Am luat-o înapoi pe stradă, spre vitrină. Lucra la o masă în spatele geamului. Începea să chelească. Avea o lupă fixată la ochi - un tub de metal înşurubat în obraz. Am intrat.

Evie și animalele

 

Evie este o fetiță foarte specială: are darul de a înțelege mintea și limbajul animalelor. Și nu doar atât, Evie poate să comunice cu animalele.

De fiecare dată când Evie trece pe lângă un animăluț, oricât de mic sau de nesemnificativ ar părea, mintea îi este inundată de gândurile și sentimentele animăluțului. Din păcate acest talent absolut minunat, pe care toți copiii și l-ar dori, îi pune viața în pericol în fiecare zi în care Evie îl folosește. 

Pe parcursul cărții Evie descoperă adevărata putere a darului ei dar și toate problemele cu care vine la pachet. Cel mai important lucru pe care Evie îl învață, și ne învață și pe noi, este empatia dar și bunătatea. Evie iubește toate animalele, indiferent de cât de mici sau mari sunt, cât de fioroase sau inofensive. Evie nu discriminează și consideră că toate animalele ar trebui să fie libere și să trăiască libere.

Ca toate cărțile lui Matt Haig, „Evie și animalele” este plină de lecții ascunse la vedere. Evie și Matt Haig ne învață puterea prieteniei adevărate și a acceptării universale, ne arată rolul important pe care îl au bunicile în viața noastră. Dar, în primul rând ne reamintesc cât de important este să fii mereu bun și să ajuți de fiecare dată când ai ocazia.

Evie îi învață pe copii că este cool să fii sensibil și bun, că este important să ai mereu grijă de cei mai mici și mai slabi decât tine. Binele se întoarce mereu!

De ce nu sunt feministă

 

Jessa Crispin este autoare, blogger, editor și gazdă a unui podcast, dar în primul rând este feministă. Crispin nu este o feministă radicală în sensul Andreei Dworkin, dar suficient de radicală pentru vremurile în care trăim, încât scrierile sale să ne facă să ne simțim teribil de incomozi.

„De ce nu sunt feministă” este un manifest și un reminder feminist. Este o carte menită să ne trezească din ipocrizia și amorțirea modernă capitalistă în care ne-am afundat. Crispin ne atrage atenția că nu suntem feminiști doar pentru că ne atribuim această etichetă, sau ne este atribuită. Să fii feminist înseamnă să fii extrem de atent și conștient de fiecare vorbă pe care o spui, fiecare acțiune și activitate pe care o faci. Să fii feminist vine cu obligația și responsabilitatea intersecționalității dar mai ales cu realitatea egalității adevărate.

Feminismul lui Crispin nu este feminismul antibărbați în sensul obositor și enervat al femeilor care îi pun pe toți bărbații în aceeași oală și îi urăsc nediscriminatoriu doar pentru că s-au născut. Dar este feminismul anti căsnicie pentru ce a reprezentat de-a lungul istoriei această instituție pentru femei. 

Feminismul roz este feminismul de suprafață și ușor marketabil de către marile companii. Marketing care ne vinde înapoi catch-prase-urile care ne dau impresia de putere. Este feminismul femeilor albe și este performativ. Este feminismul de tipul „lean in”, în care un grup select a pătruns la masa băieților și promite locuri pentru alte femei la masă. Dar o dată ajunse în vârf se poartă exact ca băieții pe care îl urăsc și stau de pândă la poartă pentru a selecta persoanele potrivite. În cele din urmă, Jessa Crispin ne provoacă să stăm în și cu discomfortul nostru și să ne analizăm acțiunile pentru a deveni adevărați feminiști puternici.