Introducere la Leviatanul

 

Thomas Hobbes
Leviatanul
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză, introducere şi note de Alexandru Anghel

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere

1. Războiul civil, stabilitatea politică, relaţia dintre Stat şi Biserică, libertatea individuală şi de conştiinţă, credinţa privată, educaţia, pacea sunt tot atâtea teme care l-au frământat pe Hobbes şi care astăzi, poate mai mult decât oricând, ne frământă şi pe noi, martorii unei epoci în care nu se mai vorbeşte atât de mult despre "prosperitate" şi "emancipare", cât despre "pace" şi "libertate", despre "toleranţă" şi "stabilitate". Astăzi, atacurile teroriste săvârşite - ca să folosim cuvintele lui Hobbes - "fie printr-o uneltire secretă, fie prin complicitate cu alţii" (Lev. XIII.1), precum şi migraţiile provocate de conflictele din Orientul Mijlociu par să ne ducă cu gândul la acea instabilitate generatoare de război civil pe care Hobbes o detesta atât de mult. Neîncrederea în clasa politică, demagogii preocupaţi "de aplauzele pentru cuvântările lor pestriţe, ţesute din firele sau din peticele multicolore ale diferiţilor autori" (XXV.15) şi credinţele (generatoare de xenofobie şi de ură) întemeiate nu pe raţiune şi pe fapte, ci pe revelaţiile şi pe doctrinele ce promit o lume sau o societate mai pură pe Pământ sau în ceruri ne pot împinge spre acea stare de nesiguranţă şi incertitudine în care "viaţa omului este singuratică, sărmană, josnică, sălbatică şi scurtă" (XIII.9) - o stare fără repere morale şi fără o autoritate lumească vădită şi recunoscută, unde fiecare este nevoit să se bazeze pe propriile forţe, adică o stare în care statul nu îţi mai poate garanta siguranţa şi apărarea.

Structura ideilor şi chiar planul publicării operelor lui Hobbes au fost influenţate de frământările religioase, politice şi sociale ale vremii, în special de Războiul Civil Englez (1642-1651) şi de Războiul de Treizeci de Ani (1618-1648), ultimul fiind considerat de unii experţi un război (la origine) eminamente religios. Astfel, trăind în secolul al şaptesprezecelea, Hobbes este produsul unei epoci în care vechea ordine socială, politică (în special teologia politică) şi ştiinţifică (mai ales de tip aristotelic) începea să se destrame şi în care se făcea simţită totodată o nouă paradigmă (filosofică, ştiinţifică şi politică) la care Hobbes şi-a adus o contribuţie incontestabilă, alături de nume precum Galileo Galilei, Francis Bacon, René Descartes, Pierre Gassendi, Christiaan Huygens, Robert Boyle, Gottfried W. Leibniz şi, nu în ultimul rând, John Locke.

2. Preocupările lui Hobbes - atât în Leviatanul, cât şi în celelalte tratate ale sale - nu ţin numai de legitimarea şi limitarea exercitării publice a puterii în cadrul unui stat sau al unei "comunităţi civile" (commonwealth). Sistemul său presupune o analiză interconectată - bazată pe o ontologie şi o filosofie naturală golite de metafizica scolastică medievală - a naturii limbajului, a raţiunii şi a cunoaşterii, a sentimentelor şi emoţiilor umane şi, nu în ultimul rând, a problemelor fundamentale ce ţin de moralitate şi de religie. El încearcă să aşeze psihologia, filosofia şi principiile politice pe noi fundamente, urmărind un scop eminamente practic - pacea şi fericirea omului - şi crede că aceste lucruri nu pot fi asigurate decât prin instituirea şi menţinerea unei puteri suverane incontestabile, numită de el "Leviatanul".

Leviatanul sau materia, forma şi puterea unei comunităţi ecleziastice şi civile, apărut în limba engleză în 1651, când Hobbes se afla într-un exil autoimpus la Paris, reprezintă una dintre cele mai importante, mai influente şi mai discutate cărţi scrise vreodată, comparabilă cu Republica lui Platon şi Principele lui Machiavelli. Deşi este rodul unor vremuri tulburi ce au cuprins Europa secolului al şaptesprezecelea, argumentele, soluţiile şi problemele ridicate de Hobbes în Leviatanul au reuşit să străbată veacurile, fiind supuse unor noi critici şi analize odată cu fiecare generaţie care s-a succedat în planul intelectual european.

Având în vedere epoca în care a apărut, nici nu trebuia să pătrunzi în textul tratatului pentru a fi scandalizat atât de titlu, cât şi de imaginea - care s-a dovedit extrem de puternică în istoria filosofiei politice - de pe frontispiciul cărţii. În primul rând, prin folosirea conjuncţiei coordonatoare copulative plasată între ecleziastic şi civil, titlul anunţă argumentul central al lui Hobbes: problemele seculare şi cele religioase intră sub jurisdicţia unei singure autorităţi, marcând practic, în istoria relaţiei dintre Stat şi Biserică, ideea subordonării Bisericii faţă de puterea seculară, idee care, în timp, prin contribuţia unor gânditori din Anglia, Franţa şi America, se va transforma în separarea celor două puteri. Cealaltă componentă a titlului - leviatanul - are la bază monstrul marin din Cartea lui Iov, despre care se spune că "pe pământ el nu-şi află perechea", Hobbes furnizând astfel imaginea unei puteri insurmontabile, despre care afirmă că este un "Dumnezeu muritor" (XVII.13) şi "un om artificial, dar cu o statură şi o forţă superioare celor ale omului natural, pentru a cărui protecţie şi apărare a fost conceput" (Intr. 1).

Într-adevăr, pe frontispiciul cărţii nu apare un monstru marin, ci o figură umană impunătoare alcătuită din nenumărate figuri umane minuscule. Mesajul vizual este unul clar: pe de o parte, cetăţenii sunt perfect incorporaţi în statul a cărui forţă "nu-şi află perechea", iar pe de alta, statul sau suveranul este reprezentantul tuturor cetăţenilor, fără a le elimina însă individualitatea, care este mărginită doar de legile civile. În afară de coroana de pe cap, figura gigantică ţine în mâini două simboluri ale domniei: în mâna dreaptă, o sabie (ce simbolizează puterea seculară) şi în cea stângă, un fel de cârjă arhierească (ce reprezintă puterea spirituală), iar faptul că sabia se află în mâna dreaptă - despre care se ştie că, tradiţional vorbind, are o întâietate simbolică faţă de cea stângă - este o dovadă a priorităţii deciziilor seculare în raport cu cele de ordin spiritual.

2.1. Textul propriu-zis al tratatului îşi propune astfel să descrie generarea şi natura acestui "om artificial" şi porneşte de la reconstituirea unităţii de bază a comunităţii civile: omul. Hobbes trebuie să înceapă cu această dimensiune deoarece fiinţele umane au o triplă relaţie cu Leviatanul: în primul rând, după cum am spus deja, oamenii sunt cei din care este alcătuit; în al doilea rând, ei sunt cei care îl creează prin intermediul unui "contract" sau al unei "convenţii"; şi, în al treilea rând, ei constituie "modelul" după care acest om artificial este alcătuit, un model redus la mecanisme mentale şi fiziologice explicate şi explicabile pe baza unor principii pur naturaliste. În prima parte a cărţii (în special în capitolele I-IX), Hobbes nu urmăreşte să facă o expunere detaşată a structurii mintale umane. Principala temă a primelor capitole din prima parte este failibilitatea gândirii umane şi posibilele soluţii pentru a o remedia. El atribuie înclinaţia noastră către erori imaginaţiei necontrolate, definiţiilor greşite şi influenţei maligne a scolasticilor şi a preoţilor care susţin şi propagă idei absurde şi superstiţii. Hobbes îşi propune să îndrepte aceste erori în capitolele IV şi V (în capitolul IX oferind o diagramă a ramurilor cunoaşterii), iar pe baza definiţiilor corectate de el, oferă o listă a pasiunilor ce domină natura umană (cap. VI) şi face deosebire între cunoaştere şi opinie (cap. VII), revenind din nou la pasiuni pentru a arăta în ce fel ne tulbură acestea gândirea (cap. VIII).

După ce discută (cap. X) ideea de putere în relaţie cu individul şi problema "moravurilor" (cap. XI), Hobbes, înainte de a pătrunde în subiectul propriu-zis al filosofiei politice (cap. XIII-XXX), dedică un capitol întreg analizei religiei. Este vorba despre o analiză antropologică a religiei, autorul spunând că aceasta este înrădăcinată în frică, în special în frica de lucruri nevăzute, care reprezintă "sămânţa naturală a ceea ce fiecare numeşte în sine însuşi «religie»" (XI.26). Religia are astfel o origine pur naturală şi se pare că însăşi apariţia omului şi a societăţii porneşte de la o stare de fapt naturală, căci capitolul XIII începe cu o formulă destul de edificatoare: "Natura i-a făcut pe oameni..." - aici nu este vorba despre nicio lucrare a lui Dumnezeu, despre nicio grădină a Edenului, despre nicio cădere şi chiar niciun păcat. Starea naturală, ce precede instituirea unei comunităţi civile, este lipsită de orice raţiune transcendentă.

Dar ce este această stare naturală asupra căreia ne previne Hobbes? Ea se poate manifesta în trei situaţii: (1) în societăţile primitive, ce preced instituirea unei comunităţi civile, fiind vorba despre o dimensiune "prestatală"; (2) în cazul unui război civil, ce rezultă din destrămarea unei comunităţi civile, fiind vorba despre o dimensiune "antistatală"; (3) şi în relaţiile internaţionale dintre state care nu sunt supuse unei puteri aflate deasupra lor, fiind vorba despre o dimensiune "interstatală".

Starea naturală este o stare de război, dar într-un sens extins, care nu cuprinde numai ostilităţi armate directe, ci şi posibilitatea sau ameninţarea constantă a izbucnirii acestora. Hobbes aşază la baza conflictelor interumane din această stare trei cauze: "rivalitatea", "neîncrederea" şi dorinţa de "glorie"(XIII.6) - toate hrănite de lipsa resurselor şi a coeziunii dintre oameni. În starea naturală, în absenţa unei puteri copleşitoare recunoscute de toţi, distincţia dintre faptele drepte şi cele nedrepte depinde în întregime de conştiinţa individuală; în principiu, orice acţiune este permisă dacă este recunoscută ca necesară pentru conservarea propriei vieţi, fiecare având, în virtutea acestui lucru, dreptul natural la orice; în această stare nu există timp şi disponibilitate pentru creaţie şi inovaţie (artă, literatură, filosofie, ştiinţă, agricultură, navigaţie) şi nici pentru propria fericire; fiecare este pentru sine şi împotriva aproapelui; în cuvintele deja celebre ale lui Hobbes: viaţa este singuratică, sărmană, josnică, sălbatică şi scurtă.

Aceasta este, în general, scena pe fundalul căreia Hobbes începe să formuleze cele trei teorii centrale filosofiei sale politice: teoria dreptului natural, a legii naturale şi cea contractualistă - toate trei reprezentând condiţii ce fac posibilă instituirea comunităţii civile sau a statului.

Dreptul natural este "libertatea fiecărui om de a-şi folosi propria putere după cum voieşte, pentru conservarea naturii sale, adică a vieţii sale, şi astfel de a face orice lucru pe care, potrivit propriei judecăţi şi raţiuni, îl va considera cel mai potrivit mijloc pentru aceasta" (XIV.1). Acest drept la "orice" este derivat din dreptul conservării propriei vieţi, din moment ce, dacă ai dreptul la ceva, atunci trebuie să ai dreptul la orice crezi că reprezintă un mijloc esenţial pentru asigurarea acelui lucru. Însuşi fundamentul sau resortul acestui drept (autoconservarea) pare să-l limiteze numai la asigurarea propriei supravieţuiri. Cu alte cuvinte, eu trebuie să cred că ceea ce fac altuia (omorându-l sau jefuindu-l) contribuie la asigurarea existenţei mele. Astfel, consecinţa necesară a dreptului natural este legea naturală, care reprezintă "un precept sau o regulă generală descoperită de raţiune, prin care unui om îi este interzis să facă ceea ce este vătămător pentru viaţa sa ori ceea ce îl lasă fără mijloace pentru a o conserva şi de a evita acele lucruri prin care crede că aceasta va fi cel mai bine conservată" (XIV.3).

Starea naturală, aşa cum este prezentată de Hobbes, ar fi una în care o fiinţă umană raţională nu ar trebui să-şi dorească să trăiască. Astfel, raţiunea ne sugerează o serie de reguli (Hobbes expune în jur de douăzeci) sub forma unor legi naturale ce au ca scop coabitarea paşnică şi care sunt subordonate primei şi celei mai importante reguli, care ne cere "să căutăm şi să urmărim pacea" (XIV.4). Legile naturale nu sunt încă legi civile (ultimele apărând numai în cadrul unui stat şi fiind impuse de puterea suverană), motiv pentru care ele obligă numai in foro interno, nu şi in foro externo (XV.36), adică se impun numai la nivelul propriei conştiinţe, nu şi la nivelul comportamentului faţă de ceilalţi.

Astfel, recunoscând în interiorul nostru logica şi forţa acestor legi, recunoaştem totodată că ele reprezintă condiţiile minime pe care trebuie să le respectăm pentru a putea evita lucrul de care ne temem cel mai mult: starea de război şi frica de moarte şi de vătămare. Dar întrucât fiecare om îşi urmăreşte propriul interes, eu nu am garanţia că, atunci când vreau să cad la o înţelegere cu el, celălalt îşi va respecta ulterior angajamentul. Prin urmare, s-ar părea că nu există o altă cale de a-l face şi pe celălalt să-şi respecte angajamentul (şi de a face legile naturale obligatorii in foro externo) decât să se instituie o putere atât de irezistibilă, încât orice faptă contrară acesteia ar deveni dezavantajoasă - iar această putere irezistibilă este comunitatea civilă reprezentată de persoana suveranului (indiferent că acesta este un singur om sau o adunare de oameni). Astfel, comunitatea civilă nu este un produs inevitabil al naturii umane, după cum ar fi crezut Aristotel, ci a apărut în urma unui act de voinţă, printr-un fiat al omului: ea este o construcţie "artificială".

Dar cum s-a ajuns la instituirea unei comunităţi civile? Printr-un contract sau, mai exact, printr-o convenţie pe care oamenii aflaţi în starea naturală o încheie între ei, fiecare spunându-i celuilalt: "Autorizez acest om sau această adunare şi îi cedez dreptul de a mă cârmui pe mine însumi, cu condiţia ca şi tu să-i cedezi dreptul tău şi să-i autorizezi toate acţiunile în acelaşi mod"(XVII.13). Fără această autorizare şi fără cedarea propriului drept natural, nicio convenţie de acest fel nu poate fi validă şi, astfel, nicio comunitate civilă nu poate fi instituită. Prin urmare, oamenii încheie un contract între ei înşişi şi nu cu suveranul, acesta din urmă păstrându-şi nealterat dreptul natural (şi rămânând astfel în starea naturală în care se aflau iniţial supuşii săi). Acest fapt stabileşte autoritatea absolută a suveranului, căci, dacă s-ar fi încheiat o convenţie între mulţime şi viitorul suveran, atunci oamenii ar avea dreptul să se răzvrătească dacă suveranul nu ar respecta termenii contractuali, totul putând să degenereze într-un război civil şi să se revină la starea naturală. În plus, încheierea convenţiei trebuie să fie un eveniment irepetabil: odată ce oamenii au renunţat la propriile drepturi, nu mai pot negocia o nouă convenţie cu un alt suveran, întrucât ei nu mai pot oferi ceea ce nu mai posedă, tot aşa cum nu putem renegocia preţul unei proprietăţi pe care am vândut-o deja (XVIII.3).

Această obligaţie se numără printre cele 13 puteri sau drepturi pe care suveranul trebuie să le păstreze pentru a-şi asigura autoritatea absolută. Pornind de la aceste drepturi ale suveranului, se poate observa că Hobbes considera că este nevoie de o autoritate absolută pentru a furniza o cale paşnică de aplanare a conflictelor interne şi de apărare împotriva unui duşman străin. Conflictele interne ce pot conduce la război civil sunt cele bazate pe credinţe morale, politice şi religioase în cadrul cărora un număr mare de oameni susţin concepţii diferite, pentru care sunt dispuşi să lupte. Cu toate acestea, puterea absolută susţinută de Hobbes nu poate constitui tiparul pentru un stat totalitar, căci, în opinia lui O. Höffe, "în sistemele politice totalitare ale secolului al douăzecilea aparatul statal este controlat de grupuri care susţin că posedă adevărul, de partide sprijinite de versiuni secularizate ale ideologiei religioase, adică de acele tipuri de grupuri pe care Hobbes în mod sigur nu dorea să le vadă ocupând poziţii de putere".

În plus, nu este un stat totalitar pentru că (1) oamenii îşi păstrează dreptul de a-şi conserva viaţa şi de a nu se supune când aceasta le este ameninţată; (2) au dreptul la liberă conştiinţă, atât timp cât ideile lor nu sunt impuse la nivel public; au libertatea de a vinde şi de a cumpăra, de a închiria şi de a-şi creşte copii cum doresc; (3) şi, mai ales, au libertatea de a face acele lucruri care nu sunt interzise prin lege în mod explicit, căci "funcţia unui suveran, indiferent dacă acesta este un monarh sau o adunare, constă în scopul pentru care i-a fost încredinţată puterea suverană, şi anume procurarea siguranţei poporului"(XXX.1). Astfel, persoanele învestite cu autoritate absolută ar trebui totuşi să exercite acea autoritate numai în vederea păcii şi apărării esenţiale fericirii supuşilor. În opinia lui Hobbes, acei suverani care urmăresc scopuri ce nu au în vedere pacea şi apărarea nu vor reuşi să asigure aceste condiţii şi, cel mai probabil, îşi vor pierde autoritatea.

2.2. În filosofia politică contemporană, părţile a treia şi a patra din Leviatanul (cap. XXXII-XLVII) au fost considerate până nu demult depăşite în privinţa provocărilor şi dezbaterilor publice actuale, ele fiind mai degrabă produsul unei epoci de mult apuse, în care puterea exercitată de Biserică în sfera publică, filosofiile dualiste, gândirea superstiţioasă şi iraţională îşi făceau simţită prezenţa la tot pasul. În introducerea la ediţia din 1996 a Leviatanului, J.C.A. Gaskin spunea că "printre factorii care, în experienţa lui Hobbes, au contribuit cel mai mult la războiul civil şi la tendinţa de revenire la starea de război au fost conştiinţa religioasă privată şi puterea exercitată de Biserici ca sursă alternativă a suveranităţii pe Pământ. Aproape jumătate din Leviatanul este dedicată demolării acestor ameninţări. În cea mai mare parte a secolului al douăzecilea, acestea au părut să fie irelevante pentru teoria politică. Dezvoltarea fundamentalismului islamic şi nu numai a inversat în mod tragic această delăsare, iar cea mai puţin citită secţiune a argumentului lui Hobbes devine din nou profund relevantă: uciderea în numele religiei este din nou la modă".

Astfel, în aceste ultime două părţi ale tratatului, Hobbes oferă, pornind doar de la Scriptură, noi explicaţii ale revelaţiei, ale Trinităţii, ale naturii şi ale substanţei sufletului, ale doctrinei despre rai şi despre iad, ale naturii profeţiei şi vocaţiei de profet şi ale dovezilor ce pot fi acceptate pentru a putea crede în miracole. Totodată, mai ales în partea a patra, Hobbes pune în discuţie răstălmăcirile sau "abuzurile" Scripturii folosite pentru a susţine, printre altele, doctrina purgatoriului şi puterea temporală a papei, ajungând până la compararea ierarhiei ecleziastice sau "regatului întunericului" cu "regatul zânelor" (XLVII); de critica sa nu scapă nici "filosofia deşartă" a lui Aristotel (XLVI), care a reuşit să se strecoare în creştinism prin fuziunea scolastică, al cărei promotor de frunte a fost Toma din Aquino.

Hobbes se foloseşte de Scriptură pentru a-şi argumenta mai departe doctrina puterii suverane civile sau temporale şi pentru a formula un fel de doctrină creştină minimalistă care să poată fi compatibilă cu orice ordine politică (chiar şi una care neagă adevărul creştinismului) - în opinia lui, singurul lucru necesar pentru mântuire fiind recunoaşterea adevărului afirmaţiei Isus este Cristosul şi supunerea faţă de legile civile.

Un efect imediat al tuturor acestor critici şi reinterpretări îl constituie eliberarea omului care trăieşte într-o comunitate civilă nu din frica de vătămare şi de moartea violentă, specifice stării prestatale, ci de frica de chinurile veşnice ale iadului şi de influenţele nevăzute ale spiritelor, îndreptându-ne astfel atenţia spre provocările acestei lumi - o lume fără transcendenţă, în care spiritele sunt corpuri subtile sau produse ale imaginaţiei şi viselor, în care sufletul este sinonim cu viaţa, iar Dumnezeu - deşi rămâne de nepătruns - este corporal. Hobbes a reuşit astfel să pună bazele a ceea ce P. Hazard descria la un moment dat ca fiind ambiţiile Iluminismului: "Un sistem politic fără consfinţire divină, o religie fără mister, o moralitate fără dogmă".

3. Influenţa exercitată de Hobbes în general şi de Leviatanul în particular asupra epocilor ulterioare este greu de apreciat, în principal pentru faptul că mulţi autori nu au recunoscut cât de mult au fost influenţaţi de filosoful englez, temându-se de multe ori că vor fi acuzaţi de ateism sau de "hobbism". În pofida unor idei care rămân o mărturie a epocii în care a trăit şi a logicii pe care a adoptat-o (precum teoria puterii absolute sau cenzura publică a scrierilor subversive) şi indiferent dacă îl considerăm sau nu un precursor fără voie al liberalismului, multe dintre ideile lui Hobbes şi-au afirmat întâietatea şi chiar modernitatea. Astfel, pe lângă elementele de filosofie a limbajului şi a minţii, precum şi pe lângă materialismul (sau naturalismul) pe care l-a formulat, presupunere de la care pleacă astăzi orice cercetare ştiinţifică, el este primul autor care a apreciat importanţa ideii de suveranitate, pe care a aşezat-o la rădăcina întregii teorii a statului, stabilind funcţia şi limitele acesteia; el este cel care a consacrat teoria contractualistă şi pe cea individualistă (convenţiile fiind încheiate între indivizi ce se consideră egali unul faţă de celălalt), separându-se de doctrina creştină şi de filosofia politică medievală şi furnizând un cadru conceptual pentru gândirea politică ulterioară (plecând de la Locke, trecând prin Rousseau şi Kant şi ajungând până la Rawls, Nozick, Buchanan şi Gautier); Hobbes s-a numărat, de asemenea, printre primii gânditori care au formulat ideea modernă a reprezentării, ce merge de la reprezentarea din tribunale (cum ar fi instituţia avocatului) până la reprezentarea la nivel naţional şi internaţional; şi nu în ultimul rând, Hobbes rămâne primul teoretician coerent care propune un model pentru laicizarea sau secularizarea statului, astfel încât lui i se datorează în mare măsură "însuşi faptul că gândim şi vorbim mai curând în termeni de «religie», decât în termeni de credinţă adevărată, de lege sau de cale revelată [...]. Fiindcă, mai mult decât predecesorii săi renascentişti, precum Machiavelli, sau decât contemporanii săi stoici şi deişti, [Hobbes] ne-a învăţat să-i privim cu suspiciune pe aceia care lansează afirmaţii religioase publice, încurajându-ne să ne întrebăm de ce aceştia cred lucrurile pe care le cred".

Cuvânt înainte la Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism. Amăgitoarea primăvară 1965-1977

 

Miruna Runcan
Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism.
Amăgitoarea primăvară 1965-1977
Editura Tracus Arte, 2020

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte despre circumstanţele cercetării

Începută în condiţii de calm şi normalitate, în ianuarie 2019, cu aproximativ patru luni înainte de apariţia primului volum, Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism. Fluctuantul dezgheţ 1956-1964, cartea de faţă a fost încheiată într-un prim draft în aprilie 2020, în plină pandemie mondială. În pofida dimensiunilor ei mai degrabă mari, forma finală ar putea suferi totuşi din pricina anumitor omisiuni involuntare, pricinuite de faptul că, exact în momentul în care a fost revizuită, bibliotecile mari erau închise, deci accesul la colecţiile de periodice din perioada cercetată nu mai erau accesibile.

Cum se face că digitalizarea bibliotecilor este atât de precară în România (până la inexistenţă, exact în zona fondurilor documentare primare, care sunt publicaţiile din perioada comunistă)? Iată o întrebare legitimă, al cărei răspuns atârnă însă cu o greutate enormă, total neconştientizată, pe umerii tuturor responsabililor culturali care s-au perindat la cârma deciziilor politice în ultimii treizeci de ani - indiferent de pregătire, gen şi partid. Lipsa de viziune prospectivă, orbirea cu privire la politicile culturale şi, derivată de aici, subfinanţarea cronică a acestui enorm patrimoniu, mereu dispreţuit, dau peisajului nostru cultural, reflectat prin dotarea bibliotecilor, imaginea muribundă pe care-o cunoaştem: mii de colecţii nici măcar fotocopiate, căci despre digitalizarea lor nici nu poate fi vorba, depozitate mai degrabă necorespunzător, în mari registre prăfuite, alcătuite şi cartonate în urmă cu peste jumătate de secol, în care paginile ziarelor se coc şi se risipesc adesea în fragmente, inundate de invizibile ciuperci care le consumă dinăuntru şi primejduiesc sănătatea funcţionarilor bibliotecii şi cercetătorilor care se încumetă să le răsfoiască şi să le valorifice... E, de fapt, un război iraţional, nedeclarat, dar mortal, la adresa cercetării şi gândirii critice, în cele din urmă la adresa memoriei culturale naţionale.

E deci greu de presupus că volumului de faţă nu i-ar putea lipsi corecţiile, măcar de nuanţă, pe care le-ar fi putut aduce unele informaţii pe care o sănătoasă dotare a bibliotecilor şi un mai mare număr de cercetători implicaţi i le-ar fi adus. Autoarea îşi asumă, aşadar, alături de efortul neprecupeţit depus în a coagula materialul de bază şi a-l pune într-o ordine logică (care e, evident, una de perspectivă personală), şi lacunele - în mare parte inevitabile, pe care cartea de faţă le-ar putea avea: mai ales dacă ţinem seama de faptul că epoca asupra căreia se apleacă este una deosebit de bogată în producţie teatrală şi publicistică, pe întreg cuprinsul ţării.

Am optat, deci, şi în acest volum, pentru a utiliza ca pilon central revista Teatrul, lunarul unic dedicat reflectării vieţii teatrale naţionale, conjugând materialele cuprinse în ea cu informaţie provenită din alte publicaţii cotidiene şi culturale, mai ales centrale, dar şi din volume dedicate teatrului, culturii, din culegeri de cronici şi eseuri, materiale de arhivă publicate de alţi cercetători ş.a. Din păcate, am fost silită să renunţ la un capitol dedicat publicaţiilor culturale din provincie, tocmai din pricinile obiective enunţate mai sus, dar şi din imposibilitatea de a le găsi şi parcurge pe toate într-un timp raţional-previzibil; un asemenea efort, măcar în faza de colectare a informaţiei, ar fi presupus o echipă de cercetători dedicaţi, lucrând într-un proiect comun.

Structura cărţii a fost, în fapt, determinată în cea mai mare măsură de doi factori principali: pe de-o parte, de nevoia de continuitate metodologică în raport cu primul volum, care a încercat să intersecteze perspectiva politică, cea sociologică şi cea de istorie estetică asupra mişcării teatrale româneşti. Pe de altă parte, însuşi materialul colectat în perioada de documentare a impus, uneori, decizii de natură structurală: procesul de reformare a învăţământului teatral din România, ca şi relativul său eşec au trebuit nu doar rezumate, câtă vreme contribuţia criticilor în ceea ce priveşte dinamizarea şi reflectarea în presă a acestuia s-a dovedit a fi una majoră. Tot astfel, am optat ca studiile sociologice dedicate teatrului de Pavel Câmpeanu şi echipa sa, între 1969 şi 1971, să beneficieze de un capitol de sine stătător, în prelungirea capitolului dedicat cercetării: această poziţionare, spre finalul volumului, oferă cercetării noastre un suport metodologic neaşteptat şi binevenit, chiar dacă studiile în sine se păstrează în limitele inevitabile ale metodologiilor şi condiţiilor specifice în care-au fost alcătuite. Unicitatea lor, totuşi, ca şi consecvenţa cu care-au fost elaborate exact la vârful perioadei de care ne ocupăm, le-au făcut, din punctul nostru de vedere, de neocolit pentru a oferi cititorului de azi o imagine concretă şi, pe cât se poate, coerentă, cu privire la epocă şi la dinamica vieţii teatrale în ansamblul ei. Se poate obiecta faptul că nici Pavel Câmpeanu, nici echipa sa nu au avut şi activitate de critici teatrali. Aş opune acestei opinii argumentul că, aşa cum am încercat să dovedesc în capitolul dedicat, efortul lor analitic şi sintetic este dublat de o asumată perspectivă critică, atât din perspectiva politicilor culturale în genere, cât şi, în special, din cea a politicilor teatrale. În plus, acest efort a fost destinat şi criticilor teatrali, câtă vreme primele sale roade apar în revista Teatrul. În ce măsură apariţia studiilor a influenţat sau nu viaţa teatrală am încercat să lămuresc în capitolul respectiv.

În fine, ca şi în volumul anterior, am optat pentru un capitol consacrat analizei retorice şi stilistice, plasat înainte de finalul cărţii. Diferenţa faţă de volumul anterior e dată, aici, de faptul că am utilizat, în prima parte, o metodologie de analiză de tip "arheologic" elaborată ad-hoc, dar pe care o propun ca utilă în efortul de a recompune dimensiunile structurale, de semnificaţie şi emoţionale ale spectacolului teatral, văzut prin ochii criticii. Sunt recunoscătoare Universităţii de Arte din Târgu Mureş pentru invitaţia de a prezenta acest punct de vedere în cadrul Conferinţei Internaţionale de Studii teatrale Document şi spectacol. Întâlnirea şi reacţiile colegilor faţă de această propunere şi-au pus amprenta asupra formulei finale a capitolului.

Se cuvine să aduc mulţumiri colegilor cercetători care au avut generozitatea de a citi materialul în diverse faze de lucru, transmiţându-mi comentarii pertinente şi mereu folositoare: în primul rând, prietenului de-o viaţă, prof. univ. dr. Marian Popescu, ale cărui observaţii şi completări şi a cărui acribie m-au ajutat să îmbunătăţesc forma finală a cărţii, dar şi Iuliei Popovici şi mereu generosului ei sprijin de a promova în revista Observator Cultural fragmente din cuprinsul cărţii, în forme publicistice adaptate.

Cuvânt introductiv la Opus Paramirum - Principiile artei medicale

 

Paracelsus / Philippus Aureolus Theophrastus Bombast de Hohenheim
Opus Paramirum - Principiile artei medicale
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză, introducere şi note de Alexandru Anghel

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cuvânt introductiv

Philippus Aureolus Theophrastus Bombast de Hohenheim s-a născut în 1493, într-un sat în apropiere de Zürich. În copilărie, Paracelsus a căpătat cunoştinţe ştiinţifice de la tatăl său, care i-a predat primele noţiuni de chirurgie şi medicină. El i-a purtat părintelui său un respect deosebit şi a vorbit întotdeauna în termeni elogioşi despre acesta, care i-a fost nu numai tată, dar de asemenea prieten şi magistru.

La vârsta de şaisprezece ani a fost trimis să studieze la Universitatea din Basel. A fost instruit apoi de celebrul Johannes Trithemius de Spanheim, abatele mănăstirii Sfântul Iacob din Wurzburg (1461-1516), unul dintre cei mai renumiţi maeştri în magie, alchimie şi astrologie şi, sub îndrumarea acestui profesor, i-au fost cultivate îndeosebi înclinaţiile pentru ştiinţele şi practicile oculte. Îşi continuă munca de cercetare în laboratorul bogătaşului Sigismund Fugger, la Schwatz, în Tyrol.

Mai târziu, Paracelsus a călătorit foarte mult. A vizitat Germania, Italia, Franţa, Ţările de Jos, Danemarca, Suedia şi Rusia; se spune că a ajuns şi în India. Într-una din aceste expediţii, a fost luat prizonier de către tătari şi dus la han, al cărui fiu l-a însoţit după aceea la Constantinopol. În perioada captivităţii, Paracelsus fost iniţiat în învăţăturile secrete ale Orientului: concepţiile sale referitoare la cele şapte principii ale omului, la proprietăţile corpului astral sau la spiritele naturii erau total necunoscute pe vremea aceea în Apus.

Ajuns în Italia, Paracelsus s-a înrolat în calitate de chirurg militar şi a participat la multe expediţii din acele timpuri. Cu aceste ocazii, el a cules foarte multe date utile, nu numai de la medici, chirurgi şi alchimişti, dar şi din contactele pe care le-a avut cu bărbierii, călăii, ciobanii, evreii, ţiganii, moaşele şi ghicitoarele. A adunat informaţii preţioase, atât din mediile înalte ale societăţii, cât şi din cele de jos, de la învăţaţi, ca şi de la oameni neştiutori de carte. Nu era ceva neobişnuit ca el să fie văzut adesea printre căruţaşi şi vagabonzi, pe drumuri şi prin hanuri, situaţie care i-a determinat pe adversarii săi să-i reproşeze purtarea şi să-l defăimeze. La vârsta de treizeci şi doi de ani, Paracelsus s-a întors din nou în Germania, unde a devenit repede celebru datorită tratamentelor reuşite pe care le-a aplicat.

În 1527 a fost numit de către Consiliul Orăşenesc al oraşului Basel profesor de medicină şi chirurgie, primind un salariu foarte mare. Prelegerile sale nu constituiau, ca acelea ale colegilor lui, doar repetarea ideilor lui Galen, Hipocrate şi Avicenna, lucru obişnuit în medicina din acele timpuri. Concepţiile pe care se întemeiau cursurile sale erau strict personale şi le preda independent de opiniile celorlalţi, culegând aplauzele studenţilor şi şocându-i pe colegii săi prin nerespectarea regulii de a preda doar ceea ce fusese acceptat ca valabil de vechile autorităţi în materie, indiferent dacă învăţătura era compatibilă cu raţiunea şi adevărul.

El a deţinut în acelaşi timp şi funcţia de medic-şef al oraşului Basel. În această calitate, a prezentat consiliului propunerea ca farmaciştii să fie puşi sub autoritatea sa, pentru a-i supraveghea în exercitarea corectă a profesiei şi a-i verifica dacă foloseau doar substanţe pure şi originale, evitându-se astfel ca ei să pretindă sume exagerate pentru medicamente. Urmarea acestei măsuri a fost, aşa cum era de aşteptat, că Paracelsus şi-a atras întreaga ură a farmaciştilor şi a vânzătorilor de medicamente. În acelaşi timp, mai mulţi medici şi profesori, invidioşi din pricina succesului pe care el îl repurta în predarea cursurilor şi în tratarea bolilor, s-au alăturat celor care-l defăimau, susţinând că numirea lui ca profesor la universitate fusese făcută fără asentimentul lor şi că Paracelsus era un străin despre care "nimeni nu ştia de unde vine"; mai mult, nu se ştia dacă el este sau nu "un medic adevărat".

În urma acestei acţiuni, Paracelsus a părăsit Baselul şi s-a stabilit la Nürenberg, în perioada 1529-1530. "Medicii atestaţi" de acolo l-au considerat un vraci, un şarlatan şi un impostor. Ca să dovedească netemeinicia acuzaţiilor ce i-au fost aduse, a cerut consiliului orăşenesc să-i permită să trateze doar pacienţii declaraţi irecuperabili. Medicii i-au trimis spre tratament câţiva bolnavi de elefantiasis, pe care el i-a vindecat într-un timp foarte scurt şi fără să pretindă vreun onorariu. Documente care se referă la acest caz pot fi găsite în arhivele oraşului Nürenberg.

În 1535 este invitat la Salzburg de către prinţul palatin, ducele Ernst de Bavaria, care era un mare iubitor de ştiinţe oculte. Aici, Paracelsus a cules roadele îndelungatelor sale eforturi şi faima lui a început să fie cunoscută în tot mai multe locuri. Însă nu i-a fost dat să se bucure prea mult timp de odihna meritată, căci la 24 septembrie 1541 a murit, după o scurtă suferinţă, la vârsta de patruzeci şi opt de ani şi trei zile, într-o cămăruţă a hanului "Calul Alb", iar trupul i-a fost îngropat în cimitirul Sfântul Sebastian.

*

Paracelsus a lăsat o avere modestă la moartea sa, însă adevărata sa moştenire a constituit-o numărul mare de scrieri. Lucrările lui Paracelsus se disting mai ales prin maniera concisă şi totodată cuprinzătoare în care sunt expuse ideile. Din acest punct de vedere, pot fi comparate cu operele lui Thales, Heraclit, Pitagora, Anaxagora şi Hipocrat.

Paracelsus a fost urmat de mulţi discipoli devotaţi. Însă el a avut şi mulţi duşmani, deoarece combătuse şi înlăturase mentalitatea învechită a medicilor ortodocşi şi a filozofilor speculativi din acele timpuri; a venit cu idei noi, care nu au fost bine primite şi şi-a apărat modul de gândire într-un mod mai degrabă agresiv decât elegant.

Ca medic, Paracelsus s-a arătat mult superior colegilor săi de breaslă, obţinând vindecări miraculoase cu pacienţi ce fuseseră declaraţi incurabili de către doctori cu renume - fapt dovedit de Erasmus din Rotterdam, un învăţat renumit şi un martor scrupulos. Printre asemenea pacienţi s-au numărat nu mai puţin de optsprezece prinţi, cărora cei mai vestiţi medici le-au aplicat tratamente rămase fără rezultat. La vârsta de treizeci şi trei de ani, Paracelsus era deja obiectul admiraţiei profanilor, dar şi-a atras mânia medicilor fiindcă trata fără plată pe mulţi din clasele inferioare, în timp ce colegii săi de breaslă pretindeau onorarii exagerat de mari.

El nu a dobândit cunoştinţe stând confortabil şi studiind, aşa cum fac cei mai mulţi oameni de ştiinţă, ci a cutreierat toată ţara pe jos, mergând oriunde se aştepta să găsească ceva folositor:

"Am plecat în căutarea artei mele punându-mi deseori viaţa în pericol. Nu mi-a fost ruşine să învăţ ceea ce mi s-a părut folositor chiar de la vagabonzi, călăi şi bărbieri. Noi ştim că un îndrăgostit va străbate o cale lungă pentru a întâlni femeia adorată; cu atât mai mare va fi dorinţa îndrăgostitului de înţelepciune de a pleca în căutarea divinei sale iubite!"

(Paragranum: Prefaţă).

În alt tratat, Paracelsus adaugă:

"Cunoaşterea pe care suntem îndreptăţiţi să o căpătăm nu este limitată la hotarele ţării noastre şi nu vine după noi, ci aşteaptă să pornim noi înşine în căutarea ei. Nimeni nu devine un maestru al practicării profesiunii sale în propria-i casă şi nici nu va găsi un profesor într-ale secretelor Naturii în cotloanele camerei sale.
 

Trebuie să căutăm cunoaşterea acolo unde este de aşteptat s-o găsim; atunci de ce ar trebui dispreţuit omul care pleacă în căutarea ei? Cei care rămân acasă poate că vor duce o viaţă mai uşoară şi vor ajunge la o stare materială mai bună decât aceia care călătoresc dintr-un loc într-altul, dar eu niciodată nu voi dori să trăiesc confortabil şi nici să mă îmbogăţesc. Fericirea este mai bună decât bogăţia şi fericit este acela care umblă de colo-colo, neavând asupra lui nimic căruia să-i poarte de grijă.

Cel ce doreşte să studieze cartea Naturii trebuie să calce cu propriile sale picioare peste paginile ei. Studiem cărţile privind literele din care sunt alcătuite; Natura o studiem cercetându-i conţinutul preţios în fiecare ţinut. Fiecare parte a lumii constituie o pagină din cartea Naturii şi toate paginile la un loc alcătuiesc cartea ce conţine marile ei revelaţii".

Paracelsus nu a citit şi nici nu a scris prea mult. Spunea că timp de zece ani n-a citit nicio carte, iar discipolii lui au confirmat că el le dicta lucrările, fără să folosească notiţe sau cursuri. La inventarierea averii rămase după moartea sa, au fost găsite o Biblie, un Comentariu al Bibliei şi o lucrare de medicină. Acestea au fost toate bunurile sale. Înaintea lui Luther, el arsese în public o bulă papală şi, o dată cu ea, scrierile lui Galen şi Avicenna. El spunea:

"Cititul nu te poate face niciodată medic. Medicina este o artă şi ea necesită practică. Dacă ar fi de ajuns să vorbim latina, greaca şi ebraica pentru a deveni un medic bun, atunci oricine ar putea să-l citească pe (Titus) Livius ar ajunge un mare comandant de oşti. Am început să-mi desăvârşesc arta imaginându-mi că nu există niciun profesor în toată lumea capabil să mă înveţe, şi că a trebuit să capăt eu însumi cunoştinţele în acest scop. Cartea pe care am studiat-o a fost cartea Naturii scrisă de degetul lui Dumnezeu, şi nicidecum pe cea a scribălăilor, căci aceştia aştern pe hârtie fleacurile din capul lor, şi cine poate să deosebească adevărul de neadevăr? Cei care mă acuză se plâng că n-am intrat în templul cunoaşterii pe «uşa oficială». Dar care este adevărata uşă oficială: Galen, Avicenna sau Natura? Eu am intrat pe uşa Naturii: lumina ei şi nu lampa unei farmacii mi-a luminat calea".

Adversarii lui Paracelsus au fost scandalizaţi de faptul că cele mai multe dintre cărţile lui au fost scrise în germană şi nu în latină, cum se obişnuia în vremea aceea. Şi tot în limba germană îşi ţinea şi cursurile. Acest fapt a constituit unul din actele sale cele mai importante, căci, predând în felul acesta, a introdus în ştiinţă o reformă asemănătoare cu cea introdusă de Luther în Biserică. El a dat la o parte limba latină, folosită de secole, fiindcă era încredinţat că un adevăr poate fi exprimat la fel de bine şi în limba ţării în care trăia. Acest act îndrăzneţ a reprezentat începutul gândirii libere în ştiinţă, iar vechea încredere în autorităţi a început să slăbească. Probabil că Paracelsus n-ar fi putut dobândi atâtea cunoştinţe dacă ar fi lăsat ca mintea să-i fie încătuşată de formalităţile inutile ale educaţiei ştiinţifice din acea epocă.

Concepţia lui Paracelsus despre Arta medicală

Potrivit lui Paracelsus, toate funcţiile organice au la bază activitatea unui principiu universal de Viaţă. Acest principiu acţionează în toate formele - încet sau repede, perceptibil sau imperceptibil, conştient sau inconştient, normal sau anormal - în funcţie de constituţia formelor în care îşi manifestă prezenţa. Câtă vreme caracterul (spiritul) unei entităţi este menţinut, viaţa acţionează în acea calitate ca un întreg, dar dacă forma este distrusă şi îşi pierde caracterul, ea se manifestă în alte forme. Viaţa, care este activă în om pe întreaga durată a existenţei sale şi creează funcţiile organice ale corpului său, îşi va manifesta activitatea creând viermi în trupul lui după ce spiritul şi-a abandonat forma. Spiritul este centrul care atrage principiul vieţii; dacă spiritul şi-a lepădat forma, viaţa va fi atrasă spre alte centre.

Dacă activitatea principiului de viaţă se desfăşoară într-o formă, în condiţii normale şi neîmpiedicată de vreun obstacol, o asemenea stare se numeşte "sănătate". Dacă activitatea lui este împiedicată de o cauză oarecare şi acţionează anormal, o asemenea stare se numeşte "boală".

Acestui principiu de viaţă Paracelsus îi dă numele de Archaeus. Acesta nu este o substanţă materială în accepţia obişnuită a termenului, ci o esenţă spirituală atotprezentă şi invizibilă. Poate provoca sau vindeca boli în funcţie de condiţiile în care acţionează, după cum poate fi pur sau impur, sănătos sau viciat de alte influenţe. Organismul animal îl atrage din mediul înconjurător şi din hrana pe care o îngurgitează; el poate să-l asimileze sau să-l piardă din nou.

"Archaeus sau Liquor Vitae constituie omul invizibil. Omul invizibil este ascuns în omul vizibil şi are forma omului exterior atât timp cât rămâne în acesta. Omul interior este, ca să spunem aşa, umbra sau dublura corpului material. El este eteric prin natura sa, cu toate că posedă substanţă; el îndrumă dezvoltarea, formarea şi descompunerea formei în care este conţinut. El este partea cea mai nobilă din omul fizic. După cum imaginea unui om este reflectată într-o oglindă, tot aşa forma omului fizic este reflectată în corpul invizibil".

(De Generatione Hominis)

"Archaeus este o esenţă distribuită în mod egal în toate părţile corpului omenesc, atunci când trupul se află într-o bună condiţie de sănătate; el este hrana invizibilă din care corpul vizibil îşi extrage puterea, iar calităţile fiecăreia din părţile sale corespund naturii părţilor fizice pe care le conţine. Spiritus Vitae îşi are originea în Spiritus Mundi. Fiind o emanaţie a acestuia din urmă, el conţine elementele tuturor influenţelor cosmice, fiind aşadar cauza prin care poate fi explicată acţiunea astrelor (forţele cosmice) asupra corpului invizibil al omului".

(De Viribus Membrarum)

"Archaeus este de natură magnetică şi atrage sau respinge alte forţe cu care se armonizează sau nu şi care aparţin aceluiaşi plan. Cu cât un om este mai puţin rezistent la influenţele astrale, cu atât mai mult va fi supus unor asemenea influenţe.

Forţa vitală nu este închisă în om, ci radiază în jurul lui asemenea unei sfere luminoase şi poate fi făcută să acţioneze la distanţă. În acele raze semi-materiale imaginaţia omului poate produce efecte tămăduitoare sau morbide. Ea poate să otrăvească esenţa vieţii şi să provoace îmbolnăviri sau poate s-o purifice şi să restabilească sănătatea.

Toate bolile, cu excepţia celor provocate de cauze mecanice, au o origine invizibilă. Oamenii care sunt lipsiţi de puterea percepţiei spirituale nu sunt în stare să recunoască existenţa a ceea ce nu poate fi văzut. Medicina populară nu cunoaşte aproape nimic despre bolile care nu sunt provocate de cauze mecanice, iar ştiinţa tratării bolilor interne constă, aproape în întregime, în îndepărtarea cauzelor care au produs asemenea blocări mecanice.

Însă numărul bolilor generate de cauze necunoscute este cu mult mai mare decât al celor determinate de cauze mecanice, iar medicii nu ştiu cum să le trateze, fiindcă, necunoscând cauza care le provoacă, sunt neputincioşi în faţa lor. Tot ce pot face aceştia se rezumă la menţinerea pacientului sub observaţie, încercând să ghicească un diagnostic, iar pacientul să fie mulţumit că medicamentele ce i-au fost administrate nu i-au făcut mai rău şi nu îi împiedică însănătoşirea. Cei mai buni dintre medicii populari sunt aceia care fac cel mai puţin rău. Din nefericire, unii îşi otrăvesc pacienţii cu mercur, iar alţii le administrează purgative sau le iau sânge până îi omoară. Există unii care au învăţat aşa de mult încât învăţătura i-a făcut să-şi piardă simţul realităţii şi alţii care sunt mult mai interesaţi de propriul lor câştig decât de sănătatea pacienţilor.

O boală nu-şi schimbă starea pentru a fi compatibilă cu cunoştinţele medicului, ci medicul trebuie să fie lămurit asupra cauzelor care provoacă boala. Un medic ar trebui să fie un slujitor al Naturii, nu un duşman al ei; ar trebui să fie capabil să se folosească de natură, dirijând-o în lupta ei pentru menţinerea vieţii şi nu să-i pună, prin intervenţia lui iraţională, noi piedici în calea însănătoşirii".

(Paragranum)

"Medicina este mai mult o artă decât o ştiinţă. Cunoaşterea experienţei altora poate fi utilă unui medic, dar toată învăţătura din lume nu îl poate face pe om medic, afară de cazul când are talentul necesar pentru acest lucru şi este predestinat de Natură să vindece. Dacă vrem să învăţăm cum să cunoaştem omul interior, nu vom ajunge la niciun rezultat dacă ne vom mărgini să studiem doar aspectul omului exterior, deoarece constituţia fiecărui om este diferită.

Dacă un medic nu cunoaşte despre pacientul său nimic mai mult decât ce îi spune acesta, el va cunoaşte foarte puţin, într-adevăr, fiindcă pacientul, de obicei, ştie doar că durerile îl fac să sufere. Natura provoacă bolile, dar tot ea le şi vindecă şi de aceea este necesar ca medicul să cunoască procesele din Natură care se manifestă atât în omul invizibil, cât şi în cel vizibil. Atunci el va fi în stare să descopere cauza care a provocat boala şi cum evoluează aceasta şi va şti mult mai multe lucruri făcând apel la propria-i raţiune, decât tot ce poate constata direct şi din ceea ce află de la pacient. Ştiinţa medicală poate fi însuşită prin învăţare, însă înţelepciunea medicală este dată de Dumnezeu".

(Paragranum)

"Omul natural nu are înţelepciune, însă înţelepciunea lui Dumnezeu poate acţiona prin el ca printr-un instrument. Dumnezeu este mai presus de Natură, fiindcă Natura este produsul Lui, iar începutul înţelepciunii în om este, aşadar, începutul puterii sale supranaturale. Genul de cunoaştere pe care omul s-ar cuveni să-l posede nu vine din pământ şi nici de la stele; el vine de la Cel Preaînalt şi de aceea omul care posedă Înţelepciunea supremă are puterea să stăpânească lucrurile de pe pământ şi pe acelea din stele. Există o mare deosebire între puterea care îndepărtează cauzele invizibile ale bolii (adică magia), şi puterea care face pur şi simplu ca efectele exterioare să dispară (adică medicina şi vrăjitoria etc.).

Archaeus este esenţa vieţii, dar principiul în care această esenţă este conţinută şi care îi serveşte drept Vehicul, este numit Mumia. În Mumie există o putere importantă, iar vindecările realizate cu ajutorul Mumiei sunt naturale, deşi sunt foarte puţin înţelese de oamenii simpli, fiindcă ele sunt rezultatul acţiunii unor forţe invizibile, iar tot ceea ce este invizibil nu există pentru cei ignoranţi. De aceea, ei consideră că asemenea vindecări sunt obţinute prin «magie neagră» sau cu ajutorul diavolului, în timp ce în realitate ele sunt naturale şi au o cauză materială; şi chiar dacă diavolul le-ar fi produs, diavolul nu poate avea nicio putere în afara celei pe care i-a dat-o Dumnezeu şi astfel aceasta ar fi la urma urmelor tot puterea lui Dumnezeu.

Există în om o putere activă dublă: una invizibilă, sau putere vitală, şi o alta mecanică, vizibilă. Corpul vizibil are forţele sale naturale şi corpul invizibil are şi el forţele sale naturale, iar remediul tuturor bolilor sau rănilor care pot afecta forma vizibilă este conţinut în corpul invizibil, fiindcă acesta este sediul puterii care insuflă viaţă în corpul vizibil şi fără de care ultimul ar muri şi s-ar descompune. Dacă despărţim forţa vitală de forma fizică, forma fizică va muri şi va intra în putrefacţie, iar dacă impregnăm trupul muribund cu vitalitate, acesta poate fi făcut să trăiască din nou.

Forţele invizibile care acţionează în corpul vizibil sunt adesea foarte puternice şi pot fi dirijate de imaginaţie şi stimulate de voinţă. Aşa cum mireasma crinului se răspândeşte în aerul din jurul florii, tot astfel forţa vitală din jurul corpului invizibil trece în forma vizibilă şi dincolo de ea. Corpul fizic are capacitatea de a produce organe vizibile - de pildă, ochii şi urechile, limba şi nasul - dar toate acestea îşi au originea în corpul invizibil, a cărui formă vizibilă exterioară este doar manifestarea lui.

Dar dacă germenii şi esenţele tuturor organelor corpului fizic sunt conţinute în vehiculul invizibil al vieţii, rezultă că acest corp invizibil este înzestrat cu unele calităţi definite, care, dacă sunt înţelese aşa cum se cuvine, pot fi folosite pentru anumite scopuri, iar vindecările care s-au produs cu ajutorul acestei Mumii dovedesc că afirmaţia e adevărată. Garoafele sunt flori frumoase câtă vreme nu sunt despărţite de tulpina pe care cresc, iar rostopasca creşte atât timp cât îşi poate extrage hrana din pământ; dar dacă garoafele sunt despărţite de tulpina-mamă, şi dacă rădăcinile care hrănesc rostopasca mor, aceste plante, fiind despărţite de sursa din care îşi trag vitalitatea, se vor ofili. Viaţa care le făcea să trăiască nu a pierit, ci se îndepărtează de forma moartă; şi dacă ea ar putea fi adusă înapoi, forma ar putea fi făcută să trăiască din nou.

Mumia, sau vehiculul vieţii, este invizibilă şi nimeni nu poate s-o vadă plecând; şi totuşi ea există şi este o substanţă spirituală ce conţine esenţa vieţii. Printr-o anumită metodă, ea poate fi pusă iarăşi în contact cu formele muritoare, ca să le învie din nou - dar numai dacă organele vitale ale acestor forme nu au fost distruse. Ceea ce constituie viaţă se află în Mumie şi, împărţind Mumia, împărţim viaţă. Corpul vizibil pare să vadă şi să vorbească şi cu toate acestea noi nu vedem puterile care văd şi vorbesc prin el.

Tot astfel, acţiunea Mumiei asupra corpului vizibil nu poate fi percepută prin simţuri; numai efectele ei pot fi văzute. O formă vizibilă lipsită de vitalitate nu are altă putere decât propria-i greutate; dar dacă ea conţine Mumia, poate împlini foarte multe lucruri. Mumia este taina, este «floarea omului», este adevăratul elixir al vieţii. Mumia unei fiinţe vii poate acţiona direct asupra alteia sau poate fi conectată la un vehicul material şi vizibil, pentru a fi folosită în acea formă."

(De Origine Marbor Invisibilium)

"Omul este înzestrat cu o putere magnetică, prin care poate atrage anumite efluvii de bună sau de proastă calitate, aşa cum un magnet atrage particule de oţel. Un magnet poate fi realizat dintr-un oţel care să atragă oţelul, sau poate fi realizat dintr-o substanţă vitală care să atragă vitalitate. Un asemenea magnet se numeşte magnes microcosmi şi este alcătuit din substanţele care au rămas câtva timp în trupul omenesc şi sunt pătrunse de vitalitatea acestuia.

Mumia care provine din trupul unei persoane continuă să rămână, câtva timp, într-o relaţie de compatibilitate (raport magnetic) cu Mumia rămasă în acea persoană şi ele acţionează magnetic una asupra celeilalte. Prin urmare, Mumia este extrasă dintr-o parte bolnavă a unei persoane printr-un magnet microcosmic, iar magnetul este amestecat cu pământ şi în acest amestec se sădeşte o plantă. Mumia din magnet va fi extrasă de plantă, îşi va pierde materia bolnavă şi va reacţiona benefic asupra Mumiei conţinute în corpul pacientului; este necesar, însă, ca planta aleasă să corespundă naturii bolii de care este afectat pacientul, astfel încât să poată fi atrasă influenţa specifică din stele.

În felul acesta, elementele atinse de boală pot fi atrase magnetic din persoana respectivă şi inoculate în plantă. Această practică este numită transplantarea bolilor. Pe o cale asemănătoare, bolile pot fi transplantate în animale puternice şi sănătoase, sau virusul poate fi transferat la alte persoane. Toate aceste practici le putem regăsi şi în vrăjitorie.

Pe această cale, bolile pot fi vindecate la unele persoane şi provocate la altele. Iubirea dintre două persoane de sex opus poate fi declanşată în acest fel, iar legăturile magnetice pot fi stabilite între persoane care locuiesc în zone aflate la mari distanţe, fiindcă există doar un singur principiu universal de viaţă, şi prin el fiinţele sunt legate afectiv între ele."

Paracelsus era familiarizat cu puterile terapeutice ale magnetului şi de aceea l-a folosit în tratarea multor boli. El cunoştea puterile magnetismului mineral, uman şi astral, iar învăţăturile sale referitoare la magnetismul uman au fost confirmate, într-o mare măsură, în perioada ce a urmat morţii sale. Cu mai mult de trei sute de ani în urmă, Mesmer a creat senzaţie în lumea medicală o dată cu descoperirea magnetismului animal şi folosirea lui în tratamentul magnetic. S-a crezut atunci că descoperirea lui se referă la ceva nou, nemaiauzit, dar Lessing a demonstrat, în 1769, că adevăratul descoperitor al magnetismului animal a fost Paracelsus. Iată ce spune el în legătură cu puterile magnetului:

"Ceea ce constituie un magnet este o putere care atrage şi care se află dincolo de posibilităţile noastre de înţelegere; această putere se manifestă prin atragerea oţelului şi a altor obiecte. Medicii noştri au avut întotdeauna magneţi la dispoziţie, dar nu le-au acordat prea multă atenţie, fiindcă n-au ştiut că pot fi folosiţi şi la altceva decât atragerea cuielor. Medicii n-au învăţat aproape nimic din experienţă, ei s-au rezumat doar la vorbăria goală despre acest subiect. Este ruşinos că reprezentanţii ştiinţei cunosc atât de puţin despre folosirea magnetismului animal în tratarea bolilor, continuând să acţioneze ca şi cum magneţii n-ar exista".

"În magnet există calităţi necunoscute celor mai mulţi, iar una dintre aceste proprietăţi este aceea că magnetul atrage toate umorile care există în sistemul uman.

N-are niciun rost să încercăm suprimarea simptomelor externe provocate de o boală, dacă, în acelaşi timp, îi permitem bolii să se răspândească. Graţie puterii de atracţie a unui magnet ce acţionează asupra aurei bolnave a sângelui într-o regiune afectată de boală, acea aură poate fi făcută să se întoarcă în centrul de unde a luat naştere şi să fie absorbită acolo. În felul acesta, noi putem să distrugem mulţimea de viruşi şi să vindecăm pacientul, fără a mai aştepta să vedem ce face Natura. Magnetul este util mai ales în cazul inflamaţiilor, în scurgerile de sânge şi ulceraţii, în bolile intestinelor şi ale uterului, în bolile interne ca şi în cele externe [...]

Există un mare număr de alte boli care pot fi vindecate prin folosirea corespunzătoare a magnetului, dar pentru cei care sunt capabili să înţeleagă asemenea lucruri, ideile deja prezentate se vor dovedi suficiente, în timp ce aceia care nu înţeleg acest mecanism nu se vor lămuri nici dacă vom scrie o carte întreagă. Ar trebui, totuşi, să ne amintim că modul de utilizare a magnetului se modifică după cum dorim să extragem aura bolnavă din trup sau să facem ca aceasta să fie absorbită din nou în centrul care a generat-o".

Forţele care alcătuiesc Microcosmul omului sunt identice cu forţele care alcătuiesc Macrocosmul lumii. În organismul uman aceste forţe pot acţiona normal, şi astfel boala va apărea; în marele organism al Cosmosului ele pot acţiona anormal şi astfel pot fi create condiţii anormale sau "boli" în atmosferă, în apă şi în elementele pământului şi ale focului (electricitatea). Omul poate fi afectat de spasme şi de hidropizie, de colică sau febră etc., iar Macrocosmul pământului poate fi afectat de cutremure, de inundaţii, de furtuni şi trăsnete.

Elementele care constituie viaţa inimii omului constituie viaţa soarelui; calitatea vieţii care se găseşte în elementele constitutive ale sângelui corespunde calităţii influenţelor invizibile ce radiază din Marte. Dacă esenţele-suflet ce caracterizează influenţele lui Venus nu ar fi existat, instinctele care îi fac pe oameni (şi pe animale) să-şi menţină specia nu ar exista nici ele - de aceea, fiecare plantă şi fiecare stea conţine unele elemente magnetice ce corespund elementelor magnetice identice existente în om.

Medicul trebuie să cunoască bine constituţia omului. El trebuie să fie deopotrivă un anatomist, un fiziolog şi un astronom, iar ştiinţa din cărţi îi va fi de puţin folos, căci el trebuie să înţeleagă toate aceste lucruri prin puterea percepţiei interioare, care nu poate fi căpătată din cărţi, ci numai din experienţă.

După Paracelsus, există mai multe tipuri de boli, care sunt generate de cinci cauze invizibile:
1. Boli provocate de influenţe astrale, care acţionează asupra corpului astral al omului şi reacţionează asupra corpului său.
2. Boli provocate de impurităţi, de substanţe otrăvitoare şi de constipaţii.
3. Boli provocate de starea anormală a funcţiilor fiziologice, prin folosirea defectuoasă a organelor sau a influenţelor nocive.
4. Boli care au la bază cauze psihologice (dorinţe, pasiuni şi vicii) şi o imaginaţie morbidă.
5. Boli care îşi au originea în cauze spirituale, provocate de neascultarea legii lui Dumnezeu.

Unele boli mai speciale s-ar putea să nu-şi aibă originea doar într-o singură cauză, ci în două sau mai multe şi, în afară de cazul când o persoană este capabilă să recunoască toate cauzele acestei boli, ea nu va fi în stare să facă un pronostic referitor la durata acesteia.

(Franz Hartmann)

Prefaţă la Istoria şi legendele Sfântului Graal

 

Joseph Campbell

Istoria şi legendele Sfântului Graal
Simbol, magie şi mister în miturile arthuriene
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Marilena Constantinescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţa Editorului

Legătura mea cu Joseph Campbell a început cu o călătorie, un vis şi o poezie. Pentru că nu mă hotărâsem ce drum să urmez după absolvirea instituţiei Williams College în 1972, am ales să mă specializez în scrierea creativă urmând cursurile de la Antioch International şi, astfel, am plecat pentru prima dată în străinătate, la Londra şi apoi la Dublin, unde am petrecut un an şi jumătate lucrând la un roman şi la o culegere de poezii. Când am traversat Canalul de Nord (Canalul Irlandez) - mergând pe urmele legendarilor Tristan şi Isolda -, am avut un vis extrem de intens, legat de o tânără pe care o cunoscusem în acea călătorie.

După ce i-am povestit visul, mi-a spus că are la ea o carte pe care ar trebui să o citesc şi mi-a adus un exemplar al romanului Eroul cu o mie de chipuri. La câteva luni după ce-mi oferise să citesc Eroul cu o mie de chipuri, mi-a adus un pliant de la Mann Ranch, din California, care promova o excursie de două săptămâni prin nordul Franţei, pentru a studia, sub îndrumarea lui Joseph Campbell, povestirile arthuriene ale Evului Mediu. M-am înscris de îndată, apoi am citit pe nerăsuflate The Masks of God: Creative Mythology, pentru ca, în 1976, într-o după-amiază de septembrie timpuriu, eu, un ignorant în vârstă de 26 de ani, să mă aflu într-un autobuz, aşezat lângă nimeni altul decât Joseph Campbell, ascultându-l cum povesteşte despre ziua în care a urcat în clopotniţa de la Catedrala Notre-Dame de Chartres ca să tragă clopotele - când avea chiar 26 de ani - şi cum reuşise să identifice fiecare figură biblică reprezentată în vitraliile şi sculpturile acelui maiestuos lăcaş. În dimineaţa următoare, pe când treceam de intrarea principală a Catedralei Notre-Dame de Chartres şi mă îndreptam spre marele labirint octogonal din pavajul naosului, organistul a atacat primele acorduri ale celebrei Toccata de Bach şi am trăit senzaţia că era pentru mine! Întreaga structură interioară din piatră a catedralei vibra la unison atât de puternic, încât aveam impresia că era pe cale să se prăbuşească.

Vizita la Chartres a avut loc la sfârşitul unei săptămâni extrem de intense, care inclusese vizite la Rouen, Amiens, Mont Saint-Michel, la menhirele din Carnac, pădurile medievale din Bretania, ţinutul castelelor de pe Valea Loarei şi în cele din urmă la Paris. La lăsarea serii, ne aflam în autobuzul care ne ducea de la Valea Loarei spre Chartres, iar Campbell, aşezat lângă mine pe scaunul de la fereastră, contempla, cuprins de beatitudine, spre mulţimea de castele cu totul invizibile pentru mine. Ochii lui albaştri şi pătrunzători erau foarte bine familiarizaţi cu zona şi ştiau unde să privească, uneori la poalele unui pâlc de copaci, alteori dincolo de o pădurice aflată la distanţă, ca să descopere preţioasele vestigii ale Evului Mediu.

În acea zi luaserăm prânzul la unul dintre castelele de pe Valea Loarei, aşezaţi la marginea unui iaz liniştit care împrejmuia minunatul edificiu ce se oglindea perfect pe suprafaţa apei: turlele, turnurile şi turnuleţele, crenelurile, canelurile şi barbacanele - toate perfect reflectate, bineînţeles, într-o imagine răsturnată, pe oglinda netulburată a suprafeţei iazului. Castelul era înconjurat de un pâlc de stejari seculari şi strălucea de un alb orbitor, reflectându-se atât pe suprafaţa apei, cât şi în profunzimile sale.

Ne simţeam ca şi cum am fi trecut printr-o deschizătură a unui gard viu şi am fi pătruns într-o altă lume sau ca şi cum am fi trecut printr-o uşă de sticlă şi ne-am fi găsit brusc în spaţiul misterios al încăperilor din Glastonbury Abbey, unde Arthur împreună cu cei de la curtea sa dansau "Nine Men's Morris".

Ceva mai devreme, grupul nostru făcuse un popas la un mic han, aflat undeva în pădurile din Bretania, pentru a degusta o cană de cidru şi puţină brânză şi pentru a se bucura de ospitalitatea rafinată a venerabilului amfitrion francez, a cărui figură aducea cu cea a unui spiriduş cu părul alb, cu un simţ al umorului destul de criptic. După ce ne-am delectat cu mai multe pahare de cidru, am pornit într-o plimbare, aventurându-ne pe lungul traseu ce pornea de la han şi ducea în pădurea în care, demult, Vivian îl ademenise pe Merlin - o imagine pe care gazda noastră o transpusese, în mod artistic, pe panoul din lemn de cedru sculptat al barului. Oprindu-se sub un păducel superb înflorit, bătrânul mi-a spus:
- Il y a beaucoup de choses qui n'existent pas! (Sunt multe lucruri care nu există!)

Şi am ştiut pe loc că puteam să mă încred în cuvântul său.

Departe, în inima pădurii în care grupul nostru s-a preumblat după prânz, ne-am aşezat cu toţii în cerc, care pe buşteni, care pe trunchiurile copacilor căzuţi, înconjuraţi de tufe de măceşe şi de pâlcuri de ciupercuţe Amanita muscaria.
"Nu mâncaţi din ciupercile astea, ne-a spus Campbell, că altfel nu vom ajunge niciodată la Paris!" Şi apoi ne-a depănat povestea morţii lui Merlin.

Spre sfârşitul vieţii, bătrânul Merlin s-a îndrăgostit de Vivian (cunoscută şi sub numele de Morgan la Fey), vrăjitoarea care şi-a însuşit prin vicleşug puterile magice ale lui Merlin, pe care apoi le-a folosit pentru a-l întemniţa pe bătrânul vrăjitor într-un turn clădit din spini albi, unde acesta a rămas pe vecie invizibil. Doar sunetul vocii sale - şoptind odată cu vântul care suflă uşor printre copacii imensei păduri - ajunge la acei cavaleri care rătăcesc prin pădurile ţinutului Brocéliande, în căutarea iubirii sau a Sfântului Graal.

Pe când Campbell îşi încheia povestea, în depărtare se auzeau lătrăturile tânguitoare ale unei haite de câini, iar soarele, care până atunci stătuse ascuns, şi-a făcut apariţia printre valurile de ceaţă, trimiţându-şi suliţele prin desişul de stejari înalţi care înconjurau grupul nostru tăcut şi pătruns de vrajă. Razele soarelui continuau să-şi arunce lumina pe suprafaţa micului iaz lângă care luaserăm masa, cu Campbell stând chiar pe margine, rezemat de un menhir, şi Doamna Lacului care recupera sabia Excalibur din apa din spatele lui: şi mi-am imaginat că am văzut cum mâna ei se înalţă de sub oglinda unduitoare, fluturând de trei ori prin aer oţelul orbitor, pentru ca mai apoi să se reîntoarcă în adâncuri.

A doua zi am plecat să vizităm Mont Saint-Michel şi ne-am cazat la micul hotel de pe o stradă pe care Eisenhower îşi stabilise cartierul general după invazia din Normandia; în acea zi trecuserăm pe lângă plajele unde avusese loc debarcarea. Ajunşi în Rouen, am putut vedea urmele gloanţelor mitralierelor care ochiseră catedrala, şi o bătrână m-a condus în curtea care încă purta amprentele pârjolului, pentru a-mi mulţumi, în calitate de reprezentant al tuturor americanilor, că am ajutat la eliberarea Franţei!

La întoarcerea în ţară, i-am transmis tatălui meu mulţumirile şi recunoştinţa din partea bătrânei.

În hotelul liniştit, imediat după micul dejun, Campbell s-a aşezat tăcut într-un colţ, cu scopul declarat că "îşi compune imaginile" pentru prelegerea cu diapozitive care urma să aibă loc. Cu o seară înainte, câţiva dintre noi ieşiserăm după cină pentru a vedea cum se întrezăreşte Saint-Michel în negura nopţii, ridicându-se misterios deasupra vârtejului întunecat al valurilor ameninţătoare, cu vârfului turlei şi arhanghelul rămânând invizibile în bezna de deasupra. Am mers cu maşina unui fotograf de la National Geographic, care lucra la un articol dedicat zonei, şi am condus de-a lungul străzilor pietruite ale satului până la arcul impresionant care străjuia intrarea în mănăstire şi în catedrală.

M-am rezemat de baricadele de piatră pentru a privi cum uriaşele arcuri canelate ce susţin greutatea enormă a mănăstirii se pierd misterios în întunericul intangibil al nopţii nesfârşite.
"Este impenetrabilul Sine interior", mi-a şoptit Fred, în timp ce stăteam cu coapsele tremurând în vânt.

Fred era un analist australian năbădăios, cu picioarele ca două paranteze şi mic de statură, cu un râs ca o rafală de mitralieră, a cărui vocaţie jungiană se datora unui corb imaginar care îi stătuse pe coapsa dreaptă de ani de zile, refuzând să-şi ia zborul înainte ca Fred să înceapă analiza psihoterapeutică. (Cunoaşteţi mitul scandinav al celor doi corbi, numiţi Hugin şi Munin, care stau mereu aşezaţi pe umerii lui Odin?)

Tremurul mi-a revenit mai târziu, la Paris, când, după o cină prelungită (stropită cu mult vin), am trecut pe lângă Notre Dame împreună cu o parte dintre partenerii de călătorie, mergând apoi pe malul Senei. Naosul boltit şi absida catedralei, aşa cum le vedeam de jos de pe malul apei, cu multitudinea de contraforturi care-i susţin greutatea, m-au copleşit pur şi simplu. Tremurul nu s-a oprit până când una dintre însoţitoarele noastre, o femeie mai în vârstă care conducea o fundaţie filantropică în California, s-a scurs pur şi simplu pe treptele de piatră care urcau dinspre dig: cu siguranţă băuse prea mult vin la masă!

Am revenit la Baltimore complet schimbat, pentru că un nou destin prinsese rădăcini în mine. Am început să urmăresc revista Parabola şi, la un moment dat, am văzut un anunţ despre nişte prelegeri ale lui Campbell care urmau să aibă loc la Theater of the Open Eye din New York, unde lucra soţia acestuia, Jean Erdman; ca atare, am luat un intercity pentru a participa la acele conferinţe. La una dintre conferinţele care se ţineau la final de săptămână, lui Campbell i s-a alăturat şi Jean Houston. Aceasta a condus o sesiune de imaginaţie, în timpul căreia am fost conduşi pentru a întâlni un ghid important în viaţa noastră. Campbell se aşezase în spatele meu, iar când Jean i-a cerut să-şi împărtăşească experienţa, Campbell a spus că l-a întâlnit pe James Joyce şi că toate bisericile lumii se prăbuşiseră!

Cu ocazia unei alte vizite, am mers să o văd pe Jean Erdman, care urma s-o interpreteze pe Anna Livia Plurabelle în The Coach with Six Insides, în extraordinara sa adaptare modernă, muzicală şi coregrafică a operei lui Joyce, Finnegans Wake, care constituia subiectul primei cărţi a lui Campbell, A Skeleton Key to Finnegans Wake, pe care a scris-o împreună cu Henry Morton Robinson. The Coach with Six Insides este o piesă remarcabilă. Jean era mai în vârstă şi am fost foarte, foarte emoţionant să o văd interpretând rolul fiicei muribunde a râului, atunci când, la sfârşitul piesei, se reîntoarce la tatăl ei, la Marea Irlandei ("a way a lone a last a loved a long the riverrun [...]").

La mai mult timp după acele călătorii în Franţa (printre altele, l-am însoţit pe Campbell şi în Egipt şi Kenya) şi după seminarele de la teatrul Open Eye, am decis să urmez studii postuniversitare de literatură comparată, şi aşa am plecat în cealaltă parte a ţării, la Claremont Graduate University din California, unde am rămas timp de şapte ani, aidoma lui Hans Castorp, rămas captiv pe Muntele Magic, în monumentalul roman al lui Thomas Mann. În primul an - cred că era prin 1980 - am primit un pliant de la organizatorul unui grup de analiză jungiană a viselor, pe care obişnuiam să-l frecventez, care anunţa că la stabilimentul La Casa Maria din Montecito va urma un seminar de o săptămână, pe care îl va conduce însuşi Campbell.

M-am înscris imediat la seminar.

Pe parcursul unei săptămâni incredibile, am urmărit plin de uimire cum Campbell, pe atunci în vârstă de 80 de ani, a ţinut prelegeri de dimineaţa până seara târziu. În cursul altei săptămâni, în timpul căreia a ţinut prelegeri la Jung Institute din San Francisco, a parcurs toată opera lui Joyce şi Mann, din zori şi până în amurg, cu o încântare de neabătut. Campbell se trezea dis-de-dimineaţă, ţinea o prelegere până la prânz, apoi conferenţia toată după-amiaza până la ora cinei, pentru ca, după cină, să continue alte câteva ore. Şi a dus-o aşa timp de o săptămână întreagă, perioadă pe care mulţi dintre noi, cei care am fost acolo, nu o vom uita niciodată. Vitalitatea sa, cu toată vârsta lui înaintată, însoţită de o uimitoare vastitate a cunoştinţelor şi de o bogăţie a detaliilor în privinţa fiecărei informaţii pe care ne-o comunica, îmbogăţită cu genul de har pe care italienii îl numesc sprezzatura (atunci când reuşeşti să faci ceva extrem de dificil să pară uşor de realizat) mi-au servit drept inspiraţie în cariera mea ulterioară de profesor.

"Ţine de inimă", îmi spusese Campbell la un moment dat. Campbell reuşise să se menţină în formă foarte mulţi ani datorită faptului că frecventa cu asiduitate bazinul de înot de la New York Athletic Club, dar cuvintele sale însemnau mai mult decât atât.
"Ţine de inimă". Cuvinte pe care mi le voi aminti mereu şi voi fi recunoscător că le-am auzit.

După acea săptămână petrecută la Casa Maria, pe tot parcursul studiilor mele de licenţă, până să-mi iau doctoratul în 1986 şi să plec la primul loc de muncă, am continuat să ies din Claremont pentru a ajunge la multe alte prelegeri. În 1988, după doi ani de profesorat la Colegiul Franklin din Lugano, Elveţia, m-am întors în America şi, aflându-mă la reşedinţa de vară a bunicilor mei din Fire Island, am pornit televizorul şi, spre marea mea surpriză, Bill Moyers tocmai îl ruga pe Campbell să le povestească telespectatorilor despre ziua în care s-a urcat în turn şi a făcut să răsune clopotele Catedralei Notre-Dame de Chartres. Campbell a murit în 1987, aflându-se în Hawaii, ţinutul de dincolo de valuri, la scurt timp după ce se terminaseră filmările la The Power of Myth. După moartea acestuia, l-am visat în felul următor:

Se făcea că mergeam pe unul dintre bulevardele New York-ului. La un moment dat, am cotit-o pe o stradă lăturalnică şi am ajuns la o uşă pe care nu erau trecute niciun număr şi nicio adresă. Urmând un imbold interior, am urcat pe o scară întunecată şi am ajuns la primul etaj, unde am intrat într-o cameră goală, în care l-am găsit pe Joseph Campbell. Am intrat şi m-am aşezat lângă el. Campbell avea în mână un clopot de sticlă, un fel de recipient alchimic, închis ermetic. Un norişor de vapori plutea peste nişte pulbere aflată pe fundul clopotului de sticlă, în care am privit amândoi, Campbell având pe buze acel zâmbet minunat, dat de starea de încântare pe care o trăia, zâmbet care îi lumina atât de des chipul. În timp ce priveam în recipientul de sticlă, vaporii au început să se învârtă încet şi să îmbrace culorile delicate ale curcubeului. Campbell mi-a făcut semn să privesc curcubeul format - Cauda Pavonis sau coada de păun, simbolizând uniunea alchimică - şi am fost ghidat să observ în el apariţia vieţii din îmbinarea forţelor misterioase, invizibile ale universului, acolo unde această manifestare colorată, la încheierea ciclului, se va întoarce, se va dispersa, dispărând, exact ca un vis.

În timp ce priveam amândoi cum ceaţa fosforescentă se rotea deasupra grămezii de pulbere de pe fundul recipientului, am observat cum, treptat, două corpuri minuscule deveneau din ce în ce mai vizibile, doi copii fermecaţi, cu corpurile de lumină aproape transparente. Erau lipiţi în zona taliei, precum gemenii siamezi. Din nou, am fost ghidat să înţeleg şi, fără să schimbăm vreun cuvânt între noi, că aceasta era o "uniune alchimică", un herald al unei vieţi noi, care tocmai începea pentru mine.

În 2010 mi-am încheiat activitatea la Midwestern State University din Texas şi am devenit membru al corpului profesoral şi şef al Catedrei de studii mitologice la Pacifica Graduate Institute din California. Acolo se află sediul unei biblioteci care conţine toate cărţile lui Joseph Campbell. Colecţia Joseph Campbell (găzduită recent de Biblioteca Publică din New York) cuprindea toate notiţele pe care Campbell le-a folosit de-a lungul timpului pentru a-şi pregăti prelegerile şi a-şi scrie cărţile - notiţe extrem de detaliate şi de precise, etichetate şi frumos organizate în fişiere - atât cele scrise de mână, cât şi cele bătute la maşină -, provenite din propriile lecturi şi din unele conferinţe la care a participat în Europa.

Anexa B de la sfârşitul cărţii prezintă o listă a cărţilor din biblioteca facultăţii, care tratează povestirile arthuriene ale Evului Mediu. În plus, am transcris şi o parte dintre comentariile cu note şi însemnări ale lui Campbell.

Un interes deosebit pentru mine îl prezintă teza de masterat a lui Campbell, depusă la Departamentul de limbă engleză şi literatură comparată al Universităţii din Columbia, pe 15 martie 1927, inclusă în această colecţie. Este intitulată "A Study of the Dolorous Stroke", o temă-cheie în povestirile arthuriene ale Evului Mediu, făcând trimitere la originile "Tărâmului pustiit". Întrucât nu a fost publicată anterior, includ în text şi această teză, aceasta fiind inclusă iniţial, în 1927, sub forma Anexei A. Subliniez faptul că nu s-au făcut modificări pentru actualizarea termenilor, ortografiei sau discursului cu scopul de a fi convenabil cititorului contemporan. Nu am să editez, de exemplu, cuvinte precum savage sau primitive man, termeni pe care, la urma urmei, Claude Lévi-Strauss i-a folosit (cu o impunitate evidentă), patru decenii mai târziu, în opera sa clasică, La Pensée sauvage.

În timp ce pregăteam această carte, am identificat trei idei majore în urma reflecţiilor pe această temă, toate bazate pe concepţia centrală conform căreia întreaga carieră a lui Campbell a avut ca punct de pornire studiile mitului arthurian.

Prima idee este că acele studii i-au deschis porţile către vasta şi bogata lume a mitologiei comparate. Perspectiva lui Campbell, în vara anului 1927, când a părăsit New York-ul pentru a-şi aprofunda studiile în străinătate, după ce tocmai terminase de scris "A Study of the Dolorous Stroke", era că originile povestirilor arthuriene trebuiau căutate în lumea indigenă a popoarelor celtice din Europa veche (galezi, bretoni şi irlandezi). Stabilirea acestor legături a constituit opera de-o viaţă a mentorului său de la Universitatea din Columbia, Roger Sherman Loomis. Însă, după aproape un an petrecut la Paris, unde a studiat limba franceză veche şi provensală, Campbell a plecat la München, unde, de mai bine de un secol, exista deja o abordare foarte diferită a literaturii Evului Mediu european. Şcoala germană, uneori etichetată ca fiind de factură orientalistă, în loc să se concentreze pe influenţele celtice ale Europei preromane şi precreştine, acorda o mai mare importanţă stabilirii rădăcinilor asiatice ale miturilor. O mulţime de cărturari şi-au dedicat eforturile explorării textelor persane, babiloniene, arabe şi hinduse, considerate a fi adevăratele surse ale miturilor. Această abordare îi plasa pe urmele filosofilor adepţi ai mişcării romantice germane (Schopenhauer, Schlegels şi, mai târziu, Max Müller), dar şi a lui Theodore Benfey care, în 1859, traducând un exemplar din Panchatantra, a demonstrat infiltrarea mitului hindus în literatura europeană a Evului Mediu, prin intermediul traducerilor în limbile arabă şi latină.

Timpul petrecut la München l-a determinat pe Campbell să-şi îndrepte atenţia spre Est, păstrându-şi totuşi această focalizare de-a lungul întregii sale cariere, fiind astfel impulsionat să înceapă studierea limbii sanscrite. În urma acestor studii a legat o prietenie strânsă cu indologul german Heinrich Zimmer, care părăsise în 1938 Germania nazistă şi care, în 1940, ţinea deja conferinţe în cadrul Universităţii din Columbia. După moartea prematură a lui Zimmer, în 1943, Campbell a ajuns să petreacă mai mult de un deceniu traducând şi editând cele patru cărţi despre mitologia şi arta indiană, pe care Zimmer le lăsase neterminate. Întâmplarea face ca tatăl lui Zimmer să fi fost la vremea sa un celebru savant fascinat de studiul tradiţiei celtice. Dacă punem la un loc cunoaşterea tatălui cu cea a fiului, vom putea înţelege esenţa abordării lui Joseph Campbell în identificarea originilor povestirilor arthuriene - atât din perspectiva mitologiei celtice, cât şi a celei orientale.

A doua idee esenţială este perspectiva lui Campbell conform căreia miturile arthuriene reprezintă prototipul "mitologiei străvechi", explicând că miturile nu trebuie luate literal, ci este necesar să fie interpretate ca metafore ale etapelor naturale ale creşterii şi evoluţiei spirituale sau, altfel spus, simboluri ale etapelor specifice procesului de individuaţie. Se pare că Campbell a descoperit influenţele interioare, psihologice ale miturilor în perioada decisivă a studiilor sale la München, care începe în noiembrie 1928 şi se încheie în primăvara lui 1929, când, înainte de întoarcerea la New York, unde a ajuns pe 23 august a aceluiaşi an, a călătorit la Constantinopol, trecând prin Grecia. Ulterior, Campbell a scris despre sinteza creatoare dintre psihologie şi mit, care a început să-l preocupe de pe când se afla la München:

"Descoperirea limbii germane a fost un adevărat eveniment în viaţa mea [...] Aspectul metafizic al lucrurilor pe care le studiam mi s-a revelat în timpul cât eram student în Germania. Am aprofundat mitologia şi, în special, mitologia medievală, exact în maniera de abordare a unui cărturar occidental. Apoi l-am descoperit pe Goethe, l-am descoperit pe Thomas Mann, l-am descoperit pe Jung şi, deodată, mi-am dat seama de dimensiunea mitică a acestor lucruri, că ele nu se reduc doar la forma academică. În consecinţă, am sentimente foarte profunde faţă de această ţară".

Cea de-a treia idee esenţială este că, studiind cartea clasică a lui Denis de Rougemont, Love in the Western World, Campbell identifică în această lucrare originile povestirilor arthuriene. Campbell a denumit amor acel fel special de iubire, care combina sexualitatea erosului cu agapē, iubirea caritabilă, milostivenia, punând un accent deosebit pe caracterul unic al relaţiei dintre două persoane. Aşadar, amor implică existenţa a două individualităţi distincte, ale căror vieţi sunt inspirate şi hrănite de relaţia dintre ele. În cadrul relaţiei, niciuna dintre persoane nu-şi pierde individualitatea şi, mai mult decât atât, ambele devin mai pe deplin ceea ce sunt cu adevărat - chiar mai mult decât ar putea deveni dacă nu s-ar avea unul pe celălalt, fără ca vreunul dintre ei să-şi sacrifice propria identitate.

Aceste trei idei esenţiale au o relevanţă covârşitoare pentru activitatea lui Campbell în ansamblu şi au luat naştere din cercetarea aprofundată a materialelor dedicate temei arthuriene, adunate într-o amplă antologie la biblioteca colecţiilor speciale de la Pacifica Graduate Institute şi în Arhivele OPUS. În ceea ce mă priveşte, am avut un interes deosebit faţă de exemplarul personal al poemului său preferat, Parzival al lui Wolfram von Eschenbach, dar şi de un mic studiu al poemului scris de Franz Rolf Schröder, intitulat Die Parzivalfrage (Întrebarea lui Parzival), publicat în anul 1925, pe care Campbell l-a achiziţionat, cel mai probabil, în timp ce se afla la München. Exemplarul lui Campbell din Parzival, pe lângă faptul că include câteva note preluate din cartea lui Schröder în format olograf, mai cuprinde şi numeroase sublinieri şi o bogată marginalia, de unde concluzionez că Die Parzivalfrage a avut o importanţă deosebită pentru Campbell, chiar dacă nu l-am găsit citat în niciuna dintre lucrările sale publicate despre povestirile arthuriene.

L-am auzit pentru prima dată pe Campbell depănând povestea lui Parzival la lumina lumânărilor în salonul unui hotel clădit în piatră, aflat undeva pe ţărmurile reci ale Bretaniei, într-o noapte superbă din timpul călătoriei pe care am făcut-o împreună în Franţa, după o cină pe cinste, cu stridii culese din golful pe care îl puteam vedea de la fereastra restaurantului. A fost o noapte de pomină, atât de emoţionantă încât un bătrân avocat din New York a izbucnit în lacrimi în momentul în care Campbell a învăluit micul nostru grup în vraja fără seamăn a cuvintelor sale. Probabil că l-am auzit pe Campbell spunând povestea lui Parzival de peste douăzeci şi cinci de ori de-a lungul tot atâtor ani, şi tot aş mai avea multe de învăţat din această carte a lui Franz Schröder.

Am citit Die Parzivalfrage, subliniind pasajele-cheie dedicate mitului ridicării la cer, pe care nu l-aş fi asociat niciodată cu poemul lui Wolfram, neauzindu-l analizat de Campbell. Schröder susţine că mitul este de origine iraniană, având variaţii ermetice, neoplatonice şi gnostice, care au legătură cu ridicarea la cer a sufletului după moarte sau care se manifestă în timpul transelor extatice vizionare care au loc uneori în timpul vieţii. Schröder ne direcţionează spre povestea lui Wolfram despre originile celeste ale Sfântului Graal - o temă pe care Henry şi Renée Kahane au dezvoltat-o cu mare succes în publicaţiile lor.

Apoi, când l-am rugat pe bibliotecarul care avea în grijă colecţiile speciale de la Pacifica (Richard Buchen, care mi-a fost de un inestimabil ajutor) să-mi trimită fotocopiile paginilor din exemplarul lui Campbell din Die Parzivalfrage, cu adnotările fine făcute de acesta cu creionul, am constatat că subliniasem exact aceleaşi pasaje pe care le subliniase şi Campbell. În acel moment am ştiut că sunt pe drumul cel bun şi că venerabilul maestru continua să îmi şoptească de dincolo de mormânt - la fel cum vocea lui Merlin este purtată de vântul care şuieră printre pinii din pădurile Bretaniei, după ce Vivian a aruncat vraja morţii asupra lui, ţinându-l prizonier pe bătrânul vrăjitor într-un turn de păducei înfloriţi.

În afară de Die Parzivalfrage a lui Schröder, mai sunt şi alte câteva documente-cheie din Colecţia Joseph Campbell care indică trecerea autorului de la perspectiva celtică la mitologiile orientale în aprofundarea temei arthuriene, o schimbare care a constituit elementul catalizator pentru o percepţie cu adevărat globală şi comparatistă asupra mitului în general şi asupra povestirilor Sfântului Graal în mod special, care a devenit emblematică pentru geniul său unic, capabil de această sinteză creatoare. Această schimbare poate fi observată pe parcursul mai multor pagini care conţin note foarte vechi (având sintagma "Lovitură dureroasă" ca notă subliniată), lucru ce indică impactul scrierilor lui Leo Frobenius asupra propriei sale opere. Există o pagină care dezvăluie acest proces în desfăşurarea lui, prezentând notele lui Campbell scrise în limba germană, care sugerează paralele între miturile paleolitice, eritreene, inuite, egiptene, nordice şi arthuriene, care se învârt în jurul unor teme precum "Călătoria în noapte pe mare" (Nachtmeerfahrt, preluată de la Frobenius şi Jung); "Învierea din morţi" (Wiedergeburt); "Lovitura dureroasă" şi "Lancea sângerândă"; miturile "Burţii balenei" (Walfisch mythe); "Regicidul ritual" (Rituelle Königsmord); "Lupta cu balaurul" (Drachenkampf) şi "Regele Pescar" din povestirile Sfântului Graal. Datarea unei alte pagini (în 1927) arată că aceste completări ale motivelor prezente în povestirile care au Graalul ca temă centrală nu fuseseră încă elaborate de Campbell în teza sa de masterat - totuşi, acestea începuseră să capete contur în momentul în care Campbell îşi încheia studiile la Columbia. Paginile ulterioare din acelaşi fascicul demonstrează clar influenţa pe care Frobenius a avut-o asupra sa, prezentând citate în limba germană, copiate din Das Zeitalter des Sonnengottes şi Und Afrika Sprach; în plus, în paginile finale ale fasciculului apare o notă despre Osiris, preluată din Wandlungen und Symbole der Libido, fapt care ne semnalează că exista deja interesul faţă de Jung.

Un alt indiciu al noilor influenţe estice ale lui Campbell în studiul mitologiilor Graalului îl reprezintă o pagină de note care au la bază ideile preluate dintr-o carte în limba franceză, scrisă de Basilide, Essai sûr la tradition celtique, care sugerează că bisericile caldeene şi celtice (l'Église chaldéenne şi l'Église celtique) s-au născut ambele din Biserica-Mamă din Ierusalim (l'Église-mère de Jérusalem) şi au fost unite prin sinteză (Le Saint Graal est le lien entre elles) de către Biserica Sfântului Graal din nordul Scoţiei. Aceste comparaţii trasate între extraordinara varietate de mitologii (neolitică; din Epoca Bronzului cretan, egipteană şi a Orientului Apropiat; greco-romană; celtică; nordică; hindusă; budistă; creştină) vor avea un ecou puternic în comentariile şi conferinţele lui Campbell despre povestirile arthuriene ce au ca temă centrală Sfântul Graal. În timp ce teza sa din 1927 arată interesul, la modă pe atunci, faţă de scrierile antropologice ale lui Sir James Frazer şi Jessie Weston - care se concentrau pe zeii fertilităţii asociaţi ciclurilor naturale, morţi şi renăscuţi în perioadele propice împerecherii şi pe timp de furtună -, concepţia lui Campbell se lărgeşte semnificativ pentru a îmbrăţişa o abordare de-a dreptul globală şi multiculturală a domeniului mitologiei comparatiste.

Fără îndoială, această tendinţă a fost alimentată şi încurajată de prietenia lui Campbell cu Heinrich Zimmer, din 1941 până în martie 1943, în anii exilului lui Zimmer din Germania nazistă. Zimmer a murit subit din cauza unei pneumonii (părerea lui Campbell fiind aceea că Zimmer o dobândise pe vremea când se afla în tranşeele Primului Război Mondial), "spre stupoarea şi imensa durere ale tuturor celor care îl iubeau". După moartea lui Zimmer, Campbell a întreprins eroicul demers de editare şi traducere a voluminoasei opere a marelui său mentor - o sarcină care a durat mai bine de treisprezece ani, pe care Campbell a numit-o "o muncă imens de grea, dar o adevărată încântare". Lucrarea cea mai importantă dintre acestea, ţinând cont şi de ceea ce ne interesează pe noi, fireşte, este The King and the Corpse, publicată pe 26 martie 1948, în ziua în care Campbell împlinea 44 de ani. Această carte include un capitol minunat, numit "Four Romances", care exemplifică abordarea comparatistă plină de talent şi prolifică a lui Zimmer a poveştilor lui Gawain, Lancelot, Merlin şi Yvain. În acest tip de abordare, sinteza creatoare a misticismului celtic şi oriental, care defineşte preocuparea lui Campbell faţă de tema arthuriană, este executată cu măiestrie şi graţie. Multe dintre materialele redactate la maşina de scris, pe care Zimmer le folosea ca suport pentru prelegerile pe care le-a susţinut despre aceste poveşti, se găsesc, de asemenea, în Colecţia Joseph Campbell.

Permiteţi-mi să închei cu o precizare legată de sursele pe care le-am folosit pentru selecţiile din opera lui Campbell, cele care stau la baza poveştilor şi comentariilor care se regăsesc în textul volumului de faţă. Am preluat din înregistrările audio ale unor conferinţe care ne-au fost puse la dispoziţie din Colecţia Audio Joseph Campbell de către Fundaţia Joseph Campbell. Dintre acestea enumăr: "Arthurian Tradition" (I.6.3), "The Grail Legend" (I.6.4), "The Forest Adventurous" (I.6.5) şi "Grail Mythology" (II.1.8). Am folosit, totodată, casetele audio ale înregistrărilor unor prelegeri rămase nepublicate, de asemenea stocate în Colecţia Joseph Campbell: L181 Esalen, L769 Holy Grail 1, L770 Holy Grail 2, precum şi din colecţia mea personală de casete înregistrate în timpul unui seminar intitulat "Myths and Mysteries of the Great Goddess", ţinut la Casa Maria din Montecito, California, în 7 aprilie 1983. În plus, am mai preluat material şi din transcrierea unei prelegeri numite "Psyche and Symbol", care mi-a fost oferită cu generozitate de David Kudler, precum şi fragmente din eseul lui Campbell "Indian Reflections in the Castle of the Grail", publicat în The Celtic Consciousness. În cele din urmă, am făcut referire şi la selecţii ale unor secvenţe înregistrate care nu au mai fost incluse în materialul final dat spre publicare, care se află în Colecţia Joseph Campbell, cu transcrieri realizate de Fundaţia Joseph Campbell. Scopul meu, în fiecare dintre aceste cazuri, a fost să păstrez nu numai integritatea prelegerilor originale, ci şi coerenţa relatărilor asociate cu poveştile individuale despre diverşii cavaleri plecaţi în căutarea Sfântului Graal. Aceasta a necesitat o anumită selecţie şi preluare din mai multe materiale de arhivă, astfel încât, de exemplu, povestea lui Parzival s-a conturat pe baza diferitelor surse preluate din materialele numite mai sus.

(Evans Lansing Smith)