joi, 1 iulie 2021

Prefaţă la Istoria şi legendele Sfântului Graal

 

Joseph Campbell
Istoria şi legendele Sfântului Graal
Simbol, magie şi mister în miturile arthuriene
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Marilena Constantinescu


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţa Editorului

Legătura mea cu Joseph Campbell a început cu o călătorie, un vis şi o poezie. Pentru că nu mă hotărâsem ce drum să urmez după absolvirea instituţiei Williams College în 1972, am ales să mă specializez în scrierea creativă urmând cursurile de la Antioch International şi, astfel, am plecat pentru prima dată în străinătate, la Londra şi apoi la Dublin, unde am petrecut un an şi jumătate lucrând la un roman şi la o culegere de poezii. Când am traversat Canalul de Nord (Canalul Irlandez) - mergând pe urmele legendarilor Tristan şi Isolda -, am avut un vis extrem de intens, legat de o tânără pe care o cunoscusem în acea călătorie.

După ce i-am povestit visul, mi-a spus că are la ea o carte pe care ar trebui să o citesc şi mi-a adus un exemplar al romanului Eroul cu o mie de chipuri. La câteva luni după ce-mi oferise să citesc Eroul cu o mie de chipuri, mi-a adus un pliant de la Mann Ranch, din California, care promova o excursie de două săptămâni prin nordul Franţei, pentru a studia, sub îndrumarea lui Joseph Campbell, povestirile arthuriene ale Evului Mediu. M-am înscris de îndată, apoi am citit pe nerăsuflate The Masks of God: Creative Mythology, pentru ca, în 1976, într-o după-amiază de septembrie timpuriu, eu, un ignorant în vârstă de 26 de ani, să mă aflu într-un autobuz, aşezat lângă nimeni altul decât Joseph Campbell, ascultându-l cum povesteşte despre ziua în care a urcat în clopotniţa de la Catedrala Notre-Dame de Chartres ca să tragă clopotele - când avea chiar 26 de ani - şi cum reuşise să identifice fiecare figură biblică reprezentată în vitraliile şi sculpturile acelui maiestuos lăcaş. În dimineaţa următoare, pe când treceam de intrarea principală a Catedralei Notre-Dame de Chartres şi mă îndreptam spre marele labirint octogonal din pavajul naosului, organistul a atacat primele acorduri ale celebrei Toccata de Bach şi am trăit senzaţia că era pentru mine! Întreaga structură interioară din piatră a catedralei vibra la unison atât de puternic, încât aveam impresia că era pe cale să se prăbuşească.

Vizita la Chartres a avut loc la sfârşitul unei săptămâni extrem de intense, care inclusese vizite la Rouen, Amiens, Mont Saint-Michel, la menhirele din Carnac, pădurile medievale din Bretania, ţinutul castelelor de pe Valea Loarei şi în cele din urmă la Paris. La lăsarea serii, ne aflam în autobuzul care ne ducea de la Valea Loarei spre Chartres, iar Campbell, aşezat lângă mine pe scaunul de la fereastră, contempla, cuprins de beatitudine, spre mulţimea de castele cu totul invizibile pentru mine. Ochii lui albaştri şi pătrunzători erau foarte bine familiarizaţi cu zona şi ştiau unde să privească, uneori la poalele unui pâlc de copaci, alteori dincolo de o pădurice aflată la distanţă, ca să descopere preţioasele vestigii ale Evului Mediu.

În acea zi luaserăm prânzul la unul dintre castelele de pe Valea Loarei, aşezaţi la marginea unui iaz liniştit care împrejmuia minunatul edificiu ce se oglindea perfect pe suprafaţa apei: turlele, turnurile şi turnuleţele, crenelurile, canelurile şi barbacanele - toate perfect reflectate, bineînţeles, într-o imagine răsturnată, pe oglinda netulburată a suprafeţei iazului. Castelul era înconjurat de un pâlc de stejari seculari şi strălucea de un alb orbitor, reflectându-se atât pe suprafaţa apei, cât şi în profunzimile sale.

Ne simţeam ca şi cum am fi trecut printr-o deschizătură a unui gard viu şi am fi pătruns într-o altă lume sau ca şi cum am fi trecut printr-o uşă de sticlă şi ne-am fi găsit brusc în spaţiul misterios al încăperilor din Glastonbury Abbey, unde Arthur împreună cu cei de la curtea sa dansau "Nine Men's Morris".

Ceva mai devreme, grupul nostru făcuse un popas la un mic han, aflat undeva în pădurile din Bretania, pentru a degusta o cană de cidru şi puţină brânză şi pentru a se bucura de ospitalitatea rafinată a venerabilului amfitrion francez, a cărui figură aducea cu cea a unui spiriduş cu părul alb, cu un simţ al umorului destul de criptic. După ce ne-am delectat cu mai multe pahare de cidru, am pornit într-o plimbare, aventurându-ne pe lungul traseu ce pornea de la han şi ducea în pădurea în care, demult, Vivian îl ademenise pe Merlin - o imagine pe care gazda noastră o transpusese, în mod artistic, pe panoul din lemn de cedru sculptat al barului. Oprindu-se sub un păducel superb înflorit, bătrânul mi-a spus:
- Il y a beaucoup de choses qui n'existent pas! (Sunt multe lucruri care nu există!)

Şi am ştiut pe loc că puteam să mă încred în cuvântul său.

Departe, în inima pădurii în care grupul nostru s-a preumblat după prânz, ne-am aşezat cu toţii în cerc, care pe buşteni, care pe trunchiurile copacilor căzuţi, înconjuraţi de tufe de măceşe şi de pâlcuri de ciupercuţe Amanita muscaria.
"Nu mâncaţi din ciupercile astea, ne-a spus Campbell, că altfel nu vom ajunge niciodată la Paris!" Şi apoi ne-a depănat povestea morţii lui Merlin.

Spre sfârşitul vieţii, bătrânul Merlin s-a îndrăgostit de Vivian (cunoscută şi sub numele de Morgan la Fey), vrăjitoarea care şi-a însuşit prin vicleşug puterile magice ale lui Merlin, pe care apoi le-a folosit pentru a-l întemniţa pe bătrânul vrăjitor într-un turn clădit din spini albi, unde acesta a rămas pe vecie invizibil. Doar sunetul vocii sale - şoptind odată cu vântul care suflă uşor printre copacii imensei păduri - ajunge la acei cavaleri care rătăcesc prin pădurile ţinutului Brocéliande, în căutarea iubirii sau a Sfântului Graal.

Pe când Campbell îşi încheia povestea, în depărtare se auzeau lătrăturile tânguitoare ale unei haite de câini, iar soarele, care până atunci stătuse ascuns, şi-a făcut apariţia printre valurile de ceaţă, trimiţându-şi suliţele prin desişul de stejari înalţi care înconjurau grupul nostru tăcut şi pătruns de vrajă. Razele soarelui continuau să-şi arunce lumina pe suprafaţa micului iaz lângă care luaserăm masa, cu Campbell stând chiar pe margine, rezemat de un menhir, şi Doamna Lacului care recupera sabia Excalibur din apa din spatele lui: şi mi-am imaginat că am văzut cum mâna ei se înalţă de sub oglinda unduitoare, fluturând de trei ori prin aer oţelul orbitor, pentru ca mai apoi să se reîntoarcă în adâncuri.

A doua zi am plecat să vizităm Mont Saint-Michel şi ne-am cazat la micul hotel de pe o stradă pe care Eisenhower îşi stabilise cartierul general după invazia din Normandia; în acea zi trecuserăm pe lângă plajele unde avusese loc debarcarea. Ajunşi în Rouen, am putut vedea urmele gloanţelor mitralierelor care ochiseră catedrala, şi o bătrână m-a condus în curtea care încă purta amprentele pârjolului, pentru a-mi mulţumi, în calitate de reprezentant al tuturor americanilor, că am ajutat la eliberarea Franţei!

La întoarcerea în ţară, i-am transmis tatălui meu mulţumirile şi recunoştinţa din partea bătrânei.

În hotelul liniştit, imediat după micul dejun, Campbell s-a aşezat tăcut într-un colţ, cu scopul declarat că "îşi compune imaginile" pentru prelegerea cu diapozitive care urma să aibă loc. Cu o seară înainte, câţiva dintre noi ieşiserăm după cină pentru a vedea cum se întrezăreşte Saint-Michel în negura nopţii, ridicându-se misterios deasupra vârtejului întunecat al valurilor ameninţătoare, cu vârfului turlei şi arhanghelul rămânând invizibile în bezna de deasupra. Am mers cu maşina unui fotograf de la National Geographic, care lucra la un articol dedicat zonei, şi am condus de-a lungul străzilor pietruite ale satului până la arcul impresionant care străjuia intrarea în mănăstire şi în catedrală.

M-am rezemat de baricadele de piatră pentru a privi cum uriaşele arcuri canelate ce susţin greutatea enormă a mănăstirii se pierd misterios în întunericul intangibil al nopţii nesfârşite.
"Este impenetrabilul Sine interior", mi-a şoptit Fred, în timp ce stăteam cu coapsele tremurând în vânt.

Fred era un analist australian năbădăios, cu picioarele ca două paranteze şi mic de statură, cu un râs ca o rafală de mitralieră, a cărui vocaţie jungiană se datora unui corb imaginar care îi stătuse pe coapsa dreaptă de ani de zile, refuzând să-şi ia zborul înainte ca Fred să înceapă analiza psihoterapeutică. (Cunoaşteţi mitul scandinav al celor doi corbi, numiţi Hugin şi Munin, care stau mereu aşezaţi pe umerii lui Odin?)

Tremurul mi-a revenit mai târziu, la Paris, când, după o cină prelungită (stropită cu mult vin), am trecut pe lângă Notre Dame împreună cu o parte dintre partenerii de călătorie, mergând apoi pe malul Senei. Naosul boltit şi absida catedralei, aşa cum le vedeam de jos de pe malul apei, cu multitudinea de contraforturi care-i susţin greutatea, m-au copleşit pur şi simplu. Tremurul nu s-a oprit până când una dintre însoţitoarele noastre, o femeie mai în vârstă care conducea o fundaţie filantropică în California, s-a scurs pur şi simplu pe treptele de piatră care urcau dinspre dig: cu siguranţă băuse prea mult vin la masă!

Am revenit la Baltimore complet schimbat, pentru că un nou destin prinsese rădăcini în mine. Am început să urmăresc revista Parabola şi, la un moment dat, am văzut un anunţ despre nişte prelegeri ale lui Campbell care urmau să aibă loc la Theater of the Open Eye din New York, unde lucra soţia acestuia, Jean Erdman; ca atare, am luat un intercity pentru a participa la acele conferinţe. La una dintre conferinţele care se ţineau la final de săptămână, lui Campbell i s-a alăturat şi Jean Houston. Aceasta a condus o sesiune de imaginaţie, în timpul căreia am fost conduşi pentru a întâlni un ghid important în viaţa noastră. Campbell se aşezase în spatele meu, iar când Jean i-a cerut să-şi împărtăşească experienţa, Campbell a spus că l-a întâlnit pe James Joyce şi că toate bisericile lumii se prăbuşiseră!

Cu ocazia unei alte vizite, am mers să o văd pe Jean Erdman, care urma s-o interpreteze pe Anna Livia Plurabelle în The Coach with Six Insides, în extraordinara sa adaptare modernă, muzicală şi coregrafică a operei lui Joyce, Finnegans Wake, care constituia subiectul primei cărţi a lui Campbell, A Skeleton Key to Finnegans Wake, pe care a scris-o împreună cu Henry Morton Robinson. The Coach with Six Insides este o piesă remarcabilă. Jean era mai în vârstă şi am fost foarte, foarte emoţionant să o văd interpretând rolul fiicei muribunde a râului, atunci când, la sfârşitul piesei, se reîntoarce la tatăl ei, la Marea Irlandei ("a way a lone a last a loved a long the riverrun [...]").

La mai mult timp după acele călătorii în Franţa (printre altele, l-am însoţit pe Campbell şi în Egipt şi Kenya) şi după seminarele de la teatrul Open Eye, am decis să urmez studii postuniversitare de literatură comparată, şi aşa am plecat în cealaltă parte a ţării, la Claremont Graduate University din California, unde am rămas timp de şapte ani, aidoma lui Hans Castorp, rămas captiv pe Muntele Magic, în monumentalul roman al lui Thomas Mann. În primul an - cred că era prin 1980 - am primit un pliant de la organizatorul unui grup de analiză jungiană a viselor, pe care obişnuiam să-l frecventez, care anunţa că la stabilimentul La Casa Maria din Montecito va urma un seminar de o săptămână, pe care îl va conduce însuşi Campbell.

M-am înscris imediat la seminar.

Pe parcursul unei săptămâni incredibile, am urmărit plin de uimire cum Campbell, pe atunci în vârstă de 80 de ani, a ţinut prelegeri de dimineaţa până seara târziu. În cursul altei săptămâni, în timpul căreia a ţinut prelegeri la Jung Institute din San Francisco, a parcurs toată opera lui Joyce şi Mann, din zori şi până în amurg, cu o încântare de neabătut. Campbell se trezea dis-de-dimineaţă, ţinea o prelegere până la prânz, apoi conferenţia toată după-amiaza până la ora cinei, pentru ca, după cină, să continue alte câteva ore. Şi a dus-o aşa timp de o săptămână întreagă, perioadă pe care mulţi dintre noi, cei care am fost acolo, nu o vom uita niciodată. Vitalitatea sa, cu toată vârsta lui înaintată, însoţită de o uimitoare vastitate a cunoştinţelor şi de o bogăţie a detaliilor în privinţa fiecărei informaţii pe care ne-o comunica, îmbogăţită cu genul de har pe care italienii îl numesc sprezzatura (atunci când reuşeşti să faci ceva extrem de dificil să pară uşor de realizat) mi-au servit drept inspiraţie în cariera mea ulterioară de profesor.

"Ţine de inimă", îmi spusese Campbell la un moment dat. Campbell reuşise să se menţină în formă foarte mulţi ani datorită faptului că frecventa cu asiduitate bazinul de înot de la New York Athletic Club, dar cuvintele sale însemnau mai mult decât atât.
"Ţine de inimă". Cuvinte pe care mi le voi aminti mereu şi voi fi recunoscător că le-am auzit.

După acea săptămână petrecută la Casa Maria, pe tot parcursul studiilor mele de licenţă, până să-mi iau doctoratul în 1986 şi să plec la primul loc de muncă, am continuat să ies din Claremont pentru a ajunge la multe alte prelegeri. În 1988, după doi ani de profesorat la Colegiul Franklin din Lugano, Elveţia, m-am întors în America şi, aflându-mă la reşedinţa de vară a bunicilor mei din Fire Island, am pornit televizorul şi, spre marea mea surpriză, Bill Moyers tocmai îl ruga pe Campbell să le povestească telespectatorilor despre ziua în care s-a urcat în turn şi a făcut să răsune clopotele Catedralei Notre-Dame de Chartres. Campbell a murit în 1987, aflându-se în Hawaii, ţinutul de dincolo de valuri, la scurt timp după ce se terminaseră filmările la The Power of Myth. După moartea acestuia, l-am visat în felul următor:
Se făcea că mergeam pe unul dintre bulevardele New York-ului. La un moment dat, am cotit-o pe o stradă lăturalnică şi am ajuns la o uşă pe care nu erau trecute niciun număr şi nicio adresă. Urmând un imbold interior, am urcat pe o scară întunecată şi am ajuns la primul etaj, unde am intrat într-o cameră goală, în care l-am găsit pe Joseph Campbell. Am intrat şi m-am aşezat lângă el. Campbell avea în mână un clopot de sticlă, un fel de recipient alchimic, închis ermetic. Un norişor de vapori plutea peste nişte pulbere aflată pe fundul clopotului de sticlă, în care am privit amândoi, Campbell având pe buze acel zâmbet minunat, dat de starea de încântare pe care o trăia, zâmbet care îi lumina atât de des chipul. În timp ce priveam în recipientul de sticlă, vaporii au început să se învârtă încet şi să îmbrace culorile delicate ale curcubeului. Campbell mi-a făcut semn să privesc curcubeul format - Cauda Pavonis sau coada de păun, simbolizând uniunea alchimică - şi am fost ghidat să observ în el apariţia vieţii din îmbinarea forţelor misterioase, invizibile ale universului, acolo unde această manifestare colorată, la încheierea ciclului, se va întoarce, se va dispersa, dispărând, exact ca un vis.

În timp ce priveam amândoi cum ceaţa fosforescentă se rotea deasupra grămezii de pulbere de pe fundul recipientului, am observat cum, treptat, două corpuri minuscule deveneau din ce în ce mai vizibile, doi copii fermecaţi, cu corpurile de lumină aproape transparente. Erau lipiţi în zona taliei, precum gemenii siamezi. Din nou, am fost ghidat să înţeleg şi, fără să schimbăm vreun cuvânt între noi, că aceasta era o "uniune alchimică", un herald al unei vieţi noi, care tocmai începea pentru mine.

În 2010 mi-am încheiat activitatea la Midwestern State University din Texas şi am devenit membru al corpului profesoral şi şef al Catedrei de studii mitologice la Pacifica Graduate Institute din California. Acolo se află sediul unei biblioteci care conţine toate cărţile lui Joseph Campbell. Colecţia Joseph Campbell (găzduită recent de Biblioteca Publică din New York) cuprindea toate notiţele pe care Campbell le-a folosit de-a lungul timpului pentru a-şi pregăti prelegerile şi a-şi scrie cărţile - notiţe extrem de detaliate şi de precise, etichetate şi frumos organizate în fişiere - atât cele scrise de mână, cât şi cele bătute la maşină -, provenite din propriile lecturi şi din unele conferinţe la care a participat în Europa.

Anexa B de la sfârşitul cărţii prezintă o listă a cărţilor din biblioteca facultăţii, care tratează povestirile arthuriene ale Evului Mediu. În plus, am transcris şi o parte dintre comentariile cu note şi însemnări ale lui Campbell.

Un interes deosebit pentru mine îl prezintă teza de masterat a lui Campbell, depusă la Departamentul de limbă engleză şi literatură comparată al Universităţii din Columbia, pe 15 martie 1927, inclusă în această colecţie. Este intitulată "A Study of the Dolorous Stroke", o temă-cheie în povestirile arthuriene ale Evului Mediu, făcând trimitere la originile "Tărâmului pustiit". Întrucât nu a fost publicată anterior, includ în text şi această teză, aceasta fiind inclusă iniţial, în 1927, sub forma Anexei A. Subliniez faptul că nu s-au făcut modificări pentru actualizarea termenilor, ortografiei sau discursului cu scopul de a fi convenabil cititorului contemporan. Nu am să editez, de exemplu, cuvinte precum savage sau primitive man, termeni pe care, la urma urmei, Claude Lévi-Strauss i-a folosit (cu o impunitate evidentă), patru decenii mai târziu, în opera sa clasică, La Pensée sauvage.

În timp ce pregăteam această carte, am identificat trei idei majore în urma reflecţiilor pe această temă, toate bazate pe concepţia centrală conform căreia întreaga carieră a lui Campbell a avut ca punct de pornire studiile mitului arthurian.

Prima idee este că acele studii i-au deschis porţile către vasta şi bogata lume a mitologiei comparate. Perspectiva lui Campbell, în vara anului 1927, când a părăsit New York-ul pentru a-şi aprofunda studiile în străinătate, după ce tocmai terminase de scris "A Study of the Dolorous Stroke", era că originile povestirilor arthuriene trebuiau căutate în lumea indigenă a popoarelor celtice din Europa veche (galezi, bretoni şi irlandezi). Stabilirea acestor legături a constituit opera de-o viaţă a mentorului său de la Universitatea din Columbia, Roger Sherman Loomis. Însă, după aproape un an petrecut la Paris, unde a studiat limba franceză veche şi provensală, Campbell a plecat la München, unde, de mai bine de un secol, exista deja o abordare foarte diferită a literaturii Evului Mediu european. Şcoala germană, uneori etichetată ca fiind de factură orientalistă, în loc să se concentreze pe influenţele celtice ale Europei preromane şi precreştine, acorda o mai mare importanţă stabilirii rădăcinilor asiatice ale miturilor. O mulţime de cărturari şi-au dedicat eforturile explorării textelor persane, babiloniene, arabe şi hinduse, considerate a fi adevăratele surse ale miturilor. Această abordare îi plasa pe urmele filosofilor adepţi ai mişcării romantice germane (Schopenhauer, Schlegels şi, mai târziu, Max Müller), dar şi a lui Theodore Benfey care, în 1859, traducând un exemplar din Panchatantra, a demonstrat infiltrarea mitului hindus în literatura europeană a Evului Mediu, prin intermediul traducerilor în limbile arabă şi latină.

Timpul petrecut la München l-a determinat pe Campbell să-şi îndrepte atenţia spre Est, păstrându-şi totuşi această focalizare de-a lungul întregii sale cariere, fiind astfel impulsionat să înceapă studierea limbii sanscrite. În urma acestor studii a legat o prietenie strânsă cu indologul german Heinrich Zimmer, care părăsise în 1938 Germania nazistă şi care, în 1940, ţinea deja conferinţe în cadrul Universităţii din Columbia. După moartea prematură a lui Zimmer, în 1943, Campbell a ajuns să petreacă mai mult de un deceniu traducând şi editând cele patru cărţi despre mitologia şi arta indiană, pe care Zimmer le lăsase neterminate. Întâmplarea face ca tatăl lui Zimmer să fi fost la vremea sa un celebru savant fascinat de studiul tradiţiei celtice. Dacă punem la un loc cunoaşterea tatălui cu cea a fiului, vom putea înţelege esenţa abordării lui Joseph Campbell în identificarea originilor povestirilor arthuriene - atât din perspectiva mitologiei celtice, cât şi a celei orientale.

A doua idee esenţială este perspectiva lui Campbell conform căreia miturile arthuriene reprezintă prototipul "mitologiei străvechi", explicând că miturile nu trebuie luate literal, ci este necesar să fie interpretate ca metafore ale etapelor naturale ale creşterii şi evoluţiei spirituale sau, altfel spus, simboluri ale etapelor specifice procesului de individuaţie. Se pare că Campbell a descoperit influenţele interioare, psihologice ale miturilor în perioada decisivă a studiilor sale la München, care începe în noiembrie 1928 şi se încheie în primăvara lui 1929, când, înainte de întoarcerea la New York, unde a ajuns pe 23 august a aceluiaşi an, a călătorit la Constantinopol, trecând prin Grecia. Ulterior, Campbell a scris despre sinteza creatoare dintre psihologie şi mit, care a început să-l preocupe de pe când se afla la München:
"Descoperirea limbii germane a fost un adevărat eveniment în viaţa mea [...] Aspectul metafizic al lucrurilor pe care le studiam mi s-a revelat în timpul cât eram student în Germania. Am aprofundat mitologia şi, în special, mitologia medievală, exact în maniera de abordare a unui cărturar occidental. Apoi l-am descoperit pe Goethe, l-am descoperit pe Thomas Mann, l-am descoperit pe Jung şi, deodată, mi-am dat seama de dimensiunea mitică a acestor lucruri, că ele nu se reduc doar la forma academică. În consecinţă, am sentimente foarte profunde faţă de această ţară".

Cea de-a treia idee esenţială este că, studiind cartea clasică a lui Denis de Rougemont, Love in the Western World, Campbell identifică în această lucrare originile povestirilor arthuriene. Campbell a denumit amor acel fel special de iubire, care combina sexualitatea erosului cu agapē, iubirea caritabilă, milostivenia, punând un accent deosebit pe caracterul unic al relaţiei dintre două persoane. Aşadar, amor implică existenţa a două individualităţi distincte, ale căror vieţi sunt inspirate şi hrănite de relaţia dintre ele. În cadrul relaţiei, niciuna dintre persoane nu-şi pierde individualitatea şi, mai mult decât atât, ambele devin mai pe deplin ceea ce sunt cu adevărat - chiar mai mult decât ar putea deveni dacă nu s-ar avea unul pe celălalt, fără ca vreunul dintre ei să-şi sacrifice propria identitate.

Aceste trei idei esenţiale au o relevanţă covârşitoare pentru activitatea lui Campbell în ansamblu şi au luat naştere din cercetarea aprofundată a materialelor dedicate temei arthuriene, adunate într-o amplă antologie la biblioteca colecţiilor speciale de la Pacifica Graduate Institute şi în Arhivele OPUS. În ceea ce mă priveşte, am avut un interes deosebit faţă de exemplarul personal al poemului său preferat, Parzival al lui Wolfram von Eschenbach, dar şi de un mic studiu al poemului scris de Franz Rolf Schröder, intitulat Die Parzivalfrage (Întrebarea lui Parzival), publicat în anul 1925, pe care Campbell l-a achiziţionat, cel mai probabil, în timp ce se afla la München. Exemplarul lui Campbell din Parzival, pe lângă faptul că include câteva note preluate din cartea lui Schröder în format olograf, mai cuprinde şi numeroase sublinieri şi o bogată marginalia, de unde concluzionez că Die Parzivalfrage a avut o importanţă deosebită pentru Campbell, chiar dacă nu l-am găsit citat în niciuna dintre lucrările sale publicate despre povestirile arthuriene.

L-am auzit pentru prima dată pe Campbell depănând povestea lui Parzival la lumina lumânărilor în salonul unui hotel clădit în piatră, aflat undeva pe ţărmurile reci ale Bretaniei, într-o noapte superbă din timpul călătoriei pe care am făcut-o împreună în Franţa, după o cină pe cinste, cu stridii culese din golful pe care îl puteam vedea de la fereastra restaurantului. A fost o noapte de pomină, atât de emoţionantă încât un bătrân avocat din New York a izbucnit în lacrimi în momentul în care Campbell a învăluit micul nostru grup în vraja fără seamăn a cuvintelor sale. Probabil că l-am auzit pe Campbell spunând povestea lui Parzival de peste douăzeci şi cinci de ori de-a lungul tot atâtor ani, şi tot aş mai avea multe de învăţat din această carte a lui Franz Schröder.

Am citit Die Parzivalfrage, subliniind pasajele-cheie dedicate mitului ridicării la cer, pe care nu l-aş fi asociat niciodată cu poemul lui Wolfram, neauzindu-l analizat de Campbell. Schröder susţine că mitul este de origine iraniană, având variaţii ermetice, neoplatonice şi gnostice, care au legătură cu ridicarea la cer a sufletului după moarte sau care se manifestă în timpul transelor extatice vizionare care au loc uneori în timpul vieţii. Schröder ne direcţionează spre povestea lui Wolfram despre originile celeste ale Sfântului Graal - o temă pe care Henry şi Renée Kahane au dezvoltat-o cu mare succes în publicaţiile lor.

Apoi, când l-am rugat pe bibliotecarul care avea în grijă colecţiile speciale de la Pacifica (Richard Buchen, care mi-a fost de un inestimabil ajutor) să-mi trimită fotocopiile paginilor din exemplarul lui Campbell din Die Parzivalfrage, cu adnotările fine făcute de acesta cu creionul, am constatat că subliniasem exact aceleaşi pasaje pe care le subliniase şi Campbell. În acel moment am ştiut că sunt pe drumul cel bun şi că venerabilul maestru continua să îmi şoptească de dincolo de mormânt - la fel cum vocea lui Merlin este purtată de vântul care şuieră printre pinii din pădurile Bretaniei, după ce Vivian a aruncat vraja morţii asupra lui, ţinându-l prizonier pe bătrânul vrăjitor într-un turn de păducei înfloriţi.

În afară de Die Parzivalfrage a lui Schröder, mai sunt şi alte câteva documente-cheie din Colecţia Joseph Campbell care indică trecerea autorului de la perspectiva celtică la mitologiile orientale în aprofundarea temei arthuriene, o schimbare care a constituit elementul catalizator pentru o percepţie cu adevărat globală şi comparatistă asupra mitului în general şi asupra povestirilor Sfântului Graal în mod special, care a devenit emblematică pentru geniul său unic, capabil de această sinteză creatoare. Această schimbare poate fi observată pe parcursul mai multor pagini care conţin note foarte vechi (având sintagma "Lovitură dureroasă" ca notă subliniată), lucru ce indică impactul scrierilor lui Leo Frobenius asupra propriei sale opere. Există o pagină care dezvăluie acest proces în desfăşurarea lui, prezentând notele lui Campbell scrise în limba germană, care sugerează paralele între miturile paleolitice, eritreene, inuite, egiptene, nordice şi arthuriene, care se învârt în jurul unor teme precum "Călătoria în noapte pe mare" (Nachtmeerfahrt, preluată de la Frobenius şi Jung); "Învierea din morţi" (Wiedergeburt); "Lovitura dureroasă" şi "Lancea sângerândă"; miturile "Burţii balenei" (Walfisch mythe); "Regicidul ritual" (Rituelle Königsmord); "Lupta cu balaurul" (Drachenkampf) şi "Regele Pescar" din povestirile Sfântului Graal. Datarea unei alte pagini (în 1927) arată că aceste completări ale motivelor prezente în povestirile care au Graalul ca temă centrală nu fuseseră încă elaborate de Campbell în teza sa de masterat - totuşi, acestea începuseră să capete contur în momentul în care Campbell îşi încheia studiile la Columbia. Paginile ulterioare din acelaşi fascicul demonstrează clar influenţa pe care Frobenius a avut-o asupra sa, prezentând citate în limba germană, copiate din Das Zeitalter des Sonnengottes şi Und Afrika Sprach; în plus, în paginile finale ale fasciculului apare o notă despre Osiris, preluată din Wandlungen und Symbole der Libido, fapt care ne semnalează că exista deja interesul faţă de Jung.

Un alt indiciu al noilor influenţe estice ale lui Campbell în studiul mitologiilor Graalului îl reprezintă o pagină de note care au la bază ideile preluate dintr-o carte în limba franceză, scrisă de Basilide, Essai sûr la tradition celtique, care sugerează că bisericile caldeene şi celtice (l'Église chaldéenne şi l'Église celtique) s-au născut ambele din Biserica-Mamă din Ierusalim (l'Église-mère de Jérusalem) şi au fost unite prin sinteză (Le Saint Graal est le lien entre elles) de către Biserica Sfântului Graal din nordul Scoţiei. Aceste comparaţii trasate între extraordinara varietate de mitologii (neolitică; din Epoca Bronzului cretan, egipteană şi a Orientului Apropiat; greco-romană; celtică; nordică; hindusă; budistă; creştină) vor avea un ecou puternic în comentariile şi conferinţele lui Campbell despre povestirile arthuriene ce au ca temă centrală Sfântul Graal. În timp ce teza sa din 1927 arată interesul, la modă pe atunci, faţă de scrierile antropologice ale lui Sir James Frazer şi Jessie Weston - care se concentrau pe zeii fertilităţii asociaţi ciclurilor naturale, morţi şi renăscuţi în perioadele propice împerecherii şi pe timp de furtună -, concepţia lui Campbell se lărgeşte semnificativ pentru a îmbrăţişa o abordare de-a dreptul globală şi multiculturală a domeniului mitologiei comparatiste.

Fără îndoială, această tendinţă a fost alimentată şi încurajată de prietenia lui Campbell cu Heinrich Zimmer, din 1941 până în martie 1943, în anii exilului lui Zimmer din Germania nazistă. Zimmer a murit subit din cauza unei pneumonii (părerea lui Campbell fiind aceea că Zimmer o dobândise pe vremea când se afla în tranşeele Primului Război Mondial), "spre stupoarea şi imensa durere ale tuturor celor care îl iubeau". După moartea lui Zimmer, Campbell a întreprins eroicul demers de editare şi traducere a voluminoasei opere a marelui său mentor - o sarcină care a durat mai bine de treisprezece ani, pe care Campbell a numit-o "o muncă imens de grea, dar o adevărată încântare". Lucrarea cea mai importantă dintre acestea, ţinând cont şi de ceea ce ne interesează pe noi, fireşte, este The King and the Corpse, publicată pe 26 martie 1948, în ziua în care Campbell împlinea 44 de ani. Această carte include un capitol minunat, numit "Four Romances", care exemplifică abordarea comparatistă plină de talent şi prolifică a lui Zimmer a poveştilor lui Gawain, Lancelot, Merlin şi Yvain. În acest tip de abordare, sinteza creatoare a misticismului celtic şi oriental, care defineşte preocuparea lui Campbell faţă de tema arthuriană, este executată cu măiestrie şi graţie. Multe dintre materialele redactate la maşina de scris, pe care Zimmer le folosea ca suport pentru prelegerile pe care le-a susţinut despre aceste poveşti, se găsesc, de asemenea, în Colecţia Joseph Campbell.

Permiteţi-mi să închei cu o precizare legată de sursele pe care le-am folosit pentru selecţiile din opera lui Campbell, cele care stau la baza poveştilor şi comentariilor care se regăsesc în textul volumului de faţă. Am preluat din înregistrările audio ale unor conferinţe care ne-au fost puse la dispoziţie din Colecţia Audio Joseph Campbell de către Fundaţia Joseph Campbell. Dintre acestea enumăr: "Arthurian Tradition" (I.6.3), "The Grail Legend" (I.6.4), "The Forest Adventurous" (I.6.5) şi "Grail Mythology" (II.1.8). Am folosit, totodată, casetele audio ale înregistrărilor unor prelegeri rămase nepublicate, de asemenea stocate în Colecţia Joseph Campbell: L181 Esalen, L769 Holy Grail 1, L770 Holy Grail 2, precum şi din colecţia mea personală de casete înregistrate în timpul unui seminar intitulat "Myths and Mysteries of the Great Goddess", ţinut la Casa Maria din Montecito, California, în 7 aprilie 1983. În plus, am mai preluat material şi din transcrierea unei prelegeri numite "Psyche and Symbol", care mi-a fost oferită cu generozitate de David Kudler, precum şi fragmente din eseul lui Campbell "Indian Reflections in the Castle of the Grail", publicat în The Celtic Consciousness. În cele din urmă, am făcut referire şi la selecţii ale unor secvenţe înregistrate care nu au mai fost incluse în materialul final dat spre publicare, care se află în Colecţia Joseph Campbell, cu transcrieri realizate de Fundaţia Joseph Campbell. Scopul meu, în fiecare dintre aceste cazuri, a fost să păstrez nu numai integritatea prelegerilor originale, ci şi coerenţa relatărilor asociate cu poveştile individuale despre diverşii cavaleri plecaţi în căutarea Sfântului Graal. Aceasta a necesitat o anumită selecţie şi preluare din mai multe materiale de arhivă, astfel încât, de exemplu, povestea lui Parzival s-a conturat pe baza diferitelor surse preluate din materialele numite mai sus.

(Evans Lansing Smith)

Religie şi ştiinţă

Bertrand Russell
Religie şi ştiinţă
Traducere din limba engleză de Monica Medeleanu


***
Prezentare

 
Bertrand Russell, filosof şi matematician englez, şi-a desfăşurat activitatea academică la Trinity College, Universitatea Cambridge, unde a predat timp de mai mulţi ani. A ţinut de asemenea prelegeri în Statele Unite. Distins cu Premiului Nobel Pentru Literatură în 1950, Russell este autorul mai multor cărţi printre care se numără Principia Mathematica, scrisă împreună cu A.N. Whitehead, Autobiography, în trei volume, şi Mysticism and Logic, ultima publicată la Editura Herald în 2011.
*
În această carte mereu actuală, Russell, filosof, agnostic, matematician şi renumit militant pentru pace, oferă un scurt dar profund studiu al conflictelor dintre ştiinţă şi religia tradiţională din ultimii patru sute de ani. Examinând episoadele în care descoperirile ştiinţei s-au ciocnit cu doctrina creştină sau interpretările biblice ale epocii, de la Galileo şi revoluţia copernicană până la descoperirile medicale ale anesteziei şi vaccinării, Russell indică răsturnările şi reevaluările constante ale sistemelor noastre de credinţă de pe parcursul istoriei. În plus, autorul identifică şi acele zone în care încă mai există controverse asemănătoare între ştiinţa modernă şi Biserică. Noua introducere a lui Michael Ruse aduce aceste conflicte dintre ştiinţă şi teologie la zi, focalizându-se asupra unor probleme care au apărut după al Doilea Război Mondial. Acest volum clasic se adresează tuturor celor preocupaţi de filosofie şi religie, precum şi celor interesaţi de gândirea şi scrierile lui Russell.

După cum vă puteţi aştepta, filosofii de profesie tind să nu piardă prea mult timp cu scrierile de popularizare ca ale lui Russell. Însă acestea sunt cele care i-au adus numeroşi adepţi şi o audienţă largă. Erau redactate în mare viteză - putea dicta trei mii de cuvinte într-o zi, fără să corecteze un singur cuvânt pe pagină, dar şi să anticipeze efortul necesar, începând o carte de 65.000 de cuvinte cu exact trei săptămâni înainte de termenul de predare agreat! Cu toate acestea, cărţile sale se dovedeau capodopere de stil, perfect echilibrate, clare şi directe, fără să transmită vreodată condescendenţă. Premiul Nobel i-a fost atribuit în mod just! Şi nicio lucrare nu a contribuit mai mult la el decât acest volum: Religie şi ştiinţă. Acesta a apărut în 1935; a fost retipărit de peste 24 de ori şi este şi acum la fel de proaspăt ca atunci. (Michael Ruse)
*
Michael Ruse este profesor de filosofie si zoologie la Universitatea Guelph, Ontario. Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt Evolutionary Naturalism şi The Darwinian Paradigm.

*
Fragment
 
Capitolul I. Temeiuri ale conflictului

Religia şi ştiinţa sunt două aspecte ale vieţii sociale, dintre care prima a fost importantă din timpurile cele mai îndepărtate despre care putem şti ceva cu privire la istoria mentală a omului, în timp ce ultima, după o existenţă, în care a pâlpâit spasmodic, la greci şi arabi, a căpătat brusc importanţă în secolul al XVI-lea, modelând de atunci din ce în ce mai mult atât ideile, cât şi instituţiile printre care şi-a dus existenţa. Între religie şi ştiinţă a existat un conflict prelungit, în timpul căruia, până în ultimii câţiva ani, ştiinţa a ieşit victorioasă de fiecare dată. Dar apariţia unor noi religii în Rusia şi Germania, echipate cu noi mijloace de activitate misionară furnizate de ştiinţă, a creat din nou îndoieli, la fel ca la începutul epocii ştiinţifice şi a readus în prim-plan importanţa examinării temeiurilor şi a istoriei războiului dus de religia tradiţională împotriva cunoaşterii ştiinţifice.

Ştiinţa este încercarea de a descoperi, cu ajutorul observaţiei şi al raţionamentului bazat pe aceasta, în primul rând fapte particulare despre lume, apoi legi care leagă faptele unele de altele şi (în cazuri fericite) fac posibilă predicţia evenimentelor viitoare. Acest aspect teoretic al ştiinţei este asociat cu tehnica ştiinţifică şi care foloseşte cunoaşterea ştiinţifică pentru a produce confort şi lux care erau imposibile sau, cel puţin, mult mai scumpe, în era preştiinţifică. Acest din urmă aspect este cel care oferă o importanţă atât de mare ştiinţei chiar şi pentru cei care nu sunt oameni de ştiinţă.

Religia, din punct de vedere social, este un fenomen mai complex decât ştiinţa. Fiecare dintre marile religii istorice are trei aspecte: (1) o Biserică; (2) un crez; (3) un cod de principii morale personale. Importanţa relativă a acestor trei elemente a variat mult în timpuri şi locuri diferite. Vechile religii ale Greciei şi Romei, până să primească o dimensiune etică din partea stoicilor, nu aveau prea mult de spus despre principiile morale personale; în islam, Biserica a fost lipsită de importanţă în comparaţie cu monarhia temporală; în protestantismul modern, există o tendinţă de a relaxa rigorile crezului. Cu toate acestea, toate cele trei elemente, deşi în proporţii variabile, sunt esenţiale pentru religie ca fenomen social, acesta fiind principalul aspect vizat în conflictul cu ştiinţa. O religie pur personală, atât timp cât se mulţumeşte să evite afirmaţii pe care ştiinţa le poate dezaproba, poate supravieţui netulburată în era cea mai ştiinţifică.

Crezurile sunt sursa intelectuală a conflictului dintre religie şi ştiinţă, dar duritatea opoziţiei s-a datorat legăturii crezurilor cu Bisericile şi cu codurile morale. Cei care cercetează crezuri slăbesc autoritatea şi pot diminua veniturile oamenilor Bisericii; în plus, s-a considerat că subminează moralitatea, întrucât îndatoririle morale erau deduse de oamenii Bisericii din crezuri. Prin urmare, conducătorii seculari, la fel ca şi oamenii Bisericii, au simţit că au motive serioase să se teamă de învăţătura revoluţionară a oamenilor de ştiinţă.

În cele ce urmează, nu ne vom ocupa de ştiinţă în general, nici de religie în general, ci de acele puncte care au generat conflict între ele în trecut sau continuă să facă acest lucru şi în prezent. Atât cât este vorba despre creştinism, aceste conflicte au fost de două feluri. Se întâmplă uneori să existe un text în Biblie care face o afirmaţie cu privire la un fapt, cum ar fi, de exemplu, că iepurele rumegă. Astfel de afirmaţii, atunci când sunt respinse de observaţia ştiinţifică, provoacă dificultăţi pentru cei care cred, aşa cum au făcut cei mai mulţi dintre creştini până când ştiinţa i-a obligat să creadă altfel, că fiecare cuvânt din Biblie este de inspiraţie divină. Dar, atunci când afirmaţiile biblice avute în vedere nu au nicio relevanţă religioasă inerentă, nu este dificil să fie înlăturate prin explicaţie sau să se evite controversa hotărând că Biblia are autoritate doar în probleme de principii morale. Conflictul este totuşi mai puternic când ştiinţa contrazice unele dogme creştine importante sau vreo doctrină filosofică despre care teologii cred că este esenţială pentru ortodoxie. În linii mari vorbind, dezacordurile dintre religie şi ştiinţă au fost iniţial de primul fel, dar au ajuns treptat să aibă ca obiect probleme care sunt sau au fost considerate o parte vitală a învăţăturii creştine.

Bărbaţii şi femeile religioase din zilele noastre au ajuns să simtă că cea mai mare parte din crezul creştinismului, aşa cum exista în Evul Mediu, nu este necesară şi chiar constituie un obstacol pentru viaţa religioasă. Dacă vrem însă să înţelegem opoziţia pe care a întâlnit-o ştiinţa, trebuie să pătrundem în chip imaginativ în sistemul de idei care a făcut ca o astfel de opoziţie să pară a fi întemeiată. Să presupunem că un om l-ar întreba pe un preot de ce să nu comită o crimă. Răspunsul "fiindcă vei fi spânzurat" a fost simţit ca fiind inadecvat atât pentru că spânzurarea ar necesita justificare, cât şi pentru faptul că metodele poliţieneşti erau atât de nesigure, încât un mare număr de criminali scăpa. Exista totuşi un răspuns care, înainte de dezvoltarea ştiinţei, părea satisfăcător pentru aproape toată lumea, şi anume acela că omorul este interzis de Cele Zece Porunci, care i-au fost revelate lui Moise de Dumnezeu pe Muntele Sinai. Criminalul care eluda justiţia pământească nu putea scăpa de mânia divină, care hotărâse pentru ucigaşii care nu se căiau o pedeapsă infinit mai teribilă decât spânzurarea. Acest argument se sprijină totuşi pe autoritatea Bibliei, care poate fi păstrată intactă numai dacă Biblia este acceptată în întregime. Când Biblia pare să spună că Pământul nu se mişcă, trebuie să cădem de acord cu acest enunţ, în ciuda argumentelor lui Galileo, întrucât, în caz contrar, i-am încuraja pe ucigaşi şi toate celelalte feluri de răufăcători. Deşi sunt puţini aceia care l-ar accepta acum, acest argument nu poate fi considerat absurd şi nici cei care au acţionat pe baza lui nu ar trebui să fie priviţi cu dezaprobare morală.

Perspectiva medievală a oamenilor educaţi avea o unitate logică acum pierdută. Toma de Aquino poate fi considerat exponentul - ce se bucură de autoritate - al crezului pe care ştiinţa a fost obligată să îl atace. El a susţinut - iar viziunea lui încă aparţine Bisericii Romano-Catolice - că unele dintre adevărurile fundamentale ale religiei creştine pot fi demonstrate doar pe cale raţională, fără ajutorul revelaţiei. Printre acestea se afla existenţa unui Creator omnipotent şi binevoitor. Din omnipotenţa şi bunăvoinţa Lui rezultă că nu şi-ar lăsa creaturile fără cunoaşterea poruncilor Sale, în măsura în care sunt necesare a le supune voinţei Lui. Trebuie, prin urmare, să existe o revelaţie divină, care, în mod evident, este conţinută în Biblie şi în hotărârile Bisericii. Odată stabilit acest punct, restul lucrurilor pe care trebuie să le cunoaştem pot fi inferate din Scripturi şi din deciziile conciliilor ecumenice. Întregul argument porneşte în mod deductiv de la premisele anterior acceptate de aproape întreaga populaţie a ţărilor creştine şi, dacă argumentul este uneori greşit pentru cititorul modern, erorile lui nu erau vizibile pentru majoritatea contemporanilor educaţi ai lui Toma de Aquino.

Unitatea logică este în acelaşi timp o putere şi o slăbiciune. Este o putere, fiindcă face sigur faptul că oricine acceptă o etapă a argumentului trebuie să le accepte pe toate cele care urmează; este o slăbiciune, pentru că oricine respinge vreuna dintre etapele ulterioare trebuie să respingă şi cel puţin câteva dintre cele anterioare. Biserica, în conflictul ei cu ştiinţa, a manifestat atât putere, cât şi slăbiciune ce rezultă din coerenţa logică a dogmelor ei.

Modul în care ştiinţa ajunge la credinţele ei este complet diferit de cel al teologiei medievale. Experienţa a arătat că este periculos să se pornească de la principii generale şi să se procedeze deductiv, atât pentru motivul că principiile pot fi neadevărate, cât şi pentru motivul că raţionamentul care se bazează pe ele poate fi eronat. Ştiinţa nu porneşte de la presupuneri ample, ci de la fapte particulare descoperite prin observaţie sau experiment. Plecând de la mai multe fapte de acest fel se ajunge la o regulă generală, faptele în discuţie devenind instanţieri ale regulii respective, dacă ea este adevărată. Această regulă nu este afirmată categoric, ci este acceptată pentru început ca ipoteză de lucru. Dacă este corectă, se vor petrece în anumite circumstanţe unele fenomene neobservate până atunci. Dacă se observă că acestea se produc, se confirmă ipoteza; dacă nu se produc, trebuie să se renunţe la ipoteză şi să se propună una nouă. Oricât de multe fapte s-ar descoperi -care să se potrivească cu ipoteza -, acest lucru nu o face certă, deşi până la urmă ar putea ajunge să fie considerată probabilă într-un grad ridicat; în acest caz, este numită mai degrabă teorie decât ipoteză. Mai multe teorii diferite, fiecare construită direct pornind de la fapte, pot deveni fundamentul unei noi ipoteze, mai generale, din care - dacă este adevărată -toate teoriile respective rezultă; iar pentru acest proces de generalizare nu poate fi stabilită nicio limită. Dar, în timp ce, în gândirea medievală, principiile cele mai generale constituiau punctul de pornire, în ştiinţă acestea sunt concluzia finală - finală la un moment dat, căci pot deveni instanţieri ale vreunei legi şi mai ample într-o etapă ulterioară.

Un crez religios diferă de o teorie ştiinţifică prin faptul că susţine că încorporează un adevăr etern şi absolut cert, în timp ce ştiinţa este întotdeauna provizorie, aşteptând ca mai devreme sau mai târziu să se dovedească necesare modificări în teoriile ei actuale şi fiind conştientă că metoda ei este logic incapabilă de a ajunge la o demonstraţie completă şi finală. În cadrul unei ştiinţe avansate însă schimbările necesare sunt, în general, de aşa natură încât nu folosesc decât pentru a oferi o exactitate puţin mai ridicată; vechile teorii rămân utilizabile numai acolo unde este vorba despre aproximări mari, dar eşuează atunci când devine posibilă o nouă detaliere a observaţiei. În plus, invenţiile tehnice sugerate de vechile teorii rămân dovezi ale faptului că au deţinut până la un punct un fel de adevăr practic. Ştiinţa încurajează astfel abandonarea căutării adevărului absolut şi înlocuirea lui cu ceea ce poate fi numit adevăr "tehnic", care aparţine oricărei teorii ce poate fi folosită cu succes în invenţii sau în predicţia viitorului. Adevărul "tehnic" este o chestiune ce ţine de grad: o teorie din care izvorăsc mai multe invenţii şi predicţii de succes este mai adevărată decât una care generează mai puţine lucruri de acest fel. "Cunoaşterea" încetează să fie o oglindă mentală a universului şi devine doar un instrument practic în manipularea materiei. Dar aceste implicaţii ale metodei ştiinţifice nu au fost vizibile pentru pionierii ştiinţei, care, deşi practicau o nouă metodă de căutare a adevărului, concepeau încă adevărul asemenea adversarilor lor, teologii.

O diferenţă importantă între perspectiva medievală şi cea a ştiinţei moderne este cea cu privire la autoritate. Pentru scolastici, Biblia, dogmele credinţei catolice şi (aproape în egală măsură) învăţăturile lui Aristotel erau mai presus de orice îndoială; gândirea originală şi chiar investigarea faptelor nu trebuiau să depăşească limitele stabilite de aceste graniţe ale cutezanţei speculative. Întrebările dacă există oameni la antipozi, dacă Jupiter are sateliţi sau corpurile cad în raport direct proporţional cu masa lor erau întrebări la care se răspundea în mod decisiv nu în urma observaţiei, ci prin deducţie, pornind de la scrierile lui Aristotel sau de la Scriptură. Conflictul dintre teologie şi ştiinţă era în aceeaşi măsură un conflict între autoritate şi observaţie. Oamenii de ştiinţă nu cereau ca enunţurile să fie crezute fiindcă ar exista vreo autoritate care a spus că sunt adevărate; dimpotrivă, ei apelau la dovezile oferite de simţuri şi păstrau numai acele doctrine care credeau că se bazează pe fapte evidente pentru toţi cei care alegeau să facă observaţiile necesare.

Noua metodă a avut un succes atât de mare - atât de ordin teoretic, cât şi practic -, încât teologia a fost obligată treptat să se adapteze la ştiinţă. Textele nepotrivite din Biblie au fost interpretate alegoric sau figurativ. Protestanţii au transferat centrul autorităţii în religie, mai întâi de la Biserică şi Biblie doar la Biblie, apoi la sufletul individual. Treptat, s-a ajuns să se recunoască faptul că viaţa religioasă nu depinde de afirmaţii referitoare la stări de fapt, cum ar fi existenţa istorică a lui Adam şi a Evei. Astfel, religia, cedând avanposturile, a încercat să păstreze cetatea intactă - dacă a reuşit sau nu, rămâne de văzut.

Există totuşi un aspect al vieţii religioase, poate chiar cel mai dezirabil, care este independent de descoperirile ştiinţei şi poate supravieţui indiferent ce am ajunge să credem cu privire la natura Universului. Religia a fost asociată nu numai cu Biserici şi crezuri, dar şi cu viaţa personală a celor care i-au simţit importanţa. La cei mai buni dintre sfinţi şi mistici a existat - în combinaţie - credinţa în anumite dogme şi un anumit sentiment al scopurilor vieţii umane. În zilele noastre, se spune frecvent despre omul care simte profund problemele destinului uman, dorinţa de a diminua suferinţele omenirii şi speranţa că viitorul va realiza posibilităţile cele mai bune ale speciei noastre şi că are o viziune religioasă, oricât de puţin ar accepta din creştinismul tradiţional. În măsura în care religia presupune mai degrabă un mod de a simţi decât un set de credinţe, ştiinţa nu o poate atinge. Poate că, din punct de vedere psihologic, decăderea dogmei ar putea să creeze dificultăţi temporare unui astfel de mod de a simţi, fiindcă a fost atât de intim asociat cu credinţa teologică. Această dificultate nu trebuie să dureze însă la nesfârşit; de fapt, mulţi liber-cugetători au arătat pe parcursul vieţilor lor că acest mod de a simţi nu are nicio legătură esenţială cu un crez. Credinţele neîntemeiate nu pot fi asociate în mod inevitabil cu vreo virtute reală; iar, în cazul în care credinţele teologice sunt neîntemeiate, ele nu pot fi necesare pentru păstrarea a ceea ce este bun în viziunea religioasă. A gândi altfel înseamnă a fi plin de temeri faţă de ceea ce am putea descoperi, lucru care va sta în calea încercărilor noastre de a înţelege lumea; dar adevărata înţelepciune devine posibilă numai în măsura în care dobândim o astfel de înţelegere.

Capitolul II. Revoluţia copernicană

Prima luptă înverşunată dintre teologie şi ştiinţă şi, în unele privinţe, cea mai notabilă a fost disputa purtată pe teren astronomic în cadrul căreia se punea problema dacă Pământul sau Soarele este centrul lucrului pe care acum îl numim sistem solar. Teoria ortodoxă era cea ptolemeică, potrivit căreia Pământul se află în repaus în centrul Universului, în timp ce Soarele, Luna, planetele şi sistemul de stele fixe se rotesc în jurul lui, fiecare în propria sferă. Potrivit noii teorii, şi anume cea copernicană, Pământul, departe de a se afla în repaus, are o mişcare bipartită: face o mişcare de rotaţie în jurul axei sale o dată pe zi şi una de revoluţie în jurul Soarelui o dată pe an.

Teoria pe care o numim copernicană, deşi a apărut cu toată forţa noutăţii în secolul al XVI-lea, fusese de fapt inventată de greci, a căror competenţă în astronomie era foarte mare. A fost susţinută de şcoala pitagoreică, ce a atribuit-o, probabil fără să fie adevărat din punct de vedere istoric, fondatorului ei, Pitagora. Primul astronom despre care se ştie în mod cert că a considerat că Pământul se mişcă a fost Aristarh din Samos, care a trăit în secolul al III-lea î.Hr. A fost un om remarcabil din mai multe puncte de vedere. A inventat o metodă teoretic validă de aflare a distanţelor relative ale Soarelui şi Lunii, deşi, din cauza erorilor de observaţie, rezultatul său a fost departe de a fi corect. Asemenea lui Galileo, a atras asupra sa acuzaţia de impietate şi a fost denunţat de stoicul Cleanthes. Trăia însă într-o epocă în care bigoţii aveau o influenţă scăzută asupra conducerii statale şi se pare că denunţarea respectivă nu i-a făcut niciun rău.

Grecii erau foarte pricepuţi la geometrie, lucru care le-a oferit posibilitatea să ajungă la demonstraţii ştiinţifice în anumite chestiuni. Cunoşteau cauza eclipselor şi, pornind de la forma umbrei Pământului pe Lună, au inferat că Pământul este o sferă. Eratostene, care a trăit puţin mai târziu decât Aristarh, a descoperit cum să estimeze mărimea Pământului. Dar grecii nu posedau nici măcar noţiuni elementare de dinamică şi, prin urmare, cei care au aderat la doctrina pitagoreică a mişcării Pământului nu au putut avansa niciun argument puternic în favoarea punctului lor de vedere. În jurul anului 130 e.n., Ptolemeu a respins punctul de vedere al lui Aristarh şi a repus Pământul în poziţia lui privilegiată din centrul Universului. Pe tot parcursul Antichităţii târzii şi al Evului Mediu, viziunea lui a rămas necontestată.

Copernic (1473-1543) are onoarea, poate puţin meritată, de a fi dat numele lui sistemului copernican. După ce a studiat la Universitatea din Cracovia, s-a dus în Italia în perioada de tinereţe şi prin anul 1500 devenea profesor de matematică la Roma. Totuşi, trei ani mai târziu, s-a întors în Polonia, unde a fost angajat să reformeze sistemul monetar şi să îi combată pe cavalerii teutoni. Timpul liber, pe o perioadă de douăzeci şi trei de ani, din 1507 până în 1530, l-a petrecut creând marea lui operă, Despre revoluţiile sferelor cereşti, care a fost publicată în 1543, chiar înainte de moartea sa.

Teoria lui Copernic, deşi importantă ca efort productiv al imaginaţiei care a făcut posibil progresul, avea totuşi numeroase imperfecţiuni. Planetele, aşa cum ştim acum, se rotesc în jurul Soarelui nu în cercuri, ci în elipse, unde soarele ocupă nu centrul, ci unul dintre focare. Copernic a fost adeptul concepţiei potrivit căreia orbitele lor trebuie să fie circulare şi a explicat neregularităţile presupunând că Soarele nu se află chiar în centrul niciuneia dintre orbite. Acest lucru i-a privat sistemul de simplitatea care constituia cel mai mare avantaj asupra celui al lui Ptolemeu şi ar fi făcut imposibilă generalizarea lui Newton, dacă nu ar fi fost corectat de Kepler. Copernic era conştient că ideea lui centrală fusese avansată deja de Aristarh - o informaţie pe care o datora renaşterii învăţăturilor clasice din Italia, fără de care, în acele zile de admiraţie neţărmurită faţă de Antichitate, poate că nu ar fi avut curajul să îşi publice teoria. Chiar şi aşa, Copernic a amânat mult timp publicarea, temându-se de cenzura ecleziastică. Fiind el însuşi un ecleziast, şi-a dedicat cartea Papei, iar editorul său, Osiandru, a adăugat o prefaţă (care poate că nu ar fi fost aprobată de Copernic), în care spunea că teoria mişcării Pământului este prezentată numai ca o ipoteză şi nu este susţinută ca un adevăr categoric. Aceste strategii au fost suficiente o perioadă şi numai sfidarea mai cutezătoare a lui Galileo a fost cea care a dus la condamnarea oficială retrospectivă a lui Copernic.

La început, protestanţii aproape că erau mai înverşunaţi faţă de el decât catolicii. Luther a spus: "Oamenii pleacă urechea la un astrolog insolent care se străduieşte să arate că Pământul se roteşte, iar nu cerul sau firmamentul, Soarele şi Luna. Oricine doreşte să pară inteligent trebuie să conceapă vreun nou sistem, care este, bineînţeles, cel mai bun dintre toate. Acest neghiob doreşte să răstoarne întreaga ştiinţă a astronomiei; dar Sfânta Scriptură ne spune că Iosua a poruncit Soarelui să stea nemişcat, şi nu Pământului". Melanchton a fost la fel de categoric; aşa a fost şi Calvin, care, după ce a citat textul "Pentru că a întărit lumea care nu se va clinti" (Ps. 92, 2), a conchis triumfător: "Cine va îndrăzni să pună autoritatea lui Copernic deasupra celei a Duhului Sfânt?" Chiar şi Wesley, în secolul al XVIII-lea, neîndrăznind să fie atât de categoric, a afirmat totuşi că noile doctrine din astronomie "tind spre necredinţă".

Cred că, spunând acestea, Wesley avea într-un anumit sens dreptate. Importanţa Omului este o parte esenţială atât a învăţăturii Vechiului Testament, cât şi a celei cuprinse în Noul Testament; într-adevăr, scopurile pe care le-a avut Dumnezeu când a creat Universul par să aibă de-a face în principal cu fiinţele umane. Doctrina Întrupării şi cea a Ispăşirii nu ar putea părea probabile, dacă Omul nu ar fi cea mai importantă dintre fiinţele create. Or, nu există nimic în astronomia copernicană, care să demonstreze că suntem mai puţin importanţi decât presupunem noi în mod firesc că suntem, dar detronarea planetei noastre de pe poziţia ei centrală sugerează la nivel imaginativ o detronare similară a locuitorilor ei. Când se credea că Soarele şi Luna, planetele şi stelele fixe se rotesc o dată pe zi în jurul Pământului, era uşor de presupus că ele existau spre beneficiul nostru şi că noi prezentam un interes special pentru Creator. Dar - când Copernic şi succesorii lui au convins lumea că noi suntem cei care ne rotim, în timp ce stelele nu ţin seama de Pământul nostru; când, în plus, s-a văzut că Pământul nostru este mic în comparaţie cu unele planete şi că acestea sunt mici în comparaţie cu Soarele; când calculele şi telescopul au arătat vastitatea sistemului solar, a galaxiei noastre şi, în cele din urmă, a Universului alcătuit din nenumărate galaxii - a devenit din ce în ce mai dificil să se creadă că un astfel de refugiu îndepărtat şi parohial ar putea avea importanţa care este de aşteptat de la locuinţa Omului, dacă Omul avea însemnătatea cosmică atribuită în teologia tradiţională. Simpla evaluare a proporţiilor a sugerat că probabil nu suntem scopul Universului; stima de sine, care încă supravieţuia, şoptea că, dacă noi nu suntem scopul Universului, probabil că acesta nu are niciun scop. Nu vreau să spun că astfel de reflecţii au vreo putere de convingere din punct de vedere logic şi cu atât mai puţin că au fost generate în mod simultan de sistemul copernican. Vreau să spun doar că erau acel gen de concepţii, pe care acest sistem exista probabilitatea să le stimuleze în cei ale căror minţi era extrem de prezent[i]. Nu este surprinzător, prin urmare, că Biserica Creştină, cea Protestantă şi cea Catolică deopotrivă au simţit ostilitate faţă de noua astronomie şi au căutat temeiuri pentru a o categorisi drept eretică.

Următorul mare pas în astronomie a fost făcut de Kepler (1571-1630), care, deşi avea aceleaşi idei ca şi Galileo, nu a intrat niciodată în conflict cu Biserica. Dimpotrivă, autorităţile catolice i-au iertat protestantismul datorită superiorităţii sale ştiinţifice[ii]. Când controlul oraşului Gratz, unde era profesor, a trecut de la protestanţi la catolici, profesorii protestanţi au fost eliminaţi; el însă, deşi a fugit, a fost repus în post, fiind ajutat de iezuiţi. I-a urmat lui Tycho Brahe ca "matematician imperial" sub domnia împăratului Rudolf al II-lea şi a moştenit inestimabilele însemnări astronomice ale lui Tycho. Dacă ar fi depins de postul lui oficial, ar fi murit de foame, căci salariul, deşi era mare, nu se plătea. Dar nu era numai astronom, ci şi astrolog - poate unul care credea sincer în acest domeniu -, iar când a realizat horoscoapele împăratului şi ale altor potentaţi, a putut să ceară bani. A făcut această observaţie cu o candoare dezarmantă: "Natura, care a oferit tuturor animalelor mijloacele de subzistenţă, a dat astrologia ca ajutor şi aliat al astronomiei". Horoscoapele nu au constituit singura lui sursă de trai, fiindcă s-a căsătorit cu o moştenitoare; şi, cu toate că se plângea constant că este sărac, s-a descoperit, atunci când a murit, că era departe de a fi un nevoiaş.

Profilul intelectual al lui Kepler era foarte aparte. Iniţial, a ajuns să favorizeze ipoteza copernicană aproape la fel de mult din adoraţie pentru Soare, cât şi din motive mai raţionale. A fost ghidat în eforturile care au dus la descoperirea celor trei legi ale sale de ipoteza fantastică, potrivit căreia trebuie să fie vreo legătură între cele cinci solide regulate şi cele cinci planete: Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn. Acesta este un exemplu extrem al unei întâmplări deloc rare din istoria ştiinţei, care ne arată că teoriile care se dovedesc a fi adevărate şi importante sunt sugerate descoperitorilor acestora de consideraţii total iraţionale şi absurde. De fapt, este dificil de gândit ipoteza corectă şi nu există nicio tehnică pentru a facilita acest pas esenţial în progresul ştiinţific. Ca urmare, orice plan metodic prin care sunt sugerate noi ipoteze poate fi util: iar, dacă se crede cu tărie în el, îl încarcă pe cercetător cu răbdare pentru a continua să testeze noi posibilităţi, oricât de multe dintre acestea a trebuit să fie eliminate anterior. Aşa s-a întâmplat şi cu Kepler. Succesul lui final, mai ales în cazul celei de-a treia legi, s-a datorat unei răbdări incredibile; dar răbdarea lui a fost urmarea credinţelor mistice că trebuie să existe ceva în cazul solidelor regulate care să furnizeze un indiciu şi că planetele, prin mişcările lor de revoluţie, produc o "muzică a sferelor", care poate fi auzită doar de sufletul Soarelui, căci el era ferm convins că Soarele este corpul unui spirit mai mult sau mai puţin divin.

Primele două legi ale lui Kepler au fost publicate în 1609, iar a treia în 1619. Cea mai importantă dintre cele trei, din punctul de vedere al reprezentării noastre generale a sistemul solar, a fost prima, care enunţa faptul că planetele se rotesc în jurul Soarelui în elipse în raport cu care Soarele ocupă un focar. (Pentru a trasa o elipsă, înfigeţi două ace într-o bucată de hârtie - să spunem la distanţă de 2,5 cm -, după care luaţi o sfoară, să spunem de 5 cm lungime, şi prindeţi-i cele două capete de cele două ace. Toate punctele care pot fi atinse trăgând sfoara strânsă se află pe o elipsă ale cărei ace sunt focarele. Adică o elipsă este alcătuită din toate punctele, în aşa fel încât, dacă aduni distanţa de la un focar cu distanţa de la celălalt focar, vei obţine întotdeauna acelaşi rezultat.)

Grecii au presupus iniţial că toate corpurile cereşti trebuie să se mişte în cercuri, fiindcă cercul este curba perfectă. Când au descoperit că nu se poate lucra cu această ipoteză, au adoptat concepţia conform căreia planetele se mişcă în "epicicluri", care sunt cercuri în jurul unui punct ce se mişcă el însuşi într-un cerc. (Pentru a face un epiciclu, luaţi o roată mare şi puneţi-o pe pământ, după care luaţi o roată mai mică ce are un cui în jantă şi lăsaţi roata mică să se învârtească în jurul roţii mari, în timp ce cuiul zgârie solul. Urma trasată de cui pe pământ este un epiciclu. Dacă Pământul s-ar fi rotit în cerc, în jurul Soarelui, iar Luna s-ar fi mişcat în cerc în jurul Pământului, atunci Luna s-ar mişca într-un epiciclu în jurul Soarelui.)

Deşi grecii ştiau multe despre elipse şi le-au studiat cu atenţie proprietăţile matematice, nu s-au gândit niciodată că este posibil ca sferele cereşti să se mişte altfel decât în cercuri sau complexe de cercuri, deoarece simţul lor estetic le domina speculaţiile şi îi făcea să respingă orice ipoteză, în afară de cele simetrice. Scolasticii au moştenit prejudecăţile grecilor, iar Kepler a fost primul care a îndrăznit să li se opună în această privinţă. Preconcepţiile care au o origine estetică sunt la fel înşelătoare ca şi cele morale sau teologice, iar Kepler poate fi considerat un inovator de prim rang, chiar dacă vom avea în vedere doar acest aspect. Cele trei legi ale sale ocupă totuşi un alt loc mai important în istoria ştiinţei, întrucât au permis demonstrarea legii newtoniene a gravitaţiei.

Legile lui Kepler, spre deosebire de legea gravitaţiei, erau pur descriptive. Ele nu sugerau nicio cauză generală a mişcărilor planetelor, ci ofereau cele mai simple formule prin care să se rezume rezultatele observaţiei. Simplitatea descrierii a reprezentat, până aici, singurul avantaj al teoriei conform căreia planetele se rotesc în jurul Soarelui, şi nu în jurul Pământului, iar rotirea aparentă a cerului din timpul zilei se datora, de fapt, mişcării de rotaţie a Pământului. Astronomilor din secolul al XVII-lea li s-a părut că nu este vorba doar despre simplitate, că pământului se roteşte cu adevărat şi planetele se rotesc cu adevărat în jurul Soarelui, iar această concepţie a fost întărită de opera lui Newton. Dar, de fapt, întrucât orice mişcare este relativă, nu putem distinge între ipoteza că Pământul se roteşte în jurul Soarelui şi ipoteza că Soarele se roteşte în jurul Pământului. Cele două sunt doar căi diferite de a descrie acelaşi fapt, ca atunci când spunem că A se căsătoreşte cu B sau că B se căsătoreşte cu A. Dar, când ajungem să ne ocupăm de detalii, simplitatea mai mare a descrierii copernicane este atât de importantă, încât nicio persoană întreagă la minte nu s-ar împovăra cu complicaţiile pe care le presupune considerarea pământului drept un corp nemişcat.

Spunem că un tren merge spre Edinburgh, nu că Edinburgh merge spre tren. Am putea face această ultimă afirmaţie fără a greşi din punct de vedere intelectual, dar ar trebui să presupunem că toate oraşele şi câmpurile aflate de-a lungul liniei încep brusc să se îndrepte către sud şi că acest lucru este valabil pentru tot ceea ce se află pe pământ, cu excepţia trenului, ceea ce este logic posibil, dar complicat într-un mod inutil. La fel de arbitrară şi lipsită de scop este mişcarea de revoluţie diurnă a stelelor din ipoteza ptolemeică, dar care este tot atât de lipsită de eroare intelectuală. Totuşi, pentru Kepler, Galileo şi oponenţii lor, din moment ce nu au recunoscut relativitatea mişcării, problema disputată nu părea să ţină de facilitatea descrierii, ci de adevărul obiectiv. Iar această greşeală s-ar părea că a fost un stimul necesar pentru progresul ştiinţei astronomice la vremea respectivă, întrucât legile care guvernează stările corpurilor cereşti nu ar fi fost descoperite niciodată fără simplificările introduse de ipoteza copernicană.

Galileo Galilei (1564-1642) a fost cea mai importantă figură ştiinţifică a perioadei sale, atât datorită descoperirilor pe care le-a făcut, cât şi conflictului cu Inchiziţia. Tatăl său a fost un matematician pauperizat şi a făcut tot ce a putut să-şi îndrepte fiul către acele studii care spera că se vor dovedi mai profitabile. A reuşit să îl împiedice pe Galileo chiar şi de la cunoaşterea existenţei unui obiect de studiu ca matematica, până când, la vârsta de nouăsprezece ani, s-a întâmplat să tragă cu urechea la o lecţie de geometrie. S-a agăţat cu aviditate de acest obiect de studiu, care avea pentru el tot farmecul fructului interzis. Din nefericire, morala acestei întâmplări a rămas necunoscută profesorilor.

Marele merit al lui Galileo a fost combinarea abilităţii experimentale şi a celei mecanice cu puterea încorporării rezultatelor obţinute în formule matematice. Studiul dinamicii, adică al legilor care guvernează mişcările corpurilor începe, practic, odată cu el. Grecii au studiat statica, adică legile echilibrului. Dar legile mişcării, mai ales cele ale mişcării cu viteză variabilă, au fost complet neînţelese atât de către ei, cât şi de oamenii din secolul al XVI-lea. La început, se credea că un corp în mişcare, dacă este lăsat neinfluenţat, s-ar opri, în timp ce Galileo a stabilit că ar continua să se mişte în linie dreaptă cu o viteză uniformă, dacă nu s-ar exercita nicio influenţă din exterior. Altfel spus, trebuie căutate circumstanţe în mediul înconjurător pentru a explica nu mişcarea unui corp, ci schimbarea mişcării acestuia, fie că este vorba despre direcţie, viteză sau despre ambele. Schimbarea vitezei sau a direcţiei mişcării se numeşte accelerare. Astfel, atunci când explicăm de ce corpurile se mişcă aşa cum o fac, accelerarea, iar nu viteza este cea care indică forţele exercitate din afară. Descoperirea acestui principiu a fost primul pas indispensabil în dinamică.

Galileo a aplicat acest principiu în explicarea rezultatelor experimentelor sale asupra corpurilor căzătoare. Aristotel susţinuse că viteza cu care un corp cade este direct proporţională cu greutatea acestuia; adică, dacă un corp care cântăreşte (să spunem) zece kilograme şi unul care cântăreşte (să spunem) jumătate de kilogram ar fi aruncate de la aceeaşi înălţime, în acelaşi moment, cel care cântăreşte jumătate de kilogram ar avea nevoie de zece ori mai mult timp să atingă pământul decât cel care cântăreşte zece kilograme. Galileo, care era profesor la Pisa, dar care nu avea niciun respect pentru sentimentele altor profesori, avea obiceiul să arunce greutăţi din Turnul înclinat chiar când colegii lui aristotelieni se aflau în drum spre cursuri. Bulgări mari şi mici de plumb atingeau pământul aproape simultan, ceea ce i-a dovedit lui Galileo că Aristotel greşise, iar celorlalţi profesori că Galileo era rău. Prin mai multe acte maliţioase, dintre care acesta era ceva obişnuit, şi-a atras ura eternă a celor care credeau că adevărul trebuia căutat în cărţi mai degrabă decât în experimente.

Galileo a descoperit că, în afară de rezistenţa aerului, atunci când corpurile cad liber, ele cad cu o accelerare uniformă, care, într-un spaţiu vid, este aceeaşi pentru toate, indiferent de volumul lor sau de materialul din care sunt alcătuite. În fiecare secundă pe parcursul căreia un corp cade liber într-un spaţiu vid, viteza lui creşte cu aproximativ 9,8 metri pe secundă. El a demonstrat, de asemenea, că, atunci când un corp este aruncat orizontal, ca un glonţ, se mişcă într-o parabolă, în timp ce înainte se presupunea că se mişcă orizontal o perioadă, apoi cade vertical. Acum aceste rezultate pot să nu pară senzaţionale, dar au constituit începutul cunoaşterii matematice exacte cu privire la modul în care corpurile se mişcă în general. Înainte de perioada sa, exista matematica pură - care era deductivă şi nu depindea de observaţie -, precum şi o anumită cantitate de experimentare total empirică, legată în special de alchimie. El a fost însă cel care a făcut cel mai mult pentru inaugurarea practicii experimentului cu scopul de a ajunge la o lege matematică, dând astfel matematicii posibilitatea de a fi aplicată la un material cu privire la care nu exista nicio cunoaştere a priori. Tot el a făcut cel mai mult pentru a arăta, în mod dramatic şi incontestabil, cât de uşor este ca o aserţiune să fie repetată de la o generaţie la alta, în ciuda faptului că cea mai simplă încercare de a o testa i-ar fi demonstrat falsitatea. Pe parcursul celor 2000 de ani de la Aristotel până la Galileo, nimeni nu s-a gândit să afle dacă legile căderii corpurilor sunt ceea ce Aristotel spusese că sunt. Testarea unor astfel de enunţuri poate părea firească pentru noi, dar în zilele lui Galileo cerea geniu.

Experimentele asupra căderii corpurilor, deşi este posibil să îi fi iritat pe pedanţi, nu au putut fi condamnate de Inchiziţie. Telescopul a fost cel care l-a condus pe Galileo pe un teren mai periculos. Auzind că un olandez a inventat un astfel de instrument, Galileo l-a reinventat şi a descoperit aproape imediat mai multe fenomene astronomice noi, dintre care cel mai important pentru el a fost existenţa sateliţilor lui Jupiter. Aceştia erau importanţi în sensul de copie în miniatură a sistemului solar conform teoriei lui Copernic, fiind în schimb dificil de integrat în schema ptolemeică. În plus, au existat tot felul de motive pentru care, în afară de stelele fixe, trebuia să existe exact şapte corpuri cereşti (Soarele, Luna şi cele cinci planete), iar descoperirea a încă patru a fost deosebit de supărătoare. Nu existau oarecele şapte sfeşnice de aur ale Apocalipsei şi cele şapte biserici din Asia? Aristotelienii au refuzat categoric să se uite prin telescop şi au susţinut cu încăpăţânare că Lunile lui Jupiter erau o iluzie[iii]. Dar Galileo le-a botezat cu prudenţă "Sidera Medicea" (stelele mediceene) după Marele Duce al Toscanei, iar faptul acesta a contribuit mult la convingerea conducerii politice că acestea sunt reale. Dacă acestea nu ar fi constituit un argument în sprijinul sistemului copernican, cei care le-au negat existenţa nu şi-ar fi putut menţine mult timp poziţia.

Pe lângă Lunile lui Jupiter, telescopul a revelat alte lucruri îngrozitoare pentru teologi. S-a observat că Venus are faze asemenea Lunii; Copernic recunoscuse că teoria lui cerea acest lucru, iar instrumentul lui Galileo a transformat un argument împotriva lui într-un argument în favoarea lui. S-a descoperit că Luna are munţi, ceea ce din anumite motive era considerat un lucru şocant. Dar şi mai înspăimântător era că Soarele avea pete! Se considera că acest lucru ne sugerează că lucrarea Creatorului avea neajunsuri; prin urmare, profesorilor din universităţile catolice li s-a interzis să menţioneze petele solare, iar într-unele dintre acestea interdicţia a durat timp de mai multe secole. Un dominican a fost avansat pentru o predică bazată pe următorul text folosit ca un joc de cuvinte: "Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer?", pe parcursul căreia susţinea că geometria este de la diavol şi că matematicienii ar trebui exilaţi, ei fiind autorii tuturor ereziilor. Teologii nu au întârziat să sublinieze faptul că noua doctrină ar face din Întrupare ceva greu de crezut. În plus, din moment ce Dumnezeu nu face nimic în zadar, trebuia să se presupună că celelalte planete erau locuite; dar puteau locuitorii acestora să fi fost descendenţi ai lui Noe sau fuseseră ei mântuiţi de Cristos? Astfel se prezentau doar câteva dintre îndoielile înspăimântătoare care, potrivit cardinalilor şi arhiepiscopilor, ar putea fi provocate de curiozitatea lipsită de pietate a lui Galileo.

Rezultatul tuturor acestor lucruri a fost acela că Inchiziţia a început să se ocupe de astronomie şi a ajuns, prin deducţie de la anumite texte ale Scripturii, la două adevăruri importante:
Primul enunţ, şi anume că Soarele este centrul şi nu se roteşte în jurul Pământului, este prostesc, absurd, fals în teologie şi, de asemenea, eretic, fiindcă este în contradicţie clară cu Sfânta Scriptură. (...) Al doilea enunţ, şi anume că Pământul nu este centrul, ci se roteşte în jurul Soarelui, este absurd, fals în filosofie şi, cel puţin din punct de vedere teologic, în opoziţie cu credinţa adevărată.

Drept urmare, papa i-a poruncit lui Galileo să apară în faţa Inchiziţiei, care i-a ordonat să se dezică de erorile lui, ceea ce a şi făcut pe 26 februarie 1616. A promis solemn că nu va mai susţine opinia copernicană şi nici nu o va mai preda în scris sau oral. Trebuie nu uităm că trecuseră doar şaisprezece ani de la arderea lui Bruno.

La cererea papei, toate cărţile care susţineau că pământul se mişcă au fost puse apoi la Index; iar opera lui Copernic a fost condamnată pentru prima oară. Galileo s-a retras la Florenţa, unde, pentru o vreme, a trăit în tăcere şi a evitat să aducă vreo ofensă duşmanilor lui victorioşi.

Totuşi, Galileo avea o fire optimistă şi era tot timpul înclinat să îşi îndrepte ironiile împotriva neghiobilor. În 1623, a devenit papă prietenul său, cardinalul Barberini, purtând titlul de Urban al VIII-lea, iar lucrul acesta i-a oferit lui Galileo un sentiment de securitate care, după cum au arătat evenimentele, a fost lipsit de temei. A început să scrie lucrarea Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, care a fost încheiată în 1630 şi publicată în 1632. În această carte, se dă impresia că problema dintre cele două "sisteme principale" - al lui Ptolemeu şi al lui Copernic - este lăsată în continuare deschisă, dar cartea constituie, de fapt, în întregime un argument puternic în favoarea celui copernican. Era o carte strălucită şi a fost citită cu aviditate în toată Europa.

Dar, în timp ce lumea ştiinţifică aplauda, ecleziaştii erau furioşi. Pe parcursul perioadei de tăcere impusă lui Galileo, duşmanii lui s-au folosit de ocazie pentru a creşte prejudecăţile prin argumente la care ar fi fost imprudent să se răspundă. S-a invocat faptul că învăţătura lui era în contradicţie cu doctrina prezenţei reale. Părintele iezuit Melchior Inchofer a susţinut că:
opinia despre mişcarea Pământului este cea mai abominabilă, cea mai dăunătoare, cea mai scandaloasă dintre toate ereziile; nemişcarea Pământului este de trei ori sacră; trebuie tolerat mai degrabă argumentul împotriva nemuririi sufletului, a existenţei lui Dumnezeu şi a întrupării decât un argument care vrea să demonstreze că Pământul se mişcă.

Teologii s-au întărâtat unul pe altul prin astfel de strigăte de genul "Şo, pe el!" şi erau acum gata cu toţii pentru a vâna un singur om în vârstă, slăbit de boală şi pe cale de a orbi.

Galileo a fost chemat încă o dată la Roma pentru a apărea în faţa Inchiziţiei, care, simţindu-se batjocorită, era şi mai rigidă decât în 1616. La început, a invocat faptul că era prea bolnav pentru a putea suporta călătoria ce presupunea deplasarea din Florenţa; auzind aceasta, Papa a ameninţat că îşi va trimite propriul medic ca să îl examineze pe acuzat, care urma să fie adus în lanţuri în cazul în care boala lui nu se dovedea a fi disperată. Această ameninţare l-a făcut pe Galileo să întreprindă călătoria, fără să aştepte verdictul medicului trimis de inamicul său - căci Urban al VIII-lea era acum adversarul său înverşunat. Când a ajuns la Roma, a fost aruncat în temniţele Inchiziţiei şi ameninţat cu tortura, dacă nu retracta cele afirmate. Inchiziţia, "invocând sfântul nume al Domnului nostru Isus Cristos şi pe cel al celei mai slăvite Maici a Lui, Fecioara Maria", a hotărât să nu îi fie aplicate pedepsele prevăzute pentru erezie, "cu condiţia ca, în faţa Noastră, cu o inimă sinceră şi o credinţă neprefăcută, să renegi, să blestemi şi să deteşti greşelile şi ereziile spuse". Oricum, în ciuda retractării şi a penitenţei, "te condamnăm la închisoarea formală a acestui Sfânt Oficiu pentru o perioadă care va fi stabilită după vrerea Noastră; iar pe calea penitenţei salvatoare, îţi poruncim ca în următoarele trei săptămâni să reciţi, o dată pe săptămână, cei şapte psalmi de penitenţă".

Comparativa indulgenţă a acestei sentinţe depindea de retractare. Astfel, Galileo a recitat în public, stând în genunchi, un text lung redactat de Inchiziţie, pe parcursul căruia a afirmat:
Abjur, blestem şi detest greşelile şi ereziile pe care le-am spus (...) şi jur că nu voi mai spune şi nici nu voi mai afirma vreodată nimic, verbal sau în scris, care să poată da naştere unei suspiciuni similare cu privire la mine.

A continuat promiţând că va denunţa Inchiziţiei orice eretic despre care va afla începând din acel moment că susţine în continuare că Pământul se mişcă şi jurând, cu mâinile pe Evanghelii, că el însuşi se lepădase de această doctrină. Satisfăcută că interesele religiei şi moralei fuseseră slujite făcându-l pe cel mai mare om al epocii să comită sperjur, Inchiziţia i-a permis să-şi petreacă restul zilelor retras şi în tăcere, este adevărat, nu în temniţă, ci controlat în tot ceea ce făcea, fiindu-i interzis să îşi vadă familia şi prietenii. A orbit în 1637 şi a murit în 1642, anul în care s-a născut Newton.

Biserica a interzis predarea sistemului copernican ca doctrină adevărată în toate instituţiile de învăţământ şi de educaţie pe care le putea controla. Operele care susţineau că Pământul se mişcă au rămas la Index până în 1835. În 1829, când statuia lui Copernic, realizată de Thorwaldsen, a fost dezvelită la Varşovia, s-a adunat o mare mulţime de oameni, pentru a face onorurile astronomului, dar nu a apărut niciun preot catolic. Timp de două sute de ani, Biserica Catolică a păstrat o opoziţie ce a slăbit cu greu faţă de o teorie care, în aproape tot acest interval, era acceptată de toţi astronomii competenţi.

Nu trebuie să se presupună că iniţial teologii protestanţi au fost mai deschişi faţă de noile teorii decât cei catolici. Dar, din mai multe motive, opoziţia lor a fost mai puţin eficientă. Nu exista niciun corp atât de puternic precum Inchiziţia cu rolul de a impune ortodoxia în ţările protestante; în plus, diversitatea sectelor făcea dificilă persecuţia eficientă, cu atât mai mult cu cât războaiele religiei făceau dezirabil un "front comun". Descartes, care a fost îngrozit când a auzit de condamnarea lui Galileo, în 1616, a fugit în Olanda, unde, deşi teologii au cerut vehement pedepsirea lui, conducerea statului a aderat la propriul principiu al toleranţei religioase. Mai presus de orice, bisericile protestante nu erau limitate de pretenţia de infailibilitate. Deşi Scripturile erau acceptate ca fiind inspirate verbal, interpretarea lor era lăsată judecăţii particulare, care a găsit curând modalităţi de eliminare a textelor incomode. Protestantismul a început ca o revoltă împotriva dominaţiei ecleziastice şi a crescut peste tot puterea autorităţilor seculare, aflate în opoziţie cu clerul. Nu există nicio îndoială că, dacă ar fi avut puterea, clerul ar fi folosit-o pentru a împiedica răspândirea copernicanismului. În 1873, un ex-preşedinte al Seminarului Luteran American al Profesorilor a publicat la St. Louis o carte despre astronomie, explicând că adevărul trebuie căutat în Biblie, nu în lucrările astronomilor, şi că, prin urmare, învăţăturile lui Copernic, Galileo, Newton şi ale succesorilor lor trebuie respinse. Dar astfel de proteste întârziate sunt pur şi simplu patetice. Acum se admite în mod universal faptul că, deşi sistemul copernican nu era final, a fost un stadiu necesar şi extrem de important în dezvoltarea cunoaşterii ştiinţifice.

Cu toate că, după "victoria" lor dezastruoasă în faţa lui Galileo, teologii au considerat că este prudent să evite stilul categoric oficial pe care îl arătaseră cu acea ocazie, au continuat să opună obscurantismul ştiinţei atât cât au îndrăznit. Acest fapt poate fi ilustrat de atitudinea lor faţă de subiectul cometelor, care pentru o minte modernă nu par a avea o legătură strânsă cu religia. Totuşi, teologia medievală, tocmai pentru că era un sistem logic singular considerat imuabil, nu a putut evita să aibă opinii categorice despre aproape orice şi era, aşadar, predispusă la un război cu întregul front al ştiinţei. Din cauza vechimii teologiei, o mare parte din ea era doar ignoranţă organizată, ce oferea un parfum de sfinţenie erorilor care nu ar fi putut supravieţui într-o epocă iluminată. Cât priveşte cometele, opiniile ecleziaştilor aveau două surse. Pe de-o parte, domnia legii nu era concepută aşa cum o concepem noi; pe de altă parte, se susţinea că tot ce se afla deasupra atmosferei Pământului trebuia să fie indestructibil.

Să începem cu domnia legii. Se credea că unele lucruri se întâmplă în mod regulat - ca de exemplu răsăritul soarelui şi succesiunea anotimpurilor -, în timp ce alte lucruri sunt semne şi prevestiri, care ori anunţau evenimente viitoare, ori cereau oamenilor să se căiască de păcatele lor. Încă din timpul lui Galileo, oamenii de ştiinţă au conceput legile naturale ca legi ale schimbării; ele spun cum se vor mişca, în anumite circumstanţe, corpurile şi ne pot oferi astfel posibilitatea de a calcula ceea ce se va întâmpla, dar nu spun că ceea ce s-a întâmplat se va întâmpla. Ştim că Soarele va continua să răsară mult timp, dar că, în cele din urmă, din cauza fricţiunii fluxurilor, acest lucru ar putea înceta să se mai petreacă, în urma acţiunii aceloraşi legi care îl fac ca acum să se întâmple. O astfel de concepţie era prea dificilă pentru mintea medievală, care nu putea înţelege legile naturale decât atunci când acestea manifestau o recurenţă continuă. Ceea ce era neobişnuit sau nonrecurent era atribuit direct voinţei lui Dumnezeu, neconsiderându-se că se datorează vreunei legi naturale.

În cer, aproape totul era regulat. La un moment dat, eclipsele păreau a fi o excepţie, dar au fost aduse la nivel de lege de către preoţii babilonieni. Soarele şi Luna, planetele şi stelele fixe continuau să facă an de an ceea ce se aştepta de la ele; nu erau observate unele noi, iar cele cunoscute nu îmbătrâneau niciodată. În consecinţă, s-a ajuns să se susţină că tot ce se află deasupra atmosferei Pământului a fost creat o dată pentru totdeauna, având perfecţiunea dorită de Creator; dezvoltarea şi degradarea erau limitate la Pământul nostru şi făceau parte din pedeapsa pentru păcatul primilor noştri părinţi. Prin urmare, meteoriţii şi cometele, care erau tranzitorii, trebuiau să se afle în atmosfera Pământului, sub Lună, fiind "sublunare". În ceea ce priveşte meteoriţii, această viziune era corectă; în ceea ce priveşte cometele, era greşită.

Aceste două concepţii, potrivit cărora cometele sunt semne prevestitoare şi se află în atmosfera Pământului, erau susţinute cu mare vehemenţă de teologi. Din timpuri străvechi, cometele fuseseră privite ca mesageri ai dezastrului. Această concepţie este considerată corectă de Shakespeare în Iulius Cezar şi Henric al V-lea. Calixt al III-lea, care a fost papă din 1455 până în 1458 şi a fost tulburat puternic de cucerirea Constantinopolului de către turci, a legat acest dezastru de apariţia unei comete mari şi a poruncit zile de rugăciune pentru ca "orice calamitate iminentă să se întoarcă de la creştini către turci". Şi s-a făcut o adăugire litaniei: "Scapă-ne, bunule Dumnezeu, de turc şi de cometă". Cranmer, scriindu-i lui Henric al VIII-lea, în 1532, despre o cometă ce fusese vizibilă atunci, spunea: "Dumnezeu ştie ce lucruri ciudate prezic aceste semne că se vor întâmpla, căci ele nu apar clar decât atunci când e vorba despre ceva important". În 1680, când a apărut o cometă neobişnuit de ameninţătoare, un prezicător scoţian eminent a declarat, cu un naţionalism admirabil, că acestea sunt "minuni care prevestesc marea judecată a acestor ţinuturi pentru păcatele noastre, căci niciodată nu a existat vreun popor care să-l fi supărat mai mult pe Domnul". Spunând acestea, poate că urma fără să vrea autoritatea lui Luther, care declarase:
Păgânii scriu că această cometă poate apărea din cauze naturale, dar Dumnezeu nu creează niciuna care să nu prevestească o calamitate sigură.

Oricare ar fi fost celelalte diferenţe, catolicii şi protestanţii erau de acord în ceea ce priveşte cometele. În universităţile catolice, profesorii de astronomie erau obligaţi să facă un jurământ care era incompatibil cu o concepţie ştiinţifică despre comete. În 1673, Părintele Augustin Angelicul, rectorul Colegiului Clementin de la Roma, a publicat o carte despre meteoriţi şi comete, în care afirma că:
acestea nu sunt corpuri cereşti, ci îşi au originea în atmosfera Pământului, sub Lună; căci tot ceea ce este ceresc e etern şi incoruptibil, în timp ce cometele au un început şi un sfârşit - ergo, cometele nu pot fi corpuri cereşti.

Acest lucru a fost spus, pentru a respinge afirmaţiile lui Tycho Brahe, care, cu susţinerea ulterioară a lui Kepler, oferise o mulţime de motive pentru credinţa că o cometă observată în 1577 era de deasupra Lunii. Părintele Augustin explică mişcările neregulate ale cometelor, presupunând că sunt provocate de îngeri desemnaţi în mod divin pentru a îndeplini această sarcină.

Iată o consemnare din jurnalul lui Ralph Thoresby, foarte britanică prin spiritul compromisului, făcută în anul 1682, când cometa Halley a oferit pentru prima oară - prin apariţia ei - posibilitatea să îi fie calculată orbita:
Doamne, pregăteşte-ne pentru orice schimbări ar prevesti ea; căci, deşi ştiu că astfel de meteoriţi au cauze naturale, aceştia sunt totuşi de a atât de multe ori semnele calamităţilor naturale.

Dovada finală că şi cometele sunt supuse legii şi nu se află în atmosfera Pământului se datorează contribuţiei a trei oameni. Un elveţian numit Doerfel a arătat că orbita cometei din 1680 a fost aproximativ o parabolă; Halley a arătat că acea cometă din 1682 (fiind numită de atunci după el), care stârnise teroare în 1066, iar la căderea Constantinopolului a avut o orbită care a fost o elipsă foarte întinsă, pe o perioadă de aproximativ şaptezeci şi şase de ani; iar Principia lui Newton, din 1687, a arătat că legea gravitaţiei explica la fel de satisfăcător atât mişcările cometelor, cât şi pe cele ale planetelor. Teologii care voiau prevestiri au fost obligaţi să se întoarcă la cutremure şi erupţii. Dar acestea nu aparţineau astronomiei, ci unei ştiinţe diferite, geologia, care s-a dezvoltat mai târziu şi care a avut propria bătălie de purtat împotriva dogmelor moştenite dintr-o epocă ignorantă.


[i]De exemplu, Giordano Bruno, care, după şapte ani petrecuţi în închisorile Inchiziţiei, a fost ars de viu în 1600. (N. a.)
[ii]Sau poate, mai degrabă, din cauza faptului că împăratul îi preţuia serviciile astrologice. (N. a.)
[iii]Părintele Clavius, de exemplu, a spus că "pentru a vedea sateliţii lui Jupiter, oamenii ar trebui să facă un instrument care i-ar crea". White, Warfare of Science with Theology, I. (N. a.)

Regina mea


Introducere la Salvează-ţi căsnicia în 7 paşi!

 

Michele Weiner Davis
Salvează-ţi căsnicia în 7 paşi!

Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Silvia-Eliza Palade


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere

"Te iubesc, dar nu mai sunt îndrăgostit de tine." "Ne-am căsătorit din motive greşite." "Nu mai simt nicio atracţie faţă de tine." "De ce nu poţi să recunoşti că pur şi simplu am făcut o greşeală?" "Relaţia mea extraconjugală nu este motivul pentru care nu merge bine căsnicia noastră." "De fapt, nu te-am iubit cu adevărat niciodată." "E timpul să le spunem copiilor că ne despărţim."

Îţi sună familiar? Dacă da, ai toată compasiunea mea. Nimic nu este mai dureros decât sentimentul că iubirea îţi scapă printre degete. Te trezeşti dimineaţa cu o durere mare în suflet. Te simţi dezorientat şi năuc. Nu mai contează nimic altceva. Viaţa ta, gândurile tale, sentimentele tale, întreaga ta fiinţă gravitează în jurul acestei probleme: nu te mai iubeşte partenerul conjugal. Cum a fost posibil aşa ceva? Unde s-a greşit? Nu aţi făgăduit amândoi să vă iubiţi, să vă respectaţi şi să fiţi alături unul de celălalt la bine şi la rău, în suferinţă şi în sănătate, în sărăcie şi în bogăţie, până când moartea vă va despărţi? Ce s-a întâmplat cu speranţele pe care le aveaţi pentru viitor?

Dacă ai luat în mână această carte, ai făcut-o pentru un motiv cât se poate de întemeiat. Înseamnă că, deşi mărturisirea partenerului tău conjugal cu privire la destrămarea căsniciei te-a bulversat profund, totuşi refuzi să accepţi că relaţia voastră este condamnată la moarte. Ai toată admiraţia mea. Tu ştii că divorţul nu este modalitatea prin care poţi rezolva problemele de cuplu. Eşti mai sigur ca oricând, indiferent de cât de greu îţi este în acest moment, că lucrurile se pot îndrepta. Şi, mai presus de orice, ştii că merită pe deplin să lupţi pentru salvarea căsniciei. Problema e că partenerul tău conjugal încă nu ştie acest lucru. Şi probabil că ceea ce ai încercat să faci până acum pentru a-ţi convinge partenerul conjugal nu prea a dat roade. De aceea ai luat în mână această carte. Vrei să-ţi salvezi căsnicia, însă nu prea ştii cum să procedezi în continuare.

În speranţa că vei găsi răspunsuri la problemele de cuplu, ai căutat pe Internet, ai citit articole în reviste şi aproape că ţi-ai mutat domiciliul la librăria din cartier. Însă, din nefericire, strădania ta de a găsi soluţii nu a fost încununată de succes. Dacă pentru cei care au căsnicii relativ stabile, ce necesită doar unele mici îmbunătăţiri, există o cantitate imensă de informaţii, în schimb, cei care se află în pragul divorţului beneficiază de foarte puţine instrumente practice şi necontaminate de jargonul psihologic. Te rogi să vină acea zi, într-un viitor nu prea îndepărtat, când rezolvarea problemelor obişnuite de cuplu va fi principala ta preocupare. Însă, deocamdată, tu ai de înfruntat obstacole mult mai mari. Trebuie să-ţi salvezi căsnicia. Dar, mai întâi, dă-mi voie să mă prezint.

De douăzeci de ani mă ocup de terapia de cuplu şi sunt specializată în a ajuta cuplurile să-şi menţină căsnicia. Însă nu a fost dintotdeauna aşa. La începutul carierei mele, asemenea multor terapeuţi, credeam şi eu că, dacă oamenii se simt nefericiţi în căsnicie, atunci este mai bine ca ei să se despartă. La urma urmelor, îmi ziceam eu, viaţa e scurtă şi cu toţii avem dreptul să fim fericiţi. Însă în curând aveam să descopăr adevărul despre divorţ. Divorţul nu aduce în mod necesar fericirea. De fapt, în majoritatea cazurilor, divorţul mai degrabă creează probleme decât le rezolvă.

Odată ce mi-am dat seama de acest lucru şi l-am asumat pe deplin, am încetat să mai fiu neutră în legătură cu beneficiile salvării căsniciei şi cu capcanele divorţului. Am devenit o apărătoare înflăcărată a căsniciei. Am încetat să mai pretind că suferinţa provocată de divorţ este doar una temporară. Am început să fiu tot mai hotărâtă să-i ajut pe oameni să-şi salveze căsnicia şi familia. Mi-am concentrat toată energia pentru a concepe metode prin care să-i ajut pe partenerii conjugali să se îndrăgostească din nou unul de celălalt. Şi am reuşit. Am creat Divorce Busting program ("Programul de combatere a divorţului"), o metodă care mi-a permis să ajut mii de cupluri să-şi refacă legătura de iubire, chiar şi cupluri ale căror căsnicii le-aş fi considerat odinioară irecuperabile.

Atunci am înţeles că trebuie să răspândesc vestea cea bună şi am început să scriu bestsellerul meu, Divorce Busting. Iar această carte chiar a salvat o mulţime de căsnicii. Ce binecuvântare minunată a fost munca mea! Iată una dintre mărturii:

Dragă Michele,

Soţul meu şi cu mine am trecut printr-o perioadă foarte grea în ultimii ani. Avem doi copii, în vârstă de 4, respectiv 6 ani. Nu cu mult timp în urmă ne aflam pe punctul de a ne despărţi şi posibil de a divorţa. Am descoperit cartea ta, iar acum sunt plină de speranţă în legătură cu căsnicia mea. Descopăr acum că lucrurile pe care le consideram imposibil de rezolvat sunt, de fapt, probleme de comunicare între mine şi soţul meu. Folosesc tehnicile pe care le-am găsit în cartea
Divorce Busting ca să-mi salvez căsnicia. Sunt uimită de faptul că simpla schimbare a modului de interacţiune cu el a contribuit la îmbunătăţirea SUBSTANŢIALĂ a relaţiei noastre de cuplu.

După ce am început să fiu mai îngăduitoare faţă de soţul meu atunci când el este prost dispus, după ce am început să-i las mai mult timp pentru el însuşi, am observat că el stă din ce în ce mai puţin închis în carapacea lui şi petrece mai mult timp cu familia. În ultima vreme, ne-am arătat unul altuia mai multă dragoste şi mai mult respect decât am făcut-o în ultimii doi ani. Am reuşit chiar şi să facem dragoste din nou. Îţi mulţumesc din suflet, Michele, pentru că m-ai ajutat să nu mă dau bătută. Toţi prietenii îmi ziceau să-l părăsesc, însă tu mi-ai dat speranţă şi înţelegere...

Îi mulţumesc lui Dumnezeu fiindcă m-a ajutat să găsesc iubirea şi sprijinul de care aveam nevoie ca să-mi salvez căsnicia! Dumnezeu să te binecuvinteze!

Scrisori de felul acesta mă fac să fiu atât de dedicată muncii mele. Însă nu este unicul motiv pentru care sunt pasionată de ceea ce fac. Mai sunt şi motive de ordin personal.

Provin dintr-o familie foarte înstărită. Locuiam într-o casă minunată. Îmi iubeam părinţii şi pe cei doi fraţi ai mei. Tata era om de afaceri, iar mama casnică. Petreceam sărbătorile împreună cu rudele noastre şi ne bucuram întotdeauna de mese îmbelşugate şi delicioase. Învăţam bine, aveam o mulţime de prieteni şi mergeam în vacanţe de neuitat. Părinţii mei nu se certau niciodată.

Apoi, într-o bună zi, pe când eu eram în ultimul an de liceu, mama ne-a chemat la o discuţie de familie şi ne-a anunţat intenţia ei de a divorţa de tata, după douăzeci şi trei de ani de căsnicie. "Sunt nefericită de multă vreme, ne-a mărturisit ea, şi sunt gata să fac pasul decisiv". Cu aceste cuvinte, viaţa mea de familie s-a sfârşit pentru totdeauna.

După mulţi ani, am întrebat-o pe mama cum s-a hotărât să divorţeze de tata. Dat fiind că se simţea nefericită în căsnicie, s-a adresat unui terapeut. După câţiva ani de consultaţii săptămânale, terapeutul a sfătuit-o pe mama să divorţeze întrucât considera că diferenţele dintre mama şi tata erau ireconciliabile. I-a spus mamei mele că divorţul o va ajuta să se regăsească pe sine. Pentru mama, acest imbold a fost suficient.

Divorţul părinţilor mei a fost unul dintre cele mai semnificative evenimente din viaţa mea. Deşi divorţul lor s-a desfăşurat în termeni amiabili, pentru mine a fost un moment devastator. Tocmai mă pregăteam să părăsesc casa părintească pentru a merge la facultate, ceea ce reprezintă o perioadă dificilă de tranziţie, chiar şi în condiţii familiale normale. Doar că eu părăseam cuibul tocmai în clipa când el se destrăma. Părinţii mei erau atât de copleşiţi de propria lor suferinţă şi dezorientare, încât am fost nevoită să mă descurc cu propriile mele forţe pentru a depăşi momentul.

Astăzi, deşi am o familie absolut minunată, o carieră extraordinară şi prieteni iubitori, nu mi-e deloc greu să înţeleg de ce mulţi oameni, indiferent de vârsta pe care o aveau atunci când au divorţat părinţii lor, consideră că acel eveniment le-a lăsat "o rană adâncă în suflet". Lucrul cel mai cumplit legat de divorţ este acela că distruge nu doar relaţii, ci şi familii. Încă mai aud durere în glas atunci când vorbesc cu fraţii mei... şi au trecut aproape treizeci de ani de atunci!

În plan personal, am luat hotărârea că voi face tot ce îmi stă în putere pentru ca propria mea căsnicie să fie cu adevărat trainică. Soţul meu, Jim, şi cu mine suntem împreună din 1973. Avem o relaţie minunată de iubire şi de prietenie. Îl ador pe soţul meu şi, în aproape toate zilele, cred că şi el ar spune acelaşi lucru despre mine. Ceea ce nu înseamnă că nu avem şi noi suişurile şi coborâşurile noastre. Le avem cu prisosinţă, dar suntem hotărâţi să le depăşim şi să ajungem cu bine la liman. Ceea ce şi facem. Ne împăcăm, râdem şi ne iubim. Căsnicia noastră devine tot mai bună cu fiecare an. Am învăţat o mulţime de lucruri despre cum să faci să funcţioneze bine o relaţie, datorită hotărârii mele de a evita divorţul cu orice preţ şi de a oferi copiilor noştri darul de a creşte alături de ambii părinţi.

După cum se vede, divorţul părinţilor mei m-a făcut să cred în sfinţenia căsătoriei. Sunt convinsă că, dacă nu te afli într-o relaţie absolut disfuncţională - o relaţie în care există abuz fizic, dependenţă de droguri sau infidelitate cronică -, iar partenerul tău conjugal nu este dispus să se schimbe, atunci ar fi mai bine să încerci să-ţi rezolvi problemele decât să divorţezi. Datorită convingerii mele, m-am străduit întreaga viaţă să-i ajut pe oameni să evite calea divorţului.

Tocmai din acest motiv am scris cartea de faţă. Vreau ca salvarea căsniciei să nu se mai facă pe bâjbâite, pornind de la presupuneri. Şi, spre deosebire de cartea mea, Divorce Busting, în care fără să vreau am lăsat unor cititori falsa impresie că ei trebuie să găsească un terapeut ca mine care să-i ajute să-şi salveze căsnicia, acum îţi voi arăta cum să devii propriul tău expert în problemele de cuplu... imediat! Am extras cele mai bune şi mai eficiente idei din cartea mea anterioară şi le-am prezentat sub forma unor paşi pe care îi poţi parcurge singur pentru a-ţi repune pe picioare căsnicia. În plus, am beneficiat de întrebările extraordinare pe care mi le-au adresat mii de cititori în legătură cu aplicarea ideilor mele în situaţia concretă şi unică a fiecăruia dintre ei. Acest lucru m-a determinat să prezint programul Divorce Busting într-o formă mult mai clară şi mai distinctă, pe parcursul a şapte paşi care vor constitui harta de care ai nevoie pentru a-ţi salva căsnicia.

Şi, dacă până acum ai străbătut de unul singur drumul către salvarea căsniciei, iată că în acest moment lucrurile se vor schimba. Chiar dacă nu ne-am întâlnit niciodată, vei fi surprins să afli cât de bine te cunosc şi cât de bine cunosc problemele cu care te confrunţi. Când vei termina de citit această carte, îţi vei spune că mi-am făcut sălaş în casa ta de ani de zile! Vei citi despre blocaje în comunicare, alienare emoţională, sindromul soţiei predispuse la divorţ, depresie, infidelitate, dependenţa de Internet, criza vârstei de mijloc, probleme sexuale şi multe altele. Vei trage cu urechea la încercările prin care au trecut alţii, la fel ca tine. Şi, lucrul cel mai de preţ, vei putea să savurezi, cuvânt cu cuvânt, extraordinarele poveşti de succes ale celor care s-au ridicat deasupra adversităţilor în căsnicie şi şi-au recâştigat iubirea.

Prin urmare, deşi probabil că te simţi destul de deprimat, ai toate motivele să ieşi din această stare chiar acum. Nu le ştiu eu chiar pe toate, dar ştiu destul de multe despre salvarea căsniciei. Nu degeaba mă numesc oamenii "salvatoarea căsniciilor". Îţi voi oferi sfaturile de care ai nevoie pentru a-ţi repune pe picioare căsnicia. Te voi ajuta să-ţi redobândeşti încrederea în tine, în partenerul conjugal care se împotriveşte, precum şi în căsnicia ta. Aşadar, nu-ţi mai face griji. Începe să citeşti. Continuă să te rogi. Şi haide să înveţi tot ce trebuie să ştii pentru a-ţi salva căsnicia.