Un altfel de Pygmalion - Madame Claude

 

William Stadiem
Madame Claude
O lume secretă a plăcerii, privilegiilor şi puterii
 Editura Corint, 2021
Traducere din limba engleză de Claudia Roxana Olteanu
 
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Un altfel de Pygmalion

Acum ceva vreme am citit cu mare plăcere cartea lui Ian Graham, Vieţi scandaloase. Curtezane, concubine şi amante celebre, apărută la Polirom. Nu m-am gândit atunci că povestea femeilor fatale / rău-famate (depinde din ce unghi le priveşti) ar putea fi completată şi de povestea la fel de fascinantă a matroanelor celebre, a celor care s-au aflat în spatele celei mai vechi meserii din lume. Am realizat cât de interesantă şi antrenată se poate dovedi o astfel de biografie când am dat peste cartea Madame Claude apărută la editura Corint. Trebuie să recunosc că m-a prins complet şi s-a dovedit un companion excelent pentru zilele acestea nu tocmai luminoase. William Stadiem, autorul cărţii, face o treabă foarte bună şi pentru că nu îşi ascunde propria simpatie faţă de personajul său. Cititorul se bucură de o carte caldă, amuzantă şi în acelaşi timp sugestivă când vine vorba de relaţia dintre putere, bani şi sex.

Înainte de această carte nu auzisem de Madame Claude. Aşadar, cine a fost Claude cunoscută şi ca Madame de la Republique? Fernande Grudet s-a născut la Angers în 1923. Originile nobile invocate de ea s-au dovedit a fi false. Fernande nu era frumoasă, nu se pricepea să practice prostituţia, dar era inteligentă, dură, o mare admiratoare a mafiei corsicane, ca şi a rafinamentului şi clasei aduse de bani şi putere. Detaliile vieţii ei personale nu sunt foarte cunoscute pentru că cea mai importantă calitate i-a fost discreţia. Nu avea prieteni apropiaţi, nu scria scrisori şi era foarte retrasă. Era un mister, un subiect de bârfă, dar, după cum remarcă autorul: "niciodată subiect al presei de scandal". Marea realizare a acestei femei a fost transformarea sexului într-o marcă de lux. Madame Claude nu se considera şi nici nu era o matroană de bordel în stilul clasic. Pentru a deveni o fată a lui Claude sau o Claudette nu era suficient să fii bună în pat. Trebuia nu doar să fii frumoasă, ci să ai stil, educaţie, discreţie şi şarm. Fetele treceau printr-un proces dur de selecţie care se întindea pe o perioadă destul de lungă de timp. De asemenea, aceasta plătea dacă era nevoie, lecţii de limbi străine, echitaţie sau ski, operaţii estetice sau dentare. Nici client nu îi putea fi oricine. Numărul lui Claude era extrem de greu de obţinut, să îl ai era deja un semn al statutului de care te bucurai în societate. Printre clienţii şi prietenii ei se numărau membri ai familiilor Kennedy şi Rothschild, şefi de state, vedete de cinema celebre în epocă, cum ar fi Alain Delon sau Marlon Brando, dar şi mulţi, mulţi alţii.

Înainte de strâmba din nas vă spun că toată cariera acesteia s-a desfăşurat în Franţa, în anii 1970-1980, într-o perioadă în care atitudinea francezilor era mult mai relaxată faţă de sex şi de scandalurile sexuale ale puternicilor zilei. Multe dintre fetele lui Claude reuşeau să se căsătorească bine sau să-şi construiască o carieră în alt domeniu după ce cunoşteau prin intermediul meseriei oamenii potriviţi. Claude nu accepta drogurile. Era epoca de dinaintea apariţiei HIV, a feminismului, o epocă în care femeile nu visau la o carieră obişnuită, ci la un prinţ care să le descopere şi să le ia de nevastă sau să le transforme în vedete de cinema. Geniul lui Claude a constat în folosirea telefonului ca mijloc de intermediere a întâlnirilor pe de o parte şi prin studierea şi realizarea profilului clienţilor pe de altă parte. Fiecare primea ceea ce îşi dorea dacă plătea preţul potrivit. În acelaşi timp, orice fată putea pleca oricând sau putea refuza un client dacă se simţeau inconfortabil. Practic, Madame Claude a creat conceptul de call girl.

Un capitol destul de tulbure din viaţa lui Madame Claude îl reprezintă relaţiile acesteia cu mafia corsicană şi serviciile secrete. Nu este foarte clar dacă secretele dezvăluite în aşternuturi erau raportate apoi serviciilor secrete franceze sau israeliene. Nu ştim dacă afacerea ei s-a bucurat de protecţia corsicanilor sau doar de a statului. Cert este că, în perioada ei de glorie, Claude a fost cea mai puternică femeie a epocii pentru că putea să le ofere puternicilor zilei tot ceea ce aceştia îşi doreau la un nivel diferit de tot ceea ce existase până la ea. Dar, după apogeu a urmat, evident, declinul. Cauzele acestuia au fost complexe: pierderea protecţiei oamenilor de stat, schimbarea mentalităţii vis-à-vis de sexul contra cost şi neadaptarea personajului nostru la această schimbare.

Mi-a plăcut mult de tot povestea de viaţă a lui Madame Claude chiar dacă este vorba de ceea ce numim "o poveste scandaloasă". Totodată am remarcat, poate cu cinism, diferenţa dintre o Claudette şi o starletă din zilele noastre, de multe ori vulgară, lipsită de educaţie şi siliconată excesiv. Bănuiesc că această carte ar stârni reacţii radicale din partea aripii dure a feminismului sau a puritanilor, dar eu cred că nu putem schimba trecutul. Cred că trebuie să-l studiem în toate aspectele sale şi să-l privim cu relaxare şi înţelepciune. Madame Claude a fost un fenomen al unei alte epoci de mult apuse, dar din care cei din zilele noastre ar putea învăţa câte ceva. Dacă ar fi să-i reproşez ceva autorului este faptul că romantizează un pic prea mult povestea, lăsând la o parte aproape complet detaliile sau momentele mai puţin flatante. Este conştient de acest aspect atunci când vorbeşte despre "paradoxul francez" - deşi mănâncă gras şi multe deserturi francezii par să nu se îngraşe ca americanii. Răspunsul cardiologului este relevant: "Pe cei morţi nu-i vedeţi". Madame Claude a devenit de-a lungul anilor o legendă şi, ca majorităţii legendelor, i se iartă sau estompează păcatele. Vă mai spun, în final, că Netflix a făcut un film despre viaţa lui Madame Claude care urmează să fie lansat în curând.

Răul pe care oamenii îl pot face - Atentate şi crime politice în istorie

 

Mihai Manea
Atentate şi crime politice în istorie
Editura Meteor Press, 2021
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă - Răul pe care oamenii îl pot face...

În piesa sa despre Iulius Cezar - un personaj pe care, deloc întâmplător, vă previn că imediat îl veţi (re)întâlni şi aici, în paginile ce urmează - William Shakespeare scria unele cuvinte care, până astăzi parcă, îşi aruncă lumina (sau umbra) asupra fiecărei acţiuni umane: "Răul pe care oamenii îl pot face trăieşte şi după ei / Pe când lucrurile lor bune, cel mai adesea, intră în pământ odată cu oasele lor."
Oare aşa să fie?

De fapt, cu toţii avem convingerea că lucrurile, din fericire, nu se petrec mereu după această reţetă. Frazele lui Shakespeare sunt (sperăm cu toţii!) mai curând expresia unei amărăciuni pasagere, proprie unei drame istorice cu final cunoscut, decât o filozofie ontologică, aplicabilă tuturor faptelor vieţii.

Mai presus de toţi, cred că tocmai învăţătorii şi profesorii (de orice specializare ar fi ei şi de orice nivel) sunt cei care au un preaplin de argumente împotriva acestor cinice idei. Adică, cine şi-ar mai dori să devină profesor dacă într-adevăr ar crede că nicio învăţătură de bine nu trece dincolo de termenul fatalmente mărginit al vieţilor noastre? Ce anume (bun) să-i mai înveţi pe tineri dacă ai convingerea că această învăţătură e oricum inutilă, de la bun început, şi că natura umană (care, rezultă, e rea prin ea însăşi) va scoate la iveală tot ce este mai urât în fiecare dintre noi? În fine, mai simplu spus, cum să mai fii profesor sau învăţător atunci când - după logica acestor sentinţe shakespeariene - nicio faptă bună nu supravieţuieşte celui care a făcut-o?

Ei bine, întâmplarea face că sunt deja aproape 25 de ani de când am avut ocazia de a-l întâlni pe autorul paginilor ce urmează: dl. Mihai Manea, profesor de istorie, autor de manuale în specializarea sa, mentor sau ghid al multor generaţii de profesori, un om căruia îi place să afle noi nişe ale imensei istorii globale şi, mai ales, îi place să o împărtăşească tuturor celor care-i ies în cale, fie ei elevi sau cititori.

Cunoscându-l în aceste condiţii - ca pe un om dedicat, prin vocaţie şi carieră, transmiterii cunoaşterii istoriei - am fost cu atât mai surprins atunci când am primit textul cărţii de faţă.

Dar a fost o surprindere plăcută: pentru că şi eu, asemenea autorului, împărtăşesc o fascinaţie pentru acele niciodată anunţate şi mereu prezente lebede negre ale istoriei care sunt atentatele politice. Atât de mult din istoria noastră se datorează acestor incidente, încât este imposibil să le treci cu vederea.

Iar Mihai Manea exact acest lucru îl face: nu numai că nu le trece cu vederea, ci chiar ni le propune, într-o recapitulare inevitabil parţială, pe unele dintre cele mai importante (prin consecinţe) astfel de evenimente ale istoriei mondiale. Are, oare, rost să vorbim despre ce şi cum ar fi fost istoria fără aceste atentate? Cu siguranţă, nu! Jocul contrafactualului - ce s-ar fi întâmplat dacă - e delicios, dar în condiţiile de faţă primul pas, obligatoriu, este cel fixat de autor: anume, ce s-a întâmplat în realitate, când şi de ce. De aici începe, într-adevăr, cunoaşterea istoriei cu majusculă.

Face, oare, parte crima din natura umană?

S-ar spune că da - pentru că la temeiul Bibliei noastre, în Vechiul Testament şi mai apoi în Noul, crimele sunt surprinzător de multe. Un purist al gândirii biblice ar spune că natura noastră, prin ea însăşi, şi-a dovedit decăderea nu odată cu izgonirea lui Adam şi a Evei din Rai, ci mai ales odată cu fratricidul dintre Cain şi Abel. Care au fost motivele pentru care doi fraţi se omoară, acolo? Care sunt motivele pentru care doi fraţi - azi, în lumea noastră - se pot hăitui unul pe altul (în justiţie, în cel mai bun caz)?

Fiind imperfectă, natura umană naşte inevitabil pasiuni. Şi, de când omul a înfiinţat primele aşezări sedentare - altfel spus, după prima mega-revoluţie a trecutului comun, aşa-numita "revoluţie neolitică", în care am învăţat să plantăm seminţe şi să avem, vreme de luni bune, răbdarea de a le culege rodul - tot de atunci a început şi cursa inerentă între indivizi, clanuri, mai apoi popoare sau state. Pentru ce ne-am luptat? Pentru ceea ce ne luptăm şi azi: pentru o lărgire a puterii noastre. Pentru o bucată de pământ în plus. Când ai acea bucată de pământ, te lupţi pentru un titlu. Când ai acel titlu, te lupţi pentru o funcţie. Când ai acea funcţie, te lupţi pentru una mai înaltă. Când ai acea funcţie mai înaltă, te lupţi împotriva celor care - ademeniţi de aceeaşi aromă a puterii căreia şi tu i-ai cedat altădată - vor să-ţi ia locul.

Şi roata istoriei merge mai departe, la nivel de indivizi sau state.

Diferenţa dintre atentate şi crime nu e atât de clară pe cât se crede

De fapt, în istorie, diferenţa dintre atentate şi crime n-a fost niciodată foarte clară: victimele sau partizanii victimelor vor vorbi mereu despre o crimă şi o vor descrie ca atare (vezi partizanii dintotdeauna ai amiralului Coligny, protestantul francez omorât de catolicii francezi în secolul al XVI-lea), după cum se înţelege că tabăra adversă, mereu, evită cuvântul crimă şi pune în loc atentat, regicid, lovitură de stat, revoluţie etc. La acest capitol noi, românii, suntem deja "vaccinaţi": nostalgicii lui Nicolae Ceauşescu, cei care se adună în fiecare ianuarie în cimitirul Ghencea, spun că, în decembrie 1989, personajul lor a fost doborât prin "crimă" şi prin "trădare". În paralel, în fiecare final de decembrie, România aniversează, în mod oficial, "începutul revoluţiei române" şi "doborârea dictaturii ceauşiste" etc.

Aşadar, indiferent de ceea ce spun manualele tuturor ţărilor (şi mă refer aici la cele democratice, precum România de azi), adevărul nu e niciodată sanctificat. Versiunile alternative vor exista mereu. Exemplu (vezi în paginile următoare): nici azi nu ştim cum anume, în ce fel şi prin cine s-a produs atentatul împotriva omului politic şi prim-ministrului român Barbu Catargiu (în anul 1862). Altfel spus, România modernă e clădită pe un atentat politic pe care nu l-am elucidat în mai bine de 150 de ani!

Învaţă oamenii ceva din istorie?

Întâmplarea face ca, în zilele în care scriam această prefaţă, cu plăcere citind noi şi noi pagini din cartea ce urmează, să fi fost ajuns din urmă de o oribilă veste, la un final de săptămână francez: într-o localitate din nord-vestul Franţei, nu foarte departe de Paris, un profesor de istorie, pe nume Samuel Paty, a fost decapitat de un tânăr musulman (cecen, cu cetăţenie rusă - avea să spun Poliţia) pentru că le arătase, unor elevi liceeni, cu titlul de exemplu privind libertatea presei, nişte caricaturi cu Mahomed.

Mai recitiţi, odată, paragraful de mai sus. Un profesor omorât de unul (unii?) dintre cei care doresc să impună legea islamică, şaria, în Franţa, în ţara care a iniţiat drepturile omului, pentru faptul de a fi arătat, unor elevi, o caricatură cu un personaj religios.

În momentul în care am aflat această ştire (au fost două-trei zile, în Franţa, în care numai despre asta s-a vorbit, în detrimentul omniprezentului covid-19!) mi-am adus, oarecum instinctiv, aminte de un alt profesor de istorie: românul Nicolae Iorga, profesor universitar (apare în paginile de mai jos), care a fost asasinat, cu gloanţe de pistol, în noiembrie 1940. Ucigaşii lui, nişte tineri legionari de extremă dreapta, care doreau să facă din România o ţară ca "soarele sfânt de pe Cer".

Între noiembrie 1940 şi octombrie 2020 sunt, aproape precis, 80 de ani. Adică o viaţă de om. Sau, cum ar spune istoricii, trei sau patru generaţii, într-o comunitate.

Oare, între cele două crime s-a schimbat ceva? Mersul istoriei înseamnă, obligatoriu, "evoluţie"? Există vreo linie dreaptă între aceste incidente ale istoriei? Sau, la drept vorbind, sunt acestea "incidente"? Sau sunt ele inerente naturii umane?

Şi, astfel, pentru unii, cercul se încheie!

O recapitulare necesară

Ceea ce ne oferă autorul, aici, este o impresionantă recapitulare a unor atentate politice care au schimbat istoria lumii. Da, unii le-au spus "crime"; alţii le-au negat, pur şi simplu. Indiferent de cum le numim, istoria noastră, a tuturor, nu ar fi fost aceeaşi fără ele. E bine să le recapitulăm şi să medităm pe marginea lor.

Cel care a scris acest volum, dl Mihai Manea, ştie foarte bine cât de mult sau puţin înţeleg oamenii, în general, din istoria lor. Dar credincios menirii sale de profesor şi de promotor al cunoaşterii, autorul acestor pagini ne arată câteva cărămizi din trecutul civilizaţiei noastre. Unele, clar, au fost închegate cu sânge.

O recapitulare necesară, aşadar, şi mai ales o lectură care vă va pune pe gânduri!

(Adrian Cioroianu, 2020)

Băiatul de pe pod

 

M.R. Carey
Băiatul de pe pod
Editura Nemira, 2018
traducere din limba engleză de Ruxandra Toma



***
Intro

M.R. Carey (născut în 1959 în Marea Britanie) este un prolific scriitor de romane, scenarii şi benzi desenate. În prezent scrie pentru DC şi Marvel, contribuind, printre altele, la seriile X-Men şi Fantastic Four. Romanul Fata cu toate darurile, din 2014, ecranizat în filmul cu acelaşi nume lansat un an mai târziu, a fost un adevărat fenomen de piaţă, atât în Marea Britanie cât şi în Statele Unite. În 2017, Carey a publicat şi continuarea: Băiatul de pe pod.

*

Oamenii de ştiinţă şi militarii din staţia Rosalind Franklin lucrează cu disperare să salveze lumea de pandemia ce ameninţă să distrugă întreaga civilizaţie.
Greaves, un băiat de cincisprezece ani, instabil emoţional, eminent în ştiinţele naturii, dar marginalizat de adulţii din staţie, pare să fi găsit leacul.
Dar, aflaţi în pragul colapsului, destabilizaţi de anxietatea şi disperarea celor care ştiu că de ei depinde salvarea tuturor, oamenii nu iau întotdeauna cele mai bune decizii.

"O carte fascinantă, deopotrivă o dramă în plină claustrofobie, un thriller palpitant şi o lungă călătorie printr-o lume apocaliptică. Băiatul de pe pod e scrisă neobişnuit de poetic, iar tensiunea creşte cu fiecare pagină." (Barnes and Noble)

Fragment

Cu inima bubuindu-i în piept, Greaves începe să se întoarcă. Foarte încet. Durează aproape un minut. Vede imediat ce anume s-a schimbat în încăpere. A mai apărut o persoană. Un copil. De sex feminin şi cu vârsta (nu poate decât să o estimeze) între nouă şi zece ani.

Fetiţa nu se mai mişcă acum. Şi nici nu se uită spre el. Este la fel de imobilă ca flămânzii adulţi şi are pe chip aceeaşi expresie absentă. Ochi gri-deschis, lăsaţi în jos; gură întredeschisă. Păr roşu şi drept, atârnându-i pe obraji şi ascunzând aproape de tot o cicatrice încreţită care începe deasupra unui ochi, îi traversează obrazul şi se termină într-o cută a gâtului.

Nemişcarea ei este perfect convingătoare, numai că nu a fost aici mai devreme. Prin urmare, ea trebuie să se fi mişcat. Cel mai probabil a ieşit din bazinul central al sălii, acum gol. Dar, la fel de bine, putea să fi apărut din spatele altui flămând. Este destul de micuţă ca să fi fost complet acoperită de un trup de adult.

Oare să fi fost tot timpul aici, iar Greaves să n-o fi observat? Greu de crezut. Este singurul copil. Este o anomalie. Ceilalţi flămânzi, în acelaşi tip de salopete de lucru, cu acelaşi logo pe buzunarul de la piept, au fost angajaţi ai acestui complex până în momentul contaminării. Fata ar fi trebuit să iasă în evidenţă de la bun început.

Plus că este îmbrăcată mai ciudat, dacă stai să te gândeşti că flămânzii poartă doar zdrenţele murdare rămase din hainele pe care le purtau atunci când au fost muşcaţi şi infectaţi. Pentru că, dacă fata asta este cu adevărat o flămândă, înseamnă că la momentul contaminării era costumată pentru un bal mascat. Peste sprâncene i-au fost trasate linii duble, dar cam neregulate, în albastru şi galben; şi alte două asemenea pe mijlocul nasului. Poartă o cămaşă bărbătească, cu dungi fine, care-i atârnă până la genunchi pe trupul slăbuţ, şi este încinsă în talie cu o curea împletită din fâşii de piele maro. De ea sunt agăţate zeci de obiecte diferite, care seamănă cu nişte brelocuri. Greaves observă un craniu, un chip zâmbăreţ, un picior de iepure, un pantofior. Sub cămaşa largă, fetiţa este îmbrăcată cu partea superioară a unui costum de scafandru. În picioare nu are nimic. Este desculţă.

Să fie o flămândă? Dacă da, atunci nu există nicio explicaţie pentru faptul că s-a arătat vederii şi apoi a încremenit din nou. Pentru că flămânzii nu cunosc decât două stări: ori stau încremeniţi, ori aleargă din toate puterile după hrană. Nu fac niciodată mişcări deliberate pentru ca să se oprească după aceea. Doar oamenii sunt în stare de asta.

Şi invers, dacă fata este om, atunci de ce flămânzii nu-i percep mirosul şi nu reacţionează la el? De ce nu se reped asupra ei ca s-o devoreze? Imposibil să fie dată cu blocant. Beacon este unicul loc din toată Marea Britanie unde se produce gelul protector, iar fata asta nu vine din Beacon.

Pe Greaves îl sperie nesiguranţa. Chiar şi cea mai măruntă ambiguitate nerezolvată îl face nefericit până în adâncul sufletului, îi dă mâncărimi în creier, îi aduce lacrimi în ochi.

Mâna îi alunecă foarte-foarte-foarte încet până la buzunarul vestei antiglonţ. Acolo păstrează un suvenir care-i aduce mângâiere atunci când îl atinge. Îl găseşte şi îl învârte între degete. Un obiect mic, colţuros. Un dreptunghi plat, uşor convex într-o parte. Cu vârful arătătorului, Greaves atinge uşor o grilă micuţă de difuzor.
Activează poarta stelară, căpitane, articulează el cuvintele mute.
Stea neutronică în spatele tău.
Venim cu gânduri paşnice de pe Planeta Pământ.

Tableta aceasta din plastic provine de la o jucărie. Are un stoc de douăzeci şi patru de expresii, dintre care cinci nu mai pot fi redate. Însă Greaves le cunoaşte pe toate pe dinafară. Cunoaşte toate intonaţiile, toate hârâiturile şi pârâiturile pe care le scoate difuzorul acela minuscul. În momente de criză începe să le recite ca pe o rugăciune. Şi se simte mai liniştit.

La fel se întâmplă şi acum. Însă tot vrea să ştie. Trebuie să clarifice ambiguitatea aceasta înainte de a-i da mintea peste cap, făcându-l să intre în panică. Pentru că panica este un lucru foarte rău în locul acesta.

Recurge la singurul test la care se poate gândi.
- Te văd, spune el, abia mişcându-şi buzele.

În liniştea deplină, şoapta lui ar trebui să fie auzită de fată, dar fără să stârnească simţurile flămânzilor.

Însă fata nu face nicio mişcare. Şi nici nu priveşte în direcţia lui. Oare nuanţa aceea de gri este naturală sau este provocată de infecţie? Greaves este prea departe de ea ca să-şi poată da seama.
- Pe mine mă cheamă Stephen, încearcă el din nou.
Şi din nou nu primeşte niciun răspuns.

Acum face încet un pas foarte mic spre ea, dar se opreşte imediat. Nu se poate hotărî. Dacă se apropie de ea, iar ea se sperie şi fuge de el, va atrage atenţia flămânzilor şi va fi răspunzător pentru moartea ei. Pe de altă parte, dacă şi ea este o flămândă, atunci cu siguranţă că-i va sesiza mişcarea şi îl va ataca. Îşi asumă un risc uriaş chiar uitându-se la ea atât de mult.

Singurul lucru cuminte pe care îl poate face este să se retragă. Dar, dacă se retrage, atunci nu va afla răspunsul. Iar asta i se pare inacceptabil. Imposibil.

Acţionează fără să mai stea pe gânduri. Scoate difuzorul din buzunar. Foarte-foarte-foarte încet.

Nu-i este prea clar ce vrea să obţină cu asta, dar ştie că nu va da înapoi. Mâinile i se mişcă singure: îşi analizează decizia după ce deja a luat-o. Arată fetei cutiuţa din plastic roşu, de doar doi centimetri şi jumătate în lăţime. O întoarce pe toate părţile.

Încearcă să facă o scamatorie învăţată de la soldatul Phillips. În mod normal îi reuşeşte, dar în mod normal mişcările lui ar fi mult mai rapide. Este mult mai greu să distragi atenţia cuiva atunci când te mişti cu viteză de melc.

De fapt, nu-i mai greu - este imposibil. Greaves mişcă difuzorul o dată. Încă o dată. Dar nu ar păcăli pe nimeni. Oricine ar şti că îl ascunde acum în palma stângă.

Încearcă din nou, mişcându-şi cu dibăcie (şi foarte-foarte-foarte încet) degetele de la mâna stângă, pentru a masca momentul când strecoară cutiuţa în mâna dreaptă. Flămânzii se mişcă puţin. Cu toată prudenţa gesturilor sale, Greaves nu mai are mult şi îi va trezi. Însă fata tot nu se uită la el, deşi ceva din atitudinea ei pare să sugereze o stare ridicată de alertă. Ceva i-a stârnit interesul, dar Greaves nu-şi poate da seama dacă e vorba despre scamatoria lui sau despre ocazia de a se hrăni cu carnea lui.

Şi nu trebuie să mai continue. Este nevoit să abandoneze scamatoria, ca să nu moară din cauza ei.

Din nou trupul i se mişcă mai repede decât mintea. Prinde între arătător şi degetul mare sfoara care acţionează difuzorul şi trage de ea.

În timp ce sfoara se înfăşoară la loc, în tăcerea mormântală a sălii se aude o voce. Vocea lui Captain Power, inginerul galactic. Înăbuşită de pumnul lui Greaves, pare a veni de nicăieri.
Trebuie să atingem viteza luminii.

Chipul fetei tresare uşor, ca luminat din interior de o scânteie de surprindere pe care nu o poate reprima la timp.

Greaves a aflat răspunsul. Stupoarea care l-a cuprins îi dă un junghi prin inimă şi îi contractă atât de tare diafragma, că îl doare atunci când respiră.

Şi acum? Ce să facă? Trebuie să o ia pe fată şi să plece amândoi de aici. Trebuie să stea de vorbă cu ea (nu suportă să stea de vorbă cu nimeni, dar copiii nu sunt la fel de înspăimântători ca adulţii) şi să afle cine este. Cum de a ajuns aici. Cum de nu-i simt flămânzii mirosul.

Trebuie s-o ducă la Rosie, unde va fi în siguranţă.

În timpul acesta, natura moartă prinde viaţă.

Un porumbel intră prin gaura uriaşă unde fusese pe vremuri acoperişul sălii. Zvâcnind cu putere, toţi flămânzii ridică frunţile în acelaşi timp, aidoma unor maşini care îşi încălzesc motoarele într-o dimineaţă geroasă. Îşi întorc capetele, îşi limpezesc ochii.

Porumbelul se aşază pe un grilaj ruginit (i se zicea oţel "inoxidabil" pe vremuri, dar n-ai cum să împiedici de-a pururi contactul cu oxigenul) şi se uită prin încăpere cu ochişorii lui ca nişte mărgele negre. Capul lui cenuşiu, bătând în albastru, se lasă în jos, se ridică repede la loc. Mai mult ca sigur caută ceva de mâncare şi habar nu are că tocmai a devenit o specialitate din meniul de astăzi.

Flămânzii l-au descoperit deja şi îl privesc ţintă. Se năpustesc toţi ca unul singur. Greaves se vede nevoit să facă şi el acelaşi lucru. Pentru că ajungi să regreţi foarte curând dacă nu dansezi la fel ca restul partenerilor.

Aceşti morţi vii, aceşti răposaţi din punct de vedere ontologic sunt extrem de rapizi. Dar şi porumbelul este rapid. În timp ce întreaga sală erupe în jurul lui, el îşi ia zborul şi pleacă pe unde a venit.

Cel mai iute se mişcă fata. Aleargă pe sub pasăre, se încordează şi sare. Se loveşte de pieptul lui Greaves şi se caţără pe el, punându-şi un picior pe braţul lui, iar celălalt pe umăr.

Băiatul îşi înăbuşă ţipătul. Nu l-a lovit prea tare. Este atât de uşoară că parcă n-ar avea măduvă în oase, la fel ca porumbelul. Însă nu suportă să fie atins, mai ales când nu este anunţat dinainte. O clipă, are sentimentul că s-a spart balonul care l-a protejat până acum. Şi că a rămas în pielea goală într-un spaţiu ostil.

Fata se împinge în el, sare şi se răsuceşte în aer. Întinde mâna şi prinde pasărea din zbor.

Apoi aterizează pe muchia unui zid, sub cerul liber. Îşi încordează picioarele pe betonul neted. Se agaţă cu mâna liberă de un stâlp de susţinere rămas descoperit atunci când s-a prăbuşit acoperişul. Pivotează sprijinindu-se în mâna aceea şi gata.

A dispărut.

O secundă mai târziu, Greaves aude zgomotul făcut de zbaterea - disperată şi inutilă - a aripilor porumbelului. O secundă după aceea nu mai aude nimic. În timpul acesta scurt, mintea lui a realizat o sinteză stranie a tuturor elementelor cunoscute. Şi parcă a văzut-o pe fată zburând; şi parcă zgomotul auzit era al aripilor ei.

Din păcate, reacţia flămânzilor este mai dramatică decât a lui Greaves. Şi mult mai rapidă, pentru că nu este produsă de niciun gând conştient. Flămânzii se izbesc de baza zidului peste care a sărit fata. Primii încep să zgârie betonul umed ca şi cum ar crede că îşi pot croi drum prin el. Dar imediat sunt împinşi cu putere de cei din urmă. Şi sunt striviţi.

Greaves profită de această ocazie, când nu-l bagă nimeni în seamă, ca să iasă din sala pompelor puţin mai repede decât ar fi cutezat în alte circumstanţe. Urcă nişte trepte metalice şi ajunge în locul unde pe vremuri fusese o parcare. Iar acum este o jungle de buruieni înalte cât un stat de om, cu o singură cărare bătătorită printre ele.

Iar în tot acest timp se întreabă întruna: Ce este fata aia? Cum de a putut să treacă printre flămânzi fără să le provoace niciun fel de reacţie? Şi cum de s-a mişcat atât de repede, mai repede chiar decât roboţii aceia făcuţi din carne de om? Cu mare reticenţă, dar cu un entuziasm din ce în ce mai intens, o pune în fişierul din mintea lui într-o categorie în care doar ea este prezentă acum. Pentru că fata aceasta reprezintă o anomalie. Iar anomaliile aruncă în aer vechile teorii şi dau naştere unora noi. Anomaliile sunt deopotrivă periculoase şi magnifice.

Greaves nu se poate abţine. În ciuda tuturor riscurilor, o ia la fugă spre capătul cărării, unde este o bucată mai mare de asfalt, care a reuşit cumva să supravieţuiască invaziei nestăvilite a vegetaţiei. Acolo se află o cabină de pază, cu toate geamurile ţăndări. O barieră, care a fost incapabilă să-şi facă datoria, zace sfărâmată pe jos.

Nici urmă de fată. Însă, dacă în direcţia asta a luat-o, înseamnă că nu s-a putut duce decât într-un singur loc. În vale, la trei kilometric distanţă şi la o altitudine mai joasă cu vreo şaizeci de metri, se află oraşul Invercrae. Acesta este următoarea destinaţie din itinerarul stabilit de domnul doctor Fournier, iar echipa ştiinţifică va ajunge acolo chiar mâine.

Numai că el nu poate să aştepte atât de mult. Mai cu seamă când îl frământă o problemă atât de importantă.

Aşa că se va duce la Invercrae la noapte.

De veghe-n lanul cu dosare - Râsu' plânsu' în arhivele Securităţii

 

Toma Roman jr.
Râsu' plânsu' în arhivele Securităţii
Editura Vremea, 2020
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
De veghe-n lanul cu dosare 

Habar n-am dacă sunt un istoric metamorfozat în jurnalist sau invers, un jurnalist care se crede istoric. Treaba e că, încă de la începutul anilor '90, pe când toată lumea era muşcată de morbul politicii şi tensiunile sociale erau foarte mari, m-a preocupat istoria comunismului românesc, despre care m-am apucat să scriu articole în presa de atunci. Multă vreme am făcut interviuri cu martori ai epocii, de la apropiaţi ai lui Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu, securişti, până la victime ale represiunii comuniste. După o perioadă, mi-am dat seama că, din motive naturale, persoanele cu care intenţionam să stau de vorbă încep să dispară. Aşa am ajuns să mă orientez spre diverse arhive, în general cele ale Securităţii. Să munceşti cu documentele de acolo e ca şi cum ai căuta pepite de aur cu o sită într-un râu plin de mâl. Cu toate că, în general, Securitatea era la fel de absurdă, brutală şi ineptă ca şi epoca în care a funcţionat, ea era şi o structură închistat-birocratizată. "Băieţii" erau mari fabricanţi de maculatură, roteau aceleaşi informaţii, redactate în limbă de azbest, de sute de ori, considerau drept victorii epocale variate răhăţişuri şi inutilităţi. Trebuiau să îşi justifice cumva salariile babane pentru timpul acela. Am citit o groază de hârtii nefolositoare, fără nicio noimă. O altă piedică în ceea ce am făcut a fost şi actuala legislaţie, destul de greoaie, a accesului la dosarele Securităţii. Uneori, a trebuit să aştept şi două luni pentru a căpăta copii după documentele care mă interesau.

Am avut în multe cazuri însă şi un avantaj. Ştiam ce să caut. Ajungeam la CNSAS cu un capăt de informaţie, găsit din surse deschise, cărţi sau interviuri publicate. Aşa am fost primul care a citit dosarul lui Dieter Schneuemann, pilotul german care a reuşit să extragă oameni cu un avion din România. Totul a pornit de la o pomenire pasageră a odiseei neamţului în memoriile unui fost director al Radio Europa Liberă.

Alte dăţi am avut pur şi simplu noroc. Căutând ceva despre masoni, am dat peste dosarul lui Ion Şoneriu, un apropiat al MS Regelui Mihai, care a negociat în numele acestuia cu regimul lui Nicolae Ceauşescu.

Din scotocirile mele a rezultat volumul de faţă. În el am încercat aduc la lumină situaţii uitate de multă vreme, personaje tenebroase, abuzuri ale regimului totalitar, să "pun în valoare" delatori ordinari care după 1989 au făcut pe "fetele mari". Mi-am dorit să dovedesc complicităţi, vulnerabilităţi şi şantaje din interiorul nomenclaturii, să demonstrez falsuri ale istoriografiei comuniste. De multe ori am găsit situaţii de un umor negru, care dovedesc cât de "performant" era "braţul armat al clasei muncitoare".

Sper să citiţi cu interes ce a rezultat. Vreau să le mulţumesc prietenilor mei, istoricul Silviu B. Moldovan şi filozoful Ioan Alexandru Tofan, cu care m-am consultat în elucidarea unor cazuri tratate de mine.

Despre curajul de a coabita...

Introducere la Scripturile gnostice de la Nag Hammadi

 

Elaine Pagels
Scripturile gnostice de la Nag Hammadi
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Walter Fotescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere

În decembrie 1945, un ţăran arab a făcut o descoperire arheologică uimitoare în Egiptul de Sus. Zvonurile au creat neclaritate legat de împrejurările acestei descoperiri, poate fiindcă a fost accidentală, iar vânzarea ei pe piaţa neagră, ilegală. Ani la rând până şi identitatea celui care a făcut descoperirea a rămas necunoscută. Un zvon susţinea că [dezgroparea] a fost un act de răzbunare de neam; altul, că a făcut descoperirea lângă oraşul Nag Hammadi, la Jabal al-Tarif, un munte unde există un ciuruit de peste 150 de grote. De origine naturală, unele dintre aceste grote au fost cioplite, pictate şi folosite ca morminte încă din timpul dinastiei a VI-a, cu aproximativ 4.300 de ani în urmă.

Treizeci de ani mai târziu chiar cel care a făcut descoperirea, Muhammad 'Ali al-Samman, a povestit ce s-a întâmplat. Puţin timp înainte ca el şi fraţii săi să fi răzbunat uciderea tatălui lor printr-o vendetta, ei au înşeuat cămilele şi au plecat la Jabal să sape după sabakh, un pământ moale, folosit la fertilizarea culturilor de cereale. Săpând în jurul unui bolovan masiv, ei au lovit un vas de ceramică roşie având aproape un metru înălţime. Muhammad 'Ali a ezitat să spargă vasul, gândindu-se că înăuntru ar putea locui un jinn sau spirit. Dar, dându-şi seama că ar putea conţine şi aur, a ridicat târnăcopul şi l-a sfărâmat, găsind înăuntru treisprezece cărţi de papirus legate în piele. Întorcându-se la casa lui din a-Qasr, Muhammad 'Ali a aruncat cărţile şi foile răzleţe de papirus pe grămada de paie de lângă cuptor. Mama lui Muhammad, 'Umm-Ahmad, recunoaşte că a ars o bună parte din papirus în cuptor împreună cu paiele pe care le folosea ca să aprindă focul.

Câteva săptămâni mai târziu, cum povesteşte Muhammad 'Ali, el şi fraţii săi au răzbunat moartea tatălui lor ucigându-l pe Ahmed Ismail. Mama lor şi-a prevenit fiii să-şi ţină târnăcoapele ascuţite: când au aflat că duşmanul tatălui lor se afla în apropiere, fraţii au folosit prilejul, "i-au retezat membrele... I-au smuls inima şi au devorat-o împreună, ca ultim act al răzbunării de sânge".

Temându-se că poliţia care investiga asasinatul ar putea să-i percheziţioneze casa şi să descopere cărţile, Muhammad 'Ali l-a rugat pe preotul satului, al-Qummus Basiliyus Abd al-Masih, să păstreze una sau mai multe cărţi pentru el. În timp ce Muhammad 'Ali şi fraţii săi erau interogaţi pentru crimă, Raghib, un profesor de istorie din zonă, a văzut una dintre cărţi şi a bănuit că este valoroasă. Primind una de la al-Qummus Basiliyus, Raghib a trimis-o unui prieten din Cairo ca să-i stabilească valoarea.

Vândut pe piaţa neagră prin mijlocirea neguţătorilor de antichităţi din Cairo, manuscrisul a atras curând atenţia oficialităţilor guvernamentale egiptene. În împrejurări dramatice, după cum vom vedea, acestea au cumpărat una şi au confiscat zece şi jumătate dintre cele treisprezece cărţi legate în piele, numite codexuri, şi le-au depozitat în Muzeul Copt din Cairo. Dar o mare parte din cel de-al treisprezecelea codex, conţinând cinci texte extraordinare, a fost scos prin contrabandă din Egipt şi scos la vânzare în America. Vestea despre acest codex a ajuns curând la profesorul Gilles Quispel, distins istoric al religiilor la Utrecht, în Olanda. Încântat de această descoperire, Quispel a stăruit pe lângă Fundaţia Jung din Zürich să cumpere codexul. Dar, descoperind, după ce a reuşit, că unele pagini lipseau, el a luat avionul spre Egipt în primăvara anului 1955 pentru a încerca să le găsească la Muzeul Copt. Ajungând la Cairo, s-a dus imediat la muzeu, a cumpărat fotografii cu unele dintre texte şi s-a grăbit să revină la hotel pentru a le descifra. Copiind primul rând, Quispel a fost surprins, apoi neîncrezător, când a citit: "Acestea sunt cuvintele tainice rostite de Iisus cel viu şi pe care geamănul, Iuda Toma, le-a aşternut în scris". Quispel ştia că H. C. Puech, colegul său, folosind note ale unui alt savant francez, Jean Doresse, identificase rândurile introductive cu fragmente ale unei Evanghelii a lui Toma greceşti descoperite în 1890. Dar descoperirea întregului text ridica noi întrebări: a avut Iisus un frate geamăn, cum rezultă din acest text? Ar putea textul să fie o consemnare autentică a spuselor lui Iisus? Potrivit titlului, el cuprindea Evanghelia după Toma; totuşi, spre deosebire de evangheliile Noului Testament, aceasta se recomanda drept o evanghelie secretă. Quispel a mai descoperit că ea conţinea multe spuse cunoscute din Noul Testament, dar, plasate în contexte nefamiliare, sugerau alte dimensiuni ale semnificaţiei. Alte pasaje, a constatat Quispel, se deosebeau complet de orice tradiţie creştină cunoscută: "Iisus cel viu" de pildă se exprimă în cuvinte la fel de criptice şi captivante ca în koan-urile Zen:

Iisus a spus: "Dacă vei da la iveală ce se află în lăuntrul tău, ceea ce vei da la iveală te va salva. Dacă nu vei da la iveală ce se află în lăuntrul tău, ceea ce nu vei da la iveală te va distruge".

Ce ţinea Quispel în mână, Evanghelia lui Toma, era doar unul dintre cele cincizeci şi două de texte descoperite la Nag Hammadi (transliterarea engleză uzuală a numelui oraşului). Legată în acelaşi volum se afla Evanghelia lui Filip, care îi atribuie lui Iisus fapte şi spuse cu totul diferite de cele din Noul Testament:

...tovarăşa [Mântuitorului este] Maria Magdalena. [Dar Hristos a iubit-o] mai mult decât pe [toţi] discipolii şi obişnuia s-o sărute [adesea] pe [gură]. Ceilalţi [discipoli au fost ofensaţi]... Ei i-au spus: "De ce o iubeşti pe ea mai mult decât pe noi toţi?" Mântuitorul a răspuns zicându-le: "De ce nu vă iubesc aşa cum (o iubesc) pe ea?"

Alte spuse din această culegere critică alte credinţe creştine familiare precum naşterea din fecioară sau învierea trupurilor, considerându-le ca pe nişte neînţelegeri naive. Legată laolaltă cu aceste evanghelii era Apocriful (literal, "carte secretă") lui Ioan, care se deschide cu o ofertă de a dezvălui "misterele [şi] lucrurile ascunse în tăcere" transmise de Iisus discipolului său Ioan.

Muhammad 'Ali a recunoscut mai târziu că unele texte s-au pierdut - fiind arse sau aruncate -, dar ce a rămas este uimitor: vreo cincizeci şi două de texte din primele secole ale erei creştine, inclusiv o culegere de evanghelii creştine timpurii, necunoscute până atunci. Pe lângă Evanghelia lui Toma şi Evanghelia lui Filip, descoperirea includea Evanghelia Adevărului şi Evanghelia către Egipteni, care se prezenta drept "[cartea sacră] a Marelui [Spirit] Nevăzut". Un alt grup de texte consta din scrieri atribuite adepţilor lui Iisus, precum Cartea secretă a lui Iacob, Apocalipsa lui Pavel, Scrisoarea lui Petru către Filip şi Apocalipsa lui Petru.

A devenit curând clar că ceea ce a descoperit Muhammad 'Ali la Nag Hammadi erau traduceri copte, făcute cu aproximativ 1.500 de ani în urmă, ale unor manuscrise şi mai vechi. Originalele fuseseră scrise în greacă, limba Noului Testament: aşa cum îşi dăduseră seama Doresse, Puech şi Quispel, o parte a unuia dintre ele fusese descoperită de arheologi cu vreo cincizeci de ani în urmă, când aceştia au găsit câteva fragmente din versiunea grecească originală a Evangheliei lui Toma.

În legătură cu datarea manuscriselor sunt puţine controverse. Examinarea papirusului databil, folosit la îngroşarea legăturilor de piele şi a scrierii copte, le plasează aproximativ în perioada 350-400 d.Hr., dar savanţii sunt într-un pronunţat dezacord în ce priveşte datarea textelor originale. Unele dintre ele cu greu ar putea fi datate mai târziu de aprox. 120-150 d.Hr., deoarece Irenaeus, episcopul ortodox de Lyon, scriind către anul 180, declară că ereticii "se laudă că posedă mai multe evanghelii decât sunt în realitate" şi se plânge că pe vremea sa astfel de scrieri au atins o largă circulaţie: din Galia până la Roma, Grecia şi Asia Mică.

Quispel şi colaboratorii săi, care au publicat pentru prima oară Evanghelia lui Toma, au sugerat pentru original data de aprox. 140 d.Hr. Unii au raţionat că, aceste evanghelii fiind eretice, trebuie să fi fost scrise ulterior acelora din Noul Testament, datate aprox. 60-110 d.Hr. Dar de curând profesorul Helmut Koester de la Universitatea Harvard a sugerat că această culegere de spuse din Evanghelia lui Toma, deşi compilată către anul 140, poate include unele tradiţii mai vechi decât evangheliile Noului Testament, "posibil încă din a doua jumătate a secolului I" (50-100 d.Hr.) - din timpul sau antedatate evangheliilor lui Marcu, Matei, Luca şi Ioan.

Savanţii care au studiat descoperirile de la Nag Hammadi au constatat că unele texte povestesc originea neamului omenesc în termeni foarte diferiţi de varianta obişnuită din Geneză: Mărturia Adevărului, de exemplu, relatează povestea Grădinii Edenului din punctul de vedere al şarpelui! Aici şarpele, ştiut de mult ca reprezentând în literatura gnostică principiul înţelepciunii divine, îi convinge pe Adam şi Eva să participe la cunoaştere, în timp ce "Domnul" îi ameninţă cu moartea, încercând cu gelozie să-i împiedice să ajungă la cunoaştere şi alungându-i din Paradis atunci când aceştia reuşesc. Un alt text, misterios intitulat Tunetul, Mintea Desăvârşită, oferă un poem extraordinar rostit cu vocea unei puteri divine feminine:

Căci eu sunt cea dintâi şi cea de pe urmă.
Eu sunt cea cinstită şi cea dispreţuită.
Eu sunt desfrânata şi sfânta.
Eu sunt soţia şi fecioara...
Eu sunt cea stearpă,
şi mulţi sunt fiii mei...
Eu sunt tăcerea cea de neînţeles...
Eu sunt rostirea numelui meu.

Aceste texte cuprind aşadar de la evanghelii secrete, poeme şi descrieri cvasifilosofice ale originii universului până la mituri, magie şi instrucţiuni pentru practici mistice.

&

De ce au fost aceste texte îngropate şi de ce au rămas ele, practic, necunoscute timp de aproape 2.000 de ani? Suprimarea lor ca documente interzise şi îngroparea lor pe faleza de la Nag Hammadi se dovedesc a fi fost amândouă parte a unei confruntări critice pentru formarea creştinismului timpuriu. Textele de la Nag Hammadi şi altele asemenea lor au fost denunţate ca eretice de creştinii ortodocşi de la jumătatea secolului al II-lea. Se ştie de mult că mare parte dintre primii adepţi ai lui Hristos au fost condamnaţi de alţi creştini ca fiind eretici, dar aproape tot ce ştim despre ei provine din ce au scris oponenţii lor care îi atacau. Episcopul Irenaeus, care conducea biserica din Lyon pe la 180, a scris cinci volume intitulate Respingerea şi nimicirea falsei Gnoze, care începe cu promisiunea lui de a
 

înfăţişa părerile acelora care acum predică erezia... pentru a arăta cât de absurde şi nepotrivite cu adevărul sunt afirmaţiile lor... fac acest lucru... ca voi să-i puteţi îndemna pe cei apropiaţi să se ferească de un asemenea abis de nebunie şi blasfemie împotriva lui Hristos.

El denunţă cu precădere ca fiind "plină de blasfemie o faimoasă evanghelie numită Evanghelia Adevărului. Se referă oare Irenaeus la aceeaşi Evanghelie a Adevărului descoperită la Nag Hammadi? Quispel şi colaboratorii săi, care au publicat-o pentru prima oară, argumentează că da; unul dintre criticii lor susţine că primul rând (care începe cu "Evanghelia Adevărului") nu este un titlu. Dar Irenaeus foloseşte aceeaşi sursă cu cel puţin unul dintre textele descoperite la Nag Hammadi - Apocriful (Cartea Secretă) lui Ioan - ca muniţie pentru atacul său asupra unei asemenea "erezii". Cincizeci de ani mai târziu Hippolytus, un profesor de la Roma, a scris o altă extinsă Respingere a tuturor ereziilor pentru "a expune şi respinge neruşinata blasfemie a ereticilor".

Campania aceasta împotriva ereziei implica o recunoaştere involuntară a puterii sale persuasive; dar episcopii au ieşit învingători. În momentul convertirii împăratului Constantin, în secolul al IV-lea, când creştinismul a devenit o religie recunoscută oficial, episcopii creştini, anterior victimizaţi de regim, acum o ordonau. Posedarea unor cărţi denunţate ca fiind eretice era considerată o crimă. Copiile unor astfel de cărţi erau arse şi distruse. Dar în Egiptul de Sus, cineva - posibil un călugăr din mănăstirea Sf. Pachomius, aflată în apropiere - a luat cărţile interzise şi le-a ascuns, ferindu-le de distrugere, în vasul în care au rămas îngropate aproape 1.600 de ani.

Dar cei care au scris şi au difuzat aceste texte nu se considerau pe ei ca fiind "eretici". Majoritatea scrierilor foloseau terminologia creştină, în mod cert legată de o moştenire iudaică. Multe dintre acestea pretind că dezvăluie tradiţii legate de Iisus, care sunt secrete, ascunse de "cei mulţi", tradiţii care alcătuiau ceea ce, în secolul al II-lea, a ajuns să fie numită "biserica catolică". Aceşti creştini sunt numiţi acum gnostici, de la cuvântul grecesc gnosis tradus, de regulă, prin "cunoaştere". Căci, aşa cum cei care pretind că nu ştiu nimic despre realitatea ultimă sunt numiţi agnostici (literal, "neştiind"), o persoană care susţine că ştie astfel de lucruri este numită gnostic ("ştiind"). Dar gnosis nu este în primul rând cunoaştere raţională. Limba greacă distinge între cunoaşterea ştiinţifică sau gândită ("El cunoaşte matematică") şi cunoaşterea prin observaţie sau experienţă ("El mă cunoaşte"), care este gnosis. În baza folosirii date acestui termen de către gnostici, îl putem traduce ca "introspecţie", căci gnosis implică un proces intuitiv de autocunoaştere. Şi a te cunoaşte pe tine, susţineau ei, înseamnă a cunoaşte natura şi destinul omului. Potrivit dascălului gnostic Theodotus, care a scris în Asia Mică (aprox. 140-160 d. Hr.), gnostic este cel care a ajuns să înţeleagă

cine am fost şi ce am devenit; unde am fost... şi încotro ne grăbim; din ce ne tragem; ce este naşterea şi ce este renaşterea.

Iar cunoaşterea de sine, la cel mai adânc nivel, înseamnă simultan cunoaşterea lui Dumnezeu; acesta este secretul gnozei. Un alt dascăl gnostic, Monoimus, spune:

Renunţă la a-L mai căuta [în exterior] pe Dumnezeu, creaţia Lui şi alte asemenea chestiuni. Caută-L luându-te pe tine însuţi ca punct de cercetare. Află cine trăieşte în tine şi face totul să fie al său spunând: "Dumnezeul meu, mintea mea, gândul meu, sufletul meu, corpul meu." Caută să afli sursa tristeţii, bucuriei, iubirii, urii... Dacă cercetezi cu grija asemenea chestiuni Îl vei găsi în tine.

Ceea ce Muhammad 'Ali a descoperit la Nag Hammadi este, în mod vădit, o bibliotecă de scrieri, aproape toate gnostice. Deşi pretind să ofere o învăţătură secretă, multe dintre aceste texte se referă la Scripturile Vechiului Testament, iar altele la epistolele lui Pavel şi la evangheliile Noului Testament. Multe includ aceleaşi dramatis personae ca şi Noul Testament: Iisus şi discipolii săi. Cu toate acestea deosebirile sunt frapante.

Evreii ortodocşi şi creştinii insistă că o prăpastie separă omenirea de creatorul ei: Dumnezeu este întru totul "altceva". Dar unii dintre gnosticii care au scris aceste evanghelii îi contrazic: autocunoaşterea este cunoaşterea lui Dumnezeu; sinele şi divinul sunt identice.

În al doilea rând, "Iisus cel viu" din aceste texte vorbeşte despre iluzie şi iluminare, nu despre păcat şi căinţă, precum Iisus cel din Noul Testament. În loc să vină să ne mântuiască de păcat, el vine ca o călăuză care să ne deschidă calea înţelegerii spirituale. Dar când discipolul atinge iluminarea, Iisus nu îi mai serveşte drept maestru spiritual: cei doi au devenit egali, identici chiar.

În al treilea rând, creştin-ortodocşii cred că Iisus este Domnul şi Fiul lui Dumnezeu într-un mod unic: el rămâne pentru totdeauna distinct de restul omenirii pe care a venit să o mântuiască. În schimb, Evanghelia lui Toma povesteşte că, de îndată ce Toma îl recunoaşte, Iisus îi spune că amândoi şi-au primit fiinţa din aceeaşi sursă:

Iisus a spus: "Eu nu sunt stăpânul tău. Fiindcă ai băut, te-ai îmbătat cu şuvoiul clocotitor pe care eu vi l-am împărţit... Cel care va bea din gura mea va deveni ceea ce eu sunt: eu însumi voi deveni el, şi lucrurile care sunt ascunse i se vor dezvălui".

Oare astfel de învăţături - identitatea divinului şi a umanului, preocuparea pentru iluzie şi iluminare, întemeietorul prezentat nu ca Domn, ci drept călăuză spirituală - nu par mai degrabă răsăritene decât apusene? Unii savanţi au sugerat că, dacă numele ar fi schimbate, "Buddha cel viu" ar putea foarte bine să spună ceea ce Evanghelia lui Toma îi atribuie lui Iisus cel viu. Este posibil ca tradiţiile hindusă şi budistă să fi influenţat gnosticismul? Specialistul englez în budism Edward Conze sugerează că da. El sugerează că "în sudul Indiei, budiştii erau în contact cu creştinii tomişti (adică acei creştini care cunoşteau sau foloseau scrieri de felul Evangheliei lui Toma)". Căi comerciale între lumea greco-romană şi Orientul Îndepărtat se deschideau în perioada de înflorire a gnosticismului (80-200 d.Hr.); timp de generaţii misionari budişti făcuseră prozelitism la Alexandria. Notăm, de asemenea, că Hippolytus, care a fost un creştin de limbă greacă din Roma (aprox. 225 d.Hr.), avea cunoştinţă de brahmanii indieni, ale căror tradiţii le includea între sursele de erezie:

Există... printre indieni o erezie a acelora care filosofează printre brahmani, care duc o viaţă independentă, înfrânându-se să mănânce fiinţe vii şi orice hrană gătită... Ei spun că Dumnezeu este lumină, nu ca lumina care se vede, nici ca soarele sau focul, ci pentru ei Dumnezeu este discurs, nu acela care îşi află expresia în sunetele articulate, ci acela al cunoaşterii (gnosis) prin care misterele tainice ale naturii sunt pătrunse de către înţelept.

Ar putea titlul Evangheliei lui Toma - numită după discipolul care, ne spune tradiţia, a mers în India - să sugereze influenţa tradiţiilor indiene?

Aceste indicii arată că acest lucru este posibi, dar mărturiile de care dispunem nu sunt concludente. Deoarece tradiţii paralele pot să apară în culturi diferite la momente diferite, asemenea idei puteau să se fi dezvoltat în ambele locuri independent.Ceea ce denumim religii răsăritene şi apusene, având tendinţa să le considerăm curente separate, nu erau clar diferenţiate cu 2.000 de ani în urmă. Cercetarea textelor de la Nag Hammadi este abia la început: aşteptăm lucrările acelor savanţi capabili de un studiu comparativ al acestor tradiţii pentru a afla dacă, în fapt, li se poate atribui o sursă indiană.

Chiar şi aşa, idei pe care le asociem cu religiile răsăritene au apărut în secolul I prin mişcarea gnostică din Apus, dar ele au fost suprimate şi condamnate de polemişti precum Irenaeus. Totuşi, cei care numeau gnosticismul erezie adoptau - conştient sau nu - punctul de vedere al acelor creştini care îşi dădeau ei înşişi numele de creştin-ortodocşi. Eretic poate fi oricine ale cărui concepţii displac sau sunt denunţate de altcineva. Conform tradiţiei, eretic este acela care se abate de la dreapta-credinţă. Dar ce defineşte "dreapta-credinţă"? Cine o numeşte astfel şi din ce motive?

Constatăm că este o problemă familiară din propria noastră experienţă. Termenul de "creştinism", mai cu seamă de la Reformă încoace, a acoperit un spectru uimitor de larg de grupări. Cei care pretind că reprezintă "adevăratul creştinism" al secolului XX variază de la un cardinal catolic de la Vatican până la un predicator episcopal metodist african care iniţiază renaşterea religioasă la Detroit, un misionar mormon din Thailanda sau membrul unei biserici săteşti de pe coasta Greciei. Cu toate acestea catolicii, protestanţii şi ortodocşii sunt de acord că această diversitate este o evoluţie recentă şi deplorabilă. Conform legendei creştine, Biserica timpurie era diferită. Creştini de toate convingerile privesc în urmă la Biserica primitivă pentru a găsi o formă mai simplă şi mai pură de credinţă creştină. Pe timpul apostolilor, toţi membrii comunităţii creştine îşi puneau în comun banii şi bunurile; cu toţii urmau aceeaşi învăţătură şi oficiau împreună; cu toţii respectau autoritatea apostolilor. Numai după această vârstă de aur au apărut conflictele şi ereziile: aşa spune autorul Faptelor Apostolilor, care se prezintă ca primul istoric al creştinismului.

Dar descoperirile de la Nag Hammadi au răsturnat această imagine. Dacă admitem că unele dintre aceste cincizeci şi două de texte reprezintă forme timpurii de învăţătură creştină, trebuie să recunoaştem că astfel creştinismul timpuriu este mult mai divers decât şi-ar fi închipuit cineva înaintea descoperirii lor.

Creştinismul contemporan, divers şi complex cum îl vedem, prezintă, în fapt, o mai mare unanimitate decât Bisericile creştine din primele două secole. Căci de atunci, practic, toţi creştinii - catolici, protestanţi sau ortodocşi - au împărtăşit trei premise fundamentale. În primul rând, ei acceptă canonul Noului Testament; în al doilea rând, ei mărturisesc crezul apostolic şi în al treilea rând, afirmă forme specifice de instituţie bisericească. Dar toate acestea - canonul Scripturii, crezul şi structura instituţională - au apărut în forma lor actuală numai către sfârşitul secolului al II-lea. Anterior acelui moment, aşa cum atestă Irenaeus şi alţii, în diverse grupuri creştine au circulat numeroase evanghelii, de la cele ale Noului Testament - Matei, Marcu, Luca şi Ioan -, la scrieri precum Evanghelia lui Toma, Evanghelia lui Filip sau Evanghelia Adevărului, ca şi multe alte învăţături secrete, mituri şi poeme, atribuite lui Iisus sau discipolilor săi. Unele dintre acestea au fost descoperite, după câte se pare, la Nag Hammadi; multe altele sunt pierdute pentru noi. Cei care se identificau drept creştini au întreţinut un mare număr de credinţe şi practici religioase radical diferite, iar modul de organizare al comunităţilor risipite prin toată lumea cunoscută era cu totul deosebit de la un grup la altul.

Totuşi pe la anul 200 d.Hr. situaţia s-a schimbat. Creştinismul a devenit o instituţie condusă de o întreită ierarhie de episcopi, preoţi şi diaconi care se considerau păzitorii unicei "credinţe adevărate". Majoritatea bisericilor, între care Biserica Romei, au preluat un rol conducător, au respins orice alte puncte de vedere ca erezie. Deplângând diversitatea mişcării anterioare, episcopul Irenaeus şi adepţii săi au insistat că Biserica nu poate fi decât una singură şi, în afara acesteia, declara el, "nu există mântuire". Doar membrii acestei Biserici sunt creştini ortodocşi (literal: "drept-gânditori") şi, pretindea el, Biserica aceasta trebuie să fie catolică, adică universală. Oricine contesta acest consens, argumentând în favoarea altor forme de învăţătură creştină, era declarat eretic şi exclus din comunitate. Când ortodoxia a dobândit sprijin militar - după ce împăratul Constantin a devenit creştin în secolul al IV-lea -, pedeapsa pentru erezie a fost escaladată.

Eforturile majorităţii de a distruge orice urmă de "blasfemie" eretică s-au dovedit atât de izbutite încât, până la descoperirile de la Nag Hammadi, aproape toate informaţiile noastre privind formele alternative ale creştinismului timpuriu provin din masivele atacuri ortodoxe asupra acestora. Deşi gnosticismul este poate cea mai timpurie şi mai ameninţătoare dintre erezii, textele gnostice originale cunoscute savanţilor puteau fi numărate pe degete şi niciunul nu a fost publicat anterior secolului al XIX-lea. Primul a apărut în 1769, când un călător scoţian pe nume James Bruce a cumpărat un manuscris copt de undeva din apropiere de Teba (actualul Luxor), în Egiptul de Sus. Publicat abia în 1892, textul pretinde că reproduce discuţiile lui Iisus cu discipolii săi, un grup care aici include atât bărbaţi, cât şi femei. În 1773 un colecţionar a găsit într-o librărie londoneză un vechi text, de asemenea în limba coptă, care conţinea un dialog între Iisus şi discipolii săi pe tema "misterelor". În 1896 un egiptolog german, alertat de publicaţiile anterioare, a cumpărat de la Cairo un manuscris care, spre uimirea sa, conţinea Evanghelia Mariei (Magdalena) şi trei alte texte. Trei copii ale unuia dintre ele, Apocriful (Cartea Secretă) lui Ioan, făceau, de asemenea, parte din biblioteca gnostică descoperită cincizeci de ani mai târziu la Nag Hammadi.

Dar de ce această uimitoare descoperire de la Nag Hammadi devine cunoscută abia acum? De ce nu am avut ştiri despre ea la fel ca despre manuscrisele de la Marea Moartă, cu vreo douăzeci şi cinci de ani în urmă? Hans Jonas, eminenta autoritate în gnosticism, scria în 1962:

Spre deosebire de descoperirile de la Marea Moartă din aceeaşi perioadă, descoperirea gnostică de la Nag Hammadi a fost blocată de la început şi până în ziua de azi de un persistent blestem constând din blocaje politice, litigii şi, mai mult ca orice altceva, de gelozii şi "întâietăţi" savante (acest din urmă factor s-a transformat, în prezent, într-o veritabilă chronique scandaleuse a comunităţii academice contemporane).

Accesul la texte a fost oprit în mod deliberat nu doar în timpurile vechi, ci, din motive foarte diferite, şi în cei mai bine de treizeci de ani care au trecut de la descoperire. În primul rând, localnicii din Egiptul de Sus şi neguţătorii de antichităţi care încercau să se îmbogăţească de pe urma manuscriselor le-au ascuns pentru a evita confiscarea lor de către autorităţile guvernamentale. Valoarea lor a devenit clară când egiptologul francez Jean Doresse a văzut, în 1947, la Muzeul Copt din Cairo, primul dintre manuscrisele recuperate. Când directorul muzeului, Togo Mina, i-a cerut să-l examineze, Doresse a identificat manuscrisul şi a anunţat că această descoperire va marca o epocă în studiul originilor creştinismului. Înflăcărat de entuziasmul său, Mina i-a cerut să cerceteze şi un alt manuscris, deţinut de Albert Eid, un negustor de antichităţi belgian, din Cairo. După această întâlnire, Mina s-a dus să-l vadă pe Eid pentru a-i spune că nu va permite niciodată ca manuscrisul să părăsească Egiptul, că el trebuie vândut, la un preţ nominal, muzeului.

Dar cea mai mare parte a descoperirii a continuat să rămână ascunsă. Bahij Ali, un proscris chior din al-Qasr, intrase în posesia multora dintre codexurile de la Nag Hammadi şi a mers la Cairo să le vândă. Phocion Tano, un neguţător de antichităţi, a cumpărat tot ce avea şi s-a dus la Nag Hammadi să vadă dacă ar mai putea găsi şi altele. În vreme ce Doresse lucra la Cairo, în timpul raidurilor aeriene şi a bombardamentelor din 1948, la publicarea manuscrisului din Codexul III, Ministerul Educaţiei Publice negocia, pentru muzeu, cumpărarea colecţiei lui Tano. Acesta a acţionat rapid pentru a preveni imixtiunea guvernului, spunând că piesele erau proprietatea privată a unei femei pe nume Dattari, o colecţionară italiancă care locuia la Cairo. Dar pe 10 iunie 1949, doamna Dattari a fost tulburată să citească următoarea relatare în ziarul de limbă franceză din Cairo:

Achiziţionarea preţioaselor documente de către guvernul egiptean este în curs. Potrivit specialiştilor consultaţi, este vorba despre una dintre extraordinarele descoperiri conservate până în prezent de pământul Egiptului, depăşind ca importanţă ştiinţifică descoperiri spectaculoase precum mormântul lui Tutankhamon.

Când guvernul a naţionalizat colecţia în 1952, oficialităţile guvernamentale au solicitat codexurile, împachetate într-un cufăr sigilat. Reprezentanţii oficiali nu i-au plătit doamnei Dattari nimic, deşi ea ceruse un preţ de aproximativ 100.000 de lire sterline. Când a ameninţat cu o urmărire în justiţie, tot ce a reuşit a fost să obţină amânarea cu trei ani a cercetării şi o hotărâre a curţii în acest sens; până la urmă, a pierdut procesul.

Dar guvernul egiptean nu a izbutit să confişte partea lui Eid din Codexul I. În 1949 Albert Eid, îngrijorat de intervenţia guvernamentală, a luat avionul din Cairo către Statele Unite. Incluzând manuscrisul într-un grup numeros de obiecte pentru export, el a reuşit să-l sustragă din Egipt prin contrabandă; s-a oferit să-l vândă pentru 22.000 de dolari, dar, întrucât cel puţin unul dintre potenţialii cumpărători a refuzat, temându-se că guvernul egiptean ar putea fi ofensat de afacere, s-a întors dezamăgit în Belgia, unde a închis manuscrisul într-un seif protejat sub parolă.

Guvernul egiptean l-a pus sub acuzare pe Eid pentru contrabanda cu antichităţi, dar, în momentul condamnării, neguţătorul de antichităţi murise deja. Curtea a impus o compensaţie de 6.000 de lire sterline pe bunurile sale. Între timp văduva lui Eid negocia în secret vânzarea Codexului, probabil scoţându-l la licitaţie către cumpărători competitori. Profesorul Gilles Quispel, care a îndemnat Fundaţia Jung, din Zürich, să-l cumpere, spune că nu a ştiut că exportul şi vânzarea erau ilegale atunci când a făcut aranjamentele. El relatează încântat povestea dramatică a acestei lovituri:

În ziua de 10 mai a anului 1952, un profesor din Utrecht a luat trenul spre Bruxelles. Dar, fiind distrat, a coborât din tren la Tilborg, crezând că se află la Roosendaal şi astfel a pierdut legătura. Când a ajuns în cele din urmă la locul de întâlnire stabilit - o oarecare cafenea din Bruxelles -, cu două ore întârziere, l-a văzut pe intermediarul din Saint Idesbald din apropiere de Coxye, undeva pe coasta belgiana, aşteptând încă la fereastră şi făcându-i amabil cu mâna. Profesorul a dat atunci mâna cu omul şi i-a înmânat un cec de 35.000 de franci elveţieni. În schimb, acesta i-a dat profesorului vreo 50 de papirusuri. Dar cum să faci să le treci peste graniţă fără complicaţii? Nu este uşor să ascunzi un asemenea pachet. Trebuie deci să rămâi cinstit, iar când oficialităţile vamale te întreabă: "Ce aveţi în acest pachet?", să spui doar adevărul: "Un manuscris vechi". Atunci vameşul face un gest de total dezinteres şi te lasă să treci. Prin urmare, astfel a fost achiziţionat Codexul Jung.

Odată stabilit dreptul de proprietate asupra manuscrisului în 1952 - douăsprezece codexuri şi jumătate la Muzeul Copt din Cairo şi cea mai mare parte a celui de-al treisprezecelea într-un seif din Zürich -, textele au devenit, pentru următorii douăzeci de ani, focarul unor intense rivalităţi personale între grupurile internaţionale de savanţi care îşi disputau accesul la ele.

Dr. Pahor Labib, care a preluat directoratul Muzeului Copt în 1952, a decis să păstreze un control strict asupra drepturilor de publicare. Publicarea unei prime ediţii definitive a unuia dintre aceste extraordinare texte originale - ca să nu mai vorbim despre întreaga colecţie - ar stabili reputaţia pe plan internaţional a savantului respectiv. Puţinii cărora dr. Labib le-a permis accesul la manuscrise şi-au protejat interesele, refuzând să lase pe oricine altcineva să le vadă. În 1961, directorul general al UNESCO, alertat de savanţii francezi asupra descoperirii, a insistat ca totul să fie publicat şi a propus înfiinţarea unei comisii internaţionale care să se ocupe de aceasta. Arheologul scandinav Torgny Säve-Söderberg s-a adresat în scris la UNESCO, în numele său şi al altor savanţi, îndemnând această instituţie să intervină şi să pregătească o ediţie completă de fotografii ale tuturor manuscriselor, pentru a pune întreaga descoperire la dispoziţia numeroşilor oameni de ştiinţă din întreaga lume care erau nerăbdători să le vadă.

Zece ani mai târziu, în 1972, primul volum al ediţiei fotografice a fost publicat în sfârşit. A urmat publicarea altor nouă volume între 1972 şi 1977, făcând astfel publice toate cele treisprezece codexuri. Deoarece întreprinderea unui asemenea important proiect tehnic în Egipt implica numeroase întârzieri, profesorul James Robinson, director al Institutului pentru Antichitate şi Creştinism, singurul membru american din comisia UNESCO, a organizat o echipă internaţională care să copieze şi să traducă cea mai mare parte a materialului. Robinson şi echipa sa au distribuit în mod confidenţial acest material unor savanţi din întreaga lume, implicând astfel în cercetare numeroşi oameni şi punând efectiv capăt monopolului care controlase descoperirea. Am aflat pentru prima dată de descoperirile de la Nag Hammadi în 1965, când m-am înscris la programul pentru absolvenţi al Universităţii Harvard ca să studiez istoria creştinismului. Am fost fascinată să aud de această descoperire şi încântată când, în 1968, profesorul George MacRae, de la Harvard, a primit de la echipa lui Robinson transcrierea şapirografică. Deoarece publicaţiile oficiale nu apăruseră încă, fiecare pagină avea o ştampilă cu avertismentul:

Acest material are ca scop doar studiul în particular de către persoane desemnate. Nici textul, nici traducerea sa nu pot fi publicate sau reproduse în nicio formă, integral sau parţial.

MacRae şi colegul său, profesorul Helmut Koester, şi-au încurajat studenţii să înveţe limba coptă pentru a începe cercetarea acestei extraordinare descoperiri. Fiind convinsă că aceasta va revoluţiona înţelegerea tradiţională a originilor creştinismului, mi-am scris disertaţia la Harvard şi Oxford pe tema controversei dintre creştinismul gnostic şi cel ortodox. După primirea titlului de doctor la Harvard în 1970 şi acceptarea unui post universitar la Barnard College, de la Universitatea Columbia, m-am consacrat aproape exclusiv gnosticismului creştin timpuriu. După publicarea a două cărţi de specialitate pe această temă, am primit în 1975 subvenţii (de la American Council of Learned Societies şi American Philosophical Society), astfel că am putut să studiez manuscrisele de la Muzeul din Cairo şi să asist la Prima Conferinţă Internaţională de Studii Copte ţinută la Cairo. Acolo, asemeni altor oameni de ştiinţă, am fost iniţiată în secretele Muzeului Copt, uimită să descopăr că biblioteca ce adăposteşte manuscrisele este o singură cămăruţă din incinta muzeului. Zilnic, în timp ce copiii se jucau prin bibliotecă, iar îngrijitoarele spălau podeaua în jurul meu, lucram la masă, transcriind papirusurile. După ce văzusem doar fotografii alb-negru, am găsit originalele surprinzător de frumoase: fiecare montat în plexiglas, scris cu cerneală neagră pe file brun-aurii. La Prima Conferinţă Internaţională, ţinută la Cairo când mă aflam şi eu acolo, am susţinut o comunicare despre unul dintre manuscrise (Dialogul Mântuitorului) şi chiar am întâlnit pe unul dintre intermediarii din al-Qasr care au vândut ilegal textul la Cairo.

Alăturându-mă echipei de oameni de ştiinţă, am participat la pregătirea primei ediţii complete în engleză, publicată în Statele Unite de editura Harper & Row în 1977. Doar cu această publicare şi cu finalizarea ediţiei fotografice, planificată pentru publicare în 1980, am depăşit, în fine, obstacolele puse în calea cunoaşterii publice de ceea ce profesorul Gérard Garitte de la Louvain numea "rivalităţi personale şi... pretenţii de a monopoliza documente ce aparţin doar ştiinţei, altfel spus, tuturor".

&

În perioada în care am aflat de descoperire, gnosticismul intrase deja în atenţia unui număr remarcabil de cercetări. Primii care i-au investigat pe gnostici au fost contemporanii lor ortodocşi. Încercând să demonstreze că gnosticismul era, în esenţa sa, necreştin, ei i-au plasat originile în filosofia greacă, în astrologie, în religiile misterice, magie, atribuindu-i chiar surse indiene. Deseori ei au subliniat şi satirizat elementele bizare care apar în unele forme de mitologie gnostică. Tertullian i-a ridiculizat pe gnostici pentru faptul că au creat cosmologii elaborate, cu ceruri multietajate asemenea unor blocuri de locuinţe, având "camerele clădite una peste alta şi atribuite fiecărui zeu prin tot atâtea scări câte erezii: Universul s-a transformat în camere de închiriat!" La sfârşitul secolului al XIX-lea, când au fost descoperite puţinele surse gnostice originale menţionate mai sus, ele au incitat noi cercetări din partea oamenilor de ştiinţă. Marele istoric german Adolf von Harnack, bazându-se în studiile sale în special pe părinţii Bisericii, a considerat gnosticismul o erezie creştină. Scriind în 1894, Harnack a explicat că gnosticii, interpretând doctrina creştină în termenii filosofiei greceşti, au devenit, într-un anume sens, "primii teologi creştini".Dar în acest proces, a susţinut el, ei au deformat mesajul creştin şi au propagat forme false, hibride ale învăţăturii creştine - ceea ce el a numit "elenizarea acută a creştinismului". Savantul britanic Arthur Darby Nock era de acord: gnosticismul, a spus el, a fost un fel de "platonism scăpat din frâie".

Alţi istorici ai religiilor au obiectat. Departe de a fi o erezie creştină, au susţinut ei, gnosticismul a fost la origine o mişcare religioasă independentă. La începutul secolului al XX-lea, specialistul în Noul Testament, Wilhelm Bousset, care a pus gnosticismul pe seama unor vechi surse babiloniene şi persane, a declarat că:

Gnosticismul este, înainte de toate, o mişcare pre-creştină cu propriile sale rădăcini. Prin urmare, el trebuie înţeles... în propriii săi termeni, şi nu ca o mlădiţă sau un produs al religiei creştine.

Filologul Richard Reitzenstein era de acord cu acest aspect; dar el a mers mai departe, argumentând că gnosticismul provenea din vechile religii iraniene şi a fost influenţat de tradiţiile zoroastriene. Alţii, între care M. Friedländer, susţineau că originea gnosticismului se află în iudaism: ereticii atacaţi de rabini în primele două secole, a spus Friedländer, erau gnostici evrei. În 1934 - cu mai mult de zece ani înaintea descoperirilor de la Nag Hammadi - au apărut două cărţi noi şi importante. Profesorul Hans Jonas, abătându-se de la problema surselor istorice ale gnosticismului, şi-a pus întrebarea de unde provine el din punct de vedere existenţial. Jonas a sugerat că gnosticismul a apărut dintr-o anumită "atitudine în faţa existenţei". El a subliniat că apatia politică şi stagnarea culturală ale Imperiului Răsăritean, în primele două secole ale acestei ere, au coincis cu influxul de religie orientală în cultura elenistă. Potrivit analizei lui Jonas, mulţi oameni din acea epocă se simţeau profund alienaţi de lumea în care trăiau şi năzuiau după o salvare miraculoasă ca o evadare din constrângerile existenţei politice şi sociale. Folosind cu o intuiţie pătrunzătoare cele câteva surse de care dispunea, Jonas a reconstituit o viziune gnostică asupra lumii - o filosofie a pesimismului mundan combinată cu o încercare de autotranscendenţă. O versiune netehnică a cărţii sale, tradusă în engleză, rămâne chiar şi astăzi o introducere clasică. Într-un epilog adăugat la a doua ediţie a acestei cărţi, Jonas a trasat o paralelă între gnosticism şi existenţialismul secolului al XX-lea, recunoscând că le datorează filosofilor existenţialişti, în special lui Heidegger, formarea interpretării sale asupra "religiei gnostice".

Un alt savant, Walter Bauer, a publicat în 1934 o viziune foarte diferită a gnosticismului. Bauer a recunoscut că mişcarea creştină timpurie a fost cu mult mai diversă decât au dorit să arate sursele ortodoxe. Aşadar, scria Bauer,

poate - şi repet, poate - anumite manifestări ale vieţii creştine pe care autorii bisericeşti le-au repudiat iniţial ca "erezii" nu au fost deloc aşa, ci, cel puţin ici şi colo, au fost singurele forme ale noii religii; altfel spus, pentru acele regiuni, ele au fost pur şi simplu "creştinismul". Există, de asemenea, posibilitatea ca aderenţii lor... să fi privit cu ură şi dispreţ la ortodocşi, care pentru ei erau falşii credincioşi.

Criticii lui Bauer, mai cu seamă savanţii britanici H. E. W. Turner şi C. H. Roberts, i-au reproşat că a suprasimplificat situaţia şi a trecut cu vederea acele dovezi care nu se potrivesc cu teoria sa. Cu siguranţă că sugestia lui Bauer - conform căreia, în anumite grupuri creştine, cei numiţi mai târziu "eretici" formau majoritatea -, depăşeşte până şi pretenţiile gnosticilor înşişi: ei se caracterizau îndeobşte drept "cei puţini" în raport cu "cei mulţi" (hoi polloi). Dar Bauer, asemeni lui Jonas, a deschis noi căi în a gândi gnosticismul. Descoperirile de la Nag Hammadi din 1945 au iniţiat, după cum prevăzuse Doresse, o întreagă nouă epocă de cercetare. Prima şi cea mai importantă sarcină a fost păstrarea, editarea şi publicarea textelor. O echipă internaţională de savanţi - între care profesorii A. Guillaumont şi H. C. Puech din Franţa, G. Quispel din Olanda, W. Till din Germania şi Y. 'Abd al Masih din Egipt - a contribuit la publicarea Evangheliei lui Toma în 1959. Mulţi dintre aceiaşi oameni de ştiinţă au lucrat împreună cu profesorii M. Malinine din Franţa, R. Kasser din Germania, J. Zandee din Olanda şi R. McL. Wilson din Scoţia, pentru editarea textelor din Codexul I. Profesorul James M. Robinson, secretar al Comitetului Internaţional pentru Codexurile de la Nag Hammadi, a organizat o echipă de savanţi din Europa, Canada şi Statele Unite care să editeze ediţia facsimil a fotografiilor, precum şi o ediţie ştiinţifică integrală în coptă şi engleză a tuturor textelor descoperite. Robinson a trimis copii după manuscrise şi traduceri colegilor săi din Berlin. Acolo, membrii Berliner Arbeitskrei für koptisch-gnostische Schriften (Grupul de lucru din Berlin pentru Texte Gnostice Copte) - un cerc care include savanţi eminenţi precum profesorii H. M. Schenke, K. M. Fischer şi K. W. Tröger şi care colaborează şi cu alţii, între care E. Haenchen, W. Schmithals şi K. Rudolf - au pregătit ediţii ale textelor în coptă şi germană şi, de asemenea, numeroase comentarii, cărţi şi articole.

Ce ne poate spune această bogăţie de materiale noi despre gnosticism? Abundenţa textelor şi diversitatea lor au făcut generalizarea dificilă, iar consensul şi mai dificil. Admiţând acest lucru, majoritatea savanţilor sunt acum de acord că ceea ce numim "gnosticism" a fost o mişcare larg răspândită cu originile în diverse tradiţii. Un mic număr de texte descriau acele ceruri multiple, cu parole magice pentru fiecare dintre ele, la care părinţii Bisericii care au criticat gnosticismul i-au făcut pe oamenii de ştiinţă să se aştepte; dar multe altele nu conţineau, în mod surprinzător, nimic de felul acesta. Mare parte din literatura descoperită la Nag Hammadi este incontestabil creştină; unele texte însă prezintă puţină influenţă creştină sau deloc; câteva provin în special din surse creştine (şi ar putea să nu fie deloc "gnostice"); altele recurg din plin la tradiţiile evreieşti. Din acest motiv, savantul german C. Colpe a contestat căutarea istoricilor după "originile gnosticismului". Această metodă, insistă Colpe, duce la un regres potenţial infinit către nişte "origini" din ce în ce mai îndepărtate, fără a contribui prea mult la înţelegerea noastră a ce este în realitate gnosticismul.

De curând mai mulţi oameni de ştiinţă au căutat impulsul care a dus la dezvoltarea gnosticismului nu în termenii originii sale culturale, ci în evenimente sau experienţe specifice. Profesorul R. M. Grant a sugerat că gnosticismul a apărut ca o reacţie la zdruncinarea concepţiilor religioase tradiţionale - iudaice şi creştine - după ce romanii au distrus Ierusalimul în anul 70 d.Hr Quispel a propus că gnosticismul provine dintr-o "experienţă a sinelui" potenţial universală, proiectată în mitologia religioasă. Jonas a oferit o schemă tipologică descriind gnosticismul ca pe un tip special de viziune filosofică asupra lumii. Savantul britanic E. R. Dodds a caracterizat gnosticismul ca pe o mişcare ale cărei scrieri proveneau din experienţa mistică. Gershom Scholem, eminentul profesor de mistică iudaică de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, este de acord cu Dodds că gnosticismul implică speculaţie şi practică mistică. Urmărind curentele ezoterice din cercurile rabinice contemporane cu dezvoltarea gnosticismului, Scholem le-a numit forme de "gnosticism iudaic".

Astăzi, cei care investighează textele de la Nag Hammadi sunt mai puţin preocupaţi să construiască teorii cuprinzătoare, fiind mai degrabă interesaţi să analizeze în detaliu sursele dezgropate la Nag Hammadi. Există mai multe tipuri diferite de cercetare, fiecare investigând cu precădere acele grupuri specifice de texte adecvate scopurilor anchetei. Un tip de cercetare, preocupat de relaţia gnosticismului cu filosofia elenistă, se concentrează în primul rând asupra acelora dintre textele de la Nag Hammadi care exemplifică respectiva relaţie. Printre cei care au contribuit la acest aspect al cercetării se află, de exemplu (pe lângă Hans Jonas), savanţii britanici A. D. Nock şi A. H. Armstrong şi oameni de ştiinţă americani ca profesorii Bentley Layton, de la Universitatea Yale, şi Harold Attridge, de la Southern Methodist Uni­versity. Profesorul Morton Smith, de la Universitatea Columbia, pe de altă parte, ale cărui cercetări curente au ca obiect istoria magiei, investighează acele surse care pun în evidenţă practicile magice.

O a doua direcţie de cercetare investighează textele gnostice dintr-un punct de vedere literar şi formal-critic. Mare parte a acestei munci a fost iniţiată de J. M. Robinson şi H. Koester în cartea lor Trajectories Through Early Christianity. Alţii au explorat bogatul simbolism al textelor gnostice. Savantul francez M. Tardieu, de pildă, a analizat miturile gnostice; profesorul L. Schotroff a investigat relatările gnostice despre puterile răului. Mulţi dintre colegii lor americani au contribuit, de asemenea, la analiza literară a surselor gnostice. Profesorul P. Perkins a investigat atât stilul, cât şi imaginile; profesorul George MacRae a contribuit la înţelegerea metaforelor, miturilor şi formei literare gnostice; el şi alţii, între care Quispel şi profesorul B. A. Pearson, au arătat cum anumite mituri gnostice au la bază material tradiţional din iudaism.

O a treia direcţie de cercetare (care adesea se suprapune cu a doua) explorează relaţia dintre gnosticism şi mediul său religios contemporan. În timp ce Scholem, MacRae, Quispel, Pearson (pentru a numi doar câţiva) au demonstrat că unele surse gnostice se referă extensiv la tradiţia evreiască, alţii examinează întrebarea: Ce ne spun textele gnostice despre originile creştinismului? Între numeroşii savanţi implicaţi în această cercetare, pe lângă cei mai sus-menţionaţi, se numără profesorii R. M. Grant şi E. Yamauchi, în Statele Unite; R. McL. Wilson, în Scoţia; G. C. Stead şi H. Chadwick, în Anglia; W. C. van Unnik, în Olanda; H. Ch. Puech şi dr. S. Petrement, în Franţa; A. Orbe, în Spania; S. Arai, în Japonia; J. Ménard şi F. Wisse, în Canada şi, în Germania, pe lângă membrii Berliner Arbeitskreis, A. Böhlig şi dr. K. Koschorke. Deoarece propriile mele cercetări intră în această categorie (adică, gnosticism şi creştinism timpuriu), am ales cu precădere sursele creştine gnostice ca bază a acestei cărţi. În loc să analizez problema originilor gnosticismului, intenţionez să arăt aici felul cum formele gnostice de creştinism interacţionează cu ortodoxia şi ce ne spune acesta despre originile creştinismului însuşi.

Dată fiind cantitatea enormă de cercetări curente în domeniu, această schiţă este în mod necesar scurtă şi incompletă. Oricine doreşte să urmeze cercetarea în detaliu va găsi un ajutor nepreţuit în Nag Hammadi Bibliography, publicată de profesorul D. M. Scholer. Ţinută la zi prin suplimente regulate publicate în revista Novum Testamentum, bibliografia lui Scholer citează în prezent aproape 4.000 de cărţi, ediţii, articole şi reviste publicate în ultimii treizeci de ani cu privire la cercetarea textelor de la Nag Hammadi.

Dar şi cele cincizeci şi două de scrieri descoperite la Nag Hammadi lasă doar să se întrevadă complexitatea mişcării creştine timpurii. Acum începem să ne dăm seama că ceea ce numim creştinism şi identificăm drept tradiţie creştină reprezintă în realitate numai o mică selecţie de surse specifice, alese dintre zeci de alte surse. Cine a făcut această selecţie şi din ce motiv? De ce au fost celelalte scrieri excluse şi interzise ca fiind "erezie"? Ce le făcea să fie atât de periculoase? Acum, pentru prima oară, avem ocazia să aflăm câte ceva despre cea mai veche erezie creştină; pentru prima oară, ereticii pot vorbi în numele lor.

Creştinii gnostici au exprimat, fără îndoială, idei pe care ortodocşii le-au considerat odioase. De exemplu, unele dintre aceste texte gnostice pun la îndoială faptul că toată suferinţa, truda şi moartea sunt din pricina păcatului omenesc, care, în versiunea ortodoxă, murdăreşte creaţia de origine perfectă. Alţii vorbesc despre elementul feminin al divinităţii, preamărindu-l pe Dumnezeu ca Tată şi Mamă. Alţii încă sugerează că învierea lui Hristos trebuie înţeleasă simbolic, nu literal. Câteva texte radicale îi denunţă chiar ca fiind eretici pe creştinii catolici care, deşi "nu înţeleg misterul..., se laudă că misterul adevărului le aparţine doar lor". Astfel de idei gnostice l-au fascinat pe psihanalistul C. G. Jung: el a crezut că acestea exprimă "cealaltă faţă a minţii" - gândurile spontane, inconştiente, pe care orice ortodoxie le cere adepţilor săi să le reprime.

Creştinismul ortodox, pe de altă parte, aşa cum îl defineşte crezul apostolic, conţine unele idei care multora dintre noi le par astăzi şi mai stranii. Crezul le cere, de exemplu, creştinilor să mărturisească faptul că Dumnezeu este perfect bun, deşi el a creat o lume care include suferinţa, nedreptatea şi moartea; că Iisus din Nazareth s-a născut dintr-o mamă fecioară şi că, după ce a fost executat la ordinul procuratorului roman Pontius Pilat, el s-a ridicat din mormânt "în a treia zi". De ce Bisericile creştine nu doar că acceptă în unanimitate aceste concepţii surprinzătoare, dar le şi consideră ca fiind singura formă adevărată a doctrinei creştine? În mod tradiţional, istoricii ne-au spus că ortodocşii au combătut concepţiile gnostice din motive religioase şi filosofice. Fără îndoială că da; dar cercetarea nou-descoperitelor surse gnostice propune şi o altă dimensiune a controversei. Ea sugerează că aceste dezbateri religioase - probleme privind natura lui Dumnezeu sau a lui Hristos - au în acelaşi timp implicaţii sociale şi politice cruciale pentru dezvoltarea creştinismului ca religie instituţională. În termenii cei mai simpli, acele idei având implicaţii contrare respectivei dezvoltări au ajuns să fie calificate ca "erezie"; ideile care implicit o sprijineau au devenit "ortodoxe".

Studiind textele de la Nag Hammadi, împreună cu surse cunoscute de mai bine de o mie de ani din tradiţia ortodoxă, putem vedea cum religia şi politica se suprapun în dezvoltarea creştinismului. Putem vedea, de exemplu, implicaţiile politice ale unor doctrine ortodoxe precum învierea trupurilor şi cum concepţiile gnostice despre înviere presupun implicaţii contrare. Între timp, putem căpăta o perspectivă de o noutate surprinzătoare asupra originilor creştinismului.

Recuperarea lui Dante - Divina Comedie. Infernul

 

Dante Alighieri
Divina Comedie. Infernul
Editura Vremea, 2021
traducere din italiană de Cristian Bădiliţă

 
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Recuperarea lui Dante 

Cel mai important poem creştin din literatura lumii, Divina commedia - titlul îi aparţine lui Boccaccio -, nu a prins, nu a rodit în spaţiul românesc. Trei sunt motivele principale: catolicismul lui Dante; italocentrismul lui; lipsa unor traduceri adecvate. Publicul românesc, majoritar ortodox, a privit cu reticenţă, sau indiferenţă, un autor (fie şi adversar al papalităţii) care consacră o treime din capodopera sa unui Purgatoriu absent din panoplia dogmatică bizantină. Apoi, referinţele lui Dante, trimiterile aproape exclusive la istoria italiană, îndeosebi florentină, au accentuat disconfortul. De aici caracterul obligatoriu al notelor auxiliare, dar şi continua, obositoarea întrerupere a lecturii. La aceste motive intrinseci se adaugă unul funcţional: traducerile. Ştim cât de bine a prins, de pildă, Homer în cultura noastră datorită traducerilor lui Murnu - traduceri fidele, ritmate şi clare. Aceste calităţi nu se regăsesc - şi o spun cu respect sincer faţă de predecesori - în niciuna din traducerile Divinei, începând cu Maria Chiţiu (1883) şi până la Marian Papahagi, trecând prin George Coşbuc şi Eta Boeriu. Atunci când sunt fidele traducerile şchioapătă la nivel prozodic şi nu se înţeleg (un calc nu e traducere - cazul Laszlo Alexandru). Când "sună bine" devin confuze - majoritatea celorlalte echivalări. Singura semireuşită, din punctul meu de vedere, îi aparţine profesorului Alexandru Marcu, italienist de anvergură, bun lingvist, dar cu talent poetic limitat. El a sacrificat rimele şi, parţial, ritmul, de dragul clarităţii, pe care însă n-a obţinut-o decât parţial din cauza numeroaselor parafraze la textul dantesc. Dar, în raport cu versiunile anterioare şi ulterioare, versiunea lui Al. Marcu este lizibilă, parţial neobositoare şi destul de limpede.

Pentru a-l integra pe imensul Dante în cultura noastră e nevoie de trei lucruri: o traducere clară, elegantă şi fidelă; o destindere teologică, bazată pe o receptare istorică şi critică a tuturor tradiţiilor creştine - Dante nu are nimic de pierdut dacă ortodocşii nu-l citesc, aceştia din urmă însă au enorm de pierdut; o bună familiarizare cu epoca şi cultura din epoca lui Dante, începutul naţionalismelor europene şi a Renaşterii.

Claritate, ritm, fidelitate au fost criteriile traducerii de faţă. Am renunţat la rime - aşa cum se procedează în multe culturi majore - pentru a reda cât mai limpede şi exact conţinutul poemei. Mi-am impus un ritm, factor de constrângere, dar element poetic indispensabil. Dante e un poet teolog, un poet mistic, un poet filozof. Conţinutul generează forma, nu invers. Am accentuat, în note, aspecte de ordin teologic şi spiritual ignorate sau minimalizate în Comentariile recente.

Traducerea Infernului s-a realizat după clasica ediţie a lui Giorgio Petrocchi. Am făcut apel la numeroase Comentarii, atât italiene, cât şi neitaliene (engleze, franceze, inclusiv Laszlo Al.), dar Comentariul de bază rămâne al lui Giovanni Fallani şi Silvio Zennaro (Roma, 1999).

Dedic acest volum bunilor mei prieteni, episcopul Virgil Bercea şi inginerul polimat Constantin Erbiceanu, care mă însoţesc, de multă vreme, pe "cărarea din pădurea- ntunecoasă". Mulţumesc Silviei Colfescu şi echipei de la Editura Vremea pentru comemorarea lui Dante la şapte secole de la trecerea Acheronului.

De asemenea, le mulţumesc lui Emanuel Conţac şi Cosmin Ciotloş pentru lecturile preliminare şi sugestiile foarte utile.

(Cristian Bădiliţă, 28 ianuarie 2021)

Cronologie

1215, Paştile. Începe războiul civil la Florenţa, declanşat în urma asasinării lui Buondelmonte dei Buondelmonti. Acesta rupsese logodna cu una din fiicele lui Lambertuccio Amidei, act dezonorant pentru Amidei. Facţiunea guelfilor susţine familia Buondelmonti; facţiunea ghibellinilor susţine familiile Amidei şi Uberti.
1246 Ghibellinii, conduşi de Uberti, primesc sprijin din partea împăratului Frederic al II-lea, care fusese excomunicat de Papa Inocenţiu al IV-lea, un an mai devreme.
1265, mai. Se naşte Dante Alighieri.
1266 Papa Clement al IV-lea îi sprijină deschis pe guelfii florentini.
1274 Dante o întâlneşte pe Beatrice.
1283 A doua întâlnire cu Beatrice, fapt care-i inspiră compunerea primului sonet.
1287 Dante studiază o vreme la Bologna.
1289, 11 iunie. Participă la bătălia de la Campaldino, unde se înfruntă guelfii, majoritari florentini, şi ghibellinii, majoritari aretini. Victoria guelfilor impune supremaţia Florenţei în Toscana.
1290, 8 iunie. Beatrice moare.
1292-1293 Dante compune La vita nuova.
1293 Se căsătoreşte cu Gemma Donati.
1300 Cu prilejul Anului Jubiliar participă la un pelerinaj la Roma.
1301 Face parte din Consiliul celor o sută. E trimis, cu un grup de lideri florentini, în ambasadă la Papa Bonifaciu al VIII-lea.
1302 10 martie. E condamnat la Florenţa, în contumacie, la arderea pe rug. Începe exilul lui Dante. Se refugiază la Verona.
1304-1307 Dante transformă exilul în operă. Scrie Banchetul (Il Convivio) şi De Vulgari Eloquentia. Începe compunerea Infernului.
1304-1308 Neavând acces în patria sa, Dante călătoreşte. Au fost identificate oraşele Padova, Treviso, Sarzana, Lucca, Veneţia.
1308-1312 Dante compune Purgatoriul.
1310-1312 Redactează tratatul Despre monarhie (el însuşi fiind un susţinător al împăratului împotriva papalităţii) şi Epistola către Principii şi Guvernanţii din Italia.
1314 Redactează Epistola către cardinalii reuniţi în conclav.
1315 6 noiembrie. Din nou este condamnat la moarte în contumacie. De data aceasta împreună cu fiii săi. Următorii patru ani şi-i petrece la Verona.
1316-1321 Compune Paradisul.
1319-1320 Compune Eglogile.
1320 La Verona e citit în public tratatul său Despre apă şi pământ.
1321 Dante se stinge din viaţă pe 13 sau 14 septembrie.

(C.B.)