Marin Pop
Corneliu Coposu sub lupa Securităţii
Editura Vremea, 2020
Citiţi un
fragment din această carte.
*****
Corneliu Coposu şi rezistenţa prin inteligenţă politică
Dieu ne nous a pas ordonné de vaincre, mais de ne pas être vaincus (Claudel)
Mulţumesc autorului şi domnului
Ion-Andrei
Gherasim, preşedinte executiv al Fundaţiei Corneliu Coposu, pentru
invitaţia de a scrie cuvântul introductiv al acestei cărţi. E o onoare,
dar şi o provocare, căci aparent trebuia făcută o alegere între vocea
obiectivităţii şi cea a unei irepresibile subiectivităţi. Până la urmă
am lăsat cele două voci să coabiteze, fără însă a se confunda. Nu
l-am
cunoscut personal pe Corneliu Coposu, dar am avut şansa să citesc
despre domnia sa chiar înainte de decembrie 1989 în cartea de memorii a
lui Nicolae Carandino, care fusese publicată în exil în 1986 cu titlul
"File de Istorie". Fără această mărturie a lui N. Carandino, fără mulţi
alţii de la care am receptat diverse mărturii şi analize, fără
mărturiile despre experienţele carcerale din familia mea, acest mic eseu
nu putea exista. Am să amintesc aici numai câteva nume,
cerându-mi iertare celor pe care
i-am uitat: Doina Alexandru, Ana Blandiana,
Ion-Andrei Gherasim, Dan Grigore, Gh. Gussi, Paul Lăzărescu, Dan Pavel, Ioan Stanomir, Vladimir Tismăneanu,
Tudor-Călin Zarojanu.
Corneliu Coposu sub lupa Securităţii
este o carte pe cât de curajoasă, pe atât de actuală. Cu cât vremurile
sunt mai tulburi, cu atât avem mai mare nevoie de cunoaşterea trecutului
pentru a înţelege încotro ne îndreptăm. Regimurile totalitare de ieri,
tentaţiile totalitare de azi ştiu bine că o condiţie necesară a naşterii
Omului Nou este ignorarea trecutului. Şi trecutul însuşi e ambivalent:
vrem să ne aducem aminte numai de anumite lucruri. Identitatea unei
comunităţi e dată chiar de această întoarcere interesată spre trecut:
împreună decidem ce vrem să valorizăm, implicit şi ce vrem să uităm.
Tocmai
acest împreună se cristalizează în jurul unei memorii comune, adică a
unor evenimente din trecut şi a unor personalităţi. Personalităţile sunt
acelea care pot încarna valorile comune. După căderea comunismului,
Corneliu Coposu era un candidat ideal pentru a intra în panteonul unei
memorii naţionale în acelaşi timp înnoite şi regăsite. Dar tocmai din
acest motiv, la apariţia sa pe scena publică, a fost primit cu un cât se
putea de ostil foc de întâmpinare din partea statului care nu dorea să
se decomunizeze.
"Utopicul" era luat în seriosÎn
1990, principalul "defect" al foştilor deţinuţi politici, mai ales al
celor care participau la lupta politică, era că doreau să dea ei înşişi
sens suferinţei lor şi în general memoriei crimelor comunismului. Prin
prezenţa lor activă după 1989, aceşti adevăraţi supravieţuitori
ne-au
dat elementele care ne ajută să înţelegem mai bine cum au traversat
perioada totalitară, nu numai ce preţ au plătit, ci şi de ce.
Documentele
prezentate în această carte doresc să reconstituie modul cum privea
Corneliu Coposu istoria şi realitatea în care trăia. Marea majoritate a
publicului cititor nu poate consulta zecile de volume din diversele
arhive constituite ca parte a activităţii represive împotriva sa.
Volumul de faţă ne oferă şansa nu a unei sinteze, ci a unei necesare
selecţii care îl ajută pe cititor parcă să asculte nemijlocit vocea
celui care era unul dintre cei mai supravegheaţi români. O voce a
arhivelor, adică o voce în mare parte epurată administrativ de
dramatismul contextului. Dar asta, paradoxal, ne ajută să înţelegem
conţinutul ideatic al mesajului pe care îl transmitea Corneliu Coposu.
Un mesaj care, aşa cum vom sublinia şi mai jos, era transmis cu
conştiinţa că va fi captat în viitor. Este unul dintre motivele pentru
care această carte este diferită de marea majoritate a celorlalte studii
care utilizează materialul radioactiv conţinut între coperţile
dosarelor Securităţii şi în general în documentele produse de statul
totalitar. Şi nu era uşor de găsit justa măsură între
supra-interpretarea
documentelor şi riscul de a restitui, împreună cu adevărul acestora, şi
minciuna intrinsecă intenţionalităţii legate de contextul producerii
lor.
Sigur că această metodă răspunde tocmai naturii specifice a confruntării între omul Coposu şi instituţia Securităţii ca parte a
Partidului-Stat.
E o reuşită datorită atitudinii victimei violenţei totalitare în
raporturile sale cu agenţii represiunii. Această atitudine este în
centrul problematicii literaturii concentraţionare. Dar aici vorbim mai
ales despre momente de dincolo de zidul închisorii. România comunistă
însăşi este închisoarea în care trăieşte Corneliu Coposu după ce este
"eliberat" din închisoarea
propriu-zisă. Şi
alege să nu evadeze pentru că are o misiune. O misiune şi o atitudine
imposibile de înţeles, absurde chiar din perspectiva autorităţilor
comuniste,
care-l şi numesc "Utopicul".
Dar,
aşa cum o vedem foarte bine pe parcursul acestei cărţi, acest "utopic"
era luat foarte în serios de Securitate. Asta o vedem prin complexitatea
şi persistenţa supravegherii de până la ultima arestare din 12-15
decembrie 1989. Securitatea, ca forţă represivă a regimului, dorea cu
câteva zile înainte de căderea regimului să ştie nu numai ce face
Corneliu Coposu, ci şi ce gândeşte,
într-un
moment în care realitatea geopolitică făcea improbabilă supravieţuirea
la putere a lui Nicolae Ceauşescu. Fostul deţinut politic era deci luat
în serios, dar imposibil de înţeles de cei care îl anchetau: atitudinea
sa venea
dintr-un registru şi
dintr-o
lume inaccesibile mental agenţilor respectivi. Totuşi, el era destul de
bine cunoscut încât Securitatea să ştie că, după iminentele schimbări,
Coposu va avea un cuvânt de spus. Şi a avut.
Statura anticomunistului de cursă lungăDin
1947, Coposu a devenit o victimă a represiunii unui stat în curs de
sovietizare. Dar tocmai asta îi permisese să privească de la începutul
perioadei comuniste direct în ochii Securităţii şi, dincolo de ea, în
ochii unui
Partid-Stat aflat în permanentă impostură. După 1989, statul care reuşise atâta timp să guverneze prin frică se vedea în poziţia de
a-i
fi lui frică. Nu mai putea recurge la fel de uşor la violenţă pentru ca
adevărul imposturii şi al crimelor sale să nu fie spus. Atunci a atacat
mediatic credibilitatea celor care puteau spune acest adevăr. Prin
poziţia sa de preşedinte al PNŢCD, dar şi prin atitudinea de dinainte de
1989, Corneliu Coposu era probabil cel mai mare pericol pentru cei
identificaţi chiar de el ca fiind "criptocomunişti". Iar
criptocomuniştii renunţaseră chiar şi la partidul comunist, dar nu
puteau renunţa la lupta pentru condiţionarea memoriei colective a
perioadei comuniste. Această luptă va deveni singura luptă ideologică
semnificativă din viaţa noastră politică după 1990.
Rostirea
postcomunistă a adevărului represiunii era numai o condiţie necesară, nu
şi suficientă pentru depăşirea memoriei instituţionale şi colective a
comunismului ceauşist. Aceste adevăruri trebuiau puse la baza
construcţiei unei noi comunităţi politice, iar asta cerea existenţa unor
vectori politici. Corneliu Coposu, alături de câţiva alţi reprezentanţi
ai partidelor istorice, era unul dintre foarte puţinii care puteau
converti credibil legitimitatea morală de supravieţuitor al represiunii
în legitimitate politică.
În consecinţă, nu numai statutul său de
victimă a violenţei statale devine o miză politică în sine, ci în
general statutul de victimă al foştilor deţinuţi politici devine ţinta
atacurilor
mass-media controlate de putere.
Aceasta identificase pericolul revenirii reprezentanţilor unei elite ce
fusese decimată tocmai pentru că era o ameninţare potenţială la adresa
elitei statului comunist. La nivelul conducerii Frontului Salvării
Naţionale, care reuşise să transforme literalmente peste noapte
structurile statului comunist în structuri "revoluţionare", era cunoscut
"cazul" Coposu. Toate mijloacele mediatice şi instituţionale ale
statului sunt deci mobilizate încă din ianuarie 1990 pentru
a-l
ataca, minimiza, ironiza, calomnia, ameninţa etc. pe Corneliu Coposu.
Arătând astfel că în continuare îl luau în serios. Aceste atacuri nu
erau de tip politic, ci erau împotriva memoriei unei altfel de elite, a
unui alt tip de om politic şi de partid, împotriva memoriei unei alte
Românii. Atunci începe un război imagologic asupra trecutului recent
care continuă sub diverse forme şi azi.
Principalele sale
coordonate sunt însă diferite. Memoria suferinţelor îndurate de
deţinuţii politici din vremea comunismului face parte din memoria
colectivă, chiar dacă este departe de a primi locul care i se cuvine în
mitologia naţională. În 1990, propaganda oficială împotriva deţinuţilor
politici şi a unor dizidenţi
anti-FSN
distingea România între celelalte state în care regimul comunist tocmai
căzuse şi în care, în mod logic, victimele fostului regim erau oficial
onorate, nu calomniate. Violenţa simbolică împotriva victimelor
comunismului făcea ca statul român
să-şi asume
simbolic continuitatea cu statul comunist. În 1990 metodele diferă,
deşi în 28-29 ianuarie sau 13-15 iunie nu difereau aşa de mult, dar
victimele rămân aceleaşi.
Cu astfel de metode, statul
post-revoluţionar
reuşeşte să împiedice atunci o încă posibilă întâlnire între marea
majoritate a românilor şi partea de istorie şi de memorie de care aveau
nevoie pentru o schimbare autentică. Dar în paralel se afirmă şi o
Românie minoritară anticomunistă, una care are nevoie de mituri. Mitul
Corneliu Coposu atunci se naşte. Acesta era nu numai o dublă victimă a
statului comunist şi a celui postcomunist, ci şi, plecând de aici, un
lider devenit un adevărat mit politic încă din timpul vieţii sale.
Nu
este aici locul să mergem mai departe cu descrierea rolului pe care îl
are Corneliu Coposu în viaţa politică de după 1989. Trebuie numai
subliniată măsura în care reuşeşte să transforme multitudinea de resurse
utilizate împotriva sa de către stat înainte şi după 1989 în resurse în
favoarea crezului său politic.
Corneliu Coposu nu apare în 1990
ca o victimă şi ca un simplu opozant, ci ca un lider politic care
construieşte instituţii, reuşeşte să dea credibilitate proiectului
renaşterii PNŢ, apoi face posibilă Convenţia Democratică. Aşa apare şi
mitul Coposu, creat de el însuşi, dar şi de o nevoie colectivă a zonei
anticomuniste. Nu era deci un mit al colectivităţii naţionale, ci numai a
unei părţi a acesteia, a celei neimpresionate de propaganda statală. La
nivelul acestei părţi din societate se va naşte o cultură politică
anticomunistă ale cărei trăsături au fost definite în bună măsură încă
din 1990 de discursul politic al lui Corneliu Coposu. Această parte din
societate depăşea semnificativ electoratul efectiv al PNŢCD, ceea ce şi
explică de ce Coposu, în ciuda faptului că e preşedintele PNŢCD, e şi
principalul element federator al majorităţii forţelor politice şi civice
care sunt
anti-Iliescu şi anticomuniste.
Resursa mitologică hrăneşte liderul politic anticomunist şi reciproc,
cerc virtuos cu atât mai remarcabil cu cât
nu-l regăsim în viaţa noastră politică de după 1989 decât în cazul de faţă.
Liderul charismaticPolitologii
de azi, toţi cei care vor să înţeleagă realitatea postcomunismului, una
care produce şi realitatea regimului politic românesc de azi, vor găsi
în
Corneliu Coposu sub lupa Securităţii o lecţie de atitudine
politică, intelectuală, morală şi un comportament care explică charisma
paradoxală a omului politic Corneliu Coposu. Charisma sa e paradoxală în
raport cu războiul imagologic care
s-a dus
împotriva sa şi a apropiaţilor săi politici din primele zile
postrevoluţionare. Era prezentat mediatic ca depăşit, bătrân, urât
estetic şi urât de popor, vânzător de ţară, răzbunător etc. Sicriul îi
este simbolic pregătit de manifestanţii
anti-opoziţie din 28-29 ianuarie 1990. De la acel sicriu, din
TAB-ul
trimis de conducerea FSN în care pare că fuge de popor precum Ceauşescu
câteva săptămâni înainte, Corneliu Coposu se transformă treptat în cel
mai remarcabil om politic român de după căderea comunismului. Această
răsturnare de situaţie e o caracteristică a marilor lideri politici.
Charisma sa e paradoxală şi pentru că
mass-media
de după moartea sa, în rarele momente când îşi reaminteşte de "Senior",
nu vorbeşte despre lider, pune accentul pe calitatea sa de victimă a
represiunii, a Securităţii, a regimului comunist şi postcomunist.
Aceasta este principala caracteristică a felului în care memoria
naţională e dispusă să
şi-l reamintească pe
Coposu. Această memorie naţională e ecoul unui colectiv şi dublu
sentiment de vinovăţie: vinovăţia faţă de laşitatea larg majoritară de
dinainte de 1989 şi vinovăţia pentru atitudinea la fel de larg
majoritară din 1990.
Începutul schimbării de atitudine a avut loc treptat, un rol importat
l-a avut serialul
Memorialul Durerii, procesul ajungând la apogeu în atmosfera din jurul dispariţiei celui care devine, de data asta pentru majoritatea
mass-media,
"Seniorul". Dar construcţia noului mit naţional nu a fost numai
rezultatul unei autentice emoţii colective, ci şi al unor convertiri
ipocrite. Corneliu Coposu a fost în mod artificial depolitizat pentru a
fi mitizat şi naţionalizat. O mitizare care ascundea omul politic în
favoarea statutului de victimă, în favoarea modelului moral.
Sigur
că omul politic Coposu e greu de înţeles în afara acestor
caracteristici, în afara suferinţei, în afara relaţiei de moştenitor
politic al lui Iuliu Maniu, şi prin acesta a idealurilor naţionale şi a
unei legitimităţi istorice. Dar statura sa nu pleacă de la aceste
caracteristici. Ci chiar de la faptul că este în primul rând un om
politic, cu toată nobleţea azi pierdută a acestei vocaţii. Şi nu unul
format în vremuri normale pentru vremuri normale. Circumstanţele
excepţionale şi memoria experienţei familiale, laolaltă cu adoptarea
unui model politic ca Iuliu Maniu,
l-au ajutat
să înţeleagă politica drept o producătoare de istorie şi ideea de lider
politic ca fiind acela care are drept miză supravieţuirea statală şi a
comunităţii naţionale.
Personajul Coposu, aşa cum îl putem citi
şi în această carte, nu e o simplă victimă, nu este nici un "utopic", ci
este omul politic care are curajul confruntării cu istoria. Un om
politic supus represiunii, dar dacă alţii nu ştiau de ce suferă,
Corneliu Coposu ştia de ce suferise şi de ce trebuie să sufere câtă
vreme regimul comunist supravieţuia.
Credinţa sa creştină e cheia
înţelegerii seninătăţii sale în faţa ameninţărilor la care îl supune
regimul. Dar nu trebuie să exagerăm vocaţia sa de martir, deşi istoria
putea să meargă şi în acea direcţie. Nu a mers. Coposu nu este un sfânt
al închisorilor, anticomunismul său nu este numai moral, ci şi politic.
Personalitatea sa nu este una radicală. Misiunea pe care o primise de la
Maniu făcea din supravieţuirea sa un scop în sine, independent de
legitimul instinct de autoconservare. Deşi modelul său politic şi uman e
Iuliu Maniu, pentru
a-şi îndeplini (pro)misiunea, Coposu nu trebuia
să-i împărtăşească soarta tragică.
De
altfel, aceasta este o altă caracteristică a marilor lideri: trebuie să
creadă în ei, în rolul lor providenţial. Trebuie să ştie să
supravieţuiască în condiţii ostile pentru că reprezintă ceva mai mult
decât simpla lor persoană. Ceea ce se numeşte "traversarea deşertului" e
însă o perioadă cu atât mai dramatică cu cât acest "deşert" e o
perioadă totalitară. Atunci devine important să răspundem la întrebarea
dacă Coposu
s-a "adaptat" vieţii în comunism după ce a fost eliberat.
Regimul
îl marginalizează, continuă represiunea sub diverse forme tocmai pentru
că prin atitudinea sa arată că rămâne un pericol. Dar refuzul de a
accepta minciunile regimului nu face din Coposu un inadaptat: are o
viaţă socială, testează prudent limitele libertăţii sale supravegheate
şi, mai ales, încearcă
să-şi comunice ideile.
Coposu, în contextul totalitar, nu este un om revoltat, este un militant
al cauzei sale istorice. Charisma pe care o degaja încă de atunci venea
din energia cu care îşi apăra punctele de vedere, venea şi
dintr-o luciditate politică incontestabilă pe care o împărtăşeşte fără prea multe reţineri.
Toate
aceste observaţii ne ajută să înţelegem atitudinea lui Coposu în faţa
anchetatorilor aşa cum reiese din lucrarea de faţă. Decisivă este
observaţia autorului despre una dintre declaraţiile acestuia: "Prevăzând
parcă faptul că aceste declaraţii vor rămâne posterităţii..." (p. 92),
observaţie care trebuie completată cu o alta, de data aceasta chiar a
lui Corneliu Coposu: "Istoria unui popor este ţesută din biografia
conducătorilor ei" (p. 402). Deşi în acel moment Coposu e departe de a
fi un conducător, nu ne putem împiedica să vedem în această declaraţie
un semn al dorinţei de exemplaritate în raport cu propria sa biografie.
Aşa înţelegem şi cât de absurde rămân acuzaţiile de colaboraţionism aduse lui Corneliu Coposu.
Într-o
notă din 1968 despre poziţia sa aflăm că vede "falimentul economic şi
ideologic al comunismului ca fiind total şi că este convins că forţele
care îl vor răsturna se vor naşte din chiar mijlocul lui şi nu va veni
din afară" (p. 185),
dintr-o notă din 1980
dată de un informator găsim o altă idee semnificativă pentru atitudinea
sa: "Regimul comunist din România chiar dacă va sta la putere 100 de
ani, este un regim tranzitoriu; nu
s-a cununat
cu destinul neamului românesc şi există deasupra Partidului Comunist
nişte interese care rămân eterne naţiunii române" (p. 186). Corneliu
Coposu nu putea colabora cu regimul comunist atât pentru că nu credea în
ireversibilitatea lui, spre deosebire de majoritatea semenilor săi, cât
şi pentru că naţionalismul său manist nu putea fi păcălit de discursul
naţional-comunist caracteristic regimului Ceauşescu.
În
aceste declaraţii vedem o dublă soliditate la nivelul valorilor şi la
cel al capacităţii de analiză. E o formă de încredere în sine
care-l face pe Coposu să intre
într-o
formă de joc cu Securitatea, în care testează limitele, nu numai că nu
se lasă strivit, dar provoacă. Spre exemplu, tot din nota din 1980, deşi
ştie că este urmărit şi că Securitatea îi cunoaşte atitudinea, "face o
analiză a situaţiei economice din ţară, arătând corupţia endemică a
societăţii româneşti, în special cea din rândul nomenclaturiştilor,
lipsa totală de informare a populaţiei şi nevoia tot mai mare de a
cunoaşte adevărul". În mod deliberat, un astfel de mesaj în acel context
şi indiferent unde ajungea, la prieteni sau la duşmani, la potenţiali
opozanţi sau la Securitate, era unul profund disruptiv pentru că venea
de la un aparent simplu cetăţean al României Socialiste.
Puterea
represivă îl obliga să dea declaraţii despre prieteni, despre cei pe
care îi întâlnea, despre ce făcea zilnic. Citind declaraţiile din
această carte vedem cum îi protejează pe cei cu care intră în contact,
totuşi e legitimă întrebarea dacă nu putea să tacă sau să spună mai
puţine lucruri. La asta trebuie adăugată şi întrebarea referitoare la
dispoziţia sa de a spune Securităţii părerile sale, care de multe ori
erau nişte interesante analize. Nu era asta o formă de
a-i ajuta?
Aş
vrea aici să mă opresc la două elemente ale unui posibil răspuns.
Primul este legat de obiectivul principal al Securităţii. Al doilea
priveşte obiectivul principal al lui Coposu însuşi.
Securitatea, ca orice forţă represivă
dintr-un
stat totalitar, are practic toate informaţiile pe care i le solicită
celui anchetat. Obiectivul ei principal este să spargă o nucă tare cum
era Corneliu Coposu. Încearcă în sensul ăsta
să-l golească de conţinutul potenţial molipsitor al credinţelor sale, al adevărului său. Eşecul a fost evident, ca şi încercarea de
a-l compromite. Securitatea nu a putut
să-l
utilizeze în niciun fel pe Coposu, nici măcar în orb, ceea ce a făcut
ca monitorizarea sa să fie permanentă şi vizibilă pentru ca acesta să
fie pentru mulţi nefrecventabil din cauza fricii acestora de a intra şi
ei... sub lupa Securităţii.
Obiectivul lui Coposu este însă mai
important, pentru că îl distinge de multe alte cazuri de victime
politice, inclusiv de cele ale unor dizidenţi. Siguranţa sa de sine e în
contrast cu complexul de superioritate specific ofiţerului de
Securitate. Acesta din urmă ştie că are toate informaţiile, apoi se
prevalează şi de un aparent drept de viaţă şi de moarte în raporturile
cu cel anchetat.
Securistul avea prin definiţie acest complex de
superioritate în faţa lui Coposu, dar răspunsul celui din urmă ţine mai
mult de retorica politică decât de aceea a unei victime. Prin această
subtilă insolenţă, Coposu-cel-din-arhive demonstrează măsura în care
complexul de superioritate al anchetatorului nu e justificat şi că
luciditatea istorică a fost tot timpul de partea celui aparent infinit
de slab. La fel de infinit pe cât primului îi părea că va dura
comunismul. Anticomunismul lui Coposu nu a făcut să cadă comunismul, dar
reuşeşte o serie de mici victorii în confruntarea directă cu agenţii
regimului şi, plecând de la disimetria raportului între anchetatul
Coposu şi anchetator, ne semnalează spectaculos fragilitatea puterii
celor care aveau atunci toată puterea.
Coposu vede în anchetator
un biet agent al unui stat totalitar, prin agent pe acel stat îl
priveşte în ochi şi îi spune cu insolenţă adevărurile sale. Pe de o
parte, îl îneacă pe anchetator în mici adevăruri făcute să ascundă
adevărul său profund. Pe de altă parte, transmite mesaje, analize şi
idei către oamenii reali din spatele instituţiilor formale. Ştie că şi
la nivelul acelui stat există o fragilitate, implicit şi o umanitate
ireductibilă, o formă de raţionalitate dincolo de aparenţa triumfului
omului nou. Această umanitate regăsită şi raţionalitate chiar vor doborî
totalitarismul. Viitorul preşedinte PNŢCD a folosit statutul său de
perpetuu anchetat pentru a transmite acele mesaje care mergeau în sensul
trezirii acestei minime raţionalităţi cu potenţial antitotalitar.
Deşi
analiza sa era lucidă la nivel istoric, comunismul colapsând din
interior, fenomenul nu a fost similar la nivelul comunismului românesc.
Dar acest tip de atitudine ne spune ceva important despre tipul de om
politic care a fost Corneliu Coposu după 1989.
Şi-a
transmis mesajele cu consecvenţă chiar atunci când ele păreau politic
contraproductive, pentru că nu se adresau unei populaţii de alegători,
ci unui popor care trebuia şi el
să-şi regăsească treptat umanitatea.
Modelul moral şi riscurile (de)mitizăriiTrăim
într-o perioadă istorică a suspiciunii. Trecutul e tărâmul de vânătoare al
pseudo-cercetătorilor
care nu caută adevărul, ci micile detalii artificial scoase din context
care bruiază înţelegerea. Implicit fac imposibilă, chiar atunci când
este cazul, admiraţia şi existenţa modelelor. Probabil că în raport cu
acest tip de risc, autorul ne vorbeşte despre dorinţa sa de
a-l
"reabilita" pe fruntaşul ţărănist. Pe fond nu avem nevoie de dosarele
Securităţii pentru a şti cine a fost Corneliu Coposu. În această carte
vedem însă că până şi prin lupa deformantă a acestei instituţii se vede
caracterul său şi ne impresionează ideea că el însuşi a lăsat pentru
viitor, pe vremea când nu ştia că se va putea exprima liber, expresii
ale libertăţii sale de conştiinţă în context totalitar.
În acest sens, e semnificativă concisa autoevaluare pe care
şi-o face în testamentul său politic scris în 1994 şi dat publicităţii în 2018: "Cred că
mi-am făcut datoria faţă de ţară, faţă de conştiinţa mea. Nu cred că am
să-mi reproşez vinovăţii majore. Am căutat
să-mi
respect principiile, angajamentul ideologic şi toate acţiunile născute
din dragoste de Patrie şi de neamul românesc. Dacă ar fi să o iau de la
capăt, aş proceda la fel, chiar ţinând seama de perspectiva anilor de
puşcărie, de suferinţele îndurate".
Asta ne ajută mai bine să
citim coerenţa atitudinii sale înainte şi după 1989. Când, la începutul
anilor 1990, se vede cu preşedintele I. Iliescu sau cu şeful SRI V.
Măgureanu (amândoi ajungând mai târziu să se laude cu aceste întâlniri),
el priveşte în faţă, chiar dacă
într-un alt
context, acelaşi sistem. Confruntarea sa cu Securitatea şi cu
structurile statului comunist are loc de la naşterea acestora şi durează
şi după dispariţia lor oficială, de fapt transformarea în forme
instituţionale care niciodată nu
i-au fost prietene liderului
naţional-ţărănist.
Putem spune că această confruntare continuă şi azi, pentru că statura
fostei victime a represiunii politice rămâne agasantă pentru
"moştenitorii Securităţii".
Într-o lume a antimodelelor politice, modelul politic Coposu rămâne periculos.
Această
inevitabilă luptă pentru memorie subliniază măsura în care marele merit
al lui Corneliu Coposu e unul politic: a reprezentat în lupta politică
un tip de legitimitate insuportabilă pentru puterea
neo-nomenclaturistă. Monarhismul său din 1990 suna strident în acel context, dar aşa completa tipul de legitimitate pe
care-l
încarna. Atitudinea faţă de Coposu era atunci o hârtie de turnesol şi
asta a condus la definirea întregului spectru politic. În confuzia şi
obscuritatea postcomunismului, discursul lui Corneliu Coposu era ca un
reflector pus atât pe imposturile puterii, cât şi pe fricile societăţii.
Nu
era singurul care putea susţine un astfel de discurs politic, dar a
fost cel mai credibil, a fost cel care a încarnat acest discurs. De unde
şi ura sistemică împotriva sa. De unde şi impresia colectivă
cvasiunanimă că moartea sa a deschis drumul către alternanţa politică
din noiembrie 1996. Idee pe care o regăsim şi azi, idee semnificativă
pentru acel timp. Ca şi cum moartea sa a fost mai convingătoare decât
viaţa sa. Această evidenţă pentru contemporanii acelor momente din 1995
şi 1996 e grăitoare pentru importanţa, dar şi natura "mitului" Coposu de
atunci. Era evidenţa că cei care deţineau puterea instituţională,
economică şi mediatică nu puteau concepe o Românie cu Corneliu Coposu la
putere. Oamenilor statului nedecomunizat le era frică de anticomunistul
Coposu. Iată o formă de victorie morală a celui care avea cu adevărat
sensul statului în faţa celor
care-l locuiau ilegitim.
Moartea sa a părut aşadar ca un ultim sacrificiu. Dar de aici a venit şi marea confuzie între modelul moral şi modelul politic.
Coposu-omul politic a fost umbrit nedrept de
Coposu-modelul
moral. Am încercat mai sus să arăt că atitudinea care reiese din
documentele Securităţii nu este acea a unui radical, ci a unui strateg.
Se distinge de alte posibile modele morale de rezistenţă în faţa
comunismului prin inteligenţa politică de a pregăti momentul de după
implozia regimului.
Sigur că e el însuşi un constant apărător al ideii importanţei moralităţii în politică, dar asta pentru că trăieşte
într-un
context dramatic, în care înainte şi după 1989, aşa cum spune şi în
testamentul său politic, "lichelele" erau aproape peste tot. Dar apelul
la moralitate în politică nu trebuie să fie interpretat ca o confuzie a
celor două sfere, cea a acţiunii politice şi cea a credinţelor morale.
Coposu însuşi e un credincios
greco-catolic care-şi
convoacă cu mare atenţie credinţa în discursul public. Coposu e un
model politic tocmai pentru că încearcă echilibrul idealului weberian al
omului politic, în care etica responsabilităţii pentru ceilalţi nu
exclude, ci completează credinţa proprie.
Coposu era şi un
realist, care ştia să utilizeze întreaga capacitate mobilizatoare a
discursului idealist. Ştia că politica este arta posibilului. Idealurile
sale nu erau abstracte: renaşterea PNŢ, apoi unirea opoziţiei politice
şi civice
într-o alternativă la postcomunişti.
În sensul acesta, a fost un învingător, pentru că obiectivele sale
ţineau de sfera posibilului şi au fost îndeplinite.
Mai mult decât realizările politice
propriu-zise,
inteligenţa politică a lui Corneliu Coposu va putea inspira generaţiile
de azi şi de mâine. O inteligenţă care nu este una instinctivă, vine nu
numai din experienţă, ci şi
dintr-o cultură profundă,
dintr-o dorinţă de
a-şi cunoaşte semenii şi istoria poporului căruia
i-a
dedicat viaţa. Impresionantă în acest sens este conferinţa din 1986 de
la sfârşitul cărţii despre rolul clerului în istoria românilor, lecţie
de istorie şi discurs specific patriotismului luminat
care-l definea.
Corneliu
Coposu nu trebuie canonizat, nici mitologizat, îi trebuie doar dat
locul de model politic de care memoria noastră naţională are atâta
nevoie: acela al unui un om politic care vrea să se ia la trântă cu o
istorie despre care ştie că nu e niciodată scrisă dinainte.
(
Alexandru Gussi)
