Mintea. O scurtă introducere în filosofia minţii

 

John R. Searle
Mintea. O scurtă introducere în filosofia minţii
Editura Herald, 2019
traducere din limba engleză de Iustina Cojocaru

Citiţi cuvântul introductiv al acestei cărţi.

*****
Intro

"Filosofia minţii este unică printre subiectele filosofice contemporane, scrie John Searle, prin aceea că, în ansamblul lor, cele mai renumite şi influenţe teorii sunt false". Considerat unul dintre cei mai eminenţi gânditori ai lumii, Searle demontează aceste teorii, oferindu-ne, într-un stil comprehensibil şi alert, o introducere în teoria minţii. Porneşte de la expunerea celor douăsprezece probleme ale filosofiei minţii - reunite sub titlul "Descartes şi celelalte dezastre" -, probleme la care revine pe tot parcursul volumului, pe măsură ce clarifică subiecte ca materialismul, conştiinţa, problema minte-corp, intenţionalitatea, cauzarea mentală, liberul arbitru şi sinele. Mintea reprezintă o introducere surprinzător de directă şi antrenantă într-unul dintre cele mai provocatoare domenii ale filosofiei.

"În celebrul enunţ al lui Descartes «gândesc, deci exist», la ce se referă persoana întâi singular? Descartes nu se referă, cu siguranţă, la corpul meu, ci la mintea mea, substanţă mentală care constituie acel eu esenţial. Avem acum un motiv întemeiat pentru a presupune că dualismul cartezian nu este o descriere acceptabilă din punct de vedere filosofic a naturii minţii. Dar aceia dintre noi care respingem dualismul trebuie să mai răspundem la o întrebare serioasă: ce este, mai exact, sinele? Ce fapt referitor la mine mă face să fiu eu?"

"Voi încerca să depăşesc vocabularul şi ipotezele şi, în acest fel, îmi propun să soluţionez sau să înlătur problemele tradiţionale. Dar, odată ce am realizat acest lucru, subiectul, filosofia minţii, nu ia sfârşit: el devine mai interesant. [...] Cele mai multe dintre introducerile generale la acest subiect se referă doar la Marile Întrebări. Acestea se concentrează, în principal, asupra problemei minte-corp, acordând totodată o oarecare atenţie problemei cauzării mentale şi, într-o mai mică măsură, problemei intenţionalităţii. [...] În mod specific, mie mi se pare că trebuie să ne axăm pe întrebări despre structura detaliată a conştiinţei şi semnificaţia ultimelor cercetări din neurobiologie cu privire la acest subiect." (John Searle)

"Multe dintre întrebările filosofice din toate timpurile au avut în centrul lor natură minţii. În istoria filosofiei au fost formulate multe ipoteze şi chiar teorii despre modul în care percepem lucrurile, relaţia dintre minte şi corp, ce ne face conştienţi, ce sunt ideile şi cum de ştim cine suntem. Această lucrare vorbeşte despre toate acestea şi ceva mai mult. John Searle, profesor de filosofie la Universitatea Californiei, construieşte o filosofie a minţii într-o manieră lucidă şi pătrunzătoare pe ruinele acestor teorii, pe care iniţial le introduce cititorului şi le explică, iar apoi le aruncă în aer. Searle are convingerea că ideile lui Descartes şi dualismul au dus pe un drum greşit felul în care gândim şi astăzi despre minte. El discută principiul cauzalităţii al lui Hume, apoi analizează, fără a abandona spiritul critic, teorii moniste şi materialiste, expunându-le limitele în înţelegere şi incapacitatea de a se adecva la realitate. Îşi construieşte propria teorie pas cu pas, regândind într-un mod foarte original şi provocator fiecare aspect al minţii - experienţă senzorială, conştiinţă, liber arbitru, cauzalitate, inconştient, identitate de sine etc. - şi oferind exemple din psihologie şi neurologie. Pe alocuri stilul cărţii nu e lipsit de umor, dar meritul său cel mai mare este că reuşeşte să dezvăluie minţii cititorului o perspectivă cu totul nouă, să îl educe într-un stil de gândire ce va influenţa modul în care va percepe de acum înainte orice aspect al realităţii. De la micile frustrări provocate de modul abrupt în care Searle ne contrazice uneori propriile convingeri despre minte şi dualism, la satisfacţia descoperirii unei noi înţelegeri - mai profunde, mai stabile - a realităţii propriei noastre existente, cititorul pasionat de filosofie, şi nu numai, descoperă în acest text o lectură provocatoare şi originală." (Gabriela Deniz)

Fragment
Capitolul I. Douăsprezece probleme cu care se confruntă filosofia minţii

Scopul urmărit de cartea de faţă este să iniţieze cititorul în filosofia minţii. Îmi propun trei obiective: primul ‒ cititorul ar trebui să dobândească o înţelegere a celor mai importante probleme contemporane şi a discuţiilor actuale în acest câmp de cunoaştere şi, de asemenea, să înţeleagă care este fundalul lor istoric; cel de-al doilea ‒ îmi doresc să arăt limpede că modul în care eu gândesc este cel corect în abordarea acestor probleme şi, mai mult, sper ca el să furnizeze răspunsuri la multe dintre întrebările pe care eu le ridic; şi cel de-al treilea, cel mai important dintre toate ‒ mi-ar plăcea să ştiu că cititorul este capabil să gândească el singur despre aceste probleme după ce va fi citit această carte. Pot să reformulez toate aceste scopuri dintr-odată, afirmând că îmi propun să scriu cartea pe care mi-aş dori să o fi citit când am început pentru prima oară să mă gândesc la aceste întrebări. Scriu din convingerea că filosofia minţii este cel mai important subiect din filosofia contemporană, iar concepţiile consacrate - dualism, materialism, behaviorism, funcţionalism, computaţionalism, eliminativism, epifenomenalism - sunt false.

O caracteristică agreabilă a scrierii despre mintea umană este aceea că nu e necesar să explici de ce este important subiectul. Este nevoie de ceva timp pentru a înţelege că actele ilocuţionare şi logica modală cuantificată sunt subiecte importante în filosofie, dar oricine poate înţelege în mod automat că mintea este esenţială în desfăşurarea vieţii noastre. Modul de operare a minţii - conştient şi inconştient, liber şi îngrădit, prin percepţie, acţiune şi gândire, prin simţire, emoţii, reflecţie şi memorie şi prin toate celelalte trăsături ale ei - nu este de fapt un aspect al vieţii noastre, ci, într-un fel, este chiar viaţa noastră.

Există riscuri atunci când scrii o astfel de carte: printre cele mai grave lucruri pe care le putem face este să îi dăm cititorului impresia că înţelege ceva ce de fapt el nu înţelege, că am explicat ceva când de fapt nu a fost explicat şi că o problemă a fost rezolvată când de fapt ea nu a fost rezolvată. Sunt perfect conştient de toate aceste riscuri şi în cele ce urmează voi pune în evidenţă zone ale ignoranţei umane - a mea proprie, precum şi a celorlalţi -, ca şi zone ale înţelegerii umane. Eu cred că filosofia minţii este atât de importantă, încât merită să ne asumăm aceste riscuri.

Dintr-o seamă de motive istorice importante, filosofia minţii a devenit subiectul central al filosofiei contemporane. În cea mai mare parte a secolului XX, filosofia limbajului a reprezentat "prima filosofie". Alte ramuri ale filosofiei erau privite ca fiind derivate din filosofia limbajului şi dependente de rezultatele atinse în cadrul filosofiei limbajului pentru rezolvarea lor. Acum, centrul atenţiei s-a deplasat de la limbaj spre minte. De ce? Ei bine, în primul rând, eu consider că mulţi dintre noi, cei care ne ocupăm de filosofia limbajului, înţelegem multe dintre întrebările despre limbaj ca fiind cazuri speciale de întrebări despre minte. Modul în care folosim limbajul este o expresie a capacităţilor noastre mentale fundamentale mai mult din punct de vedere biologic şi nu vom înţelege pe deplin modul de funcţionare a limbajului până când nu vom fi înţeles cum este el înrădăcinat în abilităţile noastre mentale. Un al doilea motiv este acela că, odată cu creşterea volumului de cunoştinţe, am înregistrat o mişcare de îndepărtare de felul de a trata teoria cunoaşterii, epistemologia, ca fiind centrală în filosofie şi suntem acum pregătiţi să facem o filosofie mai consistentă, teoretică, constructivă, în loc doar să alegem abordarea treptată prin rezolvarea problemelor tradiţionale specifice. Locul ideal pentru a demara această filosofie constructivă este să începem prin examinarea naturii minţii umane. Un al treilea motiv pentru care apreciem centralitatea minţii este acela că, pentru mulţi dintre noi, inclusiv eu însumi, întrebarea centrală din filosofie, la începutul secolului XXI, este cum să ne explicăm cine suntem noi înşine în calitate de agenţi în mod aparent conştienţi, lucizi, liberi, raţionali, vocali, sociali şi politici, aparţinând unei lumi despre care ştiinţa ne spune că este compusă în întregime din particule fizice lipsite de cogniţie, lipsite de semnificaţie. Cine suntem noi şi cum ne mulăm pe restul lumii? Cum se raportează realitatea umană la restul realităţii? O variantă specială a acestei întrebări este: ce înseamnă să fii fiinţă umană? Răspunsurile la aceste întrebări trebuie să înceapă cu o discuţie despre mintea umană, deoarece fenomenele mentale constituie puntea prin care ne conectăm la restul lumii. Cel de-al patrulea motiv în favoarea preeminenţei filosofiei minţii a fost apariţia "ştiinţei cognitive", o disciplină nouă care îşi propune să meargă mai adânc în profunzimile naturii minţii decât ne obişnuise psihologia empirică tradiţională. Ştiinţa cognitivă necesită consolidarea unui fundament în filosofia minţii. În sfârşit, ca un element mai controversat, eu consider că filosofia limbajului a atins o etapă de relativă stagnare datorită unor erori comune din jurul doctrinei aşa-numitului externalism, ideea conform căreia semnificaţiile cuvintelor şi, prin extensie, conţinutul minţii noastre, nu se găsesc în capul nostru, ci sunt subiecte ale relaţiilor cauzale dintre ceea ce este în capul nostru şi lumea din exterior. Nu este locul să reluăm aceste probleme în detaliu, însă eşecul de a putea explica limbajul dintr-o premisă externalistă a condus la o perioadă înţelenită în filosofia limbajului; iar filosofia minţii a recuperat timpii morţi. Voi discuta pe larg despre externalism în Capitolul VI.

Filosofia minţii are o trăsătură specială care o deosebeşte de alte ramuri ale filosofiei. În ceea ce priveşte cele mai multe subiecte filosofice nu există o diviziune clară între ceea ce cred specialiştii şi opiniile publicului general educat. Dar în privinţa problemelor discutate în cartea de faţă există o diferenţă enormă între ceea ce cred cei mai mulţi oameni şi ceea ce cred experţii profesionişti. Presupun că cei mai mulţi oameni din lumea de azi a Occidentului acceptă o anumită formă de dualism. Ei consideră că deţin o minte sau un suflet şi un corp fizic. Mi-a fost dat să aud chiar pe unii care îmi spuneau că sunt compuşi din trei părţi - un corp, o minte şi un suflet. Dar aceasta nu este cu siguranţă opinia specialiştilor din filosofie, psihologie, ştiinţa cognitivă, neurobiologie sau inteligenţa artificială. Aproape fără excepţie, experţii profesionişti din domeniu acceptă o anumită versiune a materialismului. Un volum mare din efortul care însoţeşte această carte va fi consacrat tentativei de a explica aceste probleme şi de a le soluţiona pe cele adiacente.

Să presupunem că mintea este acum subiectul central al filosofiei şi că celelalte probleme, cum ar fi natura limbajului şi a semnificaţiei, natura societăţii şi natura cunoaşterii sunt într-un fel sau altul cazuri speciale ale caracteristicilor mai generale ale minţii umane. Cum ar trebui să începem analiza minţii umane?

I. DESCARTES ŞI CELELALTE DEZASTRE

În filosofie nu există breşă de scăpare din perspectiva istoriei. În mod ideal, mă gândesc uneori că mi-ar plăcea să le spun studenţilor mei adevărul despre o anumită chestiune şi să-i trimit acasă. Dar o astfel de abordare absolut non-istorică tinde să genereze o superficialitate filosofică. Trebuie să ştim cum s-a ajuns din punct de vedere istoric să avem întrebările pe care le avem şi ce feluri de răspunsuri formulau înaintaşii noştri la aceste întrebări. Filosofia minţii din epoca modernă începe în mod efectiv odată cu opera lui René Descartes (1596-1650). Descartes nu era primul care deţinea opinii de genul celor pe care el le avea, dar concepţia lui despre minte a fost cea mai influentă pentru aşa-numiţii filosofi moderni, filosofii secolului XVII şi cei care au urmat. Astăzi, multe dintre opiniile sale sunt expuse în mod curent şi acceptate fără să fie puse sub semnul îndoielii de către persoane care nici măcar nu reuşesc să îi pronunţe corect numele. Cea mai faimoasă doctrină a lui Descartes este dualismul, ideea că lumea se împarte în două genuri diferite de substanţe sau entităţi, care pot exista în mod autonom. Acestea sunt substanţe mentale şi substanţe fizice. Forma de dualism a lui Descartes este denumită uneori "dualismul de substanţă".

Descartes credea că o substanţă trebuie să aibă o esenţă sau o trăsătură esenţială care face din acel gen de substanţă ceea ce este (întregul vocabular despre substanţă şi esenţă, trebuie menţionat, vine de la Aristotel). Esenţa minţii este conştiinţa sau, cum o denumea el, "gândirea"; iar esenţa corpului este faptul de a fi extins în trei dimensiuni din spaţiul fizic sau, după cum o numea el, "extensie". Atunci când afirmă că esenţa minţii este conştiinţa, Descartes susţine că noi suntem genul de fiinţe care suntem deoarece suntem conştienţi şi că ne aflăm întotdeauna într-o anumită stare conştientă sau alta şi că am înceta să mai existăm dacă am înceta să fim într-o anumită stare conştientă. De exemplu, chiar în acest moment mintea mea se concentrează în mod conştient asupra redactării primului capitol al acestei cărţi, dar oricare ar fi schimbările prin care aş trece când mă voi fi oprit din scris şi voi fi început să mănânc, eu tot voi continua să fiu într-o anumită stare conştientă sau alta. Atunci când susţine că esenţa corpului este extensia lui, Descartes susţine că toate corpurile au dimensiuni spaţiale: pupitrul din faţa mea, planeta Pământ şi maşina din parcare sunt toate obiecte extinse sau răspândite în spaţiu. În terminologia latină a lui Descartes, distincţia este aceea dintre res cogitans şi res extensa. (Apropo, numele lui Descartes este forma contrasă a sintagmei "Des Cartes", în latină cartesius însemnând "din Cartes"; iar adjectivul corespunzător este "cartezian).

Dualismul cartezian a fost important în secolul XVII din mai multe considerente, unul dintre cele mai remarcabile fiind acela că el părea să împartă, în mod distinct, teritoriul dintre ştiinţă şi religie. În secolul XVII, noile descoperiri ştiinţifice păreau să reprezinte o ameninţare pentru religia tradiţională şi existau dispute aprinse cu privire la conflictul aparent dintre credinţă şi raţiune. Într-un fel, deşi nu în totalitate, Descartes a atenuat acest conflict în mod efectiv, atribuind lumea materială celor care studiau ştiinţele şi lumea spirituală teologilor. Mintea umană era considerată a fi un suflet nemuritor şi nu un subiect adecvat pentru cercetarea ştiinţifică, în timp ce corpul putea fi studiat prin ştiinţe precum biologia, fizica şi astronomia. Iar în ceea ce priveşte filosofia, el considera că ea putea studia mintea, precum şi corpul omenesc.

Conform lui Descartes, fiecare esenţă are moduri sau modificări diferite prin care se poate manifesta. Corpurile sunt divizibile la nesfârşit. Altfel spus, ele pot, în principiu, să fie divizate în mod indefinit în părţi mai mici şi, în acest sens, fiecare corp poate fi distrus, deşi materia, în general, nu poate fi distrusă. Volumul de materie din univers este constant. Pe de o parte, mintea este indivizibilă, cu alte cuvinte, ea nu poate fi divizată în părţi mai mici şi, astfel, ea nu poate fi distrusă aşa cum se întâmplă cu un corp. Fiecare minte este un suflet nemuritor. Fiind o entitate fizică, corpul este guvernat de legi ale fizicii; dar mintea deţine liberul arbitru. Fiecare dintre noi, fiind un sine, este identic cu propria lui minte. Întrucât suntem fiinţe umane vii, suntem entităţi complexe, formate din minte şi corp, dar, pentru fiecare dintre noi, sinele, obiectul la care ne referim prin "eu", constituie mintea care este ataşată într-un fel de corpul nostru. Gilbert Ryle, un filosof al minţii din secolul XX, lua în derâdere acest aspect al concepţiei lui Descartes, numind-o doctrina "fantomei din maşinărie". Fiecare dintre noi este o fantomă (mintea noastră) care locuieşte într-o maşinărie (corpul nostru)2. Noi luăm cunoştinţă de existenţa şi, în acelaşi timp, de conţinutul minţii noastre printr-un fel de conştienţă imediată, pe care Descartes o înglobează în cea mai faimoasă propoziţie a filosofiei sale, "Cogito ergo sum": gândesc, deci exist. Acesta pare a fi un argument formal odată ce "gândesc" este premisa, iar "exist", concluzia, însă eu consider că Descartes intenţiona, în acelaşi timp, să înregistreze un soi de trecere în revistă interioară a existenţei şi a conţinutului minţii. Nu pot să mă înşel în ceea ce priveşte existenţa propriei mele conştiinţe, ca urmare nu pot să mă înşel cu privire la propria mea existenţă, deoarece esenţa mea este să fiu o fiinţă conştientă (altfel spus, care gândeşte), o minte. Şi nici nu pot să mă înşel cu privire la conţinutul minţii mele. Dacă mi se pare, de exemplu, că mă doare ceva, atunci înseamnă că mă doare.

Pe de altă parte, corpul nostru nu poate fi cunoscut în mod direct, ci doar indirect, deducând existenţa şi trăsăturile lui, din conţinutul minţii. Eu nu percep în mod direct masa din faţa mea; ci, strict vorbind, eu percep doar experienţa mea conştientă referitoare la masă, "ideea" mea despre masă; şi deduc existenţa mesei din prezenţa ideii. Ideea mea actuală despre masă nu este determinată de mine, de aceea eu trebuie să presupun că ea este determinată de masă.

Explicaţia lui Descartes cu privire la relaţia dintre minte şi corp poate fi rezumată pe scurt în tabelul pe care îl prezentăm în continuare. Pe lângă faptul că are o esenţă, fiecare substanţă deţine o serie de modificări sau proprietăţi, iar acestea sunt forme speciale pe care le îmbracă esenţa.



Opiniile lui Descartes au condus la dezbateri nesfârşite şi este corect să spunem că el ne-a lăsat moştenire mai multe probleme decât soluţii. Explicaţia pe care tocmai v-am oferit-o ‒ oricât de succintă a fost ea ‒, despre realitatea care se împarte în mental şi fizic, ne lasă nerezolvate o serie întreagă de probleme. Dintre acestea prezentăm în continuare opt probleme care i-au preocupat cel mai mult chiar pe Descartes însuşi şi pe succesorii lui.

1. Problema minte-corp

Care sunt mai exact relaţiile dintre mental şi fizic şi, în mod special, cum pot exista relaţii cauzale între ele? Pare să fie imposibil faptul că ar putea exista relaţii cauzale între două domenii metafizice complet diferite ‒ domeniul fizic al obiectelor materiale extinse şi domeniul mental sau spiritual al minţii sau sufletului. Cum poate ceva care se găseşte în corpul nostru să cauzeze ceva în mintea noastră? Cum poate ceva care se găseşte în mintea noastră să cauzeze ceva în corpul nostru? Cu toate acestea, se pare că ştim că există relaţii cauzale. Ştim că dacă cineva ne calcă pe degetul de la picior vom simţi o durere, chiar dacă faptul că ne-a călcat pe degetul de la picior este doar un eveniment fizic din lumea fizică, iar sentimentul nostru de durere este un eveniment mental care are loc în propriul suflet. Cum este posibil să se întâmple astfel de lucruri? Întocmai: se pare că există relaţii cauzale care decurg şi în sens invers. Acum iau decizia să ridic braţul, eveniment care are loc în sufletul meu conştient şi, ce să vezi, braţul meu se îndreaptă în sus. Cum am putea să înţelegem că s-ar putea întâmpla vreodată un asemenea lucru? Cum poate o decizie din sufletul meu să cauzeze o mişcare a unui obiect fizic din lumea fizică, aşa cum este corpul meu? Aceasta este cea mai faimoasă problemă pe care ne-a lăsat-o Descartes şi ea este de obicei denumită "problema minte-corp". Cum pot exista relaţii cauzale între cele două? Mare parte din filosofia minţii care a urmat după Descartes este preocupată de această problemă şi continuă să fie, în ciuda progresului pe care omenirea l-a înregistrat de-a lungul secolelor, o problemă fundamentală pentru filosofia contemporană. După opinia mea, ea are o soluţie filosofică generală destul de evidentă, pe care urmează să o explic mai târziu; însă trebuie să vă mărturisesc, în avans, că mulţi - poate cei mai mulţi - dintre colegii mei sunt într-un dezacord profund cu afirmaţia că deţinem o soluţie verificată la problema lui Descartes.

Există într-adevăr două seturi de probleme. Cum poate ceva fizic să producă un efect în sufletul meu, care este nonfizic, şi cum pot evenimentele din sufletul meu să influenţeze lumea fizică. În ultimul secol şi jumătate, prima dintre aceste întrebări a fost transformată într-un mod pe care Descartes nu l-ar fi acceptat. În versiunea ei modernă, întrebarea este: Cum pot să producă procesele cerebrale fenomene mentale? Cum poate creierul să fie cauza care produce mintea? Descartes nu credea că acest lucru era posibil, deoarece, conform explicaţiei lui, mintea are o existenţă complet independentă de creier. Problema pentru Descartes nu era întrebarea generală despre felul în care o substanţă mentală poate apărea din neurobiologie, deoarece, pentru el, ea nu poate apărea. Întrebarea lui era mai degrabă cum pot apărea conţinuturi mentale specifice, cum ar fi senzaţia de durere, în urma impactului unei lovituri suferite de corpul meu. Noi credem că însăşi existenţa minţii este explicată de modurile de operare ale creierului. Descartes nu credea că acest lucru era posibil. Pentru el, întrebarea era doar cum pot fi cauzate unele gânduri şi sentimente specifice, cum ar fi o senzaţie de durere, de evenimente ce au loc în corp.

Este important să punem accentul pe această idee: avem tendinţa să considerăm, chiar şi dualiştii care se găsesc printre noi, că corpul nostru, alături de creierul lui, sunt conştiente. Descartes nu credea acest lucru. El considera că corpul şi creierul nostru nu ar putea fi mai conştiente decât masa, scaunul sau casa sau orice altceva din jurul nostru. Sufletul conştient este separat, deşi cumva ataşat corpului uman. Dar niciun obiect material, fie el viu sau mort, nu este conştient.

2. Problema celorlalte minţi

Am afirmat că, în conformitate cu Descartes, fiecare dintre noi este o minte şi că fiecare dintre noi cunoaşte care este conţinutul minţii lui în mod direct, dar cum ştiu eu că ceilalţi oameni au mintea lor? Ce mă face, de exemplu, să fiu convins când mă întâlnesc cu tine, că ai o minte? La urma urmelor, tot ceea ce pot să observ este corpul tău, inclusiv mişcările lui fizice şi sunetele care sunt rostite de gura lui, pe care eu le interpretez ca fiind cuvinte. Dar cum ştiu eu că există ceva în spatele tuturor acestor fenomene fizice? Cum ştiu eu că tu ai o minte, când singura minte despre care am cunoaştere directă este propria mea minte?

Ne-am putea gândi că eu pot să deduc existenţa unor stări mentale ce există în tine prin analogie cu mine însumi. Exact aşa cum observ în cazul meu o corelaţie între stimulul input, starea mentală interioară şi comportamentul de ieşire, tot astfel, în cazul tău, deoarece eu pot să observ stimulul input şi comportamentul de ieşire, deduc prin analogie că tu trebuie să ai o stare mentală interioară care să corespundă cu a mea. Astfel, dacă mă lovesc la degetul mare de la mână cu un ciocan, stimulul input mă face să simt durerea, care, la rândul ei, mă face să plâng. În cazul tău, urmând acelaşi fir al deducţiei, observ stimulul input şi faptul că plângi de durere şi, pur şi simplu, mă conectez la starea ta făcând analogia dintre tine şi mine.

Acesta este un argument faimos, denumit "argumentul prin analogie". Însă el nu se potriveşte aici. În general, o cerinţă a raţionamentului inferenţial este aceea că validitatea aserţiunii raţionamentului depinde, în principiu, de existenţa unei anumite modalităţi independente sau non-inferenţiale de a verifica inferenţa. În acest fel, dacă eu cred că cineva se află în camera de alături, deducând prezenţa acelei persoane din sunetele pe care le aud, pot să merg oricând în camera de alături şi să verific această inferenţă pentru a vedea dacă într-adevăr există cineva în camera vecină care produce acele sunete. Dar dacă eu fac o inferenţă pe baza stimulului tău şi a comportamentului tău faţă de starea ta mentală, cum pot eu să verific inferenţa? Cum voi putea eu să constat dacă deducţia mea este corectă şi nu e doar o simplă supoziţie? Dacă o asimilez cu un gen de ipoteză ştiinţifică, pe care o putem verifica prin metode ştiinţifice, fie că ai sau nu stări mentale care să corespundă stimulului tău şi tiparelor de răspuns observabile, în acelaşi mod în care eu am stări mentale care să corespundă stimulului meu şi tiparelor de răspuns, atunci se pare că ceea ce demonstrează argumentul este că eu sunt singura persoană din lume care are stări mentale de orice fel. Astfel, de exemplu, dacă eu rog pe oricine din cameră să îşi aşeze degetul mare de la ambele mâini pe pupitru, iar eu mă plimb cu un ciocan în mână cu care lovesc degetele pentru a vedea care dintre ele va produce o senzaţie de durere, în cazul în care o va produce, se dovedeşte, din ceea ce pot să observ, că numai un deget produce durere: acesta, cel pe care îl consider "al meu". Dar când lovesc degetele celorlalţi, eu nu simt nimic.

Opinia că eu sunt singura persoană care are stări mentale este denumită "solipsism". Solipsismul se manifestă cel puţin la trei niveluri diferite. Unul ‒ forma cea mai radicală: eu sunt singura persoană din lume care are stări mentale; şi, într-adevăr, în anumite forme, nimic nu există în lume, cu excepţia stărilor mele mentale. Al doilea ‒ solipsismul epistemic: poate că alte persoane au stări mentale, dar eu nu pot să ştiu niciodată cu siguranţă. Este foarte posibil ca ele să aibă, dar eu nu deţin nicio modalitate de a afla, deoarece tot ceea ce pot să observ este comportamentul lor exterior. Şi cel de-al treilea ‒ alte persoane au stări mentale, dar eu nu pot fi niciodată sigur că ele sunt ca ale mele. Din câte îmi dau seama, ceea ce eu numesc "faptul de a vedea roşu", dacă tu ai putea avea exact aceeaşi experienţă, ai putea să o denumeşti "faptul de a vedea verde" şi dacă eu aş putea avea experienţa ta, pe care tu o denumeşti "faptul de a vedea roşu", eu aş denumi-o "faptul de a vedea verde". Amândoi trecem cu bine acelaşi test de cecitate cromatică, deoarece amândoi facem aceleaşi distincţii prin comportamentul nostru. Dacă ni se cere să alegem creionul verde dintr-o cutie de creioane roşii, amândoi vom alege acelaşi creion. Dar cum pot să ştiu eu că experienţele interioare pe care tu le ai şi care îţi permit ţie să faci distincţii sunt similare cu cele pe care eu le am şi care îmi permit mie să fac distincţii?

Solipsismul este neobişnuit în istoria filosofiei prin aceea că nu există solipsişti celebri. Aproape fiecare poziţie filosofică, oricât de excentrică a fost ea, a fost susţinută de un filosof celebru sau altul, dar, din câte ştiu eu, nici unul dintre filosofii celebri de-a lungul istoriei nu a fost vreodată solipsist. Cu siguranţă, dacă vreunul ar fi fost solipsist, nu ar fi meritat să îşi irosească timpul ca să ne spună nouă că era solipsist, deoarece, conform teoriei acestora, noi nu existăm.

De asemenea, solipsismul implică o anumită asimetrie, în sensul că solipsismul tău nu este o ameninţare pentru mine, iar solipsismul meu, dacă sunt tentat de solipsism, nu poate fi combătut de tine. Astfel, de exemplu, dacă vii la mine şi îmi spui: "Sunt solipsist. Tu nu exişti", eu nu mă simt tentat să mă gândesc: "Dumnezeule, poate că are dreptate, poate că eu nu exist". Dar, în mod corespunzător, dacă sunt tentat de solipsism, nu are niciun sens să mă îndrept spre tine şi să te întreb: "Exişti? Chiar ai stări mentale?", deoarece orice ai spune, cuvintele tale vor fi conforme cu ipoteza solipsismului.

3. Problema scepticismului cu privire la lumea exterioară şi 4. Analiza percepţiei

Scepticismul referitor la celelalte minţi, care se desprinde din dualismul cartezian, este doar un caz aparte al unui tip mai general de scepticism: scepticismul cu privire la existenţa lumii exterioare. Conform concepţiei lui Descartes, lucrurile despre care pot avea o cunoaştere certă sunt conţinuturile cognitive ale propriei mele minţi, gândurile, sentimentele, percepţiile şi aşa mai departe. Dar ce pot să spun despre scaunele şi mesele, munţii şi râurile, pădurile şi copacii pe care le văd în jurul meu? Deţin eu o cunoaştere certă că ele există într-adevăr şi că le percep exact aşa cum sunt ele în realitate? Este important să înţelegem că, potrivit concepţiei lui Descartes, noi nu percepem în mod direct obiectele şi stările de lucruri din această lume. Ceea ce percepem în mod direct ‒ altfel spus, ceea ce percepem fără mijlocirea unor procese inferenţiale ‒ este conţinutul minţii noastre. Astfel, dacă ţin mâna în dreptul feţei, ceea ce percep în mod direct, ceea ce percep strict şi literal, conform lui Descartes, este o anumită experienţă vizuală pe care o am. Descartes denumeşte aceste experienţe "idei". Eu nu percep mâna în sine, ci, mai degrabă, o anumită reprezentare vizuală a mâinii, un fel de imagine mentală a mâinii. Dar atunci se ridică întrebarea: cum ştiu eu că există într-adevăr o mână, care, pe de altă parte, îmi determină această imagine mentală? Deoarece nu percep mâna în sine, ci doar o reprezentare mentală a mâinii, se ridică întrebarea: cum ştiu eu că reprezentarea reprezintă cu adevărat sau reprezintă cu exactitate? Concepţia lui Descartes era comună în secolul XVII. Ea este denumită "teoria reprezentativă a percepţiei" şi urmează să vă spun mai multe despre ea ceva mai târziu, însă aş vrea să subliniez în această etapă că, pentru Descartes, o problemă este: cum putem fi siguri într-adevăr, cum putem avea o cunoaştere certă şi solidă despre faptul că există undeva un obiect care mă determină pe mine să am această experienţă vizuală şi că experienţa vizuală este, în toate privinţele, o reprezentare exactă a trăsăturilor reale ale obiectului?

Descartes oferă puţine argumente care să demonstreze că noi nu putem percepe în mod direct mese, scaune, munţi etc., ci putem percepe doar ideile noastre despre aceste lucruri. El face tranziţia de la percepţia obiectelor reale la percepţia doar a conţinutului propriei noastre minţi într-un mod foarte trecător. Deşi el a fost, fără îndoială, cel dintâi filosof care a avut această concepţie, trecerea de la concepţia că percepem cu adevărat obiecte reale la concepţia că percepem doar ideile noastre despre obiecte este un salt de o importanţă decisivă în istoria filosofiei. Pe bună dreptate, aş putea spune că această perspectivă reprezintă cel mai mare dezastru din istoria filosofiei în ultimii patru sute de ani. În limbajul contemporan, el poate fi formulat prin aserţiunea: noi nu percepem obiecte materiale, noi percepem doar "date furnizate de simţuri". Voi dezvolta acest subiect pe larg în Capitolul X.

Există, de fapt, două probleme strâns legate între ele. Prima: cum generăm o analiză a interacţiunilor noastre perceptive cu lumea? Ce este mai exact relaţia dintre experienţele noastre perceptive interioare, pe de o parte, şi obiectele materiale şi alte caracteristici ale lumii exterioare, de cealaltă parte? A doua problemă: Cum putem fi siguri că deţinem o cunoaştere a lumii exterioare care se află de cealaltă parte a experienţelor noastre perceptive? Cele două sunt strâns înrudite având în vedere că ne-ar plăcea ca analiza noastră despre percepţia lumii exterioare să ne furnizeze instrumentele pentru a răspunde scepticismului privitor la posibilitatea de a avea o cunoaştere a lumii exterioare.

5. Problema liberului arbitru

Eu am experienţa luării unei hotărâri, experienţa deciziei între mai multe alternative pertinente şi experienţa opţiunii de a face un lucru, când aş putea foarte simplu să fac cu totul altceva. Acestea sunt manifestări reprezentând ce eu consider că este propria mea libertate de voinţă. Dar, se ridică în mod firesc întrebarea: dispun eu într-adevăr de liberul arbitru sau este doar o iluzie? Întrebarea este destul de usturătoare pentru Descartes, deoarece, dacă liberul meu arbitru este o trăsătură a minţii mele, cum poate avea acesta vreun efect asupra lumii fizice, dacă lumea fizică este în întregime determinată? Această problemă este o extensie a problemei minte-corp, nefiind identică cu ea. Deoarece, chiar dacă avem o soluţie la problema minte-corp, chiar dacă putem demonstra modul cum propriile gânduri şi sentimente îmi pot pune corpul în mişcare, rămâne totuşi o întrebare: cum poate fi acest lucru în conformitate cu concepţia fizicii din vremea lui Descartes, conform căreia lumea fizică este un sistem determinist şi total închis cauzal? Fiecare eveniment care se petrece în lumea fizică este determinat de evenimente fizice anterioare. În acest fel, chiar dacă am putea să demonstrăm în vreun fel că deţinem o voinţă mentală liberă, nu ar avea nicio relevanţă pentru comportamentul corpului meu, deoarece comportamentul corpului meu este determinat de stări anterioare ale corpului meu şi de restul universului fizic. Problema liberului arbitru pare una dificilă pentru oricine, dar ea ridică probleme excepţionale pentru acela care acceptă dualismul.

Această problemă persistă încă şi astăzi sub o formă la fel de stringentă ca în vremea lui Descartes. În zilele noastre considerăm că fizica cuantică a demonstrat o indeterminare în comportamentul particulelor la nivelul subatomic. Nu absolut orice este determinat în modul în care presupunea fizica clasică. Dar acest aspect pare să nu fie de niciun folos pentru problema liberului arbitru, întrucât forma de indeterminare cuantică este aleatorie, iar caracterul aleatoriu nu este unul şi acelaşi lucru cu libertatea. Faptul că particulele la nivel micro nu sunt complet determinate şi, prin urmare, nu sunt complet predictibile, ci doar în mod statistic predictibile, pare să nu ofere vreun sprijin în favoarea ideii că acţiunile noastre, aparent libere, sunt cu adevărat libere. Chiar dacă modul nostru de a lua decizii a moştenit într-un fel indeterminarea evenimentelor de nivel cuantic în creierul nostru, acest lucru tot nu ne-ar conferi liberul arbitru, ci doar un element aleatoriu impredictibil în deciziile şi comportamentul nostru. Voi dezvolta acest aspect în Capitolul VIII.

6. Sinele şi identitatea personală

Există o altă problemă în faţa căreia discipolii lui Descartes s-au gândit că explicaţia lui furniza un răspuns concludent, chiar dacă Descartes însuşi nu aborda problema în mod direct: problema existenţei sinelui şi a identităţii acestuia sub imperiul timpului şi schimbării. Pentru a înţelege care este problema să ne gândim la exemplul următor: în acest moment eu analizez un set de probleme în timp ce privesc de la fereastră un lac din Suedia; cu o lună în urmă, analizam un set de probleme asemănătoare în timp ce priveam oceanul dincolo de ţărmul Californiei. Experienţele sunt destul de diferite, dar mă gândesc la ele ca fiind ambele experienţe ale mele. De ce? Care este explicaţia? Există, de fapt, un întreg set de întrebări în acest caz, un amalgam filosofic. Care este punctul comun al acestor experienţe care le face să fie experienţe ale aceleiaşi persoane şi ce anume în ceea ce mă priveşte face acum ca eu să fiu aceeaşi persoană cu persoana care era în California? Există tentaţia de a spune că această persoană este una şi aceeaşi cu acea persoană deoarece ambele au acelaşi corp fizic. Dar este oare acest corp cu adevărat esenţial pentru identitatea mea? Este cel puţin posibil să îmi imaginez că aş putea să mă trezesc într-o bună zi, asemeni lui Gregor Samsa din povestea lui Kafka, într-un corp complet diferit. Dar dacă nu acelaşi corp este cel care mă face pe mine să fiu eu, atunci ce mă face pe mine să fiu eu? Care este relaţia dintre identitatea mea personală şi identitatea mea corporală? Pe lângă o experienţă particulară sau alta, mai am şi experienţa propriei mele persoane ca sine?

Răspunsul unui dualist la aceste întrebări este rapid. Corpul meu nu are în niciun fel de-a face cu identitatea mea. Identitatea mea constă, în întregime, în continuitatea aceleiaşi substanţe mentale, aceluiaşi suflet sau res cogitans. Obiectele materiale pot să apară şi să dispară, experienţele pot să apară şi să dispară, dar identitatea mea este garantată de identitatea perfectă a substanţei mele mentale, întrucât eu sunt identic cu această substanţă.

Există, în continuare, alte două probleme pentru Descartes, care se aseamănă mai mult cu nişte puzzle-uri pe care trebuie să le rezolve, dar soluţiile lui sunt destul de interesante. Acestea sunt problema animalelor non-umane şi problema somnului.

7. Au animalele minte?

Dacă fiecare minte este o substanţă spirituală sau mentală şi dacă mintea este indestructibilă, acest lucru înseamnă că ‒ dacă animalele au minte ‒ fiecare animal are un suflet nemuritor. Dar dacă se dovedeşte că fiecare câine, pisică, şoarece, muscă şi lăcustă are un suflet nemuritor, atunci, ca s-o spunem într-un mod delicat, raiul urmează să fie suprapopulat. Soluţia lui Descartes la problema minţii unui animal era rapidă şi brutală. El susţinea că animalele nu au minte. Nu era deloc dogmatic în această privinţă: el credea că, probabil, ele au minte, dar i se părea puţin probabil din perspectiva ştiinţifică ca ele să aibă minte. După opinia lui, distincţia crucială dintre noi şi animale, cea care ne permite să afirmăm cu certitudine că fiinţele umane sunt înzestrate cu minte, iar animalele nu, este aceea că fiinţele umane au un limbaj prin care îşi exprimă gândurile şi sentimentele, în timp ce animalele nu au niciun limbaj. Această lipsă a limbajului animalelor era considerată de el o dovadă copleşitoare a faptului că ele nu au gânduri sau sentimente.

Descartes era de părere că acesta este un rezultat oarecum contraintuitiv. Dacă vedem un câine lovit de o trăsură şi auzim cum urlă din pricina durerii, evident că suntem nevoiţi să presupunem că acel câine are sentimente exact cum avem şi noi. Însă Descartes susţine că toate acestea sunt doar o iluzie. Ar trebui să nu manifestăm mai multă compasiune pentru câine decât avem pentru trăsura care este implicată în accident. Zgomotul ar putea să facă lucrurile să pară ca şi cum trăsura ar suferi de durere, dar nu este aşa; şi acelaşi lucru se întâmplă în cazul câinilor şi al tuturor celorlalte animale. Pare o nebunie să negăm că animalele sunt conştiente, dar iată care este, după părerea mea, perspectiva lui Descartes asupra acestei chestiuni. În cazul fiinţei umane, corpul nu este conştient. Numai sufletul nemuritor, care este ataşat corpului nostru, este cel conştient. Dar, în cazul câinelui, pare foarte puţin probabil să existe un suflet nemuritor; există doar un corp fizic, iar corpurile nu pot fi conştiente. Prin urmare, câinele nu este conştient. La fel este şi în cazul tuturor celorlalte animale.

8. Problema somnului

Cea de-a opta problemă pentru Descartes este problema somnului. Dacă fiecare minte este în mod esenţial conştientă, dacă conştiinţa este esenţa minţii, astfel încât nu ai putea avea minte fără să fii conştient, atunci se pare că inconştienţa ar presupune nonexistenţă. Şi, într-adevăr, teoria lui Descartes sugerează următoarele: dacă încetez să fiu conştient, atunci încetez să exist. Dar atunci cum putem explica faptul că oamenii, cât sunt încă în viaţă, sunt cu toate acestea deseori inconştienţi? De exemplu, când se culcă. Răspunsul lui Descartes la această întrebare ar fi că noi nu suntem niciodată 100% inconştienţi. Există întotdeauna un anumit nivel minim de visare care continuă chiar şi în timpul celui mai profund somn. Atât timp cât continuăm să existăm, continuăm în mod inevitabil să fim conştienţi.

II. ALTE PATRU PROBLEME

Există alte patru probleme care se nasc din dificultăţile privitoare la integrarea minţii în restul universului, probleme care totuşi fie nu au fost tratate de Descartes însuşi, fie au fost transformate în epoca contemporană atât de mult, încât au ajuns să fie destul de diferite faţă de formele în care Descartes şi discipolii lui le-au abordat.

9. Problema intenţionalităţii

Intenţionalitatea este o problemă cu care se confruntă nu doar dualismul, dar şi filosofia minţii, în general. Descartes nu a abordat-o niciodată în mod explicit, dar filosofii care i-au urmat au adus-o în prim-plan şi, într-adevăr, în ultimii o sută de ani, a devenit una dintre problemele centrale ale filosofiei minţii.

"Intenţionalitatea" este un termen tehnic folosit de filosofi pentru a se referi la acea capacitate a minţii prin care stările mentale se referă la, sunt despre sau corespund obiectelor şi stărilor de lucruri din lume, altele decât ele însele. Astfel, de exemplu, dacă am o credinţă, aceasta trebuie să fie o credinţă despre ceva anume. Dacă am o dorinţă, aceasta trebuie să fie dorinţa de a face ceva anume sau ca ceva anume să se întâmple. Dacă am o percepţie, trebuie să admit, cel puţin, că percep un anumit obiect sau stare de lucruri din această lume. Toate acestea se spune că sunt intenţionale, în sensul că, în fiecare caz, starea se referă la ceva dincolo de ea însăşi. Intenţia [intending], în sensul comun în care eu intenţionez să merg la film diseară, este doar un gen de intenţionalitate între altele, alături de convingere, speranţă, teamă, dorinţă şi percepţie. (Termenul tehnic englezesc nu provine din cuvântul "intention" al aceleiaşi limbi, ci germanul Intentionalität, iar acesta, la rândul lui, din latină.) Este vorba despre un termen tehnic special, care nu trebuie confundat cu intenţia în sensul obişnuit.

Problema filosofică specială a intenţionalităţii este următoarea: să presupunem că acum eu cred că George W. Bush este la Washington. Se pune întrebarea: cum pot gândurile mele, care sunt complet în interiorul minţii mele, să parcurgă întreaga distanţă până la Washington, D.C.? Dacă iau în considerare faptul că Soarele se află la o distanţă de 148 800 000 de kilometri faţă de Pământ, cum este posibil, din nou, ca gândurile mele să se poată extinde şi să se refere la ceva dincolo de ele însele? Întrebarea cum poate o stare mentală să se refere la ceva sau să fie despre ceva care se află dincolo de ea însăşi reprezintă astfel problema intenţionalităţii.

Este absolut esenţial să clarificăm distincţia dintre intenţionalitatea intrinsecă sau originară, pe care o am în minte când mă gândesc la ceva anume, şi intenţionalitatea derivată pe care o au semnele de pe hârtie când îmi aştern în scris gândurile. Cuvintele de pe hârtie semnifică, în realitate, ceva şi se referă la ceva şi de aceea ele au intenţionalitate, dar intenţionalitatea lor este derivată din a mea, atunci când am scris în mod intenţional sau deliberat acele cuvinte pe hârtie. De asemenea, trebuie să facem distincţia între cele două ‒ intenţionalitatea originară şi cea derivată, faţă de atribuirile metaforice sau cazurile de intenţionalitate "ca şi cum". Dacă îmi este sete în acest moment, acesta este un caz de intenţionalitate intrinsecă sau originară. Dacă scriu propoziţia "Îmi este sete", această propoziţie a derivat în mod intenţional. Dacă spun: "Maşina mea este însetată de benzină", această propoziţie exprimă o atribuire metaforică sau o atribuire "ca şi cum" pentru setea automobilului. Dar maşina nu are ad litteram nicio intenţionalitate, fie ea originară, ori derivată. Ar fi inutil să vă spun cât de multă confuzie a fost generată de eşecul de a înţelege aceste deosebiri elementare.

În forma sa modernă, intenţionalitatea pune de fapt două probleme. În primul rând: cum se face că evenimentele care au loc în creierul nostru se referă la ceva aflat dincolo de ele însele. Cum este posibilă referenţialitatea sau direcţionalitatea? O a doua problemă, legată de prima, este: cum se face că mintea sau creierul nostru au conţinuturile intenţionale specifice pe care le au? Astfel, de exemplu, dacă mă gândesc acum la George W. Bush, ce fapt referitor la persoana mea face în aşa fel încât conţinutul credinţei mele să se refere la George W. Bush şi nu, de exemplu, la fratele acestuia, Jeb, sau la tatăl lui, George Bush, sau la oricine altcineva care se numeşte George W. Bush sau la câinele meu Gilbert? Cele două probleme sunt: cum este posibilă intenţionalitatea? Şi, având în vedere că ea este posibilă: cum se poate ca stările intenţionale să aibă conţinuturile specifice pe care le au? Voi dedica întregul Capitol VI problemelor intenţionalităţii.

10. Cauzare mentală şi epifenomenalism

Am afirmat că problema minte-corp are două părţi, una de intrare şi una de ieşire. Cum determină stimulii de intrare fenomenele mentale şi cum determină fenomenele mentale comportamentul de ieşire? Fiecare dintre cele două aspecte merită o analiză separată, astfel încât voi transforma problema funcţionării cauzale a stărilor mentale într-un subiect separat.

Unii filosofi care consideră că am putea explica modul în care este determinată conştiinţa de procesele cerebrale nu pot să înţeleagă cum ar putea conştiinţa să aibă propriile ei forţe cauzale. Admiţând că, într-un fel sau altul, conştiinţa şi fenomenele mentale, în general, sunt dependente de procesele cerebrale, este dificil să înţelegi cum ar putea ele să determine mişcările corpului sau să determine orice altceva în lumea fizică. Concepţia potrivit căreia stările mentale există, dar sunt inerte din punct de vedere cauzal, este numită "epifenomenalism". Conform acestei concepţii conştiinţa există a priori, dar ea este la fel ca spuma de pe creasta valului sau scânteierea razei de soare reflectată de luciul de la suprafaţa apei. Ea este prezentă acolo, dar nu are de fapt nicio importanţă. Ea este un epifenomen. Dar acest lucru pare să fie prea contraintuitiv. De fiecare dată când decid să ridic braţul, acesta se mişcă în sus. Iar acest lucru nu este un fenomen aleatoriu sau statistic. Eu nu spun: "Ei bine, uite care este treaba cu braţul ăsta al meu. Sunt zile când se ridică şi sunt zile când nu face acest lucru". Problema este să demonstrăm cum ceva care nu face parte din lumea fizică ar putea avea asemenea efecte asupra lumii fizice. În vocabularul contemporan această problemă se pune în felul următor. Se spune deseori: "Lumea fizică este închisă din punct de vedere cauzal". Aceasta înseamnă că nimic din afara lumii fizice nu poate intra în lumea fizică şi nici nu poate acţiona din punct de vedere cauzal. Atunci, cum ar putea stările mentale, care nu sunt fizice şi astfel nu fac parte din lumea fizică, să acţioneze în mod cauzal asupra lumii fizice?

11. Inconştientul

Pentru Descartes orice activitate mentală este, prin definiţie, una conştientă. Ideea unei stări mentale inconştiente este pentru el o contradicţie în termeni, o conştiinţă inconştientă. Dar, în ultimul secol şi ceva, am ajuns să ne împăcăm cu ideea că multe dintre stările noastre mentale sunt inconştiente. Ce poate însemna acest lucru? Ce este o stare mentală inconştientă şi cum se potriveşte ea cu restul existenţei noastre mentale şi cu lumea în general?

Problema inconştientului nu este specifică doar psihopatologiei. Într-adevăr, spunem că oamenii acţionează din anumite motive de care ei sunt inconştienţi şi a căror prezenţă ar nega-o cu sinceritate. Spunem că Sam îl insultă pe fratele lui, Bob, deoarece acesta are o ostilitate inconştientă faţă de fratele lui. Acesta este genul de problemă pe care psihologia de tip freudian încearcă să o abordeze. Dar mai există o altă accepţiune, mai larg răspândită, a noţiunii de inconştient, conform căreia există numeroase procese mentale care s-ar desfăşura în creierul nostru, dar care sunt lipsite de manifestări conştiente. Conform teoriilor standard ale percepţiei presupunem că oamenii percep formele obiectelor deducând în mod inconştient caracteristicile reale ale obiectului pornind de la trăsăturile limitate ale stimulului fizic prin care ele sunt înfăţişate. Problema pentru aceste două concepţii ale inconştientului este: ce semnifică, mai exact, acestea în termeni reali? În ce mod ar putea evenimentele cerebrale să le facă pe amândouă mentale şi în acelaşi timp inconştiente?

12. Explicaţia psihologică şi cea socială

Explicaţiile fenomenelor umane psihologice şi sociale par să aibă o structură logică diferită faţă de explicaţiile din fizică şi chimie. Când explicăm de ce am votat în felul în care am votat la ultimele alegeri sau de ce a izbucnit Primul Război Mondial se pare că facem apel la un gen diferit de explicaţie faţă de cazul în care explicăm de ce cresc plantele. Care sunt formele adecvate de explicaţie pentru fenomenele umane psihologice şi sociale şi ce implicaţii are acest lucru pentru perspectivele ştiinţelor sociale?

Una dintre caracteristicile cele mai dezamăgitoare ale istoriei intelectuale a ultimilor o sută de ani a fost eşecul ştiinţelor sociale de a ajunge la nivelul bogatei forţe explicative specifice ştiinţelor fizice şi biologice. În sociologie sau chiar în economie nu deţinem acel tip de structuri întemeiate de cunoaştere de care dispunem în fizică şi chimie. De ce? De ce metodele ştiinţelor naturale nu au avut parte de aceeaşi reuşită în studiul comportamentului uman şi al relaţiilor sociale, aşa cum au avut în ştiinţele fizice?

III. SOLUŢIILE LUI DESCARTES PENTRU ACESTE PROBLEME

O mare parte din această carte se va ocupa de cele 12 probleme pe care le-am amintit deja. Dacă probleme expuse vi se par interesante, aveţi toate şansele să descoperiţi că această carte este într-adevăr interesantă. Dacă nu reuşiţi să vă imaginaţi de ce ar putea fi cineva interesat de aceste probleme, atunci cartea de faţă probabil nu vi se potriveşte. Această carte nu este una istorică şi nu îmi propun să spun prea multe lucruri despre evoluţia acestor probleme din perspectivă istorică. Totuşi, deoarece am prezentat opt dintre ele aşezându-l pe Descartes la originea lor, aş dori să vă prezint pe scurt care sunt răspunsurile lui Descartes la aceste opt întrebări. Cred, fără excepţie, că răspunsurile lui erau inadecvate şi, spre cinstea lui, aş spune că era de multe ori pe deplin conştient de acest fapt. Am convingerea că veţi înţelege filosofia contemporană mai bine dacă veţi urmări, cel puţin pe scurt, cum a tratat el aceste probleme.

***

Această carte face parte din Campania Naţională Te aşteptăm în librărie!, 2019. Mai multe detalii despre campanie aici.

Alianţa Diavolilor: Pactul lui Hitler cu Stalin, 1939-1941

 

Roger Moorhouse
Alianţa Diavolilor: Pactul lui Hitler cu Stalin, 1939-1941
Editura Meteor Press, 2019
traducere din limba engleză de Mihai Manea

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****
Intro

Când Germania nazistă şi Uniunea Sovietică au semnat Pactul germano-sovietic în 1939, lumea întreagă - inclusiv cetăţenii germani şi sovietici - a fost şocată. Până atunci Hitler nu se sfiise să acuze comunismul ca fiind un flagel mondial şi nici Stalin nu era mai tolerant faţă de fascism. Au fost necesare acţiuni propagandistice intense pentru a convinge cetăţenii din ambele ţări că Pactul era în interesul lor. Puţini s-au lăsat convinşi.

Pactul a avut însă consecinţe care s-au prelungit mult dincolo de sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Iniţial, a dus direct la invazia lui Hitler în Polonia şi la invazia lui Stalin în Finlanda, dar, odată cu trecerea timpului, milioane de oameni au fost afectaţi de dorinţa de putere şi cucerire a celor doi tirani.

După cum arată Moorhouse, ramificaţiile pactului au afectat comunismul în întreaga lume şi au jucat un rol esenţial în Europa de Est timp de decenii, deşi, în anii următori, istoria sovietică oficială a declarat că Stalin fusese forţat să semneze Pactul şi că protocolul său secret - care se referea la graniţele statelor baltice şi Poloniei şi la dezinteresul total al Germaniei faţă de Basarabia şi Bucovina de Nord - nici măcar n-a existat.

Moorhouse a întreprins documentări în numeroase arhive şi citează direct personajele cel mai implicate - ministrul german de externe Joachim von Ribbentrop, ministrul sovietic de externe, Viaceslav Molotov, Hitler, Stalin, dar şi alţii -, creând o lucrare fascinantă, care se citeşte aproape ca un roman.

****
Fragment
Introducere

În ziua de 23 august 1939, Stalin a toastat în sănătatea lui Hitler. Deşi cei doi dictatori nu aveau să se întâlnească niciodată, acordul pe care l-au încheiat în ziua aceea avea să schimbe lumea. Cunoscut ca "Pactul germano-sovietic", "Pactul Hitler-Stalin" sau "Pactul Molotov-Ribbentrop", acesta a fost valabil mai puţin de doi ani - s-a încheiat pe 22 iunie 1941, odată cu atacul Germaniei asupra Uniunii Sovietice -, dar a rămas unul dintre cele mai importante evenimente din al Doilea Război Mondial.

Când am început să mă documentez pentru scrierea acestei cărţi, mulţi prieteni şi cunoştinţe din afara cercurilor de istorici m-au întrebat ocazional la ce lucram şi le-am răspuns "la Pactul germano-sovietic". Privirile neînţelegătoare şi sprâncenele arcuite pe care le-am văzut pe chipurile lor la auzul acelui răspuns erau mai mult decât grăitoare. Exceptând Polonia şi statele baltice, pactul acesta pur şi simplu nu face parte din istoria noastră colectivă a celui de-al Doilea Război Mondial. Convingerea mea fermă este însă că trebuie să fie cunoscut de toţi.

Ignoranţa noastră despre acest subiect este surprinzătoare. În vreme ce toate curiozităţile, campaniile şi catastrofele din al Doilea Război Mondial au fost interpretate şi reinterpretate, evaluate şi reevaluate, pactul germano-sovietic rămâne în general necunoscut - expediat frecvent într-un singur paragraf, neglijat ca o anomalie dubioasă, ca o notă de subsol a istoriei mai vaste. Este instructiv, de exemplu, de consemnat că aproape toate istoriile recente ale celui de-al Doilea Război Mondial, care au fost publicate în Marea Britanie şi s-au bucurat de popularitate, îi acordă foarte puţină atenţie. Nu s-a considerat că ar merita un capitol şi, de obicei, i s-au dedicat doar un paragraf sau două şi câteva referinţe de index.

Iar asta e de-a dreptul uimitor când examinăm semnificaţia şi magnitudinea evidente ale pactului. Sub auspiciile sale, Hitler şi Stalin - cei mai infami dictatori din Europa secolului XX - au găsit o cauză comună. Regimurile lor, a căror confruntare ulterioară avea să fie încleştarea definitorie a celui de-al Doilea Război Mondial în Europa, au rămas umăr la umăr pentru douăzeci şi două de luni, aproape o treime din toată durata conflictului.

Poate că noi uităm legătura, dar pactul a condus direct la izbucnirea războiului, la izolarea Poloniei între cei doi vecini răuvoitori ai săi şi la zădărnicirea eforturilor mai degrabă superficiale ale puterilor occidentale de a dejuca planurile lui Hitler. De aceea războiul care a urmat a purtat ştampila odioasă a pactului. În timp ce puterile occidentale au trecut prin aşa-numitul "Război Ciudat", Polonia a fost invadată şi împărţită între Moscova şi Berlin. Cu încurajarea tacită a lui Hitler, statele baltice independente au fost ocupate şi apoi anexate de Stalin, la fel ca şi provincia românească Basarabia. Finlanda a fost de asemenea invadată şi cucerită de Armata Roşie. Când Hitler s-a întors spre vest, invadând mai întâi Scandinavia, apoi Ţările de Jos şi Franţa, Stalin i-a trimis felicitări. Între timp, în culise, naziştii şi sovieticii făceau schimb de secrete, planuri, tehnologie şi materii prime, ungându-şi reciproc rotiţele maşinăriilor de război. Pentru o vreme s-a părut că cele două dictaturi - sau "Teutoslavia", cum le-a poreclit un politician britanic - se întovărăşiseră împotriva lumii democratice. Britanicii şi francezii s-au gândit chiar la atacarea preventivă a Uniunii Sovietice în 1940.

Acest aspect al beligeranţei sovietice este mai mult decât o simplă curiozitate. Lucrările postbelice despre pactul germano-sovietic - atâtea câte sunt - au manifestat tendinţa de a repeta papagaliceşte disculparea postbelică a Kremlinului: că, prin semnarea pactului, Stalin n-a făcut altceva decât să tragă de timp, păcălindu-l pe Hitler, în timp ce el putea pregăti defensivele sovietice ca să facă faţă unui atac preconizat. Această interpretare, încă susţinută de apologeţi, nu se potriveşte însă cu dovezile. După cum arată această carte, Stalin a fost mult mai pro-activ şi anti-occidental în semnarea pactului decât s-a considerat până acum. La cel puţin un nivel, el a căutat să exploateze agresiunea nazistă spre propriile lui scopuri, să accelereze prăbuşirea Occidentului şi mult-aşteptatul colaps al lumii capitaliste. N-a fost nici pe departe un "neutru" refractar sau pasiv.

Privit în felul acesta, aşa cum au procedat mulţi contemporani, nu este surprinzător că pactul germano-sovietic a întors lumea politică cu susul în jos, "trecând în uitare toate definiţiile noastre politice", cum a spus în mod memorabil un comentator. Dezastrul a fost evitat la limită, dar sovieticii şi comunismul mondial au fost cel mai profund afectaţi de legătura respectivă. Dacă până în 1939 nazismului îi mai rămăsese foarte puţin capital moral şi avea în curând să se compromită complet prin Holocaust, comunismul continua să se mândrească cu moralitatea sa. De aceea au fost cu atât mai umilitoare acrobaţiile pe care membrii loiali au fost siliţi să le facă pentru a-i accepta pe nazişti ca aliaţii lor fraterni şi de aceea numărul de membri de partid a scăzut, iar puţina integritate politică de care se bucurau comuniştii în exteriorul propriului lor mediu a dispărut într-un norişor de dialectică contorsionată. Pactul cu Hitler a lăsat o pată de neşters pe comunismul mondial, aşa cum aveau s-o facă şi invazia sovietică a Ungariei din 1956 sau suprimarea Primăverii de la Praga în 1968. Doar victoria obţinută de Stalin cu multe sacrificii împotriva nazismului după 1941 avea să-i salveze temporar reputaţia mânjită.

Pactul germano-sovietic a fost, prin urmare, enorm de influent. Dar, dincolo de politică şi de ideologie, consecinţele lui nefaste au fost resimţite cel mai acut în Europa Centrală şi de Est, unde - potrivit unei estimări aproximative - au fost afectate în mod direct 50 de milioane de persoane. Întrucât a facilitat războiul lui Hitler, pactul a slujit la ocuparea brutală a Poloniei de Vest, cu toate cruzimile şi nedreptăţile ce au urmat acolo. Deşi Holocaustul în sine nu începuse deocamdată - a început cu adevărat din toamna anului 1941 -, polonezi şi evrei din Polonia ocupată de nazişti au fost supuşi unui regim teribil de exploatare şi persecuţie, care a expropriat, deportat sau ucis sute de mii de oameni.

Pactul i-a afectat de asemenea şi pe acei polonezi, evrei, letoni, estoni, lituanieni, bieloruşi, ucraineni şi români care au devenit cetăţeni sovietici sub egida sa, întrucât ţările lor de origine au fost anexate de URSS. Cu siguranţă, unii dintre ei au salutat schimbarea. Marea majoritate n-a făcut-o. Enorm de mulţi au fost persecutaţi, torturaţi şi ucişi de sovietici, exemplele cele mai notabile fiind cei 22.000 de ofiţeri şi oficiali militari polonezi ucişi în masacrele din Katyn din 1940.

Şi mai mulţi au fost deportaţi şi exilaţi în Uniunea Sovietică. În 1940-1941, numai din Polonia de Est au fost deportate până la 1,5 milioane de persoane. Zeci de mii au fost deportate şi din statele baltice şi Basarabia. Toate au fost trimise în zonele îndepărtate şi sălbatice ale URSS-ului - Kazahstan, Siberia şi Nordul polar -, unde au dus o viaţă de muncă grea şi mizerie în numeroasele lagăre ale Gulagului, în care au supravieţuit doar cei mai puternici. Pentru aceia care au îndoieli faţă de realitatea sumbră a Gulagului stalinist, merită amintit că rata deceselor în lagărele sovietice a fost mai mare decât în lagărele de concentrare ale lui Hitler. Unii dintre supravieţuitorii aceia şi descendenţii lor trăiesc şi azi tot acolo.

Este realmente scandalos că acest capitol sumbru nu-şi găseşte un loc în relatarea occidentală a celui de-al Doilea Război Mondial. La şase decenii după moartea lui Stalin şi la peste douăzeci de ani de la dispariţia Uniunii Sovietice, este timpul pentru o schimbare în această privinţă. Căci, tot aşa cum Hitler a "purificat etnic" teritoriile aflate sub controlul său, Stalin le-a "purificat politic" pe cele aflate sub controlul lui. Totuşi, deşi crimele lui Hitler sunt bine cunoscute şi bine documentate - discutate în mass-media şi introduse în programe şcolare şi universitare din toată lumea -, crimele lui Stalin abia pătrund în conştiinţa publică. De fapt, Hitler şi Stalin au făcut parte din aceeaşi specie totalitaristă şi, departe de a fi o anomalie, pactul germano-sovietic poate fi văzut ca simptomatic pentru mizantropia lor comună.

Merită clarificat faptul că pactul germano-sovietic nu a fost o alianţă ca atare, ci un tratat de neagresiune. De aceea, cu excepţia titlului metaforic Alianţa diavolilor, am evitat în general să mă refer la Hitler şi Stalin ca "aliaţi" sau la colaborarea lor ca fiind o "alianţă". Această clarificare nu ar trebui totuşi să ne orbească înaintea realităţii că relaţia germano-sovietică între anii 1939 şi 1941 a fost extrem de importantă, că a constat din alte patru acorduri încheiate după Pactul din august 1939 şi, prin urmare, a fost din multe puncte de vedere aproape o alianţă. În mod cert a fost mai vitală şi mai importantă pentru ambele părţi decât, de exemplu, alianţa Germaniei cu Italia lui Mussolini. Hitler şi Stalin au fost aliaţi în toate, mai puţin cu numele.

Deşi s-a încheiat în 1941, Pactul avea să cunoască o ciudată existenţă post-mortem. Călcat în picioare de nazişti şi prezentat de sovietici ca fiind o necesitate strategică, efectele sale au persistat mult timp după ce luase sfârşit. Ba chiar harta Europei de Est şi Centrale pe care o vedem în prezent este în mare parte produsul său: graniţele trasate în grabă de Ribbentrop şi Molotov s-au dovedit uimitor de durabile. Două generaţii de lituanieni, letoni şi estoni au suportat existenţa în URSS-ul detestat, în care amintirile amare ale anexării şi ocupaţiei sovietice din 1940-1941 aveau să alimenteze mişcări de rezistenţă postbelice. Ca o justiţie poetică, protestele din statele baltice din 1989, ocazionate de a cincizecea aniversare a semnării Pactului, aveau să înceapă procesul de dezintegrare a URSS-ului.

În ciuda efemerităţii sale - a durat doar douăzeci şi două de luni, iar cele şapte paragrafe scurte conţin abia 240 de cuvinte -, pactul germano-sovietic a avut o importanţă profundă. El n-a fost nici pe departe un eveniment minor sau o simplă curiozitate şi este vital pentru a înţelege nu numai cel de-al Doilea Război Mondial, ci şi istoria europeană mai largă a secolului XX. Merită pe deplin să fie recuperat din notele de subsol şi readus la locul său de drept în relatarea noastră colectivă a celui de-al Doilea Război Mondial în Europa. Nu pot decât să sper că această carte ar putea aduce o modestă contribuţie la acel proces.

Prolog. Întâlnire la frontiera păcii

Probabil că nu huruitul tancurilor i-a surprins pe cetăţenii din Brest în dimineaţa aceea rece din septembrie 1939. Oraşul lor din estul Poloniei fusese deja ocupat de trupele germane de aproape o săptămână, aşa că se obişnuiseră resemnaţi cu hărmălaia comenzilor lătrate şi a traficului militar. Mai degrabă, au fost şocaţi de vocile care însoţeau huruielile tancurilor. Nu erau intonaţiile aspre şi guturale ale germanei, ci rostogolirea legănată a unei limbi mai apropiate de a lor şi care a fost imediat recunoscută: rusa.

Pentru unii locuitori ai Brestului, sosirea Armatei Roşii a fost văzută ca o eliberare. Mulţi membri ai comunităţilor bielorusă şi evreiască din oraş vedeau în Uniunea Sovietică protectorul lor faţă de naţionalismul statului polonez pe care ei îl considerau intolerant. De aceea în unele suburbii din est a existat o atmosferă de sărbătoare, iar soldaţii care soseau au fost întâmpinaţi conform tradiţiei slave cu pâine şi sare, în timp ce o fanfară intona imnul sovietic "Internaţionala". Alţii au fost însă mai degrabă neliniştiţi. Populaţia poloneză a oraşului îndurase câteva săptămâni încinse, îngrijorându-se de situaţia militară, temându-se de sosirea trupelor germane sau de utilizarea gazelor toxice, ca şi de posibilitatea ca vecinii bieloruşi să se întoarcă împotriva lor. Unora li s-au redeşteptat amintiri mai vechi ale teribilului război polono-sovietic din 1920-1921, sau ale deceniilor de ocupaţie rusească ce precedaseră anul 1914, cu doar o generaţie în urmă. Pentru ei, sosirea trupelor sovietice a fost un ecou al vremurilor întunecate şi o prevestire de rău augur a zilelor ce aveau să urmeze.

Trupele sovietice au făcut prea puţin pentru a uşura tensiunile. Soldaţii, în general zdrenţăroşi şi neîngrijiţi, primiseră în mod evident ordin să nu interacţioneze cu localnicii, deşi se pare că unii nu au avut de ales decât să le ceară ţăranilor hrană sau să le schimbe caii epuizaţi. Cu toate acestea, ei au fost uneori abordaţi de către cei curajoşi sau curioşi. Unul dintre aceştia din urmă a fost bielorusul Svetozar Sinkevici, în vârstă de cincisprezece ani, care iniţial a fost entuziasmat de sosirea celor pe care i-a numit "poporul meu". Deziluzia a urmat însă rapid: "Feţele le erau cenuşii, nerase", şi-a reamintit el, "mantalele lungi şi vestoanele scurte şi matlasate păreau largi, iar feţele încălţărilor erau făcute din prelată. M-am apropiat de un camion şi am încercat să vorbesc cu soldaţii, însă toţi au tăcut, ferindu-şi privirile. În cele din urmă, unul dintre ei, cu chipiu şi o stea pe mânecă, a spus că partidul a trimis Armata Roşie să ne elibereze de moşierii şi de capitaliştii polonezi. Am rămas perplex."

Mulţi din Brest i-au împărtăşit probabil confuzia. Cel puţin din punct de vedere istoric, oraşul era obişnuit cu năvăliri violente ale lumii exterioare. În cei 900 de ani trecuţi de la întemeierea sa, fusese în mod repetat disputat de polonezi, mongoli, ruşi, suedezi şi cavalerii teutoni. Chiar şi în timpurile recente avusese parte de tulburări considerabile. În 1915, ruşii abandonaseră oraşul germanilor, a căror ocupaţie durase până la sfârşitul Primului Război Mondial. Apoi, odată cu prăbuşirea Imperiului Rus în 1917, oraşul ajunsese pentru prima dată pe prima pagină a ziarelor din toată lumea, deoarece, sub numele "Brest-Litovsk", găzduise în martie 1918 tratativele germano-sovietice şi semnarea tratatului de pace dintre cele două ţări care avea să-i poarte numele.

În 1939, însă, evenimentele se succedaseră cu o rapiditate de neînchipuit pentru generaţia anterioară. Departe de încremenirea de durată, fără ieşire, din Primul Război Mondial, campania poloneză din 1939 fusese martora unei revoluţii în tactica militară. Deşi urma să se dezvolte organic, şi încă nu-şi câştigase statutul de doctrină militară oficială, blitzkrieg-ul, cu vârfuri de lance formate din blindate rapide care pătrundeau adânc în spatele inamicului pentru a-i distruge liniile defensive, a vestit o eră nouă în gândirea tactică. Aşa că, deşi aflat departe în estul Poloniei, Brest s-a pomenit rapid în centrul atenţiei germanilor, în primul rând datorită formidabilei fortăreţe din secolul al XIX-lea de la marginea sa din vest, care putea servi ca punct important de apărare pentru forţele poloneze greu încercate. Viteza înaintării germanilor fusese atât de mare, încât atunci când trupele lor au apărut în faţa Brestului pe 13 septembrie, la nici două săptămâni după începerea invaziei, unii locuitori ai oraşului au crezut că soldaţii erau paraşutişti, desantaţi în spatele liniilor poloneze.

Confuzia continua să fie la ordinea zilei când Armata Roşie a intrat în oraş cinci zile mai târziu. Cu excepţia acelor cetăţeni care s-au grăbit să-i salute pe sovietici ca eliberatori, alţii au sperat cu fervoare că Armata Roşie venea să-i ajute împotriva germanilor invadatori, o ficţiune care fusese propagată în mod evident de elemente ale armatei poloneze. Cu toate acestea, declaraţiile oficiale ale autorităţilor sovietice - care fuseseră traduse în poloneză de comandamentul local al Wehrmachtului, într-un exemplu clar de colaborare între cele două state - aveau să anuleze toate speranţele respective, anunţând categoric că invazia Armatei Roşii nu era altceva decât rezultatul presupusului colaps militar şi politic al Poloniei şi avea exclusiv intenţia de a-i proteja pe ucrainenii şi bieloruşii care trăiau acolo. Departe de a se grăbi să înfrunte Wehrmachtul invadator, soldaţii sovietici - care se deplasau în camioane sau ţinându-se de pârţile laterale ale tancurilor - se îndreptau spre vest prin oraş pentru a-i saluta pe omologii lor germani.

Spre sfârşitul dimineţii de 18 septembrie au fost stabilite primele contacte. În tot oraşul, soldaţii germani şi sovietici au început să fraternizeze: verdele-măsliniu a întâlnit "gri-verzuiul" - avangarda revoluţiei comuniste a lui Stalin a ajuns în faţa Wehrmachtului lui Hitler. Precauţi la început, conştienţi de relaţiile lor tensionate anterior, cele două tabere au făcut schimb de raţii alimentare şi au comunicat pe cât de bine au putut prin limbajul semnelor şi bunăvoinţă. O apropiere uşoară a fost împărţirea de ţigări: papirosi, ţigările grosolane, rulate manual ale sovieticilor, erau schimbate pentru articole fabricate în Germania, mult apreciate de soldaţii Armatei Roşii. Tancurile şi maşinile blindate au fost vizitate şi inspectate, iar ambele părţi au spus de fiecare dată că "ale noastre sunt mai bune". În ciuda deosebirilor ideologice, zâmbetele din ziua aceea par să fi fost autentice. Un martor ocular şi-a reamintit că a văzut soldaţi germani pe un trotuar al străzii salutându-şi omologii sovietici de pe trotuarul opus cu cuvintele:
- Comunişti! Buni!

Au fost stabilite şi contacte la niveluri mai înalte. La ora 10.30, un tânăr ofiţer sovietic a sosit într-o maşină blindată la Cartierul General german din oraş. Potrivit consemnărilor germane contemporane, discuţiile ce au urmat au fost "prietenoase" şi preocupate în principal de stabilirea unei linii de demarcaţie între forţele sovietice şi cele germane. Comandantul german local, generalul Heinz Guderian, a fost mai puţin entuziast. El avusese parte de zile grele, pierzându-şi aghiotantul, locotenent-colonelul Robert Braubach, care fusese împuşcat de un lunetist polonez - o "pierdere dureroasă" -, şi fiind apoi obligat să-l ajute pe episcopul Danzigului, Edward O'Rourke, care se trezise în zona de război şi nu dorise să cadă în mâinile sovieticilor. Drept urmare, s-a simţit frustrat că termenul limită convenit pentru o retragere germană din Brest, numai 48 de ore, nu le asigura oamenilor săi timp suficient pentru a-şi evacua răniţii sau a-şi recupera vehiculele avariate. Cu toate acestea, ofiţerului sovietic i s-a servit prânzul şi s-a ajuns la o înţelegere conform căreia predarea oficială a oraşului către sovietici urma să aibă loc în după-amiaza zilei de 22 septembrie.

În dimineaţa predării, pregătirile s-au desfăşurat fără probleme. Conform acordului, forţele sovietice au preluat controlul oraşului şi al fortăreţei sale, începând cu 8.00. Două ore mai târziu, o comisie mixtă s-a întrunit pentru a clarifica eventualele confuzii sau fricţiuni rămase. Curând după aceea, Guderian s-a întâlnit cu omologul său sovietic, generalul de brigadă Semion Krivoşein, comandantul Brigăzii 29 Tancuri Uşoare. Comunist înfocat şi evreu, Krivoşein era un bărbat scund, vânjos, care afişa o mustaţă tunsă scurt ca a lui Hitler. Ca şi Guderian, era un pionier al folosirii tancurilor; este de altfel posibil ca ei doi să se fi cunoscut din perioada petrecută în şcoala de tancuri Kama din Kazan în anii 1920, în timpul unei înfloriri anterioare a colaborării germano-sovietice. Vorbind în franceză, el şi Guderian au discutat despre organizarea unei parade militare comune care să marcheze predarea oficială a oraşului în mâinile sovieticilor. Cu toate că era prea puţin atras de aşa ceva, declarând că oamenii lui erau obosiţi după lungul lor marş spre vest, Krivoşein a acceptat totuşi ca două unităţi să ia parte la o paradă a forţelor Wehrmachtului şi Armatei Roşii în după-amiaza aceea.

La ora 16.00, cei doi generali s-au reîntâlnit pe un podium mic de lemn, care fusese construit în grabă în faţa intrării principale a fostului comandament german, clădirea administraţiei regionale de pe strada Uniunea de la Lublin. Stând în faţa drapelului german Kriegsflagge cu svastică, Guderian zâmbea larg, arătând superb în mantaua cu căptuşeală roşie şi cizmele din piele neagră. Alături, Krivoşein era îmbrăcat similar, în manta din piele cu centiron şi cizme din piele, pentru a-l feri de frigul toamnei.

Înconjurându-i pe cei doi, dincolo de un grup de ofiţeri superiori germani, o mulţime eterogenă de soldaţi din Wehrmacht şi Armata Roşie se înghesuia pe traseul paradei, pâlcuri de gri german amestecându-se cu mantalele din piele neagră ale ofiţerilor sovietici, măsliniul-cenuşiu al infanteriştilor şi combinezoanele negre ale tanchiştilor. Dincolo de ei, civilii mărgineau laturile străzii. Printre ei s-a numărat Raisa Şirniuk, de douăzeci de ani, care şi-a reamintit cum se răspândise vestea despre paradă: "N-a existat niciun anunţ oficial, dar fabrica de zvonuri lucrase bine şi în dimineaţa aceea toată lumea din oraş ştia deja că trupele vor mărşălui pe acolo". Conform unei relatări germane, mulţimea a fost entuziastă şi alcătuită în principal din membri ai comunităţilor non-poloneze din Brest - bieloruşi şi evrei - care au salutat Armata Roşie cu flori şi ovaţii.

Parada a început însoţită de muzica unei fanfare militare. Infanteriştii germani au fost primii, iar uniformele impecabile şi precizia pasului de defilare au atras comentarii admirative din partea spectatorilor. Raisa Şirniuk a fost printre cei impresionaţi de ţinuta lor militară şi a observat că ofiţerul lor comandant îi ţinea aliniaţi, strigând "Langsam, langsam, aber deutlich!" ("Încet, încet, dar ferm!"). Au urmat unităţi motorizate: motociclete cu ataş, camioane şi camionete încărcate cu soldaţi, care tractau piese de artilerie. Tancurile au zăngănit, de asemenea, pe caldarâmul străzii. Pe măsură ce fiecare unitate trecea prin faţa tribunei improvizate, era salutată scurt atât de Guderian, cât şi de Krivoşein, care îşi petreceau restul timpului într-o conversaţie amicală.

Artă, artişti, administraţie în anii '80. Amintirile unui fost director la Fondul Plastic al Uniunii Artiştilor Plastici

 

Gelu Culea
Artă, artişti, administraţie în anii '80
(Amintirile unui fost director la Fondul Plastic al Uniunii Artiştilor Plastici)
Editura Compania, 2019

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Gelu Culea (n. 1935) este inginer constructor de formaţie. A lucrat mulţi ani în industrie şi în Ministerul Comerţului Interior, apoi în administraţia municipiului Bucureşti. În anii '80 a fost director al Fondului Plastic, iar în 1995-1996 consilier al ministrului Culturii.

România socialismului târziu punea încă arta în inventarul «activităţilor» din societate. Cu rubrici despre «produse» şi «producători». Totuşi, în registrul cultural şi în realitate, ţara trăia cu opere şi artişti. Între politica administrativă a unei uniuni de creaţie şi substanţa vieţii artistice au stat însă mereu funcţionari, catastife, controale şi libertăţi - un spaţiu despre care avem aici una dintre foarte rarele mărturii.

***
Fragment
Începe dansul

Şi iată-mă instalat la Uniunea Artiştilor Plastici! Sediul se afla într-o fostă clădire de administraţie financiară de pe strada Rosetti. După 1990 acesta a fost preluat de stat, rămânând ca Fondul să se descurce cum o putea. Dar nu numai în acest caz Uniunea a fost pusă în stradă. Aşa s-a întâmplat şi cu sediul său din strada N. Iorga, de lângă Paşapoarte. Atunci când îi fusese repartizat, acel sediu se găsea într-o stare jalnică la toate nivelurile (parter, etaj, demisol şi acoperiş). Primul nivel avea pictura murală deteriorată, vitraliile sparte, oglinzile din hol crăpate, corpurile de iluminat aproape distruse (ce să mai vorbim despre parchet şi tâmplărie...), iar la etaj parcă trecuse uraganul! În curte erau în aceeaşi situaţie clădirile-anexe despre care se spunea că ar fi avut altădată destinaţia de grajduri şi adăpost pentru caleşti. Obştea a cheltuit sume imense pentru a restaura totul, iar artiştii şi Combinatul au lucrat cu osârdie.

La sediul din Rosetti, configuraţia interioară a imobilului nu a fost modificată. Au rămas neatinse ghişeele de relaţii cu publicul de la parter, în spatele lor fiind amplasate birourile de primire a lucrărilor de artă ce urmau să treacă prin comisii. M-am urcat la etaj, unde erau Aprovizionarea, Juridicul, secretariatul şi biroul directorului. Secretară era «Doamna Dida», care părea a fi un fel de emblemă a instituţiei. Cunoştea pe toată lumea şi toată lumea o cunoştea pe ea. Avea cineva nevoie de vreo informaţie? La Dida apela. Aveai impresia că, exact ca în versetul biblic «La început a fost Cuvântul», şi aici «La început a fost Dida» şi în jurul ei s-a format Fondul Plastic.

Cum ne găseam aproape de finele anului, am lăsat lucrurile să curgă, fără a interveni. Încercam să intru în atmosfera instituţiei, să iau contact cu oamenii, într-un cuvânt, să aflu măcar pe unde calc.

Salariaţii, constatând că, în afară de femeia de serviciu, pe care o atenţionasem să ia mai în serios curăţenia din imobil, pe ei doar îi chestionam cuviincios despre sarcinile ce le revin, cred că s-au declarat mulţumiţi de noul şef. Acela n-avea decât să se ocupe de praful din birouri şi de mizeria de la closete, iar ei puteau să-şi vadă în tihnă de ale lor. Unii - am aflat mai târziu - îmi imitau gesturile: trăgeau cu degetul pe suprafaţa mobilierului şi ziceau pe un ton pretenţios «Este praf mult aici! Să fie şters zilnic!». Viorel Mărginean, ştiindu-mă activ, probabil că se minuna şi se întreba dacă nu ar fi fost mai bine să mă fi lăsat la Primărie, măcar de acolo aş fi continuat să-i ajut...

Ce am constatat în această scurtă perioadă de adaptare? Destule, şi multe lucruri bune, dar şi unele îngrijorătoare. În primul rând, personalul se făcea mic în faţa artiştilor sau îi ocolea pentru că era complet neputincios, iar conducerea administrativă nu lua nici o iniţiativă pentru a rezolva mulţimea de probleme cu care se confrunta breasla. Cum nu întocmiseră nici un studiu privind frecvenţa şi cantitatea de materiale consumate anual, reacţionau doar la cererile tardive şi sporadice ale secţiilor sau ale unor membri UAP. Dar şi în aceste cazuri fără rezultat pozitiv, căci conexiunile lor la nivelurile superioare ale organelor de stat erau ca şi inexistente - conducerea administrativă, dar şi cea artistică pur şi simplu nu se implicau pentru a crea relaţii utile obştei, ci doar pentru interese personale. Prin urmare, răspunsurile serviciilor erau de-a dreptul dezarmante: «nu se poate», «noi am cerut, dar nu ne aprobă», «nu ne dă» etc. O duceau în toate cele de azi pe mâine şi se instaurase o atmosferă descurajantă.

Colac peste pupăză, unii membri ai Uniunii au primit cu neîncredere şi chiar cu ostilitate numirea mea ca director. De regulă, ţineau să mi-o arate ignorându-mă când ne intersectam. Alţii voiau să mă dezavueze «în direct». A fost, de pildă, cazul pictorului Pavel Codiţă, care a venit la mine în birou să-mi spună:
- Dumneavoastră staţi pe scaunul lui Văzdăuţeanu, să nu uitaţi asta! El a fost o somitate. Cine sunteţi dumneavoastră? Ce căutaţi la noi?

Nu l-am întrebat cu ce s-a soldat benefic pentru breaslă patronajul «somităţii». L-am ascultat, am tăcut, el şi-a ţinut pledoaria şi dus a fost. Ce era să-i spun?! Să-mi iau angajamente? Să-l asigur de tot devotamentul meu? Nu vedeam rostul. După aproximativ un an, domnul Codiţă m-a vizitat din nou. Spre cinstea sa - ceea ce dovedea că era sincer în tot ce întreprindea -, mi-a dat mâna, s-a aşezat pe fotoliu şi mi-a declarat cu multă căldură:
- Domnule director (la Uniune se utiliza, pe lângă apelativul «tovarăşe», şi «domnule», ceea ce mi-a atras mai târziu o ameninţare că voi fi reclamat la Partid), am venit să îmi cer scuze. Am fost nedrept cu dumneavoastră. Abia acum am înţeles ce poate face o conducere activă pentru noi, artiştii. Până la dumneavoastră, noi nu am avut o administraţie autentică, performantă.

Nici de data asta n-am ştiut ce să răspund. M-au bucurat însă spusele lui. Ca orice om, eram şi eu sensibil la vorbele cuiva care-mi aprecia strădania. Până la urmă însă am spus:
- Nu trebuie să vă cereţi scuze. Spusele dumneavoastră au fost pentru mine o atenţionare binevenită. Am înţeles că mă aflu printre oameni care au aşteptări mari de la mine. Deci vă mulţumesc pentru sinceritate. Vă propun să uităm animozităţile. Am nevoie ca astfel de persoane oneste să-mi fie apropiate şi uneori să mă tragă de mânecă.

Şi am rămas în relaţii corecte. Vorbe bune am primit şi de la Biţan când am adus becuri «spot», obţinute cu mare greutate de la Întreprinderea de Târguri şi Expoziţii, care le importase pentru a pune în valoare exponatele. Numai ei deţineau asemenea rarităţi. Biţan mi-a zis atunci: «Este reconfortant să ştii că se gândeşte cineva la tine!»

E, poate, locul să povestesc despre tărăşenia adresării cu «domn» în loc de «tovarăş» în contextul în care toată ziua-bună ziua aveam de-a face cu artişti de prestigiu dar şi cu înalţi funcţionari. Trebuie ştiut că, deşi investiţiile se realizau strict din fondurile UAP, nu ni se permitea să cheltuim aceste fonduri decât cu aprobarea Ministerului Finanţelor, ce ne cuprindea în planul naţional, că doar nu era să pericliteze planurile cincinale îndreptând resursele umane şi materiale către cultură, care nu contribuia concret la bunăstarea materială a poporului muncitor de la oraşe şi sate şi nici la îndeplinirea planului de export. La un moment dat, sfădindu-mă destul de aprig la telefon cu directorul Petruţ - care lucrase şi în Ministerul de Externe şi de care depindea cât avem dreptul să investim -, i-am spus aşa cum eram obişnuit în breaslă:
- Domnule director...

Atâta mi-a trebuit! Petruţ, care, de fapt, nu dispunea de argumente cu care să mă «încuie», s-a înfuriat şi m-a atacat «politic»:
- Nu vă permit să mă insultaţi! Eu sunt membru de partid din ilegalitate. Am să vă reclam... Şi mi-a trântit telefonul în nas.

Pe aceeaşi temă am avut un diferend cu o secretară a comitetului PCR de la sectorul 6. Fiind amândoi pe bulevard şi inspectând spaţiile comerciale, la un moment m-am adresat doamnei cu «doamnă». Cum discuţia nu curgea în favoarea ei, s-a burzuluit pe loc: «Eu nu sunt doamna dumneavoastră, aşa să-i spuneţi soţiei, nu mie. Mie să-mi spuneţi "tovarăşe"!»

Dacă m-o fi reclamat Petruţ n-am aflat, fapt este că am reluat cu timpul relaţiile «diplomatice» şi am dat uitării incidentul. S-a dovedit a fi în particular un om plăcut, educat, un bonom. În acele timpuri însă, restricţiile aberante ale directivelor nu-ţi permiteau să discuţi constructiv în exercitarea funcţiei, erai nevoit să devii «cap pătrat». M-a invitat acasă - locuia într-un apartament de bloc, nu departe de Bucur Obor - şi mi-a arătat colecţia sa de tablouri, care era impresionantă, cuprindea Pallady, Ciucurencu şi alte nume mari. Dar, dincolo de nume, lucrările se dovedeau a fi alese cu competenţa unui adevărat cunoscător. Deţinea şi câteva desene de artişti francezi, printre care şi Marie Laurencin. Am văzut, după 1989, lucrări din colecţia sa într-o galerie de tip consignaţie, iar patronul magazinului mi-a confirmat provenienţa. Nu m-am putut împiedica să gândesc: Strânge omul ca furnica... Sau, cu vorbele Ecleziastului (2, 21): «Căci este câte un om care a muncit cu înţelepciune, cu pricepere şi cu izbândă, şi lasă rodul muncii lui unui om care nu s-a ostenit deloc cu ea. Şi aceasta este o deşertăciune şi un mare rău.»

M-a mai «torpilat» şi Spiru Chintilă. Probabil că destui funcţionari şi galerişti îi turnau în urechi reclamaţii la adresa mea fiindcă îi cam sâcâiam. Aşa că într-o zi, aflându-mă în atelierul lui din Pangrati, m-a avertizat că nu-i prea sănătos să-l irit:
- Tovarăşe Culea (mi se adresa numai cu «tovarăşe»), eu am fost pe front. O schijă mi-a spart un os de pe cap. Am suferit o operaţie pe muchie de cuţit. Am supravieţuit, însă bucata de os eliminată a fost înlocuită cu o plăcuţă de argint. Deci, fiţi atent, eu nu prea răspund de acţiunile mele!

Sigur că a fost o glumă, căci persoana era una paşnică şi binevoitoare, dar nu era mai puţin un avertisment că la adresa mea se spuneau vorbe urâte. Am rămas în relaţii foarte bune şi uneori, după orele de program, îl vizitam. Aşa am aflat că a fost o vreme profesor de pictură în China - o experienţă pe alocuri deconcertantă:
- Dragă directore, eu le explicam, dar ei mă priveau ca absenţi. Nu desenau, nu reacţionau în nici un fel. Mi s-a explicat că ei doreau ca şi eu să pun mâna pe creion sau pe cărbune, să trag o linie, iar ei să mă imite. Am procedat aşa, altă cale nu era...

Un adjunct de ministru care văzuse într-o expoziţie lucrări de Chintilă m-a rugat să-i fac cunoştinţă cu acesta, căci voia să achiziţioneze un tablou. Fiind adus de mine, i s-a făcut un preţ mic, parcă 600 de lei. Adjunctul l-a cumpărat, dar, după un timp, mi-a zis, aşa, într-o doară, că l-a plătit prea scump. Degeaba i-am explicat eu cât îl costă pe artist doar pânza, şasiul, culorile, rama, atelierul, nemaivorbind de timp şi de efortul intelectual. Omul se gândise, probabil, că o să primească gratis lucrarea. Se mai vedeau şi asemenea lucruri...

Spiru Chintilă mi-a spus o vorbă plină de miez a pescarilor din Deltă, de unde se născuse el. Când aceştia ciocnesc un pahar de votcă, nu urează «Sănătate!» sau «La Mulţi Ani!», ci «Moarte uşoară!». Imensă înţelepciune populară! Doar poate abia la senectute îi pătrundem adevăratul, preţiosul sens.

După un timp însă, bârfele nu au mai avut ecou nici în lumea artiştilor, nici în cea a funcţionarilor de la Fond, iar unii au început să-mi arate cine erau cei care lansau zvonuri. Aşa am aflat că până şi Dida mai flecărea verzi şi uscate despre mine. Într-o zi, când nu era nimeni la secretariat, am întrebat-o:
- Măi Dida, ia spune-mi tu mie, cu câţi m-ai bârfit?

Dida nu a negat. S-a îndreptat de spate şi, vorbind sacadat şi ferm, ceea ce mi-a forţat un zâmbet, a zis:
- Da... domnu' director... este adevărat... v-am bârfit. Noi eram obişnuiţi cu Văzdăuţeanu. El era mereu calm, zâmbitor şi amabil. În schimb, dumneavoastră păreaţi prea sever, eraţi tot timpul încruntat. Îmi era şi frică de dumneavoastră. Pe parcurs, după ce au început să vină materiale, să se deschidă galerii, să crească încasările, să se liniştească apele, aţi devenit mai apropiat. Mi-am dat seama că eraţi încruntat, de fapt, fiindcă eraţi preocupat. În realitate, sunteţi un suflet bun. I-aţi ajutat pe mulţi în situaţii dificile.
- Dragă Dida, i-am spus, când nu te apasă nici o responsabilitate, îţi permiţi să şi cânţi la serviciu. Eu sunt învăţat ca la Primărie. Acolo, dacă nu aveai rezultate, te zburau de nu te vedeai...

Dida mi-a fost o colegă de nădejde şi mi-a rămas apropiată şi după ce am plecat din instituţie. E printre cei cu care m-am tot telefonat. Alţi funcţionari, căutând să-şi facă «pavăză» din artişti, au încercat să lanseze ideea că eu am fost adus la Fond de Partid ca să le mai «tai din nas» artiştilor. Un excelent grafician mi-a relatat că şeful de la Contracte i-ar fi declarat: «Noi suntem de partea dumneavoastră, a artiştilor!» Am trecut cu surâs peste multe incidente. Personalul era, în realitate, unul profesionist, vechi la Fond şi trebuia menţinut. Pe cine să fi adus în locul acelor oameni? Cu timpul, relaţiile noastre au devenit normale.

***

Cu Viorel Mărginean mă întâlneam, în afară de zilele cu şedinţe, la atelierul său din Pangrati. Ţineam sfat tot în interesul breslei, constituindu-ne în ceva ce azi s-ar chema «laborator de idei». Aşa ne-am hotărât să batem ţara în lung şi în lat. Datorită bunei aprovizionări cu materiale, creşterea «producţiei» artistice sufocase Bucureştiul, care era ticsit de marfă, venită şi din provincie. Noi galerii de artă trebuiau deschise urgent în judeţe. Pentru spaţii trebuia să apelăm la organele locale. Dar spaţiile nu puteau fi amenajate decât în centrele localităţilor, pe principiul că după pâine se duce omul oriunde, în timp ce arta trebuie să fie în buricul târgului, accesibilă circulaţiei pietonale şi comerciale, în locuri prin care trec toţi, fie şi numai la plimbare. În plus, argumentam noi, galeriile urmau să devină un punct de atracţie culturală, contribuind şi la înfrumuseţarea oraşului, care primea astfel o imagine mai nobilă. Am bătut pe la mai toate uşile, am fost primiţi la vârful conducerilor locale şi am căpătat un răspuns favorabil în majoritatea cazurilor. Aşa s-a creat o reţea de galerii de artă în toate reşedinţele de judeţ, precum şi în alte oraşe mari.

Bohemian Rhapsody, Adevărata biografie a lui Freddie Mercury

 

Lesley-Ann Jones
Bohemian Rhapsody, Adevărata biografie a lui Freddie Mercury
Editura Nemira, 2019
traducere din limba engleză de Alexandru Macovescu

 Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Intro

Lesley-Ann Jones scrie biografii, găzduieşte emisiuni radio şi ţine discursuri. Şi-a ascuţit peniţa în presa scrisă din Marea Britanie, unde a fost gazetar şi scriitor invitat mai bine de douăzeci de ani. A lucrat mult în radio şi televiziune şi este invitată cu regularitate la emisiuni documentare despre muzică în Marea Britanie, SUA şi Australia. Este coproducător al filmului Ultimul interviu al lui John Lennon - despre ultima întâlnire dintre fostul membru Beatles şi prezentatorul BBC Andy Peebles.

Printre cărţile ei se numără: Trumbling Dice, Hero: David Bowie, Imagine, Ride a White Swan: The Lives and Death of Marc Bolan.

*

Aceasta este biografia uneia dintre cele mai faimoase şi iubite stele din istoria muzicii moderne: Freddie Mercury, scrisă de o jurnalistă de muzică rock premiată şi apropiată de formaţia Queen.

Cu o cercetare meticuloasă, empatică şi fără alunecări spre senzaţional, cartea se bazează pe mărturiile celor mai apropiaţi oameni din viaţa starului rock, din copilărie şi până la moarte, cu accent pe perioada anilor 1980, când formaţia începuse să se destrame, înainte de spectacolul de la Live Aid care i-a repus pe picioare.

Pentru a înţelege omul din spatele legendei, Lesley-Ann Jones a călătorit de la Londra în Zanzibar şi India. Plină de interviuri exclusive, Bohemian Rhapsody este un portret adus la zi al unui om legendar, la aproape treizeci de ani de la moartea lui Freddie.

"Nimeni nu a surprins mai bine decât Lesley-Ann Jones dualitatea magică şi fermecătoare a lui Freddie Mercury." (The Times)

Fragment

Poate că Freddie credea că fanii muzicii anilor '70 nu erau pregătiţi pentru un star rock cu rădăcini africane şi indiene. Acum nu ar conta. Dimpotrivă, mulţi le-ar considera un avantaj. Cu cât mai amestecată şi mai obscură este astăzi moştenirea culturală şi muzicală a unui artist, cu atât e mai atrăgătoare. Atunci, lucrurile stăteau diferite. Nu este greu de imaginat că şi-a considerat existenţa de până atunci în deplină neconcordanţă cu imaginea pe care a tânjit să şi-o creeze. Prin definiţie, un star rock era american şi se trăgea din California (The Beach Boys), New York (Lou Reed), Florida (Jim Morrison), Mississippi (Elvis Presley) sau din Washington (Jimi Hendrix). Liverpool era de asemenea la modă datorită formaţiei The Beatles, la fel şi Londra mulţumită lui Mick Jagger şi Keith Richards de la The Rolling Stones. Albii anglo-saxoni erau preferaţi, iar americanii de culoare, aproape la fel de buni. Se întâmpla frecvent ca muzicienii de atunci să nu spună pe şleau unde se născuseră, pentru că astfel le sporeau farmecul şi aura de mister, genul de lucruri pentru care cei de la PR erau plătiţi regeşte ca să le inventeze. Existau atât de multe informaţii care se băteau cap în cap în ceea ce priveşte locul naşterii şi copilăria lui Freddie, încât mi-am dat seama că trebuie să aflu totul singură.

Am zburat spre Dar es Salaam via Nairobi şi am închiriat o barcă către oraşul Zanzibar dintr-un port plin cu ambarcaţiuni indiene şi bărci de pescuit care se legănau, ancorate la ţărm. Totul avea un aer exotic. Pentru una ca mine, născută într-un cătun uitat de lume, faptul că Freddie dăduse uitării Zanzibarul începea să devină greu de înţeles. Când mă gândesc că ar fi putut să se dea în spectacol cu poveşti despre Ali Baba şi Sindbad, prinţi arabi şi farmec oriental, mi se pare irezistibil. De ce nu a făcut-o? Trebuie să existe un motiv. Un "trecut fermecat" ţinea de esenţa lui Freddie.

Zanzibar, doar un punctuleţ pe hartă, se află la sud de ecuator pe coasta de est a Africii. Dacă te uiţi mai atent, sunt de fapt două punctuleţe: insula principală, Unguja, şi Pemba, cea mai îndepărtată, astăzi o destinaţie căutată de europenii proaspăt căsătoriţi aflaţi în luna de miere. Împreună cu Tanganika, fosta colonie germană şi apoi englezească, formează acum Republica Tanzania. Deşi are o suprafaţă foarte mică, Zanzibar a fost devastată de corupţie, nesiguranţă şi masacre mai mult decât orice alt stat. Succesiv invadată de-a lungul secolelor de către asirieni, sumerieni, egipteni, fenicieni, indieni, persani şi arabi, precum şi de malaysieni, chinezi, portughezi, olandezi şi britanici, istoria ei parcă e desprinsă din O mie şi una de nopţi. Unii dintre ei, în speciali persanii din Shiraz, din sudul Iranului de azi, arabii din Oman şi mai târziu britanicii, s-au stabilit şi au domnit aici. Civilizaţia swahili de aici datează de la începutul islamului. Când cuişoarele au intrat pe piaţă în 1818, a luat naştere industria condimentelor din Zanzibar. Ghimbirul, nucşoara, vanilia, cuişoarele şi cardamomul au început să fie exportate în toată lumea. Datorită misionarilor şi exploratorilor aflaţi în trecere în drum spre Continentul Negru, poveştile cu haremuri, intrigi de palat şi iubiri i-au conferit Zanzibarului un plus de savoare. Însă a dobândit şi o faimă îngrozitoare din cauza comerţului cu fildeş şi a traficului de fiinţe umane. Până la abolirea sclaviei în 1897, 50.000 de africani erau aduşi anual de lângă lacurile centrale de pe continent în piaţa unde erau biciuiţi cu sălbăticie şi apoi vânduţi.

Pe malul insulei Unjuga se află palatele maiestuoase ale sultanilor, un fort antic arăbesc cu tunuri ruginite, clădiri coloniale şi case ale negustorilor, unele într-o perpetuă renovare, altele complet distruse. În spatele lor se află un labirint de bazaruri şi străduţe înguste unde se înghesuie cocioabele oamenilor simpli. Freddie a locuit în primii optsprezece ani de viaţă într-un apartament din Stone Town cu vedere la mare.

Jer, mama lui, era şi ea aproape un copil când l-a născut la Spitalul Guvernului din Zanzibar într-o zi de joi, pe 5 septembrie 1946, care s-a nimerit a fi Anul Nou parsi. A fost o binecuvântare că primul născut al tinerei de 18 ani era băiat. Când Bomi, soţul ei, aflat la muncă, a primit vestea, s-a bucurat nespus. Numele familiei avea să dăinuie. Cel puţin aşa au presupus, neputând să-şi imagineze ce alegeri va face fiul lor mai târziu în viaţă. Cuplul s-a gândit ce nume să-i pună bebeluşului. Fiind parsi - adepţi ai religiei zoroastriene din Persia secolului al VI-lea î. Hr. -, alegerile erau limitate. Au căzut de acord asupra numelui Farrokh pe care Bomi l-a înregistrat potrivit actelor din arhivele guvernului.
"Îmi amintesc foarte clar când s-a născut Freddie", mi-a zis Perviz Darunkhanawala, născută Bulsara, când am vizitat-o acasă în districtul Shangani. Perviz este nepoata lui Bomi Bulsara. Sorabji, tatăl ei, şi Bomi, tatăl lui Freddie, erau doi dintre cei opt fraţi.
"Tatăl lui Freddie şi al meu s-au născut şi au crescut în Bulsar, un orăşel la nord de Bombay, [azi Mumbai], în statul indian Gujarat", mi-a explicat. "Aşa au căpătat numele de Bulsara. Toţi fraţii au venit în Zanzibar ca să-şi caute de muncă. Tata s-a angajat la compania Cable and Wireless, Bomi s-a angajat casier la Înalta Curte, lucrând pentru guvernul britanic. Când Bomi a venit în Zanzibar, nu era însurat. Abia mai târziu s-a întors în India şi s-a însurat cu Jer, mama lui Freddie, în Bombay. Apoi a adus-o aici şi s-a născut Freddie.
Era aşa de mic, parcă era un animăluţ de companie. Când era bebeluş, părinţii îl aduceau la noi acasă, îl lăsau cu mama şi ieşeau. Când a mai crescut, se juca prin casă. Era tare neastâmpărat. Eram mult mai mare şi îmi plăcea să am grijă de el. Era aşa mic şi de drăguţ. Tare mult l-am iubit! De câte ori venea, voiam să rămână. Dar, după ce petreceau o seară în oraş, părinţii îl luau acasă."

Perviz mi-a povestit că soţii Bulsara aveau o viaţă socială destul de bogată în ciuda religiei şi a culturii rigide. Cu un salariu cam cât al unui funcţionar modest în Anglia, Bomi a putut să-şi permită o casă confortabilă şi servitori, printre aceştia fiind şi Sabine, doica (ayah) lui Freddie. Familia avea tot ce îi trebuie şi clima era prielnică. În 1952, când Freddie avea şase ani, s-a născut sora lui, Kashmira.

Bomi Bulsara lucra la birourile din zona nerezidenţială Beitel-Ajaibi, Casa Minunilor, construită pentru ceremonii de către sultanul Said Barghash la sfârşitul secolului al XIX-lea. Fusese cea mai înaltă clădire din Africa de Est şi avea o grădină botanică plină de vegetaţie luxuriantă. A supravieţuit bombardamentelor flotei britanice din timpul unei scurte răscoale şi apoi a trecut printr-un proces îndelungat de reconstrucţie ca să ajungă în cele din urmă muzeul principal din Zanzibar. Slujba lui Bomi presupunea călătorii prin colonie şi în India, ceea ce probabil l-a influenţat când a decis să-şi trimită singurul fiu la o şcoală îndepărtată. Însă existau întrebări cu privire la cât de bun era sistemul de învăţământ pe plan local. Deşi părinţii lui erau zoroastrieni, Farrokh s-a dus de la vârsta de cinci ani la Şcoala Misionară din Zanzibar unde profesoarele erau călugăriţe anglicane. Era considerat mai deştept decât ceilalţi, demonstrând că are talent pentru pictură, desen şi modă.
"Devenea pe zi ce trece un băieţel politicos, serios şi corect", îşi aminteşte Perviz.
"Avea o sclipire în ochi şi era poznaş, ceea ce îl mai băga în belele din când în când. Însă mi-l amintesc cel mai bine ca fiind secretos şi timid. Extrem de timid. Nu vorbea mult nici chiar atunci când venea cu părinţii în vizită la noi. Aşa era el. Când a mai crescut, nu ne-am mai văzut prea des, se juca pe stradă sau pe plajă cu ceilalţi băieţi."
"În copilărie a fost fericit şi i-a plăcut muzica", îşi aminteşte Jer, mama lui. "Folk, operă, muzică clasică, toate îi plăceau. Cred că a vrut să fie interpret dintotdeauna."

Perviz a fost mirată să afle că nu reuşisem să obţin din surse oficiale o copie după certificatul de naştere al verişorului ei. Nu am primit veşti bune nici după ce am fost în audienţă la directorul arhivelor.
"Aşadar, aţi venit aici pentru certificatul de naştere al lui Freddie Mercury?" m-a întrebat el zâmbind. "Nu e aici. A fost aici. O argentiniană a venit acum mult timp să-l caute. I s-a făcut o copie şi de atunci ia originalul de unde nu-i, deşi a fost cerut de multe ori - cred că de fani. Problema e că în 1946-1947 încă nu se ţineau evidenţele cum trebuie. Doar bucăţele de hârtie care acum sunt împrăştiate peste tot. Haideţi să vedeţi!"

În spatele tejghelei din biroul principal, directorul a scotocit prin fişete şi s-a întors cu mai multe certificate de naştere. Vreo zece s-au împrăştiat pe jos şi au rămas acolo.
"Există o persoană, doctorul Mehta, care e momentan în Oman, dar se întoarce săptămâna viitoare. Ştiu că are o copie a certificatului de naştere al lui Freddie."
Însă, în ciuda eforturilor mele, nu am dat de doctorul Mehta niciodată.

Cercetările mele cu privire la familia lui Freddie nu au fost văzute cu ochi buni de toţi cei implicaţi. Diana, fiica superbă a lui Perviz, nu a fost impresionată, tot insista că nu era deloc interesată de Freddie Mercouri. De ce?
"A plecat din Zanzibar când eram bebeluş", a răspuns dând din umeri, roşie în obraji. "A renunţat la numele de familie. Nu a trăit ca noi. Nu a vrut să aibă de-a face cu noi. Nu s-a întors niciodată. Nu era mândru de Zanzibar. Era un străin. Era din altă viaţă."
Nu a vrut să spună mai multe. Deci era ceva la mijloc.

Atitudinea Dianei semăna cu a celor pe care i-am întâlnit mai târziu. Deşi câţiva locuitori din Zanzibar susţin că locuiesc în case deţinute odată de familia Bulsara, niciunul nu a putut să-mi arate probe concrete şi nimănui nu îi prea păsa. Cum mi-a explicat un vânzător indian: "Nu ştiu nimic şi nimeni altcineva nu ştie. Toţi cei care spun că da merg pe presupuneri. Mai ales ghizii care îţi arată obiectivele de pe insulă. Vor doar bani. Nu mai e nimeni aici care să ştie ceva. Foarte mulţi oameni au plecat, cu multă vreme în urmă. Dar, dacă afli vreodată, te întorci să-mi spui şi mie, te rog? M-am săturat până peste cap să mă tot întrebe lumea: americani, sud-americani, englezi, nemţi, japonezi. Localnicii nu înţeleg. Cine a fost el, la urma urmei?"

Cine a fost fiul cel mai cunoscut al Zanzibarului? Pentru pelerinii Queen, insula este destinaţia supremă. Operatorii turistici specializaţi au vacanţe scumpe pentru fani în locul de naştere al cântăreţului, lucru de care profită câteva restaurante cu panorame superbe şi câteva magazine cu suvenire. Însă Freddie nu a avut niciodată statut de vedetă aici. Nu a fost făcut cetăţean de onoare. Nu e consemnat în arhivele oficiale. Nu exista nicio menţiune la muzeul local când am fost eu; nicio fostă locuinţă transformată în altar personal; nicio statuie din bronz sau ceară, vreo efigie, vreo scrumieră produsă în serie, vreun magnet de frigider, nici măcar o ilustrată cu chipul lui - deşi poţi cumpăra ilustrate cu aproape orice altceva. Dacă ar căuta cineva un loc total opus Graceland-ului lui Elvis Presley din Memphis, atunci aici l-ar găsi.

Misterul certificatului de naştere a apărut din nou când am ajuns acasă. Din senin, Marcela Delorenzi, o argentiniană - acea argentiniană - m-a contactat. Era în drum spre Londra cu un cadou pentru mine. Jurnalista şi crainica stabilită în Buenos Aires mi-a adus o copie a certificatului de naştere al lui Freddie. Nu i-l cerusem; nu vorbiserăm niciodată. Nu încercasem să dau de ea, nu mi-a cerut nimic în schimb. Dacă se simţea vinovată, nu mi-a mărturisit. Când l-a obţinut, documentul original scris de mână era încă în sediul arhivelor, a insistat să-mi menţioneze. Îl văzuse. Poate că în cele din urmă a fost dat cuiva în schimbul unei sume colosale şi e pe undeva printr-o colecţie privată.

În 2006, Asociaţia pentru Mobilizarea şi Propagarea Islamică (UAMSHO), un grup musulman din Zanzibar, a protestat vehement împotriva aniversării pe insulă a 60 de ani de la naşterea lui Freddie. Sub pretextul că a încălcat legile islamului prin stilul de viaţă gay şi exagerat, murind în 1991 de SIDA, grupul furios a cerut să se renunţe la planurile pentru o petrecere pe plajă cu turişti gay, iar miile de fani care se duceau să sărbătorească să fie trimişi înapoi de unde au venit.

Nu mă surprindea. Când Zanzibar a scos în afara legii relaţiile homosexuale în 2004, comunităţile gay din toată lumea au protestat. Dar Abdallah Said Ali, preşedintele UAMSHO, a insistat că evenimentul "ar trimite un semnal greşit".
"Nu vrem ca generaţia tânără să înţeleagă că homosexualii sunt acceptaţi în Zanzibar", a declarat el. "Avem obligaţia religioasă de a apăra moralitatea în societate şi trebuie oprit oricine încalcă morala islamului."

Lăsând la o parte morala islamului, trebuia luată în considerare şi credinţa familiei lui Freddie. El şi-a iubit şi şi-a respectat din toată inima părinţii şi sora. Ştia prea bine că zoroastrienii sunt pentru suprimarea homosexualităţii - poate că acesta este motivul principal pentru care Freddie a încercat atât de multă vreme să-şi reprime înclinaţia. În Vendidad, textul sacru zoroastrian este clar consemnat: "Bărbatul ce se culcă cu bărbat cum o face bărbatul cu femeia sau femeia cu bărbatul este un Daeva (demon): este un adept al lui Daeva, un iubit al lui Daeva."
Pentru parsi, homosexualitatea nu e doar un păcat, ci şi o formă inimaginabilă de proslăvire a diavolului.

Să vedem imaginea de ansamblu. Relaţiile homosexuale consensuale între adulţi sunt ilegale în 70 din 195 de ţări din lume. În 40 de ţări doar relaţiile între bărbaţi sunt în afara legii. Sexul între doi bărbaţi adulţi a devenit legal în Anglia şi Ţara Galilor în 1967, dar abia în 1980 în Scoţia şi în 1982 în Irlanda de Nord. În anii '80 şi '90, organizaţiile care militau pentru drepturile persoanelor homosexuale au vrut ca vârsta consimţământului să fie aceeaşi atât pentru homosexuali, cât şi pentru heterosexuali. Astăzi vârsta consimţământului în Anglia, Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord este de 16 ani.
"Freddie nu a trăit ca noi", a zis Diana, verişoara lui. "Era din altă viaţă."

Adevărul gol-goluţ e mai bun decât cel mai bine îmbrăcată minciună. Se pare că Freddie renunţase complet la patria africană pentru un motiv crucial.

Poate că simţea hiraeth în adâncul sufletului. Niciun cuvânt nu poate exprima sensul din galeza veche. Evocă melancolie, o tristeţe adânc îngropată pentru ce s-a pierdut. Oare Freddie, ca mulţi din noi, s-a gândit cu tristeţe la inocenţa lui, tânjind după momente din trecut pe care nu le mai putea retrăi?

Uneori ne întoarcem. Facem din nou o călătorie. Ne consolăm ca adulţi aducându-ne aminte în tăcere. Freddie nu a putut s-o facă niciodată. Mereu a trebuit să umple golul în altă parte. Unii cred că s-a împăcat cu trecutul în Seven Seas of Rhye, primul hit al trupei din 1974. Un imn hard-rock pe un album destul de progresiv, cu versuri ce descriu un tărâm fantastic creat de micul Freddie împreună cu Kashmira, sora lui. Oare misterul rădăcinilor persane şi călătoria epică a profetului Zarathustra le-au stimulat imaginaţia şi le-au inspirat basmele ce au stat la baza piesei? Se pare că da, potrivit lui Phil Swern, producător la Radio 2, arhivist muzical şi colecţionar renumit de discuri.
"Am avut mereu impresia că piesa Seven Seas of Rhye este despre viaţa în Zanzibar, dacă luăm în considerare interviurile pe care le-a acordat de-a lungul anilor", spune Phil. "Acolo evada - cel puţin în mintea lui. Mereu se putea refugia acolo când realitatea era copleşitoare."

Într-un interviu la radio, Freddie a descris cântecul ca pe "un produs al imaginaţiei mele". "Versurile şi piesele sunt în mare parte fantezii. Le inventez. Nu aparţin realităţii, ci mai degrabă au un aer visător. Nu sunt genul de compozitor care se plimbă pe stradă şi e inspirat de o viziune şi nu sunt genul care vrea să se ducă într-un safari ca să vadă animale sălbatice şi să se simtă inspirat, să urce pe munţi sau chestii de genul ăsta. Nu, inspiraţia mă poate lovi doar dacă stau în cadă", mărturisea el.