Corneliu Coposu sub lupa Securităţii

 

Marin Pop
Corneliu Coposu sub lupa Securităţii
Editura Vremea, 2020
 

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Documentele prezentate în această carte doresc să reconstituie modul cum privea Corneliu Coposu istoria şi realitatea în care trăia. Marea majoritate a publicului cititor nu poate consulta zecile de volume din diversele arhive constituite ca parte a activităţii represive împotriva sa. Volumul de faţă ne oferă şansa nu a unei sinteze, ci a unei necesare selecţii care îl ajută pe cititor parcă să asculte nemijlocit vocea celui care era unul dintre cei mai supravegheaţi români. O voce a arhivelor, adică o voce în mare parte epurată administrativ de dramatismul contextului.

Dar asta, paradoxal, ne ajută să înţelegem conţinutul ideatic al mesajului pe care îl transmitea Corneliu Coposu. Un mesaj care, aşa cum vom sublinia şi mai jos, era transmis cu conştiinţa că va fi captat în viitor. Este unul dintre motivele pentru care această carte este diferită de marea majoritate a celorlalte studii care utilizează materialul radioactiv conţinut între coperţile dosarelor Securităţii şi în general în documentele produse de statul totalitar.

Fragment

II.11. Corneliu Coposu către surori:

"Cluj, 9.07.1988

Dragile mele,

Sper să primiţi scrisoarea înainte de reîntoarcerea mea, deşi n-ar fi exclus ca drumul ei să fie mai lung decât al meu. Vreau să vă relatez ce-am experimentat până acum. Am sosit (fiert de căldură) cu mare întârziere, datorită defectării unui vagon care a trebuit scos (cu manevre complicate) din garnitură şi datorită unor lucrări de terasament dintre Aiud şi Războieni, care au limitat viteza "rapidului" la 5 km pe oră.

Am fost aşteptat la gară de Ady, care s-a plictisit până la sosirea trenului întârziat.

Am sosit în vizită la Ioani Buhaiu (Ioan Buhaiu; prieten din copilărie; originar din Bobota, absolvent de studii juridice), Victor Boroş (Prieten din tinereţe; fost notar în Bobota), Traian Albu (Prieten din copilărie; originar din Bobota, absolvent de studii juridice), Matei (Matei Boilă), Delia. Mai am restanţă la Lia (Lia Gherasim, fiica lui Ilie Lazăr) şi o invitaţie la Nelu (Nelu Boilă). Am fost vizitat de Matei, Nelu, Victor - cu familiile respective. Câteva cuvinte dintre ele - Ioani Buhai este foarte prăbuşit. Se mişcă cu baston şi cu dificultate. Vorbeşte tare greu şi acum e demoralizat fiindcă prietenul şi doctorul care se ocupa de el, fiind vecini, a murit subit de un stop cardiac (Dr. Plosca din Unimăt). Elenuţa se ţine bine, cu toţi anii ei (80), desigur îmbătrânită dar încă citovă (Normală). M-au primit cu multă afecţiune, bucurie şi plânsete. - Victor Boroş, foarte îndatoritor, s-a pus la dispoziţia mea cu mare entuziasm. Vede cam rău (cu 15 dioptrii), dar nu se lasă. Acum creşte găini şi-şi aprovizionează neamurile (şi pe vânzătoarele de la prăvălie) cu ouă proaspete. În schimb Cornelica a îmbătrânit de nerecunoscut. Are un obraz ca un pergament boţit. Zice că suferă de colită, ficat, inimă şi că se teme că are cancer (ipohondrie). Am fost ieri invitat de ea la dejun. - Traian Albu se plânge de boală de inimă. A chelit aproape complet; nu se lasă de stupi; stă cu fata mai mare (Mariana) şi familia ei, din care i-am văzut doar nepoata, agitată de concursul de intrare în facultate. Traian mi-a spus că se înţelege bine cu ginerele său (localnic) dar nu şi cu feciorul lui (care e la a treia căsătorie din care i-a rezultat o fetiţă, pe lângă copilul acum mare făcut cu Gabi, doctoriţa simpatică ce i-a fost prima nevastă. Cea actuală este divorţată având din alt mariaj o fată măricică. Nu lucrează în producţie şi după părerea tatălui său pierde vremea cu cursuri de "optică" pe la şcolile medii tehnice. Actuala soţie e inginer. Nu l-am văzut nici pe el nici pe Mariana (care era la o şedinţă). Traian mi-a spus că prima lui nevastă, doctoriţa, care creşte copilul (acum de 15 ani) nu s-a mai măritat. - Am fost la Delia unde l-am găsit pe Sandu şi pe băiatul mic (Bogdan) noul profesor al ceasului. Băiatul mare e în tabără, iar fetiţa e la Oradea la bunici. În anul acesta din lipsă de bani nu merg la mare, dar Sanda va merge la Bucureşti în decembrie cu un grup de elevi de-ai lui. Amândoi arată bine. Delia a slăbit şi este foarte frumoasă şi activă. - La Matei, bătrânul Fărcaş mai grădinăreşte (la 93 de ani) dar a surzit. În schimb Mărioara arată neaşteptat de bine. Dintre copii, în afară de Mateiuţ, care face armata la Bucureşti, Tudor (student, în anul de armată), este cinci zile la şcoală, iar două locuieşte la Nena; Ana nu mai vrea să continue şcoala şi părinţii nu mai insistă. Ady, cel mic, este deştept - spirt, drăguţ, săritor, mare suporter la footbal, s-a constituit în adjunct al meu şi nu mă părăseşte nici un ceas, decât pentru a dormi (Trage chiului de la şcoală care încă nu s-a încheiat - decât la 15 Iulie). Feti şi Nena, harnice amândouă, una cu gospodăria în care s-a specializat şi cu lecţiile (destule) de matematică, cealaltă cu permanente traduceri tehnice şi medicale, în nemţeşte, în franţuzeşte. Nena vrea cu orice preţ să vină la sfârşitul verii, la noi (poate septembrie) pentru vreo zece zile. De curând a murit Paraschiva, văduva lui Tarţa (Mihai Tarţia, fost membru marcant al tineretului P.N.Ţ.) şi sora lui Ghiţă Dragoş (Gheorghe Dragoş, membru marcant al tineretului P.N.Ţ., în 1938 preşedinte al tineretului P.N.Ţ. din Ardeal şi Banat, profesor universitar la Academia Comercială din Cluj, alături de Victor Jinga. A fost arestat şi închis de către comunişti, iar după eliberare a fost trimis cu Domiciliu Obligatoriu în Valea Călmăţuiului, la Rubla, unde se afla şi Corneliu Coposu). Fiica ei, Liliana (profesor agregat), măritată cu un doctor, m-a poftit la masă, dar am refuzat politicos, în lipsă de timp. Am fost invitat şi la Florica (Camela) care nu umblă, având picioarele butuc. Va trebui să merg şi la ea (probabil cu Victor Boroş) cel puţin un ceas.

După cum vedeţi, nu prea am vreme de lenevie. La Icuţa (Rudenie din Turda) cred că voi merge Luni (11 Iulie). Încă nu am anunţat-o.

Am uitat să spun că darurile duse Deliei au determinat mare entuziasm (1/2 cafea, 1 ciorapi sport, bomboane, păpuşă, ceas, unt, pix). Fetelor gazde le-am dat 4 pachete de unt, 1 Nes, 1 cafea, dar le-am şi târguit legume şi fructe.

Cred că am găsit o sursă bună de clisă (Slănină) bine afumată (de porc crescut acasă cu porumb). Duminică mă voi duce să achiziţionez şi trimit acasă prin poştă.

I-am dat telefon de aici şi lui Odette (Odette Balaban, soţia actorului Mircea Balaban şi sora lui Arlette Coposu. Erau şi naşii de cununie ai lui Arlette şi Corneliu Coposu, căsătoriţi pe data de 24 octombrie 1942. Odette a trăit până la venerabila vârstă de 102 ani).

Vă voi mai chema la telefon zilele viitoare.

Rog să nu o lăsaţi pe Bobiţă (Sora lui, Doina) să se obosească prea mult, să simplificaţi menu-ul şi (?) să se abată mai des şi mai devreme pe acasă.

Ciplea a avut o înmormântare fastuoasă cu foarte multă lume, prohod cu 5 preoţi greco-catolici, în frunte cu Todea (Alexandru Todea, viitor cardinal) (care e mitropolit).

Vă sărut cu drag şi dor,

Cornel

****

II.11.1. Corneliu Coposu către surori:

15.VII.1988

Dragile mele,

M-am întors de la Icuţa, la care am stat 2 zile. Am fost cu ea la familia Munteanu, unde am fost primit excepţional. Sunt oameni foarte cumsecade şi de un sprijin real pentru Icuţa. Am văzut şi pe negrişori. Era acasă şi Ady.

I-am dus Icuţei 2 kgr. Vişine, 2 kgr. Caise, 3 kgr. Roşii, 2 kgr. Morcovi, 5 kgr. Cartofi, 1 kgr. Fasole verde, 1/2 kgr. Zmeură, 1/2 kgr. Caşcaval, 1/2 kgr. Urdă şi 10 ouă. N-avea de nici unele. Cred că am aprovizionat-o pe o lună (Bineînţeles că a insistat să-mi plătească cumpărăturile, dar măcar vitaminele şi doctoriile, însă nu am acceptat). Cumpărăturile pentru Icuţa m-au costat 350 lei.

În zilele când am fost la Turda a fost foarte cald. Biata Icuţa mi-a făcut foc pentru baie (apă caldă), mi-a cedat patul din cameră şi ea a dormit în bucătărie (cu tot protestul meu). I-a părut tare bine de vizită. Am povestit cu ea până noaptea târziu.

O femeie lipsită de importanţă

 

Sonia Purnell
O femeie lipsită de importanţă
Povestea neştiută a spioanei americane care a ajutat la câştigarea celui de-al Doilea Război Mondial
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihaela Adina Eros
 

Citiţi prologul acestei cărţi.

*****
Intro

Cartea de faţă, câştigătoare a premiului Plutarh pe 2020 pentru cea mai bună biografie a anului, a fost aleasă, nu întâmplător, drept cea mai bună carte a anului de către Amazon, New York Times, The Times of London, The New York Public Library şi NPR (Radioul Public Naţional din SUA).

Ea reînvie odată cu viaţa şi personalitatea uluitoare ale unei eroine deseori subapreciate, discriminate, marginalizate şi neînţelese, nişte vremuri tulburi, încrâncenate, de mult timp apuse, din al Doilea Război Mondial.

La începutul secolului trecut, o oarecare Virginia Hall, o tânără rebelă şi independentă dintr-o familie înstărită din Baltimore, trecea dincolo de ocean, în Europa, pentru a studia şi a face ulterior carieră într-un domeniu în care pe atunci femeile nu erau deloc binevenite, şi anume în spionaj. Lucrează rând pe rând pentru Departamentul de Stat, SOE şi OSS.

Ea devine în timp, din pricina intenselor sale activităţi subversive, de sabotare a inamicului, cea mai vânată spioană a Aliaţilor de către Abwehr şi Gestapo, care o numeau Doamna şchioapă, pentru că avea proteză la un picior, pierdut în urma unui nefericit accident de vânătoare.

În mod miraculos scapă de nenumărate ori de moarte, îşi continua cariera de agentă şi după Război, cu la fel de multă tenacitate şi iniţiativă, însă moare aproape uitată chiar de cei pentru care lucrase atâţia ani.

Povestea ei captivează prin originalitate, prin întâmplările extraordinare pe care le cuprinde, dar mai ales prin personalitatea unei femei ca nimeni alta, care a ştiut să înfrângă toate obstacolele ce-i stăteau în cale cu un curaj, o tenacitate şi o rezistenţă de fier.

Fragment
Capitolul 6. Un stup de spioni

Îndrăzneaţa evadare a "teroriştilor" de la Mauzac organizată de Virginia a cauzat mare tărăboi la Înaltul Comandament Nazist şi l-a determinat pe Hitler să dezlănţuie o represiune brutală în Franţa. Devenea clar faptul că Rezistenţa constituia acum o ameninţare importantă şi regimul francez semiautonom din zona sudică nu mai era viabil. Atacurile repetate asupra fabricilor, trenurilor, maşinilor germane, centralelor electrice şi a unui birou de recrutare din Lyon au dovedit şi ele Berlinului că nu se mai putea acorda încredere administraţiei lui Pétain, în ciuda promisiunilor sale, pentru distrugerea inamicului din interior. Deci cel de-al Treilea Reich urma să pregătească terenul pentru o ocupaţie integrală, ordonând regimului de la Vichy să emită 500 de cărţi de identitate franceze Gestapoului pentru a-l ajuta să se infiltreze în secret în reţelele Aliaţilor de pe teritoriul Zonei Libere. Prin Operaţiunea Donar, numită astfel după numele zeului german al tunetului, naziştii plănuiau să năpădească oraşele din sud cu agenţi dubli, pentru a descoperi şi elimina grupările teroriste rămase. Termenii armistiţiului din 1940 afirmau că Gestapoul urma să intervină doar în prezenţa poliţiei franceze, dar nemţii recurgeau acum la arestări şi torturi după bunul lor plac. Lyonul era ţinta lor principală. "Oala fierbea", după cum se exprima un istoric al SOE, "şi urma ca, în scurt timp, să dea în clocot".

Ei au făcut o prioritate maximă din urmărirea celor responsabili pentru evadarea de la Mauzac, cât şi pentru recenta creştere a eficienţei şi frecvenţei sabotajelor. Atât Gestapoul, cât şi Abwehrul aveau suspiciuni în legătură cu consulatul american din Lyon, unde Virginia era o vizitatoare nelipsită, şi îl ţineau sub o strictă supraveghere. Cele două servicii de securitate ale Reichului erau însă nişte rivale înverşunate şi se întreceau unul cu celălalt în scopul de a obţine cele mai mari realizări. Deocamdată, succesul legat de spargerea codurilor SOE - mulţumită sergentului Bleicher şi agentei La Chatte - pusese Abwehrul într-o poziţie favorabilă. Trăseseră concluzia că ţinta era o femeie - ori englezoaică, ori canadiancă; o femeie care şchiopăta - la dame qui boite sau die Frau die hinkt -, pe nume Marie Monin. Dar Abwehrul a susţinut o abordare metodică, spre deosebire de preferinţa Gestapoului pentru arestări în masă. Bleicher nu avea să facă nicio mişcare până nu afla sigur cine era ea şi cu cine lucra. Urma să aştepte şi până ce avea să pună mâna pe unul dintre radiotransmisioniştii ei, astfel încât să poată transmite mesaje la Londra în numele ei. La începutul lui august, avea deja un plan pentru a o prinde şi a ruina acţiunile de luptă ale britanicilor, şi avea şi omul care să-l ducă la îndeplinire. Urma să fie o lună de importanţă capitală.

Între timp, anchetatorul cel mai faimos al Gestapoului - căruia urma să i se acorde Crucea de Fier după un an (chiar de Hitler în persoană) pentru torturarea şi uciderea a mii de membri ai Rezistenţei - manifesta şi el un interes special faţă de Virginia. Hauptsturmführer Klaus Barbie, crescut de un tată abuziv, care fusese sever afectat mental şi fizic în luptele cu francezii de la Verdun din 1916, nu se afla tot timpul la Lyon. Dar era deja stăpânit de dorinţa obsedantă de a distruge SOE, serviciul secret văzut de nemţi drept coloana vertebrală a întregii ameninţări subterane. O mulţime de ofiţeri ai Gestapoului interceptau semnale suspecte venind de la Lyon şi au întreprins serii întregi de arestări şi raiduri permanente nocturne şi diurne dintr-o suită de birouri de la etajul al treilea al cavernosului Hôtel Terminus de lângă gara Perrache. Ştiau că avansau rapid spre centrul grupării teroriste. Cineva avea să cedeze sub tortură; Barbie urma să aibă grijă de asta. Doamna şchioapă din Lyon devenise cea mai vânată dintre agenţii Aliaţilor din întreaga Franţă.

*

Neavând idee de forţele inamice care se apropiau de ea, starea de sănătate şi dispoziţia Virginiei se îmbunătăţiseră considerabil în acel august faţă de cum fuseseră atâta timp. Succesul de la Mauzac o înveselise şi, la începutul lunii, Nicolas Bodington a venit la Lyon pentru discuţii în legătură cu viitorul ei. Ea pledă în mod convingător pentru rămânerea la post, insistând că prietenii săi sus-puşi urmau s-o ţină în afara oricărui pericol şi că avea o mulţime de lucruri de făcut pentru a elibera mai mulţi agenţi, a racola alţii şi a ajuta la dezvoltarea campaniei de sabotaje. Bodington cedă şi recomandă Londrei să renunţe la rechemarea ei. La urma urmei, el fusese acela care pariase pe ea, şi meritase, cu siguranţă. Cei din Baker Street au fost de acord şi le-au cerut celor de la New York Post să confirme menţinerea sa pe poziţie şi să-i ceară mai multe articole, pentru a-i păstra acoperirea. Virginiei i-au fost trimişi 750.000 de franci prin ataşatul militar american de la Vichy, pentru a-şi continua remarcabila activitate. Era un supliment util la cei 10.000 de franci pe care îi primise de la SOE lunar prin intermediul neortodoxei filiere a contului bancar al bordelului lui Germaine Guérin, unde a fost transferat de la Londra în numele pilotului RAF ucis William Simpson. Bodington a căutat, de asemenea, să potolească rivalităţile dintre agenţii SOE din Lyon şi să clarifice, în sfârşit, cine era şef peste toţi. Poate că s-a gândit că era cel mai indicat din punct de vedere politic să aibă un francez la conducere, pentru a domoli mândria naţională rănită. Poate că Secţia F ezita în continuare să promoveze o femeie. Spre oroarea multora din Rezistenţă şi spre stupefacţia Virginiei, acest rol i-a fost acordat lui Alain.

*

Era aproape un an de când venise ea în spatele liniilor inamice şi fusese singura femeie trimisă de Secţia F în tot acel timp. La început, era un avantaj să fie o femeie care să lucreze sub acoperire, mai ales una frumoasă, care îşi putea folosi farmecul pentru a distrage sau înşela. Majoritatea nemţilor, care alimentau propaganda referitoare la faptul că vieţile femeilor trebuiau să se învârtă în jurul Kinder, Kirche, Küche (copiilor, bisericii şi bucătăriei), credeau că asemenea fiinţe sensibile nu prea s-ar fi implicat în ceva aşa de murdar şi de periculos ca Rezistenţa. Dar, după cum ştia foarte bine Virginia, viziunea nazistă se schimbase acum dramatic. Gestapoul descoperise că tot mai multe femei jucau acum un rol activ, multe drept curieri ce transmiteau bani, mesaje sau arme între agenţi. Una dintre ele îşi umpluse căruciorul copilului său cu 40 de kilograme de arme de foc, astfel încât arcurile zgâriau roţile şi întreaga încărcătură mai-mai că s-a prăbuşit. Curierii deseori transportau articole incriminatoare (grele şi uşoare), dar purtau multe lucruri şi în minte, inclusiv nume şi adrese de agenţi. Dacă erau prinse, femeile erau atunci supuse unora dintre cele mai rele forme de tortură pe care le puteau născoci minţile bolnave ale naziştilor.

Cu siguranţă că Virginia auzise zvonurile legate de genul de tratament la care se putea aştepta dacă era, în cele din urmă, descoperită. O tehnică preferată era strângerea sfârcurilor femeilor cu nişte cleşti sau apăsarea unui nerv al unui dinte zdrobit, smulgerea unghiilor sau arderea pielii cu ţigări, cu ciocane de lipit ori acid. Altele erau abuzate sexual sau violate, una dintre tehnicile preferate şi bine-cunoscute ale lui Barbie implicând folosirea unui câine. Mai târziu, a fost preferată metoda de tortură a căzii de baie - o precursoare a tehnicii înecării simulate. Prizoniera era scufundată dezbrăcată în apă îngheţată, cu mâinile încătuşate la spate şi cu capul ţinut sub apă până când era pe punctul de a se îneca. Dacă leşina, era trasă de păr afară din apă. Dacă refuza să vorbească, era iar împinsă sub apă. Uneori, aflată pe punctul de a muri, i se oferea o cafea ori un ceai, dar dacă tot nu coopera, tortura reîncepea. Câteodată, dacă femeile erau evreice, Barbie le zdrobea pur şi simplu feţele cu tocul ghetei.

Asemenea barbarii nu erau doar ale nemţilor. Unii agenţi se temeau chiar mai mult de autorităţile franceze din pricina unei perverse competiţii de a impresiona Gestapoul stabilind noi standarde de inumanitate. O metodă extrem de crudă de a-i zdrobi pe captivi era să-i ameninţe că urmau să le facă rău familiilor lor. O curieră prinsă a fost pusă în faţa perspectivei ca propriului ei copil să-i fie zdrobit capul de perete dacă nu vorbea. Regimul de la Vichy aloca resurse pentru întărirea poliţiei sale, nu numai numeric, ci şi printr-o multiplicare a diferitelor forţe de poliţie care se urmăreau unele pe altele şi care "reuşeau împreună să ţină întreaga ţară sub opresiunea unei armate de spioni". Scopul era curăţarea ţării de disidenţi o dată pentru totdeauna.

În ciuda rapoartelor despre asemenea atrocităţi, succesul Virginiei a deschis porţile tot mai multor agente. Nu e nicio exagerare a spune că această "doamnă curajoasă", după cum o numea SOE, a schimbat cursul istoriei pentru femeile din spionajul Aliaţilor. Palmaresul ei biruise ostilitatea puternică legată de însăşi ideea de ofiţeri femei care să lucreze în teren. Tocmai când situaţia devenise nespus de periculoasă pentru femei, Secţia F era gata, în acel august, să le trimită pe primele dintre cele 38 de femei ofiţeri. "Urma să aflăm cu surprindere că, până şi în posturi care iniţial le aparţinuseră doar bărbaţilor, ele dădeau dovadă de un mare entuziasm şi de iscusinţă", spunea Maurice Buckmaster. "În unele slujbe, femeile le erau superioare bărbaţilor", în parte datorită "abilităţii lor de a se concentra asupra unui singur obiectiv". În vreme ce se duceau, într-adevăr, pentru a juca ceea ce Buckmaster numea "un rol extrem de important", urmau să plătească un preţ extrem de scump. Dintre cele 39 de femei trimise de SOE în Franţa, 13 - sau una din trei - nu s-au mai întors niciodată. Asta în comparaţie cu unul din patru dintre cei 400 de agenţi bărbaţi. Rata mai mare de victime din rândul femeilor se explică, în principal, prin faptul că multe dintre ele îşi asumau nişte roluri extrem de periculoase de curieri (ceea ce presupunea trecerea permanentă printre patrule cu materiale incriminatoare) sau, mai târziu, de radiotransmisioniste. Mii de franţuzoaice din Rezistenţă urmau să plătească şi ele cu vieţile lor. Rolul tipic de a sta într-un singur loc pentru a asigura funcţionarea unor case conspirative nu le adusese niciun fel de glorie, ci le făcuse extrem de vulnerabile trădării. Una din cinci dintre femeile care primeau oameni în gazdă sau primeau provizii era executată pentru problemele create.

Aşa de mare însă era nevoia de a trimite mai mulţi agenţi în acţiune, încât unii au fost racolaţi fără a li se împărtăşi secretul. O secretară bilingvă, care s-a trezit fără să-şi dea seama la un curs de pregătire intensivă al SOE, a aşteptat timp de câteva săptămâni până s-o întrebe, în cele din urmă, pe una dintre celelalte cursante dacă ştia de ce se aflau acolo. Unele ştiau mai mult, însă acceptaseră ideea că o viaţă clandestină era într-un fel fascinantă, mai degrabă decât să însemne o bătălie pe viaţă şi pe moarte pentru supravieţuire. La sosirea sa cu o navă pe Riviera, uneia dintre agentele SOE i-a trecut prin minte s-o întrebe pe Virginia unde se găsea cel mai bun coafor local. Virginia nu suferea de asemenea vanităţi şi şi-a manifestat în mod clar neplăcerea, trimiţând o altă agentă înapoi la barcă, pentru că se vedea că-şi făcuse părul permanent exact înainte să plece din Londra, un lux care nu era uşor accesibil în Franţa. Femeia putea fi prinsă imediat, reprezentând o primejdie mortală pentru toţi. Una dintre primele noi agente care au sosit, o recepţioneră de 40 de ani de la un hotel din West End, franţuzoaică de origine, a fost însă altfel. Atitudinea veselă şi uşuratică a lui Yvonne Rudellat ascundea o energie inepuizabilă şi foarte mult bun-simţ. Ea se îndreptă spre Tours ca să-şi înceapă activitatea de curier, pentru care urma să fie propusă pentru Crucea Militară (dar aceasta i s-a refuzat, pentru că decoraţia nu se acorda pe atunci femeilor). O lună mai târziu, tânăra de 20 de ani Andrée Borrel a devenit prima femeie care a fost paraşutată, pentru a lucra pe post de curier cu Francis Suttill, avocat şi organizator al reţelei extinse Prosper, pe jumătate englez. Deşi era un om extrem de curajos, Suttill era, probabil, naiv în privinţa modului de racolare a ajutoarelor din partea locului. El şi Borrel l-au racolat pe viitorul adjunct al şefului reţelei alegând un club de noapte parizian pentru a prezenta pistoalele-mitralieră Sten - armele Rezistenţei - "unei audienţe mixte interesate". Nu era un început bun şi nici nu s-a terminat cu bine. Suttill şi cele două femei aveau, în cele din urmă, să moară. El a fost executat în lagărul de concentrare Sachsenhausen de lângă Berlin în martie 1945, la opt luni după ce Borrel fusese injectată cu fenol şi, încă vie, fusese târâtă în crematoriul din lagărul de la Natzweiler, din Munţii Vosges, în estul Franţei. Rudellat, mult slăbită, a murit de tifos imediat după eliberarea de la Belsen în 1945.

Virginia îşi continua netulburată activitatea. Însă avea o nevoie disperată de susţinere corespunzătoare. Fiindu-i oferită o amânare de către Bodington, departe de a-şi reduce activităţile, era mai ocupată ca oricând. Cei din Baker Street s-au simţit obligaţi s-o avertizeze să nu-şi irosească timpul ajutând alte agenţii de spionaj aliate - cum erau cele poloneze, belgiene sau chiar agenţia britanică rivală MI6 - deoarece se credea că abuzau "de bunătatea ei". Dar ea n-a rezistat niciunei ocazii de strângere de informaţii şi creare de reţele care i s-au ivit. Şi unele dintre cele mai mari legende ale Rezistenţei - inclusiv Gauthier - se dovedeau de prea puţin ajutor practic. "Există mult prea mult stres legat de planuri grandilocvente, prea multe vorbe şi prea puţină muncă", se plângea Virginia.

Şi ceru iarăşi un mesager permanent care s-o ajute să-şi folosească relaţiile. Dar spuse clar că Londra putea să-l păstreze (aparent neagreând prezenţa unei alte femei) "dacă nu era un om de primă mână, experimentat, cu autoritate, dornic să-şi asume responsabilitatea şi să ducă o viaţă neplăcută" şi mai ales "care să nu se plângă". După ce ajutase financiar un agent care pierduse aproape 30.000 de franci şi actele de identitate în tren şi un altul care şi-a pierdut cecurile de aproape 40.000 de franci într-un cazinou, se săturase să joace rolul unei mame faţă de nişte bărbaţi care se comportau ca nişte copii indisciplinaţi. Peter Churchill îi compară pe cei câţiva "aşi" ca Virginia, care îşi făceau treaba pentru "privilegiul de a flămânzi cumplit în acel teritoriu al nimănui" cu aceia care erau "blegi şi laşi şi care veneau văicărindu-se şi plângându-se" şi care nu-şi puteau suporta soarta. Toţi agenţii erau speriaţi. Majoritatea sufereau de insomnie cronică. "Exista o nesiguranţă permanentă, care dădea coşmaruri", explica unul. "Tensiunile, presiunea nervoasă şi oboseala, starea extrem de solicitantă de a trăi în minciună, acestea erau condiţiile cărora un agent trebuia să le facă faţă, pe care trebuia să le accepte şi să le controleze. Şi ele nu sunt biruite în realitate niciodată." Dar chiar şi dacă nu dispărea, teama trebuia controlată fără ajutorul alcoolului, al jocurilor de noroc sau al dormitului în front. Agenţii trebuiau să găsească în interiorul lor forţa necesară să continue, dar foarte puţini o puteau face.

*

Ben Cowburn s-a reîntors la Lyon pentru a întreprinde un număr de operaţiuni strategice de sabotaj. Ca de obicei, s-a îndreptat imediat spre apartamentul Virginiei pentru a se pregăti în legătură cu misiunea sa, care prevedea şi convingerea unor muncitori simpatizanţi de la o fabrică locală de avioane să introducă materiale abrazive în aparate şi să arunce în aer liniile de tensiune de la o staţie electrică. Virginia nu putea permite nimănui să se apropie prea mult de ea, ca să nu mai punem la socoteală şi faptul că nu-şi îngăduia să se încreadă în ei. Dar, fiind o persoană care inspira încredere, cu un zâmbet cuceritor, şi care se abătuse din drumul lui pentru a o avertiza în legătură cu povestea cu La Chatte, Cowburn era un om special pentru ea. Îi ură bun venit la sosire dimineaţa devreme, invitându-l să se aşeze să se odihnească, în timp ce ea pregăti micul dejun în bucătărie pentru amândoi. Dar în ciuda amabilităţii ei din cursul acestui scurt moment domestic, Cowburn se temea pentru ea. Fiecare rundă de arestări ajungea tot mai aproape. Fiind unul dintre cei mai puternici susţinători din SOE ai rămânerii ei în Franţa, era, cu toate acestea, surprins de riscurile pe care ea continua să şi le asume. O rugă să înceteze să se mai bazeze pe protectorii săi influenţi, îndemnând-o să se salveze ducând o viaţă ascunsă, "ca de şoarece". Atitudinea aceea funcţionase pentru el foarte bine în misiunile lui scurte bine definite, intercalate cu perioade de odihnă la Londra. Dar nu era ceva realist în ce-o privea pe Virginia, al cărei rol era şi permanent, şi atotcuprinzător. Era treaba ei - şi în firea ei - să fie la dispoziţia oricui avea nevoie de ea, oricând. Numai în luna august lucrase cu 25 de agenţi organizatori SOE şi cu şase radiotransmisionişti în Zona Neocupată şi cu opt reţele diferite de pe teritoriul întregii Franţe. Îi ajutase cu sabotajele, paraşutările, culegerea de informaţii şi primirea a 900 de kilograme de provizii livrate pe mare.

Chiar şi acum Virginia continua să-şi extindă sfera de influenţă, mai ales în Paris. Îşi asuma un risc major. Capitala reprezenta ţinta celor mai brutale raiduri ale Gestapoului şi membrii Rezistenţei erau decimaţi acolo în mod constant prin arestări de masă, cunoscute drept coups durs sau lovituri dure. Dar reputaţia şi contactele ei i-au permis să racoleze ca susţinători nişte persoane extrem de sus-puse, cum era Vera Leigh, o trăgătoare expertă şi o agreabilă directoare a casei de modă haute couture Reboux. Virginia a chemat-o la Lyon pentru a-i da o mână de ajutor cu itinerarele de fugă spre Spania şi Elveţia. Doi oameni de afaceri bogaţi evrei - Jean Worms şi Jacques Weil - care purtaseră din 1940 propriul lor război independent împotriva naziştilor din Paris, împreună cu un grup de prieteni care gândeau la fel, au contactat-o şi ei. Refuzaseră, în mod constant, să se alăture organizaţiilor Rezistenţei franceze, pentru că nu avuseseră niciodată încredere în ele şi nici nu le respectaseră, în schimb despre activitatea ei nu auziseră decât cuvinte de laudă. O altă relaţie preţioasă era un pilot de curse, campionul Robert Benoist, care făcea echipă cu vechiul lui rival britanic William Grover-Williams (care intrase deja în SOE). Cei doi întreprindeau misiuni de sabotaj şi paraşutări la sud-vest de capitală. Relaţiile Virginiei se dovedeau astfel extrem de valoroase, dar, intrând în legătură cu persoane aşa de sus-puse, dubla pericolul de a fi descoperită. Faima sa de la Paris avea s-o coste foarte scump şi pe ea, şi pe mulţi alţii.

*

Pe 14 august, Denis Rake s-a strecurat afară din apartamentul Virginiei din Lyon, unde ea-l îngrijise până se întremase şi-l ascunsese de numeroşii săi urmăritori. În ziua următoare, îşi lua micul dejun în cafeneaua de la Hôtel des Faisans din Limoges. Cu poliţia şi Gestapoul după el, trebuia să înfrunte primejdiile de a lua un tren şi de a se caza la un hotel, şi asuda din pricina unui amestec de frică şi zăpuşeală estivală. Dar aranjase să se întâlnească cu alţi doi agenţi SOE - Ernest Wilkinson şi Richard Heslop - şi nu voia să-i dezamăgească. Virginia îi adăpostise şi pe ei şi îi reunise pe tustrei pentru a înfiinţa o reţea în Angers, în vestul Franţei, cu Rake acţionând ca radiotransmisionist. Ea îi dotase, după cum spusese Rake, "în felul său minunat", cu acte false, bani şi chiar cu un radio (un model nou, mai uşor) de la Londra. Îi anunţase pe cei din Baker Street să se aştepte ca Rake să transmită din Angers în decurs de câteva zile.

Cu toate acestea, undele radio nu au transmis nimic şi cei trei pur şi simplu au dispărut. Cam o zi mai târziu, Virginia s-a simţit "zdrobită de durere" când a găsit un bilet nesemnat lăsat pentru ea la consulatul american, informând-o că fuseseră arestaţi în Limoges. Prin ceea ce Cowburn definea drept "remarcabila ei reţea de informatori", a aflat că un anume inspector Morel de la Sûreté îl observase pe Rake, suspect de nervos, la hotel şi se hotărâse să-l percheziţioneze. A găsit în buzunarul lui uriaşa sumă de 65.000 de franci pe care Rake a încercat (fără a reuşi) s-o justifice afirmând că el obţinea incredibilul câştig de 8.000 de franci pe lună ca producător de cămăşi.

Inspectorul - un subaltern al omului de contact din Sûreté al Virginiei, comisarul Guth - l-a arestat imediat, suspectându-l că era spion, şi atunci când au sosit şi ceilalţi doi agenţi au fost şi ei săltaţi, în ciuda afirmaţiilor lor că abia se întâlniseră. De povestea lor s-a ales praful atunci când s-a descoperit că teancurile de bancnote de 1.000 de franci imprimate de SOE, care le fuseseră date de Virginia, erau toate tipărite cu numere de serie consecutive, o greşeală teribilă a celor din Baker Street, pe care ea, se pare, că nu a reuşit s-o observe. Rake mai purta asupra sa şi trei cărţi de identitate, toate reieşind a fi din oraşe diferite, dar având acelaşi scris de mână. În ciuda iscusinţei SOE în tipărirea de bani şi acte franceze, asemenea greşeli erau mult prea comune.

Inspectorul Morel nu avea altceva de făcut decât să-i escorteze la secţia de poliţie. Din fericire, odată ce s-a stabilit că erau britanici şi nu nemţi, ofiţerii înţelegători ai lui Guth au ars amabili banii falşi şi au ascuns arma automată găsită într-una dintre camerele lor, precum şi radioul. Chiar inspectorul Morel în persoană a aruncat la toaletă cărţile de identitate false ale lui Rake. Exista convingerea că, fără aceste articole incriminatoare, acuzaţiile împotriva lor aveau să fie minore. Influenţa Virginiei asupra lui Guth s-a dovedit încă o dată salvatoare şi ea a plecat în grabă la Limoges, unde cei trei erau ţinuţi la închisoarea centrală, strecurându-le un pachet cu alimente ce conţinea conserve de carne, ciocolată, lapte condensat şi ţigări. A asigurat Londra că "urma să-i scoată de acolo cât de repede, cu puţin sprijin" de la "prietenii" săi.

Ca de obicei, Guth, blondul îndesat, şi-a făcut apariţia, dornic s-o ajute. A prelungit interogatoriile celor trei agenţi astfel încât ei să nu fie trimişi din Limoges. I-a permis chiar lui Rake să transmită mesaje de acasă de la el şi le-a oferit mâncare, băutură şi cărţi la închisoare. Dar Virginia era frustrată că el "nu se grăbea" deloc să-i scoată de acolo. Şi urma să se dovedească în curând şi de ce.

În acel moment, dizenteria lui Rake a revenit în formă acută, dar asta cel puţin i-a oferit Virginiei o şansă. Ea a apelat imediat la dr. Rousset s-o ajute să-l scoată pe Rake de la spitalul din Limoges, astfel încât să poată fi ascuns în falsul "azil psihiatric" de deasupra clinicii de chirurgie din Lyon până îşi revenea. În ziua următoare, un doctor debutant i-a adus lui Rake o haină albă şi nişte bani şi i-a dat instrucţiuni să părăsească spitalul imediat. Dar Rake, care acum suferea şi de un abces la faţă, era prea slăbit pentru a se mişca rapid. Coborând încet scările de la salonul lui, a dat nas în nas cu singura lui asistentă medicală care nu era implicată în complot şi care se întorcea de la masa de prânz. Ea a strigat, dând alarma, şi, la scurt timp după aceea, Rake s-a trezit iar în închisoarea din Limoges.

Între timp, Virginia transmisese ştirea teribilă că Wilkinson şi Heslop urmau să fie trimişi departe de Limoges, într-o fortăreaţă izolată numită Castres, o bine-cunoscută închisoare de tranzit pentru lagărele naziste de la Dachau şi Buchenwald din Germania. Mai rău chiar, în mod normal entuziastul Guth a afirmat pe neaşteptate că nu era în stare să-i mai ajute. Virginia era şocată. Doar mai târziu s-a aflat că Gestapoul ameninţase cu represiuni asupra familiei sale dacă se mai pierdeau prizonieri sau reieşea că îi ajutase el. Chiar şi cei mai atenţi şi mai devotaţi susţinători puteau fi aduşi la ordine în acest fel, iar evadarea lui Gerry Morel - urmată acum de încercarea eşuată a lui Rake - trezise bănuieli inutile. Neavând timpul de a judeca ciudatul comportament al lui Guth, Virginia a apelat imediat la inteligentul său subaltern, Marcel Leccia, cerându-i să găsească o bandă de "huligani" care să-i anihileze pe gardieni în timp ce se pregăteau să-i transfere pe agenţii SOE la Castres, la circa 80 de kilometri de Toulouse. Leccia se dovedea abil şi curajos - cel mai apropiat pe care-l avea asemănător cu ea ca spirit în singurătatea purtării războiului său secret. Dar atunci Guth a aflat de planul lor şi, spre surprinderea şi furia Virginiei, a mărit intenţionat numărul de gardieni, pentru a face evadarea lor imposibilă. "Am fost la poliţia din Limoges", transmitea la Londra Virginia şocată. "Nu pot pricepe absolut nimic." Însă ea născoci un alt plan pentru Leccia, care acum era dezgustat de ceea ce considera drept laşitate din partea lui Guth şi căruia nu-i păsa deloc de siguranţa lui proprie. Se urcă în trenul care îi ducea pe Wilkinson şi Heslop la Castres şi îşi croi drum prin vagoanele aglomerate până acolo unde stăteau ei legaţi la un loc într-un coridor. Reuşi să-i strecoare în mână lui Heslop o pilă şi în acea ciocnire Heslop a fost în stare s-o bage în mânecă fără a fi observat. Dar prizonierii n-au avut niciodată şansa de a o folosi, deoarece gardienii vigilenţi care-i însoţeau nu i-au mai slăbit din ochi nicio secundă şi au sosit aşa cum fusese planificat la Castres (unde şi Rake avea să-i urmeze cât de curând) tot în lanţuri. Nedescurajată, Virginia a început să lucreze la o nouă operaţiune de evadare. "Sper să nu vă deranjeze dacă evadarea celor trei va afecta relaţiile cu Guth!", transmise ea la Londra, dând de înţeles că punea la cale un alt plan spectaculos de-al ei. "El chiar merită asta din pricina laşităţii lui!" Totuşi, unul dintre protectorii săi principali devenise acum încă o ameninţare potenţială.

*

Pentru majoritatea oamenilor, în vara anului 1942, era cât se poate de clar cine urma să câştige războiul. Ofensiva germană din Rusia ajunsese tocmai până la fluviul Volga, iar generalul Rommel avansa spre porţile oraşului Cairo. Existau însă semne că lucrurile aveau să capete o altă turnură. SUA îşi schimbase punctul de atenţie dinspre conflictul din Pacific cu Japonia spre frontul de vest, şi în iunie îşi lansase propria variantă de SOE, denumită Office of Strategic Services (OSS). Americanii conlucrau, în sfârşit, cu britanicii la prima lor mare ofensivă comună ca eventuală pistă de lansare pentru invadarea Europei. SOE ştia că asta avea să urmeze, probabil, după câteva săptămâni, sub forma unei debarcări anglo-saxone în Africa de Nord ce era ocupată de regimul de la Vichy - cunoscută drept Operaţiunea Torţa - şi acestea urmau să fie nişte zile critice pentru agenţii săi în sudul Franţei. Ei ştiau, de asemenea, că această ofensivă urma, foarte probabil, să-l determine pe Hitler să-şi trimită armatele dincolo de linia de demarcaţie pentru a supune întreaga Franţă controlului nazist. În acel moment, chiar prietenii sus-puşi ai Virginiei aveau să fie incapabili s-o mai protejeze.

Însă mai erau atâtea lucruri de făcut până atunci. SOE hotărâse că era timpul să lovească Zona Liberă, cât încă mai exista: să treacă de la atacurile mici de hărţuire pe care le organizase până atunci la "explozii" de amploare în locaţii atent alese. Virginiei i s-a cerut să-l trimită pe Cowburn să saboteze întreaga reţea feroviară de lângă Lothiers, din zona centrală a Franţei, folosind grupurile de oameni special dotate pe care le pregătiseră luni în şir. Ea şi-a asumat şi furnizarea a 200.000 de franci pentru înarmarea şi instruirea echipelor care să preia controlul gării Perrache din Lyon şi a unui aerodrom din apropiere atunci când va fi sosit momentul, şi să arunce în aer o centrală electrică.

Paraşutările de arme şi explozivi au fost, în general, sporite atunci când cerul senin şi vântul slab le-o permiteau. Noii agenţi veneau cu o serie de valize cu fund dublu, cu haine călduroase deasupra, pentru iarna ce se apropia, şi ascunzând explozivi dedesubt. Cercetătorii SOE (sau inventatorii aeronauţi) cu baza la Thatched Barn, un fost hotel de pe drumul de centură Barnet din nordul Londrei, inventaseră o serie de explozivi ingenioşi care să genereze un impact maxim în cele mai stringente situaţii. Aceşti precursori reali ai lui Q din romanele cu James Bond realizaseră nişte sticle de lapte care explodau dacă le era îndepărtat capacul, pâini care declanşau dezastre dacă erau tăiate pe din două şi stilouri din care se prelingea otravă. Probabil că cea mai populară invenţie era falsul bălegar de cai care exploda dacă treceai peste el, dar mai existau şi alte forme mărunte de explozivi mortali care puteau fi introduşi în ţigări, cutii de chibrituri, pompe de bicicletă, stilouri sau chiar perii de păr şi probabil cele mai utile erau pentru motoarele de tren sau rezervoarele de combustibili. Pe scară mai largă, se vorbea, pentru prima oară, de trecerea de la sabotajele întreprinse asupra obiectivelor industriale la identificarea ţintelor de rangul întâi sau a celor militare pentru stoparea contraatacurilor germane la o viitoare invazie a Aliaţilor. Lunile de trudă şi preparative ale Virginiei păreau să conducă spre o acţiune reală. În sfârşit, se părea că SOE dispunea de masa critică şi direcţia necesare pentru a întreprinde ceva cu adevărat măreţ şi ea dorea, mai mult ca orice, să vadă acest lucru materializându-se.

Citiţi un alt fragment aici.

Cunoşti un doctor bun?

 

Dr. Mircea Pavel
Cunoşti un doctor bun?
Editura Vremea, 2020
 

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Fragmente
 
 Trecutul

De la o vreme mă întorc tot mai des cu gândul la trecut. Mai demult, cuvântul trecut nu-mi spunea mare lucru. Trecutul meu măsura pe atunci prea puţin. Cu anii, el a crescut pe nesimţite şi a ajuns să reprezinte cea mai mare parte din viaţa mea. El ascunde multe momente care m-au marcat. Acum, pe lângă bucuria pe care o simt când cumpăr o carte şi mă apuc s-o citesc, a mai apărut una: să scormonesc îndelung prin trecutul meu. Din anii pe care i-am lăsat în urmă, s-au adunat teancuri de amintiri. Le răsfoiesc aşa cum aş răsfoi o carte pe care am mai citit-o. Şi constat că şi o carte citită o poţi reciti, după trecerea anilor, cu acelaşi interes şi cu aceeaşi emoţie. Întorc din nou, pe toate feţele, momentele cruciale încercând să aflu de ce pe unele dintre ele le-am trecut cu bine, iar pe altele nu. Ajung la aceeaşi concluzie: Chaplin a avut dreptate când a spus: "Ce păcat că la răscrucile vieţii noastre nu ne aşteaptă niciodată o călăuză."

Adolescenţa mea în comunism

Era prin 1954 când un grup de 20 de elevi selectaţi din cele trei clase a unsprezecea ale Liceului Gheorghe Lazăr din Sibiu urma să fim primiţi în UTM (Uniunea Tineretului Muncitor). Făceam şi eu parte dintre ei. Selecţia fusese făcută, cu câteva luni în urmă, la sfârşitul precedentului an de învăţământ de către câţiva activişti de partid de la Comitetul Orăşenesc împreună cu diriginţii celor trei clase. Criteriile fuseseră: originea socială, nota la purtare şi, în ultimul rând, rezultatele la învăţătură. Se ştia că, dacă primele două criterii corespundeau, al treilea nu mai juca nici un rol. O sală de clasă fusese pavoazată corespunzător cu lozinci şi portretele membrilor Comitetului Central al Partidului, în număr de şapte, în frunte cu Gheorghiu Dej, conducătorul partidului şi statului la acea vreme. Catedra fusese acoperită cu o faţă de masă roşie iar pe ea fuseseră aşezate două ghivece cu flori. O comisie compusă din trei activişti de partid luase loc la masa respectivă. Aşteptam emoţionaţi, în picioare pe culoar să fim chemaţi pe rând în faţa comisiei. Depuseserăm cu o lună înainte, la Comitetul Orăşenesc de Partid, formularele de adeziune completate şi semnate. Nu mai ţin minte în ce ordine am fost chemaţi. Ţin minte doar că eu am fost printre ultimii. Când primul candidat a ieşit după circa 5 minute, ne-am înghesuit curioşi în jurul lui, dorind să ştim ce întrebări i s-au pus.
"Păi, m-au întrebat că ce lucrează părinţii, că dacă sunt membri de partid, că dacă am rude la ţară şi că dacă sunt colectivişti, şi la urmă m-au întrebat că de ce vreau eu să intru în UTM?"

Până la ultima întrebare nu era nimic neaşteptat. Dar această ultima ne-a cam pus pe gânduri. Am întrebat curioşi:
- Şi ce-ai răspuns tu la asta din urmă?
- Păi, le-am spus chestia aia cu cărămida.
- Cu cărămida? Care cărămidă?
- Păi, mi-a spus-o şi mie unul care a intrat anul trecut în UTM. Trebuie să spui aşa: "Vreau să intru în UTM ca să pot pune şi eu o cărămidă la construcţia socialismului în Republica Populară Română". L-am privit neîncrezători. Cum însă nici unuia dintre noi nu ne-ar fi dat prin cap un răspuns mai bun, ne-am gândit să răspundem şi noi în acest fel acelei întrebări absurde.
 
Am constatat mai târziu că absolut toţi răspunseserăm exact cu aceleaşi cuvinte. Ceea ce m-a mirat a fost faptul că niciunul dintre membrii comisiei n-a avut nimic de obiectat la acel răspuns stereotip, sunând mai degrabă a glumă proastă, dacă nu chiar a bătaie de joc. Ţin minte chiar că după rostirea acelui răspuns, câteva clipe, mie mi-a fost puţin teamă până ce membrii comisiei au dat, în fine, aprobator din cap şi mi-au permis să plec. Ceea ce rosteam noi în faţa acelei comisii era o lozincă inventată de analfabeţii partidului. Cine ar fi avut curajul să comenteze o lozincă? Noi ne temeam de activişti, iar aceştia se temeau atât unul de altul, cât poate şi de noi. Trăiam începuturile limbii de lemn.
 
Aceasta consta din cuvinte şi expresii şablon, fabricate de ideologii partidului, pe care, dacă le foloseai, indiferent în ce împrejurare, puteai fi sigur că nimeni nu le va comenta. Mai mult decât atât, te legitimau ca om de încredere al regimului.
 
Un an mai târziu aveau loc în ţară alegeri generale. Se alegeau deputaţii în Marea Adunare Naţională (parlamentul de atunci).
 
Câteva echipe de UTM-işti primiseră sarcina să patruleze pe străzi în noaptea premergătoare zilei alegerilor.
 
Făceam şi eu parte dintr-o asemenea echipă. Ce rost avea această patrulare, nu ştia nimeni. Nu ne preocupa însă pe atunci această întrebare.
 
Era toamnă târziu. Spre miezul nopţii se pusese ceaţă şi se făcuse frig. Veselia cu care începuserăm "patrularea", veselie care se explica doar prin aceea că ni se dădea ocazia să petrecem o noapte întreagă în gaşcă, lipsind motivat de acasă, începea încet să se risipească. Terminaserăm toate poveştile, somnul ne cam dădea târcoale, iar frigul ne pătrundea tot mai adânc prin canadienele noastre subţiri de doc. Timpul rămas până la şapte dimineaţă, ora la care trebuia să ne încheiem "misiunea", trecea tot mai greu. Se făcuse 4 dimineaţa.
 
Atunci, unui coleg care purtase tot timpul cu el un băţ de vreo doi metri, gândit ca mijloc de apărare împotriva câinilor, i-a venit pe neaşteptate ideea să bată cu el în geamul unei case. Când fereastra respectivă s-a luminat, primul gând care ne-a venit nouă, celorlalţi, a fost s-o luăm la fugă. Geamul s-a deschis şi a apărut un bărbat în pijama, cu părul în dezordine şi ochii cârpiţi de somn. Înainte ca el să apuce să ne înjure sau să ne ameninţe că va chema miliţia (poliţia), aşa cum ne aşteptam, omul nostru cu băţul i s-a adresat pe un ton grav:
- Sculaţi-vă, dragi tovarăşi, şi pregătiţi-vă pentru alegeri!

Omul de la fereastră a rămas câteva clipe mut, nesigur, după care a închis fereastra la loc fără să scoată niciun cuvânt.

Se pare că întâmplarea l-a încurajat pe colegul nostru, încât s-a decis s-o repete. De la cea de a doua casă n-am mai dat să fugim. Am rămas pe loc în grup compact, aşa cum o făceam în copilărie când ne pregăteam să începem a colinda la câte o casă. Am ascultam cu feţe grave apelul, mereu acelaşi, rostit de colegul cu băţul. Plecam apoi mai departe, şi când acesta socotea că a lăsat o distanţă convenabilă de la ultima casă, repeta întocmai sceneta. Am mai trezit începând din acel moment încă aproximativ 15 familii, având grijă să schimbăm mereu strada. N-am auzit în tot acel timp niciun protest, nicio ameninţare, nicio înjurătură. Acea frază magică paraliza şi amuţea pe loc pe toţi cei ce apăreau la ferestre:
Sculaţi dragi tovarăşi şi pregătiţi-vă pentru alegeri!

Reacţia lor consta doar dintr-o tăcere speriată, nedumerită şi o închidere cuminte a ferestrei. Şi asta, într-o duminică rece de toamnă la 4 dimineaţa, într-o zi în care urma să aibă loc o farsă electorală care oricum nu interesa pe nimeni. O glumă mai proastă nu ne putea da prin cap.

Până la ora şapte nici n-am mai simţit cum a trecut timpul. Nu ne-a mai fost nici frig şi nici somn. Ne prinseserăm într-un joc care ne distra şi în care se amestecau prostia cu plăcerea perversă inspirată din realitatea pe care o trăiam. Încercam să ne jucăm şi noi cu teama oamenilor. Ne simţeam invulnerabili. Nu realizam faptul că în acea noapte trăiam ceva periculos. Găsiserăm metoda prin care poţi aduce oamenii la tăcere după bunul plac. Numele acesteia era teroarea, iar noi, luând exemplul celor ce ne conduceau, ne luaserăm singuri dreptul de a o folosi timp de o noapte. Era o senzaţie nouă care ne plăcea.

La ora şapte am semnat toţi patru în registrul de la Comitetul Orăşenesc de Partid, sub menţiunea şablon din acea vreme: "Raportăm că în timpul serviciului nostru, nu s-a întâmplat nimic deosebit." În acel an, cancelarul de atunci al Germaniei, Konrad Adenauer spunea într-un discurs ţinut la Berlin cu ocazia întoarcerii dintr-o vizită în Uniunea Sovietică unde obţinuse ca o sută de mii de prizonieri germani să se poată repatria: "noi, oamenii, trăim cu toţii sub acelaşi cer, nu avem însă toţi şi acelaşi orizont". Am revăzut acest discurs de curând într-un film documentar-istoric şi mă întrebam: câţi dintre noi or fi înţeles atunci ce a vrut să spună?

Iosif Stalin nu mai este

În Martie 1953, când a murit Stalin, eram în clasa a zecea de liceu şi eram la cursuri când, într-o recreaţie, ne-a adus un pedagog această veste. La rândul său, acesta o aflase de la un profesor care o auzise la radioul din cancelarie. Era o veste neaşteptată. Auziserăm că Stalin ar fi bolnav, dar nu pe moarte. Ne întrebam ce se va întâmpla acum? Profesorii care au intrat la orele urmând aflării acestei veşti n-au scos nicio vorbă în legătură cu ea, lăsând impresia că nu ştiu nimic, de teamă probabil să nu facă sau să spună ceva greşit. Era un moment dificil. Un singur profesor a făcut excepţie: profesorul de limba rusă. Acesta, după ce a intrat în clasă, s-a oprit în picioare lângă catedră şi a rămas câteva clipe tăcut, privind în jos. Apoi, cu noi stând în picioare preţ de încă vreo două minute, a rostit cu glas stins, copleşit de durere: "Iosif Stalin nu mai este!".

Ne-a spus după aceea să ne aşezăm. El a mai rămas însă câteva momente aşa, în picioare, părând că îşi stăpâneşte cu greu plânsul. S-a aşezat apoi la catedră, a scos din servietă o carte şi ne-a citit cu un glas stăpânit de emoţie un text în limba rusă, conţinând ceva despre viaţa marelui dispărut. După mai puţin de un sfert de oră şi-a luat lucrurile şi a părăsit clasa în linişte, la fel de tulburat precum venise. Noi am mai rămas la locurile noastre câteva minute, neştiind ce să facem. Când ne-am dat seama că el nu se va mai întoarce la oră, după multe discuţii, am vrut mai întâi să ieşim în curte să ne bucurăm de o pauză mai lungă, dar am hotărât totuşi să ne petrecem timpul rămas în clasă. Ieşind pe culoar am fi deranjat cu gălăgia noastră toate celelalte clase. Câţiva au început, ducându-se la catedră, să-l imite pe profesor, maimuţărindu-se şi făcându-se că plâng. Cu o batistă ţinută la gură, repetau printre suspine:
"Iosif Stalin nu mai este!"

Despre profesorul nostru de limba rusă, un om trecut de 60 de ani, ştiam puţine lucruri. În 1946 se introdusese limba rusă în toate şcolile din ţară. Găsirea unui număr atât de mare de profesori de limba rusă ar fi fost o problemă de nerezolvat. În acelaşi an s-a înfiinţat la Bucureşti "Institutul Maxim Gorki" destinat formării de profesori de limba rusă, foarte necesari într-o ţară ocupată, de fapt, de marele vecin de la Răsărit. Până la apariţia primelor promoţii, însă, trebuia găsită o soluţie. S-a apelat atunci la persoane care declarau că ar cunoaşte limba rusă. O comisie ad-hoc purta o scurtă discuţie cu candidatul respectiv, în urma căreia decidea dacă acesta are cunoştinţele necesare pentru a ocupa postul de profesor de limba rusă. Cei ce aveau sarcina de a-i examina pe candidaţi, cunoscând nevoia mare de asemenea profesori, îşi scăzuseră exigenţa la zero, promovându-i pe toţi.

Se ştie că în vara anului 1940, prin pactul încheiat între Germania şi Uniunea Sovietică, ţara noastră fusese obligată să cedeze Uniunii Sovietice ţinutul Basarabiei. Pe lângă armata română şi funcţionarii administraţiei locale care au revenit în ţară, s-au refugiat atunci din Basarabia şi câteva zeci de mii de basarabeni. Ei se temeau că, rămânând, vor fi deportaţi în lagărele din Siberia. Acest lucru avea să se şi întâmple cu cei ce n-au avut curajul să plece. Câteva zeci de familii de basarabeni care veniseră atunci în România au ajuns şi în Sibiu. Profesorul nostru de limba rusă, despre care vorbeam mai sus, aparţinea uneia dintre aceste familii. Născut fiind acolo "se descurca în limba rusă", îndeplinindu-şi acum mulţumitor rolul de profesor pentru această limbă. De fapt, nici un profesor de limba rusă din acea perioadă n-ar fi putut fi mai bun.

Ceea ce n-am înţeles, este următorul lucru: cum poate un om care în 1940 fuge din Basarabia ca să scape de lagărele lui Stalin, în condiţiile dramatice care se cunosc, ca după numai câţiva ani în România, unde-şi găsise adăpost şi siguranţă, să plângă la auzul morţii lui Stalin? Acest caz mă face să-mi amintesc de o glumă care circula pe timpul lui Ceauşescu: grănicerii români de pe Prut prind un bărbat care încerca să treacă fraudulos frontiera spre Rusia. Telefonează comandantului lor, întrebându-l ce să facă cu acesta. Răspunsul primit: "Internaţi-l la balamuc, că şi-a pierdut minţile!".

În acea zi de Martie 1953, dată marcată puternic de vestea morţii lui Stalin, noi elevii ne aşteptam să fim adunaţi într-o sală unde directorul să ne ţină un discurs în legătură cu tristul eveniment. N-a fost aşa. Probabil că instrucţiunile de la centru întârziaseră. Autorităţile comuniste de la Bucureşti fuseseră luate prin surprindere şi nu se dezmeticiseră încă din şocul neaşteptatei veşti.

Spre seară au apărut ediţiile speciale ale ziarelor cu portretul lui Stalin pe prima pagină în chenar lat, negru. Radioul şi-a adaptat programul, umplându-l în întregime cu marşuri funebre şi reportaje de la mitingurile de doliu organizate în mare grabă. Pe fondul acestei "mari tristeţi" au apărut (cum s-ar fi putut altfel?), chiar de a doua zi, şi bancurile. La vremea respectivă, alimentele de bază, dar şi multe articole de îmbrăcăminte, fiind raţionalizate, se distribuiau pe cartelă. Pe bonurile din cartelă erau înscrise articolele ce puteau fi cumpărate. În fiecare cartelă mai existau însă şi câteva bonuri cu menţiunea: "diverse". Acestea puteau fi folosite la cumpărarea unor articole care nu făceau parte din categoriile obişnuite, dar care se găseau mai rar, apărând în magazine cu anumite ocazii în stoc limitat. În situaţiile respective puteai citi pe uşa magazinului un aviz scris de mână anunţând: "Distribuim şosete pentru femei pe bonul diverse".

Gluma care apăruse chiar a doua zi după moartea lui Stalin suna aşa:
"S-a anunţat la radio că pe bonul diverse din cartelă, se dau de azi gratis lumânări şi colivă."

Proiecte globale 2045

 

Daniel Estulin
Proiecte globale 2045
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu
 
 

Citiţi prologul acestei cărţi.

*****
Intro

Daniel Estulin locuieşte în Spania şi este jurnalist de investigaţii răsplătit cu numeroase premii, care urmăreşte de peste 15 ani Clubul Bilderberg.

Cartea sa - un bestseller în Spania, unde a fost reeditată în 15 ediţii - a fost tradusă în 30 de limbi şi publicată în peste 42 de ţări.

*

"Cu ani în urmă, când am început să public cărţi despre Clubul Bilderberg, oamenii au spus că sunt un teoretician al conspiraţiei. Nu este adevărat. Sunt doctor în inteligenţă conceptuală şi colonel al contrainformaţiilor militare ruseşti, cu 24 de ani de serviciu." (Daniel Estulin)

Omenirea se confruntă cu o criză de o amploare ce a mai existat doar de două ori în ultimele milenii. Prima dată între secolele IV-VI, când a apărut feudalismul, iar a două oară la începutul secolului al XVII-lea odată cu naşterea capitalismului. Potrivit lui Daniel Estulin, trăim acum sfârşitul capitalismului, o criză sistemică planetară. Capitalismul are nevoie de expansiune continuă, de deschiderea unor pieţe noi, deoarece fără pieţe noi capitalismul moare.

Efectele pe termen mediu ale crizei vor fi dezintegrarea statelor, sfârşitul actualului model economic planetar, regionalizarea economiilor, naşterea proiectelor globale supranaţionale şi translaţia atlantismului (NATO, SUA, Atlanticul de Nord) spre zona de Est şi Pacific (Drumul Mătăsii, China, Eurasia) cu America Latină ca nod secundar.

Cartea propune construirea unui noul model economic după prăbuşirea globală a lumii. Misiunea reală este depăşirea crizei cu pierderi minime şi cât mai repede, pentru a nu se întinde pe milenii, ci a fi redusă la o durată între jumătate de secol şi maxim două secole.

"Actuală criză a sănătăţii cauzată de coronavirus", afirmă Estulin, "este secundară, dar va accelera sfârşitul ciclului pe care îl trăim odată cu prăbuşirea pieţelor şi sfârşitul erei care a început cu acordurile de la Bretton Woods în 1944."

Fragment

Partea I. Proiecte globale

Capitolul 1. Capitalismul precum o conspiraţie sistemică

Una dintre principalele slăbiciuni ale studiilor conspiraţiilor este faptul că autorii lor nu reuşesc să conceptualizeze în mod adecvat cantitatea copleşitoare de informaţii - adesea materiale empirice care răstoarnă opinii consfinţite despre evenimente istorice - şi s-o transforme într-o disciplină specială şi/sau să revadă dintr-un anumit unghi discipline existente. Pentru aceasta a fost necesară incorporarea conspiraţiilor în problemele analizei istorice şi teoretice a capitalismului ca sistem, deoarece structurile supranaţionale închise ("secrete") de acorduri şi control global, ca şi posibilitatea grupurilor mici de a dirija cursul istoriei sau, cel puţin, de a încerca să o facă, decurg în mod logic din natura socială a capitalismului, datorată specificităţii sale.

Mai mult chiar, sistemul capitalist (şi numai el la o asemenea scară) este cel care dă naştere structurilor supranaţionale închise ale guvernării şi coordonării mondiale existente în domeniul "conspiraţiei"; în realitate, existenţa acesteia este imposibilă fără ele. Conspiraţiile reprezintă o trăsătură a sistemului capitalist, fiind cicluri de acumulare de capital sau cicluri ale unei lupte pentru hegemonie mondială şi războaie mondiale. În plus, dezvoltarea capitalismului este strâns legată de ciclurile economice şi politice ale sistemului capitalist; ea poate fi utilizată pentru a evalua întregul sistem, deoarece întruchipează aspectele integrale (spaţiu) şi pe termen lung (timp) ale funcţionării sale.

Spre sfârşitul vieţii sale, Marx a afirmat că, dacă ar scrie din nou Capitalul, ar începe cu statul şi cu sistemul internaţional al statelor. Astăzi, eu aş adăuga: dacă ar fi să scriem Capitalul din nou, ar trebui să începem cu aşa-zisul element "invizibil", adică cu structurile închise de coordonare supranaţională şi cu managementul lor. Însăşi existenţa acestora îndepărtează una dintre cele mai importante contradicţii de bază ale capitalismului. Fără acest element invizibil şi fără structurile sale personificate, funcţionarea capitalismului este imposibilă. Conspirologia ca proces şi realitate ("ca voinţă şi reprezentare") este o condiţie necesară pentru existenţa capitalismului şi în acelaşi timp însuşi procesul existenţei sale.

În termeni economici, capitalismul este un sistem supranaţional ce acoperă întreaga lume; piaţa mondială nu cunoaşte limite; pentru el, locus standi şi domeniul de afirmare este piaţa mondială. Dar în plan politic, sistemul capitalist nu constituie o integralitate, ci totalitatea, un mozaic de state, organizaţia lor internaţională, adică organizaţia statelor naţionale. Aceasta este una dintre cele mai grave contradicţii ale capitalismului - contradicţia dintre capital şi stat, dintre global şi local.

La mijlocul secolului al XIX-lea, când a devenit un sistem în sine, adică a dobândit o bază materială adecvată - forţele de producţie industrială -, capitalismul şi-a construit o temelie solidă prin producţia de fabrică. Dar forţele de producţie industriale au caracter regional, fiind concentrate în zona nord-atlantică. Spre deosebire de ele, relaţiile industriale au o natură globală, intrând în conflict cu formele politice statale şi încercând să le sfărâme.

Astfel, contradicţia dintre caracterul mondial integral al economiei şi caracterul de mozaic naţional al organizării politice statale dobândeşte o nouă dimensiune: relaţiile mondiale de producţie (şi reprezentanţii lor) se opun nu forţelor mondiale, ci forţelor regionale de producţie şi nu forţelor mondiale, ci structurilor politice statale naţionale - şi reprezentanţilor acestora.

Drept urmare, în primul rând, interesele statelor tind să fie, în general, strâns legate de cele ale industriaşilor, de capitalul real "fizic" al economiei, iar interesele finanţiştilor se opun în mod obiectiv amândurora. Fireşte, realitatea este mai complicată şi se caracterizează adesea prin deformări şi combinaţii, printr-o întrepătrundere abilă a liniilor de probabilitate, cauzată de conjunctură, de circumstanţe - atât istorice, cât şi familiale sau personale. Cu toate acestea, contradicţia fundamentală menţionată mai sus şi modalităţile (formele) de îndepărtare a ei rămân determinante pentru întreaga evoluţie, pentru toată motilitatea capitalismului. Dar să luăm lucrurile pe rând.

Marea burghezie, indiferent în ce ţară ar exista (dar mai ales în ţările mari), şi în special segmentul ei financiar, are întotdeauna interese ce depăşesc graniţele naţionale - ale propriei ţări şi ale altora. Iar aceste interese se pot realiza numai prin încălcarea legilor unui stat sau ale altuia, cel mai adesea şi ale propriei ţări şi ale altora simultan. Mai mult chiar, nu este vorba de încălcarea lor singulară, ci de o încălcare sistematică şi constantă, care trebuie, aşadar, cumva îngrădită. La urma urmelor, una este când capitalului i se opun politicile slabe, sau chiar cele nu foarte slabe, din Asia, ca să nu mai vorbim de Africa - unde există destule versiuni de forţă ale "diplomaţiei cu pistolul la ceafă" care să le implementeze. Ce se întâmplă însă cu lumea statelor egale sau relativ egale: Marea Britanie, Franţa, Rusia, Austria - din a doua jumătate a secolului al XIX-lea -, Germania, SUA, Japonia? Aceasta este cu totul altceva. Aici nu este la fel de uşor, nu este nevoie de arme de foc, ci de o armă organizaţională care să oficializeze interesele elitelor capitaliste ale diverselor state, să înlăture contradicţiile lor cu statul şi să devină expresia intereselor lor integrale (extra/supranaţionale) şi pe termen lung.

Astfel, întrucât lanţurile mărfurilor pe piaţa mondială încalcă în mod constant graniţele politice ale statelor, intrând adesea în conflict cu interesele statelor "afectate", cu vârfurile clasei capitaliste, este nevoie în primul rând să existe structuri/organizaţii supranaţionale; în al doilea rând, aceste organizaţii trebuie să fie, dacă nu complet secrete, măcar închise publicului general şi, în al treilea rând, aceste organizaţii/structuri trebuie să fie capabile să influenţeze statele şi pe liderii lor, care sunt deasupra statului şi în acelaşi timp deasupra capitalului.

Activitatea în care sunt angajate aceste structuri nu poate fi numită altfel decât o conspiraţie permanentă şi instituţionalizată. Şi de aceea trebuie să vorbim despre "sistem conspiraţionist". Sistemele capitaliste includ toate tipurile de structuri închise din cadrul capitalismului, de cele mai multe ori supranaţionale (deşi nu întotdeauna): loji masonice, cluburi sociale private, societăţi secrete etc. Sistemele conspiraţioniste nu se limitează în niciun caz la francmasonerie sau cvasi-francmasonerie. În secolul al XVIII-lea şi într-o bună parte din secolul al XIX-lea, ele au fost totuşi forma dominantă de organizare a sistemului capitalist. Cu toate acestea, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi mai ales de la începutul secolului al XX-lea au apărut forme noi, mai moderne de sisteme conspiraţioniste, care nu le abolesc pe cele vechi, sunt adesea asociate cu ele, dar sunt mult mai strâns legate de politică, de economie şi de spionaj.

Sistemul conspiraţionist este al treilea "vârf" al triunghiului sistemului capitalist şi, de fapt, se situează deasupra celorlalte două vârfuri, capitalul şi statul, care sunt situate pe acelaşi plan. Atunci când istoria epocii capitaliste este scrisă şi relatată ca istorie doar a statului (statelor) şi a capitalului, ea este incompletă şi falsă, deoarece o prezintă ca pe o istorie bidimensională, când, de fapt, avem de-a face cu un sistem tridimensional. Fără sistemul conspiraţionist, istoria epocii capitaliste este de neînţeles - şi imposibil de explicat. Mai mult chiar, istoria sistemului capitalist trebuie înscrisă în istoria capitalului (ciclurile sale de acumulare) şi a statului (lupta pentru hegemonie), iar relaţiile dintre ele trebuie analizate ca subiect şi sistem. Numai în felul acesta vom dobândi o imagine holistică, integrală a epocii şi nu o schemă care-i poate satisface pe profani.

Sistemul conspiraţionist înlătură nu numai contradicţia politică şi economică fundamentală despre care am discutat, ci şi alte contradicţii: între diverse forme de capital şi, prin urmare, între fracţiuni ale clasei capitaliste, precum şi între state. Reprezentând atât capitalul, cât şi statul, legându-le organizaţional într-un domeniu care este în afara statului şi în afara capitalului, sistemele conspiraţioniste sunt deasupra statului şi a capitalului şi exprimă interesele holistice şi pe termen lung ale sistemului capitalist, acţionând astfel ca personificatoare ale intereselor holistice şi pe termen lung ale clasei capitaliste, ca o adevărată coloană vertebrală a acesteia. Aici este necesar să dăm definiţia de lucru a capitalismului pe care o vom folosi. Aşa cum spunea Descartes: "il faut définir le sens des mots" - să definim sensul cuvintelor.

Dacă în sensul strict sistemic al termenului, capitalul este forţa de muncă materializată, care se realizează ca o creştere a propriei valori în procesul de schimb pentru munca vie, atunci capitalismul este sistemul social bazat pe acest proces. Definiţia aceasta nu este totuşi suficient de bună. Capitalismul nu este numai capital; capitalul a existat şi înainte de capitalism şi, foarte probabil, va exista şi după el. Capitalismul este un sistem social complex, care limitează instituţional (stat, politică, societate civilă, educaţie de masă) capitalul în interesele lui holistice şi pe termen lung (şi astfel îi prelungeşte durata) şi îi asigură extinderea (în spaţiu).

Extinderea este necesară, deoarece capitalismul este un sistem orientat spre expansiune: imediat ce rata mondială a profitului scade, capitalismul rupe o parte sau alta din zona non-capitalistă şi o transformă în periferie capitalistă - o sursă de forţă de muncă ieftină şi de materii prime ieftine. Epuizarea zonelor non-capitaliste (1991) înseamnă asfixierea şi moartea relativ rapidă, dezmembrarea capitalismului. În această privinţă, globalizarea este nu numai Terminatorul Uniunii Sovietice, al anti-capitalismului sistemic, ci şi al capitalismului ca sistem. Şi este foarte simptomatic, dialectic: globalizarea este, în mare măsură, un produs al activităţilor "sistemului conspiraţionist".

În sfârşit, mai există o contradicţie esenţială a societăţii burgheze, pe care sistemul conspiraţionist este chemat să o înlăture. În societatea burgheză, puterea oficială nu este sacră; secretul nu este caracteristica sa inerentă. În culturile "pre-capitaliste" din Asia, Africa şi America Precolumbiană, acest secret era o caracteristică inerentă puterii, dar secretul era la vedere. Oamenii ştiau de puterea secretă, iar secretul puterii, puterea în sine era percepută în multe privinţe ca fiind ceva misterios şi sacru.

Situaţia este complet diferită în privinţa capitalismului ca sistem. Întrucât în societatea capitalistă relaţiile de producţie sunt economice şi exploatarea este exercitată ca un schimb firesc al forţei de muncă în schimbul muncii materializate, procesul social este aproape transparent: piaţa, dominaţia relaţiilor marfă-bani, separarea instituţională a puterii de proprietate, a economiei de moralitate, a religiei de politică, a politicii de economie (managementul economic este separat de procesul administrativ-politic), a economiei de sfera socială. Toate acestea ilustrează relaţiile sociale şi de putere din societatea burgheză. Raţionalizarea domeniilor şi a relaţiilor economice, sociale şi politice dezvăluie la maximum procesele ce au loc în aceste domenii, făcându-le perfect descifrabile şi le transformă în obiect de studiu al unor discipline specializate: economie, sociologie, ştiinţe politice.

În această privinţă putem spune că teoria conspiraţiei este analiza uneia dintre laturile cele mai importante, dacă nu chiar critică, ale Modernităţii, o compensaţie pentru ceea ce nu face ştiinţa societăţii moderne. În mod similar sistemul conspiraţionist ca atare este o reacţie compensatorie a sistemului capitalist faţă de abaterea de la natura sa, sub presiunea împrejurărilor istorice. Prin intermediul unor asemenea organizaţii, în interesele clasei capitaliste de vârf, cele mai importante contradicţii ale sistemului, inclusiv cea fundamentală dintre integritate economică/capital şi stat/fragmentare politico-statală, dintre timpul social şi spaţiul social (prin globalizare, această luptă pentru timp şi spaţiu) au fost atenuate prin victoria timpului, dar preţul acestei victorii este epuizarea capitalismului şi misiunea ce rezultă de aici a dezmembrării lui de către posesorii săi. Văzută dincolo de sfera unei societăţi date ca tip şi ca realitate, astfel încât o altă contradicţie - între forţa de muncă şi capital - să nu ducă la explozie, soluţionarea unei contradicţii a fost dictată de nevoia de a rezolva alta. Şi invers.

Astfel, crearea sistemelor conspiraţioniste, a structurilor supranaţionale de guvernare şi de reconciliere mondială, este un imperativ pentru clasa capitalistă de vârf, inclusiv pentru operatorii pieţei mondiale, care au devenit capitalişti împotriva voinţei lor. Cu toate acestea, burghezia şi aristocraţia în curs de capitalizare din secolul al XVIII-lea, când această nevoie şi această misiune fuseseră deja pe deplin recunoscute, nu au fost şi nu puteau fi gata de acţiune, nu puteau folosi organizaţiile capitaliste "naturale" de nivel supranaţional. A fost bine pentru evreii care trăiau "în porii" lumii moderne, precum fenicienii care au trăit "în porii lumi antice", şi puteau profita de înrudiri, de sistemul familial ca structură supranaţională, aşa cum a procedat familia Rothschild la cumpăna dintre secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, rezolvând în felul acesta problema organizării la nivel supranaţional.

De aici şi legătura strânsă între evrei şi capitalism, observată de mulţi cercetători, începând cu Karl Marx şi Werner Sombart, dezvoltarea lor sincronizată, începând din secolul al XVI-lea şi accelerarea rapidă în secolul al XIX-lea. De aceea, în mod firesc, burghezia şi aristocraţia de orientare capitalistă au recurs, în primul rând, la organizaţiile disponibile, de exemplu, la masoni. Aceştia au început să îndeplinească funcţii noi, inclusiv pentru clarificarea relaţiilor dinastice în noile condiţii - lupta mondială pentru pieţe -, şi să servească drept mijloc de luptă împotriva statului (deja antifeudal, dar încă nu burghez, ci "de orânduire veche"), şi nu numai pentru burghezie, ci şi pentru alte grupuri.

Aceste "alte grupuri" merită o atenţie specială, mai ales din punctul de vedere al analizei genezei unui sistem conspiraţional - împreună cu capitalismul, deoarece sunt două feţe ale aceleiaşi monede. Aşa cum spuneam mai înainte, sistemul conspiraţional înlătură contradicţia fundamentală a capitalismului şi aceasta este funcţia lui. Dar, în acelaşi timp, clasa capitalistă nu avea structuri pregătite pentru îndeplinirea acestei funcţii şi le-a adaptat pe cele existente, în particular, structurile masonice, care au servit nu numai şi nu atât de mult interesele burgheziei, cât ale altor grupuri, legate de o piaţă mondială funcţională. Astfel vechile structuri au dobândit un conţinut nou care le-a modificat: cheile vechi au început să descuie închizători noi. În acelaşi timp însă acest conţinut a fost, de asemenea, puternic influenţat de trecut, mai ales pentru că grupurile ce au organizat aceste structuri erau incluse în mare parte în noua clasă capitalistă - vorbim în special de clasa capitalistă britanică, deşi nu numai despre ea.

Unicitatea modelului britanic

Subiectul Noua Europă, sau, mai degrabă, Noua Anglie, a cărui "fuziune" istorică a început în anii 1530-1540, se compune din cinci elemente: pentagrama engleză din secolul al XVI-lea. El a fost reprezentat de nobilimea engleză, de capitalul englez (oraşul financiar - City), piraţii englezi, banii evreieşti şi veneţienii. Ultimul element - nesemnificativ din punct de vedere cantitativ - a jucat un rol decisiv în schimbarea istorică, şi anume rolul de catalizator şi în acelaşi timp de fixator. Veneţienii au dat un impuls procesului de asamblare, în ciuda deosebirilor faţă de Anglia şi de britanici, sau poate tocmai de aceea. Veneţia şi Anglia secolului al XVI-lea reprezentau tipuri complet diferite de organizaţii care se dezvoltaseră în direcţii total diferite, dar uneori se intersectau, în timp ce îşi urmăreau scopurile. Şi într-adevăr, sinteza anglo-veneţiană a dus la un rezultat fantastic care a schimbat cursul dezvoltării Eurasiei şi al lumii, ajungând până în viitor. Ba chiar în aşa măsură, încât susţinătorii Companiei Indiilor de Est din parlamentul britanic îşi spuneau Partidul Veneţian în anii 1780.

Un exemplu al popularităţii de care se bucurau veneţienii în rândul clasei britanice superioare de la sfârşitul secolului al ¥XVIII-lea este artistul veneţian Antonio Canaletto (1697-1768). Tablourile lui au fost cumpărate de ducele de Richmond, de contele Carlisle şi de mulţi alţii; ducele de Bedford avea 24 de tablouri pictate de Canaletto. Care este motivul acestei popularităţi? Canaletto a creat vestitele serii de peisaje din Veneţia, în care oraşul este înfăţişat nu aşa cum era în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ci aşa cum arăta în secolele XV-XVI, un oraş în plin succes, încrezător în forţele sale, încadrat de monumente, în toată splendoarea sa. Canaletto a redat foarte mult din acea perioadă. Pentru reprezentanţii elitei britanice, Veneţia era un simbol al succesului: englezii credeau că explicaţia o reprezenta comerţul exterior, practicat în secolele XV-XVI de veneţienii de la care au preluat ştafeta - forţa motrice şi bogăţia - şi de aceea îl adorau cu toţii pe artistul veneţian.

Un secol şi jumătate mai târziu, Hjalmar Schacht, îndemnându-i pe bancherii europeni să-l sprijine pe Hitler, afirma că Hitler va desfiinţa în final statele naţionale din Europa şi bancherii vor avea o "Veneţie cât toată Europa".

Veneţia medievală, care avea în secolul al XVI-lea cam 200 000 de locuitori şi era condusă de 40 de familii, este cea care a modelat în multe privinţe Occidentul modern, nu statele antice Grecia şi Roma. Rolul Veneţiei în istoria Europei este confirmat - printre altele - de contribuţia sa genetică şi genealogică. Aristocraţia veneţiană a dat 17 familii papale, inclusiv Borgia şi Orsini; de Veneţia au fost şi mai sunt legate familiile Medici, Sforza, Bourbon din Franţa şi Parma, Casa de Savoia, Wittelsbach din Bavaria şi şase-şapte familii de duci şi marchizi; imigranţi din Veneţia sunt familiile evreieşti Morpurgo (care l-a finanţat pe Napoleon), Warburg (i-a finanţat şi pe Napoleon şi pe Hitler), americanii Cabot (familia de evrei Caboti din Lombardia, care s-a mutat la Veneţia în secolul al X-lea) şi multe altele. Pe linie feminină, finanţiştii şi industriaşii de origine nearistocrată sunt înrudiţi cu aristocraţia veneţiană, de exemplu proprietarii Fiat Agnelli, membri ai Nobilimii Negre Veneţiene.

Veneţia devenise catalizatorul formării unui subiect prădător istoric al Noului Occident european, care s-a dovedit "străin" nu numai faţă de civilizaţiile non-europene, ci şi faţă de cea europeană. Dar influenţa veneţiană în Anglia a fost deosebit de puternică. Cu toate acestea, în Anglia a fost iniţiat numai un anumit proces, ceea ce se datorează diferenţei fundamentale dintre capitalism şi toate celelalte sisteme sociale. Această diferenţă a făcut ca existenţa structurilor supranaţionale închise ale reconcilierii şi guvernării mondiale să fie o necesitate istorică şi să devină o formă de organizare a elitelor occidentale.

Poate că principala diferenţă metafizică, metaistorică, a capitalismului faţă de toate sistemele precedente, principalul său secret este acela că istoria sa dintr-o perioadă destul de timpurie, aproximativ de la mijlocul secolului al XVIII-lea, dobândeşte un caracter neomogen. Nu se poate spune că nimeni până în secolul al ¥XVIII-lea, niciun grup şi nicio forţă, nu a încercat vreodată să dirijeze cursul istoriei într-o direcţie sau alta. Aceste încercări au eşuat însă, cu rare excepţii, în primul rând pentru că aveau un caracter local; în al doilea rând, că erau pe termen scurt; şi în al treilea rând pentru că până la mijlocul secolului al XVIII-lea, mai exact până în anii 1750-1850 n-a existat o bază de producţie serioasă pentru astfel de încercări.

În "lungul secol al XVI-lea" (1453-1648), istoria aşa-numitului sistem mondial european (nord-atlantic) a dobândit un caracter global. Au apărut condiţii necesare şi suficiente pentru scopurile istorice ale grupurilor care depăşiseră epoca "lungului secol XVI" şi, la o sută de ani după încheierea acestuia, se transformaseră în operatori ai pieţei mondiale şi astfel - potenţial - în operatori ai istoriei mondiale.

O organizaţie capabilă să dirijeze cursul istoriei într-un anumit fel era francmasoneria engleză, care se baza pe puterea centrului financiar (City) al Londrei, pe puterea operatorilor pieţei globale (burghezia), pe cluburile aristocratice şi, fireşte, pe statul Marea Britanie. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, masonilor li s-au "alăturat" Illuminati, "creaţi" de iezuiţi pentru a combate francmasoneria, dar care scăpaseră de sub controlul lor, în timp ce masonii au dobândit baza operaţională din care să acţioneze - un stat naţional istoric creat în mod artificial, SUA, unde s-au mutat şi Illuminati şi culeg până în ziua de astăzi beneficiile prin intermediul sistemului SUA (societatea secretă "Skull and Bones" din universitatea Yale, ai cărei membri Bush şi Kerry au reprezentat Partidul Republican şi Partidul Democrat în alegerile prezidenţiale din 2004), ca să nu mai menţionăm alte grupuri şi structuri care s-au simţit "inconfortabil" în Europa.

La mijlocul secolului al XVIII-lea, au apărut în mod surprinzător în acelaşi timp trei elemente: un obiect adecvat de manipulare - masele ("obiectul"), o bază financiară robustă (banii - "energia") şi noi fluxuri de informaţii ("informaţiile").

Mijlocul secolului al XVIII-lea marchează începutul creşterii financiare; dacă în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, "marile finanţe" culeg roadele "lungului secol XVI", la mijlocul secolului al XVIII-lea s-au pus bazele sistemului financiar modern. Fireşte, în perioada precapitalistă şi a zorilor capitalismului din secolele XV-XVI, bancherii au putut avea un impact important asupra cursului istoriei: veneţienii au finanţat Cruciada a III-a (adică distrugerea Constantinopolului) şi, în parte, Reforma Protestantă; veneţienii Bardi şi Peruzzi din secolul al XIV-lea i-au finanţat pe regii Angliei, iar Fugger l-a finanţat pe Carol al V-lea în secolul al XVI-lea; uniunea bancherilor şi cămătarilor din Lombardia, strâns legaţi prin înrudiri religioase evreieşti cu bancherii din Anglia şi din Cehia (Praga), era atât de puternică, încât a jucat un rol important în distrugerea concurenţilor - Cavalerii Templieri.

Dar niciuna din aceste forţe nu dispunea de capacităţile ce au apărut în secolele XVII-XVIII, odată cu instaurarea epocii capitaliste. Mai întâi, în secolul al XVII-lea, a existat o revoluţie financiară care a început în anii 1613-1617, familia Baruch a înfiinţat Standard Chartered Bank şi în 1617, s-a creat noţiunea de goodwill, totul culminând cu crearea Băncii Centrale a Angliei în 1694 şi inventarea noţiunii de datorie publică - cea mai puternică armă financiară a "perfidului Albion" în lupta pentru supremaţie în Europa şi în lume.

Explozia înregistrată de dezvoltarea capitalului bancar în chestiune, care l-a făcut omnipotent, a fost determinată de trei factori care au stimulat creşterea "marilor finanţe": a) lupta franco-britanică pentru dominaţie mondială; b) expansiunea colonială a puterilor europene şi c) începutul revoluţiei industriale. Toate acestea aveau nevoie de numerar şi de o îmbunătăţire a sistemului financiar. Mai este nevoie să spunem că bancherii au fost participanţi activi la sistemul conspiraţional?

Astfel, la mijlocul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea, s-a produs pentru prima dată în istorie, la o scară şi în forme fără precedent, o combinaţie între elementele ce au ajuns în linia întâi în logica dezvoltării capitalismului ca sistem de "mari finanţe" (bani, aur), fluxuri de informaţie şi masele largi ale populaţiei atomizate. A avut loc o fuziune între Obiect (mase), Energie (bani) şi Informaţie (fluxurile de informaţii şi idei) şi concentrarea lor sub controlul aceloraşi mâini. Punctul de legătură şi, în acelaşi timp, subiectul celor din urmă - conector/controlor - a fost reprezentat în primul rând de structurile supranaţionale închise de coordonare şi de management, în acest caz istoric particular - sistemul conspiraţionist masonic.

Subliniez: aceasta s-a produs în conformitate cu legile dezvoltării capitalismului şi a logicii sale. Mai mult chiar: pentru a le folosi activ în interesul său în confruntarea cu monarhia şi cu biserica, sistemul conspiraţionist a acordat o atenţie deosebită acestor legi, identificând rapid şi reparând ideologic contradicţiile dintre cele două instituţii cu dezvoltarea capitalismului. În legătură cu dezvoltarea sferei ideologice şi informaţionale, precum şi cu sarcinile analizării realităţii sociale, a apărut nevoia unor structuri de cunoaştere raţională şi, în consecinţă, de selectare a acelor ramuri ale cunoştinţelor ce analizează procesele maselor, comportamentul maselor şi legile istorice. Pentru a folosi procesele maselor, pentru a le influenţa informaţional şi energetic în direcţia dorită, adică pentru a le stăpâni, trebuie să le studiezi. Dar studiul în sine trebuie să fie închis; după cum afirmă Platon, care a spus că, chiar dacă aflăm numele creatorului acestei lumi, "El" nu trebuie dezvăluit tuturor.

Sistemul conspiraţionist a asigurat modelul circuitului dual al ştiinţelor sociale din Occident: cel extern - pentru uzul general, pentru profani - şi cel intern - pentru un cerc limitat, pentru cei care fac istoria şi mişcă lumea pentru supuşii lor.

În pofida presupusei pieţe spontane, important exagerate şi mitologizate (chiar şi aşa-numita "piaţă medie victoriană" din anii 1850-1870 nu este nimic altceva decât o instituţie socială reglementată, numai că acel sistem "reglementat" era camuflat), capitalismul este un proiect. Un proiect care e departe de a fi întotdeauna implementat cu succes de un număr mic de relaţii regulate între indivizi, grupuri şi structuri care acţionează în mod organizat, după planuri pe termen lung, deloc deschise, ci de regulă secrete.

În mod similar, organizaţiile acestui proiect - "birourile lui de proiectare" - operează în spatele uşilor închise. Dar ce altceva este un proiect secret (închis), dacă nu o conspiraţie în sensul larg al cuvântului? Astfel, "conspiraţia" este esenţa funcţionării normale a capitalismului - a capitalismului real, nu a schemei ideologice care este departe de a fi ştiinţifică, aşa cum e prezentată de mulţi apologeţi, precum şi de mulţi critici din rândul cercetătorilor ştiinţifici. Fără a înţelege marea schimbare evoluţionistă care s-a produs la mijlocul secolului al XVIII-lea, nu vom înţelege nici capitalismul, trecutul sau prezentul, când destrămarea capitalismului figurează pe agenda zilei. Nu înţelegem şi, drept urmare, pierdem Marele Joc Istoric, al cărui premiu este o viaţă decentă şi un loc sub soare în lumea post-capitalistă.

Începutul fazei de proiectare din istoria Europei şi a lumii a coincis cu afirmarea anglo-saxonilor, a Marii Britanii şi - în sens mai larg - a zonei supranaţionale nord-atlantice cu tot mozaicul său etnic şi cu sistemul ei conspiraţional. Aşa a fost proiectat: organizaţiile masonice iniţiale ca primă imagine a sistemului conspiraţionist al erei capitaliste erau strâns legate de interesele politice şi financiare ale statului englez (britanic din 1707). Pentru uniunea financiară şi aristocratică a operatorilor pieţei mondiale şi ai politicii europene/mondiale care a prins contur între Revoluţia Glorioasă şi Războiul de Şapte Ani, adică într-o perioadă marcată de victoria finală a oligarhiei britanice asupra dinastiei Stuart, adică de eliminarea pericolului restaurării sale la tron şi de cele două victorii împotriva Franţei - a lui Ludovic al XIV-lea şi Ludovic al XV-lea -, Marea Britanie era ceva mai mult decât un stat şi un imperiu.

Pentru ei, era un grup de case comerciale şi organizaţii masonice, o anumită Matrice, în care se realizau noile interese şi în care, în acelaşi timp, continuau să se dezvolte interese anterioare. Este semnificativ faptul că la mijlocul secolului al XVIII-lea, în timpul războiului pentru succesiune din Austria (1740-1748), Marea Britanie a început războaiele în care dominau în mod absolut interesele comerciale şi care erau purtate numai pentru balanţa comercială, nu pentru balanţa puterii.

La mijlocul secolului al XVIII-lea s-a încheiat, în sfârşit, confruntarea dintre Austria (Habsburgi) şi Franţa, care durase 300 de ani şi fusese una dintre principalele axe geopolitice din anii 1450-1750; cu alte cuvinte, era epoca în care feudalismul se încheiase deja iar capitalismul - într-o formă strict sistemică ("formaţiune") - încă nu începuse, epoca Ordinii Vechi. Aceasta este o altă trăsătură caracteristică pentru ceea ce s-a întâmplat în momentul de cotitură istorică de la mijlocul secolului al XVIII-lea.

Cu alte cuvinte, între mijlocul secolului al XVII-lea şi mijlocul secolului al XVIII-lea, Marea Britanie s-a modelat într-un mod fără precedent - o formă nouă de compromis şi interacţiune între forţele vechi cu rădăcini în Evul Mediu englez şi veneţian, în Antichitatea gnostică şi în leul înaripat din Orientul Mijlociu al antichităţii babiloniene şi evreieşti, care, alături de forţele noi, au devenit operatorii pieţei mondiale la nivel supranaţional. În acelaşi timp, atât pieţele cât şi operatorii ei în forma burgheziei şi a noii aristocraţii păreau să insufle viaţă, energia unei epoci noi în formele vechi - a avut loc un schimb energie - informaţie. În acelaşi timp, la mijlocul secolului al XVII-lea a apărut o contradicţie care va deveni mai acută în SUA două secole mai târziu - între SUA ca stat şi SUA ca un conglomerat de companii multinaţionale, Compania Mondială Unică Ltd, cum a fost descrisă de participanţii la întâlnirea anuală din 1968 a membrilor Grupului Bilderberg, de la Mont Tremblant, Quebec, Canada.

În Marea Britanie a secolului al XVIII-lea a existat o contradicţie între Marea Britanie ca stat şi Marea Britanie ca un conglomerat, ca reţea de structuri comerciale şi financiare, cluburi aristocratice şi loji masonice. Zonele de dezacord dintre interesele statului şi ale lojilor au marcat soarta Companiei Indiilor de Est şi evenimentele din coloniile din America de Nord; zonele de coincidenţă au fost legate de expansiunea lojilor în Europa ("pe continent") şi de anihilarea concurenţei Franţei. Al Doilea Imperiu Britanic (anii 1780-1840) a devenit procesul şi structura, domeniul şi mijlocul de eliminare a acestor discrepanţe/contradicţii. Dar acest proces a fost precedat de o perioadă de eforturi active în trei "direcţii teologice conspiraţionale", în care interesele statului şi ale lojilor au coincis parţial, dar au fost şi parţial conflictuale:
1) crearea unei reţele de loji masonice continentale, conduse de la Londra;
2) crearea unui stat masonic (Statele Unite ale Americii), liber de restricţiile statului tradiţional şi, în acest sens, artificial, experimental şi departe de Europa;
3) subminarea Franţei pe arena internaţională şi din interior, prin crearea unor probleme interne şi a unor tulburări grave cu folosirea activă a francmasoneriei, a lojilor masonice, ca armă organizatorică puternică. Acesta a fost principalul conţinut al primei etape a dezvoltării sistemului şi structurilor conspiraţionale.

Aceste etape coincid în ansamblu cu principalele stadii de dezvoltare ale sistemului capitalist, cu ciclurile de acumulare a capitalului şi ale luptei pentru hegemonie. Prima etapă este 1710-1770; a doua etapă începe odată cu apariţia ordinului Illuminati şi cu Revoluţia Franceză din 1789-1794, care a inaugurat o perioadă de o jumătate de secol de revoluţii masonice şi a culminat cu formarea celui de-al Doilea Reich şi unificarea lojilor masonice germane într-o sigură "Germanie Secretă" (începutul anilor 1870).

În anii 1880, a început a treia etapă a dezvoltării structurilor conspiraţionale ca formă intrinsecă de organizare a elitelor de vârf din Occident. Ea coincide cu începutul declinului Marii Britanii din poziţia de hegemon al sistemului mondial capitalist şi nu este de mirare că tocmai elita britanică a fost cea care a reacţionat prin crearea unor structuri elitiste închise de tip nou: "Grupul" ("We") lui Cecil Rhodes, "Societatea" ("Kindergarten") lui Milner. Ulterior asistăm la apariţia structurilor continentale - germane, dar şi franceze, precum "Cercul" (Cercle) şi "Secolul" (Siècle). Grupul Bilderberg, creat în 1954 pentru a reconcilia cele două segmente principale ale elitei occidentale - anglo-americană şi germano-nord-italiană asociată cu Vaticanul -, a încununat seria. Criza în care a intrat sistemul capitalist la cumpăna dintre anii 1960 şi 1970 a cerut noi structuri şi acestea au apărut: Clubul de la Roma (1968) şi Comisia Trilaterală (1973). Era cât se poate de clar că agravarea crizei sistemice a capitalismului care are loc în prezent necesita fie o modificare a structurilor închise deja existente ale elitei occidentale, fie apariţia altora noi. Acestea au luat naştere sub forma de proiecte globale.