luni, 5 aprilie 2021

Cum să dormi... inteligent

 

Shawn Stevenson
Cum să dormi... inteligent

21 de strategii fundamentale pentru a dobândi un corp mai sănătos,
o stare generală de bine şi mai mult succes cu ajutorul somnului

Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Daniela Fudulu


Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Shawn Stevenson pune somnul in lumina reflectoarelor publicând o carte care te învaţă, cu zâmbetul pe buze, cum să iţi creezi o rutină de dormit care să producă un efect pozitiv maxim în viaţa ta, pe toate planurile: de la "perioada de aur" din zi in care somnul este cel mai hrănitor pentru corpul uman la efectul tehnologiei şi al luminii de ecran asupra creierului, de la importanţa luminii solare şi a conectării cu natura la practici meditative care uşurează intrarea în faza de somn şi organizarea conştientă a spaţiului de dormit. Cu un trecut de sportiv şi trecând el însuşi prin experienţa unei recuperări fantastice în urma unui accident pe pista de alergare, Stevenson prezinta lumii întregi tehnicile şi paşii prin care el şi-a îmbunătăţit calitatea vieţii, dar şi rezultatele cercetărilor care stau în spatele acestor soluţii.
*
"Cartea lui Shawn Stevenson este primul titlul pe care îl recomand liderilor care vor să obţină cu adevărat performanţa. Cei mai mulţi oameni vor să îşi maximizeze resursele de timp, în timp ce adevăratul secret din spatele productivităţii este maximizarea energiei, iar acest lucru începe prin a vă asigura că aveţi parte de un somn bun. Cartea aceasta vă adoarme... spus în cel mai pozitiv sens posibil." (Kevin Kruse, prezent în Topul New York Times al celor mai bine vânduţi autori pentru titlul We: how to increase performance and increase profits through full engagement)

"Unul dintre elemente care lipsesc din discursul actual despre sănătate se referă la importanţa somnului. În cartea Cum să dormi... inteligent veţi descoperi cum ne impactează somnul mintea, corpul şi nivelul de performanţă în general, dar şi soluţii practice care să ne ajute să dormim cu adevărat bine." (Jonathan Bailor, prezent în Topul New York Times al celor mai bine vânduţi autori pentru titlul The Calorie Myth)

"Dacă nu dormiţi bine, nu veţi avea parte nici de o stare generală de sănătate. Shawn Stevenson ne ajută să scoatem la lumină starea de criză în care ne aruncă obişnuinţele de dormit ale lumii moderne, făcând asta cu multă claritate şi propunând soluţii concrete care vă pot ajuta începând din această seară. E o lectură obligatorie!" (Dr. Pedram Shojai, regizor de filme premiat, fondatorul well.org şi autor al cărţii The Urban Monk)

"Nu contează ce mănânci dacă nu dormi cum trebuie. Shawn Stevenson atrage atenţia asupra insomniei şi asupra tulburărilor de somn care îi ucid pe mulţi dintre noi. Această carte este o introducere perfectă în domeniul instrumentelor şi strategiilor care v-ar putea corecta proastele obişnuinţe de dormit." (Alexandra Jamieson, autoare de bestseller şi unul dintre cele două personaje principale din filmul Super Size Me)

"Cu toţii am citit cărţi despre cât de important este să mănânci sănătos şi să faci sport, dar şi somnul este o componentă esenţială pentru un stil sănătos de viaţă, componentă pe care mulţi oameni o trec cu vederea. Cum să dormi... inteligent conţine toate detaliile de care ar avea nevoie orice om obişnuit pentru a deveni un «visător profesionist» şi pentru a-şi îmbunătăţi şi mai mult standardul de calitate a vieţii." (Drew Manning, prezentă în Topul New York Times al celor mai bine vânduţi autori pentru titlul Fit2Fat2Fit)

"Somnul a fost încă din timpul facultăţii ceva ce treceam cu vederea. Zi de zi, mai bine de zece ani, am sacrificat ore de odihnă ca să reuşesc să fac mai multă treabă. Acum, fiind într-o fază de optimizare atât din motive personale, cât şi de business, graţie acestei cărţi am realizat că odihna corespunzătoare mă poate duce la următorul nivel. Sunt fericită să am în mâini ghidul pentru un somn bun." (Pat Flynn, autoare de bestseller şi fondatoare a smartpassiveincome.com)

Fragment
Prefaţa autorului

A şti să te odihneşti cum trebuie nu seamănă deloc cu a fi bun la baseball sau la vorbitul în public. Nu primeşti medalii dacă dormi bine şi nimeni nu-ţi cântă osanale indiferent cât de extraordinar ai fi la asta. În general, abilitatea de a dormi bine este ceva foarte personal - până când nu-ţi mai iese aşa de bine şi incapacitatea de a dormi începe să se infiltreze în alte părţi ale vieţii tale.

Problemele mele cu somnul au defilat în văzul lumii braţ la braţ cu problemele de greutate şi sănătate, şi totuşi, în multe privinţe, am continuat să le ignor. Toţi vedeau că m-am îngrăşat şi observau că am dureri din cauza unei probleme teribile de sănătate, dar nu exista niciun martor al chinului îndurat noapte de noapte când puneam capul pe pernă. Era o suferinţă tăcută cu care mă luptam singur. Din fericire, la capătul tunelului se întrezărea o lumină.

Nu mi-aş fi putut croi un drum de întoarcere la starea de sănătate dacă nu mi-aş fi uşurat mai întâi calea spre un somn mai bun. Câteodată mi se pare de necrezut că nenumăraţi oameni de pe întregul glob au parte de nopţi mai odihnitoare din cauza necazurilor prin care am trecut eu. Deşi au existat şi perioade îngrozitor de grele, nu aş schimba experienţa trăită pentru nimic în lume. De-a lungul timpului am învăţat că adevăraţii maeştri ne ies în cale pentru a ne înmâna darul progresului accelerat. Duc ei luptele şi descoperă ei calea pentru a nu mai fi nevoie să o facem şi noi.

Fiecare dintre noi avem o poveste, iar a mea este mult mai complicată decât simplul fapt de a fi descoperit o metodă de a dormi sănătos. După cum veţi afla din această carte, calitatea somnului (sau lipsa acestuia) este influenţată masiv de dieta pe care o urmăm, de exerciţiile fizice pe care le facem, de nivelul de stres cu care ne confruntăm şi de mulţi alţi factori conecşi care ţin de stilul nostru de viaţă. Pentru mine, ca pentru noi toţi, de altfel, tiparul de viaţă a fost stabilit de la o vârstă foarte fragedă. Sper ca, ascultându-mi povestea şi aplicând lecţiile pe care le-am învăţat eu, să ajungeţi la o stare de sănătate extraordinară şi la un somn cum n-aţi visat vreodată.

Unde setăm ştacheta

Mama era foarte tânără când m-a născut, aşa că în primii şase ani din viaţă am locuit cu bunica. Ea mi-a inspirat un model în ceea ce priveşte dragostea necondiţionată, educaţia şi încrederea în sine. Dar tot ea mi-a setat şi proastele obiceiuri alimentare, care aveau să dureze decenii.

Deşi bunicul obişnuia să vâneze şi să pescuiască, iar bunica era cea care cultiva în grădină legume şi fructe, în cea mai mare parte a timpului îmi dădeau să mănânc chestii precum bulete de peşte, macaroane cu brânză, spaghete, sendvişuri şi chipsuri - pentru că voiau să fiu fericit şi să termin întotdeauna "tot din farfurie". Rareori acceptam să mănânc un pic de broccoli (şi doar dacă era gratinat cu brânză!). Bunica îmi îngăduia să sar peste "mâncărurile ciudate", care nu îmi plăceau (adică orice venea neambalat la cutie). Ştiu că mă iubea foarte mult, dar gusturile mele erau de-acum setate pentru o întâlnire timpurie cu boala.

În jurul vârstei de şapte ani m-am mutat la mama, în centrul oraşului, păstrându-mi aceleaşi obiceiuri alimentare, cu toate că mama şi tatăl meu vitreg încercau să mă oblige să mănânc - ţipau, mă ameninţau, făceau toate lucrurile care aveau să genereze în mod firesc o neîncredere şi mai puternică faţă de alimentele noi.

Acum aveam acces la mâncăruri pe care la bunica nu prea le întâlneam, de tip fast-food şi dulciuri. Era un vis devenit realitate. Obişnuiam să merg la magazinul din colţ să îmi cumpăr cu mărunţişul pe care îl găseam rătăcit prin casă acadele de un cent. Cu un dolar îmi puteam lua efectiv 100 de acadele! Mi se părea că sunt cel mai bogat copil din lume. Înotam în acadele la fel cum Scrooge McDuck înota în bănuţi de aur.

Şi înainte, când locuiam cu bunica mea, mai cumpăram din când în când mâncare de tip fast-food, dar acum era foarte la îndemână. Era suficient de ieftină ca să ne-o putem permite, iar comoditatea şi-a spus cuvântul aici, căci mama şi tatăl meu vitreg petreceau mult timp la lucru pentru a ne asigura un trai lipsit de griji.

În primii doi ani de şcoală învăţasem deja foarte multe din ambele medii în care crescusem. De la mama am învăţat să supravieţuiesc. Am învăţat cum să fac ceva din nimic. Am învăţat că, indiferent de ce s-a întâmplat cu o zi în urmă, în fiecare zi, trebuie să te trezeşti, să te duci la muncă şi să îţi îndeplineşti responsabilităţile.

Învăţăturile primite de la bunica s-au dovedit foarte utile în alte privinţe. De la ea am înţeles temeinic valoarea educaţiei şi am deprins pasiunea de a lua aminte la lucrurile înţelepte pe care le spuneau profesorii mei. Pe toată perioada şcolii am obţinut nenumărate premii, iar cu partea urâtă a consumului de droguri şi alcool m-am confruntat în comunitatea în care locuiam când m-am mutat cu mama mea (şi în special în propria casă, văzând cum acestea îmi influenţau familia). Aşadar, aveam o idee clară despre ce nu îmi doream, iar scopul vieţii mele a devenit acela de a-mi găsi o cale sănătoasă de a trăi după nişte criterii impuse de mine (nu înţelegeam prea bine ce este sănătos, însă ştiam cu precizie ce nu este).

Strădaniile de a mă ţine departe de droguri şi de alcool şi de a avea performanţe deosebite la şcoală dădeau roade. Dar alegerile mele alimentare şi deficitul zilnic de nutrienţi începeau să-şi ceară drepturile. Primul semnal de alarmă a apărut când aveam 15 ani. Eram sportiv de performanţă şi practicam două sporturi la nivel înalt. După ce, la începutul sezonului de fotbal, scosesem deja un sprint de 40 de yarzi în 4,5 secunde, acum aşteptam să înceapă sezonul de maraton pentru a arăta cu adevărat ce pot... Dar soarta avea alte planuri cu mine.

Într-o zi, la antrenament, în timp ce alergam proba de 200 de metri viteză alături de antrenorul meu (îmi amintesc că eram doar noi doi pe pistă), în timp ce ieşeam din curbă şi intram în linie dreaptă, mi-am provocat o ruptură de şold.

Nu avusesem niciun accident şi nici nu căzusem, pur şi simplu alergasem. Nu-mi dădeam seama ce se întâmplă. Iniţial m-am gândit că e probabil doar o întindere musculară, dar mergând la fizioterapeut, în radiografie se vedea cum o bucată din os se rupsese, plutind de una singură. Făcusem o întindere musculară şi odată cu muşchiul se desprinsese şi o porţiune din creasta iliacă (marginea superioară a şoldului).

Am urmat toate procedurile medicale standard: am făcut tratament cu ultrasunete, am evitat să păşesc pe piciorul rănit şi am urmat un tratament cu medicamente antiinflamatoare nesteroidiene (AINS). Timp de câteva săptămâni mi s-a părut amuzant să merg cu cârje şi să scap mai repede de la ore. Dar nimeni nu a stat să se întrebe cu adevărat cum de şi-a putut rupe şoldul un puşti de 15 ani? De obicei, genul acesta de incident apare în cazul persoanelor mult mai în vârstă. Şi nu vreau să spun că persoanele în vârstă au tendinţa de a cădea şi de a-şi rupe şoldul, ci tocmai invers, că întâi li se fracturează şoldul şi abia apoi cad. Cum de mi s-a putut întâmpla asta mie?

Trecând pe repede înainte peste zeci de mici incidente care s-au mai întâmplat după aceea, ajungem la vârsta de 20 de ani, moment din viaţa mea care a marcat şi stabilirea diagnosticului: boală osoasă degenerativă şi boală degenerativă a discurilor intervertebrale. Fără leac. Fără speranţă de mai bine (conform celor spuse de medicii mei, de altminteri bine intenţionaţi).

Primul doctor care mi-a recomandat să fac un RMN mi-a arătat radiografiile coloanei mele vertebrale şi mi-a spus diagnosticul. I-am răspuns optimist: "Şi cum reparăm asta?"

S-a uitat la mine cu o umbră de compătimire şi a zis: "Dragule, ce ai tu e incurabil. Ai coloana unei persoane de 80 de ani. Nu ai ce să faci în privinţa asta. O să-ţi prescriu nişte pastile care să te ajute, dar va trebui să trăieşti cu boala. Îmi pare rău".

Am plecat din biroul doctorului deznădăjduit şi confuz, iar pe parcursul zilelor, săptămânilor şi chiar lunilor care au urmat starea mea s-a agravat din ce în ce mai mult.

Aceasta a fost cu siguranţă cea mai întunecată perioadă din viaţa mea. Eram la facultate şi mă vedeam nevoit să sar peste unele cursuri pentru că îmi era efectiv prea greu să ajung dintr-o parte în alta. Dacă reuşeam să mă ridic şi să merg, o vreme eram bine, dar de fiecare dată când stăteam aşezat sau întins şi trebuia să mă ridic din nou simţeam un şoc electric cum îmi traversează piciorul de sus în jos. Era atât de puternic, încât îmi provoca convulsii vizibile. Era stânjenitor şi dureros şi mă adusese într-o asemenea stare, că îmi era teamă să mă mai ridic.

După doi ani şi jumătate luasem în greutate aproape 25 de kg. Urmând indicaţiile medicului de a mă odihni şi de a-mi limita cât mai mult activitatea, am continuat să adun kilogram cu kilogram, să mănânc meniul obişnuit de la cantina studenţilor şi să-mi petrec nopţile jucând Madden, un joc video cu fotbal american (la care, în paranteză fie spus, am devenit expert).

Am continuat să mă bazez pe faptul că poate următorul doctor cu care voi vorbi îmi va oferi o speranţă, dar speranţa s-a tot lăsat aşteptată. Soluţia era aceeaşi: pastile, odihnă la pat şi regretul pentru tot ce s-a întâmplat. Apoi, într-o noapte, totul s-a schimbat...

A doua şansă

Stăteam pe marginea patului, în camera mea de student, cu tubul de pastile în mână. Luam acest tratament în fiecare seară ca să fiu sigur că nu mă trezesc, întrucât chiar şi atunci când doar mă foiam în pat durerea putea să devină îndeajuns de puternică încât să mă trezească.

Mă uitam fix la tubul de pastile şi în minte mi-a apărut ca un fulger imaginea bunicii...

Mereu îmi spunea cât sunt de special. Le spunea tuturor că am să fac lucruri măreţe, la fel ca mama. Toţi au crezut în mine. Şi iată-mă acum pierzându-mi complet încrederea în mine însumi.

În acea clipă am conştientizat că îmi pusesem toate speranţele exclusiv în doctori, care, deşi aveau intenţii bune, nu erau în locul meu şi nu puteau decide ce sunt eu sau nu capabil să fac. În acel moment viaţa mea a luat o altă turnură. În acel moment am decis să mă fac bine, lucru pe care cei mai mulţi oameni nu îl fac niciodată cu adevărat. În cea mai mare parte a timpului sperăm, ne dorim şi încercăm să îmbunătăţim lucrurile. Inclusiv atunci când ne rugăm, o facem lipsiţi de cea mai importantă componentă a manifestării unei rugăciuni în realitate, şi anume credinţa.

Cuvântul decizie provine din latinescul de, care înseamnă "de la", şi cider, care înseamnă "a tăia". Astfel că, atunci când iei cu adevărat o decizie cu privire la ceva, retezi posibilitatea ca orice altceva să se petreacă. Nu mai există nicio altă opţiune în afara lucrului asupra căruia te-ai decis. Fie ce-o fi, tu vei face şi vei fi orice va fi nevoie pentru ca visul tău să devină realitate. Cât despre visul meu, acesta era să fiu din nou sănătos.

Depăşirea obstacolelor

Sunt o persoană foarte analitică din fire. Vreau să ştiu cum funcţionează un lucru, nu doar să mă bazez pur şi simplu pe faptul că funcţionează. Nu m-am sprijinit pur şi simplu pe noua decizie luată şi pe inspiraţia pe care ea avea să mi-o aducă, ci am pus la punct un plan cu trei componente precise.

Nu mai ştiu din ce motiv bizar, l-am întrebat pe doctorul care mi-a pus primul diagnostic dacă această boală avea vreo legătură cu alimentaţia mea sau dacă ar ajuta să-mi fac exerciţiile fizice în alt fel. M-a privit de parcă aş fi venit de pe altă planetă şi a spus: "Lucrul ăsta nu are absolut nimic de a face cu ceea ce mănânci. Iar exerciţiile fizice nu au cum să te ajute". Apoi mi-a scris o reţetă. Nu m-am putut împăca niciodată cu această abordare.

Urma să înghit pastilele alea în fiecare zi, bineînţeles că tot ce îmi intra pe gură era important! Tot ce intră în corpul meu contează!

Aşadar, întărit de această intuiţie, m-am hotărât să-mi schimb obiceiurile alimentare. După cum vă puteţi imagina, eram obişnuit să mănânc pizza şi gogoşi, ceea ce însemna că noua misiune nu avea să fie floare la ureche. Trebuia să îmi uşurez treaba aşa că am început să fac ceea ce îmi stătea în putere: în loc să mai cumpăr de la fast-food am început să îmi gătesc singur aceleaşi feluri de mâncare (folosind pur şi simplu ingrediente de mai bună calitate).

În loc de burgeri, cartofi prăjiţi şi sucuri acidulate de la un local de tip fast-food, am început să-mi cumpăr carne de vită provenită de la animale crescute pe păşuni şi cartofi organici pe care să îi preparam la cuptor, aruncând în joc şi câte o legumă, pe care chiar o mâncam (de obicei, broccoli - fără brânzeturi). În loc de sucuri acidulate şi milkshake-uri, beam apă plată de zici că mă plătea cineva să o fac.

Datorită unor modificări nesemnificative precum aceasta am început să remarc schimbări majore: mai puţină inflamaţie în corp, mai multă energie şi chiar o înclinare surprinzătoare a cântarului într-o direcţie pe care nu o mai văzusem de ani de zile.

Modificările de acest tip sunt utile deoarece s-a dovedit că vitele crescute în manieră standard [industrială], hrănite cu cereale, grăunţe şi soia, au în ţesut niveluri mai ridicate de acizi graşi omega-6 (pro-inflamatori) şi mai puţini acizi graşi omega-3 (anti-inflamatori). Nenumărate studii dovedesc că aceste vite prezintă o incidenţă mai mare de boli şi aici intervine practica devenită obişnuinţă de a le adăuga antibiotice în hrană, ca să nu mai pomenim de surplusul de hormoni menit să sporească producţia de lapte şi carne.

Vi se pare normal?

Vacile sunt animale rumegătoare care au evoluat de-a lungul a mii de ani mâncând iarbă. Asta este mâncarea lor obişnuită. Evident, mai pot mânca câte puţin şi din altceva, dar de îndată ce acest raport între hrana naturală şi cea nenaturală se dezechilibrează, vacile încep să se îmbolnăvească întocmai ca noi. Iar noi întoarcem spatele acestei realităţi şi consumăm alimente provenite de la astfel de animale. Cred că vă daţi seama acum de ce asta este o problemă. Aşadar, este important să ţinem minte: nu doar că suntem ceea ce consumăm, ci că suntem şi ceea ce a consumat hrana pe care o consumăm.

Am început să citesc ca nebunul şi să mă interesez din ce sunt alcătuite propriu-zis oasele şi discurile mele intervertebrale şi de ce au nevoie ca să rămână sănătoase. Am început să studiez starea de sănătate, nu boala, iar lucrurile pe care le-am descoperit m-au şocat. Elemente precum aminoacizii sulfuraţi, polizaharidele, magneziul, siliciul şi până şi vitamina C erau esenţiale pentru sănătatea ţesuturilor mele. Iar din dieta mea bazată pe mâncare de fast-food nu obţineam niciunul dintre aceste beneficii. Mă apropiam cel mai mult de ideal consumând acele sucuri pasteurizate de portocale, care sunt atât de în vogă în zilele noastre, şi lapte "bogat" în vitamina C sau calciu - elemente care erau reinserate în lapte într-o formă sintetică, după ce procesul de prelucrare la temperaturi foarte înalte distrusese multe dintre substanţele nutritive pe care laptele le-ar fi conţinut în mod natural.

După ce am început să folosesc ingrediente de calitate mai bună la prepararea mâncării, m-am interesat în ce alimente puteam găsi aceste substanţe nutritive, iar atunci când erau alimente care nu îmi plăceau, storceam sucul din ele sau le amestecam în smoothie-uri delicioase.

Este esenţial să înţelegeţi că corpul vostru are nevoie să îi oferiţi materia primă necesară pentru a se reface. Dacă nu îi puneţi la dispoziţie aceste substanţe nutritive necesare regenerării ţesuturilor, cum v-aţi putea aştepta ca el să-şi facă treaba? Eu mă confruntam cu degenerescenţă cronică şi, sincer vorbind, este un miracol că am ajuns la vârsta de 15 ani înainte ca trupul meu să sufere un colaps atât de izbitor. Aveam atât de multe carenţe, încât corpul meu pur şi simplu a cedat, având să-şi revină abia după ce mi-am schimbat stilul alimentar. Dar aceasta nu era singura schimbare pe care trebuia să o fac.

Îmbinarea tuturor elementelor

După ce mi-am pus la punct alimentaţia, m-am reapucat şi de exerciţii fizice. Nu aveam ambiţii prea mari. Am avut răbdare şi avansam în fiecare zi câte un pic. La început am folosit o bicicletă fixă, apoi am început să fac plimbări, alergări uşoare, am început să ridic din nou greutăţi, pentru ca în cele din urmă să fiu din nou capabil de activităţi mai "normale". Corpul uman are într-adevăr nevoie de mişcare pentru a se vindeca. Chiar şi atunci când asimilăm substanţe nutritive preţioase prin regimul alimentar (cum făceam eu), corpurile noastre accelerează asimilarea acestor nutrienţi prin mişcare.

Încercând să îmi dau seama cum se întâmplă acest proces, am dat din întâmplare peste un studiu efectuat asupra cailor de curse. Dacă se întâmplă ca un cal să îşi rupă vreun os, acesta este un motiv întemeiat ca animalul să fie eutanasiat, astfel că există un interes acerb pentru întărirea densităţii oaselor la cai. În studiul despre care vorbesc, cercetătorii adăugaseră în dieta normală a cailor suplimente, iar concluzia a fost că densitatea osoasă a animalelor înregistra o creştere neglijabilă. Însă atunci când, pe lângă alimentaţia standard şi suplimentele adăugate, caii mai erau şi scoşi la plimbare, cercetătorii au observat o creştere substanţială a densităţii lor osoase.

Descifrasem enigma! Din mâncare adevărată plus mişcare rezultă o şansă mult mai mare de a obţine ceea ce îmi doream. Şi totuşi mai lipsea o bucată din puzzle...

Pe măsură ce am început să mă îngrijesc cum trebuie şi să acord atenţia de mult cuvenită corpului meu, evident că am început şi să mă culc mai devreme şi, în consecinţă, să mă trezesc mai devreme. În primul rând, văzând că lucrurile se schimbă, mă simţeam din nou entuziasmat în privinţa vieţii; iar în al doilea rând, în urma tuturor schimbărilor experimentate de pe urma exerciţiilor şi alimentaţiei sănătoase de care aveam parte în timpul zilei, corpul meu avea cu adevărat nevoie de odihnă. Începeam să-mi dau seama cât de mult conta somnul, şi totuşi nu am ajuns la deplina conştientizare a puterii lui decât ani mai târziu, când mi-am început activitatea clinică.

După cum veţi afla în continuare, corpul uman realizează majoritatea proceselor de vindecare chiar în timp ce dormim. Somnul bun mi-a furnizat cel mai adecvat instrument pentru a-mi schimba corpul şi starea de sănătate. Şi acest aspect a completat cei trei piloni ai sănătăţii, care pentru mine au schimbat totul: hrana potrivită, exerciţiile fizice adecvate şi odihna corectă.

La şase săptămâni după acea decizie luată stând pe marginea patului, slăbisem 13 kilograme, suferisem o completă transformare a nivelului de energie şi, cel mai important lucru, durerea cu care trăisem zi de zi în ultimii doi ani şi jumătate dispăruse cu totul.

Eram oarecum şocat. Cum era posibil aşa ceva? Dar după ce am recapitulat mental tot ce făcusem, lucrurile au început să capete sens. Corpul nostru chiar funcţionează pe principiul "dacă nu-mi trebuie, îl arunc". Dacă îţi pui braţul în ghips, muşchii şi ţesuturile acestuia se vor atrofia. Ei bine, era ca şi cum eu îmi pusesem în ghips întregul corp - o închisoare psihologică în care mă simţeam neputincios şi greu de urnit. Mi-era groază să mă mişc.

Dar când am scos frica din ecuaţie, când am pus în aplicare lucrurile pe care genele mele le aşteptau de la mine, când mi-am asumat din nou responsabilitatea pentru starea generală a corpului meu, am rupt "ghipsul" şi nu doar că mi-am recâştigat viaţa, dar am obţinut una şi mai bună.

Începutul unei poveşti deosebite

Eram încă la universitate în această perioadă, aşa că atât studenţii, cât şi profesorii au început să mă întrebe ce am făcut. Îmi amintesc că odată, ieşind din clasă, profesorul m-a oprit în loc. M-a privit fix în ochi şi mi-a zis: "Ce Dumnezeu s-a întâmplat? Arăţi atât de sănătos!", de parcă aş fi avut un accident.

Nu arătam pur şi simplu ca un om care slăbise, ci ca un om care debordează de sănătate. Pielea îmi strălucea, aveam un corp puternic şi mergeam cu o încredere pe care puţini oameni o mai văzuseră la mine. Mergeam cu încredere pentru că puteam să merg - şi am conştientizat că există întotdeauna o şansă de a-ţi rescrie povestea.

La aproximativ nouă luni din momentul în care am luat hotărârea, m-am întors la medicul meu curant şi am cerut o nouă radiografie medulară. A ridicat-o şi a rămas uitându-se la ea, scărpinându-şi bărbia cu mâna, pentru câteva minute care mi s-au părut o veşnicie. Apoi s-a întors spre mine şi a zis: "Indiferent ce faci, nu te opri. Starea ta e bună, dragul meu. N-am văzut în viaţa mea asemenea rezultate". Cele două hernii de disc (L4 şi L5/S1) se retrăseseră de la sine, iar discurile intervertebrale îşi recăpătaseră ceva din "vâscozitatea" lor naturală.

Am plecat de acolo cu forţe proaspete şi cu certitudinea că toate lucrurile prin care trecusem slujeau unui scop măreţ.

Studenţii, profesorii şi chiar reprezentanţii facultăţii pe care o frecventam au început să-mi ceară ajutorul. Aceasta a fost efectiv naşterea carierei mele. Am obţinut o diplomă de instructor de fitness şi mi-am schimbat cât mai multe dintre cursurile ce-mi mai rămăseseră de făcut până la terminarea facultăţii cu unele care aveau fie şi cea mai mică legătură cu sănătatea.

De atunci am avut ocazia să lucrez cu mii de oameni în şedinţe individuale, iar în acest moment numărul persoanelor cu care comunic direct, prin intermediul cărţilor, programelor, conferinţelor, atelierelor de lucru şi prin propriul meu podcast, listat în topul preferinţelor publicului, a ajuns la câteva sute de mii, şi continuă să crească zi de zi. Sunt atât de recunoscător pentru lucrurile prin care am trecut şi nu mi-aş schimba în ruptul capului trecutul. Uneori, perioadele cele mai grele scot ce e mai bun din noi. Necazurile prin care am trecut mi-au dat şansa de a le fi de ajutor atât de multor semeni de-ai mei. În acest moment, "recunoscător" nu este un cuvânt suficient de cuprinzător pentru a reda ceea ce simt.

Mi-am dorit să împart cu voi această poveste pentru că sunt atât de multe lecţii de spicuit din ea. În primul rând: deciziile. Asumarea cu adevărat a unui lucru implică o anumită putere. Când îţi impui că "Fie ce-o fi! Nimic nu mă poate opri!", este uimitor de câte schimbări devii capabil. Fie că vorbim despre îmbunătăţirea somnului sau despre oricare alt aspect al vieţii, indiferent de provocările ce se vor ivi, vei găsi întotdeauna calea de a le depăşi valorificând această putere de a alege.

În al doilea rând: puterea alimentaţiei, a exerciţiilor fizice şi a somnului. Ai efectiv puterea de a hotărî din ce vor fi alcătuite celulele şi ţesuturile tale. Hotărârile pe care le iei cu privire la ce pui în farfurie nu au impact doar asupra ta, ci şi asupra celei mai mici părţi din tine. Puterea e în mâinile tale.

Exerciţiile fizice nu înseamnă să ai un abdomen plat şi bine lucrat. Desigur, aceste lucruri pot veni la pachet, dar exerciţiile înseamnă mult mai mult decât atât. Ele sporesc în mod fundamental asimilarea substanţelor nutritive şi, ce este încă şi mai important, ajută la eliminarea reziduurilor metabolice, punându-vă în mişcare sistemul limfatic şi îndepărtând din organism deşeurile toxice.

Pentru a complica un pic discuţia, în realitate este vorba despre mişcare, nu despre exerciţii fizice. Oamenii fac exerciţii fizice, în medie, o oră pe zi, dar ce se întâmplă cu celelalte 23 de ore? Persoanele care fac exerciţii o oră pe zi sunt cu doar 4% mai active decât persoanele propriu-zis sedentare. Sigur, 4% e ceva, dar în zilele noastre hotărârea de a duce o viaţă sănătoasă şi activă nu mai este o opţiune, ci o obligaţie pe care genele noastre ne-o impun.

Somnul conferă coeficientul de forţă. El va spori incredibil de mult rezultatele pe care le obţineţi din alimentaţie şi din mişcare, în măsura în care îi permiteţi s-o facă. Aceasta este esenţa cărţii de faţă!

În aceste pagini veţi descoperi strategiile dovedite clinic care au ajutat nenumăraţi oameni să facă primii paşi spre obţinerea celui mai sănătos program de odihnă cu putinţă. Veţi afla motivul precis pentru care somnul este atât de preţios pentru transformarea corpului şi a stării voastre de sănătate, şi chiar a nivelurilor de împlinire şi de succes în viaţă. Calitatea somnului şi calitatea vieţii merg mână-n mână. Să învăţaţi să dormiţi inteligent o să fie unul dintre cele mai importante lucruri pe care le veţi face vreodată în încercarea de a duce o viaţă nemaipomenită, la cârma căreia să fiţi voi înşivă. La cât mai mult nopţi dormite şi la cât mai multe zile sănătoase şi împlinite!

Istoria şi legendele Sfântului Graal

 

Joseph Campbell
Istoria şi legendele Sfântului Graal

Simbol, magie şi mister în miturile arthuriene
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Marilena Constantinescu


Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Joseph John Campbell (1904-1987) a fost un cercetător al miturilor şi religiilor, scriitor şi orator american, cel mai bine cunoscut pentru lucrările sale în domeniile mitologiei şi religiei comparate. Opera să este vastă, acoperind multe domenii ale experienţei umane. Campbell consideră că toate miturile şi povestirile epice sunt legate între ele în imaginarul uman şi sunt manifestările culturale ale unei nevoi universale de a explică realităţile sociale, cosmologice şi spirituale. Opera sa principală, Eroul cu o mie de chipuri, apărută în 1949 şi primită imediat cu entuziasm, a fost recunoscută, odată cu trecerea timpului, ca operă clasică. Filozofia sa este sintetizată în îndemnul: "Urmaţi-vă fericirea".
*
Această lucrare reuneşte într-o primă colecţie scrierile şi conferinţele susţinute de Joseph Campbell despre legendele arthuriene ale Evului Mediu, prin bunăvoinţa eruditului editor american Evans Lansing Smith, care ne oferă şi o prefaţă excelenţă în care scoate în evidenţă extraordinarul talent de povestitor al lui Campbell. În această colecţie de lucrări este publicată, în premieră, şi teza de masterat a lui Joseph Campbell, A Study of the Dolorous Stroke, ce se axează pe studiul mitului arthurian şi a semnificaţiei tematicilor specifice legendelor Graalului.
***
Căutând să stabilească coordonatele istorice şi mitologice ale legendelor arthuriene ale Graalului, Campbell reuşeşte să ţeasă o poveste cuprinzătoare şi fascinantă, în care surprinde atât semnificaţiile mistice şi spirituale ale acestei "prime mitologii seculare", aşa cum o numeşte el, cât şi pe cele politice, sociale din momentul consemnării lor şi, nu în ultimul rând, psihologice, individuale, încă actuale. Questa Graalului pentru cavalerii exemplari ai legendelor este, nici mai mult, nici mai puţîn, aventură spiritului uman, a fiecăruia dintre noi, către întrupare şi individuare, prin dobândirea acelor virtuţi umanizatoare care culminează cu compasiunea. Găsim relevate originile mitologice şi folclorice ale poveştilor cavalereşti ale eroilor Evului Mediu, de la Parzival (în versiunea lui Wolfram) la Lancelot, Merlin, Tristan şi Isolda, Şir Gawain şi Cavalerul Verde, Arthur şi Cavalerii Mesei Rotunde. Ajungem să înţelegem semnificaţia Regelui Pescar şi a rănii lui de moarte, a Graalului, a Tărâmului pustiit, a reinvierii şi a multor altor motive care se reiau neîncetat în poveştile fiecărei noi epoci, în fiecare nouă mitologie, în fiecare religie a lumii, din antichitate şi până astăzi, din Europa şi până în India, din Japonia în America de Nord.

Captivant este şi faptul că, în periplul istoric al Graalului, autorul menţionează şi vasul din aur descoperit în România, la Pietroasa (1837), ca fiind relevant pentru stabilirea unei cronologii istorice corecte.

Fragment
Partea întâi. Premisele şi contextul povestirilor Graalului

Capitolul 1. Influenţele neolitice, celtice, romane şi germane

Perioada de vârf a povestirilor arthuriene coincide cu intervalul în care au fost ridicate catedralele, respectiv un minunat ciclu de o sută de ani, între 1150 şi 1250 d.Hr. În opinia mea, această perioadă - gotică - echivalează cu epoca homerică. Putem vorbi despre existenţa a două mari Europe: Europa Greciei şi a Romei şi Europa celţilor şi a germanilor. În acest timp, se pune accentul pe individ, nu ca supus al statului, ci ca cetăţean care face parte din stat, statul fiind un vehicul al voinţei sale. Acesta este o mentalitate tipic europeană.

Au existat momente în istorie când, pe această mică peninsulă a conştiinţei europene, în epoca enormului conglomerat eurasiatico-african, individul a devenit important. Dacă luăm în considerare perspectiva grecească legată de ceea ce s-a întâmplat la Maraton şi Termopile, putem observa că grecii se considerau deja ca fiind foarte diferiţi de întregul Orient. Exista un respect enorm pentru egipteni, dar egiptenii erau orientali, iar în Orient nu există individualitate, există oameni de anumite tipuri, care au anumite apartenenţe, anumite rase, care aparţin anumitor straturi ale societăţii. Principiul dharma-ei - pe care Yeats îl numea "masca primară", atribuită de societate fiecărui individ în parte - îl scuteşte pe individ de orice fel de responsabilitate personală.

Aceasta este, de fapt, atitudinea soldatului: un soldat bun nu este responsabil de ceea ce face; el este în schimb responsabil de o execuţie cât mai bună - aceasta fiind şi perspectiva orientală asupra vieţii. În Occident, atunci când vine ordinul de încorporare, de multe ori viitorul soldat se confruntă cu o criză psihologică teribilă, întrucât trebuie să avanseze către o nouă ierarhie morală, unde nu există indivizi, ci doar agenţi ai unui sistem impersonal. Desigur, nimeni nu este responsabil de reguli, pentru că ele au fost desemnate de strămoşii noştri, aşa că nimeni nu este responsabil de nimic, ca atare, ne aflăm în situaţia unei orânduiri cu totul impersonale.

Odată, când mă aflam în Bombay, l-am întrebat pe un domn de pe stradă pe unde ajung la poştă, iar el mi-a indicat direcţia. I-am spus: "Mulţumesc foarte mult".
El a spus: "Oh, este de datoria mea", apoi şi-a văzut de drum.
M-am gândit: Doamne Dumnezeule, te-ai aştepta ca la o întrebare de genul ăsta să primeşti un răspuns mai simplu şi mai omenesc.

La sfârşitul secolului al IV-lea, o religie orientală - şi, anume, creştinismul - a pătruns în Europa în forţă, avansând ideea că omenirea moşteneşte păcatul lui Adam şi că întreaga omenire va putea fi salvată prin intervenţia lui Iisus, nefiind necesar a se întreprinde ceva la nivel individual (pentru că, la origine, păcatul nefiind al individului, nici mântuirea nu ţine de acesta). Creştinismul a devenit religia oficială a întregului Imperiu Roman; oamenii nu aveau voie să gândească în alţi termeni în afara celor creştini. Aproximativ un secol mai târziu, partea europeană a Imperiului Roman s-a prăbuşit, iar ceea ce noi am numit din acel moment înainte "Roma" este în realitate Constantinopol, care este, de fapt, Bizanţul, adică, Asia.

Prin urmare, Europei i-a fost impus acest punct de vedere total străin. Europa avea religii şi mitologii perfect valabile, iar creştinismul a fost adus şi aşezat exact ca o cireaşă pe tort. Prin urmare, în sfera creativă în Europa pe toată perioada Evului Mediu, mintea europeană a făcut efortul de a asimila această emfază levantină asupra colectivului şi de a o transpune într-o concepţie tipic europeană.

În opinia mea, punctul culminant al acestei realizări este oglindit în povestirile arthuriene, scrise în secolele al XII-lea şi al XIII-lea. În aceste scrieri se remarcă prezenţa unui vocabular specific creştin, dar cu o formă de conştiinţă complet europeană.

Pe la sfârşitul secolului al XIII-lea însă, odată cu apariţia Inchiziţiei, se simte din ce în ce mai puţin prezenţa unor opere care să păstreze spiritul specific istoriilor arthuriene. Putem găsi în schimb rescrieri ale versiunilor mai vechi sau traduceri ale acestora. Pentru societatea vorbitoare de limba engleză, cea mai importantă operă este Morte d'Arthur a lui Malory, dar, după anul 1230 d.Hr., nu se mai poate vorbi despre alte opere relevante.

Această formă de conştiinţă europeană are rădăcini foarte adânci. De curând, s-a făcut o rectificare legată de datarea cu carbon 14 în ceea ce priveşte Europa, conform căreia aceasta a fost plasată mult înapoi în timp, astfel încât apariţia conştiinţei civilizaţiei în Europa în perioada Marii Zeiţe este acum indicată cu aproximaţie în anul 7000 î.Hr. Foarte, foarte de demult. Viaţa agricolă pe cuprinsul Europei se dezvoltă la fel de vremelnic ca oricare alte activităţi care se desfăşurau în Orientul Apropiat.

Pe de altă parte, în Europa de Est avem o descoperire foarte importantă: în acea zonă ar fi existat un fel de scriere liniară, scriere de mână inventată - şi există câteva indicaţii în acest sens -, ca atare, această scriere ar fi precedat apariţia celei sumeriene cu mai bine de 3.000 de ani. Apoi, în Europa de Vest, avem apariţia structurilor megalitice: atât Stonehenge şi Woodhenge în Anglia, şi Newgrange în Irlanda, cât şi megaliţii dispuşi în întregul ţinut Carnac din Bretania şi continuă până în Spania. Este vorba despre o dezvoltare extraordinară a cărei datare ajunge înapoi undeva în anul 4000 î.Hr. Cu mult timp înainte de construirea piramidelor - piramidele au fost ridicate în timpul celei de-a patra dinastii a faraonilor -, prima dintre ele fiind Piramida în trepte, construită în jurul anului 2600 î.Hr. Aşadar, este important să recunoaştem originile străvechi ale Europei, un trecut care este cu precădere al Zeiţei.

Mitologiile fundamentale ale conştiinţei europene se raportau la Zeiţă, datând probabil din Neoliticul preceramic şi până la sfârşitul Epocii Bronzului. În Cornwall existau mine de staniu. În Irlanda, aurul putea fi găsit în fluviul Liffey, astfel încât putea fi colectat de oricine. De aceea, în Epoca Bronzului, în fiecare loc în care exista staniu exista şi o importantă colonie constituită în zona de exploatare a metalului, deoarece staniul nu se găsea în foarte multe locuri şi era un element important în procesul de obţinere a bronzului. Ca urmare, încă din timpuri străvechi, zona Mării Irlandei - Dublin, Ţara Galilor, Cornwall, insula Man şi partea de vest a Scoţiei - a constituit o adevărată matrice a civilizaţiei. Acesta este contextul apariţiei mitologiilor celtice şi al importanţei Zeiţei ca figură centrală şi puternică în mitologie. Zânele cele bune, de exemplu, sunt reprezentări ale Zeiţei.

În jurul mileniului I î.Hr., celţii încep să îşi facă apariţia în Insulele Britanice şi în vestul Franţei. Dar celţii fac parte din ramura popoarelor indo-europene; indo-europenii îşi au originile în sud-vestul stepei ruseşti, la nord de Marea Neagră; ei sunt numiţi "poporul kurgan", "kurgan" fiind un cuvânt rusesc care înseamnă "tumul". Aceste movile funerare, numite tumuli, care sunt mormintele căpeteniilor războinicilor, sunt indicatoare ale caracteristicilor perioadei în care a avut loc difuzia indo-europeană iniţială, dar şi a amplorii pe care aceasta a luat-o. Din acea zonă, cultura indo-europeană s-a extins pe două direcţii, una spre sud-est şi cealaltă spre sud-vest.

Cei care au ales direcţia sud-est au ajuns în India; aceştia sunt poporul vedic care, la fel ca indo-europenii, au şi ei căpeteniile lor războinice şi turmele lor de vite. Acest popor a domesticit calul şi a devenit, astfel, aproape invincibil. Calul şi carul de război din acea vreme sunt echivalentul bombei atomice de astăzi: pe vremea aceea, ceilalţi erau pur şi simplu lipsiţi de apărare în faţa lor; aceste triburi năvăleau călare, cotropeau şi cucereau totul în calea lor.

Înainte de acea perioadă, pe când se împărţeau teritoriile, toată lumea mergea pe jos, iar oamenii, cu timpul, deveneau foarte ataşaţi de noul lor teritoriu. Odată cu apariţia calului domesticit, se pot observa deplasări semnificative între teritorii, un fel de du-te-vino, aproape la fel cum se întâmplă acum în cazul călătoriilor cu avionul. Oamenii care fuseseră iniţial izolaţi unii de alţii au creat brusc relaţii şi au început schimburile culturale şi, ca urmare, apar similarităţi şi corespondenţe, uneori uluitoare, între lumea celtă şi lumea chineză, de exemplu. Dar nu este totuşi un element atât de surprinzător, luând în considerare acest du-te-vino constant.

Dintre diferitele popoare şi grupuri indo-europene care se desprind din aceste centre, unul dintre cele mai importante pentru lumea occidentală a fost comunitatea celtică. Zona iniţială a cristalizării acestei comunităţi a fost partea de sud-est a Europei, în zona Bavariei şi Austriei. În acel loc şi timp (anul 1000 î.Hr.), aceştia făceau parte din aşa-numita cultură Hallstatt, cu faimoasele ei care cu coviltir, foarte asemănătoare cu căruţele Conestoga care traversau câmpiile americane în secolul al XIX-lea. Când celţii au pătruns în vestul Franţei, în cultura lor a apărut o nouă influenţă, cunoscută sub denumirea "La Tène". S-au descoperit numeroase dovezi ale acestor războinici în carele lor, în veşminte aurite cu modele sofisticate, lucrate cu precizie; erau, pe de-o parte, un grup de barbari nemiloşi, dar pe de altă parte, nişte artişti extraordinari în ceea ce priveşte prelucrarea metalelor. În mai multe valuri, o parte dintre aceştia s-au stabilit în Insulele Britanice şi apoi în Irlanda.

Oamenii din Epoca timpurie a Bronzului, care se stabiliseră în Insulele Britanice, trăiau în comunităţi de tip matriarhat, în cadrul cărora descendenţa se stabilea pe linie maternă, în care dreptul de a guverna era trecut de la mamă la fiică, însă guvernarea de facto era asigurată de fratele reginei. (În literatura arthuriană, se poate observa o multitudine de relaţii de tip unchi-nepot, foarte importante). În schimb, structura de organizare a comunităţii celte era de tip patriarhal, fiind chiar un patriarhat în toată puterea cuvântului. Pe măsură ce au părăsit ţinuturile din Bavaria şi au început să se stabilească în Franţa, în Marea Britanie şi apoi în Irlanda, patriarhatul îşi pierde din putere, şi influenţa matriarhală devine din ce în ce mai perceptibilă, astfel încât, odată ajunşi în Irlanda şi Ţara Galilor, observăm că Zeiţele-Mamă au o influenţă dominantă.

Povestea tipic celtică, datând din acele perioade, este construită în stilul şi spiritul unei legende a ţinutului celtic de basm, în care oamenii din Sidhe sunt transformaţi în domniţe şi cavaleri care locuiesc într-un castel fermecat. Aici, cavalerii şi doamnele de la curte cunosc secretul ridicării vrăjii, dar chiar acela care este aşteptat să sosească, într-o bună zi, pentru a-i elibera de vrajă, este absolut necunoscător. În general, poveştile sunt despre un tânăr, de regulă modelul patriarhal al războinicului, care se rătăceşte urmărind un animal sau un miraj, şi ajunge pe un deal, într-un tărâm fermecat, unde oamenii care o adoră pe venerabila Zeiţă-Mamă s-au retras de la sosirea invadatorilor patriarhali, iar regina acelui ţinut fermecat îi devine în cele din urmă soaţă. Când ajunge acolo, o găseşte pe regină la ananghie; oamenii care locuiesc într-un alt ţinut fermecat o atacă, iar el devine salvatorul reginei şi rămâne cu ea. Şi, la final, se căsătoreşte cu regina ţinutului fermecat, trăind împreună într-o stare de beatitudine, aşa cum, în opera lui Wagner, Tannhäuser îşi petrece zilele în Venusberg, unde timpul dispare, nu există nici bătrâneţe, nici întristare, nici moarte, nici măcar plictiseală. Şi, dacă din întâmplare, eroul nostru ar fi nevoit să plece, pentru a se întoarce pentru o scurtă vizită în lumea oamenilor, va fi avertizat să rămână călare pe calul său magic, să nu descalece şi să nu atingă pământul cu piciorul. De fapt, în general, el face tocmai ceea ce i s-a interzis şi, imediat, se transformă în ţărână, apoi dispare. Aceasta a fost şi soarta unuia dintre companionii lui Bran, când s-a reîntors de pe Insula Femeilor; aceeaşi soartă a avut-o şi Sfântul Brendan, când, după o perioadă de doar patruzeci de zile petrecute pe Pământul Făgăduinţei, se întoarce în Irlanda, unde moare imediat şi, desigur, se înalţă direct la cer.

Acesta devine un laitmotiv în povestirile arthuriene mai târzii, tema recurentă a eroului care vine în salvarea domniţei castelului aflat sub asediul inamic, şi, în cele din urmă, se căsătoreşte cu ea. Această temă celtică veche, care datează din Epoca Bronzului şi împleteşte puterea masculină cu cea feminină, a supravieţuit de-a lungul veacurilor, ajungând până la noi.

Dacă cercetăm zonele ocupate de popoarele neolitice din Europa, vedem că au existat două tipuri de popoare care s-au succedat: unele care foloseau vase funerare sub formă de urnă, iar altele care foloseau vase funerare sub formă de clopot. Identificarea diverselor tipurilor de populaţii care au pătruns în Europa şi în Insulele Britanice devine o chestiune extrem de complicată. A existat, cu siguranţă, un flux mai stabil în anumite cazuri, cum ar fi cel al popoarelor mediteraneene, care se datorează comerţului transeuropean de staniu din Epoca Bronzului, aurul şi bronzul irlandez fiind distribuite în toată Europa.

Din Epoca Elenă avem figura frumos sculptată a unui "Gal murind". Aceasta reprezintă un nud al războinicului galez care poartă la gât un torque irlandez (un fel de colier cu două capete teşite, care aproape că se unesc între ele), provenind din Turcia. La acea vreme, activitatea de comerţ era foarte intensă între Insulele Britanice şi partea continentală. Întotdeauna au existat legături pe mare între Spania şi Irlanda. Când a sosit în Galia, Cezar a remarcat faptul că locuitorii de pe coastă desfăşurau un bogat comerţ de-a lungul acesteia - comerţ cu aur, comerţ cu staniu, comerţ cu bronz şi aşa mai departe - care provenea, de bună seamă, de undeva din insule.

Aşadar, în Epoca Bronzului Neolitic, îi avem iniţial pe britoni, cu influenţele lor matriarhale. Apoi, de la începutul mileniului I î.Hr. până în jurul anului 50 î.Hr., apar aceşti oameni din Marea Neagră, celţii patrilineali, care intră în forţă şi se stabilesc în acele teritorii (cu o escală prealabilă undeva în sudul Europei).

Ceea ce se întâmplă în continuare este împărţirea Galiei în trei zone. Iulius Cezar a purtat "războaiele galice", iar romanii au cucerit Franţa. Apoi, la scurt timp după moartea lui Cezar, romanii au cucerit Britannia. Anul cuceririi Britanniei poate fi aproximat 50 î.Hr., proces care a durat până în jurul anului 450 d.Hr., aşadar au fost cinci sute de ani de ocupaţie romană a teritoriului pe care acum îl numim Anglia (la acea vreme era cunoscut ca Britannia). Ocupaţia romană a ajuns până în zona pe care acum o numim Scoţia şi mai departe, spre vest, până aproape de Ţara Galilor. Ca atare, Scoţia, Ţara Galilor, ţinutul Cornwall, insula Man şi Irlanda au fost teritorii care au rămas necucerite de romani, însă au fost supuse influenţelor Romei. În tot acest timp, populaţia germană se aduna în nordul Europei. Germanii erau un alt grup din marea familie indo-europeană, dar s-au stabilit oarecum la est şi nord faţă de ţinuturile ocupate de celţi. Cultura germanică era similară celei celtice, iar limbile lor erau destul de similare - ambele fiind variante ale complexului indo-european. În acelaşi timp, perşii făceau presiuni la graniţele de est.

Mulţimea teritoriilor ocupate de Imperiul Roman este aproape imposibil de imaginat: întinderea este enormă, cuprinzând întreaga Africă de Nord, Europa şi Orientul Apropiat, ajungând până la graniţele cu Persia. Existau drumuri romane care traversau Persia, şi exista un punct comercial roman la graniţa cu China. Avem un text numit The Periplus of the Erythraean Sea, care este jurnalul unui marinar grec ce naviga pe nave romane în Oceanul Indian. Principala sa rută comercială pornea din Egipt, traversa apoi Marea Roşie, cobora pe întreaga coastă a Africii, până în Mozambic, şi o lua apoi spre vest şi spre est, spre sudul Arabiei, până în India. A existat un centru roman de negoţ la sud de Madras, pe coasta de est a Indiei, într-un loc numit Arikamedu, cam în aceeaşi perioadă în care a avut loc invazia Britanniei; monede romane au fost găsite în Vietnam şi în Filipine. Puterea şi măreţia Imperiului Roman din perioada de apogeu este incredibilă.

Tot acest imperiu a devenit creştin în secolul al IV-lea d.Hr., odată cu împăraţii Teodosie I şi al II-lea. Teodosie I (anii de domnie: 379-395) a declarat creştinismul ca fiind singura religie permisă, începând astfel o serie de persecuţii ale adepţilor altor credinţe în întregul imperiu.

Pentru noi, de o importanţă crucială este misionarismul care a avut loc în acea perioadă timpurie în Insulele Britanice. Marea Britanie a devenit creştină, împreună cu restul imperiului şi, cu legendarul Sfânt Patrick, Irlanda a devenit creştină în secolul al V-lea. Una dintre calamităţile paradoxale ale creştinismului a fost că, după ce Roma a fost creştinizată, aceasta s-a prăbuşit. Mesajul pe care Sfântul Augustin ni-l transmite în cartea sa, Cetatea lui Dumnezeu, este că, da, cetatea oamenilor s-a năruit, dar cetatea lui Dumnezeu a triumfat. Ei bine, acesta a fost o consolare mică! Cert este că Roma s-a prăbuşit. Prin comparaţie, putem spune că adepţii creştinismului de atunci au fost aidoma comuniştilor din vremea noastră: l-au distrus din interior, aşa cum viermii devorează un măr.

În aceeaşi perioadă, germanii puneau presiune la graniţele de nord, iar această presiune s-a înteţit atunci când hunul Attila a pătruns dinspre partea estică, cotropind totul în calea sa, împingând, rând pe rând, triburile germanice spre vest, dincolo de graniţe. S-ar putea spune totuşi că doar teroarea care îi mâna să înainteze i-a făcut pe germani să rupă graniţele Imperiului Roman. În secolul al V-lea, dată fiind această situaţie, romanii au fost nevoiţi să-şi retragă şi să-şi scurteze liniile de demarcaţie. Întreaga linie de apărare romană, aliniată de-a lungul Dunării până în Britannia, a fost retrasă, iar trupele care ocupau Anglia au fost şi ele retrase. Această mişcare a lăsat Anglia, după cinci sute de ani de ocupaţie romană, ca o stridie rămasă fără cochilie, iar ceea ce urmează este că picţii din nord încep să lovească, în timp ce triburile celtice din vest încep să pună şi ei presiune ca să pătrundă înăuntru, iar popoarele germane intră în Anglia prin Iutlanda. Ieşirea britanicilor de sub stăpânirea romană şi transformarea Britanniei în Anglia sunt procese lungi şi complexe, însă pentru noi este important acest moment - cel al prăbuşirii Imperiului Roman, al invaziilor triburilor germanice survenite prin breşele făcute la graniţe, al apărărilor defectuoase ale celţilor stabiliţi pe teritoriul Britaniei -, pentru că, de fapt, acesta este contextul apariţiei legendelor arthuriene.

Cum să dormi... inteligent (II)

 

Shawn Stevenson
Cum să dormi... inteligent

21 de strategii fundamentale pentru a dobândi un corp mai sănătos,
o stare generală de bine şi mai mult succes cu ajutorul somnului

Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Daniela Fudulu


Citiţi introducerea acestei cărţi.
Citiţi un prim fragment din această carte.

*****
Introducere

Somnul este ingredientul secret.

Nu există nicio latură a capacităţii noastre mentale, emoţionale sau fizice care să nu fie impactată de calitatea somnului.

Adevărata provocare este că în lumea în care trăim noi astăzi, care se desfăşoară într-un ritm atât de rapid, milioane de oameni sunt afectaţi cronic de lipsa somnului şi suportă efectele vătămătoare ale somnului de proastă calitate. Consecinţele privării de somn nu sunt deloc agreabile. Dacă ar fi să numim câteva, acestea ar fi scăderea sistemului imunitar, diabet, cancer, obezitate, depresie şi pierderi de memorie. Cei mai mulţi oameni nu-şi dau seama că problemele cronice de somn pe care le au funcţionează şi ca un catalizator pentru boli şi pentru problemele de ordin fizic cu care ajung să se confrunte.

Studiile au arătat că o singură noapte de somn pierdută vă poate face la fel de rezistenţi la insulină ca o persoană cu diabet zaharat de tip II. Acest lucru se traduce direct printr-o rată mai accelerată a îmbătrânirii, un libido scăzut şi înmagazinarea în corp a unei cantităţi mai mari de grăsime decât v-aţi dori (să nu spuneţi că nu-i aşa!). Acum extindeţi această perioadă de o noapte la săptămâni, luni, chiar ani, şi veţi începe să înţelegeţi de ce lipsa somnului devine o problemă atât de mare.

Un studiu publicat în The Canadian Medical Association Journal a dovedit că privarea de somn este asociată în mod direct cu incapacitatea de a pierde în greutate. Subiecţii au fost supuşi unui program de exerciţii fizice şi unui regim alimentar identic, dar cei care erau în grupul privat de somn (dormeau mai puţin de şase ore pe noapte) pierdeau în mod constant mai puţine kilograme şi mai puţin ţesut adipos decât cei din grupul de control, care dormeau mai bine de opt ore pe noapte. Ar putea un somn de bună calitate să fie elementul lipsă, care împreună cu alimentaţia şi exerciţiile adecvate, să vă ajute să scăpaţi de grăsime o dată pentru totdeauna?

În Capitolele 11 şi 13 vom investiga legătura dintre somn şi ţesutul adipos şi strategiile specifice care să vă aducă şi să vă menţină în cea mai bună formă. Încă o lingură din acel ingredient secret, vă rog!

Alte cercetări demonstrează că privarea de somn contribuie la apariţia cancerului, a bolii Alzheimer, a depresiei şi chiar şi a bolilor cardiace. Un astfel de studiu, citat în revista Sleep, a urmărit 98.000 de persoane timp de 14 ani şi a descoperit că femeile care avuseseră parte de mai puţin de patru ore de somn pe noapte prezentau un risc de două ori mai crescut de a muri la o vârstă tânără din cauza unei boli cardiace.

Asta nu înseamnă că bărbaţii sunt în afara pericolului. Ei sunt oricum mai expuşi decesului din motive cardiace decât femeile, iar dacă adăugăm la acest cocktail lipsa somnului, obţinem o reţetă "scandaloasă". Un studiu citat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii a urmărit activitatea a 657 de bărbaţi pe o perioadă de 14 ani. Cercetătorii au descoperit că bărbaţii cu un somn precar prezentau, în intervalul de studiu, un risc de două ori mai mare să facă atac de cord şi unul de patru ori mai mare să facă atac cerebral.

În prezent, bolile coronariene reprezintă una dintre principalele cauze de deces. Unul dintre cei mai mari paşi spre găsirea unei soluţii stă în ridicarea vălului de ignoranţă şi în dezvăluirea faptului că privarea de somn duce la apariţia multora dintre problemele noastre de sănătate.

Amintiţi-vă că nu sunteţi singuri

În prezent, 60% din populaţia Statelor Unite ale Americii declară că au seară de seară (sau cel puţin o dată la două nopţi) probleme cu somnul. Deficienţele de somn reprezintă o problemă răspândită în ţări dezvoltate de pe tot cuprinsul lumii. Dovezile arată că locuitorii ţărilor occidentale dorm în medie, pe noapte, cu o oră şi jumătate - două ore mai puţin decât o făceau oamenii acum un secol. Cumva, am "uitat" să facem ceea ce ar trebui să vină de la sine, pentru noi ca fiinţe umane, iar somnul s-a transformat într-o problemă cronică.

Mi-a luat aproape un deceniu de activitate clinică înainte de a studia aşa cum ar trebui, în profunzime, somnul. Eram zilnic martorul unor incredibile poveşti de succes din partea oamenilor care implementaseră în viaţa lor indicaţiile mele privind alimentaţia şi exerciţiile fizice. Eram deosebit de recunoscător pentru ce se întâmpla şi mă bucuram pentru clienţii mei, dar ceva continua să mă macine.

Nu reuşeam să-mi iau gândul de la procentul de oameni care păreau să procedeze corect, fără să obţină totuşi rezultatele la care ajungeau alţii. Ţineau o dietă riguroasă, făceau exerciţii fizice (de multe ori chiar exagerau în privinţa aceasta), şi totuşi părea că nu reuşesc să-şi îmbunătăţească funcţia hormonală, nu reuşeau să-şi echilibreze nivelul de glucide din sânge, nu clinteau din loc acul cântarului şi nici orice altceva îşi propuseseră să facă. Entuziasmul şi tenacitatea lor erau în van, iar în cele din urmă toţi aceşti oameni se lăsau cuprinşi de o neputinţă acută sau pur şi simplu renunţau cu totul.

După ani de zile în care nu am putut să desluşesc acest mister, am demarat în cele din urmă o analiză mai profundă a fenomenului prin investigarea factorilor pertinenţi ce ţineau de viaţa de zi cu zi a persoanelor respective.

Gene ostile

Mulţi oameni, în mod inconştient, au luat de bună ideea controlului genetic - crezând, în principal, că genele noastre controlează totul. Am gene pentru boli cardiace; am gene pentru artrită; am gene "grăsane", care mă împiedică să încap în blugi strâmţi.

Cu toate că genele joacă un rol uriaş în starea noastră de sănătate, ele nu sunt nicidecum punctul cu care începe sau se termină povestea. Există un domeniu ştiinţific prosper care se numeşte epigenetică, ce analizează într-o manieră complet inovatoare expresia genetică a omului. "Epi" înseamnă deasupra. (În acest fel, "epiderma" este stratul de deasupra dermei sau porţiunea extremă a pielii noastre.) Epigenetica cercetează ceea ce există dincolo de condiţionările genelor, iar descoperirile ei sunt uluitoare.

După cum s-a demonstrat, nu genele sunt cele care controlează în mod direct sănătatea, înfăţişarea şi personalitatea noastră, după cum credeau mulţi dintre noi. Genele arată mai degrabă ca un soi de schemă, în interiorul căreia există varii opţiuni pentru felul particular în care se va construi structura noastră. După mii de ore de cercetare genetică, a rezultat că noi, oamenii, avem în comun aceleaşi 20.000 până la 25.000 de gene. Şi atât!

S-a ajuns la acest număr printr-o scădere drastică a numărului estimat iniţial, şi anume peste 100.000 de gene, iar tendinţa este în continuare de scădere, pe măsură ce metodele de cercetare genetică evoluează. Astfel ajungem la următoarea întrebare: dacă împărtăşim cu toţii aceleaşi 25.000 de gene (sau chiar mai puţine), cum se face că există atâta variaţie în felul în care arătăm, în predispoziţiile generale de sănătate pe care le experimentăm, în felul în care reuşim sau eşuăm în viaţă?

Pentru a simplifica, mediul în care trăim, stilul nostru de viaţă şi hotărârile pe care le luăm (conştient sau inconştient) decid ce gene sunt "exprimate" în fiecare secundă a vieţii noastre. Cu toţii avem gene care ne predispun la boli, dar unii oameni nu şi le activează niciodată. Cu toţii avem gene pentru o sănătate ideală şi pentru o funcţionare normală, dar sunt oameni care fac în zadar efortul de a le transforma în realitate.

În ziua de azi trebuie să fim suficient de stăpâni pe situaţie încât să ştim că, la urma urmei, fiecare dintre noi are un impact imens asupra modului în care evoluează starea sa de sănătate. Dacă vă gândiţi bine, ideea asta nu e deloc ceva nou. Ştim că o persoană are mai multe şanse să îşi păstreze starea de sănătate dacă nu fumează un pachet de ţigări pe zi. Modificările fizice care se petrec ca urmare a obiceiului unei persoane de a fuma sunt o expresie genetică diferită şi marchează chiar o mutaţie a genelor, bazată pe decizia acelei persoane de a-şi băga zi de zi un chiştoc în gură. Şi da, e chiar ceva grav.

Mai ştim că hrana pe care o consumăm poate modifica dramatic modul în care arătăm şi ne simţim. Există un întreg domeniu de cercetare, din ce în ce mai prosper, numit nutrigenomică, ce analizează felul în care fiecare îmbucătură pe care o înghiţim ne influenţează expresia genetică. Extindeţi acum această teorie a epigeneticii la domeniul somnului. Nu poate exista ceva mai puternic în influenţarea felului în care arătaţi şi vă simţiţi decât calitatea somnului de care aveţi parte.

Un studiu publicat în Current Neurology and Neuroscience Reports a arătat că somnul joacă un rol imens în funcţionarea ADN-ului şi ARN-ului nostru. Cercetarea a arătat că "aceste mecanisme epigenetice sunt în mod evident reglate de ritmul circadian", scoţând în evidenţă ideea că rutina de somn determină calitatea "cópiilor" pe care corpul fiecăruia dintre noi le printează. Somnul poate stabili în ce măsură corpul printează celulele unei "bestii seducătoare" sau ale unei "sălbăticiuni". Decizia finală e în mâinile noastre.

Prin intermediul muncii mele am început să fac un studiu analitic, astfel încât să îi pot ajuta pe fiecare dintre clienţii mei în parte să descopere influenţele epigenetice care se află ascunse - cum s-ar zice - la vedere. I-am întrebat despre serviciu, despre relaţiile personale, despre ce obişnuiesc să facă zilnic de când se trezesc până în clipa în care pun din nou capul pe pernă, noaptea. După efectuarea acestui studiu, luând în calcul analizele de sânge şi profilul hormonal, mi-a fost foarte clar un lucru. Toţi aceşti oameni care se străduiau să obţină rezultate pozitive aveau o problemă uriaşă fie cu somnul, fie cu stresul. Şi, de cele mai multe ori, problema era cu amândouă, deoarece somnul de proastă calitate şi stresul vin adeseori la pachet.

Aceşti oameni aveau acces la nenumărate metode de gestionare a stresului, dar pentru îmbunătăţirea somnului existau foarte puţine soluţii în afara sfatului procustian de "a dormi opt ore pe noapte". Ştiam că nu este singura rezolvare, pentru că mulţi clienţi de-ai mei aveau parte de opt ore de somn şi totuşi se trezeau simţindu-se extenuaţi, iar apoi se târau de colo-colo toată ziua, apatici şi lipsiţi de energie. Această stare de fapt m-a responsabilizat să încerc să îi ajut în găsirea unor metode prin care să-şi îmbunătăţească fundamental calitatea, şi nu doar cantitatea somnului. În momentul în care clienţii mei au început să aplice aceste strategii, a fost ca şi când orice blocaj anterior ar fi dispărut şi toate rezultatele pe care se chinuiseră să le obţină până atunci au dat năvală aproape fără efort. Eram conştient de informaţiile obiective referitoare la importanţa unui somn de bună calitate, dar experienţa directă a acestora mi-a schimbat viaţa.

Veţi regăsi în această carte multe dintre metodele demonstrate clinic, utilizate de pacienţii mei. Interesant este că nu a existat niciun moment în care eu să le indic să doarmă mai mult; chestiunea principală era să doarmă mai inteligent. Calitatea somnului de care aveau parte a suferit apoi transformări radicale, iar asta a condus la schimbări fundamentale la nivelul corpului, al minţii şi chiar al succesului din viaţa lor.

La ce să vă aşteptaţi

Trăind într-o societate care munceşte prea mult şi se odihneşte prea puţin, este mai important decât oricând să acordăm atenţie problemelor asociate cu lipsa somnului. Deşi în această carte vom lua în calcul şi impactul negativ al problemelor de somn, atenţia principală o vom acorda acţiunilor pe care le puteţi întreprinde pentru a vă ameliora somnul începând chiar din această noapte şi pentru a evita din start aceste afecţiuni cronice.

Dar cum rămâne cu performanţa la locul de muncă? Cu productivitatea? Cu disponibilitatea de a duce orice sarcină la bun sfârşit?

La prima vedere, am putea crede că vom îndeplini mai repede aceste deziderate dacă muncim mai mult şi reducem din timpul de somn. Răspunsul este aici şi este 100% clar: dacă nu dormiţi cum trebuie, deveniţi mai lenţi în reacţii, mai puţin creativi şi mai stresaţi, ceea ce înseamnă că performanţa scade. În esenţă, utilizaţi doar o fracţiune din capacitatea voastră reală. Vom discuta mai pe larg toate acestea în Capitolul 1, aşa că rămâneţi pe poziţii şi veţi obţine informaţii preţioase despre influenţa pe care somnul (sau lipsa lui) o are asupra creierului.

Există un vechi proverb irlandez care spune că "un râs pe cinste şi un somn îndelungat sunt cele mai bune leacuri pentru orice beteşug". Vă promit că această carte vă va oferi strategii reale şi practice menite să vă ajute să obţineţi cel mai bun somn cu putinţă. Veţi râde, veţi reflecta, veţi face planuri, veţi transforma planurile în realitate, iar ca urmare a acestor lucruri veţi asista la propria remodelare.

Meritaţi o viaţă sănătoasă, fericită şi împlinită, iar o parte importantă a unei astfel de vieţi o constituie un somn excelent. Cartea pe care o aveţi în faţă este cheia menită să vă deschidă poarta spre o astfel de viaţă.

Vă ofer 21 de strategii testate şi demonstrate pe care le puteţi utiliza pentru a vă îmbunătăţi instant calitatea somnului. Puteţi folosi un singur sfat sau pe toate cele 21, în funcţie de scopurile voastre unice şi de stilul personal de viaţă. La sfârşitul cărţii găsiţi şi un bonus special, un Plan de remodelare completă a obişnuinţelor de somn în doar 14 zile, plan care să vă ajute să vă armonizaţi toate domeniile vieţii pentru a beneficia de cele mai strălucite rezultate.

Pionierul şi expertul în cercetarea somnului, dr. William Dement, spunea: "Nu există cu adevărat stare de sănătate fără un somn sănătos".

Nimic mai adevărat! Iar aceste 21 de strategii vă vor ajuta să obţineţi un somn de vis pentru mulţi ani de aici înainte.

Să urle, să ardă

 

Leslie Jamison
Să urle, să ardă

Editura Publica, 2020
Traducere din engleză de Anca Bărbulescu


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Leslie Jamison este autoarea colecţiei de eseuri Probe de empatie, bestseller New York Times, şi a romanului Recuperarea. Scrierile ei au apărut, printre altele, în The New York Times Magazine, Harper's şi Oxford American. Predă la Universitatea Columbia şi locuieşte în Brooklyn, împreună cu familia.

Pentru mai multe informaţii despre Leslie, vizitaţi-i pagina web, www.lesliejamison.com, şi urmăriţi-o pe Twitter @lsjamison.
*
Cu amestecul expert de memorii, critică şi jurnalism pentru care Leslie Jamison a primit atât de multe aprecieri, Să urle, să ardă explorează adâncimile oceanice ale dorinţei şi reverberaţiile obsesiei.

Câteva dintre subiectele lui Jamison sunt 52 Blue, "cea mai singură balenă din lume", amintirile stranii dintr-o viaţă anterioară ale copiilor, cetăţenii devotaţi ai unei lumi online numite Second Life, peisajul bântuit al războiului civil din Sri Lanka şi un întreg muzeu dedicat rămăşiţelor relaţiilor încheiate. De la analiza acestora, Jamison ajunge la pietre de încercare mai personale - bărbaţi plecaţi şi poveşti de iubire frânte, căsnicia, maternitatea - în eseuri în care povesteşte despre escapada romantică la Las Vegas, despre cum a devenit mamă vitregă şi despre cum a născut.

Comparată adesea cu Joan Didion şi Susan Sontag şi considerată de mulţi una dintre vocile definitorii ale generaţiei ei, Jamison îşi pune sub semnul întrebării propria viaţă cu aceeaşi nuanţă şi cu aceeaşi rigoare pe care le aplică subiectelor ei. Rezultatul este un memento care provoacă la gândire, despre bucuria şi hrana pentru suflet care se găsesc în cele mai neaşteptate împrejurări.

Carte finalistă a PEN/Diamonstein-Spielvogel Award for the Art of the Essay 2020.

Dispariţia "plictiselii" înseamnă dispariţia contemplaţiei, dispariţia lucrurilor contradictorii şi complicate şi, implicit, dispariţia empatiei. Leslie Jamison ştie asta, iar eseurile din această carte sunt încă o dovadă a capacităţii ei de a trăi în lume şi de a o analiza în toate momentele ei banale, de a o întoarce pe toate părţile până când o fotografie, o călătorie, o nuntă, o relaţie devin atât cel mai important lucru din lume, cât şi un paliativ pentru suferinţă. (Cristian Lupşa, DoR, fragment din prefaţa ediţiei în limba română - Prefaţa)

Ascuţită ca o lamă [...], Leslie Jamison a fost numită rodul nou-născut al uniunii dintre Joan Didion şi Susan Sontag. Chiar şi pentru o scriitoare cu dozele generoase de talent şi succes ale lui Jamison, o asemenea descriere creează aşteptări la înălţimea cărora este greu să te ridici. Dar Jamison o face cu vârf şi îndesat. Eseurile au un ton de reportaj, dar în acelaşi timp şi de mărturie; împletesc realităţile unor străini disparaţi cu experienţele proprii ale autoarei şi creează din ele ceva intens, mai uman şi, uneori, atât de inteligent şi de revelator, încât cititorului i se taie respiraţia. (Samantha Shoech, San Francisco Chronicle)

Intelectul neobosit şi uimitor de puternic al lui Leslie Jamison ne-a dăruit două opere de nonficţiune monumentale. Aici îşi concentrează ochiul pătrunzător asupra unor subiecte cum ar fi cea mai singură balenă din lume sau un muzeu din Croaţia plin cu efluviile relaţiilor eşuate. (O, The Oprah Magazine)

Asemenea sticlei dintr-un caleidoscop, atenţia lui Jamison pare capabilă să reflecte orice subiect atinge. Când am ridicat într-un târziu ochii din paginile cărţii, am privit lumea cu o admiraţie nouă. (Cornelia Channing, The Paris Review)

Provocatoare, plină de compasiune, curiozitate şi modestie, Jamison recunoaşte că are şi ea mize în joc, iar stilul ei înţelept şi alert nu are decât de câştigat din această mărturisire. (Chris Hewitt, Minneapolis Star Tribune)

***
Fragment din eseul Fiica fantomei

Când avea 6 ani, fiica mea vitregă mi-a spus că personajul ei preferat din Cenuşăreasa era diabolica mamă vitregă. Nu era tocmai surprinzător. Când se juca cu alţi copii, lui Lily îi plăcea să-şi asume rolul orfanei şi scria liste lungi de treburi pe care le avea de făcut: vaze (vase); dacumobu (dat cu mopul); dademâncat (la peşti). Îi plăcea să bea împreună cu o prietenă ceva ce ele numeau "apă cu piper", care era apă obişnuită de la robinet, numai că se prefăceau că o făcuseră de nebăut îngrijitoarele crude de la orfelinat. Poate era interesant să-şi pună în scenă maltratarea, să preia puterea asupra situaţiei de neputinţă închipuite. Poate pur şi simplu îi plăcea să aibă un motiv virtuos ca să verse apă pe jos. Când am întrebat-o de ce era diabolica mamă vitregă personajul ei preferat, s-a tras mai aproape şi mi-a şoptit, ca un secret: "Mi se pare că arată bine".

Oricât de crudă ar fi fost, diabolica mamă vitregă este, de multe ori, personajul din basme pe care îl defineşte în cea mai mare măsură imaginaţia şi hotărârea, revolta împotriva patriarhatului cu instrumentele slabe pe care încă le mai are la dispoziţie: oglinda magică, vanitatea, mândria. Este o artistă a vicleniei şi a răutăţii, dar tot artistă. Nu e doar personajul asupra căruia se acţionează; ea e cea care acţionează. Nu se mulţumeşte să se poarte ca o mamă obişnuită. De aici îi vine şi energia, şi inima otrăvită.

În multe privinţe, basmele - sumbre şi nemiloase, structurate de obicei de pierdere - erau poveştile care semănau cel mai tare cu viaţa lui Lily. Mama ei murise cu puţin înainte ca ea să împlinească trei ani, după o luptă de doi ani şi jumătate cu leucemia. Doi ani mai târziu, Lily s-a ales cu o mamă vitregă, chiar ca în poveşti - ce-i drept, nu una rea, dar una îngrozită de gândul că ar putea fi rea.

Mă întrebam dacă pe Lily o linişteau basmele despre copiii care pierduseră ce pierduse şi ea - spre deosebire de majoritatea copiilor de la şcoală sau de la cursul de balet, care încă aveau mame. Sau poate că faptul că avea atâtea în comun cu eroii din basme le aduceau periculos de aproape. Poate că le îndepărtau straturile protectoare de fantezie, făceau apa cu piper prea literală, apropiau prea mult pericolele din poveşti. Când îi citeam basme vechi despre fiice fără mame, mă temeam să nu apăs pe vânătăile pierderii pe care o suferise. Când îi citeam basme vechi despre mame vitrege, mă temeam că îi descriam o versiune malefică a mea.

Când am devenit mamă vitregă, eram înfometată de companie. Nu cunoşteam prea multe mame vitrege şi cu atât mai puţin mame vitrege care să fi moştenit rolul ca mine: pe deplin, copleşitor, fără altă mamă în poveste. Familia noastră trăia în siajul pierderii, nu al despărţirii - al morţii, nu al divorţului. Pe vremuri, aşa era normal să devii mamă vitregă, iar în engleză cuvântul însuşi - stepmother - ascunde durere în rădăcini. În engleza veche, steop înseamnă "pierdere", iar etimologia lui conturează o imagine sumbră: "Căci arare ie muma vitregă bună", spune o relatare din 1290. Un text din 1598 afirmă: "Ca una, toate mamele vitrege au ură pe fiicele lor".

Evident, basmele acuză. Regina rea din Albă ca Zăpada pune să-i fie ucisă în secret fiica vitregă după ce o oglindă magică o declară pe fată mai frumoasă decât ea. Mama vitregă din Hansel şi Gretel îşi trimite copiii vitregi în pădure pentru că nu le ajunge mâncarea. Cenuşăreasa stă în gura vetrei şi alege mazărea de linte, iar trupul ei mânjit cu cenuşă o mulţumeşte pe mama vitregă cea rea, care vrea să-i ascundă strălucirea cu funingine pentru că se simte ameninţată de ea. Parcă statutul de mamă vitregă corupe inevitabil - nu e vorba doar că în rolul acela este o femeie rea, ci că rolul o face rea pe orice femeie. În engleză, pieliţelor rupte de pe lângă unghii li se spune "binecuvântarea mamei vitrege", ca pentru a sugera ceva care doare pentru că nu e bine ataşat, ceva care se prezintă ca un înlocuitor de iubire, dar până la urmă provoacă durere.

Diabolica mamă vitregă aruncă o umbră lungă, primordială, iar acum cinci ani m-am mutat în casă cu umbra aceea, într-un apartament cu două camere aproape de Gramercy Park, dintre cele cu chiria plafonată de stat. Am făcut apel la basmele vechi în căutare de companie - din simpatie pentru mamele vitrege pe care le demonizau - şi pentru a mă împotrivi poveştilor din ele, pentru a mă vaccina de întunericul pe care îl conţineau.

Zilele de început ale relaţiei mele cu Charles, tatăl lui Lily, au fost pline de genul de iubire în care ne cer basmele să credem: atotcuprinzătoare şi surprinzătoare, plină de uimire faţă de simplul fapt al existenţei lui în lume. Mi-am dezrădăcinat viaţa pentru iubirea noastră, fără regrete. Încântarea noastră trăia într-o mie de clipe obişnuite: un prim sărut în ploaie, ouă ochiuri moi la un local nepretenţios de pe marginea şoselei, râsul cu lacrimi la miezul nopţii despre cine ştie ce glumă stupidă pe care o făcea el în timp ce ne uitam în reluare la American Ninja Warrior. Dar iubirea noastră cuprindea şi meşteşugul şi efortul de a fi părinte, iar mare parte din bucuriile noastre se petreceau în momente furate: acel prim sărut în timp ce bona era nevoită să mai stea jumătate de oră peste program; ouăle de la local, într-o excursie spontană cu maşina posibilă doar pentru că Lily era în vizită la bunica ei, în Memphis; mâinile noastre apăsate pe guri în timpul acceselor de râs nocturn ca să n-o trezim pe Lily, care dormea în camera de alături. Toate acestea nu păreau atât compromisuri, cât o cursă pe teren accidentat, o abatere pe un tărâm pe care nu mi l-aş fi putut imagina.

Prima seară petrecută cu Lily am văzut-o ca pe un soi de test, deşi Charles a încercat să-mi dea avantaje din start: a decis să comandăm de mâncare de la localul cu paste care-i plăcea lui Lily, apoi să ne uităm la filmul ei preferat - o animaţie despre două prinţese surori, dintre care una transforma totul în gheaţă cu o singură atingere. În după-amiaza aceea m-am dus să iau un cadou de la magazinul Disney din Times Square - un loc unde nu doar că nu mai fusesem, ci nici nu îmi închipuisem vreodată că aveam să merg. Nu suportam ideea de a o mitui pe Lily, de a-i oferi plastic la schimb pentru afecţiune, dar mă stresam îngrozitor. Plasticul mi se părea o poliţă de asigurare.

Vânzătoarea m-a privit cu milă când am întrebat unde era secţiunea cu Regatul de gheaţă. Dintr-odată, am început să am îndoieli: nu era de la Disney? Femeia a râs când am întrebat şi a răspuns: "Este, dar nu mai avem marfă. E lipsă la nivel mondial."

Vorbea serios. Nu mai aveau nimic. Nici măcar o diademă. În fine, diademe aveau destule, dar nu de care trebuia. Am aruncat o privire pe rafturile din jur: chestii cu Belle, chestii cu Frumoasa din Pădurea Adormită, chestii cu prinţesa Jasmine. Sigur lui Lily îi plăceau şi alte filme, nu? Şi alte prinţese? Pentru o clipă, m-am gândit să cumpăr ceva de la fiecare prinţesă, numai să fiu acoperită. Îmi dădeam seama, oarecum, că panica joasă din gâtul meu era combustibilul cu care se alimenta capitalismul. Pe telefonul mobil aveam un apel în aşteptare la o filială Toys"R"Us din Bronx. În drum spre ieşire, am observat ceva îndesat în colţul unui raft. Arăta iernatic. Era ambalat în carton bleu de culoarea gheţii: o sanie.

Nici nu pot să vă descriu uşurarea mea. Aveam o senzaţie de victorie completă. Sania avea şi o prinţesă şi poate şi un prinţ. (Un tăietor de gheaţă din populaţia sami, aveam să aflu.) Avea şi un ren la set! (Îl chema Sven.) Ba chiar şi un morcov de plastic, ca să-l mănânce renul. Am luat cutia sub braţ, protector, şi m-am îndreptat spre casă. Mă uitam pieziş la părinţii din jur. Cine ştie câţi îşi doreau cutia aceea?

L-am sunat pe Charles, triumfătoare. I-am povestit toată saga: râsul vânzătoarei, lipsa la nivel mondial, telefoanele disperate, brusca graţie divină a momentului în care îmi căzuseră ochii pe cartonul bleu.
- Ai câştigat! a spus el, apoi a tăcut puţin.

Îl auzeam cum se decidea dacă să spună sau nu ceva.
- Auzi, a întrebat el, prinţesa... ce culoare are la păr? A trebuit să mă uit pe cutie.
- Şaten? am spus eu. Spre roşcat?
- Te-ai descurcat de minune, a spus el după o pauză. Eşti cea mai tare.

Dar în pauza aceea am auzit că nimerisem prinţesa greşită. Charles nu mă critica: doar că ştia cât putea să însemne o prinţesă. Îşi trăise ultimii doi ani îngropat până la genunchi în prinţese, făcând şi pe mama, şi pe tatăl în acelaşi timp. Adevărul prinţesei greşite era şi adevărul cauzei şi efectului instabile. Ca părinte, se putea întâmpla să faci tot ce trebuia şi tot să ai efecte secundare nedorite, pentru că trăiai cu o fiinţă umană mărunţică şi mereu schimbătoare care nu avea niciun fel de manual de utilizare. Posibilitatea eşecului atârna ca un plafon de nori jos, anunţând vreme rea, peste toate orizonturile.

În cartea lui, Psihanaliza basmelor, psihanalistul Bruno Bettelheim susţine cu argumente excelente genul de aprecieri pe care basmele le fac posibile: le permit copiilor să-şi privească în ochi fricile primordiale (de exemplu, abandonul din partea părinţilor) şi să-şi imagineze acte de rebeliune (ca sfidarea autorităţii) într-o lume aflată la o distanţă sigură de cea în care trăiesc. Pădurile fermecate şi castelele sunt atât de evident fantastice, iar întâmplările din ele sunt atât de extreme, încât copiii simt că nu e nevoie să se simtă destabilizaţi de răsturnările de situaţie din ele. Mă întrebam dacă asta se mai aplica la Lily, a cărei pierdere apărea mai des în basme decât în lumea din jur. Linia de demarcaţie între poveştile care oferă temerilor noastre o scenă necesară şi cele care ni le adâncesc - care ne fac să ne fie şi mai frică - poate fi uneori foarte subţire.

Într-o scrisoare trimisă în 1897 către editura unei reviste de lifestyle americane de largă circulaţie, Outlook, un corespondent se plângea de efectele pe care le avusese Cenuşăreasa asupra copiilor mici: "Efectul sau impresia a fost aceea de a pune mamele vitrege pe lista lucrurilor răuvoitoare din lume". Dar în casa noastră nu era vorba atât că "Cenuşăreasa" ar fi pus mamele vitrege pe lista lucrurilor răuvoitoare, ci mai degrabă că povestea punea - cu o francheţe altfel imposibilă - problema dacă acolo era locul lor sau nu. De multe ori, Lily folosea personajul mamei vitrege rele din basme pentru a deosebi relaţia dintre noi de cea despre care tocmai citiserăm. "Tu nu eşti ca ea", spunea ea. Sau, în cazul mamei vitrege din Cenuşăreasa, pe care o admira, era generoasă: "Oricum tu arăţi mai bine decât ea".

Poate că faptul că o declara pe mama vitregă personajul ei preferat era, pentru Lily, un mod de a pune stăpânire pe sursa fricilor ei şi de a le controla într-o oarecare măsură. Poate că era un alt mod de a se juca de-a orfanii. Oare se temea că aveam să devin şi eu rea? Oare mă iubea din toată inima ca să nu mă fac rea? Mă întrebam dacă o ajuta faptul că ne vedea pe noi două reflectate şi distorsionate de o oglindă întunecată, dacă versiunile acestea mai sinistre ale legăturii dintre noi o linişteau cu privire la relaţia noastră - sau dacă îi permiteau să accepte aspectele ei care altfel ar fi fost greu de suportat. Găseam o împăcare ciudată în viziunile coşmareşti ale părinţilor vitregi răi din mass-media - măcar eu nu eram crudă ca ei. Era un fel de haz de necazul altuia pe plan etic.

În multe privinţe, poveştile moştenite de familia mea se suprapuneau imperfect peste ale noastre. În basme, tatăl-rege era adesea păcălit şi orb. Îşi punea încrederea într-o femeie care nu o merita. Încrederea lui, sau dorinţa lui sexuală, îi lăsa fiica pradă maltratării. Charles semăna cu taţii aceştia de poveste într-o singură privinţă: a avut încredere în mine de la început. A fost convins că puteam fi mamă înainte să cred până şi eu. A vorbit deschis despre aspectele grele ale statutului de părinte şi astfel m-a făcut să simt că era posibil să trăiesc o viaţă plină de iubire şi greutate - iubirea ca greutate. Ştia ce însemna să te trezeşti zi după zi, să alegi trei rochii posibile, să pui cerealele în castron, să pui din nou cerealele în castron după ce s-au vărsat, să te lupţi cu părul ca să-l împleteşti în codiţe, să ajungi la şcoală la timp, să te întorci la şcoală la timp după ore, să faci broccoli la abur pentru cină. Ştia cât însemna să deosebeşti poneii animaţi cu aripi de poneii animaţi cu corn şi de poneii animaţi cu ambele, adică alicorni. Ştia ce însemna să faci toate astea, după care să te trezeşti a doua zi şi să le faci din nou.

Nici relaţia mea cu Lily nu semăna cu povestea moştenită din basme - o poveste despre cruzime şi răzvrătire - şi nici măcar cu povestea mass-media din era divorţurilor: copilul care îşi refuză mama vitregă, care o respinge în favoarea mamei adevărate, mama de sânge şi de pântec. Povestea noastră nu era despre respingere; era despre o nevoie pură, primordială, copleşitoare. Nu aveam să o înlocuiesc niciodată pe mama ei, dar eram aici. Eram ceva. Ne construiam o poveste a noastră - o poveste clădită dintr-o sută de conversaţii mărunte în metroul 6, clădită din dat unghiile lui Lily cu ojă şi încercat să nu-i mânjesc degetul mic atât de subţirel, clădită din a-i spune să respire adânc când avea crize de furie, pentru că şi eu aveam nevoie să respir adânc. Povestea noastră a început în acea primă seară, când i-am simţit mânuţa fierbinte căutând-o pe a mea la scena în care monstrul de zăpadă apărea dintr-un vârtej pe muntele îngheţat şi era gata-gata să-l înghită pe renul umil.

În seara aceea, când am cântat nişte cântecele înainte de culcare, s-a tras la o parte şi a bătut cu palma pilota, chiar în patul unde se odihnea mama ei după-amiaza în anii de boală, exact sub gaura pe care o făcuse Charles în perete - lovindu-l furios cu un trenuleţ - după o discuţie la telefon cu o companie de asigurări - ascunsă acum de un poster cu alfabetul. "Tu te pui aici", mi-a spus Lily. "Tu te pui în locul lui mami."

Cum să dormi... inteligent...


Marşul morţii prin Rusia

 

Klaus Willmann
Marşul morţii prin Rusia
Călătoria mea de la soldat la prizonier de război
Editura Meteor Press, 2021

Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu


Citiţi cuvântul înainte şi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Lothar Herrmann s-a născut în 1920 în Breslau (în Polonia actuală). După divorţul părinţilor, a rămas în grija tatălui. După primii 8 ani de şcoală, tatăl, care era meşter decorator şi pictor biserici, l-a trimis la ucenicie în aceeaşi meserie.

La 20 de ani este trimis la Serviciul de muncă al Reichului (RAD), un stadiu premilitar de 5 luni, care consta în principal din munci necalificate, dar şi din 2 săptămâni la Paris, unde a participat la paza Palatului Versailles. Cu această ocazie beneficiază pentru prima dată de abilităţile de pictor decorator, pentru a scăpa de instrucţie şi serviciul de gardă.

La terminarea celor 5 luni, Lothar este înrolat în artileria de munte, iar în decembrie unitatea lui pleacă în Iugoslavia. Nu şi el, care rămâne în infirmerie din cauza unei crize de astm. După externare, este angajat în cancelaria regimentului. În luna mai 1941 pleacă în cele din urmă spre front cu o unitate de artilerie, care străbate Austria şi Ungaria, apoi România, unde se stabileşte la graniţa cu Basarabia.

Pe 22 iunie 1941 începe atacul asupra URSS-ului, în care unitatea lui Lothar joacă doar rolul de susţinere a trupelor româneşti. După câteva zile însă este trimis din nou în spital din cauza astmului. După două săptămâni revine la unitatea sa, care cucerise Odessa, şi primeşte o permisie în ţară pentru convalescenţă. De Crăciun se prezintă la datorie la unitatea pentru convalescenţi din Garmisch unde rămâne tot anul 1942. În 1943 se îmbolnăveşte de icter, dar urmează şi un curs de observatori pentru artilerie.

Abia în martie 1944 revine pe front lângă Nistru. Luptă pe poziţii defensive împotriva sovieticilor şi este promovat comandant de tun, dar după 23 august 1944, când armata română iese din alianţa cu Germania, unitatea lui începe retragerea prin România. Dincolo de Miercurea Ciuc, Lothar şi echipa sa pierd contactul cu restul bateriei, se rătăcesc şi, pentru a nu fi prinşi de românii şi ruşii care-i urmăreau, abandonează tunul şi continuă pe jos. După trei zile de peripeţii sunt capturaţi de români care-i predau sovieticilor.

Prizonierii de război germani sunt duşi pe jos într-un marş al morţii spre Braşov, flămânzi, însetaţi şi dezbrăcaţi. Cei care ieşeau din linie pentru un strop de apă sau pentru a fura câţiva ştiuleţi de porumb erau împuşcaţi pe loc - o şansă pentru cei rămaşi în viaţă de a jefui cadavrele, luându-le pantalonii sau opincile cu care să-şi acopere trupurile înfrigurate, murdare şi gârbovite. După două săptămâni sunt urcaţi în marfare, câte 50 de oameni într-un vagon, şi, via Iaşi, sunt transportaţi pe malul Mării Azov în condiţii dramatice, fără mâncare şi apă, în ger. La fiecare popas, erau aruncate din tren cadavrele celor care muriseră de foame, de sete sau pur şi simplu de epuizare. Ajunşi în lagăr, sunt puşi să lucreze într-o fabrică de muniţie, gârboviţi de frig, în uniforme zdrenţuite şi încălţări rudimentare, decimaţi de dizenterie. După terminarea războiului, la 9 mai 1945, sunt duşi să muncească la un colhoz până în octombrie 1945.

Sunt mutaţi apoi în bazinul minier Doneţk, unde Lothar va lucra într-o carieră de piatră. Pentru că raţiile de mâncare depindeau de productivitate, iar productivitatea era redusă din cauza efortului uriaş de a căra marile blocuri de piatră, foametea cumplită făcea ravagii. Dar Lothar începe să se folosească de abilităţile de vopsitor şi zugrăveşte o fabrică de pâine (de unde poate lua pâine să-şi completeze mesele frugale), apoi apartamentul unui locotenent rus.

Lothar profită şi evadează, mergând trei zile cu marfarul şi pe jos pe câmpuri, dar este prins de miliţia rusă într-o gară şi dus în sudul Ucrainei, unde este internat într-un lagăr de muncă. Ruşii începeau deja să folosească prizonierii de război germani calificaţi şi Lothar va munci în diverse locuri ca zugrav şi vopsitor, beneficiind de mici avantaje. Este dus chiar în Kazahstan să lucreze la orăşelul de lângă viitorul cosmodrom Baikonur.

Eliberarea va veni abia în octombrie 1949, când Lothar se întoarce în Garmisch-Partenkirchen, după o miniaventură în Germania de Est. În 2016 scrie această carte cu ajutorul jurnalistului Klaus Willmann.

*
Fragment
Capitolul 1. Anii de ucenicie

Am sosit pe lume în ziua de 24 septembrie 1920, în Breslau. Pe atunci, oraşul era considerat Veneţia din estul Germaniei şi m-am bucurat de o copilărie modestă, dar lipsită de griji. Tatăl meu era meşter decorator şi, când era solicitat, picta biserici, iar împreună cu mama mea aveau un local în Oraşul Vechi din Breslau. Întrucât nu aveam fraţi sau surori, eram practic singur acasă. Însă pe străduţele înguste de lângă Dominikaner Platz, unde încă nu exista traficul actual, lucrurile stăteau cu totul altfel. Acolo alergam alături de alţi copii din cartierul meu şi ne distram de minune, jucând hoţii şi vardiştii sau ţipând şi strigând, în timp ce ne prefăceam că eram în Vestul Sălbatic american.

Şcoala primară pe care am urmat-o se afla pe Taschenstrasse, în aşa-numitul Kanonenhof, şi prima mea zi acolo a fost 1 aprilie 1926. La doar un an după aceea, copilăria mea, până atunci fericită şi netulburată, a fost umbrită de un nor negru: părinţii mei au decis să divorţeze, ceea ce a însemnat un şoc pentru mine, mai ales că pe atunci divorţurile erau foarte rare. Acela a fost motivul pentru care am fost dat în grija bunicii mele, o catolică strictă, care insista să particip regulat la slujbele bisericeşti. Când tata a obţinut ulterior custodia mea, am fost uşurat să pot reveni la vechea şcoală. Din păcate, tata nu şi-a găsit niciodată o parteneră potrivită pentru a se recăsători, care mi-ar fi putut deveni o mamă vitregă iubitoare.

În anii următori, mi-am petrecut vacanţele şcolare în mediul rural cu fermieri, cunoştinţe ale tatei. Pentru mine a fost o ocazie ideală să învăţ tot ce avea de oferit natura, alături de animale, mari şi mici, pe care am ajuns să le iubesc. După ce am terminat cu succes şcoala pe 7 mai 1934, am reuşit să-mi găsesc o locuinţă permanentă. Tata cunoştea un meşter decorator în Waldtal, un sătuc aflat la 25 de kilometri în afara oraşului, care a fost încântat să mă ia ucenic şi să mă găzduiască în casa lui. Chiar şi azi sunt recunoscător pentru acea cotitură din viaţa mea.

Într-o zi ca oricare alta din al doilea an de ucenicie am fost abordat de Fähnleinführer (conducătorul local) al Tineretului Hitlerist, care s-a prezentat ca Fritz şi mi-a spus:
- Lothar, chiar dacă trebuie să lucrezi în timpul zilei, de ce nu ieşi seara cu noi? Sunt sigur că ai auzit de noi. Organizăm concursuri sportive palpitante, de pildă crosuri pe teren variat, iar evenimentele noastre sociale sunt foarte distractive...

Încerca să mă convingă că eram ideal ca membru al organizaţiei lor şi, în mod evident, se pregătise bine.
- Am auzit că înveţi pictura decorativă, a continuat el. Ne-ai putea ajuta la atelierele noastre meşteşugăreşti, unde construim machete de avioane, tancuri şi vapoare! Sunt sigur că te interesează şi pe tine. De ce naiba ai vrea să-ţi petreci tot timpul cu fraţii Kolping sau cu genul ăla de prostii? Ele nu sunt de niciun folos Führerului nostru. Să fim sinceri, asemenea asociaţii n-ar trebui să mai existe!
- Da, Fritz, i-am răspuns, însă adesea trebuie să lucrez peste program. Dacă voi scăpa mai devreme într-o zi, cu siguranţă mă poţi număra printre participanţi.

Când m-am întors acasă la meşterul Reinhold Schindler, am întâlnit-o din întâmplare pe soţia lui pe coridor şi am abordat imediat subiectul:
- Frau Schindler, dacă o să am timp liber, aş dori să-mi petrec serile libere cu Hitlerjugend. M-au întrebat dacă nu vreau să mă-nscriu ca membru!

Până atunci, stăpâna casei fusese mereu amabilă şi avusese grijă de mine. Auzind însă că intenţionam să mă înscriu în Tineretul Hitlerist, s-a înfuriat şi, fiind de felul ei o femeie directă şi hotărâtă, nu s-a abţinut.
- Ce prostii-mi aud urechile? Ascultă-mă bine - vreau să dai uitării aiureala asta! Chiar vrei să-ţi petreci toate serile răcnind toţi rărunchii sau luându-te la bătaie, sau pierzând vremea cine ştie pe unde cu unii cu care crezi că te asemeni? Lothar, pe tine te-aşteaptă altceva! Nu, nici vorbă! După ce-ţi termini treaba, o să te bagi în pat seara la o oră rezonabilă, astfel ca a doua zi să te trezeşti proaspăt şi vioi. S-a-nţeles?

Ce aş fi putut face decât să încuviinţez? Legea care-i obliga pe toţi tinerii germani să devină membri ai Tineretului Hitlerist sau ai Ligii Fetelor Germane avea să intre în vigoare abia mai târziu, în 1939. Acela a fost motivul pentru care a trebuit să mă întorc la Fritz, oarecum cu coada între picioare, şi să-mi retrag jenat acordul anterior de înscriere. În adâncul fiinţei mele am regretat, dar apoi am decis să-mi ignor dezamăgirea şi să depun mai mult efort şi angajament pentru dezvoltarea mea profesională.

Pe parcursul acelui an am suferit, din păcate, o nouă lovitură prin moartea neaşteptată a tatei. Întrucât mama nu mai dorea (sau poate nu era în măsură) să aibă vreo legătură cu mine, am rămas pe cont propriu; meşterul Schindler mi-a devenit treptat un fel de părinte surogat, iar oraşul Waldtal, noul cămin. Schindler era mereu prietenos, chiar patern într-o anumită măsură, dar în acelaşi timp nu accepta compromisuri, era solicitant şi destul de strict.

Învăţam repede şi îmi perfecţionam la fel de repede capacităţile de a zugrăvi şi de a recondiţiona unele camere din castelele şi conacele din apropiere, bucătăriile vechi, de ferme, ba chiar am devenit expert în ornamente murale. În perioada premergătoare sărbătorilor de Crăciun, una dintre principalele mele îndatoriri era să revopsesc şi să lăcuiesc scaune balansoar sau jucării, o sarcină care, după cum s-a dovedit, avea să-mi fie de folos în anii următori, când mi s-a cerut să proiectez indicatoare şi pancarte. Mi-am dezvoltat talentul şi ochiul artistic, care mi-au fost utile când a trebuit să aleg fonturile şi culorile potrivite.

Reputaţia noastră pentru asemenea activităţi a crescut atât de mult, încât în timpul uceniciei mele n-a existat nici măcar o sală de dans din oraş care să nu ne accepte oferta de a le picta pereţii. Chiar şi aşa, atelierul meşterului meu n-a putut face faţă numărului de comenzi decât angajând doi şoferi, întrucât clienţii noştri se aflau adesea destul de departe de Waldtal.

Întâmplător, ziua mea de naştere cădea în aceeaşi zi cu cea a meşterului şi, deoarece ne împrieteniserăm, obişnuiam să o sărbătorim la barul local. Adevărul e că nu era nici pe departe singura seară în care mergeam la o bere sau două după muncă. Spre marea disperare a soţiei sale devotate, care-şi ţinea soţul din scurt, astfel de escapade erau frecvente, motiv în plus să-şi facă griji pentru siguranţa lui. De aceea meşterul mă ruga să-i conduc eu până acasă maşina, un Opel P4. Avea încredere în mine, deşi eram doar ucenic şi nici nu-mi luasem permisul de conducere, dar n-am avut niciun incident.

Deşi eram ocupat de dimineaţă până seara şi mă simţeam destul de mulţumit ‒ acea perioadă din viaţa mea fiind mereu asociată cu multe amintiri minunate şi de neuitat ‒, îmi propusesem să plec după ce terminam ucenicia şi deveneam calfă. Cu cât trecea timpul, cu atât îmi doream mai mult să învăţ lucruri noi şi să văd alte locuri şi de aceea am decis până la urmă să-mi continui activitatea de calfă altundeva.

Pe 4 ianuarie 1939, am părăsit aşezarea pe care ajunsesem s-o îndrăgesc atât de mult. După numai câteva zile, soarta, sau mai degrabă vremea - în anul acela a fost o iarnă teribil de geroasă - mi-a jucat o festă, una care nu a fost deloc plăcută. Un doctor m-a diagnosticat cu astm bronşic şi m-a trimis pentru recuperare într-o staţiune din Oberschreiberhau, în Munţii Riesengebirge.

A fost prima dată când petreceam mult timp într-o regiune muntoasă şi, în timp ce mă odihneam şi mă recuperam, am citit despre viitoarele Jocuri Olimpice de Iarnă, ce urmau să aibă loc în 1940 la Garmisch-Partenkirchen. Am simţit imediat o dorinţă puternică de a participa cumva la această competiţie sportive internaţională. "Lothar", mi-am spus, "imediat ce te vei simţi mai bine, trebuie să găseşti un loc de muncă în domeniul tău de activitate în Garmisch-Partenkirchen pe perioada Olimpiadei de Iarnă."

N-am putut niciodată să stau degeaba, aşa că întotdeauna am găsit câte ceva de făcut, chiar şi când am fost în convalescenţă în staţiunea Oberschreiberhau. Nu mi-am stabilit obiective nerezonabile şi eram pregătit să-mi caut chiar un loc de muncă pe termen scurt în oraş pentru a câştiga ceva bani cu care mi-aş fi putut îndeplini visurile. Dar toate eforturile mi-au fost zadarnice, de aceea am sfârşit prin a mă muta altundeva, unde să existe mai multe oportunităţi de muncă.

În cele din urmă am găsit de lucru în Festung Dömitz, de pe Elba. La momentul acela, locul era cunoscut pentru construcţia de uzine subterane de armament şi muniţie şi angaja foarte mulţi muncitori, aşa că trebuiau ridicate cartiere întregi de locuinţe.

Munca era însă monotonă şi nu mă încânta deloc şi, întrucât eram aventuros şi dornic să-mi dezvolt noi abilităţi şi să călătoresc, am plecat şi mi-am găsit de lucru în Arnsdorf, în Saxonia. Am reuşit să obţin un contract pe termen scurt la reamenajarea clinicii psihiatrice.

Într-o duminică, vizitând Dresda din apropiere, am întâlnit un meşter decorator tânăr şi energic care, fără multe mofturi şi verificându-mi experienţa, mi-a oferit de lucru şi cazare. Numele lui era Willi Lutter şi n-am ezitat să-i accept propunerea. Din prima zi, amândoi am simţit că relaţia noastră se va transforma într-o prietenie durabilă şi onestă; ne-a ajutat şi faptul că el însuşi fusese ucenic cu numai câţiva ani în urmă. Împreună cu şeful meu am participat la festivalul Vogelwiese din Dresda, am fost în excursii cu bicicleta şi am explorat valea Elbei, care se întinde pe aproximativ 20 de kilometri, ajungând până în Sudetenland.

Toate astea mi-au sporit şi mai mult dorinţa de a vedea lumea şi nu voi uita niciodată cuvintele meşterului meu care m-au susţinut toată viaţa:
- Lothar, cei care nu se străduiesc să cunoască cât mai multe locuri şi ateliere nu vor ajunge niciodată meşteri experimentaţi. Dacă într-o zi vei simţi că nu mai ai nimic de învăţat de la mine, trebuie să pleci mai departe. Dacă vrei, o să fiu încântat să-ţi dau o recomandare pentru fostul meu meşter, care locuieşte în Timmendorfer Strand, tocmai la Marea Baltică. Acolo, în atelierul lui, mi-am îmbunătăţit considerabil abilităţile şi am acumulat multă experienţă. Desigur, mai târziu te poţi duce oricând la Garmisch, dar când o vei face, vei avea mai multe cunoştinţe profesionale decât în prezent.

Willi Lutter avea dreptate. După ce am ezitat o vreme, am decis să-i urmez sugestia, chiar dacă n-am renunţat complet la ideea mea iniţială de a contribui cumva la viitoarele Jocuri Olimpice de Iarnă.

Ca atare, în ultima zi a lunii iulie 1939 mi-am strâns raniţa şi i-am fost recunoscător lui Willi că m-a însoţit până la marginea oraşului. Evident, fusese foarte mulţumit de munca mea, aşa cum o demonstra minunata lui scrisoare de recomandare pe care am adăugat-o în dosarul meu cu acte. Şi-a luat rămas bun la ultima staţie de autobuz, chiar la marginea oraşului, mi-a scuturat energic mâna şi mi-a dorit mult noroc pentru restul călătoriei. Comentariile lui anterioare, vagi şi mai degrabă aluzive, despre îngrijorările cu privire la pericolul în care se găsea pacea în Europa, mi-au intrat pe o ureche şi mi-au ieşit pe cealaltă, fiind un flăcău tânăr şi lipsit de griji, care nu se putea gândi decât la sine.

Willi Lutter s-a urcat imediat în autobuz pentru a se întoarce în oraş, iar eu am plecat mai departe pe jos, însă după numai câţiva kilometri am fost luat în maşină de un domn din Berlin, care călătorea singur şi părea destul de prietenos. În seara aceea am ajuns relativ devreme în Potsdam şi mi-am găsit un pat în pensiunea locală pentru tineri. Chiar înainte de a adormi şi a mă lăsa pradă lumii viselor, ţin minte că mi-am spus: "Până acum totul a mers ca pe roate. Dacă şi în continuare va fi la fel de uşor, îmi voi atinge obiectivul mult mai devreme decât ne-am fi aşteptat Willi sau eu."

A doua zi dimineaţă, după ce m-am trezit, am decis că vizitarea palatului Sanssouci al lui Frederic cel Mare n-ar fi însemnat în niciun caz o pierdere de timp. În cursul turului cu ghid, am intrat în vorbă cu un tânăr motociclist, care s-a oferit să mă ia ca pasager până la Flensburg. Era o oportunitate de a vizita Travemünde, zonă supranumită "Elveţia din Holstein", Kiel şi Eckernförde, fie şi numai în trecere. La sfârşitul călătoriei noastre, oarecum înţepenit după atâtea ore în şa, am coborât în Flensburg, i-am mulţumit tânărului, pe care abia îl cunoscusem, pentru amabilitate, după care a trebuit să iau nişte decizii.

Întrucât mă aflam în Flensburg, îmi doream în mod firesc să explorez oraşul cu cheiul său pitoresc. În acelaşi timp însă ştiam că aveam o întâlnire cu noul meu angajator şi meşter în Timmendorfer Strand, unde trebuia să ajung într-un fel sau altul.

Stând pe marginea drumului, făceam autostopul ca să ajung la destinaţie. Până la urmă, am ajuns chiar în seara aceea în Schleswig, unde am avut iarăşi şansa ca pensiunea pentru tineri să aibă un pat liber.

Oricine este familiarizat cu stabilimentele acestea pentru tinerii călători, foarte utile pentru a înnopta, cunoaşte rutina: îţi scoţi pantofii, îi depozitezi şi mergi unde ai fost repartizat. Trebuie să respecţi toate regulile şi să laşi patul aşa cum ai dori să-l găseşti tu însuţi. În ceea ce mă privea, nimic din pensiunea aceea nu era nou sau neaşteptat, dar m-a surprins priveliştea splendidă de la fereastra dormitorului la răsăritul soarelui. În dimineaţa aceea m-a întâmpinat panorama minunată de peste râul Schlei. Aceea a fost o noutate.
"Îţi mulţumesc, Herr Lutter", mi-am spus în gând, "mi-ai oferit nişte sfaturi cu adevărat bune".

Imediat după micul dejun, mi-am strâns lucrurile şi m-am îndreptat spre malul râului; eram nevoit să fac din nou autostopul. Existau, se pare, destui şoferi în regiunea aceea care puteau recunoaşte o calfă şi, în mod evident, mă considerau de încredere, întrucât n-a trebuit niciodată să aştept prea mult până ce unul să mă ia în maşina lui. Când am ajuns la numai câţiva kilometri de destinaţie, un triciclu Tempo s-a oprit şi şoferul mi-a făcut semn să urc. În doar câteva minute am aflat că el era meşterul sobar din Timmendorfer Strand. Evident, acolo, ca peste tot, meşterii se cunoşteau între ei, aşa că simpaticul bătrânel m-a condus până la poarta viitorului meu şef.

Când am intrat în biroul său, meşterul Steger a fost foarte primitor.
- Ia uite, a spus el, măsurându-mă din cap până în picioare, dacă nu e chiar omul cu cele mai bune recomandări din Silezia!

Când a văzut că-mi scoteam documentele ca să i le arăt, a fluturat din mână, făcându-mi semn că nu era nevoie.
- Nu trebuie să te deranjezi, Herr Herrmann. Până acum am avut experienţe excelente cu ucenicii din Silezia şi nu m-aş aştepta să fie altfel în privinţa ta.

A observat desigur că mă înroşisem la faţă de stânjeneală, dar mi-a fost imposibil să nu mă simt cuprins de bucurie şi de mândrie la auzul acelor cuvinte. S-a întors la birou, s-a aşezat şi am auzit un râs zgomotos înălţându-se din pieptul lui voinic. Apoi a devenit serios.
- Herr Herrmann, vei locui chiar aici, deasupra atelierului, iar asta înseamnă pentru tine cazare plus mese gratuite. Pensiunea este condusă de Missus. Vei locui şi vei lucra împreună cu alţi ucenici, unul din Vogtland, altul din Danemarca şi doi flăcăi din Silezia Superioară. Desigur, sper că vă veţi înţelege bine între voi. Acum du-te la recepţioneră care este... soţia mea. Ea te va conduce în cameră. Bineînţeles nu vei locui la fel de confortabil ca oaspeţii care plătesc, dar deocamdată n-am avut nicio plângere.

Eram deja pe punctul de a închide uşa în spatele meu când l-am auzit strigând:
- Ah, şi ai grijă să nu-i laşi pe ceilalţi să te convingă să ieşiţi prea des serile în oraş! Toţi trebuie să vă prezentaţi la lucru la timp, asta-i de la sine înţeles, chiar dacă ţi-ai petrecut noaptea bucurându-te de vin şi fete drăguţe în sala de dans, până la primele ore ale dimineţii. Ţine seama, plata pe oră va fi de 91 pfenigi şi nici unul în plus. Eu nu plătesc orele lipsă. Cele mai ieftine distracţii de aici sunt concertele municipale. Nu uita asta - şi dă-i drumul!

Să fiu sincer, nu credeam că acel ultim sfat era necesar, totuşi am încuviinţat din cap şi am zâmbit. După cum se desfăşurau lucrurile, îmi era clar că trebuia să rămân aici şi că Garmisch avea să mai aştepte.