Leviatanul (I)

 Thomas Hobbes

Leviatanul
Editura Herald, 2020
Traducere, introducere şi note de Alexandru Anghel

 Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

Thomas Hobbes (1588-1679), considerat unul dintre principalii fondatori ai filosofiei politice şi ai ştiinţei politice moderne, s-a născut în Malmesbury, comitatul Wiltshire, Anglia. După ce şi-a încheiat studiile la Magdalen Hall, Oxford, în 1608, a devenit preceptorul unuia dintre fiii lordului Cavendish de Hardwick, care avea să devină mai apoi conte de Devonshire, legătură sa cu această familie fiind de lungă durată.

Primele sale studii s-au centrat pe clasici, traducând Războiul peloponesiac de Tucidide, în 1628. La scurt timp, Hobbes a început să fie interesat de ştiinţă şi de filosofie, interes stimulat mai ales de călătoriile de lungă durată în Europa, unde a avut ocazia să cunoască figuri importante ale vremii, printre care Galilei şi Descartes. Lucrul acesta l-a condus la marele sau proiect de formulare a unei ştiinţe politice care avea să aibă ca efect, pe lângă crearea altor opere (precum The Elements of Law, De homine, De cive şi De corpore), publicarea capodoperei sale Leviatanul, în 1651.

La vârsta de optzeci şi patru de ani, Hobbes şi-a scris autobiografia în versuri, iar în următorii trei ani a tradus Odiseea şi Iliada lui Homer. Pe lângă filosofia politică, Hobbes a adus contribuţii într-o diversitate de alte domenii, printre care istoria, geometria, fizica gazelor, teologia, etica, filosofia limbajului şi a minţii.

*

Leviatanul este considerat de mulţi drept una dintre cele mai influente şi mai importante opere din istoria intelectuală şi politică a Europei, putând fi comparat cu scrieri ale lui Platon, Aristotel, Machiavelli, Hegel şi Marx. Multe dintre subiectele discutate aici de Hobbes - de la elemente care ţin de antropologie, epistemologie şi psihologie până la conceptul de suveranitate şi cel de reprezentare, teoria generării statelor, structura socială şi educaţia, cauzele dizolvării statului şi cauzele războiului civil, relaţia dintre conştiinţa privată şi cea publică, precum şi cea dintre Stat şi Biserică - au rămas cât se poate de actuale.

Scris într-o perioadă din istoria Angliei în care structurile politice şi cele sociale, precum şi metodele ştiinţei sufereau schimbări şi reinterpretări radicale, Leviatanul, prin forţa argumentului său şi prin provocările aduse posterităţii, a rezistat încercării vremurilor şi a contribuit într-o anumită măsură la dezvoltarea lumii moderne.

*

 "Leviatanul demonstrează cu precizie geometrică cum să creezi o lume în care indivizii, eliberaţi de frica de semenii lor şi de osânda veşnică, se pot apleca asupra sarcinii lumeşti, dar pline de satisfacţii, a îmbunătăţirii propriei sorţi. Aşa era omul menit să trăiască, într-o stare de libertate, înainte de inventarea zeilor." (Mark Lilla, The Stillborn God: Religion, Politics, and the Modern West)

 "Thomas Hobbes a fost primul sociobiolog, cu două sute de ani înainte de Darwin." (Daniel Dennett, Darwin's Dangerous Idea)

 "În ultimele două decenii, antropologii au strâns date despre viaţa şi moartea din societăţile prestatale, în loc să accepte stereotipurile călduroase şi pozitive. Ce au descoperit? Pe scurt: Hobbes a avut dreptate, Rousseau s-a înşelat." (Steven Pinker, The Blank Slate)

 "Leviatanul lui Hobbes este cea mai mare operă de gândire politică scrisă în limba engleză." (John Rawls, Lectures on the History of Political Philosophy)

 "Hobbes este întemeietorul politicii moderne. Prin urmare, înţelegerea ştiinţei politice hobbesiene este precondiţia de bază pentru orice înţelegere radicală a politicii moderne." (Leo Strauss)

 "Leviatanul este cea mai mare, poate singura, capodoperă de filosofie politică scrisă în limba engleză, iar istoria civilizaţiei noastre nu ne poate oferi decât puţine opere cu o cuprindere şi o prestanţă asemănătoare. În consecinţă, Leviatanul nu trebuie judecat decât potrivit celor mai înalte standarde şi nu trebuie luat în considerare decât în cel mai larg context." (Michael Oakeshott)

 "Meritele lui Hobbes ies mai pregnant în evidenţă dacă-l privim în contrast cu filosofii politici de dinaintea să. El este total debarasat de superstiţii; nu îşi derivă argumentele din ceea ce s-a petrecut cu Adam şi Eva în vremea Căderii. Discursul său este clar şi logic; etica sa, că o fi bună sau rea, este complet inteligibilă şi nu comportă folosirea de concepte dubioase. Pe lângă Machiavelli, care este însă mult mai limitat, el este primul autor cu adevărat modern în perimetrul teoriei politice. Acolo unde greşeşte, greşeşte din pricina simplificării excesive, şi nu pentru că baza gândirii sale ar fi nerealistă sau fantezistă. Din acest motiv, merită încă şi astăzi să fie combătut." (Bertrand Russell, Istoria filosofiei occidentale)

Fragment
Partea a doua: Despre comunitatea civilă
Capitolul XVII
Despre cauzele, naşterea şi definiţia comunităţii civile

1. Cauza finală, scopul sau intenţia oamenilor (care în mod natural iubesc libertatea şi dominaţia exercitată asupra celorlalţi) atunci când au instituit pentru ei înşişi acea îngrădire (în care îi vedem trăind în comunităţile civile) este anticiparea propriei conservări şi, prin aceasta, a unei vieţi mai satisfăcătoare; adică anticiparea unei căi de a ieşi din starea nefericită de război, care este (aşa cum s-a arătat în capitolul treisprezece) consecinţa necesară a pasiunilor naturale ale oamenilor, atunci când nu există o putere vizibilă care să-i ţină în supunere şi care să-i lege, prin frica de pedeapsă, de îndeplinirea propriilor convenţii şi de respectarea acelor legi naturale expuse în capitolele al paisprezecelea şi al cincisprezecelea.

2. Căci, în absenţa unei puteri care să asigure respectarea lor, legile naturale (precum dreptatea, echitatea, modestia, mila şi (pe scurt) a face altora ce ai dori să ţi se facă ţie) sunt contrare pasiunilor noastre naturale, care ne împing spre părtinire, trufie, răzbunare şi altele asemenea. Iar convenţiile încheiate fără sabie nu sunt decât vorbe şi nu au puterea de a pune pe cineva la adăpost. De aceea, în pofida existenţei legilor naturale (pe care oricine le respectă atunci când doreşte şi când poate să le respecte în siguranţă), dacă nu s-a instituit nicio putere sau dacă nu a apărut una desul de mare pentru siguranţa noastră, fiecare om se va bizui (în mod legitim) pe propria forţă şi iscusinţă pentru a se asigura împotriva tuturor celorlalţi oameni. În toate locurile unde oamenii au trăit în mici familii, a se jefui şi a se prăda unul pe celălalt era o îndeletnicire generală şi atât de departe de a fi considerată un lucru împotriva legilor naturale, încât cu cât prada era mai mare, cu atât mai mare era onoarea; iar în acea stare, oamenii nu respectau alte legi decât pe cele ale onoarei, adică abţinerea de la cruzime, lăsându-le celorlalţi viaţa şi uneltele agricole. Iar asemenea micilor familii de atunci, oraşele şi regatele de acum (care nu sunt decât familii mai mari) îşi extind dominaţia, pentru siguranţa lor, sub pretextul pericolului, de frica invaziei sau a sprijinului pe care l-ar putea primi invadatorii, căutând din răsputeri şi pe bună dreptate să-şi supună sau să-şi slăbească vecinii prin forţă sau prin uneltiri ascunse, neavând nicio altă asigurare (fapte ce sunt amintite cu cinste în epocile următoare).

3. Nici strângerea unui număr mic de oameni nu le oferă această siguranţă, căci atunci când oamenii sunt puţini, adăugirile mici de o parte sau de cealaltă măresc suficient de mult forţa pentru a dobândi victoria, ceea ce încurajează invazia. Numărul de oameni suficient pentru a ne putea încrede în propria siguranţă nu este determinat de un anumit număr, ci prin comparaţie cu duşmanul de care ne temem, iar acest număr este suficient când şansele nu sunt atât de vădite încât să decidă rezultatul războiului şi să-l împingă pe duşman să încerce un atac.

4. Totuşi, oricât de mare ar fi o mulţime, dacă acţiunile celor care o alcătuiesc sunt călăuzite de judecăţile şi dorinţele fiecăruia, ei nu se pot aştepta de la aceasta la vreo apărare sau vreo protecţie nici împotriva unui duşman comun, nici împotriva vătămărilor pe care şi le provoacă unul celuilalt. Căci, fiind distraşi de propriile opinii diferite cu privire la cea mai bună întrebuinţare şi aplicare a forţei lor, ei nu se ajută, ci îşi pun piedici unul celuilalt şi, printr-o opoziţie reciprocă, îşi reduc forţa la nimic; din acest motiv, nu doar că sunt supuşi cu uşurinţă de foarte puţini care sunt de acord între ei, ci, de asemenea, dacă nu au un duşman comun, se războiesc între ei pentru propriile interese. Căci, dacă am putea presupune că o mare mulţime de oameni ar consimţi să respecte dreptatea şi alte legi naturale în lipsa unei puteri comune care să-i ţină pe toţi supuşi, am putea să presupunem tot atât de bine că întreaga omenire ar face acelaşi lucru. În această situaţie, nici nu ar exista şi nici nu ar fi nevoie de vreo cârmuire sau de vreo comunitate civilă, căci pacea ar exista fără supunere.

5. Nu este îndeajuns pentru siguranţa oamenilor, care ar trebui, conform dorinţei acestora, să dureze toată viaţa, ca ei să fie cârmuiţi şi călăuziţi de o singură judecată pentru o perioadă limitată, cum ar fi cea a unei bătălii sau a unui război. Căci, deşi aceştia, printr-un efort comun, dobândesc o victorie împotriva unui duşman din afară, totuşi, după aceea, când fie nu mai au un duşman comun, fie cel pe care unii dintre ei îl consideră duşman este considerat prieten de către ceilalţi, se vor dezbina din cauza intereselor diferite care există între ei şi vor cădea din nou într-un război între ei.

6. Este adevărat că anumite creaturi vii, precum albinele şi furnicile, trăiesc laolaltă într-un mod sociabil (motiv pentru care sunt enumerate de către Aristotel printre creaturile politice), dar nu sunt călăuzite de altceva decât de propriile judecăţi şi apetituri; nu sunt înzestrate nici cu vorbire, prin care una să poată semnifica alteia ceea ce socoteşte a fi avantajos pentru interesul comun. Prin urmare, poate că unii doresc să ştie de ce neamul omenesc nu poate, la rândul lui, să trăiască în bună înţelegere. La aceasta răspund:

7. În primul rând, oamenii se găsesc neîncetat într-o întrecere pentru onoare şi demnitate, ceea ce nu se poate spune despre aceste creaturi. Prin urmare, pornind de aici, între oameni se ivesc invidia şi ura şi, în cele din urmă, războiul, ceea ce nu se petrece în rândul acestor creaturi.

8. În al doilea rând, printre aceste creaturi binele comun nu diferă de cel individual şi, fiind de la natură înclinate către binele individual, obţin prin acesta beneficiul comun. Dar omul, a cărui bucurie constă în a se compara cu alţii, nu poate savura ceva care nu este superior.

9. În al treilea rând, aceste creaturi, neavând (asemenea omului) uzul raţiunii, nu văd sau nu cred că văd vreun neajuns în rânduirea activităţilor lor comune, în vreme ce în rândul oamenilor sunt foarte numeroşi cei care se cred mai înţelepţi şi mai capabili să rânduiască treburile publice decât ceilalţi, iar aceştia se străduiesc să reformeze şi să inoveze, unii într-o direcţie, alţii într-o alta, mergând astfel spre discordie şi spre război civil.

10. În al patrulea rând, aceste creaturi, deşi îşi folosesc oarecum vocea pentru a-şi face cunoscute unele altora dorinţele şi alte afecte, sunt lipsite de acea artă a cuvintelor prin care unii oameni le pot reprezenta altora ceea ce este bine ca fiind un rău şi ceea ce este rău ca fiind un bine, sporind sau micşorând dimensiunea aparentă a binelui şi a răului, făcându-i astfel pe oameni să fie nemulţumiţi şi tulburându-le pacea după bunul plac.

11. În al cincilea rând, creaturile lipsite de raţiune nu pot distinge între prejudiciu şi pagubă; prin urmare, câtă vreme sunt lipsite de griji, nu se simt deranjate de semenii lor, pe când omul este cel mai turbulent atunci când este cel mai lipsit de griji, căci atunci îi place să-şi arate înţelepciunea şi să controleze acţiunile celor care cârmuiesc comunitatea civilă.

12. În ultimul rând, acordul dintre aceste creaturi este natural, iar cel dintre oameni nu poate fi obţinut decât prin convenţie, care este artificială; de aceea, nu trebuie să ne mirăm că mai este nevoie de ceva (pe lângă convenţie) care să le facă acordul constant şi durabil; şi anume, o putere comună care să-i ţină supuşi şi să le îndrepte acţiunile către avantajul comun.

13. Singurul mod de a institui o astfel de putere comună care să-i poată apăra de atacurile străine şi de prejudiciile pe care şi le pot provoca între ei, conferindu-le o siguranţă de aşa natură încât aceştia să se poată hrăni de unii singuri şi să poată trăi mulţumiţi prin propria muncă şi prin roadele pământului, este acela de a conferi întreaga putere şi forţă unui singur om sau unei singure adunări de oameni care să reducă toate voinţele lor, printr-o majoritate a vocilor, la o singură voinţă; cu alte cuvinte, să numească un om sau o adunare de oameni care să le poarte persoana şi fiecare să se recunoască drept autorul oricăror acţiuni înfăptuite sau cauzate de cel care le poartă persoana, în acele lucruri care privesc pacea şi siguranţa comune; iar în aceste lucruri fiecare dintre ei să-şi supună voinţa voinţei lui şi propriile judecăţi judecăţii lui. Aceasta este mai mult decât un consimţământ sau un acord: este o unitate reală a tuturor în una şi aceeaşi persoană, săvârşită printr-o convenţie a fiecărui om cu fiecare om, ca şi cum fiecare i-ar spune fiecăruia: autorizez acest om sau această adunare şi îi cedez dreptul de a mă cârmui pe mine însumi, cu condiţia ca şi tu să-i cedezi dreptul tău şi să-i autorizezi toate acţiunile în acelaşi mod.

Odată cu înfăptuirea acestui lucru, mulţimea astfel unită într-o singură persoană este numită COMUNITATE CIVILĂ, în latină CIVITAS. Aceasta este naşterea acelui mare LEVIATAN sau, mai curând (pentru a vorbi cu o mai mare reverenţă), naşterea acelui Dumnezeu muritor căruia îi datorăm, sub Dumnezeul nemuritor, pacea şi apărarea noastră. Căci prin această autoritate acordată lui de către fiecare persoană individuală din comunitatea civilă, el dispune de atât de multă putere, încât, prin spaima provocată de aceasta, este capabil să modeleze voinţele tuturor în vederea păcii din interior şi a ajutorului reciproc împotriva duşmanilor din afară. Iar în el rezidă esenţa comunităţii civile, care (pentru a o defini) este o singură persoană pentru ale cărei acţiuni fiecare membru al unei mari mulţimi, prin convenţii reciproce ale unuia cu celălalt, s-a făcut autor, cu scopul ca acesta să poată folosi forţa şi mijloacele tuturor după cum va socoti că este folositor pentru pacea şi apărarea lor comună.

14. Iar cel care este purtătorul acestei persoane este numit SUVERAN şi se spune că are putere suverană; iar oricine altcineva îi este SUPUS.

15. Această putere suverană poate fi obţinută pe două căi. Prima este prin forţă naturală, ca atunci când un om îşi împinge copiii să se supună cârmuirii lui, împreună cu copiii acestora, fiind capabil să-i distrugă dacă aceştia refuză; sau când, prin război, îşi subjugă duşmanii propriei voinţe, lăsându-i în viaţă cu această condiţie. A doua cale este urmată atunci când oamenii cad de acord între ei să se supună în mod voluntar unui om sau unei adunări, încrezându-se că astfel vor fi protejaţi împotriva altora. Ultima poate fi numită comunitate civilă politică sau comunitate civilă prin instituire, iar prima, comunitate civilă prin dobândire. Voi vorbi în primul rând despre comunitatea civilă prin instituire.

 Citiţi un alt fragment din această carte aici.

Nu voi mai vedea lumea niciodată

 Ahmet Altan

Nu voi mai vedea lumea niciodată
Editura Pandora M, 2020
traducere din limba engleză de Andrei Covaciu
Colecţia ANANSI. World Fiction, coordinator Bogdan-Alexandru Stănescu

 Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****
Intro

Ahmet Altan (1950) este unul dintre cei mai citiţi prozatori turci, dar şi un jurnalist redutabil. A fost adus în faţa instanţei de cel puţin 100 de ori din cauza opiniilor sale politice incomode şi a stilului său direct. Este unul dintre primii intelectuali turci care au recunoscut că ceea ce Imperiul Otoman a făcut populaţiei armene se califică drept genocid. În 2016, în urma puciului eşuat din Turcia, Altan a fost judecat şi condamnat pentru că ar fi transmis "mesaje subliminale" puciştilor în timpul unei emisiuni televizate. A fost condamnat la închisoare pe viaţă şi de atunci se află în temniţa Silivri, din afara Istanbulului. Întreaga corespondenţă îi este monitorizată şi cenzurată.

De la debutul din 1982, Altan a publicat zece romane şi şapte volume de eseuri. Nu voi mai vedea lumea niciodată este a opta lui carte de eseuri şi reprezintă o premieră în cariera sa de scriitor, dat fiind că apare în toată lumea în traducere, fără ca în Turcia să existe vreo şansă de publicare.

De acelaşi autor, la Editura Pandora M se află în curs de apariţie romanele care compun Cvartetul Otoman.

*

Profesiunea de credinţă a unui mare scriitor aflat în temniţele lui Erdoğan

Textele acestea sunt scrise în tenebrele închisorii. Conştient că, atâta vreme cât regimul Erdogan se va afla la putere, el nu va mai vedea lumea cu ochii unui om liber, Ahmet Altan, unul dintre cei mai cunoscuţi romancieri din Turcia, îşi află libertatea în scris, în citit şi în adâncurile memoriei. Această bijuterie scoasă din genunile tiraniei este un adevărat credo ce demonstrează că în carceră se află trupul, dar că adevărata libertate nu-i poate fi confiscată niciodată unui scriitor: imaginaţia şi cuvintele au puterea de a dărâma zidurile cele mai groase.

 Sper că oricine ştie să citească, indiferent de orientarea sa politică, va pune mâna pe această carte în care Ahmet Altan îşi înfruntă încarcerarea. Regimurile totalitare speră că dacă întemniţează scriitorii îi şi amuţesc. Vor da întotdeauna greş. (Neil Gaiman)

 Reţineţi numele lui Ahmet Altan! Adăugaţi-l galeriei măreţe a celor care au scris din închisoare de-a lungul veacurilor - Boethius, Cervantes, Gramsci, Soyinka, Soljeniţîn -, lăsaţi-vă cuprinşi de emoţie şi de indignare în faţa poveştii lui. (Ariel Dorfman)

 Cartea lui Ahmet Altan este mesajul din sticlă, perla dintr-o sticlă trimisă pe neştiute din mările întunecate ale lui Erdogan. Un testament uluitor, emoţionant, cartea lui stă alături de acelea foarte rare - scrise de Frankl, Niemöller, Grossman, Levi, Soljeniţîn - care scot adevăruri din cuptoarele unde ard vieţi omeneşti. Citiţi-o - veţi înţelege de ce oamenii mai scriu şi mai citesc. (A. L. Kennedy)

 O carte de memorii emoţionantă, ce-şi află contrapartea în plăcerea pură a scrisului. Îi datorăm lui Ahmet Altan enorm pentru forţa pe care a găsit-o de a scrie şi a-şi împărtăşi povestea cu noi. (Jon Mc Gregor)

Fragment
Romancierul care şi-a scris propriul destin

Stau pe o bancă înălţată la doi metri deasupra podelei, îmbrăcaţi în nişte robe negre cu gulere roşii.
Peste câteva ore îmi vor hotărî soarta.
Nu seamănă cu Parcele care taie firul vieţii. Cu cravatele lor uşor desfăcute şi cu feţele lor plictisite seamănă mai degrabă cu funcţionarii mărunţi din scrierile lui Gogol.
Şeful lor, care stă la mijloc, îşi întinde, ca pe o rufă udă, braţul drept peste scaunul judecătoresc. Pianotează şi-şi priveşte degetele executând această mişcare.
Are o faţă prelungă, îngustă şi nişte sprâncene pensate, incolore. Îndărătul pleoapelor umflate, pe jumătate închise, abia dacă i se întrezăresc ochii - nu sunt decât ceva umed şi mort.
Are un tic distinctiv, care devine vizibil mai ales când ia cuvântul apărarea: un nod mic care îi rulează pe sub piele, dinspre bărbie către ochi.
Din când în când, se uită la propriul telefon mobil ca să-şi citească mesajele.
Când unul dintre acuzaţii aduşi împreună cu noi la proces spune că urmează să fie supus unei operaţii de bypass, preşedintele completului de judecată trage microfonul cu luminiţă roşie către sine şi spune pe o voce ca de robot:
- Cei de la spital ne-au comunicat că nu te împiedică nimic să rămâi în închisoare.
În vreme ce avocaţii noştri vorbesc despre cele mai importante lucruri, el apucă din nou microfonul şi spune, cu aceeaşi voce de robot:
- Aveţi la dispoziţie două minute - fiţi succinţi.
De parcă propoziţiile rostite de acuzaţi şi de avocaţii acestora l-ar izbi în frunte, s-ar sparge şi ar cădea fărâmiţate pe scaunul judecătoresc.
Îmi amintesc ce a spus Elias Canetti despre astfel de oameni: "Să fii în siguranţă, liniştit şi în perfectă stare, iar apoi să asculţi pledoaria unui om, hotărât să rămâi surd la plângerea lui... Poate fi ceva mai josnic de atât?"
În vreme ce acuzaţii şi avocaţii acestora vorbesc, judecătorul cel bondoc şi saşiu aflat în dreapta şefului se lasă pe spătarul scaunului şi se uită în tavan. Îţi poţi da seama după trăsăturile lui pline de satisfacţie că visează cu ochii deschişi. Când n-o face, de obicei îşi pune capul pe un braţ şi doarme.
Judecătorul din stânga îşi face de lucru la computerul din faţa lui, citind încontinuu câte ceva.
Către prânz, judecătorii ne anunţă că se vor retrage pentru deliberări - pentru "a lua o decizie", ţin ei să adauge.
Suntem înconjuraţi de jandarmi: un şir de soldaţi ne flanchează, iar altul ne păzeşte din spate. În spatele lor mai e un grup. Toţi poartă genunchiere şi costume de tipul RoboCop, dotate cu nişte veste asemănătoare unor armuri.
Suntem luaţi fiecare de câte un jandarm, care ne ţine de braţ; trecem printre două şiruri de jandarmi şi apoi coborâm nişte scări înguste.
Suntem depuşi într-o celulă de aşteptare pavată cu gresie şi având gratii în partea din faţă.
Suntem în total cinci bărbaţi.
Al şaselea acuzat, o femeie, este separată de noi şi dusă altundeva.
Curtea Supremă, în urma apelului făcut de fratele meu, a studiat dovezile aduse împotriva noastră şi a decretat că "nimeni nu poate fi arestat în baza unor astfel de dovezi". Aceasta i-a făcut pe ziariştii judecaţi împreună cu noi să fie optimişti şi plini de speranţă.
Eu nu sunt la fel de optimist ca ei.
Ne plimbăm nervoşi prin celula de aşteptare, de la un perete la celălalt. Umbrele noastre sar de la o bucată de gresie la alta, încercând să ne prindă din urmă.
Simţim, cu deznădejde în suflet, că ne-am pierdut dreptul de a ne hotărî viitorul.
Minutele trec, când mai repede, când mai încet, în funcţie de ritmul conversaţiilor noastre. Atunci când încetinesc, devin ascuţite ca nişte lame; simţim cum în noi se cască tăieturi sângerânde, însă le ascundem de ochii celorlalţi.
Vulnerant omnes, ultima necat. "Toate rănesc, ultima ucide." Iată un adevăr cunoscut încă de pe vremea Romei antice. Cu toate acestea, minutele care se scurg într-o celulă a judecătoriei, în vreme ce aştepţi să afli dacă sentinţa va fi sau nu închisoare pe viaţă, sunt mai dureroase decât toate celelalte surate ale lor.
În vreme ce minutele continuă să mă rănească, îmi dau seama, vag stânjenit, că pe sub pesimismul meu sobru se strecoară şerpuind minuscule speranţe şi visuri, scânteind asemenea prafului de diamant.
Peste vocea puternică ce declară "Sunt cu toţii nişte bandiţi, capabili de orice crimă" aud o şoaptă care spune "Nimeni nu poate fi într-atât de absurd".
Nu-mi refuz şoapta aceea; mă enervez pe mine însumi, însă refuz să-mi retez firava legătură pe care o mai ţin cu speranţa.
Speranţa este atât de încântătoare, atât de caldă şi atât de atrăgătoare, încât nici măcar un om cu sufletul îngheţat nu ar putea-o abandona. Nu ajută însă nici să ai conştiinţa faptului că este vorba despre o slăbiciune inutilă.
Visurile palide, pâlpâitoare, hrănite de speranţă, se agită timide prin cotloanele întunecoase ale propriei mele minţi: părăsesc închisoarea, trag adânc aer în piept, prima îmbrăţişare, cuvinte vesele, mirosul bucuriei şi un cer nesfârşit deasupra...
În vreme ce visez cu ochii deschişi la toate aceste lucruri, undeva, trei bărbaţi îmi hotărăsc soarta.
Poate că au luat deja decizia.
Deodată, straturile de magmă din adâncurile propriei memorii răbufnesc sub forma unui cutremur puternic, propoziţiile încep să iasă la suprafaţă asemenea unor flori de apă uitate, care în tot acest timp plutiseră pe suprafaţa unui râu subteran secret.
Îmi amintesc de un pasaj din romanul meu Ca o rană de sabie. Iată ce am scris despre un personaj care îşi aşteaptă verdictul într-o încăpere, după ce a fost arestat:

Distanţa dintre momentul în care destinul unei persoane se schimbă şi cel în care persoana respectivă conştientizează acest lucru îi părea a fi cel mai tragic şi mai înfricoşător aspect al vieţii. Viitorul a devenit limpede, însă persoana respectivă continuă să aştepte un alt viitor, cu alte aşteptări şi visuri, fără să-şi dea seama că viitorul a fost deja hotărât. Ignoranţa care caracterizase această aşteptare fusese oribilă, iar pentru el aceasta constituia cea mai mare slăbiciune a umanităţii.

Propoziţiile pe care mi le amintesc îmi provoacă fiori.
Cu mai mulţi ani în urmă am scris despre tulburarea prin care trec eu în momentul de faţă.
Trăiesc acum ceea ce am scris în romanul acela.
Sunt un romancier care îşi trăieşte propriul roman.
O propoziţie rezonează în mine, făcându-mă să simt un fior de groază, asemenea unui cor dintr-un ritual voodoo executat de nişte vrăjitori mascaţi: viaţa mea îmi imită romanul.
Cu ani în urmă, pe când hălăduiam prin acel teritoriu nemarcat, enigmatic şi înceţoşat, în care literatura intră în contact cu viaţa, mi-am întâlnit propriul destin, însă am fost incapabil să-l recunosc; am scris despre el crezând că-i aparţine altcuiva.
Destinul pe care l-am aşternut pe hârtie în romanele mele a devenit al meu. Acum mă aflu arestat asemenea personajului pe care l-am creat cu ani în urmă. Aştept decizia care îmi va pecetlui destinul, aşa cum şi el a aşteptat-o pe a lui. Nu ştiu ce îmi va rezerva soarta - care probabil a fost deja decisă -, aşa cum nici el nu ştia ce avea să-i rezerve a lui. Trec prin jalnica suferinţă a unei profunde neajutorări, exact aşa cum trecea şi el.
Asemenea unui oracol blestemat, în urmă cu mai mulţi ani mi-am întrezărit viitorul, fără să ştiu că era al meu.
Vrăjitoarele din Macbeth hălăduiesc prin interiorul meu.
Oare câte astfel de vrăjitoare, vestale şi oracole sălăşluiesc într-un scriitor?
Oare ce alte pasaje din scrierile mele se vor adeveri?
Cu ce alte propoziţii, pe care acum nu mi le mai amintesc, m-oi fi blestemat? Simt cum sunt tras către adâncurile unui vârtej dezlănţuit, răvăşitor, în care romanele şi viaţa se întreţes, în care ceea ce este real şi ceea ce este scris comunică şi fac schimb de locuri, literatura purtând masca vieţii, iar viaţa, pe cea a literaturii. Sunt în acelaşi timp oracolul, cobele şi victima. Cu propoziţiile mele, îi ucid pe cei vii şi îi readuc la viaţă pe cei morţi.
Să fi dezlănţuit mânia zeilor pentru că, asemenea tuturor scriitorilor, deţin şi eu această putere? Acesta să fie motivul pentru care am fost blestemat? Acesta să fie motivul pentru care zeii m-au făcut să-mi pun pe hârtie propriul destin?
În interiorul acestui vârtej care mă învârte şi mă tot învârte, devin personajul creat de mine însumi. Oare ce fel de destin alesesem eu pentru personajul acela?
Oare de ce fel de sfârşit voi avea parte?
Deodată, aud zgomot de bocanci grei şi îi văd pe jandarmi cum se apropie în fugă. Se aliniază pe două rânduri.
- Veniţi, se aude o voce. Hotărârea a fost luată.
Hotărârea a fost luată.
Brusc, îmi aduc aminte.
Personajul meu a fost condamnat - acesta fusese destinul pe care i-l alesesem.
Acum ştiu ce au hotărât în privinţa mea, fără să le fi auzit încă sentinţa.
Şi eu voi fi condamnat, pentru că aşa am scris în roman. Destinul nu mă poate surprinde nepregătit, pentru că eu sunt cel care i-a determinat cursul.
Suntem escortaţi pe scări, la etaj. Intrăm în sala de judecată şi ne aşezăm.
Judecătorii îşi fac apariţia şi îşi pun robele negre lăsate pe scaune.
Preşedintele completului, cel cu ochi morţi, apoşi, citeşte sentinţa:
- Condamnare pe viaţă, fără drept de cauţiune.
Ne vom petrece restul vieţii singuri, în câte o celulă lungă de patru metri şi lată de trei. Vom fi scoşi afară, ca să vedem lumina soarelui, numai câte o oră pe zi.
Nu vom fi niciodată graţiaţi şi vom muri în închisoare.
Aceasta este hotărârea.
Sunt condamnat exact aşa cum a fost condamnat şi personajul din romanul meu.
Mi-am scris propriul viitor.
Îmi întind mâinile ca să mi se pună cătuşele.
Nu voi mai vedea lumea niciodată; nu voi mai vedea niciodată un cer nemărginit de zidurile unei curţi.
Cobor în Hades.
Păşesc prin întuneric asemenea unui zeu care şi-a scris propriul destin.
Personajul meu şi cu mine dispărem în întuneric împreună.

*

Detalii despre această colecţie aici.