Omul cu ciocanul

Simona Cratel
Omul cu ciocanul
Editura Limes, 2020



***
Intro

Romanul Simonei Cratel, prozatoare română stabilită în Germania, este un thriller autentic, cu elemente de psihologie abisală şi subtile descrieri ale mediului social din România comunistă a anilor '70, plin de suspans, dinamism şi imprevizibil, inspirat de povestea criminalului în serie Vereş, cunoscut ca "omul cu ciocanul" sau "Râmaru de la Cluj", cel care a terorizat capitala Ardealului în perioada anilor 1972-1974, o izbândă parţială - căci vinovatul, bolnav psihic, nu a plătit cu viaţa, ci a fost internat într-un spital de boli psihice - a lui Ceacanica, celebrul colonel de Miliţie, supranumit Comisarul, care rezolvase şi cazul Râmaru.

Fragment

Ajuns la maşină, Munteanu îi făcu semn din cap lui Popescu. Acesta ieşi, merse spre uşa din spate, deschise portiera şi îi ordonă să iasă unui bărbat chel, slab mort, cu un aspect şters. Toţi trei se îndreptară solemni spre malul râului şi se opriră în spatele comisarului.
După ce aşteptară degeaba o vreme, îl auziră cum începe să vorbească ca şi cum ar fi dictat cuiva:
"Ion Florea. Cincizeci şi cinci de ani. Căsătorit de treizeci de ani. Şase copii, dintre care trei deja adulţi şi mutaţi la casele lor. Funcţionar în administraţia dormitoarelor muncitorilor."
"Da, să trăiţi."

Undeva în depărtare lătrau nişte câini, de parcă ar fi răspuns unei ofense de neiertat. Coman se întoarse spre bărbatul adus de miliţian şi îl abordă brutal.
"Cine sunt eu?"
"Sunteţi marele criminalist dîn Bucureşti... Or plecat cei de la judiciar şi or venit cei de la omoruri din IML. Dumneavoastră sunteţi şeful ăl mare."
"Ştii de ce te afli aici?"
"Pentru reconstituire."

Coman dădu din cap mulţumit. Nu i-ar fi plăcut să fie luat drept altcineva.
"Spune-mi cum ai omorât-o."

Munteanu îşi roti ochii în orbite cu disperare, dar când văzu că şoferul îl priveşte cu coada ochiului amuzat, se adună la un loc şi privi scena cu un aer profesional.

Bărbatul deveni extrem de palid şi încercă să răspundă. Dar pentru câteva secunde nu fu apt să spună ceva. Gura lui formă cuvinte mute. Apoi începu să bâlbâie ceva neinteligibil. Munteanu, deşi stătea destul de departe, putea simţi mirosul înţepător de transpiraţie proaspătă amestecată cu una veche, venind puternic dinspre suspect. Frica animalică.
"Ce-ai spus?", întrebă Coman aplecându-se spre cel interogat.
"N-am omorât-o eu."
"Dar cine?"
"Dă un' să ştiu? Ce-s io, Mafalda?"
"Hai nu fii obraznic. Nu uita în faţa cui te afli. Nu locuia în blocul de care aveai grijă?"
"Ba da."
"O ştiai?"
"Sigur c-o ştiam. Eu cunosc pe toată lumea. Nu există locatar cu care să nu fi vorbit. Cu care să nu fi schimbat măcar câteva cuvinte. Eu ştiu totul despre toţi. Nu e în sarcina mea să fiu informat despre cine locuieşte în cămin şi cu ce se ocupă?"
"Era frumoasă?"
"Păi... da."
"Şi tânără... Precis o plăceai."
"Era faină fata. Toată lumea o plăcea. Sigur. Nu numai eu. Când venea de la serviciu, toţi ieşeau brusc pe hol să arunce gunoiul, ori să ducă nişte rufe la spălat sau să fumeze o ţigară în faţa scării. Sigur c-o plăceam."
"Ai văzut-o în noaptea în care a fost omorâtă?"
"Nu."
"Unde erai?"
"Acasă, cu soţia şi copii. În aceeaşi clădire locuiesc şi eu, la ultimul etaj."
"Deci erai la locul faptei."
"Eram cu soţia."
"O fată tânără de douăzeci şi cinci de ani, frumoasă de pică, cu un serviciu bun ca tânără ingineră constructoare, adică şi deşteaptă brici pe deasupra, cu prieteni, veselă, plină de viaţă. Ţi-a respins avansurile? Asta cred ca te-a înfuriat cumplit. Ia zi, când te-ai apropiat de ea şi ai atins-o, te-a făcut tataie, te-a pus la punct, ţi-a arătat unde ţi-e locul? Ţi-a zis că te spune lui nevastă-ta?! Ţi-a spus că eşti un porc?"

Când îl privi pe administrator, Munteanu constată că acesta avea ochii plini de lacrimi şi tremura din tot corpul. Apoi bărbatul a închis ochii să nu mai vadă, ca şi cum şi-ar fi dorit ca scena căreia îi era protagonist să nu aibă loc niciodată. Îşi înghiţea sughiţurile, ca un om care ştie că nu foloseşte oricum la nimic să se apere.
"Zi, hai, vorbeşte, aşa a fost?"
"Nu, tovarăşe."

Faţa lui Coman căpătă deodată o culoare mai închisă decât era deja şi i se strânse într-o grimasă:
"Domnule, nu tovarăşe. Adresează-mi-te cu domnule. Domnule Coman. Sau domnule Comisar. Aştept de la tine adevărul! Eşti în stare să mi-l spui?"
"Am spus tot timpul adevărul."
"Eu nu aud adevărul. Ştii ce aud eu? Doar minciuni."
"Vă spun cum o fost, domnule. Mai mult n-am ce să spun. La patru eram deja în picioare şi-am trecut la treabă. Jos la parter, în hol, nu era lumină. Întâi am crezut că s-or ars becurile şi m-am dus să aduc altele, dar după ce l-am schimbat pe primul, mi-am dat seama că erau doar deşurubate. L-am înşurubat pe al doilea la loc şi i-am spus femeii de serviciu să-şi facă treaba mai departe. Ea se ocupa deja să spele o mică baltă de sânge de lângă un perete. Şi pe perete erau urme de sânge, m-a atenţionat ea, dar io i-am zis să spele tot. M-am dus şi am adus şi a doua găleată şi am spălat împreună cu ea."
"Exact. Ai curăţat locul faptei după tine, ca să nu fi prins."
"Nu... staţi puţin!"
"Nu femeile de serviciu fac curat în clădire? De când e treaba administratorului?"
"Am crezut că Nistor şi Prisăcaru de la etajul unu' s-or bătut din nou. Se îmbată şi se bat. Îs tăţi pretini. Nu-i mai ia nimeni în serios, de câte ori a venit maşina miliţiei din cauza lor? Câte nopţi albe am făcut din cauza lor? Dar se repetă la infinit, domne."
"E adevărat că ai întreţinut relaţii sexuale cu multe locatare din bloc?"
"Da, e adevărat. Mi s-o pus întrebarea asta de un milion de ori şi nu am negat niciodată."
"Eşti un păcătos. Un afemeiat."
"E adevărat că mai am o concubină din când în când, dar nu le forţez la nimic. Avem deja 6 copii şi nevasta nu mă mai primeşte la ea în pat."
"Dar câţi ani are nevastă-ta?"
"Păi, patruzeci şi cinci."
"Mai face copii la patruzeci şi cinci?"
"Spune că am traumatizat-o cu naşterile prin care a trecut. Că e vina mea că am sămânţa prea a dracu' şi se prind ăia mici de uterul ei unu' după altu' ca nebunii."
"Nu sunteţi pocăiţi? Credeam că aşa e lăsat de la Dumnezeu al vostru. Să vă puiţi."
"Eu ştiu ce să zic, cred că şi-a pierdut credinţa."
"Şi ce spun cei din biserică despre apucăturile voastre?"
"Nu ştiu, că nu mai mergem la biserică. Am avut probleme prea mari acolo. Dar eu cred în continuare în Dumnezeu, chiar dacă sunt un păcătos. Ştiu că o să ajung în iad."
"Ce-s pocăiţii ăştia, mă, Muntene?"
"Sunt o sectă creştină, domnule comisar. Din cauza posturilor severe şi serviciilor divine foarte lungi ajung într-o stare de convulsie, de aceea li se spune tremurici. Cică ar fi capabili să retrăiască miracolul biblic trăit de primii apostoli creştini, acela de a vorbi în limbi. La 50 de zile după Învierea lui Hristos şi la 10 zile după Înălţarea lui, Biblia scrie cum că: Iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. În ziua cincizecimii, adică Rusaliile, Duhul Sfânt pogorâse asupra apostolilor lui Hristos făcându-i să vorbească în limbi necunoscute de aceştia înainte."
"Iar tu poţi aşa ceva, Florea? Ia vorbeşte-mi în chineză."

Florea îi aruncă o privire scurtă şi îşi lăsă privirea înapoi în pământ.
"Ai bătut-o pe nevastă-ta ca să spună că ai fost cu ea în noaptea aia? Ca să-ţi dea un alibi?"
"Nu."
"Atunci cum ai convins-o să mintă?"
"Nu minte."

Coman îşi scoase pachetul de Kent din buzunarul costumului impecabil, pe care-l purta cu vestă şi batistă la piept, şi îşi alese o ţigară. După ce trase câteva fumuri i-o întinse administratorului.
"Hai, te calmează în cap. Face bine la nervi."

Bărbatul primi. Acum totul se terminase. Erau prieteni. El spusese ce ştia. Adică nimic. Altceva nu ştia. Nu avea cum să ştie cine o omorâse pe Carmen. Iar dacă ar fi ştiut, ar fi spus imediat. Carmen era o fată frumoasă şi bună. Politicoasă. Sigur că o plăcuse. I se scurseseră ochii după ea. O femeie frumoasă e o bucurie pentru ochi şi pentru suflet. Sigur că şi-ar fi dorit o iubită ca ea. Cum să nu? Ar fi dat orice. Dar nici măcar nu trecuse peste zâmbete şi cuvinte fără importanţă, căci ştia că nu are nicio şansă la ea. Nu se uita o domnişoară aşa mândră la unu' ca el! Măcar să fi avut bani ca să-i ofere ceva, dar el n-avea nici după ce bea apă, cu şase copii şi o nevastă acasă... Şi ştia şi singur cât de urât este, ce respingătoare era faţa sa prost proporţionată, acea faţadă diformă cu care umbla prin lume, cu obrajii scobiţi şi nasul coroiat, părul de nicio culoare, corpul osos, picioarele scurte şi crăcănate, pungile de sub ochi. Dar cumva avea noroc la femei, iar asta se datora doar felului politicos şi umil cu care le aborda. De milă, îi pica şi lui ceva. Plus că îşi dădea silinţa ca cea care-i făcea o asemenea favoare să nu regrete niciodată. El era oricum un om credincios şi avea respect faţă de femei, doar că din păcate uneori legile Domnului nu se potriveau cu realitatea. Iar fi plăcut să aibă aroganţa celor care puteau trăi exact după porunca LUI, dar el fusese redus la umilinţă de propriile nevoi.
"Ia uite ce frumos e aici, nu e aşa, măi Florea, mă?"
"Da, tov_...domnule."
"Acesta e un oraş frumos, nimic de zis. Nu am mai fost niciodată aici. Adică am fost, dar doar pe fugă, nu să stau aşa luni de zile cât o să rămân acum. Hai poate o lună. Cât pot să stau? Eu zic că într-o lună prind criminalul. Într-o lună, două, cazul e rezolvat. Dar am mai venit ca omu' în trecut, pentru câteva zile. Tot umblu prin ţară de acolo-acolo. Asta e meseria mea. Sunt chemat ba acolo, ba acolo. Unde lumea nu mai are soluţie, nu mai ştie ce să facă, mă aduce pe mine. Asta e singura viaţă pe care o cunosc. Biata nevastă-mea a fost mamă singură, o femeie singură în general. Are multe prietene, unora nici nu le ştiu numele, doar ea ştie cum îşi petrece timpul. Numai ea singură. Io sunt tot timpul pe drumuri. Fata mea, tot aşa, abia de ştie ce e ăla tată. Tu îţi iubeşti copii, mă, Florea?"
"Mult, domnule, mult. Şi pe nevastă-mea."
"Şi pe nevastă-ta?"
"Sigur."
"Şi eu îmi iubesc nevasta. Dar ştii cum este, uneori te scoate rău din minţi femeia. Cine să le înţeleagă? Ştii cum este în cuplu, uneori îţi vine s-o omori. De mai multe ori m-am gândit ce uşor ar fi să îi tai gâtul şi să scap de ea! Am mulţi colegi care îşi bat regulat nevestele. Păi ce să facă, săracii? Te poţi înţelege cu femeia? Pe muiere trebui s-o altoieşti regulat, să-şi bage minţile în cap. Altfel se obrăzniceşte. Trebuie să îi araţi unde îi e locul, altfel ţi se urcă în cap. Dar pe fată o iubesc mai mult, dacă mă înţelegi. Cu nevasta te mai cerţi, apar neînţelegeri, se ţipă mult, se fac scene. Uneori ajungi să îţi urăşti consoarta. Ţie nu ţi se întâmplă?"
"Ne mai certăm aşa, da, din când în când, ne mai certăm câteodată, ca toţi ceilalţi. Dar mai ales din cauza banilor. E nemulţumită. Cred şi io. Dar ce să fac, dacă astea sunt salariile. Fata cea mare are nevoie de bani, că are copil mic. Băiatul vrea şi el bani. Cât costă aia, cât costă ailaltă... Sunt sătul de socoteli."
"Şi o urăşti, nu-i aşa?"
"Nu pot să zic că o urăsc. Doar că mă supără câteodată."
"Ai vrea uneori să-i zdrobeşti creierii, nu-i aşa?"
"Să-i zdrobesc creierii?"
"Da. Să vezi sânge, mult sânge."
"Nu."
"Vecinii spun altceva. Vecinii spun că se aud des certuri de la voi. Şi că o şi atingi des. Că-ţi baţi şi copii de altfel. O urăşti şi simţi aşa o furie îngrozitoare. Şi urăşti toate femeile."
"Nu. Încetaţi, domnu' comisar. O mai ating, ce să-i fac dacă e un drac de muiere? Cu ceru' gurii negru ca smoala? Ce să fac io? Ea mă face să o trosnesc! Iar mucoşii ăia n-are frică de nimic, cum să-i învăţ ce e binele?"
"Femeia te aţâţă, nu-ţi dă pace, ba vrea, ba nu vrea, trăncăneşte într-una vrute şi nevrute, îţi aruncă în faţă toate eşecurile, e geloasă, te urmăreşte, te spionează. Şi trăncăneşte zi şi noapte fără încetare. Nu-i aşa că urăşti femeile, ia zi?"
"Nu urăsc femeile.", spuse Florea şi expiră fumul din plămâni.

Iar în momentul acela simţi o palmă peste faţă care îl proiectă un pas înapoi. Îl privi şocat pe Coman. Lăsase ţigara să îi alunece dintre degete în iarba în care stăteau. Dar nu avea un aer agresiv. Nu părea să se pregătească să se apere. Ci doar abandonase lupta. Iar asta de mult. Cu doi ani în urmă.
"Zi adevărul! ", urlă Coman. "Tu ai omorât-o pe Carmen! Nu vrei să te eliberezi de povara asta? Cum poţi să dormi noaptea?"

Bărbatul căzu în genunchi ca secerat. Plângând, rosti:
"Domnu' îmi este martor că nu m-am atins de această fată. Lăsaţi-mă domne în pace, că nu mai am putiere..."
"Nu lua numele Domnului în deşert! Nu mă minţi! Priveşte aceste poze!"

Îi apucă violent bărbia cu palma stângă, iar cu dreapta îi băgă în faţă maldărul de fotografii cu trupul neînsufleţit pe care le căra în buzunar. Dacă priveai prima fotografie, arăta ca şi cum o fată s-ar fi scufundat în apă să caute ceva, doar că era complet dezbrăcată şi albul pielii sale contrasta violent cu griurile grele şi negrul din jur. Părul negru şi lung îi plutea deasupra apei asemenea unui veşmânt ridicat. Munteanu cunoştea poza prea bine. I se impregnase undeva în fundul capului şi nu mai scăpa de ea. Dar în momentul acela era doar şocat pentru că şeful său era un cunoscut ateu care tocmai soma pe cineva să nu ia numele Domnului în deşert.
"Priveşte! Uite ce-ai făcut!"

Deschise ochii şi privi poza înfricoşătoare pe care o mai văzuse de un milion de ori. Din ochi îi curgeau lacrimi adevărate. Iar Munteanu putea deja sa recunoască asta ca un profesionist, văzuse destule lacrimi de crocodil.
"Eu ştiu adevărul!", ridică tonul Coman. "În noaptea de 11 septembrie 1972 ai aşteptat-o să se întoarcă de la prietenul ei. Ai deşurubat becurile. Când a ajuns în dreptul uşii ei şi a vrut să îşi scoată cheia, ai atacat-o de la spate cu un ciocan, apoi ai târât-o până în curte şi ai violat-o într-un tufiş. După aceea ai cărat-o peste gard şi ai aruncat-o în Someş."
"Nu", a rostit bărbatul cu o voce sfârşită.

Coman îi privi pe ceilalţi perfect calm şi indiferent, de parcă ar fi jucat un rol de care s-a plictisit brusc şi pe care a fost nevoie să-l abandoneze, şi spuse cu inocenţă:
"Ne pierdem vremea. Dar puneţi-l să care manechinul până în holul căminului şi începem de acolo. La cine-i ciocanul? Hai băieţi, mişcaţi-vă! Mai alert. Că vreau să văd dacă o aruncă de pe pod de acolo, apa duce manechinul aici cu adevărat. Vreau să stabilesc cu exactitate de unde a fost aruncat cadavrul."

Strivi cu talpa mucul ţigării în iarbă, se răsuci şi începu să urle la micii monştri tuciurii care se apropiaseră să se uite ca la urs. În dreapta se formase deasupra apei ceaţă, iar un tunet din depărtare anunţa că vine vremea rea.

Se urcară înapoi în maşină. Comisarul începu pe loc să mormăie ceva pentru sine.

Munteanu îşi răsuci faţa spre stradă şi privi, furios la rândul său, oamenii care treceau pe stradă. Un amalgam de negru şi griuri, feţe anonime şi case dărăpănate. Străduţe neasfaltate, grădini cu flori şi legume, câte un tractor sau o căruţă trecând din sens opus. Oamenii se răsuceau pe stradă spre maşină neagră care le tulbura liniştea. Erau puţine maşini în acest oraş, şi toată lumea avea deja idee cui putea să aparţină aşa o raritate. Aşa că se dădeau în lături cu respect şi frică. Doar o capră rătăcită pe străzi, scăpată din vreo curte, refuza să se dea din drumul lor şi trebuiră să claxoneze şi să aştepte până animalul se hotărî din proprie iniţiativă să plece din mijlocul străzii.

Se aflau în acest oraş de doar două săptămâni, în acel octombrie capricios. În maşina neagră, care nu trecea neobservată, păreau întruparea unei păsări de pradă neagră care se rotea deasupra oraşului în căutarea unei victime. Cu aceasta, o nouă zi fără rezultat se încheia aşa cum începuse: gri, lipicioasă, urât mirositoare şi sufocantă. Într-o supărare îndârjită pentru toată lumea.

*

Romanul Omul cu ciocanul de Simona Cratel poate fi comandat la librarie.net/p/382961/omul-cu-ciocanul.

Gripa spaniolă din 1918. Pandemia care a schimbat lumea

Leonard Mlodinow
Gripa spaniolă din 1918. Pandemia care a schimbat lumea
Editura Corint, 2020
traducere din limba engleză de Roxana Olteanu



***
Fragment

Laura Spinney s-a născut în 1971, în Yorkshire, şi a absolvit Durham University cu o diplomă în Ştiinţe Naturale. Ca jurnalist ştiinţific, scrierile ei au apărut, printre altele, în The Economist, National Geographic, Nature, New Scientist şi The Telegraph. A publicat două romane în engleză: The Doctor (2001) şi The Quick (2007), dar şi o carte de nonficţiune: Rue Centrale (2013), în engleză şi franceză. În prezent, trăieşte în Franţa.

*

Gripa spaniolă din 1918-1920 a fost unul dintre cele mai mari dezastre umane, poate nu numai din veacul trecut, ba chiar din toate timpurile. A infectat o treime din populaţia lumii, de la cei mai săraci imigranţi din New York, până la regele Spaniei, Franz Kafka, Mahatma Gandhi sau Regina Maria a României. Şi totuşi, în ciuda numărului mare de victime, între 50 şi 100 de milioane de oameni, a rămas în memoria noastră ca un factor secundar al Primului Război Mondial.

Relatând povestea din punctul de vedere al celor care au trăit şi au supravieţuit acelor vremuri şi bazându-se pe ultimele cercetări din istorie, virusologie, psihologie şi economie, Laura Spinney ilustrează cum pandemia a pus la încercare ingeniozitatea şi vulnerabilitatea oamenilor, dar a influenţat şi politica globală, relaţiile rasiale, structurile familiale, ca şi modul de percepţie al medicinei, religiei şi artei.

 "Cartea nu este doar o sondare, ci şi o reconstituire a trecutului. Pe măsură ce acţiunea progresează, gripa devine un personaj în sine, care se iveşte, cameleonic, în momente esenţiale ale istoriei, schimbând cursul unor evenimente care nu îi erau atribuite anterior... Captivantă." (The Guardian)

 "Spinney ştie exact care mistere medicale şi scene obsedante vor face ca pandemia să ne cucerească pe de-a-ntregul imaginaţia." (New York Times)

 "Percutantă... Spinney este o povestitoare care-şi ţese intriga cu un arsenal de date, precum un scriitor ştiinţific. Luând urma gripei fatale pe nouă continente, ea încearcă să ilustreze cum aceasta a afectat nu numai Occidentul răscolit de război, ci şi comunităţi îndepărtate din Africa de Sud, China şi Brazilia. Cartea dezvăluie reacţiile disperate, total diferite ale oamenilor şi impactul major al gripei asupra lumii moderne, de la medicină la afaceri şi de la politică la poezie." (Science)

 "Pe lângă cercetarea exemplară, naraţiunea lui Spinney este plină de detalii fascinante şi neobişnuite... Cum centenarul acestui eveniment monumental se apropie, cu siguranţă vor apărea şi alte volume dedicate pandemiei. Cartea de faţă ridică ştacheta foarte sus." (Nature)

Fragment
5. Boala numărul unsprezece

Când apare o nouă ameninţare la adresa vieţii, prima şi cea mai presantă preocupare este să fie denumită, abia apoi se poate vorbi despre ea şi se propun soluţii, care pot fi acceptate sau respinse. De aceea, denumirea bolii este primul pas în controlul ameninţării, chiar dacă singurul lucru pe care îl aduce este iluzia controlului, şi ea trebuie să se facă rapid. Problema este că la începutul manifestării bolii nu se poate vedea tot tabloul. Oamenii pot să aprecieze eronat natura sau originea bolii, ceea ce creează tot felul de probleme ulterior. Primul nume care i-a fost dat bolii SIDA - deficienţă imună cu transmitere homosexuală - a stigmatizat comunitatea homosexualilor. Gripa porcină, aşa cum vom vedea, este transmisă de oameni, nu de porci, dar unele ţări tot au interzis importul de carne de porc după izbucnirea epidemiei din 2009. Pe de altă parte, boala poate să-şi "depăşească" numele. Ebola, de exemplu, a fost numită aşa după râul Ebola din Africa Centrală, dar în 2014 a provocat o epidemie în Africa de Vest. Virusul Zika a călătorit şi mai departe; numit aşa după pădurea din Uganda, unde a fost izolat pentru prima oară în 1947, în 2017 a ajuns să prezinte o ameninţare majoră la adresa Americilor.

Pentru a încerca prevenirea unora dintre aceste probleme, în 2015, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a emis nişte linii directoare potrivit cărora numele bolilor nu trebuie să facă referire la locuri, oameni, animale sau mâncăruri. Ele nu trebuie să conţină cuvinte care să provoace teamă, precum "fatal" sau "necunoscut". În schimb, trebuie să se folosească descrieri generice ale simptomelor, precum "boală respiratorie", combinate cu atribute concrete, precum "juvenil" sau "de coastă", şi numele agentului care provoacă boala. Când e nevoie să se facă distincţia între boli pentru care se folosesc aceiaşi termeni, etichetarea lor trebuie făcută arbitrar, de exemplu prin cifrele unu, doi sau trei.

Grupul de lucru din cadrul OMS a dezbătut mult această problemă, care nu e simplu de rezolvat. Să luăm ca exemplu SARS, acronimul pentru sindromul respirator acut sever. E greu să-ţi imaginezi că ar putea ofensa pe cineva, şi totuşi a făcut-o. Unii oameni din Hong Kong au fost deranjaţi - regiunea Hong Kong fiind una dintre cele afectate de izbucnirea bolii, în 2003 -, pentru că numele oficial al Hong Kong-ului include şi acronimul SAR - special administrative region ("regiune administrativă specială"). Pe de altă parte, denumiri pe care liniile directoare actuale le-ar exclude, precum variola maimuţei, conţin informaţii utile referitoare la animalul-gazdă al bolii şi deci la potenţiala sursă de infecţie. Grupul de lucru a luat în discuţie botezarea bolilor după zeii greci (Hipocrat ar fi fost oripilat) sau, alternativ, cu nume masculine şi feminine - sistemul folosit în cazul uraganelor -, dar în final au fost respinse ambele variante. Poate că au luat în considerare şi sistemul numeric adoptat de China în anii 1960, în încercarea de a preveni panica (bolile de la unu la patru erau variola, holera, ciuma şi, respectiv, antrax), dar în cele din urmă s-au gândit că este o schimbare mult prea radicală. Regulile actuale s-au impus pentru a împiedica referirile la păcate majore, dar le-au lăsat oamenilor de ştiinţă posibilitatea de a fi creativi.

Regulile acestea nu existau, desigur, în 1918. Mai mult de atât, când a apărut în acel an, gripa s-a manifestat mai mult sau mai puţin simultan în toată lumea, afectând comunităţile care acceptaseră teoria microbiană, dar şi pe altele care nu o făcuseră. Acele comunităţi aveau de multe ori concepţii şocant de diferite referitoare la boală în general. Cum boala este definită în mod obişnuit ca o absenţă a sănătăţii, recunoaşterea sau nerecunoaşterea unor simptome ca boală depinde de felul în care înţelegem noţiunea de sănătate. Lucrurile acestea pot fi diferite dacă trăim într-o metropolă bogată, cum e Sydney, sau într-o comunitate aborigenă din brusa (zonă semideşertică, în care predomină arbuşti - n. red.) australiană. Lumea era în război în 1918 şi multe guverne erau tentate (mai tentate ca de obicei, să spunem) să dea vina pe alte ţări pentru boala catastrofală. În aceste circumstanţe, există probabilitatea ca boala să atragă un caleidoscop de nume diferite, lucru care s-a şi întâmplat.

În mai, când gripa a ajuns în Spania, cei mai mulţi dintre spanioli, la fel ca majoritatea oamenilor, au presupus că ea a venit din afara graniţelor. În ceea ce îi priveşte, aveau dreptate. Gripa era deja în America de două luni, iar în Franţa de cel puţin câteva săptămâni. Spaniolii însă nu ştiau asta, pentru că ştirile legate de gripă erau cenzurate de statele combatante, pentru a evita scăderea moralului (medicii francezi o numeau, criptic, maladie onze, "boala numărul unsprezece"). Chiar şi la 29 iunie, inspectorul general al sănătăţii, Martin Salazar, a anunţat Academia Regală de Medicină din Madrid că nu a primit niciun raport referitor la existenţa unei boli asemănătoare în Europa. Aşadar, pe cine aveau să învinovăţească spaniolii? Un cântec popular le-a oferit răspunsul. Cel mai cunoscut spectacol pus în scenă la Madrid în perioada de apariţie a gripei era Cântecul uitării, o operetă care pornea de la legenda lui Don Juan. În spectacol exista o arie obsedantă, intitulată Soldatul din Napoli, aşa că, atunci când a apărut printre ei o boală obsedantă, madrilenii au poreclit-o imediat "Soldatul napolitan".

Spania era neutră în război, iar presa spaniolă nu era cenzurată. Ziarele locale raportau constant dezastrul lăsat în urmă de "Soldatul napolitan", iar ştirile despre aceste probleme au trecut graniţa. La începutul lui iunie, parizienii care nu ştiau ce ravagii făcuse gripa în tranşeele din Flandra sau din Champagne au aflat că două treimi dintre madrileni s-au îmbolnăvit în decurs de trei zile. Fără să-şi dea seama că gripa exista la ei de mai multă vreme decât în Spania şi cu un mic ghiont din partea guvernelor, francezii, britanicii şi americanii au început să-i spună "gripă spaniolă".

Fără de mirare, denumirea aceasta nu apare mai niciodată în sursele spaniole contemporane. Practic, singura excepţie o constituie situaţia în care autorii spanioli se plâng de folosirea ei. "Să se consemneze că protestez, ca un bun hispanic ce sunt, împotriva denumirii de «gripă spaniolă»", scria mustrător un medic pe nume García Triviño într-o revistă medicală spaniolă. Mulţi spanioli au considerat această denumire drept o manifestare recentă a "Legendei Negre", propaganda antispaniolă care s-a născut din rivalitatea existentă între imperiile europene în secolul al XVI-lea şi care îi înfăţişa pe conchistadori mult mai cruzi decât fuseseră (într-adevăr, îi puneau în lanţuri pe indienii subjugaţi, dar, probabil, nu îi aruncau pe copiii indieni în gura câinilor, aşa cum spunea legenda).

Şi mai departe de teatrul de război, oamenii respectau vechile standarde ale nomenclaturii epidemice şi dădeau vina pe primii consideraţi suspecţi. În Senegal era gripa braziliană, în Brazilia era gripa germană, iar danezii credeau că "a venit din sud". Polonezii au numit-o boala bolşevică, persanii au dat vina pe britanici, iar japonezii pe luptătorii lor: după ce a apărut prima oară la un turneu de sumo, au poreclit-o "gripa sumo".

Unele denumiri reflectau relaţia istorică pe care o aveau oamenii cu gripa. În mintea coloniştilor britanici din Rhodesia de Sud (Zimbabwe), de exemplu, gripa era o boală relativ banală, aşa că oficialii au botezat noua afecţiune "influenza (vera)", ataşând cuvântul latin vera, "adevărată", în încercarea de a elimina orice dubiu că e aceeaşi boală. După aceeaşi logică, dar alegând o altă soluţie, medicii germani şi-au dat seama că această nouă oroare era gripa "modernă" - atât de dragă obsedaţilor de sănătate -, aşa că au numit-o "pseudo-influenza". Însă, în anumite părţi ale lumii care cunoscuseră potenţialul distructiv al "bolii oamenilor albi", denumirea nu spunea nimic despre identitatea bolii. "Tăticul oamenilor", "marea eră mortală" şi o mulţime de cuvinte cu sensul de "dezastru" erau expresii care mai fuseseră folosite pentru epidemii din trecut. Acestea nu făceau diferenţa între variolă, pojar sau gripă şi uneori se refereau chiar la foamete sau la războaie.

Unii oameni erau reţinuţi în judecată. În Freetown, s-a sugerat într-un ziar ca boala să fie numită manhu, până când avea să se ştie mai mult despre ea. Manhu, cuvântul ebraic cu sensul de "ce este asta?", era întrebarea pe care şi-o puseseră israeliţii când văzuseră o substanţă ciudată căzând din cer pe când treceau prin Marea Roşie (de la manhu vine şi manna - pâinea din cer). Alţii i-au dat nume comemorative. Locuitorii din Cape Coast, Ghana, au numit-o Mowure Kodwo, după un anume domn Kodwo din satul Mouri, prima persoană care a murit de gripă în acea regiune. Pe teritoriul Africii, boala a fost fixată pentru eternitate în numele generaţiilor născute la vremea aceea. În populaţia igbo din Nigeria, de exemplu, cei născuţi între 1919-1921 erau numiţi ogbo ifelunza, generaţia gripei. "Ifelunza", formă evident alterată de la cuvântul "influenza", a fost inclusă în dicţionarul igbo pentru prima oară în toamna aceea. Înainte nu aveau niciun cuvânt care să denumească boala.

Cu timpul, când a devenit limpede că nu există mai multe epidemii locale, ci o pandemie globală, a fost necesar să se pună cu toţii de acord asupra unei singure denumiri. Denumirea adoptată a fost cea care era folosită deja de cele mai puternice naţiuni din lume - învingătorii din Marele Război. Pandemia a ajuns să fie cunoscută drept "gripă spaniolă" - ispanka, espanhola, la grippe espagnole, die Spanische Grippe - şi o eroare istorică a rămas bătută în cuie.

Skorzeny - Dansând cu diavolul

Hugo N. Gerstl
Skorzeny - Dansând cu diavolul
Editura Meteor Press, 2020
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu


 

***
Prezentare

În 1943, soarta războiului era potrivnică lui Hitler. Mussolini este răsturnat de la putere şi ţinut în detenţie într-un loc secret.

12 septembrie 1943: din ordinul lui Hitler, un grup de comando condus de Obersturmbannfuhrer Otto Skorzeny se aventurează pe cel mai înalt vârf din Apenini, masivul Gran Sasso, pentru a-l salva pe Il Duce.

Octombrie 1944: amiralul Horthy poarta negocieri cu Aliaţii şi Armata Roşie. Omul lui Hitler, acelaşi Otto Skorzeny, îl răpeşte pe fiul amiralului şi îl forţează pe Horthy să demisioneze, instalând în schimb un guvern progerman.

Decembrie 1944: Ofensiva din Ardeni. Folosindu-se de 2.000 de uniforme furate de la armata americană, Otto Skorzeny conduce un grup de germani vorbitori de limba engleză în spatele liniilor inamice şi produce haos pe întreg frontul.

După prăbuşirea celui de-al Treilea Reich, aranjează fuga unor foşti membri SS în America de Sud, devine şeful securităţii lui Juan Peron şi iubitul secret al Evitei Peron, antrenează forţele arabe şi pe Yasser Arafat pentru războiul cu Israelul, intermediază o întâlnire între Yasser Arafat şi Moshe Dayan, vinde armament ambelor tabere ale războaielor din Africa şi, într-un final, ca agent al Mossadului, lichidează grupul de oameni de ştiinţă germani pe care Egiptul îi recrutase să distrugă Israelul.

Dansând cu diavolul este un roman captivant nu numai pentru povestea în sine - scrisă sub forma unei autobiografii - ci şi pentru măiestria cu care autorul te convinge să urmăreşti cu oarecare empatie - şi cu sufletul la gura - aventurile acestui "erou neinfricat / ticălos fără scrupule", după cum el însuşi îl numeşte, care şi-a îndeplinit cu profesionalism şi conştiinciozitate misiunile primite. Indiferent cine i le-a comandat.

Fragment
Capitolul 1

De-a lungul vieţii mele, am fost numit în fel şi chip, de la omul cel mai periculos din Europa, la soldatul favorit al lui Hitler; de la erou neînfricat, la ticălos fără scrupule; şi de la cel mai mare oportunist, la "mâna dreaptă a diavolului". Am păstrat sute de tăieturi din ziare şi reviste de pe tot globul, majoritatea expediată de prieteni, care-mi atribuiau planurile şi acţiunile cele mai fantastice, mai abjecte şi mai dificile. Atât de mulţi oameni, prieteni şi duşmani deopotrivă au răspândit zvonuri şi defăimări, iar la fel de mulţi au exagerat enorm aşa-zisele mele "fapte de eroism", încât linia de demarcaţie dintre adevăr şi presupunere s-a estompat iremediabil. Ce aş fi avut de câştigat dacă aş fi negat acuzaţiile care-mi erau aduse? Oamenii aveau să continue să creadă ceea ce doreau să creadă, aşa cum făcuseră întotdeauna.

Nu sunt totuşi singurul afectat. Mă gândesc la camarazii alături de care am luptat, la soldaţii curajoşi pe care i-am comandat şi care au murit în vâltoarea războiului, fie pe câmpul de onoare, fie pierduţi pe vecie pe stepele, în pădurile sau în lagărele de prizonieri ale Rusiei sovietice. Indiferent ce anume s-ar spune acum, eu cred că cei aflaţi de ambele părţi ale evenimentelor catastrofale din viaţa mea nu au luptat niciodată necinstit în mod personal, chiar dacă au fost implicaţi într-un război murdar de care omenirea nu mai avusese parte până atunci.

În ciuda tuturor experienţelor pe care le-am trăit, continui să cred cu fermitate că onoarea militară există şi va dăinui atâta timp cât vor mai fi soldaţi sau până ce jumătate din planeta noastră va distruge cealaltă jumătate. Va fi oare posibil să învăţăm ceva din lecţiile trecutului?

Cartea aceasta nu are intenţia de a fi o dezminţire, dar nici o justificare pentru faptele şi spusele mele sau pentru evenimentele la care am asistat. De asemenea, n-aş putea, şi nici nu voi încerca, să-mi asum vreo virtute nici în viaţa mea personală şi nici în cea profesională. Este pur şi simplu relatarea unui bărbat care a fost martor la evenimente istorice recente şi care a avut timp să reflecteze la evenimente şi oameni, şi la circumstanţe şi planuri; un martor a cărui principală caracteristică a fost condiţia de patriot german care s-a născut în 1908 la Viena, capitala imperială a Austro-Ungariei.

*

Mi s-a spus că, dintre toate cele cinci simţuri omeneşti, cel mai puternic, şi ultimul pe care-l pierdem, este mirosul. Aşa e; eu încă îmi pot reaminti aromele din copilărie şi tinereţe, cârnaţii Würstl dulci-săraţi, sfârâind în grăsime, din Prater, uriaşul parc de distracţii al Vienei, sau de la târgurile stradale din faţa Primăriei. Vată de zahăr. Kaffee mit schlagober, cafea tare şi groasă, cu linguriţe zdravene de frişcă, care îmi aduc şi acum în minte după-amiezile în care tata mă ducea la Hotelul Sacher. Savoarea tortului Sacher şi cele mai parfumate produse de patiserie din lume. Aromele de vanilie şi ou ale delicioaselor Salzburger Nockerl sau Palatschinken, clătite subţiri umplute cu dulceaţă sau gem de caise sau prune peste care se presăra zahăr pudră din belşug.

Parfumul bogat şi relaxant al scaunelor vechi tapisate în piele, care fuseseră spălate cu săpun cu glicerină generaţii la rând. Izul acru, izbitor de moarte şi cordită pe câmpurile de bătălie. Răsuflarea fetelor cărora le furam sărutări în colţuri umbroase. Şi mireasma cea mai fascinantă dintre toate - parfumul natural al femeii imediat înainte sau după ce a făcut dragoste.

*

După împlinirea vârstei de 18 ani am decis să calc pe urmele tatei şi ale fratelui meu mai mare, Alfred, şi să devin inginer. În 1926 am intrat la Universitatea Tehnică din Viena, la Facultatea de Inginerie, unde aveam să constat că mă număram printre cei mai tineri participanţi la cursuri.

Majoritatea studenţilor, veterani de război care doreau să-şi încheie cursurile, era mult mai vârstnică. Deşi aceşti foşti soldaţi căliţi în lupte, care avuseseră parte de atâta suferinţă şi moarte îmi impuneau respect, eu tânjeam după lucruri de care încă nu avusesem parte: împliniri fizice de două feluri.

La vârsta aceea ajunsesem la înălţimea de 1,93 m şi-mi călisem corpul practicând sporturi competitive şi adoptând o dietă spartană. De aceea am fost satisfăcut când am fost invitat să mă alătur câtorva frăţii. Cea mai atrăgătoare dintre ele, Marcomannia Dueling Society, urma tradiţia duelurilor dintre studenţi. Aceste frăţii fuseseră faimoase în Germania şi Austria imediat după Revoluţia din 1848. Akademisches fechten, care se practica folosind săbii lungi, cu două tăişuri, era cu adevărat un mod de viaţă.

La scurtă vreme după ce m-am înscris în Marcomannia am participat la primul meu mensur, care s-a desfăşurat într-o seară în subsolul sediului frăţiei noastre. Sala era destul de mare, aproximativ 12x13 metri. Membrii ambelor frăţii care se întreceau, Marcomannia noastră şi Teutonia, al cărei sediu se afla la trei străzi distanţă, s-au adunat în jurul unei saltele mari care fusese amplasată în mijlocul încăperii. Aerul era încărcat de un iz înţepător şi copleşitor, un amestec de sudoare masculină, corpuri nespălate, nervozitate, hotărâre şi niciun fel de teamă.

Din colţuri opuse doi bărbaţi s-au apropiat de arbitrul care stătea tăcut în centrul sălii. Amândoi purtau protecţii capitonate similare, acoperite cu plasă de oţel, care să le apere trunchiul, braţul înarmat şi gâtul; pe ochi aveau ochelari tot din plasă de oţel. Am auzit arbitrul vorbind clar şi răspicat, cuvinte pe care, fără doar şi poate, le rostise de sute de ori.
- Domnilor, mensur nu este nici un duel în înţelesul tradiţional al cuvântului, nici un sport. Nimeni nu "câştigă", nimeni nu "pierde". Pe toată durata sa, luptătorii rămân pe loc, păstrând între ei o distanţă fixă. Fiecare fandează la lungimea braţului. Scopul nu este de a vă mişca, ci de a sta pe loc, în timp ce încercaţi să loviţi zonele neprotejate de pe faţa şi capul oponentului. Nu vă este îngăduit să tresăriţi ori să vă eschivaţi. Ţelul vostru este dublu: încercaţi să vă răniţi oponentul şi, dacă sunteţi lovit, înduraţi Schmiss - rana - în spiritul eroic al unui războinic german.

Doi bărbaţi mai vârstnici s-au apropiat de centrul saltelei.
- Domnii doctori în medicină Schneider şi Weissbrodt vor fi prezenţi pentru a se asigura că nimeni nu este rănit în mod serios. Indiferent care dintre voi va fi atins, Schmiss va fi cusută profesionist. La fel ca mine, oricare dintre ei poate pune capăt duelului în orice clipă.
- Eşti sigur c-o să poţi rezista la asta, Otto? m-a întrebat Clement DesRoches, unul dintre membrii frăţiei mele. Primele dăţi când am asistat la mensur mi s-a făcut greaţă. Am văzut cicatrici urâte.

Clement însuşi avea o cicatrice neregulată pe partea stângă a feţei, care pornea imediat de sub ureche şi se întindea până în partea inferioară a obrazului.
- Unii dintre "medicii" ăştia, a urmat el, sunt impostori, totuşi majoritatea e legitimă. Uneori sunt încurajaţi să coasă prost rănile, tocmai pentru ca după vindecare cicatricile să pară mai teribile decât fuseseră în realitate.

În clipa aceea am auzit strigăte de încurajare, deoarece arbitrul a fluierat şi cei doi combatanţi au început să se lovească cu săbiile. Nu vedeam prea multă dibăcie şi practic niciun fel de eleganţă, ci doi tineri care păreau porniţi să se omoare reciproc. Privindu-i, am înţeles că existau trei mişcări: fenta sau atacul fals, spintecarea şi împungerea. Din când în când, ambii combatanţi mârâiau surd pentru a-şi distrage reciproc atenţia.

După numai câteva secunde, cum mi s-a părut mie, deşi poate că au fost mai multe, am auzit un strigăt:
- Ergebnis! Atins!

A urmat un urlet de durere şi sala a explodat într-o cacofonie de zgomote.
- Halt! a strigat arbitrul şi a fluierat de trei ori ascuţit.
- Schmiss! Schmiss! Schmiss! Schmiss! au reverberat prin încăpere strigătele din tabăra noastră când frăţia Marcomannia a salutat în extaz reuşita.
- Betrügen! Betrügen! Betrügen! (Hoţie! Hoţie!) au răcnit la unison cei din Teutonia, dar am observat că strigătele lor erau mai degrabă resemnate decât pasionale.

Învinsul zăcea întins pe saltea cu faţa în sus şi se străduia să nu urle, în timp ce membrii frăţiei lui îi turnau vin roşu peste rană, care era deja carne vie şi emana un iz dulceag, greţos. Am simţit cum mi se scurge sângele din obraji şi îmi coboară în stomac, pentru ca după aceea să urce înapoi la fel de brusc şi am ştiut cu certitudine că voi leşina dacă cineva nu mă va ajuta cât mai repede. Din fericire, Clement, care se afla în apropiere, m-a tamponat pe ceafă cu o cârpă rece şi udă şi mi-a trecut pe sub nări o fiolă cu amoniac.

În timp ce mă susţinea şi ne îndreptam amândoi spre capătul îndepărtat al sălii, m-am întrebat cum - sau dacă - voi supravieţui primului meu mensur.

*

Membrii din Marcomannia purtau chipiuri albe şi panglici negre, iar piepturile aveau garnituri albe şi aurii. În fiecare an, în prima duminică din septembrie, grupările studenţeşti se alăturau maselor populare din Piaţa Eroilor care demonstrau oficial pentru unirea cu Germania sub drapelul negru, alb şi roşu. Aceea a fost unica demonstraţie politică la care am participat cu regularitate între 1924 şi 1934. Pe de altă parte, practicam foarte multe sporturi: fotbal, atletism şi schi, mergeam cu caiacul pe Dunărea frumoasă şi navigam pe lacurile alpine.

În adâncul inimii, voi fi mereu un Echte Wienerer, un vienez adevărat. Şi nici în ziua de azi nu există nimic mai distinct vienez decât kaffeehaus. Pe 5 septembrie 1926, împreună cu prietenii mei cei mai buni, Heinz Rogge, Baldur Schnacke şi Clement DesRoches, am părăsit demonstraţia pentru unirea cu Germania la ora 16:00. Toţi eram exaltaţi, deoarece cu o zi în urmă, Liga Naţiunilor votase în unanimitate pentru a invita Germania să i se alăture.

Până am ajuns la Innere Stadt începuse să burniţeze şi peste fosta capitală imperială a Austriei atârna o mantie sură şi umedă. Fâşâitul liniştitor al ştergătoarelor de parbriz se adăuga caldarâmului ud şi turlei falnice a catedralei Sf. Ştefan. Clădirile magnifice ale Vienei, monumentele şi parcurile ce mărgineau Ringstrasse nu încetau niciodată să mă încânte.

Deşi Austria simţea strânsoarea represivului Tratat de la Versailles, aici nu era la fel de rău ca în Germania, dar întrucât austriecii erau germani în adâncul sufletului, nu puteam decât să deplângem decăderea standardului de viaţă în ţara vecină din nord-vest. Şi Viena? Mai bine pe o bancă de lemn dintr-un parc vienez decât într-o vilă din orice alt oraş din lume.

După ce am lăsat automobilul lui Heinz pe o străduţă în apropiere de Ringstrasse, am mers toţi patru pe jos cam vreo trei intersecţii până la cafeneaua Weissenhof, favorita noastră. Am intrat în localul în formă de litera "L" şi am privit în sala principală lambrisată în lemn de stejar, cu tavan înalt cu grinzi din acelaşi lemn, cu candelabre şi separeuri confortabile. Pendula ceasului mare de pe un perete din apropiere se legăna lent, hipnotic dintr-o parte în alta.
- La fel ca data trecută, întârzie zece minute, a spus Clement DesRoches privindu-şi ceasul de la mână. Este ora 16:45. Tageblatt va fi livrat peste 20 de minute. Până atunci voi citi ziarul londonez Times, să văd ce comentează ei despre votul Ligii Naţiunilor.

S-a ridicat, a străbătut sala până la un stand de lângă uşa de la intrare şi a luat un exemplar nou-nouţ al ziarului britanic, care fusese trecut printr-o vergea cu o fantă şi aşezat alături de altele în interiorul unui suport din trestie.

După ce s-a întors Clement, de separeul nostru s-a apropiat Josef, un chelner oacheş de vârstă mijlocie, care părea întotdeauna nebărbierit.
- Ca de obicei, stimaţii mei viitori doctori ingineri? a întrebat el, respectuos, cunoscându-ne preferinţele pentru cafeaua vieneză cu frişcă.
- Da, mulţumim, am răspuns eu.

Josef a revenit peste câteva clipe, purtând pe o tavă mare patru ceşti de cafea şi opt pahare cu apă pe care le-a aşezat în faţa noastră.
- Unul dintre motivele pentru care iubesc atât de mult Viena, a declarat Baldur, este că absolut toţi chelnerii din toate cafenelele din oraş par croiţi după acelaşi tipar: te linguşesc, dar în acelaşi timp sunt mereu foarte oficiali. Poartă invariabil sacouri albe, cămăşi extrem de scrobite şi cravate din mătase. Şi întotdeauna ţi se adresează cu "Herr Doktor" sau "Herr Professor", indiferent ce ocupaţie ai avea.
- Ba mai mult, a adăugat Heinz, pentru preţul unei ceşti de cafea poţi să citeşti ziare într-o duzină de limbi din toată lumea, ore la rând, şi nimeni nu-ţi va cere niciodată să comanzi şi altceva.

Întrucât frecventam câteva cafenele din Innere Stadt, învăţaserăm şi clientela acestora: în Cafe Freyung, studenţii medicinişti discutau de toate, de la disecţia cadavrelor până la cele mai recente lucrări de psihoterapie ale lui Freud; în Vindobona, filateliştii făceau schimb de timbre din toată lumea, în Herrenhof, puteai asista la interminabile partide de şah; în Schubert, schimbau bârfe muzicienii din oraş iar în Pucher se puneau la cale toate afacerile.

După vreo jumătate de oră de pălăvrăgeli, am atacat subiectul care mă obseda de multe zile.
- Băieţi..., am început eu.
- Nu trebuie s-o spui, Otto, m-a întrerupt Clement. Primul tău mensur va fi joia viitoare şi ţi-e frică de nu mai poţi.
- Păi... ăăă... cam da.
- Nu "cam", prietene, a zis Baldur. Am trecut toţi prin asta: diareea, voma, anticiparea durerii oribile.
- Nu trebuie să-ţi fie ruşine, Otto, a intervenit şi Heinz Rogge. Nu faci altceva decât să ne arăţi că eşti şi tu o fiinţă omenească la fel ca noi.
- Şi să ştii că n-ai nicio obligaţie s-o faci, a zis DesRoches cu blândeţe. Un număr surprinzător de mare de inşi se retrag. Asta nu înseamnă dezonoare, ştii prea bine.
- Clement, am rostit eu, tu ai cea mai urâtă cicatrice pe care am văzut-o vreodată. Spune-mi sincer, cât de rău a fost?
- Să faci dragoste cu o femeie este mult mai plăcut, a replicat el, stârnind râsete zgomotoase şi câteva comentarii stânjenitoare.
- DesRoches, spune-i adevărul! Cât timp n-ai avut cicatricea asta nu te-ai ales nici măcar cu un sărut franţuzesc, dar de când fetele te văd ca pe un războinic voinic şi curajos, cu semnele bărbăteşti de mensur, ai văzut mai multe fese decât un colac de closet.

N-am ştiut ce să răspund la aşa ceva. Înainte de a fi primit în Marcomannia, fusesem cu una sau două fete. Subliniez "fete", întrucât de atunci descoperisem că exista o vastă deosebire între o femeie cu experienţă, care a învăţat să se bucure de cea mai mare legătură ce poate exista între un bărbat şi o femeie, şi o virgină inocentă, care poate fi făptura cea mai superbă văzută vreodată, dar care este prea speriată şi sfioasă pentru a fi altceva decât un dezastru iminent. Mi se spusese că mahomedanii îşi închipuie paradisul ca pe un loc unde fiecare bărbat capătă câte 76 de virgine. Dacă este adevărat, cred că voi abandona imaginea mahomedană a raiului.
- Deci, cât de dureros este? am insistat.
- În clipa când am fost rănit, nu mai simţisem în viaţa mea o durere atât de intensă. Mi-am repetat însă întruna: "O să treacă şi asta, o să treacă şi asta". Numai aşa am scăpat să nu leşin pe loc. După două zile, poate chiar trei, abia dacă m-am putut uita în oglindă când am văzut ce grotesc arătam; totuşi, durerea în sine a dispărut foarte repede. Iar după ce s-a dezumflat... poţi vedea şi cu ochii tăi cum este.
- Nu prea frumos, am comentat eu.
- Poate că nu, dacă eşti englez sau american, a replicat Schnacke, însă fiecare cultură vede frumuseţea în altă lumină. Triburile africane schvartze îşi bagă în gură beţişoare din ce în ce mai lungi ca să-şi întindă buzele la jumătate de metru în faţă. Indianer roşii din America îşi pictează feţele sau le sculptează ca pe nişte stâlpi totemici. Poţi să întrebi pe oricine din Marcomannia. Un bărbat cu o cicatrice este ca un magnet pentru o mädchen dulce sau chiar o frau măritată.

Ne-am continuat discuţia alte câteva seri după aceea. Nu voi spune că aşteptam cu nerăbdare desfigurarea despre care mi se spusese că va urma primelor mele mensur, însă decisesem deja că, dacă tovarăşii mei rezistaseră cu bine acelui botez, atunci puteam şi eu.

*

În total, am luptat în 14 asemenea dueluri. Privind retrospectiv, nu sunt deloc stânjenit de cicatricile mele din dueluri, care, aşa cum au arătat multe fotografii ulterioare, erau neobişnuit de lungi, adânci şi groaznic de neregulate. În opinia mea, ringul de duel m-a învăţat să fiu curajos, să-mi păstrez sângele rece şi tăria voinţei. Deşi simt şi acum focul care m-a ars prima dată când tăişul sabiei mi-a spintecat pielea de la scalp până la beregată într-o rană căscată, hidoasă, de carne vie şi sânge, Clement DesRoches, care a murit mult prea tânăr într-o demonstraţie inutilă împotriva guvernului Dollfuss, avusese dreptate: durerea de moment cauzată de traumă era ştearsă rapid de ceea ce se întâmpla ulterior.