Bohemian Rhapsody, Adevărata biografie a lui Freddie Mercury

Lesley-Ann Jones
Bohemian Rhapsody, Adevărata biografie a lui Freddie Mercury
Editura Nemira, 2019
traducere din limba engleză de Alexandru Macovescu

 Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Intro

Lesley-Ann Jones scrie biografii, găzduieşte emisiuni radio şi ţine discursuri. Şi-a ascuţit peniţa în presa scrisă din Marea Britanie, unde a fost gazetar şi scriitor invitat mai bine de douăzeci de ani. A lucrat mult în radio şi televiziune şi este invitată cu regularitate la emisiuni documentare despre muzică în Marea Britanie, SUA şi Australia. Este coproducător al filmului Ultimul interviu al lui John Lennon - despre ultima întâlnire dintre fostul membru Beatles şi prezentatorul BBC Andy Peebles.

Printre cărţile ei se numără: Trumbling Dice, Hero: David Bowie, Imagine, Ride a White Swan: The Lives and Death of Marc Bolan.

*

Aceasta este biografia uneia dintre cele mai faimoase şi iubite stele din istoria muzicii moderne: Freddie Mercury, scrisă de o jurnalistă de muzică rock premiată şi apropiată de formaţia Queen.

Cu o cercetare meticuloasă, empatică şi fără alunecări spre senzaţional, cartea se bazează pe mărturiile celor mai apropiaţi oameni din viaţa starului rock, din copilărie şi până la moarte, cu accent pe perioada anilor 1980, când formaţia începuse să se destrame, înainte de spectacolul de la Live Aid care i-a repus pe picioare.

Pentru a înţelege omul din spatele legendei, Lesley-Ann Jones a călătorit de la Londra în Zanzibar şi India. Plină de interviuri exclusive, Bohemian Rhapsody este un portret adus la zi al unui om legendar, la aproape treizeci de ani de la moartea lui Freddie.

 "Nimeni nu a surprins mai bine decât Lesley-Ann Jones dualitatea magică şi fermecătoare a lui Freddie Mercury." (The Times)

Fragment

Poate că Freddie credea că fanii muzicii anilor '70 nu erau pregătiţi pentru un star rock cu rădăcini africane şi indiene. Acum nu ar conta. Dimpotrivă, mulţi le-ar considera un avantaj. Cu cât mai amestecată şi mai obscură este astăzi moştenirea culturală şi muzicală a unui artist, cu atât e mai atrăgătoare. Atunci, lucrurile stăteau diferite. Nu este greu de imaginat că şi-a considerat existenţa de până atunci în deplină neconcordanţă cu imaginea pe care a tânjit să şi-o creeze. Prin definiţie, un star rock era american şi se trăgea din California (The Beach Boys), New York (Lou Reed), Florida (Jim Morrison), Mississippi (Elvis Presley) sau din Washington (Jimi Hendrix). Liverpool era de asemenea la modă datorită formaţiei The Beatles, la fel şi Londra mulţumită lui Mick Jagger şi Keith Richards de la The Rolling Stones. Albii anglo-saxoni erau preferaţi, iar americanii de culoare, aproape la fel de buni. Se întâmpla frecvent ca muzicienii de atunci să nu spună pe şleau unde se născuseră, pentru că astfel le sporeau farmecul şi aura de mister, genul de lucruri pentru care cei de la PR erau plătiţi regeşte ca să le inventeze. Existau atât de multe informaţii care se băteau cap în cap în ceea ce priveşte locul naşterii şi copilăria lui Freddie, încât mi-am dat seama că trebuie să aflu totul singură.

Am zburat spre Dar es Salaam via Nairobi şi am închiriat o barcă către oraşul Zanzibar dintr-un port plin cu ambarcaţiuni indiene şi bărci de pescuit care se legănau, ancorate la ţărm. Totul avea un aer exotic. Pentru una ca mine, născută într-un cătun uitat de lume, faptul că Freddie dăduse uitării Zanzibarul începea să devină greu de înţeles. Când mă gândesc că ar fi putut să se dea în spectacol cu poveşti despre Ali Baba şi Sindbad, prinţi arabi şi farmec oriental, mi se pare irezistibil. De ce nu a făcut-o? Trebuie să existe un motiv. Un "trecut fermecat" ţinea de esenţa lui Freddie.

Zanzibar, doar un punctuleţ pe hartă, se află la sud de ecuator pe coasta de est a Africii. Dacă te uiţi mai atent, sunt de fapt două punctuleţe: insula principală, Unguja, şi Pemba, cea mai îndepărtată, astăzi o destinaţie căutată de europenii proaspăt căsătoriţi aflaţi în luna de miere. Împreună cu Tanganika, fosta colonie germană şi apoi englezească, formează acum Republica Tanzania. Deşi are o suprafaţă foarte mică, Zanzibar a fost devastată de corupţie, nesiguranţă şi masacre mai mult decât orice alt stat. Succesiv invadată de-a lungul secolelor de către asirieni, sumerieni, egipteni, fenicieni, indieni, persani şi arabi, precum şi de malaysieni, chinezi, portughezi, olandezi şi britanici, istoria ei parcă e desprinsă din O mie şi una de nopţi. Unii dintre ei, în speciali persanii din Shiraz, din sudul Iranului de azi, arabii din Oman şi mai târziu britanicii, s-au stabilit şi au domnit aici. Civilizaţia swahili de aici datează de la începutul islamului. Când cuişoarele au intrat pe piaţă în 1818, a luat naştere industria condimentelor din Zanzibar. Ghimbirul, nucşoara, vanilia, cuişoarele şi cardamomul au început să fie exportate în toată lumea. Datorită misionarilor şi exploratorilor aflaţi în trecere în drum spre Continentul Negru, poveştile cu haremuri, intrigi de palat şi iubiri i-au conferit Zanzibarului un plus de savoare. Însă a dobândit şi o faimă îngrozitoare din cauza comerţului cu fildeş şi a traficului de fiinţe umane. Până la abolirea sclaviei în 1897, 50.000 de africani erau aduşi anual de lângă lacurile centrale de pe continent în piaţa unde erau biciuiţi cu sălbăticie şi apoi vânduţi.

Pe malul insulei Unjuga se află palatele maiestuoase ale sultanilor, un fort antic arăbesc cu tunuri ruginite, clădiri coloniale şi case ale negustorilor, unele într-o perpetuă renovare, altele complet distruse. În spatele lor se află un labirint de bazaruri şi străduţe înguste unde se înghesuie cocioabele oamenilor simpli. Freddie a locuit în primii optsprezece ani de viaţă într-un apartament din Stone Town cu vedere la mare.

Jer, mama lui, era şi ea aproape un copil când l-a născut la Spitalul Guvernului din Zanzibar într-o zi de joi, pe 5 septembrie 1946, care s-a nimerit a fi Anul Nou parsi. A fost o binecuvântare că primul născut al tinerei de 18 ani era băiat. Când Bomi, soţul ei, aflat la muncă, a primit vestea, s-a bucurat nespus. Numele familiei avea să dăinuie. Cel puţin aşa au presupus, neputând să-şi imagineze ce alegeri va face fiul lor mai târziu în viaţă. Cuplul s-a gândit ce nume să-i pună bebeluşului. Fiind parsi - adepţi ai religiei zoroastriene din Persia secolului al VI-lea î. Hr. -, alegerile erau limitate. Au căzut de acord asupra numelui Farrokh pe care Bomi l-a înregistrat potrivit actelor din arhivele guvernului.
"Îmi amintesc foarte clar când s-a născut Freddie", mi-a zis Perviz Darunkhanawala, născută Bulsara, când am vizitat-o acasă în districtul Shangani. Perviz este nepoata lui Bomi Bulsara. Sorabji, tatăl ei, şi Bomi, tatăl lui Freddie, erau doi dintre cei opt fraţi.
"Tatăl lui Freddie şi al meu s-au născut şi au crescut în Bulsar, un orăşel la nord de Bombay, [azi Mumbai], în statul indian Gujarat", mi-a explicat. "Aşa au căpătat numele de Bulsara. Toţi fraţii au venit în Zanzibar ca să-şi caute de muncă. Tata s-a angajat la compania Cable and Wireless, Bomi s-a angajat casier la Înalta Curte, lucrând pentru guvernul britanic. Când Bomi a venit în Zanzibar, nu era însurat. Abia mai târziu s-a întors în India şi s-a însurat cu Jer, mama lui Freddie, în Bombay. Apoi a adus-o aici şi s-a născut Freddie.
Era aşa de mic, parcă era un animăluţ de companie. Când era bebeluş, părinţii îl aduceau la noi acasă, îl lăsau cu mama şi ieşeau. Când a mai crescut, se juca prin casă. Era tare neastâmpărat. Eram mult mai mare şi îmi plăcea să am grijă de el. Era aşa mic şi de drăguţ. Tare mult l-am iubit! De câte ori venea, voiam să rămână. Dar, după ce petreceau o seară în oraş, părinţii îl luau acasă."

Perviz mi-a povestit că soţii Bulsara aveau o viaţă socială destul de bogată în ciuda religiei şi a culturii rigide. Cu un salariu cam cât al unui funcţionar modest în Anglia, Bomi a putut să-şi permită o casă confortabilă şi servitori, printre aceştia fiind şi Sabine, doica (ayah) lui Freddie. Familia avea tot ce îi trebuie şi clima era prielnică. În 1952, când Freddie avea şase ani, s-a născut sora lui, Kashmira.

Bomi Bulsara lucra la birourile din zona nerezidenţială Beitel-Ajaibi, Casa Minunilor, construită pentru ceremonii de către sultanul Said Barghash la sfârşitul secolului al XIX-lea. Fusese cea mai înaltă clădire din Africa de Est şi avea o grădină botanică plină de vegetaţie luxuriantă. A supravieţuit bombardamentelor flotei britanice din timpul unei scurte răscoale şi apoi a trecut printr-un proces îndelungat de reconstrucţie ca să ajungă în cele din urmă muzeul principal din Zanzibar. Slujba lui Bomi presupunea călătorii prin colonie şi în India, ceea ce probabil l-a influenţat când a decis să-şi trimită singurul fiu la o şcoală îndepărtată. Însă existau întrebări cu privire la cât de bun era sistemul de învăţământ pe plan local. Deşi părinţii lui erau zoroastrieni, Farrokh s-a dus de la vârsta de cinci ani la Şcoala Misionară din Zanzibar unde profesoarele erau călugăriţe anglicane. Era considerat mai deştept decât ceilalţi, demonstrând că are talent pentru pictură, desen şi modă.
"Devenea pe zi ce trece un băieţel politicos, serios şi corect", îşi aminteşte Perviz.
"Avea o sclipire în ochi şi era poznaş, ceea ce îl mai băga în belele din când în când. Însă mi-l amintesc cel mai bine ca fiind secretos şi timid. Extrem de timid. Nu vorbea mult nici chiar atunci când venea cu părinţii în vizită la noi. Aşa era el. Când a mai crescut, nu ne-am mai văzut prea des, se juca pe stradă sau pe plajă cu ceilalţi băieţi."
"În copilărie a fost fericit şi i-a plăcut muzica", îşi aminteşte Jer, mama lui. "Folk, operă, muzică clasică, toate îi plăceau. Cred că a vrut să fie interpret dintotdeauna."

Perviz a fost mirată să afle că nu reuşisem să obţin din surse oficiale o copie după certificatul de naştere al verişorului ei. Nu am primit veşti bune nici după ce am fost în audienţă la directorul arhivelor.
"Aşadar, aţi venit aici pentru certificatul de naştere al lui Freddie Mercury?" m-a întrebat el zâmbind. "Nu e aici. A fost aici. O argentiniană a venit acum mult timp să-l caute. I s-a făcut o copie şi de atunci ia originalul de unde nu-i, deşi a fost cerut de multe ori - cred că de fani. Problema e că în 1946-1947 încă nu se ţineau evidenţele cum trebuie. Doar bucăţele de hârtie care acum sunt împrăştiate peste tot. Haideţi să vedeţi!"

În spatele tejghelei din biroul principal, directorul a scotocit prin fişete şi s-a întors cu mai multe certificate de naştere. Vreo zece s-au împrăştiat pe jos şi au rămas acolo.
"Există o persoană, doctorul Mehta, care e momentan în Oman, dar se întoarce săptămâna viitoare. Ştiu că are o copie a certificatului de naştere al lui Freddie."
Însă, în ciuda eforturilor mele, nu am dat de doctorul Mehta niciodată.

Cercetările mele cu privire la familia lui Freddie nu au fost văzute cu ochi buni de toţi cei implicaţi. Diana, fiica superbă a lui Perviz, nu a fost impresionată, tot insista că nu era deloc interesată de Freddie Mercouri. De ce?
"A plecat din Zanzibar când eram bebeluş", a răspuns dând din umeri, roşie în obraji. "A renunţat la numele de familie. Nu a trăit ca noi. Nu a vrut să aibă de-a face cu noi. Nu s-a întors niciodată. Nu era mândru de Zanzibar. Era un străin. Era din altă viaţă."
Nu a vrut să spună mai multe. Deci era ceva la mijloc.

Atitudinea Dianei semăna cu a celor pe care i-am întâlnit mai târziu. Deşi câţiva locuitori din Zanzibar susţin că locuiesc în case deţinute odată de familia Bulsara, niciunul nu a putut să-mi arate probe concrete şi nimănui nu îi prea păsa. Cum mi-a explicat un vânzător indian: "Nu ştiu nimic şi nimeni altcineva nu ştie. Toţi cei care spun că da merg pe presupuneri. Mai ales ghizii care îţi arată obiectivele de pe insulă. Vor doar bani. Nu mai e nimeni aici care să ştie ceva. Foarte mulţi oameni au plecat, cu multă vreme în urmă. Dar, dacă afli vreodată, te întorci să-mi spui şi mie, te rog? M-am săturat până peste cap să mă tot întrebe lumea: americani, sud-americani, englezi, nemţi, japonezi. Localnicii nu înţeleg. Cine a fost el, la urma urmei?"

Cine a fost fiul cel mai cunoscut al Zanzibarului? Pentru pelerinii Queen, insula este destinaţia supremă. Operatorii turistici specializaţi au vacanţe scumpe pentru fani în locul de naştere al cântăreţului, lucru de care profită câteva restaurante cu panorame superbe şi câteva magazine cu suvenire. Însă Freddie nu a avut niciodată statut de vedetă aici. Nu a fost făcut cetăţean de onoare. Nu e consemnat în arhivele oficiale. Nu exista nicio menţiune la muzeul local când am fost eu; nicio fostă locuinţă transformată în altar personal; nicio statuie din bronz sau ceară, vreo efigie, vreo scrumieră produsă în serie, vreun magnet de frigider, nici măcar o ilustrată cu chipul lui - deşi poţi cumpăra ilustrate cu aproape orice altceva. Dacă ar căuta cineva un loc total opus Graceland-ului lui Elvis Presley din Memphis, atunci aici l-ar găsi.

Misterul certificatului de naştere a apărut din nou când am ajuns acasă. Din senin, Marcela Delorenzi, o argentiniană - acea argentiniană - m-a contactat. Era în drum spre Londra cu un cadou pentru mine. Jurnalista şi crainica stabilită în Buenos Aires mi-a adus o copie a certificatului de naştere al lui Freddie. Nu i-l cerusem; nu vorbiserăm niciodată. Nu încercasem să dau de ea, nu mi-a cerut nimic în schimb. Dacă se simţea vinovată, nu mi-a mărturisit. Când l-a obţinut, documentul original scris de mână era încă în sediul arhivelor, a insistat să-mi menţioneze. Îl văzuse. Poate că în cele din urmă a fost dat cuiva în schimbul unei sume colosale şi e pe undeva printr-o colecţie privată.

În 2006, Asociaţia pentru Mobilizarea şi Propagarea Islamică (UAMSHO), un grup musulman din Zanzibar, a protestat vehement împotriva aniversării pe insulă a 60 de ani de la naşterea lui Freddie. Sub pretextul că a încălcat legile islamului prin stilul de viaţă gay şi exagerat, murind în 1991 de SIDA, grupul furios a cerut să se renunţe la planurile pentru o petrecere pe plajă cu turişti gay, iar miile de fani care se duceau să sărbătorească să fie trimişi înapoi de unde au venit.

Nu mă surprindea. Când Zanzibar a scos în afara legii relaţiile homosexuale în 2004, comunităţile gay din toată lumea au protestat. Dar Abdallah Said Ali, preşedintele UAMSHO, a insistat că evenimentul "ar trimite un semnal greşit".
"Nu vrem ca generaţia tânără să înţeleagă că homosexualii sunt acceptaţi în Zanzibar", a declarat el. "Avem obligaţia religioasă de a apăra moralitatea în societate şi trebuie oprit oricine încalcă morala islamului."

Lăsând la o parte morala islamului, trebuia luată în considerare şi credinţa familiei lui Freddie. El şi-a iubit şi şi-a respectat din toată inima părinţii şi sora. Ştia prea bine că zoroastrienii sunt pentru suprimarea homosexualităţii - poate că acesta este motivul principal pentru care Freddie a încercat atât de multă vreme să-şi reprime înclinaţia. În Vendidad, textul sacru zoroastrian este clar consemnat: "Bărbatul ce se culcă cu bărbat cum o face bărbatul cu femeia sau femeia cu bărbatul este un Daeva (demon): este un adept al lui Daeva, un iubit al lui Daeva."
Pentru parsi, homosexualitatea nu e doar un păcat, ci şi o formă inimaginabilă de proslăvire a diavolului.

Să vedem imaginea de ansamblu. Relaţiile homosexuale consensuale între adulţi sunt ilegale în 70 din 195 de ţări din lume. În 40 de ţări doar relaţiile între bărbaţi sunt în afara legii. Sexul între doi bărbaţi adulţi a devenit legal în Anglia şi Ţara Galilor în 1967, dar abia în 1980 în Scoţia şi în 1982 în Irlanda de Nord. În anii '80 şi '90, organizaţiile care militau pentru drepturile persoanelor homosexuale au vrut ca vârsta consimţământului să fie aceeaşi atât pentru homosexuali, cât şi pentru heterosexuali. Astăzi vârsta consimţământului în Anglia, Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord este de 16 ani.
"Freddie nu a trăit ca noi", a zis Diana, verişoara lui. "Era din altă viaţă."

Adevărul gol-goluţ e mai bun decât cel mai bine îmbrăcată minciună. Se pare că Freddie renunţase complet la patria africană pentru un motiv crucial.

Poate că simţea hiraeth în adâncul sufletului. Niciun cuvânt nu poate exprima sensul din galeza veche. Evocă melancolie, o tristeţe adânc îngropată pentru ce s-a pierdut. Oare Freddie, ca mulţi din noi, s-a gândit cu tristeţe la inocenţa lui, tânjind după momente din trecut pe care nu le mai putea retrăi?

Uneori ne întoarcem. Facem din nou o călătorie. Ne consolăm ca adulţi aducându-ne aminte în tăcere. Freddie nu a putut s-o facă niciodată. Mereu a trebuit să umple golul în altă parte. Unii cred că s-a împăcat cu trecutul în Seven Seas of Rhye, primul hit al trupei din 1974. Un imn hard-rock pe un album destul de progresiv, cu versuri ce descriu un tărâm fantastic creat de micul Freddie împreună cu Kashmira, sora lui. Oare misterul rădăcinilor persane şi călătoria epică a profetului Zarathustra le-au stimulat imaginaţia şi le-au inspirat basmele ce au stat la baza piesei? Se pare că da, potrivit lui Phil Swern, producător la Radio 2, arhivist muzical şi colecţionar renumit de discuri.
"Am avut mereu impresia că piesa Seven Seas of Rhye este despre viaţa în Zanzibar, dacă luăm în considerare interviurile pe care le-a acordat de-a lungul anilor", spune Phil. "Acolo evada - cel puţin în mintea lui. Mereu se putea refugia acolo când realitatea era copleşitoare."

Într-un interviu la radio, Freddie a descris cântecul ca pe "un produs al imaginaţiei mele". "Versurile şi piesele sunt în mare parte fantezii. Le inventez. Nu aparţin realităţii, ci mai degrabă au un aer visător. Nu sunt genul de compozitor care se plimbă pe stradă şi e inspirat de o viziune şi nu sunt genul care vrea să se ducă într-un safari ca să vadă animale sălbatice şi să se simtă inspirat, să urce pe munţi sau chestii de genul ăsta. Nu, inspiraţia mă poate lovi doar dacă stau în cadă", mărturisea el.

Inima fetelor arde mai intens

Shobha Rao
Inima fetelor arde mai intens
Editura Storia Books, 2019
traducere din limba engleză de Ruxandra Tudor şi Alina Marc-Ciulacu

 Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Intro

Shobha Rao s-a mutat din India în Statele Unite când avea 7 ani. A primit Premiul Katherine Anne Porter pentru ficţiune, iar povestirea sa, Kavitha and Mustafa, a fost inclusă în 2015 de romancierul şi scriitorul american T.C. Boyle pe lista Best American Short Stories. Este autoarea unei colecţii de nuvele, An Unrestored Woman, şi a romanului Inima fetelor arde mai intens. Locuieşte în San Francisco.
*
Un roman de debut electrizant, despre legătura extraordinară dintre două fete pe care împrejurările le-au despărţit, dar care se caută cu stăruinţă una pe cealaltă.

Poornima şi Savitha se lovesc de trei obstacole: sunt sărace, sunt ambiţioase şi sunt fete. După moartea mamei ei, Poornima întâlneşte foarte puţină bunătate în viaţă. Ei îi revine sarcina de a avea grijă de fraţi până când tatăl ei îi găseşte soţ potrivit. Aşa că, atunci când Savitha intră în gospodăria lor, Poornima e intrigată de fata aceasta veselă, care gândeşte pe cont propriu. Dintr-odată, satul lor din India nu mai pare chiar atât de sufocant de mic, iar Poornima începe să-şi imagineze o viaţă dincolo de căsătoria aranjată. Dar în momentul în care un act de cruzime îngrozitor o forţează pe Savitha să plece, Poornima lasă în urmă tot ce îi era cunoscut pentru a-şi găsi prietena.

Călătoria o poartă prin cele mai întunecate unghere ale lumii interlope din India, de pe un continent pe altul şi, în cele din urmă, într-un complex de apartamente din Seattle. Alternând perspectivele fetelor pe măsură ce se confruntă cu obstacole extrem de dificile, romanul lui Shobha Rao înfăţişează două eroine care nu îşi pierd niciodată speranţa ce arde înăuntrul lor.
*
Aleasă drept una dintre cele mai bune cărţi ale anului de către The Washington Post, NPR, Shelf Awareness, Paste, LitHub, Real Simple. Finalistă 2018 Goodreads Choice Awards, la categoria Best Fiction / Inclusă pe lista lungă a Premiului pentru Primul Roman 2018 a Center for Fiction.

 "Incandescent... Un portret virulent a ceea ce pare a fi feminismul într-o mare parte a lumii." (Vogue)

 "O plăcere pentru fanii Elenei Ferrante, cartea explorează legăturile de prietenie şi felul în care ambiţia feminină se loveşte de constrângerile sărăciei şi ale societăţilor patriarhale." (The Huffington Post)

 "Inima fetelor arde mai intens de Shobha Rao mi-a făcut inima ţăndări. Cioburi de inimă peste tot. Sunt uluită de căldura şi de umanitatea din această carte, chiar dacă explorează anumite locuri incredibil de întunecate. O să-mi rămână gândul la această carte pentru o vreme şi o să auziţi multe despre ea." (Charlie Jane Anders, autoarea cărţii Toate păsările din cer)

 "Un debut impresionant, romanul este o mărturie a trăiniciei pe care o are prietenia dintre femei... Shobha Rao ne uimeşte cu romanul ei de debut nu numai prin proza superbă, ci şi prin măiestria cu care stăpâneşte ritmul. În scriitura lui Rao, tema aceasta gravă, dură, care altfel ar fi putut deveni tulburătoare prin onestitatea totală, este fluidă şi propulsivă. Romanul nu pierde nicio clipă din vedere cele două suflete sensibile şi puternice aflate în centrul lui, iar cititorul rămâne fără suflare în faţa puterii lor." (Shelf Awareness)

 "Fascinant... Paginile se întorc întruna, limbajul este liric şi încântător şi numeroase formulări cer o pauză pentru a fi analizate... Rao este o scriitoare talentată şi sigură pe ea, capabilă să gestioneze o linie narativă amplă şi ambiţioasă." (The New York Times Book Review)

 "O poveste incredibil de autentică şi de fascinantă despre două tinere între care se creează o legătură puternică în timp ce ţes pânză pentru sariuri într-un mic sat indian dominat de sexism şi de misoginie." (nStyle)

 "Cu certitudine, o lectură obligatorie pentru cititorii cărora le plac autori precum Nadia Hashimi şi Khaled Hosseini." (Bustle)

 "Cartea are o forţă emoţională uriaşă şi o naraţiune fascinantă, care îl vor purta pe cititor până la finalul tulburător... Romanul este o mărturie puternică despre modul în care un lucru în aparenţă mărunt, precum prietenia dintre două fete, poate deveni un mijloc de a rezista oprimării." (Dallas Morning News)

 "Încântător... Proza magnifică surprinde nuanţele şi intensitatea a două prietene foarte bune, pe cale să treacă la o maturitate nesigură şi precară... Un studiu incisiv al unei legături de prietenie indestructibile." (Kirkus Reviews)

Fragment

Lucrul care te frapa cel mai tare la templul din vecinătatea satului Indravalli nu se arăta privirii cu uşurinţă. Nicidecum - mai întâi trebuia să urci muntele şi să te apropii, după care să priveşti îndelung şi cu atenţie intrarea. Uşa. Nu lambriurile ei sculptate sau fibrele elegante de lemn, ci modul în care trona, atât de impozantă, luminoasă şi stingheră. Felul în care părea să stea, puternică şi mare, ca şi când ar fi fost un arbore. Era vorba despre lemnul provenit dintr-un crâng aflat la nord-vest de Indravalli. Pădurea era îngrijită de o femeie bătrână - se zvonea că ar fi avut peste 100 de ani -, care nu avea copii. Ea şi soţul ei fuseseră fermieri şi, când a înţeles într-un final că nu-i era dat să aibă copii, femeia a început să planteze copaci, ca să aibă ce să îngrijească, ca să poată avea un lucru atât de fragil şi de minunat pe care să-l crească. Soţul ei a împrejmuit vlăstarii cu tufe de spini, ca să ţină la distanţă animalele sălbatice; pentru că locuiau într-o zonă aridă, femeia trebuia să aducă apă de la mulţi kilometri depărtare, să îi ude. Acum crângul lor se transformase într-o pădure mândră, cu sute de copaci. Şi toţi erau puternici şi se unduiau în bătaia vântului uscat. Un jurnalist de la un ziar local a mers odată să stea de vorbă cu bătrâna. A ajuns exact la vremea ceaiului şi s-a aşezat împreună cu ea la umbra unuia dintre copaci, ale cărui frunze foşneau sus, deasupra lor. Au sorbit din ceai fără să rostească niciun cuvânt; jurnalistul a uitat toate întrebările, fiind copleşit de frumuseţea verde şi tăcută a acelui loc. Aflase că bătrâna nu avea copii şi că îşi pierduse şi soţul de curând, astfel că i-a spus, înţelegător:
- Cred că vă ţin companie. Copacii. Ochii cenuşii ai bătrânei i-au zâmbit şi ea i-a răspuns:
- Oh, da. Nu sunt niciodată singură. Am sute de copii.

Jurnalistului i s-a ivit ocazia de a pune o nouă întrebare:
- Deci îi priviţi ca pe nişte copii?
- Dumneavoastră nu? A urmat un moment de linişte. Jurnalistul a privit prelung copacii cu trunchiuri masive şi viguroase care, în ciuda secetei, a bolii, a insectelor, a inundaţiilor şi a foametei, sclipeau în nuanţe de verde-auriu, deschis. Radiau chiar şi în căldura şi apăsarea după-amiezii.
- Sunteţi norocoasă să aveţi atâţia fii, a continuat el.

Bătrâna s-a uitat în sus cu o privire înflăcărată, iar chipul ridat i s-a luminat ca în copilărie.
- Sunt norocoasă, i-a răspuns, dar tu, tinere, nici că te poţi înşela mai mult. Aceştia nu sunt fiii mei. Nici măcar unul. Acestea sunt fiicele mele.

*
Poornima nu remarcase nici măcar o dată uşa templului. Nici Savitha. Dar templul le veghea îndeaproape, cocoţat pe muntele care domina satul Indravalli. Satul se afla în vecinătatea malurilor fluviului Krishna, la peste o sută de kilometri de golful Bengal. Deşi era aşezat într-o vale netedă, cătunul era umbrit de Indravalli Konda, unul dintre cei mai înalţi munţi din Andhra Pradesh; la jumătatea urcuşului pe versantul estic se afla templul. Era zugrăvit cu un alb strălucitor, astfel că Savithei i se părea o minge enormă de bumbac. Poornima îl percepea ca pe o lună plină, veşnic înconjurată de cer şi de crengile copacilor dimprejur. Poornima avea 10 ani. Stătea în faţa colibei în care locuia cu familia ei şi se uita atentă la templu; s-a întors spre tatăl ei, care stătea întins pe un pat din cânepă, şi l-a întrebat:
- De ce tu şi amma mi-aţi dat numele după luna plină?

Mama ei lucra la războiul de ţesut, aşa că Poornima nu a vrut să o deranjeze cu această întrebare. Dar ar fi făcut-o - ar fi făcut-o fără să o deranjeze deloc, ar fi luat-o de gât şi i-ar fi inspirat adânc şi cel mai neînsemnat miros - dacă ar fi ştiut că avea să moară în cinci ani. Dar tatăl ei nici măcar nu a ridicat privirea când a auzit întrebarea. N-a făcut decât să-şi ruleze o ţigară. Poate că nu a auzit-o. Poornima a luat-o de la capăt:
- Nanna, tu...
- Este gata cina?
- Aproape.
- De câte ori e nevoie să-ţi spun că trebuie să fie gata când vin acasă?
- Mi-aţi dat numele ăsta pentru că m-am născut într-o noapte cu lună plină? Bărbatul a ridicat din umeri.
- Nu cred. Poornimei i-a venit în minte faţa unui bebeluş şi a continuat:
- Aveam faţa rotundă ca luna? Tatăl fetei a oftat, după care a spus:
- La câteva zile după ce ai venit pe lume, mama ta a avut un vis în care i-a apărut un sadhu . Acesta i-a spus că, dacă te vom numi Poornima, următorul copil va fi băiat. Poornima l-a urmărit în timp ce îşi aprindea ţigara, după care a intrat în colibă. Atunci a fost ultima dată când a întrebat despre numele ei. În nopţile cu lună plină încerca din răsputeri să nu privească în sus. Este doar o piatră, îşi spunea în sinea ei, o piatră mare şi cenuşie pe cer. Dar i-a fost greu să uite, nu-i aşa? Acea conversaţie. Câteodată îi revenea în minte de niciunde, aparent fără motiv. Când gusta de sare o oală de sambar , de exemplu, sau când îl servea pe tatăl ei cu ceai. Evident că acel sadhu avusese dreptate: Poornima a mai avut trei fraţi. Deci care era motivul tristeţii? Niciunul, nici măcar unul singur. Câteodată chiar se simţea mândră şi îşi spunea în sinea ei: am fost speranţa lor, care s-a adeverit. Imaginează-ţi cum ar fi fost să nu devii realitate. Imaginează-ţi cum ar fi fost să nu ai speranţă. La 15 ani, Poornima avea deja vârsta la care se putea căsători, deci a încetat să mai meargă la şcoala maicilor. În schimb, a început să lucreze în timpul liber la roata de tors, charkha, ca să mai ajute la cheltuielile din gospodărie. Pentru fiecare mosor de fire pe care îl făcea - uneori roşu, alteori albastru sau argintiu - primea două rupii, care pentru ea însemnau o avere. Şi, într-un fel, chiar asta era: la 13 ani, când i-a venit prima menstruaţie, a primit în dar cel mai preţios articol vestimentar pe care îl purtase vreodată, o langa de mătase care costase o sută de rupii. Pot să câştig atât în mai puţin de o lună, şi-a spus cu respiraţia întretăiată. În plus, faptul că ea, o fată, putea să câştige ceva, orice, îi dădea un sentiment atât de profund şi de trainic de importanţă - de valoare -, încât se aşeza la charkha ori de câte ori avea ocazia. Se trezea dis-de-dimineaţă ca să toarcă şi o ţinea tot aşa după ce spăla vasele folosite la micul dejun, după ce pregătea şi servea prânzul şi după ce gătea cina. Coliba lor nu avea electricitate, aşa că torsul era o cursă contra soarelui. În nopţile cu lună plină era îndeajuns de multă lumină ca să poată să toarcă, dar acest lucru era valabil doar o dată pe lună. Aşa se face că în majoritatea serilor, după ce apunea soarele, lăsa deoparte charkha şi se uita cu nerăbdare la semilună, la primul pătrar sau la ultimul pătrar şi se văita: "De ce nu poţi fi mereu plină?". Dar lumina soarelui sau a lunii nu era singura grijă a Poornimei. Cealaltă problemă, cea mai apăsătoare, era boala mamei ei. Cancer, din câte înţelesese de la medicul spitalului american din Tenali. Medicamentele erau scumpe, aşa că femeii îi fusese recomandată o dietă bazată pe fructe şi nuci - de asemenea scumpe. Tatăl ei, care confecţiona sariurile din bumbac tors în casă pentru care era celebră regiunea Guntur, reuşea cu greu să-şi hrănească soţia şi cei cinci copii din raţiile de orez şi linte impuse de Guvern, darămite să le asigure fructe şi nuci, care erau considerate un lux. Dar Poornimei nu-i păsa. Ea era mulţumită - nu, nu doar mulţumită, ci încântată, de-a dreptul exaltată - de alimentele pe care i le putea cumpăra mamei în fiecare zi: două banane, un măr mic şi un pumn de caju. Nu era exaltată pentru că mâncase vreunul din fructe sau un pic din caju. Nu a luat niciodată nici măcar un dumicat; mama ei a convins-o o dată să ia o nucă de caju pe care, într-o fracţiune de secundă cât femeia s-a întors, a pus-o la loc în grămăjoară. Era exaltată când îşi privea mama în timp ce mânca încet banana - inclusiv mestecatul unui fruct atât de moale o secătuia de puteri -, dar Poornima o privea cu atâta convingere, cu atâta speranţă, că avea impresia că o vede pe mama ei întremându-se. Ca şi când forţa ar fi fost o sămânţă. Ca şi când tot ce trebuia să facă era să îi dea nişte alimente de două rupii şi să o urmărească cum creşte.

Aşa a ajuns Poornima să câştige la fel de mult ca tatăl ei. Iată cum proceda: lua grămezi de fire neprelucrate, amestecate în mănunchiuri groase şi, cu ajutorul roţii de tors, învârtea firele până se separau. În acelaşi timp, le răsucea pe un mosor de metal. Odată, în timp ce se uita la mosorul pe care răsucise un fir, i s-a părut că seamănă cu un butoiaş de lemn, mic cât căpşorul fratelui ei cel mic. În final, aceste fire urmau să ajungă la războiul de ţesut cu care confecţiona sariurile tatăl ei. Aveau să mai fie prelucrate înainte de asta, dar Poornimei i se părea că putea să aproximeze lungimea firului pe care îl torsese. Lungimea pe care o avea pe mosorul pe care îl răsucise. Dacă ar fi spus asta cuiva, ar fi râs de ea; i-ar fi spus că toate păreau să fie la fel de groase, dar nu era adevărat. Mosorul trecuse prin mâinile ei, astfel că ştia orice îndoitură, orice formă a acestuia, orice model de rugină. Ţinuse mosoarele în mână şi i se părea că niciun lucru care trece prin mâna cuiva nu mai poate fi uitat. Întocmai ca micuţul ceas pe care îl primise de la profesoara ei înainte să renunţe la şcoală. Avea un cadran albastru, patru picioare şi doi clopoţei care clincăneau la oră fixă. Când i l-a oferit, profesoara ei, o măicuţă în vârstă şi plină de amărăciune, i-a spus: - Presupun că acum te vor da unui soţ. Şi că în următorii zece ani vei avea câte un copil pe an. Ia ăsta. Nu renunţa la el niciodată. Acum poate că nu înţelegi la ce mă refer, dar vei înţelege într-o zi. După aceea a întors ceasul şi l-a făcut să sune. - Clinchetul ăsta, a continuat măicuţa. Ţine minte: sunetul ăsta este al tău. Este numai şi numai al tău. Poornima nu a avut habar despre ce vorbea măicuţa aceea bătrână, dar i s-a părut că acel clinchet al ceasului chiar era cel mai preţios sunet pe care îl auzise vreodată. Aşa a început să poarte ceasul cu ea peste tot. Îl punea alături de charkha în timp ce lucra. Îl aşeza lângă farfurie în timp ce mânca. Îl lăsa lângă covoraşul pe care dormea. Până într-o zi când aşa, pe nepusă masă, ceasul nu a mai clincănit şi tatăl ei a exclamat: - În sfârşit. Am crezut că nu o să înceteze vreodată. La câteva luni după ce micuţul ceas a încetat să funcţioneze, mama Poornimei a murit. Fata tocmai împlinise 16 ani - era cea mai mare dintre cei cinci copii - şi să o vadă pe mama ei cum se duce a fost ca o zi senină care se transformă în negură. Lucrul căruia îi ducea dorul cel mai mult era vocea mamei. Acea voce delicată, melodioasă şi caldă între pereţii roşi de şobolani ai colibei. Poornimei îi plăcea când era strigată de o voce atât de suavă, când spărgea monotonia orelor lungi care se reduceau, de fapt, la doar două banane, un măr şi o mână de caju. Vocea mamei făcea chiar şi acele lucruri mărunte să pară unele de nepreţuit. Şi acum Poornima îşi pierduse şi mama, şi ceasul. Şi pentru că nu o mai avea pe mama lângă ea, fata nu mai lucra la charkha la fel ca înainte; uneori o abandona în mijlocul zilei şi se uita în gol la pereţi, zicându-şi: o să-i uit vocea. Poate asta a vrut să spună măicuţa bătrână; că ajungi să uiţi un sunet dacă nu îl mai auzi în fiecare zi. Nu cred că o voi uita acum, dar se va întâmpla la un moment dat. Şi atunci voi pierde totul. Odată ce şi-a spus asta, a ştiut că trebuia să ţină minte mai mult decât o voce, trebuia să-şi amintească un moment anume, de pildă acesta: într-o dimineaţă, când era bolnavă, mama Poornimei s-a simţit îndeajuns de bine cât să-i pieptene părul. Era o zi senină şi însorită şi mişcările erau atât de line şi de uşoare, încât fata a avut impresia că nu o persoană ţinea peria, ci o pasăre micuţă, cocoţată pe mâner. După trei sau patru mişcări, mama ei s-a oprit brusc. Şi-a aşezat mâna pe capul fetei câteva momente şi, când s-a întors, Poornima a văzut că o podidise plânsul. Mama s-a uitat şi ea la fată şi, cu o tristeţe nesfârşită, care părea să fie acolo dintotdeauna, i-a spus:
- Poornima, sunt prea obosită. Sunt atât de obosită.

La cât timp după aceea a murit? Poornima era de părere că la trei sau patru luni. Într-o dimineaţă, după ce s-au trezit, au văzut că avea ochii deschişi şi goi şi fără viaţă. Cu toate acestea, Poornima nu a fost în stare să plângă. Nu a făcut-o nici când a ajutat la îmbăiatul şi îmbrăcatul mamei moarte. Nici când tatăl şi fraţii ei au dus-o pe uliţele din sat, învelită cu flori de iasomie. Nici când rugul funerar a ars şi s-a preschimbat în scrum. Nici măcar când a terminat de pus şi ultima crizantemă din ghirlanda agăţată de poza mamei ei. A plâns abia mai târziu, când s-a trezit în prima dimineaţă rece autumnală. Sau cel puţin a încercat să plângă. Îşi aminteşte că nu au fost decât câteva lacrimi. La momentul respectiv, a simţit că era o fiică rea, pentru că nu putea să plângă, să jelească, dar, indiferent de cât de tristă se simţea, oricât de adâncă era durerea, nu a reuşit să verse decât una sau două lacrimi. Ochii nu i s-au înroşit decât puţin. "Amma", a spus fata în timp ce se uita către cer. "Iartă-mă. Nu-i vorba că nu te iubesc. Sau că nu îmi este dor de tine. Nu înţeleg; toţi ceilalţi plâng. Varsă găleţi de lacrimi. Dar lacrimile nu sunt unica măsură, nu-i aşa?" Cu toate acestea, lucrul pe care l-a intuit s-a adeverit: odată cu trecerea lunilor, a uitat vocea mamei. Dar ceea ce îşi amintea în continuare, singurul lucru pe care nu îl pierduse, a fost faptul că pentru un moment - în timp ce îi pieptăna părul - mama şi-a pus mâna pe capul ei. A fost cel mai uşor gest dintre toate şi, cu toate acestea, Poornima l-a simţit: greutatea mâinii mamei. O greutate atât de delicată şi de fragilă, ca stropii de ploaie dintr-o zi toridă de vară. O greutate atât de mică şi de ostenită, dar suficient de puternică încât să i se insinueze în vine ca sângele. Într-un final, fata şi-a spus că fusese o greutate minunată.

O dată pe lună, Poornima mergea la templul de pe Indravalli Konda ca să se roage pentru mama ei. Stătea în încăperea de la intrare, care era înecată de mirosul emanat de cădelniţă, şi îl urmărea pe preot, sperând că zeii aveau să-i vorbească, să-i spună că amma ei îi veghea în continuare, chiar dacă lucrul pe care tânjea cu adevărat să-l atingă era deepa, o lampă micuţă, cocoţată exact pe vârful muntelui. Câteodată, în vreo duminică sau în vreo zi de sărbătoare, stătea în faţa colibei şi privea în sus, la luminiţa care strălucea în depărtare, licărind galbenă ca o stea.
- Cine o aprinde? l-a întrebat o dată pe tatăl ei.
- Cine aprinde ce?
- Deepa de pe vârful muntelui. Bărbatul, care tocmai terminase cina şi stătea în faţa colibei, cu braţele obosite şi spatele încovoiat, a privit înspre Indravalli Konda şi i-a răspuns:
- Probabil că un preot. Vreun copil. Poornima a tăcut un moment, după care a continuat: - Eu cred că amma o aprinde. Tatăl ei şi-a întors privirea către ea. Părea supărat, răscolit, de parcă tocmai ieşise dintr-o clădire cuprinsă de flăcări. Apoi i-a cerut nişte ceai. Când i-a dat cana, bărbatul i-a spus:
- Încă zece luni.
- Zece luni?
- Până la parastasul de un an.

Acum Poornima a înţeles ce voia de fapt să spună. După moartea unui membru al familiei, nu se cădea să organizezi nicio petrecere timp de un an, darămite o nuntă. Trecuseră doar două luni de la moartea mamei. Abia peste alte zece avea să se mărite - asta încerca tata să-i spună.
- Deja am vorbit cu Ramayya. Nu departe de aici locuieşte un fermier. Are câteva hectare de pământ şi este muncitor. Are doi bivoli, o vacă şi nişte capre. Dar nu vrea să mai aştepte atât. Are nevoie de bani acum. Şi se teme că tu nu eşti potrivită pentru o nevastă de fermier. I-am spus lui Ramayya, i-am spus şi lui: Uitaţi-vă la ea. Uitaţi-vă puţin la ea. Este puternică precum un bivol, ea este un bivol. Scoateţi-vă din minte bivolii voştri, ea ar putea să are singură câmpul. Poornima a dat din cap şi a intrat în colibă. Singura oglindă pe care o aveau era una cu mâner; nu îşi putea vedea toată faţa decât dacă o îndepărta cât putea de mult, dar a ţinut-o aproape de faţă şi a văzut un ochi, apoi un nas. Apoi a coborât cu oglinda spre gât, sâni şi coapse. Un bivol? A fost cuprinsă brusc de tristeţe. Nu putea spune de ce. Nici nu conta. Era o copilărie să fii trist fără motiv. Ştia doar că, dacă mama ei ar mai fi trăit, probabil că ar fi fost deja măritată. Poate chiar însărcinată sau deja mamă. Nici acestea nu erau motive de tristeţe. Cu toate acestea, îşi făcea griji în privinţa fermierului. Dacă avea cu adevărat să o pună să are singură câmpul? Dacă mama-soacră avea să fie dură cu ea? Dacă urma să nască doar fete? Apoi a auzit-o pe amma vorbindu-i. A auzit-o spunându-i: Niciunul dintre aceste lucruri nu s-a întâmplat încă. Apoi a continuat: Totul este deja scris în stele, Poornima. De zei. Nu putem schimba nimic. Deci ce sens are? De ce să-ţi faci griji? Evident că amma avea dreptate. Dar în acea noapte, după ce s-a aşezat pe rogojina pe care dormea, Poornima s-a gândit la fermier, la deepa de pe vârful Indravalli Konda, la frumuseţe. Dacă ar fi avut tenul mai deschis la culoare, părul mai des sau ochii mai mari, poate că tatăl ei i-ar fi găsit un partener mai de soi: unul care să vrea o soţie, nu un bivol. Odată, când Ramayya a venit în vizită la tatăl ei, l-a auzit spunându-i: "Poornima ta este muncitoare, dar ştii cum sunt băieţii din ziua de azi; ei vor o fată modernă. Ei vor modă". Modă? Apoi s-a gândit la mama ei; s-a gândit la ultimele zile ale acesteia, când s-a zbătut în chinuri; s-a gândit la greutatea mâinii mamei pe capul ei; apoi s-a dus cu gândul la cele două banane, la măr şi la mâna de caju şi, ca şi când acesta ar fi fost momentul după care tânjea în sinea ei, a cedat şi a vărsat atâtea lacrimi de parcă nu avea să se mai oprească vreodată. A plâns în linişte, sperând că tatăl, cei trei fraţi şi sora ei nu aveau să o audă, iar rogojina s-a îmbibat atât de tare de lacrimi că simţea mirosul de umezeală de sub ea, ca după o ploaie zdravănă, şi, după ce a terminat, trupul ei a fost atât de epuizat de la plâns, atât de pustiit de sentimente, atât de gol, că a zâmbit şi a căzut într-un somn adânc, fără vise.