Introducere la Cinci zile care au zguduit lumea

Nicholas Best
Cinci zile care au zguduit lumea. Relatările unor martori oculari de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial
Editura Meteor Publishing, 2017
Traducere din limba engleză de Eugen Damian

 Citiţi un fragment din această carte.

*****

Introducere

Puţine episoade din istorie au reuşit să zguduie lumea în măsura în care au făcut-o cele cinci zile de la sfârşitul lui aprilie 1945, începând cu asasinarea lui Mussolini şi sfârşind cu vestea că Hitler s-a sinucis în buncărul său din Berlin. Plecarea celor doi dictatori era aşteptată de multă vreme, dar maniera în care au dispărut nu a fost totuşi mai puţin teribilă: Mussolini şi amanta lui spânzuraţi cu capul în jos în faţa unei mulţimi batjocoritoare, iar trupul lui Hitler redus la o grămăjoară wagneriană de cenuşă, în timp ce Magda Goebbels îşi otrăvea copiii, iar personalul scos din minţi al Cancelariei făcea sex în grup înainte de a-şi înfrunta propria moarte. Nici chiar cel mai melodramatic romancier din lume n-ar fi putut inventa un asemenea deznodământ.

La fel de îngrozitoare au fost şi atrocităţile comise în aceeaşi perioadă de ruşii care luaseră cu asalt Germania. Atrocităţile au atins apogeul în Berlinul înconjurat de ruşi, unde violul în masă a făcut ravagii la o scară nemaiîntâlnită până atunci. Faptul că propriii lor conaţionali, soldaţii germani, se comportaseră la fel în Rusia nu le putea consola pe femeile de toate vârstele care fugeau terorizate sau, adesea, se sinucideau pentru a evita să fie violate de bandele provenite din rândul trupelor sovietice, nefamiliarizate cu rafinamente occidentale precum electricitatea şi toaletele instalate în casă. Înspăimântătoare au fost şi dezvăluirile legate de lagărele de concentrare, apărute în urma deceselor lui Hitler şi Mussolini. Dachau a fost capturat de americani în aceeaşi zi în care Il Duce a fost spânzurat la Milano. Ravensbrück a căzut o zi mai târziu, în timp ce Hitler îşi lua singur viaţa. Primele fotografii de la Belsen şi Buchenwald au ieşit la iveală în săptămâna aceea şi au fost arătate unui public neîncrezător. Majoritatea erau atât de înfiorătoare, încât n-au putut fi publicate în presă. Au fost însă prezentate în diferite oraşe, astfel încât oamenii din lumea liberă să poată vedea dovezile cu propriii lor ochi şi să înţeleagă ce se întâmplase cu adevărat în Germania nazistă.

Era important ca lumea să vadă acele fotografii. Toţi citiseră ziarele şi auziseră zvonurile despre lagăre, dar asta nu înseamnă că le şi crezuseră. Richard Dimbleby, reporter la radio, un om de o integritate mai presus de orice bănuială, convinsese cu mare greutate scepticul BBC să difuzeze relatarea sa, în calitate de martor ocular, despre lagărul de la Belsen. Nici altora nu li se dăduse crezare atunci când povestiseră ceea ce văzuseră. În timpul Primului Război Mondial, circulaseră peste tot zvonuri că nemţii de pe Frontul de Vest topeau cadavrele umane pentru grăsime. Zvonurile s-au dovedit ulterior false, fiind aproape sigur răspândite de propaganda britanică. Acum, apăruseră din nou, însoţite de poveşti despre gazări în masă, schelete ambulante, capete zbârcite şi abajururi confecţionate din piele umană tatuată. Nu-i de mirare că oamenii rămâneau sceptici.

La Londra, cinematograful în care a rulat primul film despre lagăre a fost pichetat în săptămâna aceea de o mulţime furioasă, scandalizată de faptul că propriul său guvern minţea din nou. Această furie a fost împărtăşită de milioane de germani, conştienţi de faptul că în lagăre se petrecuseră lucruri grave, dar convinşi că atrocităţile fuseseră exagerate în mod grosolan de propaganda Aliaţilor pentru a justifica războiul.

Însă fotografiile nu minţeau. "Să vezi înseamnă să crezi" era titlul expoziţiei organizate de Daily Express la Londra în acea săptămână. Oamenii stăteau cu miile la coadă să vadă fotografiile de la Buchenwald şi ieşeau de acolo muţi de uimire şi de groază. Mai târziu, au văzut la cinematograf filmul despre Belsen: schelete împinse cu buldozerul în gropile comune, iar civilii germani stând în picioare lângă soldaţii din SS, totul filmat într-o singură secvenţă, fără tăieturi de montaj, ca să nu apară acuzaţii de falsificare a imaginilor. Fotografiile nu minţeau. Erau prea multe, făcute într-o mulţime de locuri, validate de prea mulţi martori oculari pentru ca poveştile pe care le conţineau să fie o minciună. Un asemenea lucru era imposibil.

Oare să mai fie nevoie de încă o carte despre acea săptămână deja extrem de bine documentată, oricât ar fi fost ea de zguduitoare? Răspunsul trebuie să fie "da" dacă materialul pe care-l conţine este nou sau ieşit din comun. Toată lumea ştie, de pildă, că Hitler se afla la Berlin atunci când a murit, dar câţi ştiu că sora lui locuia în anonimat la Berchtesgaden, sub numele de Frau Wolff, şi că a păstrat tăcerea în timp ce oaspeţii pensiunii ei discutau despre moartea fratelui său? Sau că Leni Riefenstahl, regizoarea de film favorită a lui Hitler, se afla într-o staţiune de schi din Austria şi că n-a putut găsi un loc unde să doarmă atunci când lumea a aflat cine e? Sau că viitorul Papă Benedict dezertase din Wehrmacht şi plecase pe jos spre casă, îngrozit de faptul că ar fi putut fi împuşcat sau spânzurat de un copac pentru părăsirea postului?

Audrey Hepburn era în Olanda, mulţumită că evitase recrutarea într-un bordel al Wehrmachtului, dar atât de subnutrită, încât ambiţia ei de a deveni balerină părea tot mai nerealistă. Roman Polanski, care avea 11 ani, trăia aproape ca un animal sălbatic pe străzile Cracoviei. Bob Dole, grav rănit de un obuz german, zăcea paralizat într-un spital italian, ascultând manifestările de bucurie de la sfârşitul războiului şi întrebându-se dacă-şi va mai putea mişca vreodată degetele de la picioare. Tot felul de oameni, unii faimoşi la vremea aceea, alţii urmând să devină celebri mai târziu, şi-au amintit cu exactitate unde se aflau şi ce făceau în timpul evenimentelor petrecute în jurul lor în cele cinci zile extraordinare.

La fel ca în cartea mea anterioară, The Greatest Day in History, despre Armistiţiul din 1918, îmi propun şi de data aceasta să relatez povestea prin prisma celor care s-au aflat acolo, de preferat oameni cunoscuţi sau interesanţi, dar fără o legătură normală cu evenimentele descrise. Folosind, acolo unde a fost posibil, propriile lor cuvinte, am acoperit săptămâna în care Hitler s-a sinucis, iar naziştii s-au împrăştiat, dar m-am întrebat totodată unde s-au aflat în momentele acelea Marlene Dietrich, Günter Grass, Henry Kissinger, Jack Kennedy şi o mulţime de alţi oameni. Această tehnică a funcţionat bine în cazul Armistiţiului, oferind un instantaneu al lumii întregi la sfârşitul uneia dintre cele mai uimitoare săptămâni din istorie. Sper că va funcţiona şi de data aceasta.

O avertizare. Adevărul definitiv nu este întotdeauna uşor de descoperit. Cei câţiva martori oculari, mai ales din buncărul lui Hitler, şi-au schimbat mai târziu declaraţiile şi au oferit relatări diferite şi adesea contradictorii despre aceleaşi evenimente. Alţii au păstrat tăcerea decenii la rând, apoi nu şi-au mai amintit corect datele şi faptele. I-am invidiat întotdeauna pe scriitorii care se simt capabili să afirme cu siguranţă că un anumit martor ocular fie se înşală, fie minte. Eu prefer să relatez ceea ce mi-au povestit martorii, stabilind un context atunci când este nevoie şi lăsându-l apoi pe cititor să decidă singur gradul de veridicitate al poveştii. Dar pot spune cu siguranţă că ceea ce urmează, ori ceva asemănător, s-a întâmplat cu adevărat.

Când istoria şi ştiinţa se întâlnesc sub pana unui autor chinez - Problema celor Trei Corpuri

Liu Cixin
Problema celor Trei Corpuri
Editura Nemira, 2017
traducere din limba engleză de Nina Iordache

 Citiţi un fragment din această carte.

***

Când istoria şi ştiinţa se întâlnesc sub pana unui autor chinez

Citesc literatură science-fiction de multă, multă vreme. Am început pe când eram puştoaică, într-o iarnă, înainte de Crăciun când curăţam nuci. Da, aţi înţeles bine: curăţam nuci. Pe vremea aceea, nu îmi mai aduc aminte dacă era înainte sau imediat după 1989, dacă voiai cozonac şi prăjituri îţi adunai şi spărgeai singur nucile. Asta era activitatea noastră, a copiilor. Le spărgeam pe o hârtie de ziar cu un ciocan. În ziua aceea ziarul pe care le-am spart era un număr din Revista Anticipaţia care publica atunci, în foileton, Caverne de oţel a lui Asimov. Habar nu aveam cine este Asimov, dar povestea de sub cojile de nucă m-a prins aşa că am schimbat ziarul, am citit fragmentul şi apoi pe următorul, şi următorul... Am descoperit apoi colecţia Nautilus a editurii Nemira şi cei mai buni companioni mi-au devenit Frank Herbert, Bernard Werber, Stanislaw Lem şi mulţi alţii din aceeaşi colecţie. Cărţile erau publicate pe o hârtie de calitate îndoielnică, dar ce bogăţii ascundea fiecare dintre ele! Nu l-am uitat nici pe dragul de Asimov pentru care umblam jumătate de târg pentru a îl cumpăra în ediţia Teora de la acea vreme.

Unele dintre cărţile citite au fost mai uşor, altele mai dificil de citit. Recunosc că Problema celor Trei Corpuri se înscrie în ultima categorie. Este, de altfel, şi primul roman SF scris de un autor chinez pe care îl citesc. Complexitatea problemelor ridicate de acesta, desele trimiteri la descoperiri ştiinţifice, jonglarea cu termeni şi experimente de fizică îl fac intimidant, dar în acelaşi timp provocator şi intrigant. Cred că aşa s-au simţit cei care îl citeau pentru prima oară pe Jules Verne acum câteva sute de ani. Liu Cixin compensează această avalanşă de informaţie ştiinţifică cu o poveste bine închegată şi originală. Pentru cineva ca mine, interesat de istoria comunismului sub diferitele sale forme şi pe care îl văd ca pe unul dintre marile flageluri ale secolului XX, să citesc un roman SF al cărui început este plasat în anii Revoluţiei Culturale este un pic şocant şi ciudat totodată. Mi-a mai fost greu în primele pagini să mă obişnuiesc cu numele personajelor şi să le ţin minte în desfăşurarea acţiunii. Treptat însă, povestea m-a prins aşa că le-am găsit locul în poveste în capitolele următoare. M-au bucurat notele de subsol pentru că le-am considerat absolut necesare pentru cineva nefamiliarizat cu descoperirile şi teoriile din fizică. Citind cartea îmi spuneam că acest roman va fi cu siguranţă un regal pentru iubitorii ştiinţei şi ai fizicii cu precădere.

Ye Wenjie, fiica unui cunoscut profesor universitar, asistă la asasinarea tatălui ei de către Gărzile Roşii în timpul Revoluţiei Culturale. Om de ştiinţă la rândul său, cu specializare în astrofizică, tânăra femeie este trimisă la muncă forţată şi de acolo ajunge la Baza Coasta Roşie, o unitate strict secretă a statului chinez. Ye Wenjie asistă la atrocităţile comise de oameni împotriva oamenilor, dar şi la crimele pe care aceştia le săvârşesc împotriva naturii. Faptul că ajunge să creadă că specia umană nu mai are nici o şansă de una singură va marca întreg parcursul cărţii.

Contactul cu o civilizaţie extraterestră este prezent în multe filme şi cărţi ale epocii noastre. Ar părea că problema a fost tratată din toate unghiurile. Liu Cixin ne demonstrează că nu este aşa. Ideea unui joc care să ajute la stabilirea contactului dintre cele două civilizaţii este excelent gândită. Lumea celor Trei Corpuri este fascinantă atât pentru personajele din carte, dar mai ales pentru cititor. Ideea unei planete care se confruntă cu o problemă fără soluţie şi este obligată să se deshidrateze pentru a putea face faţă Erelor Haotice este, cred eu, unică. De fiecare dată, omenirea este obligată să o ia de la capăt şi evoluează până în punctul în care Era Stabilă ia sfârşit şi un cataclism o duce din nou la punctul de pornire. Jocul din realitatea virtuală se adresează oamenilor de ştiinţă pământeni şi nu oamenilor obişnuiţi pentru că cere rezolvarea unor probleme de fizică imposibil de desluşit de cineva care nu are cunoştinţe avansate în domeniu. Selectarea jucătorilor nu este întâmplătoare după cum aflăm pe parcursul cărţii.

Liu Cixin îmbină excelent poveştile de la baza Coasta Roşie cu căutările lui Wang Miao. Cele doua planuri se întâlnesc spre sfârşitul volumului când multe întrebări îşi găsesc răspunsul. Dintre personajele prezente în carte, favoritul meu este căpitanul Shi Qiang. Mi-a plăcut pentru pragmatismul şi cinismul său, pentru faptul că deşi nu este un expert găseşte întotdeauna o soluţie, pentru faptul că rămâne mereu cu picioarele pe pământ şi îşi păstrează optimismul. M-a cucerit când l-a trimis pe un Miao speriat şi tracasat la băut şi la dormit, explicându-i şi regula fundamentală pe care a descoperit-o: "ceva suficient de ciudat, trebuie să fie dubios". Shi nu este om de ştiinţă, dar este un poliţist cu experienţă, ştie să unească punctele şi să facă legătura dintre ele, nimic nu îi poate da peste cap stabilitatea pentru că a văzut prea multe şi nu mai are iluzii când vine vorba de rasa umană. Shi este cel care la sfârşit îi îmbărbătează pe oamenii de ştiinţă spunându-le că indiferent de circumstanţe şi de încercările repetate gândacii nu au putut fi stârpiţi ceea ce dă o şansă şi omenirii în lupta cu un adversar mult mai evoluat tehnologic.

Mi-au mai plăcut în carte ideea construirii unui computer din oameni într-una din lumile celor Trei Corpuri, folosirea oamenilor de ştiinţă celebri în joc şi legăturile pe care descoperirile acestora le au cu trecerea la alt nivel, soluţia găsită de Shi spre final, dar şi faptul că autorul s-a gândit că şi atunci când va fi vorba despre poziţia faţă de o civilizaţie extraterestră părerile şi opiniile oamenilor vor fi diferite aşa încât a creat facţiuni în cadrul Mişcării Terra-Trisloaris. Liu Cixin pare îndrăgostit iremediabil de Univers şi de misterele sale. Există în carte pagini care sunt aproape poetice când vine vorba despre crearea, expansiunea şi secretele pe care spaţiul le ascunde.

Mi s-a părut interesantă ideologia lui Evans numită Comunismul Pan-specii a cărei idee de bază este că toate speciile de pe Terra au fost create egale. Teoria evidenţiază ipocrizia şi egoismul rasei umane şi constituie unul dintre motoarele principale care pun în mişcare acţiunile personajelor din carte. Sunt convinsă că şi în realitate acest tip de gândire şi-ar găsi adepţi cu uşurinţă.

Să vă spun drept, abia aştept continuarea seriei. Deşi este dificilă, am găsit-o fascinantă. A fost unul dintre momentele acelea când mi-a părut rău că nu am cunoştinţe mai solide de fizică pentru a putea aprecia la justa valoare efortul şi inspiraţia autorului. Problema celor Trei Corpuri vă va provoca, enerva şi determina să priviţi din nou spre stele. Şi, de ce nu, să visaţi un pic şi să vă întrebaţi cum ar fi dacă ar fi?

Clubul de literatură şi de plăcinte din coji de cartofi - Scrisori din insula Guernsey

Annie Barrows, Mary Ann Shaffer
Scrisori din insula Guernsey
Editura Nemira, 2018
traducere din engleză de Ruxandra Toma

 Citiţi un fragment din această carte.

*****
Clubul de literatură şi de plăcinte din coji de cartofi

Cred că aşa cum în anumite situaţii o melodie bine aleasă te poate face să îţi schimbi starea, la fel şi o carte care ajunge în mâinile tale la momentul potrivit poate avea acelaşi efect. Recunosc că nu sunt o mare amatoare de romane epistolare. Asta m-a făcut iniţial să fiu sceptică cu privire la Scrisori din insula Guernsey. Cred că este dificil să găseşti tonul potrivit, să individualizezi personajele astfel încât fiecare să îşi aibă propria voce, să nu devii plictisitor sau enervant. Dar, într-un moment în care îmi cam pierdusem încrederea în specia noastră, mi-au căzut ochii pe cartea asta şi mi-am spus: "Ce-ar fi să-i dau o şansă?" Nu puteam alege mai bine.

Scrisă cu umor, cu tandreţe şi cu mult talent cartea aceasta te face să porţi un zâmbet în colţul gurii câteva zile, te face să te simţi mai bine deşi te pune în faţa unor momente nu tocmai luminoase din istorie. Este o carte despre curaj, prietenie şi, nu în ultimul rând despre puterea pe care o au cărţile în viaţa noastră... dacă le lăsăm. O carte scrisă de un fost bibliotecar şi librar, o carte care după care urmează să fie făcut un film cât de curând pe care, recunosc, de abia aştept să îl văd. Petrecându-mi şi eu la rândul meu câţiva ani într-o librărie, nu pot decât să fiu de acord cu Juliet Ashton, personajul principal al cărţii, care scrie la un moment dat că librarii sunt o specie realmente deosebită. Sunt deosebiţi pentru că librarii adevăraţi iubesc cărţile şi lucrează, de regulă, pe un salariu insuficient sau, atunci când au propria librărie pentru un profit extrem de mic. Eu cred că este o specie de oameni de care avem cu toţii nevoie, pentru că sunt cei care ştiu când, cum şi cui să recomande o carte, sunt sinceri pentru că atunci când vine vorba de o carte nu pot minţi. O sprînceană ridicată ori o buză niţel mai strâmbă erau şi metodele prin care comunicam noi cititorilor că o carte nu este tocmai la nivelul aşteptărilor şi că nu prea merită cumpărată. Par a fi gesturi universal valabile după cum reiese din romanul de faţă.

Cartea este compusă din corespondenţa tinerei Juliet Ashton începând cu luna ianuarie 1946. Juliet este scriitoare şi, în timpul războiului a publicat o serie de articole scrise într-un stil amuzant şi plin de vervă despre Anglia aflată în război pe care editorul ei s-a hotărât să le adune într-un volum intitulat Izzy Bickerstaff merge la război. Cartea s-a bucurat de un real succes, dar tânăra noastră scriitoare se află în căutarea unui subiect pentru o nouă carte care să îi permită să fie ea însăşi. Fire veselă, optimistă şi cu o mare poftă de viaţă, Juliet începe o corespondenţă un pic ciudată cu un bărbat necunoscut care locuieşte pe insula Guernsey. Insula britanică a fost ocupată de nazişti în timpul celui de-al doilea război mondial, amănunt pe care eu personal nu îl ştiam. Uniţi de interesul lor comun pentru scrierile şi viaţa lui Charles Lamb cei doi încep o corespondenţă interesantă în care, aşa cum se întâmplă şi în viaţa reală, ajung să vorbească şi despre ei înşişi. Cum de multe ori reuşim să fim mai deschişi în scris decât prin vorbă şi cu precădere faţă de străini, cei doi pun bazele unei prietenii frumoase şi surprinzătoare. Numele lui Charles Lamb îmi era cunoscut, dar mi-a luat un pic până să îmi dau seama că el, împreună cu sora lui, au fost cei care mi-au făcut cunoştinţă cu Shakespeare pentru că ei sunt autorii, printre altele, a îndrăgitei cărţi Povestiri după Shakespeare, carte care este tradusă şi în limba română.

Dowsey, bărbatul cu care corespondează Juliet îi scrie acesteia la un moment dat despre "Clubul de literatură şi de plăcinte din coji de cartofi" din Guernsey. Acest titlu ciudat şi povestea care descrie condiţiile naşterii clubului îi stârnesc curiozitatea tinerei noastre scriitoare, dar şi pe a cititorului. O masă copioasă care a avut la bază carnea unui porc ascuns de către unii dintre locuitorii insulei pentru a nu fi confiscat de nazişti este punctul de plecare pentru înfiinţarea acestui club excentric şi aparent ciudat. Întorcându-se acasă după ora stingerii şi prinşi pe drum de o patrulă nemţească, oamenii le declară nemţilor că au luat parte la un club de lectură şi au pierdut noţiunea timpului. Oricât ar părea de incredibil această scuză neverosimilă îi salvează de închisoare, iar frica că ar putea fi deconspiraţi îi face să transforme minciuna în adevăr. Treptat, necesitatea devine plăcere, întâlnirile clubului unindu-i pe oameni şi ajutându-i să treacă mai uşor peste ororile războiului. Toate acestea şi multe alte poveşti le aflăm din scrisorile adresate Julietei şi de către ceilalţi membri haioşi ai clubului care încep să-i scrie pe rând. Este amuzant şi fascinant cum fiecare carte îşi găseşte cititorul. De altfel, modul în care fiecare personaj îşi descrie întâlnirea cu prima carte sta la baza unora dintre cele mai frumoase pagini din roman.

Fiecare scrisoare este unică şi îţi permite să îţi construieşti în minte o imagine a expeditorului. Să nu vă imaginaţi că este vorba de intelectuali obişnuiţi cu lectura. Membrii clubului sunt crescători de porci, fermieri şi văduve de război. Fiecare voce este singulară, fiecare poveste spusă este plină de farmec şi reuşeşte să îţi vorbească despre ororile războiului într-un mod care îţi atinge inima. Personajul prezent şi absent în acelaşi timp este Elizabeth McKenna cea care a reuşit să îi aducă pe aceşti oameni împreună şi să le dea speranţă. Elizabeth este o victimă a războiului, dar în acelaşi timp este personajul care ne dovedeşte să iubirea îşi poate găsi locul şi în cele mai crunte circumstanţe. Elizabeth ajunge la Ravensbruck, odiosul lagăr pentru femei nazist. Deşi nu reuşeşte să supravieţuiască ea trăieşte fiind prezentă în minţile şi inimile celor rămaşi pe insulă. Să ştiţi că există poveşti sfâşietoare în această carte. Cu toate acestea, la final îţi dai seama că ceea ce a reuşit să îţi transmită este încrederea în bunătate şi frumos.

Aşadar, dacă vreţi să vă faceţi un cadou citiţi-o. Este o poveste spusă pe mai multe voci şi deşi este scrisă la două mâini diferenţele sunt insesizabile. Este o carte care conţine o doză de nostalgie, mult umor şi din care răzbate dragostea faţă de cărţi. Şi, la sfârşit, după ce o închizi, îi eşti recunoscătoare pentru darul pe care ţi l-a făcut: câteva ore în care ai pătruns într-o altă lume populată de oameni de care ţi-ai dori din toată inima să ai ocazia să îi întâlneşti şi în realitate.

Un ghimpe în talpa regimului - Iranul meu. Gustul amar al revoluţiei

Shirin Ebadi, Azadeh Moaveni
Iranul meu. Gustul amar al revoluţiei
Editura Corint, 2018
Traducere din limba engleză de Ioana Filat

 Citiţi un fragment din această carte.

*****
Un ghimpe în talpa regimului

Iranul şi regimul său teocratic ţin de multe ori prima pagină a ziarelor. Se întâmplă fie din cauza unor noi ameninţări la adresa Statelor Unite, fie din cauza unor revolte înăbuşite cu brutalitate, fie din cauza vieţii extravagante dusă de unii dintre cetăţenii ţării în ciuda restricţiilor religioase. Prima mea întâlnire cu Iranul şi revoluţia din 1979 care i-a schimbat atât de radical direcţia a avut loc acum multă vreme, undeva pe la începutul anilor '90, când am citit romanul popular al lui James Clavell, intitulat Vârtejul. Stereotipurile induse de această carte mi-au rămas pentru multă vreme în minte: credeam că regimul şahului a fost unul bun, că iranienii sunt un popor cultivat şi că au femei impresionant de frumoase, că mulţi iranieni sunt foarte bogaţi şi rafinaţi. Recunosc că am fost fascinată de această lume exotică aşa că, în timp, nu am ezitat să citesc şi alte cărţi despre acest subiect. Cele mai interesante mi s-au părut Citind Lolita la Teheran de Azar Nafisi şi Cel care mă aşteaptă scrisă de Parinoush Saniee. De aceea nu puteam rata cartea Iranul meu scrisă de Shirin Ebadi şi stilizată de Azadeh Moaveni, apărută la editura Corint în 2018.

Shirin Ebadi este laureată a premiului Nobel pentru pace în 2003 şi o voce cunoscută a opoziţiei faţă de regimul de la Teheran. Deşi moderată şi civilizată în criticarea regimului, Ebadi s-a dovedit, după cum transpare şi din memoriile sale, un ghimpe în talpa regimului pentru că a ştiut să îl atace cu propriile arme. Înainte de revoluţie, Ebadi a fost prima femeie judecător din Iran. Revoluţia i-a răpit dreptul de a profesa, dar nu şi vocea cu care să poată critica regimul şi lua apărarea celor oprimaţi. În cartea Iranul meu povesteşte exact despre aceste lucruri, despre atrocităţile şi nedreptăţile comise de noua putere şi modalităţile găsite pentru a le reduce efectele. Este interesant de citit tocmai din punctul de vedere al stereotipurilor despre care vorbeam la început pentru că Ebadi ne prezintă şi o altă faţă a revoluţiei şi a regimului lui Reza Pahlavi. Punctul de vedere iranian este foarte diferit de cel livrat de americani. Aflăm de la autoare că regimul anterior revoluţiei era corupt, opulent şi lipsit de legitimitate pentru mulţi iranieni. Revoluţia s-a bucurat de un larg sprijin popular tocmai din aceste motive şi a avut succes pentru că oamenii îşi doream o schimbare în bine, o viaţă bazată pe principii morale şi corectitudine. Nimeni, în afară de extremiştii ajunşi la putere, nu şi-a imaginat drumul radical pe care o va lua Iranul. Ebadi spune ca s-a dus la birou mândră că a luat parte la revoluţie ca să afle după puţin timp că nu mai poate profesa pentru că este femeie.

Povestindu-şi viaţa, Shirin Ebadi ne prezintă şi o istorie a Iranului post-revoluţionar. Războiul cu Irak-ul lui Sadadam, momentele de destindere şi cele de opresiune, relaţiile încordate cu Occidentul au influenţat şi viaţa de zi cu zi a autoarei şi iranienilor de rând. Este interesantă afirmaţia conform căreia succesul revoluţiei iraniene nu ar fi fost atât de radical dacă nu ar fi avut loc războiul cu Irak-ul. Revoluţia şi-a clădit ideologia şi simbolismul prin intermediul actelor de război. Acelaşi război a dus la naşterea cultului martirilor pentru că Statul avea nevoie de cât mai mulţi tineri pentru a-i trimite în prima linie. Criticii regimului au fost obligaţi să tacă pentru că orice critică era privită ca un act de trădare şi colaborare cu inamicul. Totul a ajuns să stea sub imperiul morţii, al doliului şi al jeluirii.

Un alt subiect dureros al acelor vremuri, dar care pentru noi are un ecou dureros astăzi, este problema emigrării. După revoluţie mii de iranieni bine pregătiţi au ales calea exilului. Au preferat să plece ca să îşi poată construi un viitor, pentru a putea profesa, pentru a putea trăi fără frică şi în libertate. Ebadi a ales să rămână. Cartea este publicată iniţial în 2006 şi autoarea nu îşi imagina că, la rândul ei, va fi obligată să plece în exil. De aceea se arată destul de vehementă şi neînţelegătoare cu cei care au ales să părăsească ţara. Ea este, dacă vreţi, vocea aceea optimistă care crede că se poate lupta cu un regim opresiv şi să îl schimbi. Din păcate, de cele mai multe ori realitatea contrazice idealismul.

Viaţa de zi cu zi devenea din ce în ce mai grea, pe de o parte din cauza lipsurilor materiale, dar, mai ales dacă erai femeie, din cauza komiteh, adică a poliţiei morale. Reguli stupide de la purtatul şosetelor în sandale şi până la a ieşi doar însoţită de bărbaţi din familie puneau în pericol de multe ori siguranţa unei femei. Pedeapsa uzuală era biciuirea, scopul era inducerea fricii ca armă de control. Ebadi observă că entuziasmul cu care unele femei luau parte la terorizarea altora se datora faptului că acestea se simţeau utile. Femeile din familiile tradiţionale, analfabete sau aflate pentru prima oară pe băncile şcolii simţeau că pot să îşi aducă contribuţia în societate şi să fie ceva mai mult decât casnice. Situaţia descrisă de autoare ne demonstrează încă o dată cât de necesară este educaţia şi cât de nociv poate fi un regim care se bazează pentru atingerea scopurilor sale pe masele needucate şi lipsite de gândire critică.

Imaginea Iranului descris în carte nu are nimic măgulitor. Fetiţe şi femei violate, bătute şi omorâte a căror viaţă valorează jumătate din cea a unui bărbat. Soţi, taţi şi fraţi omorâţi pentru că au luat parte la proteste, au împărţi ziare sau, pur şi simplu, se aflau la locul nepotrivit atunci când regimul căuta un ţap ispăşitor. Toate aceste imagini au făcut parte din viaţa lui Shirin Ebadi. Ea a devenit vocea acestor oameni, a familiilor lor îndurerate şi lipsite de apărare în faţa unui regim discreţionar. Totodată, povestea ei ne demonstrează că şi atunci când acţiunile rămân fără finalitate imediată, fiecare act de frondă contează pentru că orice sistem de acest fel este foarte sensibil la propria imagine proiectată în exterior. De asemenea, înţelegem mai bine de ce este nevoie de un dram de nebunie şi nu doar de curaj pentru a transforma un protest în revoluţie: pentru că viaţa celor dragi, dar şi a ta contează, pentru că dacă nu există un sprijin al societăţii şi o raliere în jurul unei cauze comune, rişti să rămâi singur şi să strigi în pustiu.

Cred că această carte merită citită, mai ales în contextul nostru actual. Dincolo de particularităţile regimului iranian, Ebadi aduce în discuţie subiecte valabile pentru orice societate: importanţa accesului la educaţie, rolul femeii în societate, căile de revoltă şi opoziţie faţă de un stat care îşi dispreţuieşte cetăţenii, curajul de a te ridica împotriva abuzurilor şi nedreptăţii. Este o carte care se citeşte uşor de către oricine pentru că autoarea pune faptele în context aşa încât înţelegi circumstanţele istorice în care au loc cele povestite în carte. Fiind bazată pe o experienţă personală, cartea lui Shirin Ebadi este şi o poveste de viaţă fiind astfel credibilă şi plină de învăţăminte. De altfel, autoarea a fost declarată una dintre cele mai influente femei ale tuturor timpurilor, aşadar este un personaj de la care putem învăţa multe.

Somatofobie - Extraconjugal

Mihai Radu
Extraconjugal
Editura Polirom, 2018

 Citiţi un fragment din această carte.

*****
Somatofobie

Somatofobie! a fost cuvântul care mi-a venit în minte atunci când am fost întrebată despre ce este vorba în romanul Extraconjugal. Mihai Radu scrie incitant, are nerv şi o ironie de om care îşi ţine bine în frâu instrumentele simţirii. E greu să laşi din mână cartea lui, mai ales când vezi în ea, reflectat, profilul unui personaj care este contrariul tău. Eşti curioasă cum e unul care trăieşte pe dos, ca atunci când te apucă să vezi cum ar arăta o fotografie când îi inversezi culorile în photoshop. Recunosc că am empatizat cu somatofobia personajului într-un pasaj în care era vorba despre chiftele şi despre carne. Într-adevăr, a te hrăni cu cadavre la o înmormântare, e culmea sinistrului.

Extraconjugal este scris la persoana întâi, ceea ce, desigur, întreţine iluzia identificării dintre autor şi personaj şi te face să te întrebi în ce măsură există un tezaur de experienţe trăite în spate. Fobiile sunt greu de descris doar din surse de documentare teoretice sociale sau livreşti.

Intriga nu este atât de simplă pe cât pare, iar romanul aduce la rampă o problemă fundamentală: în ce măsură copilul unei mame, chiar şi devenit adult, poate accepta că ea are o viaţă a ei independentă de rolul matern?

Pe scurt, personajul principal, Robert, care apare în postura de narator, află de la sora lui că mama lor, care a trecut desigur de prima tinereţe, are o boală venerică, deci un partener sexual diferit de tata. Fiul ei se confruntă zbuciumat şi semi-isteric cu chestiunea, revărsându-şi bulversarea într-o furtună de senzaţii chinuitoare care cuprind cam toate posibilele tonuri ale dezgustului şi neliniştii.

Aparent, ne confruntăm cu o patologie: e un infantilism să pretinzi, matur fiind, unei mame să îşi refuze orice altă menire. Pe de altă parte, este o chestiune atât de larg răspândită încât se poate spune că Mihai Radu pune degetul pe o rană a umanităţii care, deşi e mare şi lată cât o zi de post, e ţinută sub lacăt şi ocultată de mai toată lumea. De fapt, e, poate, tabuul ultim despre care nu se spune nimic.

M-a interesat chestiunea în primul rând pentru că acest tabu se revarsă, in extenso, asupra a tot ce înseamnă plăcere şi dorinţă femeiască. Arhetipul mamei care întruchipează o sfântă asexuată sau al virginei care nu cunoaşte plăcerea, al târfei / sclavei sexuale pentru care sexul e o corvoadă sau o tortură, al curtezanei care falsifică orgasmul, sunt tot atâtea avataruri ale tabuului impus sexualităţii femeilor. Mihai Radu trage la o parte cortina.

Aventura mamei, pe care personajul nu o poate tolera şi îngurgita psihologic apare în contrapunct cu relatarea unei aventuri proprii, pe care consideră absolut inofensivă sub pretext că e doar "sex" fără sentiment, ceva "murdar". Cât timp bărbaţii văd în sex o afacere murdară, nu se simt atât de vinovaţi, adulterul parcă nu mai pare atât de grav, iar acest fapt poate fi însuşi mobilul somatofobiei, catalizatorul ei. Vinovăţia apare travestită, proiectată, dizolvată în actul vinovat. Ia chipul "murdăriei". Sila de sine e proiectată asupra obiectului dorinţei. Aşa cum, în termenii esteticii lui Hume, frumuseţea e în ochii privitorului şi murdăria sexualităţii e tot o proprietate a unui fel de a privi. Schimbul de replici dintre Robert şi amanta lui este unul de o vulgaritate extremă, care denotă aceeaşi "distanţare forţată" faţă de actul sexual, o alienare. În chestiuni instinctuale n-are ce căuta oroarea. Somatofobia este o perversitate, este expresia refuzului de a-ţi asuma pornirile instinctuale, e un conflict senzorial declanşat şi întreţinut de sentimente de vinovăţie şi de un cult monogam imposibil de împlinit.

Somatofobia personajului este alimentată în ceea ce are excesiv, de vinovăţie, dar, la un nivel mai profund, e legată de angoasă. Orice fiinţă umană simte oroare faţă de tot ce înseamnă destrămare, descompunere, pierdere, îmbătrânire. Somatofobia apare ca reflex de apărare, ca respingere a identificării cu senzaţia şi cu formele fizice.

Cartea lui ridică o serie de întrebări legate de mistificări culturale care au vampirizat multe destine. Sunt bărbaţii făcuţi pentru monogamie? Nu e, oare, orice relaţie între un bărbat şi o femeie o continuă şi istovitoare luptă între nevoia lui de libertate erotică şi nevoia ei de fidelitate? Nu cade pradă, oare, orice "băiat bun" unei febre somatofobe prin care îşi mutilează potenţialul erotic? Chiar şi dorinţa de a avea o mamă "asexuată" este tot o astfel de mutilare. Familia e un teritoriu care-ţi claustrează bărbăţia până într-un punct în care începi să te simţi castrat. Robert, "dobitocul" adulterin, e genul de bărbat destoinic, tocmai de aceea o şi încasează. Bărbaţii fără scrupule ies mereu învingători şi sunt mai respectaţi de femei şi nu li se cere socoteală, tocmai pentru că nu se pun în slujba acestora. Ca şi intratul în mânăstire, ceremonia căsătoriei presupune un tip de sacrificiu, devii "mort" pentru orice altă posibilă pasiune, întâlnire, experienţă erotică aşa cum la ritualul de călugărire neofitului i se spune: "vei fi de-acum mort pentru lume şi viu pentru Dumnezeu".

Oamenii îşi propun prea multe de la cuplu. Trag prea mult de acest monstru cu două capete care e perechea şi la un moment dat cedează, explodează, face cancer. Mihai Radu ne-o comunică şi prin pasajele epice scrise în stil neorealist dar şi prin metafore emoţionante plasate în context, în puncte-cheie: "În reclame e un alb isteric. Nu poţi să trăieşti în acel alb, îţi arde retina, e împotriva vieţii." Albul isteric al reclamelor e căsnicia ideală la care bieţii cobai ai celei reale raportează totul.

Robert vorbeşte cu ranchiună despre maică-sa, deşi el însuşi a căzut în acelaşi păcat. O numeşte "babă futăcioasă" într-un dialog cu sora lui, Camelia. Se urăşte pe sine în "păcatul" ei cu aceeaşi fervoare cu care se urăşte şi propria slăbiciune, doar că lui îşi îngăduie "murdăria". El îşi acordă indulgenţe, oscilând patetic între nevasta pe care încearcă să o consoleze spunându-i că amanta nu înseamnă nimic şi amanta căreia îi pretind să înghită umilinţe în numele pasiunii carnale, dar pe maică-sa nu o poate ierta.

Romanul scoate la iveală toate rolurile masculine şi feminine în toate posturile tipice şi le expune ca bâlci. Vedem prototipul căsniciei fals-fericite dintre doi inşi prea snobi şi prea încrezuţi ca să accepte că nu e totul perfect, până când se rupe plasa de susţinere complet, în relaţia dintre Matei şi soţia lui, prototipul căsniciei tradiţionale, la cei doi părinţi, în care şi bunele şi relele sunt trecute sub tăcere şi acceptate ca o fatalitate, şi cel al cuplului în permanentă criză, cum e al lui.

Post adulter în viaţa lui Robert şi a Alexandrei nu se schimbă mai nimic, se adaugă doar straturi noi de tristeţe. Una dintre cele mai frumoase scene-metaforă ale cărţii are ca protagonistă o jucărie a fetiţei lor, Veronica. O păpuşă pe care copila o împinsese undeva, printr-o crăpătură a unui perete, în adâncul zidului, care geme fără oprire preţ de trei zile şi trei nopţi, prinsă acolo, imposibil de scos sau de oprit, ca o Ana a lui Manole, din plastic.

Scriitura e amară, cu umor sec şi cinism temperat. Expresii precum "era o jigodie familistă", "tot felul de cursuri despre viaţă şi suflet care au transformat-o de parcă urma să intre într-un program de protecţie a martorilor" lasă să se întrevadă imaginea unui inadaptat superior care suferă de o neputinţă funciară de a lua în serios jocurile de societate şi fantasmagoriile culturii, ceea ce face personajul atractiv şi atrage simpatia.

Întreaga carte este o meditaţie în jurul problemei adulterului şi a nevoii de convieţuire în cuplu. Este căsnicia sau nu o afacere falimentară? Este oare posibilă fericirea în acea tensiune care ţine în viaţă cuplul după ce frenezia începuturilor s-a stins? Orice coardă ţinută în tensiune se poate rupe la un moment dat, pe de altă parte şi starea de inspiraţie şi gândirea şi căutarea adevărului implică un anumit grad de tensiune şi contrarietate, ba chiar şi simplul exerciţiu al voinţei. Preţul libertăţii este, de multe ori, singurătatea. Preţul trăitului în cuplu, poate fi, în momente de criză, tot singurătatea, însă una care te striveşte.

Într-o relaţie intimă existenţa proprie e permanent validată de celălalt sau supusă examenului dorinţelor şi aşteptărilor celuilalt. Nu-ţi mai aparţii între totul. Iar cartea lui Mihai Radu tocmai asta chestionează: în ce măsură faptul de a fi incorporat, angrenat nu te deformează moral şi sufleteşte într-o mai mare măsură decât te împlineşte.

Cea mai absurdă cerinţă din carte este a nevestei îngrozite de legăturile extraconjugale ale soţului: "dacă îţi vine să mă înşeli, spune-mi şi mie!". E o replică-simbol, care vorbeşte despre fragilitatea şi ingenuitatea sufletului care nu e niciodată pregătit pentru abandon, deşi adevărul, despre orice relaţie, este că se poate termina oricând aşa cum se termină toate: copilăria, idealismul, cărţile bune.