De la al-Zarqawi la al-Baghdadi - când geniul malefic a ieşit din sticlă

Joby Warrick
Flamurile negre: ascensiunea ISIS
Editura Black Button, 2016
traducere de Radu Şorop

 Citiţi un fragment din această carte.

*****
De la al-Zarqawi la al-Baghdadi - când geniul malefic a ieşit din sticlă

Una dintre cele mai interesante, documentate şi antrenante cărţi scrise despre ISIS a fost tradusă şi publicată în limba română de către editura Black Button. Din păcate, aşa cum se întâmplă de multe ori, Flamurile negre: ascensiunea ISIS, scrisă de Joby Warrick, a trecut relativ neobservată la noi, ceea ce este o mare pierdere pentru oricare cititor interesat de subiect, dar şi pentru cei care vor să se apropie pentru prima oară de acesta. Cartea lui Warrick a fost, de altfel, recompensată cu un premiu Pulitzer pentru non-ficţiune în 2016. Recunosc că nu am mare încredere în premii, dar întotdeauna există şi excepţii. Iar una dintre aceste excepţii este premiul Pulitzer deoarece juriile care aleg câştigătorii nu m-au dezamăgit niciodată, fie că este vorba de ficţiune sau non-ficţiune. Astfel că această carte a beneficiat de un atu în plus care m-a făcut să decid să o citesc.

Câştigător a două premii Pulitzer, Joby Warrick este un reporter care ştie cum să îşi apropie cititorul, să îi ofere informaţiile de care are nevoie pentru a înţelege contextul evenimentelor despre care vorbeşte şi, totodată, să se depărteze de tonul arid al unui volum specializat. Autorul nu ezită să îşi arate admiraţia faţă de regele Abdullah al Iordaniei, să sublinieze deciziile controversate ale Statelor Unite în ceea ce priveşte conflictul din Irak sau să descrie ironic filmuleţele de propagandă ale membrilor marcanţi ISIS care deveneau uneori penibili atunci când încercau să pozeze în luptători neînfricaţi şi experimentaţi. Warrick alege să scrie relaxat despre un subiect dificil, ajutând cititorul să treacă dincolo de ororile execuţiilor şi crimelor celor din ISIS pentru a vedea originile, cauzele şi efectele pe termen lung ale acestui fenomen care a devalorizat viaţa umană într-un mod grotesc şi înspăimântător.

Cartea este împărţită în două părţi. În prima dintre ele, autorul construieşte biografia lui Ahmad Fadil al-Khalayleh, iordanianul care va deveni cunoscut întregii planete sub numele de Abu Musab al-Zarqawi. Considerat de către mulţi drept părintele fondator al ISIS, respectat şi numit de către membrii Statului Islamic mujahid sheikh şi de către adversari "Sheikh of the slaughterers", Zarqawi a fost unul dintre cei mai vânaţi şi căutaţi islamişti. În prima parte a cărţii îi urmărim parcursul de la un mic traficant şi infractor aproape analfabet din Zarqa, unul dintre cele mai importante oraşe industriale ale Iordaniei, la rolul de prim emir al al-Qaeda în Irak, adică în cel care a crezut că va putea redesena harta Orientului Mijlociu. Zarqawi s-a născut într-o familie din clasa muncitoare iordaniană, dintr-un tată funcţionar şi dintr-o mamă devotată religiei islamice. Familia provenea dintr-un puternic şi respectat trib, numit Beni Hassan, ceea ce ar fi trebuit să îi ofere tânărului Zarqawi mai multe căi de a îşi construi o carieră de succes în Iordania patriarhală. Dar, viitorul terorist, nu foarte inteligent, după cum îl descrie chiar mama sa, dar cu o construcţie fizică solidă, a preferat să aleagă altă cale. Aceasta a implicat, de la doisprezece ani, bătăi de stradă, trafic de droguri, proxenetism şi alcool. La 21 de ani se căsătoreşte cu o verişoară, prima dintre cele patru soţii pe care le va avea. Marea lui dragoste, după cum se exprimă Warrick, va rămâne mama sa căreia îi va trimite din închisoare scrisori sentimentale care nu fac altceva decât să îţi dea fiori pe şira spinării. Pe de altă parte, ambiţios, loial şi cu reale aptitudini de lider este modul în care ni-l descrie Warrick pe Zarqawi. În plus, consideră că trei factori i-au modelat acestuia caracterul dur: închisoarea, războiul şi comanda propriului centru de antrenament pentru jihadişti din Afganistan.

Viaţa lui Zarqawi, radicalizarea şi transformarea sa într-unul dintre cei mai vânaţi terorişti nu constituie un parcurs special sau extraordinar. Contextul social, oamenii pe care acesta i-a întâlnit şi l-au format, plus complexul eroului de care acesta se spune că suferea, sunt comune multor tineri din ziua de astăzi. Zarqawi poate constitui, din acest motiv, un tipar al procesului de radicalizare, bun de studiat de către cei interesaţi.

Mama sa este cea care l-a îndreptat către Islam, sătulă de violenţa şi comportamentul antisocial al fiului ei. Spera ca printre imami şi învăţaţi acesta să găsească modele mai bune în viaţă. Zarqawi, însă, s-a radicalizat treptat cu ajutorul casetelor audio care vorbeau despre războaiele din Afganistan, Cecenia şi Bosnia. A plecat în Afganistan unde şi-a câştigat reputaţia de luptător neînfricat printre islamişti. În 1993 se întoarce in Iordania unde regimul secular îl revoltă şi îl convinge că este nevoie de o schimbare. Intră în atenţia serviciului secret iordanian, Mukhabarat, ca urmare a apropierii de clericul radical Maqdisi. Ajunge în închisoare de unde este eliberat în 1999 ca urmare a unui decret regal împreună cu alţi islamişti. Pleacă din Iordania după numeroase şicane ale poliţiei secrete care îl fac să urască regimul iordanian şi mai mult. De acolo până la apropierea de al-Qaeda şi fondarea propriei grupări teroriste nu a mai fost decât un pas.

Găsindu-şi refugiul în zona muntoasă a provinciilor kurde, situată nu departe de graniţa iraniană, Zarqawi a plănuit şi executat împreună cu adepţii săi unele dintre cele mai atroce şi inumane atacuri teroriste. Atacuri sinucigaşe, execuţii ale ostaticilor, atentate asupra a trei hoteluri cunoscute din Iordania au fost organizate de către gruparea condusă de iordanian. El este cel care a folosit într-un mod eficient internetul pentru a îşi atrage adepţi, filmând execuţii şi cerând atentatorilor sinucigaşi să lase înregistrări în care să îşi motiveze acţiunile. El este cel care citează din Hadith, consemnări ale faptelor şi spuselor profetului Mohamed, textul care aduce în atenţia publicului Flamurile negre, cele care vor deveni stindardul ISIS: "Flamurile negre vor veni dinspre Est, conduse de bărbaţi puternici, cu părul lung şi barbă, cu numele de familie preluat din oraşele lor de origine".

Discuţia pe marginea steagului negru şi a ideologiei morţii pe care a construit-o Zarqawi a creat tabere nu doar în lumea islamică îngrozită de atrocităţile comise de acesta în numele religiei, ci şi printre occidentali. Este de ajuns să spunem că faptele inumane comise de acesta au făcut ca până şi al-Qaeda să se distanţeze de el nu din considerente umanitare, ci pentru că afecta marketingul mărcii şi pentru că începuse să ducă la diminuarea fluxului de bani venit dinspre oamenii obişnuiţi din ţările arabe care începuseră să pună la îndoială justeţea cauzei.

Zarqawi a fost ucis în 2006, dar, din păcate, moştenirea lui nu a murit odată cu el. Urmaşii săi au devenit cunoscuţi ca ISIS. Despre ascensiunea acestui grup şi războaiele din Iraq şi Siria, despre contribuţia teroriştilor la criza umanitară şi perpetuarea conflictului în Orientul Mijlociu, despre implicarea, greşelile şi acţiunile Statelor Unite în aceste conflicte, Warrick vorbeşte în a doua parte a cărţii. Valoarea relatării provine din faptul că autorul foloseşte surse din toate taberele implicate, inclusiv cea a islamiştilor, reuşind astfel să construiască un tablou credibil şi să sublinieze complexitatea şi nuanţele evenimentelor care au avut loc în acea zonă. Totodată, face o biografie a lui Ibrahim Awad al-Badri, cel care a devenit Abu Bakr al-Baghdadi, conducătorul Statului Islamic.

Cartea se opreşte în 2015, ultimul capitol vorbind despre un moment pe care îl consideră de cotitură în modul în care lumea arabă se raportează la Statul Islamic. Este vorba despre asasinarea prin incendiere a unui tânăr pilot iordanian, Muath al-Kasasbeh. Modalitatea aleasă care contravine legilor islamice, faptul că pilotul era un bun musulman au făcut, consideră Warrick, ca lumea arabă să condamne in corpore acţiunile iniţiate de Baghdadi şi a determinat implicarea activă a Iordaniei în lupta de anihilare şi desfiinţare a Statului Islamic.

Flamurile negre: ascensiunea ISIS nu este o carte comodă. Este o carte care te pune faţă în faţă cu abisul, o carte care ne prezintă una dintre cele mai înfiorătoare şi înspăimântătoare feţe ale oamenilor. Nu este o carte scrisă să dea speranţe, aşa cum nu este o carte care să emită judecăţi. Prezintă, însă, realitatea aşa cum răzbate ea din documente, discuţii, memorii şi înregistrări, fără cosmetizări şi fără menajamente. Este o carte care merită citită atât pentru că este un model despre cum se poate scrie o carte pe un subiect fierbinte, dar şi pentru că adaugă încă o frântură de informaţie la încercarea de înţelegere a unui fenomen care ne-a afectat şi schimbat vieţile tuturor.

Prezentare Flori din trecut. Regine şi prinţese regale ale României

Lelia Zamani & Emanuel Bădescu
Flori din trecut. Regine şi prinţese regale ale României
Editura Vremea, 2018

 Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

O carte fenomenală despre prezenţele feminine ale Casei Regale a României După cum reiese chiar din titlu, această carte este dedicată femeilor care au reprezentat Casa Regală a României - de la regine până la micile prinţese sau principesele de astăzi.

Cititorul va putea pătrunde în universul cotidian al prezenţelor feminine regale, descoperind informaţii istorice şi chiar informaţii personale inedite, detalii fascinante, amănunte necunoscute şi ilustraţii în premieră.

*
Prezentare

După un lung şir de domnitori pământeni şi străini, România devine în 1881 regat, prin încoronarea ca rege a Principelui Carol, care conducea deja destinele ţării din 1866. România a avut numai patru regi: Carol I, care ar merita pe deplin apelativul "cel Mare", Ferdinand "Întregitorul de Ţară", Carol al II-lea şi neuitatul Rege Mihai, căruia i s-ar potrivi numele adeseori atribuit bunicului său, Regele Ferdinand: "cel Loial". Spre deosebire de ţări în care regalitatea a dăinuit sute de ani, România se poate deci mândri cu puţine regine şi prinţese regale. Cuvânt bine ales: a se mândri. Pentru că reginele şi prinţesele României întruchipează calităţi omeneşti cu adevărat înălţate la dimensiuni regeşti: frumuseţe, talent, loialitate către ţara iubită, dragoste de popor.

De la blânda poetă, Regina Elisabeta, a cărei bunătate a îndemnat-o să vină în ajutorul săracilor şi nedreptăţiţilor, la splendida Regină Maria, mereu în sprijinul ţării, de pe câmpurile de bătălie până la complicatele mreje ale diplomaţiei, de la devotata Regină Mamă Elena la discreta Regină Ana, reazemul anilor de restrişte ai Regelui Mihai, reginele României au jucat roluri care le dau dreptul la locuri de seamă în istoria ţării. Prinţesele regale au moştenit de la mamele lor frumuseţea şi nobleţea de caracter. Prea puţin cunoscute de poporul căruia i s-au dedicat, aceste figuri luminoase ale trecutului sunt înfăţişate în volumul de faţă prin mijlocirea unor scurte prezentări biografice datorate cunoscuţilor istorici Lelia Zamani şi Emanuel Bădescu, precum şi a unui bogat tezaur de imagini, reprezentându-le în momente semnificative ale existenţei lor.

Cartea, dedicată amintirii Ruxandei Beldiman, istoric de artă, conţine şi un studiu al acesteia, analizând creaţia artistică a Prinţesei Ileana a României. Fie ca această carte să readucă în mintea şi în inima românilor chipurile luminoase ale reginelor şi prinţeselor noastre regale şi să le reamintească astfel că, în ciuda perioadei întunecate de după cel de Al Doilea Război Mondial, istoria ţării noastre ne dă dreptul să ne numărăm printre naţiunile civilizate ale Europei.

(Silvia Colfescu)

Introducere Atlas 2038. Viitorurile lumii

Virginie Raisson
Atlas 2038. Viitorurile lumii
Editura Seneca, 2018
Traducere din limba franceză de Lidia Hartz
Ilustraţii: Lépac / Fotogravură: Sphinx

 Citiţi un fragment din această carte.

***
Introducere

Aici, acolo, peste tot, se nasc noi proiecte. O grădină comunitară. O monedă locală pentru ajutor reciproc. O şcoală unde copiii pot învăţa în ritmul lor. Maşini care se conduc singure sau cu mai mulţi şoferi. Cafenele unde în acelaşi timp se repară aparate vechi şi solidarităţi din străbuni. Credite micuţe, aici, care ajută la crearea de proiecte în altă parte. Culturi care respectă pământul, anotimpurile şi sănătatea consumatorilor. Invenţii colective disponibile tuturor şi în mod gratuit. Poduri pentru arici. Uzine unde deşeurile se transformă în energie. Peşti care rămân în mări şi petrol care rămâne în subsol. Da, peste tot se lansează iniţiative care prezic un viitor mai bun.

În aşteptarea viitorului
Şi cu toate acestea, cu vechile ei tulburări ce duc la violenţă şi inegalităţi, lumea pare atât de departe de acel viitor. Niciodată, de la sfârşitul războiului rece, europenii şi americanii nu s-au arătat atât de prinşi de propriile frici. Frica de lipsuri şi frica de nou. Frica de ceilalţi sau de ce s-ar "putea" întâmpla.

Copleşite de seria de atentate şi de valurile de solicitanţi de azil politic care fug de războiul de acasă, multe state occidentale se retrag în cochiliile lor, construiesc ziduri şi cad în capcanele populismului şi xenofobiei.

Sigur că nu lipsesc motivele pentru a ne lăsa convinşi să nu mai avem încredere şi să căutăm un sens în locuri greşite: minciuni şi corupţie la cel mai înalt nivel, diferenţe record între bogaţi şi săraci, decădere socială, stigmatizare religioasă, conflicte identitare...

Şi dacă mai adăugăm şi ce ni se tot repetă, că suntem prea numeroşi pentru planetă, că globalizarea este ireversibilă şi că este mai presus de decizia guvernelor şi de voinţa popoarelor, ne-am putea chiar mira că tinerii sub treizeci de ani nu resimt mai multă disperare şi furie faţă de generaţiile care îi preced. Puneţi-vă în locul lor... Mai pot ei spera în Europa dacă societăţile îmbătrânite şi îndatorate se încăpăţânează să întâmpine viitorul, se agaţă de ce ar avea de pierdut în loc să se bucure de ce ar avea de câştigat? Dacă se concentrează în continuare pe securitate şi existent şi nu pe curaj şi pe nou? Dacă preferă frica şi prudenţa în locul dorinţei şi al deschiderii? Şi ce am mai putea aştepta şi de la Africa dacă modelele de dezvoltare financiarizate, mondializate şi prost adaptate mediului subsaharian nu le oferă tinerelor generaţii puterea de a-şi crea singure viitorul odată cu viitorul societăţii lor? Şi, în cele din urmă, ce şi-ar mai putea dori copiii acestui secol cărora li se tot repetă că "fericirea stă în avuţie" în timp ce epuizarea resurselor prevesteşte viitoarele frustrări?

Blocat de deziluzia politică din ce în ce mai răspândită, viitorul nu prea ne dă speranţe că lumea se va reînnoi. Că poate merge ceva mai departe de nivelul iniţiativelor locale, de voluntariat şi comunitare. Că poate învinge inerţia şi rezistenţa. Că se poate instituţionaliza dincolo de o microcomunitate sau de un cartier. Că poate rodi şi în alte ţinuturi decât cele exemplare din ţările nordice.

Acceptarea imprevizibilului
Se naşte astfel dorinţa de a explora toate aceste posibilităţi şi de a parcurge, într-o singură relatare, lumea întreagă cu complexitatea, inteligenţa, economia, aspiraţiile, dar şi cu ezitările şi blocajele ei. Este nevoie să ne oprim şi să privim viitorul de la distanţă înainte să ne absoarbă fără să fi avut timp să spunem da. Să analizăm prezentul, nu ca să prevedem viitorul, ci ca să îl acceptăm. Pentru că singurul lucru pe care îl ştim cu siguranţă despre el este că nu va fi aşa cum ne imaginăm astăzi: de la căderea zidului Berlinului la internet şi de la încălzirea globală la revoluţia telefoniei mobile din Africa, nu lipsesc evenimentele, fenomenele şi salturile tehnologice care, acum douăzeci de ani, erau imprevizibile. Din fericire, istoria se naşte şi din convergenţa aleatorie, uneori bruscă, a unor evoluţii neaşteptate. Cine, de exemplu, ar fi garantat acum numai cinci ani că electricitatea obţinută din surse regenerabile ar putea deveni competitivă atât de rapid? În orice caz, nu numeroşii investitori care au ales gazele şi petrolul de şist în locul energiei eoliene şi solare. Şi nici algoritmii marilor centre de date americane care prevăd viitorul uitându-se doar la partea raţională şi la obiceiurile oamenilor fără să ia în calcul şi partea voliţională, emoţională sau capacitatea de schimbare.
Tocmai ştiind deja că viitorul îşi va construi propria sa istorie îndepărtându-se de modele, proiecţii şi predicţii, de ce să deschidem această nouă relatare a Viitorurilor Lumii?

Radiografia posibilului
Sunt mai multe motive care ne îndeamnă să explorăm viitorul şi ceea ce ne oferă. Primul este politic şi se bazează pe o constatare: aceea a limitelor practicilor democratice occidentale în faţa urgenţelor planetare. Din Franţa până în Statele Unite, din Ungaria şi până în Australia, fiecare scrutin este ocazia unei vânători de voturi care conduce la desemnarea unui adversar greşit pentru stigmatizarea duşmanilor utili. În acest sens, analiza comparativă a mortalităţii cauzate de terorismul islamic pe de o parte, poluare, circulaţie rutieră sau alimentaţie proastă pe de altă parte, este edificatoare şi invită la ierarhizarea marilor mize ale societăţii departe de emoţiile mediatice şi exagerările electorale.

Imediat se impune şi o a doua constatare: guvernanţa mondială şi sistemele sale de decizie nu mai sunt adaptate provocărilor pe care viitorul ni le pune deja în faţă. Instaurate după cel de-al Doilea Război Mondial şi prea puţin modificate între timp, aceste sisteme nu ţin cont de schimbările care, de douăzeci de ani, au restructurat profund sistemul-lume prin crearea noilor zone de umbră şi transmutarea punctelor decizionale: urbanizarea, repartizarea demografică, globalizarea economică, financiarizarea globală, migraţiile, noile tehnologii. Prin exemple ca pescuitul sau reglementarea internetului, reies şi riscurile la care această lipsă de reprezentativitate poate expune umanitatea, confruntată cu mize etice deosebit de importante cum sunt cele abordate de inteligenţa artificială, de genetică, biotehnologii şi neuroştiinţe.

În faţa ezitărilor acestei perioade de tranziţie, între două ere ale istoriei, care amplifică tensiunea dintre nevoia infinită de resurse pentru creştere şi limitele fizice ale biosferei, rarităţile prezentate în această lucrare îi îndeamnă pe oameni să aleagă fără întârziere o viziune asupra lumii în care să fie cuprins şi viitorul lor. Lucrarea de faţă se înscrie în tradiţia umanistă, în spiritul şi filozofia acesteia, axate pe cunoaştere, conştiinţă, etică, responsabilitate şi liber-arbitru. În panteonul valorilor şi aspiraţiilor pe care această carte doreşte să le promoveze, progresul provine din coexistenţa armonioasă şi durabilă a oamenilor între ei, dar şi cu mediul. Ori, din această perspectivă, reiese că tehnologia nu va fi suficientă pentru a concilia în timp umanitatea şi biosfera. Progresul necesită în acelaşi timp o evoluţie a scării de decizie şi acţiune, a mixurilor energetice, ritmurilor şi modurilor de viaţă, modelului economic, geografiilor mentale şi în final a unor fundamente ale civilizaţiei industriale care structurează lumea încă şi astăzi.

Şi aşa, în ultimii ani au ieşit la lumină mai multe propuneri care vin să alimenteze această reflecţie asupra progresului şi schimbării: economia colaborativă sau a punerii în comun, monedele locale şi blockchain, sfârşitul muncii şi crearea venitului de bază universal. Fie că le considerăm inovatoare şi promiţătoare sau utopice, imperfecte sau chiar pervertite, fie că provin din anarhism, liberalism, ecologie sau comunitarism, aceste noi moduri de producţie, de redistribuire, de utilizare şi schimb confirmă că până şi fără impulsul cercurilor politice instituite, viitorul se încearcă, se visează, se dezbate, se caută şi se inventează, între constrângeri globale şi elan local, în ciuda numeroaselor forţe de inerţie şi rezistenţă.

Mai mult ca oricând, să transmitem mai departe
În final, această carte răspunde, poate înainte de toate, şi unei nevoi foarte personale de a privi cu luciditate şi încredere viaţa pe care o vor traversa copiii mei. De aceea, în loc de prudenţa şi securitatea invocate peste tot, în mod repetat şi cu orice ocazie, sper să le transmit, prin această relatare a posibilului, gustul riscului, savoarea îndrăznelii, apetitul pentru ceea ce nu cunoaştem încă, plăcerea de acţiona, dar şi îndoiala constructivă şi rezilienţa necesară pentru a putea schimba viitorul şi a face şi reface lumea şi existenţa de câte ori îşi vor dori. O lume pe care de altfel o vor împărţi cu alte 10 miliarde de oameni, poate chiar mai mult, şi cam 7,8 milioane de specii de animale. Cu bucuria acestui gând am resimţit dorinţa de a-i reuni pe toţi în carte, ca şi în lumea reală. Pentru a le reaminti că gândirea nu este niciodată atât de liberă, de fertilă şi de inovatoare ca atunci când se desprinde de convenţii, renunţă la obiceiuri şi rezistă normelor, a trebuit să fac eu primul pas al acestei detaşări.

Colaborativ, fragmentat, conectat, individualist, solidar, materialist, local, global, liber, supravegheat, capitalist, comunitar, digital, creativ, artificial, polarizat sau în reţea... viitorul va fi. Îmi doresc ca această carte să trezească dorinţa de a-l îmbrăţişa şi de a-l construi cu entuziasmul pe care îl datorăm celor mai tineri.

 Cartea Atlas 2038. Viitorurile lumii va fi lansată luni, 10 decembrie 2018, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, în cadrul unei discuţii cu Magor Csibi, Raul Pop şi Zoli Toth. Intrarea este liberă, pe baza înscrierii la irina.vasilescu@asociatiasnk.ro. Detalii aici.

Umilirea noastră cea de toate zilele - ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat

Alina Nelega
ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat
Editura Polirom, 2019

 Citiţi un fragment din această carte.

*****
Umilirea noastră cea de toate zilele

ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat e un titlu scris cu litere mici, ce sugerează continuarea unei propoziţii nerostite de la început, ci de undeva de la jumătate, aşa cum multe adevăruri în jur se rostesc doar parţial. Ferindu-se de reiterarea clişeizată a mizeriei şi dezumanizării trăite în anii ultimelor decenii de socialism românesc, titlul invocă ceea nu s-a produs: confruntarea conştiinţelor, explicarea a ceea ce a făcut posibilă minciuna general acceptată, laşitatea, falsificarea şi abandonul oricărui crez. Iar titlul acesta, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, sub aparenţa relativizării, ne invită să rezistăm, odată cu trecerea deceniilor, pierderii şi căderii în derizoriu a adevărului umilinţelor cotidiene în care ni se risipeau vieţile în vremea conducătoruluiiubit. Dar atât începutul lipsă, cât şi subtextul titlului amorsează jocul Alinei Nelega cu cititorul, pe care îl provoacă să revină prin literatură (sau să descopere acum - chestiune de vârstă) asupra anilor negri ai ultimului deceniu de dinainte de 1989. Perioada coincide cu anii formării şi tinereţii Cristinei şi ai Nanei, cuplul protagonistelor romanului care încarnează cele două faţete ale autoarei, literatura şi teatrul.

Alina Nelega pendulează cu pasiune stăruitoare între dramaturgia care i-a adus rapid consacrarea şi literatura ca mărturie a polifoniei vocilor lumii româneşti. Indiferent de gen, scrisul său urmăreşte conservarea adevărului nefalsificat al vieţilor trăite, iar cuplul personajelor principale încarnează în roman vocea multiplicată a autoarei. Destinul lor diferit, legat prin fidelitatea iubirii, mărturiseşte încrederea în forţa cuvântului de a conserva adevărul. Tonul detaşat al vocii auctoriale răzbate din subiectivitatea lucidă a Cristinei, protagonista prin ochii căreia citim epoca şi felul în care presiunea regimului ne deforma, ne reducea la tăcere anulându-ne demnitatea. Cuvântul lipsă, marele cuvânt lipsă din titlu se decupează cu litere majuscule în mintea cititorului la finalul romanului. Umilire, substantivul comun împărtăşit de milioane de destine anonime e în fond leitmotivul acestui bildungsroman, apărut în luna februarie 2019 la editura Polirom. Povestea anilor formării şi ai înregimentării în tiparul de viaţă standardizată al epocii, surprinde de la mişcarea browniană liberă a adolescenţei, captarea şi fixarea individului în reţeaua social-condiţionată şi supravegheată de regim. Romanul atinge câteva subiecte ocultate în epocă: descoperirea impulsurilor homosexuale, sufocarea gândirii libere, promiscuitatea morală, şantajul sexual, corupţia şi traficul de influenţă din mediul cultural, familia pulverizată de sistemul repartiţiilor de stat, supravegherea omniprezentă a securităţii, laşitatea ca strategie generalizată a supravieţuirii. Parcursul destinelor Cristinei şi al Nanei, generează în fundal diorama societăţii româneşti pervertite de traficul de influenţă şi corupţie justificate de comandamentul vremii: să te descurci. Drumul dus-întors între micul oraş de provincie şi centrul universitar transilvan, cu escale în oraşe muncitoreşti sau enclave culturale etnice, cu ocoluri prin capitala tuturor relaţiilor urmează traiectoria previzibilă a eşecului iluziilor tinereţii şi descrie din detalii semnificative caracterul interacţiunilor din mediile sociale prin care trec personajele. Facultatea, amorul, căsătoria, copilul, repartiţia, naveta, divorţul, transferul, naufragiul iubirii lesbiene, sufocarea în promiscuitatea provinciei, toate oferă versiuni ale ratării recognoscibile în destinele generaţiilor care au traversat epoca.

În fond, romanul urmăreşte formarea intelectualului şi problematizează condiţia spiritului revoltat, izolat în refuzul mentalităţii generalizate a cedării, confruntat cu coruperea conştiinţei căreia nu are mijloace să îi reziste altfel decât prin marginalizare şi repliere în escapism cultural. Luciditatea ironică a Cristinei circumscrie tipurile relaţiilor interumane: protecţia sufocantă a familiei, trocul micilor influenţe pentru accesul la hrană şi la confortul urban, pactizarea complice, dar şi barierele culturale insurmontabile dintre intelectualitatea română şi cea maghiară în strategiile rezistenţei. Traseul Cristinei coboară cercurile purgatoriului şi trece toate pragurile compromisului, până la sufocarea în neputinţa revoltei şi a refuzului laşităţii generalizate. În acelaşi timp, Nana, actriţa cu relaţii şi protectori în mediile înalte, e exponenta alternativei aparent salvatoare. Nana fuge în Occident, se stabileşte la Paris, renunţă la scenă dar lumea liberă nu o împlineşte în absenţa iubirii Cristinei. Cristina a rămas însă pe altă orbită: are un copil din căsnicia eşuată, iar poveştile pe care i le spune lui Ştefan sunt strâmtul spaţiu de libertate care i-a mai rămas în viaţă. "Da, mai scriu, dar nu e pentru voi, e pentru generaţiile viitoare" va spune personajul, apărându-şi ultima redută a demnităţii, literatura. Poveştile Crocodilei neîmblânzite, fiinţa puternică, liberă, dintr-o specie latent fioroasă, îi livrează copilului modelul etic pe care nu îl poate transmite prin propriul exemplu mama captivă în lumea mortificată din jur.

Romanul construieşte cu acurateţe, din fine observaţii, tabloul monocrom al lumii româneşti, dar mai ales redă varietatea insidioasă a umilinţelor care frâng demnitatea individului. Tonul lejer al scriiturii e înşelător, ca ceaţa care înghite treptat normalitatea vieţii, cu fiecare libertate anulată: revistele străine, lumina, cartela de pâine, paşaportul. Relieful alert al dialogurilor, alternat cu suprafeţele epice ale observaţiilor lucide descriu un peisaj fluid, în care cititorul nu poate rezista efectului fizic al lecturii. Romanul provoacă o reacţie de rău visceral: resimţim fizic umilinţele şi neputinţa revoltei, disperarea captivităţii în cuşca din care nu am avut curajul, puterea, inteligenţa să ieşim altfel decât evadând cultural - soluţia generaţiilor de intelectuali blocaţi în aşteptarea schimbării. "Trăieşti în cap, Cristina, în realitate eşti o biată găină. Dacă aveai un pic de curaj, făceai greva foamei sau îţi dădeai foc în piaţă sau te cărai de-aici cu bărbatu-tău, vorbeai acolo unde te poate auzi cineva, nu în pernă, nu în sertar." Cititorul matur e prins în capcana confruntării cu pasivitatea în care ne-am complăcut, iar tinerii pentru care istoria de dinainte de '89 aparţine altui secol găsesc în romanul Alinei Nelega un manual analitic al mecanismului pervertirii colective.

Pe coperta romanului, vedem pe perete, prin uşa întredeschisă, portretul celuimaiiubitconducător, încarnarea simbolică a Răului care ne descarcă de responsabilitatea în faţa abdicării morale colective. Romanul nu acuză. Dimpotrivă, caută să înţeleagă cu toleranţă slăbiciunile umane. Totuşi, nu ne consolează pentru umilinţa, laşitatea, amoralitatea care ne-au amprentat ireversibil, ci ne avertizează de pericolul replierii pasive în faţă viitorului. Din nou, intervenţia exterioară şi nu reconsiderarea din perspectivă etică a existenţei pare să fie şi azi salvarea care ne deculpabilizează în ochii generaţiilor viitoare. Ţinem, oare, în mână o carte în care bisturiul autoarei face necropsia unui organism mort, în pofida semnelor aparente de viaţă? Acesta pare să fie sensul sacrificării Cristinei la final. Cristina, exemplarul defect, incapabil să se adapteze, lurlugeana rătăcitoare, se consumă şi nu rezistă până la căderea regimului. Şi nu, Cristina nu e nici înger, căci părăseşte lumea ştiind ceea ce ştim cu toţii în străfundul nostru: izbăvirea vine doar din interior, din respectul datorat nouă înşine şi semenilor, din credinţa cu care rămânem fideli idealurilor. Acest cuvânt, dispărut din relaţiile noastre de atâtea decenii, anulează speranţele schimbări din '89 şi ne condamnă să rămânem captivi în bolgia amoralităţii în care vor continua să se zbată şi personajele romanului, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cu cuvintele Alinei Nelega: Românii nu cred în căderea comunismului, acolo, nimeni nu crede că o să se schimbe ceva. Şi lipsa de credinţă e problema, totul ne vine din cer, dinafară, nu din noi, ăsta e specificul naţional.

Introducere la Doctrina vibraţiei

Mark S.G. Dyczkowski
Doctrina vibraţiei
Editura Herald, 2018
traducere din limba engleză de Raisa Moldovan

 Citiţi un fragment din această carte..

*****
Introducere. Ţinutul Caşmirului

Vechiul regat himalayan al Caşmirului face acum parte din provincia Jammu şi Caşmir, situată în partea cea mai de nord-vest a Indiei. Inima Caşmirului modern este, aşa cum a fost şi în trecut, valea largă şi fertilă a râului Vitasta. Aflate la o altitudine de 5.000 de picioare, frumoasele lacuri şi climatul blând al văii atrag în zilele noastre un număr mare de turişti pe timpul lunilor de vară, când temperaturile cresc până în jur de patruzeci de grade în câmpiile din nordul Indiei. Deşi cea mai mare parte a populaţiei este, în prezent, musulmană, înainte de apariţia islamismului, în secolul al XIII-lea, Caşmirul se bucura de o reputaţie fără egal, drept centru de învăţătură, în rândul budiştilor şi hinduşilor. Caşmirienii au excelat nu doar în studiul religiei, ci şi în domeniile laice - literatura sanscrită, critica literară şi gramatica -, precum şi în ştiinţe, cum ar fi medicina, astronomia şi matematica. Ei aveau o percepţie de un realism unic asupra istoriei, în mod clar atestată în Rājataraṅgiṇī, cronica regilor Caşmirului scrisă de Kalhaṇa în secolul al XII-lea, care este, practic, singurul document de acest fel din India.

Pe cât de remarcabil a fost Caşmirul în calitate de centru al spiritualităţii şi învăţăturii hinduse, pe atât de mult a reprezentat şi un centru al budismului. Deşi a pătruns în Caşmir probabil abia în secolul al III-lea î.Hr., budismul s-a dezvoltat atât de mult aici până în primul secol al erei noastre, încât Kaniṣka, suveranul imperiului Kushan, a ales Caşmirul ca loc de desfăşurare al unui important Conciliu budist. A fost o întrunire imensă la care au fost prezenţi mai mult de 500 de călugări şi cărturari budişti. Fragmentele din discursurile lui Buddha, ce rămăseseră necodificate într-o formă sistematică şi partea teoretică a canonului (Abhidharma) au fost sistematizate aici, iar celelalte părţi au fost în mod considerabil revizuite. Întregul canon vechi, Tripiṭaka, a fost atunci gravat pe plăci din cupru şi depus într-o stūpa. În secolele care au urmat, majoritatea formelor budismului indian au înflorit în Caşmir. Dintre şcolile vechi, Sarvāstivāda s-a dezvoltat în mod special. Similar, învăţătura şcolilor Marelui Vehicul, atât cea a Căii de Mijloc, cât şi cea a şcolii idealiste Yogācāra, era studiată şi practicată intensiv. Caşmirul a dat, de asemenea, mulţi logicieni buni pe linia lui Diṅnāga şi cea a lui Dharmakīrti, dintre care Vinītadeva şi Dharmottarācārya, care au trăit în secolul al VII-lea şi care sunt faimoşi.

Graniţele Caşmirului se întindeau la acea vreme departe către vest, dincolo de drumurile spre Asia care treceau prin văile Swat şi Chitral din Gilgit. Din acest motiv Caşmirul a fost primul care a contribuit în mod substanţial la răspândirea budismului în Asia Centrală, care a început prin secolul al IV-lea d.Hr. şi s-a propagat de-a lungul acestor drumuri. Mulţi budişti, atraşi de reputaţia Caşmirului, au venit din ţinuturi îndepărtate ca să înveţe sanscrita şi să se formeze ca traducători şi profesori. Unul dintre cei mai timpurii şi cel mai strălucit a fost Kumārajīva (334-413 d.Hr.). Născut într-o familie de aristocraţi din regatul Khotan din Asia Centrală, el a venit în Caşmir, în tinereţe, şi a învăţat acolo scrierile Marelui Vehicul de la Bandhudatta, apoi a plecat în China, unde a locuit şi a lucrat tot restul vieţii sale, traducând scrierile budiste. Buddhabhadra, contemporanul său caşmirian, a făcut la fel. Maeştrii yoghini, precum Dharmabhikṣu, au atras un număr mare de discipoli chinezi şi caşmirieni la sfârşitul secolului al V-lea, atunci când interesul străinilor pentru yoga budistă a crescut. Tot în acea perioadă caşmirianul Buddhasena a tradus pentru prima dată în limba chineză o lucrare majoră a şcolii idealiste budiste Yogācāra - Yogācārabhūmi. În anul 631 d.Hr., Hsüan Tsang, unul dintre faimoşii pelerini budişti din China, a venit în Caşmir pentru a studia, lăsându-ne o mărturie despre cei doi ani petrecuţi în Caşmir, care atestă în mod elocvent popularitatea şi influenţa budismului.

Atât de mare era reputaţia Caşmirului, încât la origini Tibetul a ales să primească religia sa. Primul rege al Tibetului, Srong-bcan-sgampo, l-a trimis pe Thon-mi Sambhota în Caşmir, în timpul domniei lui Durlabhavardhana (în anul 616 d.Hr.). El a învăţat sanscrita de la Devātītasiṃha şi s-a întors în Tibet cu o versiune modificată, alcătuită din treizeci de litere, a alfabetului caşmirian. Caşmirul şi-a continuat rolul în transmiterea budismului din India în Tibet, deşi mai târziu alte rute (în special prin Nepal) au devenit mai importante. Începând cu secolul al XI-lea, când şcolile caşmiriene śivaite au atins culmea dezvoltării lor, Caşmirul a fost, de asemenea, după cum spune Tucci, "unul dintre locurile unde budismul a înflorit cel mai mult, chiar dacă nu ca religie oficială, cu siguranţă ca loc de origine al celor mai mari învăţaţi şi exegeţi ai vremii".

Ambianţa bogată din punctul de vedere spiritual şi intelectual al Caşmirului a favorizat dezvoltarea unui fenomen de mare anvergură, care a influenţat fiecare aspect al vieţii religioase indiene, şi anume sistemul Tantra. Pe la mijlocul primului mileniu al erei noastre, sistemul Tantra a început să capete o identitate clar definită, deşi extrem de variată, datorită apariţiei unui vaste colecţii de texte sacre, care se defineau în mod explicit ca fiind tantrice. Nu există nicio îndoială, în ciuda probelor incomplete şi deocamdată puţin cercetate, că ţinutul Caşmirului a fost un centru important al unui larg spectru de culte tantrice, atât hinduse, cât şi budiste. Mulţi învăţători tantrici budişti faimoşi au trăit pe vremea aceea în Caşmir sau în apropiere de Caşmir. Naropā şi chiar Padmasambhava (despre care se spune că a introdus budismul tantric în Tibet) figurează uneori în sursele tibetane ca fiind de origine caşmirieni. Ţinutul Uḍḍiyāna (în tibetană: U-rgyan), de mare importanţă, în calitate de loc de naştere al lui Padmasambhava şi centru principal al budismului tantric şi al hinduismului, era probabil situat în apropiere de valea Swat.

Ambele curente principale ale Tantrei hinduse, unul centrat pe adorarea lui Viṣṇu şi celălalt pe adorarea lui Śiva, au evoluat sub forma unui număr uimitor de culte tantrice, unele mari, altele mai mici. Caşmirul a contribuit în mod substanţial atât la dezvoltarea tradiţiei śivaite, cât şi a celei vişnuite. Într-adevăr cele mai timpurii referinţe ce sunt cunoscute şi care provin din sursele tantrice vişnuite se găsesc în scrierile caşmiriene. În prezent, forma vişnuismului care priveşte aceste scripturi ca autoritare, şi anume Pāñcarātra, supravieţuieşte doar în sudul Indiei; cu toate acestea, învăţaţii cei mai timpurii ai acestei şcoli din sudul Indiei considerau Caşmirul drept unul dintre cele mai vechi centre de învăţătură şi cultură spirituală ale lor. Deşi adorarea lui Viṣṇu, realizată fie în conformitate cu normele prescrise de scrierile tantrice, fie în alt mod, a reprezentat, cu siguranţă, o trăsătură importantă a vieţii religioase caşmiriene şi a fost în mod considerabil protejată de către regii hinduşi din vale, śivaismul a rămas cu toate acestea, în ansamblu, forma predominantă a hinduismului.