A încerca să rămâi om / O restituire aşteptată - Mircea Săucan, geometrii poetice

Marian Sorin Rădulescu
Mircea Săucan, geometrii poetice
Editura Noi Media Print, 2019

 Citiţi un fragment din această carte.

*****
A încerca să rămâi om
Prefaţă de Iulia Blaga

Îi mulţumesc lui Marian Sorin Rădulescu pentru invitaţia de a scrie câteva rânduri despre albumul Mircea Săucan pentru că îmi dă ocazia să leg cu anul 2003, când am lansat Fantasme şi adevăruri. O carte cu Mircea Săucan (descarcă versiunea electronică publicată de LiterNet aici). A mai trecut timpul şi acum îl văd mult mai clar pe Săucan şi lucrurile pe care mi le-a spus. Mi-a devenit limpede - după ce a murit, mai ales - că această carte nu e o carte de mărturii, cum am citit undeva, ci un testament, dar şi un fel de pod care l-a ajutat să plece mai împăcat. (Sănătatea i s-a înrăutăţit imediat ce a văzut exemplarul-semnal şi a murit cu o zi înaintea lansării.). Mi-a devenit şi mai limpede ce spunea despre încercarea de a rămâne om atunci când te confrunţi cu experienţe ostile sau înşelătoare. Săucan avea o intuiţie de speriat. De pildă, spunea despre prieteni de-ai mei (pe care nu-i cunoştea nici măcar din vorbele mele) lucruri de o acuitate extraordinară. Al şaselea (sau al şaptelea!) simţ funcţiona la el perfect, încât cred că avea capacitatea de a vedea cauzalităţile în mod abstract. M-am gândit de multe ori la cuvintele lui: "Când se schimbă momentul istoriei apar pe scenă, pe turnantele astea geografice, cam aceleaşi personaje." Am întâlnit şi eu astfel de personaje. Unele dintre acestea sunt marii învârtiţi, şmecherii unşi cu toate alifiile şi care, indiferent de talent, reuşesc să se descurce cultivându-i numai pe cei de care au nevoie şi colorându-şi perii (în mod foarte convingător) în funcţie de anturaj (pot chiar să pozeze în victime ale sistemului). În timp ce alţii refuză compromisurile cu riscul de a se autoexclude, de a fi marginalizaţi, îi ţin la distanţă (uneori printr-o politeţe exagerată) pe cei care nu le seamănă şi îşi asumă puritatea până la capăt.

E una din regulile nescrise ale vieţii - cine refuză jocul suportă consecinţele. Chiar Săucan spunea: "Cine nu iubeşte nu poate fi jertfă". O spun toate filmele lui. Oricât de dureros a fost să-şi vadă filmele ciopârţite, cred că şi-a asumat destinul, şi-a asumat că va fi un cineast ale cărui filme nu sunt arătate, care nu e considerat valoros de marea masă a cinefililor ori a confraţilor, deşi are un contingent de fani extrem de devotaţi. (Când mă apucasem de carte, o doamnă critic de film, foarte populară la noi, m-a întrebat de ce scriu despre Săucan, doar a făcut filme proaste. Pe acelaşi considerent îi şi erau ciopârţite filmele, asta ca să înţelegem cât de perfid era sistemul). E surprinzător că până azi Săucan a rămas aparte, deoparte. Filmele lui nu sunt digitalizate şi scoase pe DVD-uri laolaltă cu alte filme româneşti şi, în general, a rămas un cineast (şi un scriitor) de nişă, specios, chiar dacă Cinemateca Română mai organizează proiecţii cu filmele lui. Personal, cred că ăsta a fost preţul pe care l-a plătit pentru a rămâne om, incluzând aici şi a rămâne artist. Apropo de intuiţiile şi de capacitatea de a vedea viaţa în mod abstract şi de a percepe mişcările ei repetitive, citez din ce spunea în Fantasme şi adevăruri: "Dom'le, e pericol. Pericol mare. Se adună cetele ca nişte viespi. Le auzim cum murmură. Se-adună, se-adună, şi nu e numai antisemitismul. Sunt tot felul de răutăţi. Mare prostie omenească şi mari interese în joc. M-am gândit: Nu fi convenţional, Săucane! Fii foarte atent să rămâi ce ai fost în toată viaţa ta, cu toate riscurile!". Permanenta moarte şi permanenta înviere, despre care tot el vorbea, e lupta constantă pentru a rămâne de o anume integritate în tot ceea ce faci, nu doar în artă.

Marian Sorin Rădulescu mi-a spus de multe ori că mă invidiază că l-am cunoscut pe Mircea Săucan. El e un critic de film foarte serios, un mare cinefil şi un mare fan Săucan. Ştie Fantasme şi adevăruri pe de rost, lucru care se vede din acest album. Necunoscându-l în mod direct pe Săucan, Marian îl ştie foarte bine şi îl contextualizează foarte bine din punct de vedere uman şi artistic. Personal, eu nu l-aş asocia pe Mircea Săucan cu Dan Piţa şi Mircea Veroiu sau cu Andrei Tarkovski. Săucan mi se pare inclasabil, mai ales dacă iei în calcul toate filmele lui. În consecinţă, nu mi se pare îngrijorător că n-a făcut emuli aşa cum a făcut Lucian Pintilie. Nici n-avea cum, era mult mai natural ca cineaştii care au eclozat după eliberarea de comunism şi de cenzură să se revendice de la cinemaul extrovertit şi vocal al lui Pintilie. Mi-a plăcut fraza aceasta a lui Marian Sorin Rădulescu: "Polifoniile sale poetice te pot ajuta să înţelegi, într-un mod nou, ceea ce este vechi în tine". Mi se pare una din dovezile că îl citeşte pe Săucan printre rânduri şi că poate descoperi în opera lui eteroclită polifoniile care o armonizează, pentru că este o operă-aisberg. Ceea ce e vizibil, ceea ce a rămas, ceea ce a putut fi exprimat e o mică parte din ceea ce ar fi putut exista dacă n-ar fi fost cenzura comunistă. Dar, recitind recent Fantasme şi adevăruri, mi-a atras atenţia o frază în care Săucan spunea că are sentimentul că ar fi rămas un outsider şi dacă n-ar fi existat comunismul. Asta e o temă de gândire.

E interesant Epilogul acestui album, unde e amintită ancheta revistei Cinema din 1971, la care Iulian Mihu, Lucian Pintilie, Sergiu Nicolaescu, Liviu Ciulei şi Mircea Săucan au fost întrebaţi cum întâmpină deceniul al 8-lea. Iată ce au răspuns: "Şi aici ca pretutindeni, criteriul reciprocităţii; cum mă întâmpină el pe mine, aşa îl întâmpin şi eu pe el." (Liviu Ciulei), "Eu să îmbătrânesc cât mai lent şi cinematografia să se maturizeze cât mai repede." (Iulian Mihu), "Optimist." (Sergiu Nicolaescu), "N-am nimic de spus." (Lucian Pintilie), "Mă gândesc mai degrabă: ce are de gând să facă cu mine deceniul 8?" (Mircea Săucan). Cât de tipice sunt răspunsurile pentru cele cinci personalităţi artistice şi cât de interesant ce s-a întâmplat într-adevăr în deceniul opt şi după! Marian Sorin Rădulescu schiţează o continuare peste ani în subsolul paginii: "Liviu Ciulei n-a mai făcut niciun film după Pădurea spînzuraţilor (1964), Iulian Mihu a mai regizat (în mod onorabil, pentru că, altfel, a tot filmat comedioare, vodeviluri, parodii, pseudo-drame) doar Felix şi Otilia (1972) şi Lumina palidă a durerii (1980), optimistul Sergiu Nicolaescu a filmat fără oprire. Lucian Pintilie, după scandalul pricinuit de Reconstituirea, n-a prea mai avut ocazia să spună nimic în cinematografia românească de până în 1989", în vreme ce Săucan a făcut Suta de lei şi atât, iar în 1987 i s-a dat de înţeles că, dacă tot i se dă voie să plece în Israel, ar face bine să nu se mai întoarcă. Iar Săucan a plecat şi nu s-a mai întors. Astea fiind zise, ar fi stupid şi superfluu să spun că acest frumos album e necesar, dar o voi face, adăugând că e un instrument foarte util şi pentru cei care nu au descoperit încă filmele lui Mircea Săucan, dar şi pentru cei care le cunosc.

În ultimă instanţă, cred că marea provocare a lui Mircea Săucan nu a fost cenzura, sabia care îi stătea deasupra capului la filmări sau la masa de montaj sau la proiecţiile de la Casa Scânteii. Marea provocare a fost ca, luptând pentru filmele şi cărţile lui, să-şi păstreze demnitatea ca om, chiar cu riscul de a nu fi proiectat, de a nu fi publicat, de a nu putea lucra, de a nu fi în mod complet ceea ce îşi dorea să fie. De aceea, această operă-aisberg a lui mi se pare opera unui învingător, la fel cum şi viaţa lui a fost. "Orice respiraţie a unui pom, a unei crengi, a unui om este o aventură esenţială. Ultima respiraţie a unui bătrân e creativă. Chiar moartea lui este creativă", spunea în Fantasme şi adevăruri, şi acum sunt sigură că se gândea la cartea pe care o scriam. Ca să-l parafrazez pe Marian Sorin Rădulescu, acest album ne poate ajuta să înţelegem, într-un mod nou, lucruri care sunt vechi în noi şi care ţin de o anumită ordine interioară. Iar în zona asta n-ar strica nişte emuli.

O restituire aşteptată
Postfaţă de Dinu-Ioan Nicula

În prima parte a anilor '90, Mircea Săucan se reintegra peisajului cinematografic românesc (după o absenţă destul de scurtă, în fapt, căci s-a scris elogios despre el până la graniţa posibilului, adică până la damnatio memoriae survenită în momentul emigrării din 1987), graţie mai ales abnegaţiei Arhivei Naţionale de Filme şi a directorului ei, Savel Stiopul, care a organizat la Cinemateca din strada Eforie relansări ale filmelor lui Săucan şi premiere naţionale pentru peliculele sale inedite. Centenarul cinematografiei mondiale (1996) şi al celei româneşti (1997) i-au dat autorului Anotimpurilor ocazia să iniţieze un lung ciclu tematic intitulat "Un nou val martirizat" (în care s-a inclus, fireşte, şi pe sine), unde la loc esenţial a fost aşezat, cum se cuvenea, Mircea Săucan. Abil, Stiopul doar a întredeschis cutia Pandorei, întrucât unul dintre responsabilii martiriului (recte Sergiu Nicolaescu) era încă la putere, deşi în pierdere de viteză. Latura de revanşă şi de (auto)victimizare a rămas în seama altora, pe fundalul anticomunismului care era în mare trend.

Acestui învolburat peisaj nouăzecist îi răspunde coerent volumul monografic al lui Marian Sorin Rădulescu, care poartă marca timpului în care criticul timişorean a intrat sub raza vrajbei operei lui Mircea Săucan prin intermediul televizorului (repudiat apoi, ca un mesager de amor devenit intrus în relaţie). Din unghiul fenomenologiei receptării cinefile, volumul este elocvent pentru fixarea exegetului în acest canon, oficializat de însuşi Săucan prin generosul volum al Iuliei Blaga, Fantasme şi adevăruri. Pasul de la filme-cult (Meandre, 100 de lei) la cultul regizorului îşi are dialectica sa - ce trece prin lectura amintitei cărţi, intens citată în monografie - în parte ocultată de autor, care surprinde prin stoicismul cu care a aşteptat până în anul 2017 să vadă Ţărmul n-are sfîrşit, placa turnantă a creaţiei săucaniene. Pe acest traseu, momentele apariţiilor volumelor Pseudokinematikos 1. Fals tratat de cinema românesc (2010), Pseudokinematikos 2. Bucuriile filmului (2012) şi Pseudokinematikos 3. Între viaţă şi filme (2016) sunt importante, în măsura în care Marian Sorin Rădulescu reia în prezentul opus o parte din consideraţiile fragmentare (adjectiv care nu îl deserveşte!) de acolo.

Afectiv vorbind, şi eu sunt legat de Mircea Săucan, cel din ultimul deceniu al mileniului trecut, atât prin întâlnirea cu el la Cinemateca Română, cât şi ulterior (când am devenit redactor la Arhiva Naţională de Filme) prin pregătirea retrospectivei sale exhaustive de la Trieste din anul 2001 (cu un preambul în anul 2000, când s-au prezentat, în ciclul tematic "Onde del Mar Nero", filmele Reportaj de pe Marea Neagră şi Ţărmul n-are sfîrşit). Dincolo de efortul redactorului (conjugat cu deschiderea manifestată de către directorul ANF, Bujor T. Rîpeanu), meritul esenţial este al filmologului italian Sergio Germani, care a adus creaţia lui Săucan într-un prestigios context european, după redescoperirile totuşi pasagere din 1990 (Italia, Franţa) şi după desele proiecţii frăţeşti de la Ierusalim şi Tel Aviv. Prezenţa crepusculară a marelui regizor, pe ţărmul Adriaticii, a fost una discretă, ca a unui înţelept solomonic a cărui simplă apariţie e o lecţie de viaţă. Vedeta mediatică a acelei ediţii din ianuarie 2001 a fost expansivul Mircea Daneliuc (inseparabil de regretatul Marin Mincu), chiar şi pentru un rafinat ca Germani comprehensiunea faţă de cinematograful realist românesc fiind mai mare (confirmare pe care o va primi în decursul aceluiaşi an, prin convingătorul debut al lui Cristi Puiu cu Marfa şi banii).

Acest trend îl relevă şi Marian Sorin Rădulescu, văzându-l concretizat atât în absenţa urmaşilor (totuşi aş menţiona Unde la soare e frig, 1991, de Bogdan Dumitrescu, epigonic mai ales ţinând cont de ulterioara carieră descendentă a cineastului, covârşit de povara supranumelui adoptat pe parcurs: Dreyer), cât şi într-o mefienţă a criticii, fapt care intră adânc pe teritoriul parti-pris-ului. Exegeţii (chiar şi cei de la oficioasele vremii!) au tratat, de-a lungul timpului, cu seriozitate filmele de lungmetraj ale lui Săucan (fără excepţie în cazul Meandrelor, cu câteva derapaje răzleţe la 100 de lei, pentru că acolo şi filmul juca pe muchie de cuţit; dosarele de presă ale celor două pelicule însumează peste 30 de cronici, inclusiv în presa regională). Este şi explicabil, pentru că noutăţile formale (în fieful cinematografului naţional) le dădeau cronicarilor o "pâine de mâncat", prin comparaţie cu platitudinea lipiei furnizate de subiectele din actualitatea socialistă. De pildă, chiar şi "temutul" critic de la Scânteia, D. Costin, a achiesat la îndrăznelile de limbaj, orientându-şi critica pe tărâm social.

Cu inteligenţă, Marian Sorin Rădulescu a ales pentru acest volum o formulă de "opere alese", care-l fereşte de balastul analizei mai aplicate a creaţiilor lui Săucan din perioada proletcultismului, însă filmografia anexată ar fi trebuit să cuprindă toate scurtmetrajele lui realizate după 1974 (argumentul că unele sunt "doar semnate de el" e şubred), mai ales că Tutunul sau sănătatea, alegeţi! (16 mm) a fost prezentat la Trieste cu acordul implicit al regizorului. Dorind să "sculpteze în timp" (ca să reiterăm un paralelism pe care îl face cu Tarkovski) o statuie a lui Săucan, pentru un templu în care prezenţa vestalei se face simţită, autorul bănăţean se plasează precaut în umbra mitică a zeului, iar ca atare preluarea ad-litteram a spuselor lui legendare e aproape un fatum. Cel mai elocvent caz este "arderea negativului" filmului 100 de lei. Asumându-mi riscul de fi ostracizat ca negaţionist, ţin să formulez un truism: un film nu poate avea două negative, aşa că negativul filmului 100 de lei este cel al versiunii oficiale (cea de difuzare), existent în patrimoniul ANF. Ceea ce a căzut de la remontarea "director's cut"-ului lui Săucan a fost dat la casare, pentru că aceste "resturi" nu se păstrau la niciun film (iar dacă a existat un ordin al Elenei Ceauşescu, acela nu era ideologic, ci legat de recuperarea argintului din pelicule).

Despre difuzare: 100 de lei a rulat pe ecranele Capitalei două luni, întru totul rezonabil pentru un "film de artă" (concept pus benefic în discuţia intelectualităţii din cinematografie încă din 1967); Meandre doar o lună, dar programările ultracentrale din primele două săptămâni au fost, poate, suficiente pentru publicul cu gusturi alese (sau pur şi simplu snob); Ţărmul n-are sfîrşit n-a fost deloc difuzat în vremea realizării lui, dar paradoxal aceasta a creat o aură lui Săucan, fiindcă nu ştiu câţi dintre spectatori ar fi digerat filosovietismul peliculei (nesemnificativ pentru comentatorii străini ai filmului). Cu eleganţă, Marian Sorin Rădulescu trece cu vederea forţarea mâinii producătorului prin schimbarea sensului unui scenariu şi ducerea lui pe un teritoriu minat, care a obligat forurile să scoată o copie-standard, întrucât tovărăşia cu "big brother"-ul sovietic se mai răcise, dar vecinătatea nu.

Vădit lucru, scriitura şi persoana autorului emană o deplină civilitate, cu judecăţi necontondente şi strategii pe măsură. Una dintre ele este de a alătura figurii lui Mircea Săucan pe cea a lui Lucian Pintilie, ca un contrapunct la tema principală. Dacă artistic paralelismul este viabil, uman el devine echivoc, pentru că nu pot fi puşi pe acelaşi plan Săucan (fără niciun sprijin, nici măcar cel al consângenilor săi) şi Pintilie (cu destule susţineri în rândul puternicilor vremurilor, ba chiar trecând el însuşi la butoane după 1990). Dar asta ţine poate de structura muzicală a lui Marian Sorin Rădulescu, impresionant meloman, iar paginile despre coloanele sonore ale lui Săucan sunt printre cele mai rezistente, anticipând poate preocupări de gen mai sistematice. Din partea unui absolvent de Filologie, ar fi fost de aşteptat o abordare mai in extenso a literaturii lui Mircea Săucan, a cărei primă bornă este Camera copiilor (1969), în care se regăsesc numeroase motive din creaţia sa cinematografică, inclusiv legate de personajele lui Dan Nuţu, în care criticul de azi vede rebelul standard antisistem, pe când odinioară cronicara de la Steagul Roşu Ilfov, Magda Jianu, descoperea în el "cavalerul juvenil şi imprevizibil al filmului nostru, cu privirile lui intense, cu nonconformismul lui real, cu sila de minciună care-l caracterizează pe tot traiectul filmografiei sale" (în arc peste timp, divergenţă sau convergenţă? Ori neimplicarea socială, postulată de Dan Nuţu la cineclubul de la Cinemateca Română, în noiembrie 2018, este răspunsul?). Afirmarea literară a lui Mircea Săucan a coincis cu avântul mişcării onirice, căruia îi este tributar în parte dar care, altminteri, l-a plasat în unghi închis, întrucât Săucan nu avea suportul Luceafărului, după cum, continuând paralelismul, nu l-a avut ulterior nici pe al Europei Libere. Volumele sale următoare apar mult mai târziu fie în Israel, fie la minuscula editură bucureşteană "Ara", abia apoi fiind reunite, postum, de către Institutul Cultural Român în antologia Colivia caută pasărea (2007).

Prin prezentul volum scris în anul propriului jubileu, Marian Sorin Rădulescu începe să-şi edifice o operă, mai ales că el apare la scurt timp după monografia intitulată Mircea Veroiu, poezia unei lumi tragice (Ed. Noi Media Print, 2018). Dacă acolo titulatura de album se justifica atât prin partea ilustrativă impecabilă, cât şi prin potpuriul de citări critice (cu migală puse în pagină), aici exegetul devine mai personal şi, implicit, mai vulnerabil. Anumite laitmotive insistent reiterate pot deranja, dar ele pot fi privite în spiritul "allez-retour"-urilor din opera şi din viaţa lui Săucan. Şi tot în siajul-lipsă al aceleiaşi efigii, mă îndoiesc că mai tinerele generaţii vor prelua ştafeta entuziasmului faţă de opera săucaniană, apostat atât al comunismului în versiune românească (aşadar, persona non grata 1965-1989), cât şi al marxismului (deci nefrecventabil pentru stânga uploaded, cu portdrapel Filmul tranziţiei, Ed. Tact, 2017).

Cinefil de lux, Marian Sorin Rădulescu îşi permite să vadă filme pe alese, la crème de la crème, spre deosebire de mulţi dintre noi, ceilalţi săucanieni, care trebuie să mergem şi pe la proiecţiile din malluri spre a ne îndeplini obligaţiile de cronicari, poate nu cu consecinţa spălării creierelor, dar sigur cu repercusiunea curăţării chimice a organismelor, prin popcorn şi cola. Ar fi interesant ca un viitor volum al său să fie dedicat unui cineast de care să ia o mai mare distanţare şi pe lângă care să nu rişte soarta lui Icar, chiar dacă ar putea fi vorba de Soarele negru al lui Slavomir Popovici, de care îl apropie religiozitatea luminată.

Africa senzuală, stranie şi violentă recreată într-o parabolă post-apocaliptică

Nnedi Okorafor
Cine se teme de moarte
Editura Polirom, 2019
Traducere din limba engleză de Ona Frantz

 Citiţi un fragment din această carte.

*****
Africa senzuală, stranie şi violentă recreată într-o parabolă post-apocaliptică

Uneori cumpăr cărţi din impuls, de obicei atunci când nu am chef să citesc nimic din ce am deja acasă. Intru aşadar într-o librărie şi iau rafturile la rând, căutând titlul sau după caz coperta sau autorul care să mă facă curioasă şi să îmi trezească pofta de a deschide cartea. Caut de obicei cărţi care nu ocupă raftul cu noutăţi şi nu se află printre cele mai vândute volume, dar care simt că au de oferit o poveste ce merită să fie făcută cunoscută. Uneori mă înşel şi nu găsesc în paginile ei magia pe care o caut, alteori primesc mai mult decât mi-aş fi închipuit. Cine se teme de moarte a ajuns în mâinile mele în urma unei hoinăreli de acest fel. Mi s-apărut interesant titlul, fără a observa că din el lipseşte semnul întrebării care, poate, ar fi trebuit să termine propoziţia. Şi nu, nu este o scăpare a editurii sau a autoarei pentru că titlul cărţii nu exprimă o întrebare, ci este numele personajului principal, Onyesonwu.

Am aflat acest amănunt în primele pagini şi m-a intrigat şi mai mult ceea ce m-a făcut să citesc cu şi mai multă plăcere. Îmi plac autorii care se joacă cu aşteptările cititorilor lor, schimbându-le părerea iniţială şi provocându-i să îşi lase opiniile şi convingerile în pragul cărţii. Nnedi Okorafor mi-a oferit, însă, mai mult decât atât. Lumea creată de ea este exotică, plină de fiinţe supranaturale, de credinţe şi obiceiuri născute din realităţile şi tradiţiile Africii cu toate că acţiunea cărţii este plasată într-un viitor post-apocaliptic. Inspirată dintr-un articol apărut în Washington Post în 2004, intitulat "Vrem să facem un copil cu pielea deschisă", romanul lui Okorafor este mai mult decât o fantezie. Este un roman în care realităţi incomode şi greu de digerat îşi găsesc locul, o carte care poate părea dură pe alocuri cititorului nefamiliarizat cu obiceiuri ca mutilarea genitală sau cu felul în care violul în masă e folosit ca armă contra femeilor din tabăra adversă. De altfel, articolul lui Emily Wax despre care vorbeam mai sus are ca subiect exact tema violului în timpul conflictului din Darfur, Sudan. Multe femei africane au fost violate de arabi din forţele paramilitare pentru a rămâne însărcinate şi a naşte copii deschişi la culoare. În universul tribal din care acestea provin succesiunea vine pe linie paternă, astfel încât violul nu a fost doar o modalitate de umilire a femeii, ci şi una de slăbire a comunităţii şi relaţiilor dintre membrii acesteia. Violul arăta cine este mai puternic, transmiţând taţilor şi soţilor că nu sunt în stare să îşi apere femeile, comunitatea şi sângele.

Personajul lui Okorafor, Onyesonwu este un copil ewu, un copil născut din violenţă, în urma unui astfel de viol. Lumea în care trăieşte copila este împărţită în două neamuri - okeke şi nuru. În Marea Carte scrie că primii trebuie să îşi ispăşească pedeapsa hărăzită de zeiţa Ani şi să fie sclavi pentru nuru. Cei mai norocoşi dintre okeke trăiesc dincolo de graniţele Regatului Celor Şapte Râuri, bucurându-se de oareşce libertate. Pentru mulţi dintre ei însă, atacurile nuru reprezintă o realitate de care nu pot scăpa. În urma unui astfel de atac se naşte Onyesonwu, fiică a unei mame puternice, supravieţuitoare a deşertului şi a unui tată nuru puternic şi vrăjitor de seamă. Povestea fetei nu este una simplă sau obişnuită. Înzestrată la rândul ei cu puteri magice, Onyesonwu îşi caută locul într-o lume care o respinge din cauza culorii pielii şi a superstiţiilor legate de aceasta. Copila îşi doreşte atât de mult să facă parte din comunitate încât acceptă benevol să se supună Ritualului de Unsprezece Ani prin care femeilor li se îndepărtează clitorisul. Ca o paranteză, tradiţia aceasta există şi este practicată încă pe scară largă în multe dintre ţările Africii fiind văzută ca o modalitate de păstrare a purităţii şi respectabilităţii femeii şi după căsătorie. Cele patru fete care participă la ritual devin prietene şi confidente, poveştile şi vieţile lor împletindu-se pe durata întregii cărţi. Okorafor dă, din punctul meu de vedere, acestei relaţii o forţă şi importanţă la fel de mare ca poveştii de iubire dintre Onyesonwu şi Mwita, băiatul ewu.

Ca orice personaj hărăzit cu un destin special, Onye are parte de o călătorie iniţiatică la care luăm parte şi noi, cititorii. Este un drum prin deşert şi prin aşezări ostile, un drum al confruntărilor şi descoperirii sinelui. Fiecare membru al expediţiei îşi descoperă slăbiciunile şi este nevoit să şi le înfrunte. Cititorul are ocazia să pătrundă într-o lume în care se mănâncă cactus confiat, în care femeile poartă sub limbă o piatră numită talembe etanou ca parte dintr-o tradiţie al cărui scop a fost de mult uitat, în care condamnaţii la moarte sunt îngropaţi până la gât şi omorâţi apoi cu pietre. Recunosc că viitorul imaginat de Okorafor nu este tocmai unul foarte optimist când vine vorba de ceea ce au ales să păstreze oamenii după un cataclism care le-a lăsat destul de multe urme de tehnologie, dar prea puţină înţelepciune şi consideraţie faţă de semenii lor diferiţi.

Uneori cartea poate părea plată, pentru că nu iese din tiparele consacrate unei călătorii iniţiatice. Cu toate acestea, universul creat de autoare este atât de diferit de cel imaginat de autorii occidentali încât te fascinează la fiecare pagină. Mi-a plăcut, de exemplu, poporul vah, cel care trăieşte în ochiul unei furtuni şi care a ales să fugă de restul lumii pentru a putea să îşi respecte propriile legi şi reguli. Deşertul este, la rândul lui, un personaj secundar, un loc al disperării, dar şi al supravieţuirii pentru cei care nu îşi mai găsesc locul într-o lume în care violenţa face parte din ordinea naturală a lucrurilor.

Cine se teme de moarte este un roman care îi oferă cititorului multe recompense, pagini frumoase şi dureroase în acelaşi timp. Pentru a o putea aprecia este nevoie de deschidere, de acceptare şi toleranţă din partea celui care o citeşte. Este o carte care prin fantezie ne pune faţă în faţă cu atrocităţi de multe ori ignorate ale lumii în care trăim. Prejudecăţile şi indiferenţa, dorinţa de cunoaştere şi sacrificiul de sine se împletesc într-o poveste stranie şi originală. Este o poveste nu doar despre Africa ci despre noi toţi, trăitori în această lume atât de frumoasă, dar pe care reuşim să o urâţim prin credinţele, fricile şi intoleranţa noastră.

de atelier

Doru Mărgineanu dincolo de biofizică - prefaţă la Cronicile unui spectator implicat

Angela Martin, pe marginea unui volum de Doru Mărgineanu

18.09.2019
Editura Vremea

Doru Mărgineanu
Cronicile unui spectator implicat
Editura Vremea, 2019

 Citiţi un fragment din această carte.

***
Prefaţă. Doru Mărgineanu dincolo de biofizică

Cronicile unui spectator implicat - acesta este titlul, parţial definitoriu şi destul de modest, pe care Doru Mărgineanu a ales să-l dea volumului său de opinii şi eseuri. Modest, în primul rând, pentru că autorul nu este, aşa cum pretinde, doar un spectator - fie el şi implicat -, ci actor, deopotrivă. Nici nu putea fi altfel câtă vreme, în paginile sale, actorul este cel care îşi întrerupe monologul spre a-i da cuvântul spectatorului ori de câte ori acesta ţine să se facă auzit în chestiuni "de interes public". Astfel, à tour de rôle, actorul devine spectator "implicat", spectatorul se implică în mod necesar ca actor. Un dialog se instituie inevitabil între cei doi. Tonul este grav, perspectiva fiecăruia, dublă, precum dublă este şi ipostaza în care cei doi se regăsesc - aceea de autoexilaţi siliţi să trăiască departe de ţara natală fără a se fi înstrăinat vreodată cu adevărat de ea. Percepţia asupra ţării le este, însă, vigilent controlată de amintirea unei experienţe traumatice traversate în trecut: un abuz la care au fost supuşi, o nedreptate ireparabilă - "jumătatea de secol (de comunism n.n.) furată vieţii". Experienţă arhisuficientă pentru a-şi găsi în ea justificarea în privinţa unei decizii radicale: autoexilarea a fost un "gest dramatic la limita disperării". Pe de altă parte, adaptarea la un mediu nou este echivalentă cu o criză: libertatea atât de scump câştigată nu este aducătoare de seninătate, sufletul rămâne iremediabil tulburat şi îngreunat de îndoieli, de conflicte lăuntrice şi tensiuni ireconciliabile întreţinute de spectrul unei "înfrângeri amare". Marile suferinţe vor limpezi însă curând un înţeles adânc - ruptura de ţară este, înainte de orice, o ruptură de sine, iar ea reclamă urgent o reformă profundă a "eului cultural". Altfel spus, integrarea în noua societate se face cu preţul unei pierderi însemnate şi cu speranţa unui câştig incert pe/cu un fond sufletesc precar.

Aşadar, un întreg spectacol pe două voci, însufleţit de câteva zeci de articole şi eseuri semnate de autor din1990 până în prezent, unele, în publicaţii româneşti: Revista 22, Cotidianul, Dilema, România liberă, Timpul, Cultura, altele, în două cunoscute jurnale belgiene, Le Soir şi La libre Belgique. Temele predilecte: istorie recentă, societate, cultură, ştiinţă, probleme ale emigraţiei.

Dar cine este autorul? Citindu-i cartea de memorii, Privirea din afară / spre ştiinţă şi pe alături în România de dinainte, apărută în 2018 la editura Vremea, aflăm că până în 1988, când a părăsit România, Doru Mărgineanu (care, de astă dată, nu se mai ascunde după titlu) a fost un biofizician cu amplă activitate în mediul academic şi în cercetare. A publicat o monografie de neurobiofizică - prima în lume de genul acesta -, numeroase studii de referinţă în reviste de specialitate internaţionale. După 1988 îşi continuă cariera exemplară în biofarmaceutică la Bruxelles, devenind unul dintre creatorii a două medicamente esenţiale în tratarea epilepsiei, produse de UCB-Pharma din Belgia. Începând din 1998 a predat cursul de Analiză a semnalelor fiziologice la Universitatea din Liège şi, din 2009, cursul de Neurofarmacologie la Universitatea din Mons.

Dar, odată prezentat autorul, să ne întoarcem la cartea de faţă, despre care se cuvine să spunem că textele care o compun nu se rezumă nicidecum la problemele emigraţiei. Ele acoperă o tematică mult mai largă, toate fiind scrieri de analiză şi de reflecţie critică şi, nu în ultimul rând, de atitudine civică. Toate sunt într-un fel mărturii evocatoare ale efortului depus de autor pentru a se integra în societatea belgiană, liberă şi democratică şi, totodată, în comunitatea ştiinţifică internaţională. Dar nu singur ci, pe cât posibil, cu tot cu ţara natală, într-un moment în care ea însăşi trece prin schimbări majore de destin. De aceea, bunăoară în 1999, asaltul minerilor din Valea Jiului asupra Guvernului îl ultragiază cu atât mai mult, stârnindu-i invective pe măsură la adresa acelor politicieni care, după părerea sa, urmăreau, la Bucureşti, reinstaurarea unei puteri absolute. Citim însă şi un alt articol, tot de atitudine, publicat cam în aceeaşi perioadă de Doru Mărgineanu în Le Soir. Autorul se declară de astă dată de partea oficialilor români, considerând că reacţia acestora la tendinţa denigratoare a unei expoziţii "de cartier" vernisată la Watermael-Boitsfort a fost promptă şi îndreptăţită: artistul fotograf prezenta, în respectiva expoziţie, o suită de portrete din care rezulta că aşa-zişii români sunt romi, atribuind astfel "particularului statutul de generalitate".

Volumul este compus din 4 capitole: Despre ţară, Cultură şi ştiinţă, Despre cum ne merge mintea şi Întrebări obsesive, însoţite de Anexe (unele redate în franceză, aşa cum fuseseră scrise iniţial). Cele mai numeroase articole - majoritatea cu subiecte ştiinţifice - au apărut în Cultura, revistă la care autorul colaborează din 2012. Armonia lăuntrică pare să se fi instalat între timp, dându-i autorului nostru răgazul de care avea nevoie şi pofta de a medita: asupra religiei şi ştiinţei, de pildă, asupra ştiinţei şi eticii, asupra complexităţii fenomenului religios şi neuroteologiei, asupra neuroculturii sau asupra identităţii colective a diasporei române, asupra istoriei şi a memoriei. Teme mari, de actualitate şi de întâlnire a mai multor discipline cărora Doru Mărgineanu ştie să le dea în paginile sale intensitatea emoţională necesară unei lecturi palpitante.

Este, de altfel, firesc să fie aşa dacă ne gândim la bogata sa experienţă existenţială, la înalta competenţă profesională, cultura, spiritul sintetic, conştiinţa civică - însuşiri care se regăsesc, cum am văzut, şi în alte întreprinderi ale sale, cel puţin la fel de meritorii.

(Angela Martin, august 2018)

Prolog

În decembrie 1988, cu numai un an înainte de sfârşitul doar visat, dar încă neîntrezărit al dictaturii lui Ceauşescu, m-am hotărât să rămân în Belgia, unde ajunsesem cu aprobarea (penibil obţinută!) de a sta în afara ţării numai două săptămâni. Decizia emigrării a fost pentru mine atât o victorie, cât şi o înfrângere amară. Victorie asupra inhibiţiei mele cronicizate, de universitar matur şi recunoscut în mediul meu din ţară, de a asuma o schimbare radicală şi imprevizibilă a existenţei. Iar înfrângere, prin abandonarea proiectului de viaţă în care crezusem încă din adolescenţă şi a mai tuturor realizărilor de până atunci. Urmarea imediată nu putea fi decât o etapă profund tensionată a vieţii, când eforturile de integrare în societatea din Belgia şi de reîntregire a familiei au fost absolut prioritare. Recuperarea de către un fugit în Occident a familiei rămase zălog în ţară dura atunci câţiva ani, iar integrarea în noua societate implica mai întâi obţinerea dreptului de azil, apoi găsirea unui loc de muncă, prin care nechematul nou locuitor al acelei ţări să îşi asigure traiul lui şi al familiei.

Ruperea cursului vieţii mi-a fost însă uşurată de bunăvoinţa sorţii, care a făcut ca din ianuarie 1990 să am un salariu normal, după ce în 1989 avusesem burse de cercetare în două universităţi belgiene majore. Iar evoluţia galopantă a istoriei europene mi-a grăbit reîntregirea familiei, în martie 1990. Însă cred că îi este oricui evident că atingerea urgenţelor elementare ale existenţei nu a însemnat nici pe departe instalarea în vreo dulce lipsă de griji. Dar, fiind preocupat şi de probleme dincolo de cele ale vieţii şi profesiei mele, începând din 1990 m-am exprimat adesea în presă asupra unor subiecte de interes mult mai larg.

În primele două decenii de după colapsul comunismului în Europa, subiectele extra-profesionale care mă frământau s-au referit la închiderea tristei paranteze din istoria ţării, când mi-a fost dat să mă nasc şi să ajung matur. Astfel, din 1990 până în 2010, am publicat în presa din ţară eseuri despre pierderea unei părţi importante din elita profesională şi din forţa vie a României, despre problemele cercetării ştiinţifice în post-comunism şi despre regăsirea identităţii naţionale româneşti, întruchipată de monarhie. Iar în presa din Bruxelles am scris, pe când România nu era încă nici în Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, nici în Uniunea Europeană, despre importanţa geo-strategică a ţării, relevând necesitatea integrării ei într-o Europă democratică şi prosperă.

După admiterea României în cele două structuri internaţionale esenţiale, ambele cu sediile în Bruxelles, un neprofesionist al politicii şi jurnalismului, ca mine, nu mai avea, în mod evident, de ce să se exprime public asupra acelor subiecte. Cât despre disputele din arena politică a României post-decembriste, mi-am impus decenţa să nu mă exprim în presă, dat fiind că trăiesc în afara ţării. Dar am simţit îndatorirea morală să semnalez autorităţilor româneşti un aspect regretabil şi inutil al relaţiilor lor cu diaspora. Acea semnalare nu a fost publică, însă subiectul ei o încadrează în acest grupaj de opinii, astfel că am inclus-o în Anexe. Din aceleaşi considerente, am inclus tot acolo şi o scrisoare deschisă adresată în ianuarie 1990 profesorilor şi studenţilor din facultatea unde activasem înaintea auto-exilării.

În ultimul deceniu, interesul meu extra-profesional a evoluat către subiecte fundamentale ale situării ştiinţei în ansamblul culturii umane, ale relaţiei între religie şi ştiinţă şi ale diferitelor aspecte ale neuroculturii - domeniu în plină ebuliţie, asociat neuroştiinţelor, în care am lucrat. Eseuri referitoare la un spectru relativ larg de astfel de subiecte am publicat în paginile primitoare ale revistei Cultura. Dat fiind că opiniile şi eseurile reluate în acest volum au subiecte foarte variate, asamblarea lor nu reia succesiunea cronologică a apariţiei iniţiale în presă, mai relevantă fiind gruparea tematică. Toate cronicile sunt reproduse aşa cum au fost publicate, adăugând însă note explicative sau de actualizare, acolo unde mi s-a părut util.

După ce fixasem titlul acestui volum, mi-am dat seama că el îl poate evoca pe acela al cunoscutului volum de interviuri din 1981 al lui Raymond Aron Spectatorul angajat, tradus şi în româneşte, în 1999. Eu admir fără rezerve parcursul intelectual al marelui jurnalist şi politolog, care a rezistat contaminării masive a "intelighenţiei" franceze de morbul comunismului, pe care el l-a combătut. Dar, eventuala consonanţă a titlului meu cu acela al volumului memorialistic al lui Raymond Aron este total necăutată. Căci, orice cronică provine în mod evident de la un spectator, iar eu nu mă pot revendica decât implicat cumva în subiectele abordate doar ocazional, în timp ce marele intelectual francez a fost un jurnalist asiduu, angajat efectiv în susţinerea liberalismului filosofic şi politic.

Sper că strângerea între coperţi a celor publicate în presă de când nu mai locuiesc în România, dar continui să mă simt şi român, nu are cum să arate vreun veleitarism. Căci, în această carte sunt doar excursii mentale dincolo de limitele muncii sale ale unui profesionist, acum septuagenar, împăcat sufleteşte cu ceea ce a realizat în specialităţile pe care le-a practicat cu pasiune. Dorinţa punerii în ordine îmi este motivată de speranţa că subiectele abordate pe parcursul a trei decenii au prin ce să intereseze un cititor român de azi: câteva ca istorie, altele fiindcă (din păcate!) au rămas tot actuale şi majoritatea fiindcă tratează teme nesupuse uzurii timpului.

(Doru Mărgineanu, Bruxelles, august 2018)

Cuvânt introductiv la Mintea. O scurtă introducere în filosofia minţii

John R. Searle
Mintea. O scurtă introducere în filosofia minţii
Editura Herald, 2019
traducere din limba engleză de Iustina Cojocaru

 Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cuvânt introductiv

Lucrarea de faţă, deşi introductivă, reprezintă o fascinantă călătorie pe tărâmul filosofiei minţii, adică al acelei discipline filosofice care studiază mintea şi conştiinţa. Mai mult chiar, John Searle pune acest domeniu al filosofiei în centrul preocupărilor filosofiei contemporane. Explicaţia ar fi că înţelegerea limbajului, atât de evident situată în centrul preocupărilor filosofilor (în special, a filosofilor de orientare analitică), presupune o bună înţelegere a minţii. Turnura lingvistică luată de filosofia contemporană se cere astfel prelungită cu o turnură spre filosofia minţii.

Această imagine pe care ne-o propune Searle nu este, de fapt, nimic altceva decât imaginea pe care o oferă preocupările celebrului profesor de la Universitatea Berkeley, California. El şi-a început cariera cu cercetări de filosofia limbajului (Speech Acts: An Essay in the Philosophy of Language, 1969), numărându-se printre fondatorii teoriei actelor de vorbire. Cum cuvintele pe care le folosim au funcţii şi aspecte diverse ‒ una dintre acestea fiind că trimit spre ceva din afara lor ‒, Searle a trecut la abordarea problematicii intenţionalităţii. În lucrarea Intentionality: An Essay in the Philosophy of Mind (din 1983) el pune în evidenţă capacitatea fenomenelor mentale de a fi despre ceva, de a trimite la ceva: dorim un obiect, iubim pe cineva, ne imaginăm o realizare etc. Aprofundarea chestiunilor legate de problematica minţii, a raporturilor dintre minte şi corp, precum şi problema naturii conştiinţei sunt realizate apoi în The Rediscovery of the mind (1992) şi în The Mistery of Consciousness (1997). Ce ni se pare extrem de interesant este că această continuă abordare a aceleiaşi problematici, ce se întinde pe parcursul mai multor decenii, până la scrierile sale din ultimii ani ‒ Intentional Acts and Institutional Facts (2007), Philosophy in a New Century (2008), Making the Social World: The Structure of Human Civilization (2010) ‒ nu pare să se repete. Deşi reia problemele, le pune în lumini diferite, aduce noi argumente şi contraargumente etc., iar toate acestea le face fără a-şi plictisi cititorii.

Firul roşu, cel care se zăreşte de la primele abordări şi până la cele mai recente scrieri ale sale, are două importante părţi, împletite între ele. O primă parte este critică, negativă ce se îndreaptă spre respingerea abordărilor care lui i se par incorecte. În lucrarea de faţă este deosebit de tranşant, făcând chiar afirmaţii şocante pentru un cititor neprevenit: aproape toate teoriile aflate pe piaţa ideilor sunt false. Nu atât pentru că au în componenţa lor un -ism, adică pentru că sunt doctrine, ideologii, ca orice -ism, dar mai ales pentru că moştenesc categoriile şi presupoziţiile susţinute de Descartes. Din acest punct de vedere, Searle se numără printre criticii cei mai categorici ai marelui filosof francez, adevărat părinte al modernismului european. Considerarea sufletului drept substanţă cugetătoare şi a corpului drept substanţă întinsă face ca soluţia carteziană dată problemei raportului dintre minte şi corp să îmbrace o formă dualistă, care mai mult a complicat lucrurile decât să le fi rezolvat. Aşa se face că majoritatea teoriilor din filosofia contemporană ce încearcă să rezolve problema raportului dintre minte şi corp aduc soluţii pe această bază dualistă: materialism, computaţionalism, funcţionalism, behaviorism, epifenomenalism, eliminativism. Acesta este motivul pentru care Searle le consideră a fi false.

Partea constructivă a abordării lui Searle vizează avansarea unei soluţii nereductive a minţii şi care să fie totodată diferită de soluţia dualistă ori care să nu moştenească supoziţiile dualismului. În puţine cuvinte, răspunsul lui Searle are în centru ideea că mintea este o parte a istoriei biologice naturale, astfel încât fenomenele mentale sunt procese biologice la fel cum sunt fotosinteza sau digestia. Stările şi procesele mentale sunt cauzate de procese neurofiziologice ale creierului, fiind trăsături de nivel superior ale creierului, întocmai cum lichiditatea este o trăsătură de ordin înalt a moleculelor.

Vedem cum dualismul cartezian este respins şi înlocuit cu o abordare ce consideră că nu există două niveluri ontologic distincte ‒ pe de o parte corpul, pe de altă parte mintea. După Searle, avem una şi aceeaşi realitate ‒ creierul ‒ care, în urma unei îndelungate evoluţii, a ajuns să aibă această trăsătură eminentă care este mintea.

Searle explică pe aceeaşi bază conştiinţa: aceasta este o trăsătură biologică a creierului oamenilor şi al anumitor animale, asemenea altor trăsături biologice cum sunt fotosinteza sau digestia. Deşi nu este o substanţă, adică o entitate care să aibă o existenţă reală la fel cum este, să zicem, creierul, conştiinţa este, mai degrabă, o stare a creierului: este acea stare de simţire sau de conştienţă care începe atunci când cineva se trezeşte dintr-un somn fără vise şi se continuă până când persoana respectivă adoarme, intră în comă sau moare.

Afirmaţia după care conştiinţa este o trăsătură a creierului ‒asemănătoare lichidităţii, ca o trăsătură a apei ‒ se bazează pe faptul că avem de-a face cu trăsături intrinseci, adică trăsături explicate cauzal prin comportarea elementelor sistemului. Observăm astfel că conştiinţa (ca şi lichiditatea) nu este o proprietate a unui anumit element individual şi nici nu poate fi explicată prin însumarea proprietăţilor acestor elemente. Mai mult, această trăsătură a creierului are un caracter obiectiv, nedepinzând de subiectul cunoscător. Spre deosebire de aceasta, o trăsătură precum soliditatea mesei la care scriu această prefaţă este dependentă de observator. Masa este folosită de mine şi de ceilalţi utilizatori ai bibliotecii, fiind construită în acest scop, amplasată în aşa fel încât cititorii să poată lucra. Vedem cum trăsăturile dependente de observator nu pot exista în absenţa fiinţelor umane, ele fiind în relaţie cu atitudinile observatorilor.

Un alt element interesant al abordării lui Searle priveşte faptul că soluţia pe care el o propune minţii şi conştiinţei este una care evită reducerea minţii sau conştiinţei la creier. În acest fel, profesorul de la Berkeley poate aduce obiecţii puternice, bazate pe critici interne, abordărilor proprii reducţionismului neurofiziologic ‒ după care conştiinţa nu este nimic altceva decât procesele şi stările neurofiziologice ale creierului (cum susţine, în principal, Patricia Churchland), materialismului (fizicalismului), ce consideră conştiinţa ca nefiind altceva decât stările creierului (David Lewis, DM Armstrong), funcţionalismului ‒ ce reduce conştiinţa la diferite feluri de relaţii cauzale (Gilbert Harman) sau computaţionalismului, după care conştiinţa nu este nimic altceva decât stări-program ale sistemului unui calculator (Daniel Dennett, David Chalmers).

O consecinţă importantă a abordării lui Searle vine dinspre relaţia cu cauzarea. Am văzut că, după Searle, conştiinţa nu se reduce la creier, deşi se susţine o abordare biologică ce se bazează pe teoria cuantică şi pe biologia evoluţionistă. Deşi cunoaşterea umană poate pătrunde până la niveluri incredibil de mici ale organizării materiei, niciodată nu se va găsi ceea ce noi numim minte sau conştiinţă. Conştiinţa apare ca o trăsătură ireductibilă a realităţii fizice. Să ne gândim la un exemplu: când spun că în această încăpere este cald fac o distincţie între fapte fizice (cum sunt mişcările moleculelor de aer) şi fapte de conştiinţă (experienţa mea subiectivă a căldurii). Această experienţă subiectivă, ce poartă amprenta individualităţii mele, este cauzată de mişcările moleculelor de aer asupra sistemului meu nervos. Această distincţie dintre obiectiv şi subiectiv nu trebuie însă transportată la nivel ontologic, astfel încât să spunem că ar exista o lume fizică şi o lume mentală. Lumea, realitatea, nu sunt decât una singură, aşa cum este descrisă de teoriile ştiinţifice, respectiv un sistem de particule aflate într-un câmp de forţă.

Punctul de plecare al lucrării Mintea: o scurtă introducere în filosofia minţii se află în prezentarea câtorva probleme ridicate, dar lăsate nerezolvate, de către Descartes, cel care a pus întregul câmp al filosofiei minţii pe un teren dualist, considerat de Searle drept dezastruos. El enumeră nu mai puţin de opt asemenea probleme: raportul dintre minte şi corp, problema celorlalte minţi, scepticismul cu privire la lumea exterioară, analiza percepţiei, liberul arbitru, sinele şi identitatea personală, problema minţii animalelor şi problema somnului. Un grup de alte patru probleme nu îi aparţin direct marelui filosof francez, ci se nasc din dificultăţile privitoare la relaţia dintre minte şi lume, fiind transformate de filosofii contemporani în modalităţi de abordare diferite de cele carteziene: intenţionalitatea, cauzarea mentală, inconştientul, explicaţia psihologică şi cea socială.

Searle abordează aceste probleme în restul capitolelor, dedicând câte un capitol aproape pentru fiecare din cele douăsprezece probleme indicate. Nu le vom relua aici, ci ne vom mulţumi să semnalăm câteva aspecte. Cu privire la intenţionalitate, Searle prezintă modalitatea de a se evita confuzia cu intensionalitatea; unii filosofi consideră, în mod eronat, că există ceva intensional referitor la intenţionalitate. Am văzut deja că intenţionalitatea este acea proprietate a fenomenelor, proceselor şi stărilor mentale de a fi direcţionate spre ceva, adică spre obiecte din lume, dar şi spre alte stări, procese şi evenimente mentale. În schimb, intensionalitatea este acea proprietate a propoziţiilor şi entităţilor lingvistice de a se opune extensionalităţii, de a fi diferite de extensionalitate. Să ne gândim la un exemplu: Cezar a trecut Rubiconul; Cezar este identic cu cel mai bun prieten al lui Marc Antoniu; deci, cel mai bun prieten al lui Marc Antoniu a trecut Rubiconul. În acest raţionament am putut face substituţia între ,,Cezar" şi ,,cel mai bun prieten al lui Marc Antoniu" întrucât termenul ,,Cezar" este extesional. În schimb, substituţia nu mai este permisă într-un caz asemănător: Brutus crede că Cezar a trecut Rubiconul; Cezar este identic cu cel mai bun prieten al lui Marc Antoniu; deci, Brutus crede că cel mai bun prieten al lui Marc Antoniu a trecut Rubiconul. În acest caz concluzia raţionamentului nu ţine deoarece este posibil ca Brutus să nu creadă că Cezar este cel mai bun prieten al lui Marc Antoniu. În acest caz, premisa a doua a raţionamentului este intensională cu privire la Cezar, astfel încât substituţia nu mai este permisă.

Încurcăturile generate de cele două situaţii sunt datorate faptului că propoziţiile despre stări intenţionale sunt deseori intensionale. De aici s-a conchis eronat că ar exista ceva intensional referitor la intenţionalitate. Explicaţia este că stările în sine sunt reprezentări ale condiţiilor de satisfacere. Dar propoziţiile despre stările în sine nu sunt reprezentări ale acestor condiţii de satisfacere, ci sunt reprezentări ale reprezentărilor lor. Astfel, adevărul sau falsitatea unor asemenea propoziţii nu depinde de felul cum stau lucrurile aşa cum sunt reprezentate de stările intenţionale, ci de felul cum sunt lucrurile în lumea reprezentărilor unui agent ale cărui stări intenţionale sunt reprezentate. Atunci când spunem că Cezar a trecut Rubiconul vorbim despre Cezar şi Rubicon; în schimb, când spunem că Brutus crede că Cezar a trecut Rubiconul, vorbim despre Brutus şi despre stările lui mentale. Adevărul depinde în acest al doilea caz de ceea ce se petrece în mintea lui Brutus.

Tot legat de intenţionalitate şi de raportul cu conştiinţa, dar la care se adaugă în ecuaţie inconştientul, Searle ajunge la concluzia că putem utiliza problematica noţiune de inconştient, dar ca pe o noţiune dispoziţională. Spunem despre un agent că are o stare intenţională inconştientă, iar aceasta funcţionează în mod activ, adică îi cauzează comportamentul. Asta înseamnă că agentul are o stare cerebrală ce este capabilă să cauzeze acea stare într-o formă conştientă, chiar dacă nu poate fi identificabilă în mod conştient (de exemplu, din cauza refulării, a unui accident etc.).

În lucrarea The Construction of Social Reality (din 1995 şi tradusă sub titlul Realitatea ca proiect social, 2000) Searle arată că numai o fiinţă ce poate avea stări intenţionale conştiente poate avea stări intenţionale, după cum stările intenţionale inconştiente sunt potenţial conştiente. De aici o consecinţă extrem de importantă a naturalismului biologic searlian: conştiinţa nu este în întregime intenţională, iar intenţionalitatea nu este în întregime conştientă. Oamenii (probabil că şi unele animale) au forme de conştiinţă precum anxietatea, deci o stare ce nu are un motiv anume, nu are un conţinut. Tot la fel, există forme de intenţionalitate inconştientă, aşa cum este convingerea mea, valabilă chiar şi când dorm, că Eminescu este cel mai mare poet român.

Faptul că teoria cu privire la minte şi la conştiinţă este centrală în cadrul preocupărilor filosofice rezultă şi din posibilitatea abordării unor probleme general filosofice cum sunt libertatea şi identitatea personală. Aceste două teme nu ţin, în mod obişnuit, de filosofia minţii, ci sunt teme de metafizică, dar Searle ne arată cum pot fi abordate odată ce avem o teorie a minţii. Încercarea de a apăra liberul arbitru se loveşte de argumente ce arată existenţa unui determinism atât la nivel psihologic, cât şi la nivel neurobiologic. Încercarea de a coborî mai în profunzimile minţii ‒ de exemplu până la nivel cuantic ‒ ar putea arăta un indeterminism (mai mult sau mai puţin relativ). Dar odată ajunşi aici, tot ne mai rămâne de explicat legătura dintre ideile noastre şi particulele elementare ce compun creierul nostru. După ce arată argumentele şi contraargumentele implicate în dezbatere, Searle recunoaşte că problema libertăţii rămâne la fel de dificil de rezolvat chiar şi după ce vom fi rezolvat diferitele părţi ale acestei complicate ecuaţii.

Abordând problema sinelui, Searle arată cerinţa formală de a se postula un sine ca pe ceva în plus faţă de experienţele noastre, astfel încât să putem înţelege specificitatea, individualitatea şi unicitatea acestor experienţe. Deşi recunoaşte că discuţia cu privire la sine se află, în cadrele trasate de sistemul său, abia la început, Searle vrea să împace ne-dualismul funciar al abordării sale cu susţinerea lui Hume: nu există o entitate, o realitate ontologică pe care să o numim sine. Atunci când vrem să aflăm ce este sinele, vom găsi trăirile noastre, ideile, sentimentele noastre. Or, din acest punct de vedere, s-ar părea că abordarea dualistă se află în avantaj: pentru dualist e mai simplu de explicat sinele prin apel la substanţa cugetătoare sau, dacă îl avem în vedere pe Descartes, la cogito.

Discuţia cu privire la criteriile identităţii personale, adică la ceea ce face ca eu să fiu eu indiferent de trecerea timpului şi de schimbările ce intervin odată cu acesta, arată multitudinea de poziţii teoretice implicate şi ramificarea uluitoare a acestor discuţii în filosofia contemporană (grupate de el în următoarele patru clase: memoria, continuitatea spaţio-temporală a corpului, continuitatea temporală a structurii, continuitatea personalităţii). Searle pare a înclina spre un răspuns combinat: ceea ce mă face să mă simt eu ca o entitate continuă în timp şi care se adaugă la continuitatea corpului meu este tocmai continuitatea experienţelor memoriei mele.

Vedem cum lucrarea lui John Searle, Mintea: o scurtă introducere în filosofia minţii este, pe de o parte o introducere excelentă în problematica filosofiei minţii şi, pe de altă parte, este o lucrare ce aduce soluţii, ce ridică noi întrebări şi meditaţii, fapte ce suntem convinşi că vor face ca această lucrare să fie un best-seller al literaturii filosofice.