Discurs despre starea naţiunii critice - Viaţa, moartea şi iar viaţa criticii de film

Andrei Gorzo
Viaţa, moartea şi iar viaţa criticii de film
Editura Polirom, 2019

 Citiţi un fragment din această carte.

***
Discurs despre starea naţiunii critice

Salutată drept o apariţie editorială remarcabilă, cea mai recentă carte a lui Andrei Gorzo, Viaţa, moartea şi iar viaţa criticii de film (Polirom, 2019), promite un manifest optimist. Atunci când astrele oportunităţii culturale par a se fi aliniat pentru prohod, când presa culturală supravieţuieşte greu revoluţiei digitale, iar cinema-ul pare condamnat să nu-şi mai ia nasul la purtare în afara ghetto-ului "filmelor de artă", Andrei Gorzo afirmă, nici mai mult, nici mai puţin că "discursul critic românesc despre film şi media [...] e practicat la un nivel mult mai înalt" (p. 24) faţă de anul 1993 - anul apariţiei articolului Despre un Cinematograf care nu există semnat de Alex. Leo Şerban.

Introducerea volumului constituie o încrezătoare discuţie de principii, care vrea să fie şi o radiografie actuală a statu questionis. Abundă în elaborări normative, care încearcă să eleveze critica de film la rangul de discurs puternic, generativ şi contra-consumerist: "În ce fel şi-ar fi putut regândi funcţia şi ce fel de critică ar mai fi fost după aceea? De pildă, una care, în loc să-şi coboare şi să-şi scurteze discursul în mod constant, contaminându-se tot mai mult de la discursul vânzării de marfă şi participând tot mai mult la sărbătorirea culturii dominante (şi, dincolo de ea, la sărbătorirea statu quoului politico-economic) să meargă în profunzime, să devină mai aplicată, să pună ferm pe masă instrumente de analiză, concepte, contexte, informaţii negăsibile peste tot, perspective alternative la cea dominantă." (p. 21)

Merită apreciată sinceritatea şi onestitatea cu care Andrei Gorzo atacă modul în care se face critică de film în România. De exemplu, atunci când discută Revista Film, căreia-i deplânge caracterul împăciuitor, Andrei Gorzo nu este nici caustic, nici demolator. El cântăreşte misiunea instituţională a acesteia (recunoscând rolul încurajator pe care trebuie să şi-l asume în politicile de producţie şi receptare a cinematografiei în România) şi invită, implicit, alte publicaţii să îşi asume o critică de film mai ofensivă.

Pe de altă parte, poate ar fi fost o idee bună ca această Introducere normativ-generală să fi fost mai consistentă. Cu siguranţă, unii dintre cititorii cărţii, interesaţi tocmai de această critică de film profesionistă scrisă pe gratis, ar fi găsit utilă afirmarea autonomiei criticii de film tocmai în aceste vremuri paradoxale.

Bine scrise şi generos afirmate, paginile Introducerii par să anunţe o dezvoltare mai viguroasă, o trântă valorică şi conceptuală cu un statu quo cultural anemic. Însă, din păcate, Andrei Gorzo nu merge mai departe şi cititorul înţelege că trebuie să caute aceste valori la lucru, implicite în criticile aplicate care constituie corpul cărţii.

În următoarele pagini, Andrei Gorzo analizează, din perspectivă proprie, deopotrivă subiectivă şi argumentată, critici de film consacraţi. De la figuri mitologice precum Andre Bazin sau Pauline Kael, ori chiar Alex. Leo Şerban (memoriei căruia îi este dedicat volumul), până la pionieri cunoscuţi exclusiv de către cinefili sau de studenţii de la UNATC, precum George Littera, Andrei Gorzo desţeleneşte el însuşi un teren nou: critica criticii de film. Analiza lui nu este nici polemică, nici admirativă, ci pare să fie un dialog calm, prietenos şi recunoscător în acelaşi timp. Modelele sunt respectate, deschizătorii de drumuri sunt apreciaţi, dar fiecare critic - pare să implice Gorzo - trebuie să îşi găsească, creativ şi adaptat la condiţiile sale, atât stilul propriu, cât şi publicul, şi raţiunea de a scrie: "Trebuie recuperată ideea unei culturi cinematografice comune. Ce înseamnă asta? Înseamnă că pe lume nu există doar bisericuţe şi grupuri-ţintă de consumatori, fiecare cu fetişurile şi idiosincraziile sale cinematografice; că arta merită consumată pentru că oferă acces la cum se trăieşte în alte bule decât a ta - care sunt valorile de-acolo şi aşa mai departe; că arta e transcendentă în acest sens - sapă tuneluri între nişe diferite -; că ea poate îmbogăţi şi ilumina experienţa umană; că există un corpus de filme esenţiale, un canon." (p. 34)

Una dintre plăcerile oferite de carte este eclectismul analizelor. De la mizele artistice şi politice ale nudităţii tinerei de 19 ani din Last Tango in Paris sau a corporatiştilor din Toni Erdmann şi până la greşelile materiale şi de evaluare din studii academice, trecând prin lupa ce încearcă să devoaleze conţinutul uman al corespondenţei seci dintre un englez şi un român în timpul comunismului, subiectele cărţii sunt pe cât de răsfirate, pe atât de bine alese pentru a demonstra coerenţa discursului critic.

O atenţie aparte merită eseul despre corespondenţa pe care Graham Greene a avut-o cu traducătorul său român Petre Solomon (tatăl documentaristului Alexandru Solomon). După ce se scuză oarecum pentru introducerea unui eseu, lucru destul de ciudat într-o lucrare de critică de film, Andrei Gorzo reuşeşte să ţeasă o poveste captivantă a amiciţiei inegale şi, pe alocuri, frustrante pentru Solomon, dintre cei doi literaţi. Chiar dacă un asemenea eseu nu aruncă lumină asupra criticii de film propriu-zise, cred că - dincolo de povestea umană pe care reuşeşte să o extragă dintr-o serie de scrisori adesea tehnice - intenţia autorului a fost aceea de a indica (de a deplânge, poate) diferenţele dintre cultura majoră anglo-saxonă, liberă şi prolifică, şi cea minoră românească, închistată şi închisă. Relaţia dintre un scriitor şi traducător este intrinsec inegală: cel din urmă nu este decât vasalul, imitatorul, reflecţia celui dintâi.

Rigoarea academică se menţine pe parcursul cărţii, însă Andrei Gorzo reuşeşte să evite atât pedanteria (referinţele sunt prezente pentru a ancora strict argumentaţia, nu pentru paradă filmologică), cât şi verbozitatea. Discută (şi, după caz, demolează), receptări critice internaţionale şi naţionale ale Noului Cinema Românesc, fenomen cultural care pare să fie prost înţeles şi slab construit chiar şi în apariţii editoriale academice. Aşa că cititorul va fi plăcut condus în bucătăria regizorală a filmului lui Pintilie, O vară de neuitat (vezi şi aici), fără a avea sentimentul că microscopul analitic omoară opera de artă. Este drept, capitolul A ţine pasul cu Noul Cinema Românesc: patru tentative trebuie să opună o critică academică articolelor discutate şi necesită o atenţie mai concentrată, însă exerciţiul merită efortul nu neapărat pentru a intra în lumea criticii academice, ci pentru a urmări impreciziile care se ascund uneori în spatele unui limbaj respectabil.

Cititorul cărţii rămâne să judece dacă lipsa adoptării unei viziuni explicite, politice, este un merit sau un defect. Pentru adepţii criticii de film "obiective", luaţi în vizor, de altfel, acesta este un defect, deoarece lipseşte această activitate de alonja sa socială. Ar putea-o închide, adică, într-un turn de fildeş al profesioniştilor sau pasionaţilor din domeniu şi, bineînţeles, ar văduvi-o de capacitatea de ferment social. Pe de altă parte, echilibrul şi argumentele cu care sunt demontate discursuri de stânga din publicaţii academice demonstrează şi reaminteşte celebra maximă cu amicul trădător al lui Platon.

Receptarea artei ca acces imaginativ la alte forme de experienţă umană, inclusiv la experienţele şi valorile unor grupuri care n-au fost şi nu sunt "de-ai noştri" - iată una dintre cauzele propovăduite de critică, unul dintre obiectivele ei pedagogice.

Depăşirea limitelor tribului cultural ar trebui să se îmbine cu verticalitatea critică, cu autonomia judecăţii estetice. Din nefericire, formele de socializare virtuală sunt un teren propice nu pentru afirmarea individualităţii, ci pentru contopirea fericită şi autosuficientă într-o prietenie calpă a tuturor cu toţi. Şi, ca în vechea pildă a broscuţei care piere pentru că apa devine treptat periculos de fierbinte fără ca ea să îşi dea seama, prea puţini remarcă pericolul acestei "gudurări" deghizate în critică: "A devenit destul de normal ca, atunci când cineva scrie o cronică elogioasă şi o pune pe Facebook, să tag-uiască în postare cât mai multă lume din echipa de producţie a filmului şi dintre cei care s-au ocupat de distribuirea sa. Nu se mai pune problema că un asemenea tras de mânecă ar putea să pară nedemn sau servil - echivalentul unei gudurări care se cere răsplătită cu o mângâiere pe cap. Tot mai puţină lume îl vede aşa. S-au schimbat nişte norme" (p. 24)

Astfel, aşa cum odinioară Zenon a demonstrat mişcarea mergând, Gorzo nu discută principii abstracte, teoretice ale criticii de film, ci demonstrează, prin jaloane alese strategic, linii importante ale reflexivităţii asupra filmului.

Să trec ca o suflare, un sunet, o scânteie - Imortaliştii

Chloe Benjamin
Imortaliştii
Editura Storia Books, 2019
traducere din limba engleză de Miruna Voiculescu

 Citiţi un fragment din această carte.

***
Să trec ca o suflare, un sunet, o scânteie

Nu este uşor să scrii despre moarte şi să fii credibil. Este un subiect care cere nu doar curaj, ci şi echilibru, o temă greu de cuprins pentru că moartea este nu doar o mare necunoscută, ci, în acelaşi timp şi singura certitudine. Linia dintre patetic şi morbid este foarte îngustă, la fel cum este şi cea dintre disperare şi speranţă. Să scrii despre moarte cere sensibilitate, atenţie şi empatie. Suntem diferiţi, credem în lucruri diferite, ne raportăm diferit şi la marele nivelator care este moartea. Toate aceste gânduri mi-au trecut prin minte atunci când am hotărât să citesc Imortaliştii.

Sincer să vă spun, iniţial nu prea mi-a dat inima ghes tocmai pentru că acest subiect este unul dificil nu doar pentru scriitor, ci şi pentru cititor. Şi, poate, spre deosebire de mulţi alţii, nu am găsit întrebarea de pe prima copertă prea îmbietoare: "Dacă cineva ţi-ar spune ziua în care vei muri, cum ai alege să-ţi trăieşti viaţa?" Pentru mine frica de moarte şi modul în care alegem să ne împăcăm cu această realitate sunt individuale, dar, ştiu, în acelaşi timp, că durerea provocată de moartea cuiva drag te schimbă şi te transformă ca nimic altceva. Mi-e greu să fac din acest subiect un joc intelectual. Cu toate acestea, după doar câteva pagini cartea m-a prins mai mult decât mă aşteptam.

Suntem în vara anului 1969. Cei patru copii ai familiei Gold se plictisesc de moarte. Şi ce mod mai bun de a-şi petrece timpul ar putea găsi dacă nu să meargă în vizită la o ghicitoare misterioasă pentru a-şi afla nu viitorul, ci data morţii? Vorbele ghicitoarei lasă urme adânci în minţile fragede ale copiilor determinându-i să ia decizii care le vor modela şi schimba viaţa. Pentru că numărătoarea inversă, scurgerea nisipului din clepsidră dacă vreţi, a început odată cu acea vizită. Fiecare îşi trăieşte viaţa modelat de profeţie dar şi de caracterul, restricţiile epocii şi capacitatea sa intelectuală. Ei trăiesc ceea ce se numeşte "profeţie autoîmplinită". Termenul a fost folosit de către sociologul Robert K. Merton care a observat că în unele cazuri credinţa are consecinţe, determinând realitatea să reflecte credinţa. Cei care sunt subiectul unei astfel de profeţii nu înţeleg că tocmai credinţa lor le determină acţiunile care duc spre consecinţele de care s-au temut.

Exact ca în viaţa reală, fiind tipologii diferite, Simon, Klara, Daniel şi Varya aleg să se folosească de profeţie în mod diferit. Autoarea ne poartă prin vieţile lor dedicându-le câte o parte din carte. Paginile care marchează începutul fiecărei părţi m-au dus cu gândul la inscripţiile funerare, purtând numele, alături de anul naşterii şi morţii câte unuia dintre personaje.

Simon, cel mai mic dintre copii, decide, odată cu moartea tatălui său, să se arunce în braţele vieţii şi să trăiască din plin. Îşi acceptă homosexualitatea şi experimentează libertatea oferită de oraşul San Francisco înainte de descoperirea HIV. Parteneri diverşi, stabilitatea unei relaţii, descoperirea bucuriei dansului toate se derulează pe repede înainte într-o viaţă prea scurtă pentru a putea fi trăită altfel. Klara, cea care este fascinată de bunica nonconformistă al cărui nume îl poartă, decide, de asemenea, că va face în viaţă ceea ce îi place, chiar dacă acest lucru înseamnă să fie departe de familie, dar şi sărăcie, greutăţi şi slujbe prost plătite. Fascinaţia pentru magie nu este pentru Klara doar o meserie prin care să câştige bani şi să păcălească oameni. Magia este, spune ea la un moment dat, "materia neagră, liantul realităţii, plastilina cu care umplem golurile dintre lucrurile despre care ştim că sunt reale. Şi este nevoie de magie pentru a arăta cât de inadecvată este realitatea." Klara nu îşi doreşte să moară, dar, mai ales refuză să se teamă. De aceea numerele ei de magie sunt periculoase, sfidând moartea şi spectacolul ei se numeşte Imortalista.

Ca o paranteză, am apreciat decizia editurii de a păstra titlul românesc al cărţii cât mai apropiat de original, chiar dacă cuvântul "imortalist" nu se regăseşte în limbajul nostru uzual. Pentru că imortaliştii nu sunt acelaşi lucru cu nemuritorii. Imortaliştii vor să amâne moartea sau să o transceadă prin metode şi credinţe variate. Îşi caută răspunsurile în religie, ştiinţă sau acte de curaj care să îi păstreze vii în metalul colectiv.

Revenind la copiii familiei Gold, Daniel este cel care alege să-şi trăiască viaţa departe de extreme. Îşi construieşte o carieră, o familie şi încearcă să se împace cu sine şi cu lumea. Ceea ce nu-şi poate însă ierta, este modul în care şi-a judecat fraţii, distanţa pe care a păstrat-o faţă de ei, îndepărtându-i, faptul că nu i-a înţeles decât atunci când a fost prea târziu. Daniel este omul obişnuit care se teme de viaţă la fel de mult cum se teme şi de moarte. Toate deciziile şi concepţiile sale despre lume sunt marcate de o urmă de laşitate. Conştientizarea acesteia şi dorinţa de a îndrepta lucrurile şi de a înţelege ce s-a întâmplat cu vieţile membrilor familiei Gold îl vor duce spre propriul sfârşit.

Varya va căuta să lupte cu certitudinea propriului sfârşit folosindu-se de ştiinţă. Cea mai înzestrată intelectual dintre copiii familiei, ea va ajunge să studieze procesul de îmbătrânire şi modalităţile de a-l încetini. Aflăm că, în prezent există două teorii principale despre modul în care se poate încetini procesul de îmbătrânire: suprimarea aparatului reproducător sau reducerea aportului caloric. Ambele implică, după cum se vede, renunţarea la bucuriile vieţii. După cum remarcă un personaj, avem de ales între a trăi şi a supravieţui. Varya a ales supravieţuirea până când viaţa o prinde din urmă într-un mod surprinzător.

Un personaj central al cărţii este Gertie, mama copiilor. Ea este prototipul mamei evreice care încearcă să-şi protejeze copiii, să-i apere de duritatea vieţii, îi înţelege şi-i sprijină în orice situaţie, dar este şi cea care respectă tradiţiile şi obiceiurile. Gertie este credincioasă, superstiţioasă, amuzantă şi pisăloagă. Este firul care uneşte familia, cea care îi plânge atunci când se duc. Gertie devine, surprinzător, în finalul cărţii, vocea raţiunii. Mi-ar fi plăcut ca autoarea să-i acorde poate un pic mai multă atenţie pentru că ea este cea care rămâne, cea care trăieşte cu curaj şi stoicism.

Imortaliştii este o carte de stare: dacă o citeşti când simţi că i-a venit vremea o să-ţi placă, dacă îţi pică în mână când nu este momentul s-ar putea să o respingi. Mie mi-a plăcut modul în care Chloe Benjamin a gândit biografiile membrilor familiei Gold, alegând să aşeze în pagină ceea ce contează pentru ei. Unii cititori s-au plâns că vorbeşte prea mult despre trucurile de magie ale Klarei sau despre experimentele Varyei. Ceea ce scapă ei din vedere este faptul că aceste elemente constituie vieţile lor. Fetele trăiesc pentru şi prin asta. Această minuţiozitate încearcă să ne transmită exact acest lucru. Autoarea a şi spus într-un interviu că s-a documentat intensiv pentru a oferi informaţii cât mai veridice şi actuale. Ba chiar mai mult, portretul bunicii aventuriere pe care Klara o idolatrizează este inspirat de viaţa lui Tiny Kline, artistă de circ extraordinară, prima Clopoţica de la Disneyland.

Mi-au mai plăcut crâmpeiele de istorie americană împletite cu istoriile personale ale protagoniştilor. Aluziile la generaţia beat, epoca libertăţii sexuale şi a acceptării propriei sexualităţi, dezvoltarea Las Vegas-ului şi războiul din Irak se petrec pe fundal. Ele creează atmosferă şi dau tentă de real unor vieţi fictive.

Dacă ar fi să reproşez ceva ediţiei româneşti, atunci acest reproş s-ar îndrepta către copertă. Nu aş fi cumpărat această carte niciodată dacă ar fi fost să o aleg după ea. Recunosc că mi-a scăpat legătura dintre imaginea podului Brooklyn şi subiectul cărţii. Copacul de pe coperta ediţiei în engleză adaugă un plus de semnificaţie volumului fiind o imagine a familiei Gold după cum spune creatoarea ei^[1], dar şi o imagine a arborelui vieţii (sephirot) din tradiţia ebraică după cum au perceput-o mulţi cititori. Pentru o carte de acest fel, care tratează un subiect nu tocmai comod şi uşor de manevrat, şi acest detaliu este foarte important. Mă bucur, însă, că am avut ocazia să mă întâlnesc cu Chloe Benjamin şi personajele ei într-un moment potrivit ceea ce mi-a oferit nu doar câteva ore agreabile de lectură ci şi un subiect de meditaţie.

---

[1] https://spinemagazine.co/articles/sandra-chui

Evanghelia după Luca

Evanghelia după Luca
ediţie bilingvă, traducere inedită şi comentariu de Cristian Bădiliţă
Editura Vremea, 2016
Seria Marile Texte ale Creştinismului



*****
Intro

Cu această carte, Cristian Bădiliţă pune ultima cărămidă la marele edificiu al traducerii celor patru Evanghelii, la care lucrează de atâţia ani. Volumul de 744 pagini înglobează o cantitate impresionantă de muncă a lui Cristian Bădiliţă - traducerea extrem de laborioasă a textului şi redactarea studiului care îl însoţeşte şi a corpului de note - şi a colaboratorilor săi - redactări, lecturi, corecturi, punere în pagină, copertă, tipar etc. Ediţia bilingvă prezintă textul în juxtalineară (text în greacă - text în română); ea este întregită de un amplu comentariu pe capitole, note patristice, indice de nume şi de locuri. Felicitări lui Cristian Bădiliţă pentru rodnica împlinire a unui proiect ambiţios şi util. Fie ca aceste cărţi să aducă bucurie în suflete şi lumina cunoaşterii în minţile celor care se vor apleca asupra lor! (Silvia Colfescu)

*

Evanghelia după Luca şi Faptele apostolilor, redactate de acelaşi autor, constituie prima "istorie bisericească" a creştinismului. Ele ocupă un sfert din Noul Testament. Există dezbateri cu privire la caracterul "lucanian" al epistolelor soborniceşti, unii biblişti considerându-le parte a unei trilogii istorico-teologice, după Evanghelie şi Fapte. Majoritatea exegeţilor contemporani (mă refer în primul rând la Fitzmyer, Bock şi Marguerat) accentuează dimensiunea istorică a scrierii lucaniene în detrimentul altor două, la fel de importante: biografică şi apologetică. În opinia mea, dipticul "Evanghelie-Fapte" reprezintă un bios, o "biografie", în sensul antic al termenului, care înfăţişează, pe de o parte, viaţa şi învăţătura întemeietorului creştinismului (Evanghelia), pe de altă parte, viaţa primei comunităţi după urcarea lui Iisus la cer (Faptele). (Cristian Bădiliţă)

Parabola fiului risipitor sau a Tatălui iubitor? (Luca 15,11-32)

15,11 "Un om avea doi fii. 12 Cel mai mic dintre ei i-a zis tatălui: "Tată, dă-mi partea cuvenită din avere." Iar (tatăl) le-a împărţit agoniseala. 13 Nu după multe zile, strângându-şi toate (lucrurile), cel mai mic fiu a plecat într-un ţinut îndepărtat şi acolo şi-a tocat averea trăind în desfrânare. 14 După ce a cheltuit tot s-a abătut o foamete cumplită peste ţinutul acela, iar el a început să ducă lipsă. 15 Atunci a mers şi s-a oploşit pe lângă unul dintre locuitorii acestui ţinut, care l-a trimis pe câmpurile sale să-i pască porcii. 16 Poftea să-şi umple pântecele chiar şi cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu i le dădea. 17 Atunci, venindu-şi în sine, a grăit: "Câţi argaţi în casa tatălui meu au belşug de pâine, iar eu aici mor de foame. 18 Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi-l voi ruga: "Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; 19 nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Socoteşte-mă ca pe unul din argaţii tăi." 20 Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Deşi el era încă la mare depărtare, tatăl său l-a văzut şi a fost străpuns de milă; şi alergând l-a cuprins pe după gât şi l-a sărutat. 21 I-a zis atunci fiul: "Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău." 22 Dar tatăl le-a zis slugilor: "Iute scoateţi stola cea mai aleasă şi îmbrăcaţi-l; puneţi-i inel pe mână şi încălţăminte în picioare; 23 şi aduceţi viţelul cel îngrăşat, jertfiţi-l, să mâncăm şi să petrecem, 24 fiindcă acest fiu al meu era mort şi a revenit la viaţă, se pierduse şi a fost găsit. Şi au început să petreacă. 25 Iar fiul mai în vârstă se afla pe ogor. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă a auzit muzică şi jocuri; 26 şi chemând un slujitor l-a iscodit ce înseamnă acestea? 27 Acela i-a zis: "Fratele tău a sosit şi tatăl tău a tăiat viţelul cel îngrăşat, fiindcă l-a redobândit sănătos." 28 S-a mâniat şi nu vroia să intre; dar tatăl a ieşit şi-l chema stăruitor. 29 Acela însă, răspunzând, i-a zis tatălui său: "Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată nu ţi-am călcat porunca; iar mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ţap, ca să petrec împreună cu prietenii. 30 Când însă a venit fiul acesta al tău, care ţi-a mâncat averea cu curvele, pentru el ai tăiat viţelul cel îngrăşat." 31 (Tatăl) i-a zis: "Copile, tu întotdeauna eşti cu mine şi toate ale mele sunt ale tale. 32 Dar trebuia să petrecem şi să ne bucurăm, fiindcă acest frate al tău era mort şi e viu, se pierduse şi a fost găsit." (traducerea mea, C.B.)

Apare numai în Evanghelia după Luca şi este cunoscută sub numele de "Parabola fiului risipitor". Latină: De filio prodigo. În germană, Der Verlorene Sohn, "Fiul cel pierdut", titlu care trimite la parabolele precedente. Această denumire nu este greşită; eu însă aş prefera să scot în evidenţă figura tatălui iubitor, adevăratul protagonist al povestirii. Dragostea, capacitatea de iertare şi bucuria resimţită de tată sunt "eroinele" textului de faţă. Mama lipseşte. Apar numai personajele "necesare". Tatăl trimite la figura Tatălui ceresc, iar fiul risipitor corespunde, pe plan uman, oii rătăcite şi drahmei pierdute din parabolele anterioare. Prima interpretare atestată aparţine gnosticilor valentinieni (sec. al II-lea), care vedeau în fratele mai mare un simbol al îngerilor răi, geloşi pe oamenii mântuiţi de Iisus. Despre soarta parabolei în artă, literatură, filozofie cf. bibliografia la W.S. Kissinger, Parables of Jesus. A history of interpretation and bibliography, 1979, pp. 351-370. Câteva interpretări moderne au fost adunate şi prezentate de Ioan. I. Ică jr. în Cartea fiului risipitor. 6 lecturi pentru omul contemporan, Sibiu, 1998. Textele sunt semnate de Joachim Jeremias, Vasilios Gondikakis, Marko Rupnik, Nicolae Steinhardt, Jean-Luc Marion şi Constantin Noica. Aş menţiona, cu titlu special, romanul lui André Gide, Le retour de l'enfant prodigue (Întoarcerea fiului risipitor). Gide imaginează un al treilea fiu, născut în timpul absenţei fiului risipitor. La întoarcerea acestuia, noul mezin doreşte să-şi ia, la rândul său, zborul din "cuibul" familial. "Cuminţitul" îl încurajează punându-şi în el toate speranţele nerealizate. El îi urează celui de-al doilea fiu risipitor "să nu se mai întoarcă niciodată".

15,11 "doi fii": de timpuriu cei doi fii au fost interpretaţi ca simbolizând Sinagoga şi Biserica. Dar sensul parabolei (bucuria provocată de convertirea mezinului) nu se potriveşte cu o asemenea interpretare.

15,12 "dă-mi partea cuvenită din avere": conform cutumei iudaice tatăl îşi putea împărţi averea copiilor prin testament, sau le putea dărui partea cuvenită încă din timpul vieţii. Avem de-a face cu a doua situaţie. Mezinului îi revenea doar un sfert din avere, celelalte două sferturi aparţinând fiului mai mare. Probabil tatăl i-a dăruit fiului echivalentul în bani al părţii sale de moştenire. // "agoniseala": gr. bion, termenul înseamnă "viaţă", dar aici are sensul de "cele necesare traiului", adică, "avere", "agoniseală". Din text reiese că tatăl le-a dat ambilor fii părţile cuvenite de moştenire. Nu trebuie făcut exces de zel în legitimarea istorică a situaţiei. Avem de-a face cu o parabolă, nu cu un document istoric.

15,13 "în desfrânare": gr. asotos. Adverb interesant, de la alpha privativ şi verbul sozein, "a salva, a mântui". Mezinul trăieşte ca un damnat, ca un "nemântuit".

15,14 "s-a abătut o foamete": litt. "a fost o foamete": cred că foametea este, aici, un semn dumnezeiesc, care trimite şi la episodul fraţilor lui Iosif povestit în Geneză. Datorită foametei Iosif îşi reîntâlneşte fraţii şi-i salvează. Constrângerile exterioare aplanează uneori conflictele din sânul unei familii etc. Foametea apare după ce tânărul îşi cheltuise averea moştenită. Mai mult, el se află într-un ţinut străin, unde nu poate cere ajutor nimănui. Situaţia este cu adevărat disperată. // "cumplită": gr. ischyra, "puternică".

15,15 "s-a oploşit": gr. ekollethe. "S-a dat pe lângă", "s-a lipit de cineva". Tânărul îşi pierde treptat demnitatea. Acum se gudură ca un căţeluş pe lângă un stăpân pentru a căpăta ceva de mâncare. // "să-i pască porcii": stăpânul e un păgân, porcul fiind animal necurat pentru evrei. Nu înţeleg însă de ce interpreţii presupun că tânărul ar fi un evreu? Parabola este scrisă pentru un public păgân, are valoare universală, iar Luca însuşi nu precizează că tânărul ar fi evreu. Presupunând însă că ar fi evreu, decăderea sa e cumplită: ajunge să păzească o turmă de animale necurate, ba chiar invidiază porcii pentru roşcovele cu care se hrănesc.

15,16 "Poftea": gr. epethymei. Verb sugestiv, care descrie funcţia animalică a sufletului uman. Tânărul poftea ca un animal. Întreaga expresie (poftea să-şi umple pântecele) trimite la felul animalic de a mânca. // "roşcovele": gr. keration. Cuvântul grec trimite la forma fructului, în formă de "corniţe". E vorba de fructul unui arbust numit şi "pâinea Sfântului Ioan", care creştea în regiunea din jurul Mării Mediterane. // "nimeni nu i le dădea": cine-l împiedica să mănânce roşcovele? Trebuia să i le dea neapărat cineva? Doar se găseau pe câmp. Probabil Luca doreşte să pună în evidenţă singurătatea mezinului (aflat în ţinut străin).

15,17 "venindu-şi în sine": ajuns în ultimul hal tânărul se trezeşte amintindu-şi de tatăl său. La ananghie ne amintim de cele mai apropiate fiinţe. // "argaţi": gr. misthioi. "Angajaţi", "lucrători cu ziua". Unele traduceri franceze propun "mercenari", echivalare forţată. Aceştia aveau un statut inferior sclavilor (douloi) nefiind angajaţi decât pentru lucrări ocazionale. Sclavii făceau parte din familie, argaţii nu. Aşadar până şi lucrătorii cu ziua sunt hrăniţi din belşug în vreme ce fiul stăpânului moare de foame.

15,19 "Socoteşte-mă ca pe unul din argaţii tăi": litt. "fă-mă ca pe unul din argaţii tăi". Fiul renunţă la calitatea lui de fiu (ştie că nu mai este vrednic) şi ar fi mulţumit să fie tratat ca un argat, numai să aibă cu ce se hrăni. După "întoarcerea în sine" tânărul îşi recunoaşte vina, apoi se pocăieşte. Atitudinea sincer smerită îl va ridica iarăşi la statutul de fiu.

15,20 "Deşi el era încă la mare depărtare": foarte subtilă notaţie. Tatăl nu doar că nu-şi uitase fiul, ci-l aştepta, uitându-se mereu în zare poate poate îl va vedea. Tatăl vine spre fiu, nu invers. // "a fost străpuns de milă": gr. esplanchnisthe. Verb sugestiv, folosit de evanghelişti (de pildă, Marcu 6,34 sau 8,1) în legătură cu Iisus. Splanchnon înseamnă "vintre, organe interne", referindu-se mai ales la organele importante, inimă, ficat. Verbul redă sentimentul de bulversare interioară. Iisus vindecă sau face un miracol după ce este "bulversat" de o situaţie limită sau de soarta cuiva. Aici, tatăl simte acelaşi lucru: întreaga lui fiinţă e tulburată la vederea fiului care se întoarce. Nici nu-i poate distinge chipul (fiind la mare distanţă); nu vede că fiul e marcat de foame şi de lipsuri. Vede esenţialul: că este fiul său. Iar dacă se întoarce înseamnă că are nevoie de el. Atunci îi iese alergând înainte. // "alergând l-a cuprins (i-a căzut în jurul) pe după gât şi l-a sărutat": trei acţiuni care aproape se confundă, se întrepătrund datorită vitezei. Tatăl (deşi în vârstă) aleargă de nerăbdare, dar şi de bucurie că-şi revede fiul. // "l-a cuprins pe după gât": expresia exactă este "i-a căzut în jurul gâtului". Tatăl l-a cuprins pe după gât pe fiu şi s-a lăsat în jos. Abandonare totală în braţele fiului mult-aşteptat. // "l-a sărutat": semn de salut, dar şi de împăcare afectuoasă.

15,21 "am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta": fiul vorbeşte primul. Tatăl a făcut gestul esenţial, dar fiul rosteşte cuvintele esenţiale, de pocăinţă şi smerenie. El repetă exact ce-şi făgăduise. Nu se eschivează. E om de cuvânt, dintr-o bucată. A mers până la capăt cu greşeala; merge până la capăt şi cu pocăinţa.

15,22 "slugilor": slugile fac parte din familie. Nu sunt argaţi. Ele participă la bucuria tatălui. // "stola cea mai aleasă şi îmbrăcaţi-l; puneţi-i inel pe mână şi încălţăminte în picioare": tatăl nu doar că nu-l tratează ca pe un argat (aşa cum ceruse fiul), ci ca pe un oaspete de seamă. Îl îmbracă, îl încalţă, îi pune inel pe mână, semn de preţuire maximă. Interpreţii au remarcat asemănarea cu scena în care Faraon îl onorează pe Iosif: îi oferă un veşmânt din in, îi pune pe deget propriul inel, iar la gât un colier de aur. Cf. Gen. 41,42. // "stola": gr. stole, termen rar, folosit de Marcu în 16,5, dar mai ales de autorul Apocalipsei: aleşii din cap. 6,11 sunt înveşmântaţi în stolai. Această "stolă" este prote. Unii interpreţi consideră că prote trebuie înţeles cronologic: haina dinainte ca fiul să plece din casa părintească. Contextul impune însă un sens calitativ: haina cea mai bună, de "primă calitate". Tânărul e onorat de tatăl său cu cele mai alese daruri: haină, îmbrăcăminte, inel, plus un ospăţ ieşit din comun. Cel dezbrăcat e îmbrăcat, cel desculţ e încălţat, cel ajuns porcar primeşte inel aristocratic. // "puneţi-i inel": litt. "daţi-i inel".

15,23 "viţelul cel îngrăşat": nu gras, ci îngrăşat. Îngrăşat anume pentru a fi consumat. Carnea era un lux, iar sacrificarea unui viţel avea loc numai cu prilejul unui eveniment important. De remarcat iuţimea cu care se succed poruncile tatălui. El nu-i cere fiului socoteală, nu-i reproşează nimic. Îl îmbrăţişează, îl repune în drepturi şi, în culmea entuziasmului, porunceşte pregătirea unui ospăţ regesc. // "să mâncăm şi să petrecem": litt. "mâncând să ne simţim bine".

15,24 "fiu al meu era mort şi a revenit la viaţă etc": motivul bucuriei. A revenit la viaţă prin pocăinţă, convertindu-se. Tatăl nu se bucură pentru el însuşi, ci pentru fiul său, care şi-a redobândit viaţa.

15,25 "fiul mai în vârstă se afla pe ogor": intră în scenă fiul mai mare, omul aşezat, "fără probleme", destul de aspru tratat şi de exegeţi, şi de artişti, poeţi sau scriitori. Marele său "defect" ar fi cuminţenia. În realitate, marele defect al fiului mai mare este egoismul. El a rămas acasă nu din dragoste pentru tatăl său, ci din interes personal (a căpătat cea mai mare parte din moştenire, o duce bine, nu-l interesează de grijile altora). Acum nu se bucură de întoarcerea fratelui pentru că-şi simte "poziţia" ameninţată: nu va mai fi singurul fiu, ci va avea un concurent şi încă unul serios după cum rezultă din bucurie tatălui. Tatăl a fost atât de nerăbdător să-l cinstească pe mezin, încât nici nu s-a gândit să trimită după fiul cel mare. Acesta are tot dreptul să se enerveze. El a trudit întreaga zi, iar când se întoarce acasă frânt de oboseală găseşte o petrecere (la care n-a fost chemat) dată în cinstea unui "terchea-berchea". // "a auzit muzică şi jocuri": la fel cum tatăl îl văzuse pe mezin de la depărtare, fiul mai mare aude muzică de la depărtare. După uimire vine enervarea. Textul trebuie înţeles aşa: "a auzit muzică şi a văzut dansuri", dar Luca foloseşte acelaşi verb. Invitaţii jucau pe muzica instrumentelor.

15,28 "S-a mâniat şi nu vroia să intre": unde să intre? În locul special amenajat pentru petrecere. Probabil un ţarc în aer liber, din moment ce fratele mai mare a văzut totul de la distanţă. Dar nu l-a văzut şi pe fratele său, ori dacă l-a văzut nu l-a recunoscut. Află despre ce este vorba de la o slugă. În cele din urmă tatăl iese afară şi încearcă să-l aducă la petrecere. Tatăl alergase la mezin, acum vine şi la celălalt fiu. El este "agentul de echilibru". Nu poate alege între cei doi fii. Îi iubeşte pe amândoi, nu poate renunţa la niciunul. E condamnat să-i împace.

15,30 "fiul acesta al tău": nu spune "fratele meu", ci "fiul acesta al tău", detaşându-se de mezin. Ca şi cum între el şi mezin n-ar fi nicio legătură de rudenie. Reproşurile adresate tatălui pleacă de la premise negustoreşti. Fratele mai mare nu înţelege că tatăl nu poate renunţa la iubirea pentru celălalt fiu, aşa cum ai renunţa la o bucată de pământ sau la o pungă cu bani. // "viţelul cel îngrăşat": gelozia fratelui mai mare se abate şi asupra viţelului cel îngrăşat, amintit de trei ori în doar câteva versete. Dovadă că reprezenta o adevărată comoară la casa omului. Fiul cel mare a muncit şi-a îngrăşat viţelul, iar cel mic vine şi-l mănâncă. Dacă s-ar fi simţit cu adevărat frate s-ar fi bucurat de tăierea viţelului.

15,31 "Copile, tu întotdeauna eşti cu mine şi toate ale mele sunt ale tale...": este cea mai tulburătoare şi frumoasă replică din literatura lumii şi orice comentariu i-ar sărăci conţinutul. O recitesc mereu ca pe o rugăciune de împăcare.

15,32 "e viu": tatăl reia replica de mai înainte, dar verbul e uşor diferit. Slujitorului îi spusese că "mezinul a revenit la viaţă", făcând aluzie la întoarcerea acasă; acum spune simplu şi direct "e viu". Cum să nu te cuprindă bucuria când propriul tău copil, carne din carnea ta, suflet din sufletul tău, care murise pentru tine, a înviat? Parabola se termină cu această replică. Cum va fi reacţionat fratele mai mare? Nu vom şti niciodată.