Amintiri din labirint / Pagini de memorialistică - Artă, artişti, administraţie în anii '80

Gelu Culea
Artă, artişti, administraţie în anii '80
(Amintirile unui fost director la Fondul Plastic al Uniunii Artiştilor Plastici)
Editura Compania, 2019

 Citiţi un fragment din această carte.

*****
Amintiri din labirint

Ce am putea găsi în amintirile unui «funcţionar al artelor plastice»? Asta după ce am citit memorii de senzaţie ale activiştilor de vârf şi ale generalilor de Securitate din anii socialişti. Ei bine, e o ocazie unică de a umbla, cu lampa plasticienilor fixată la cască, prin intestinele întunecoase ale unui sistem viciat din pornire şi devenit vicios în ultimii săi ani. Datorăm această şansă unui director atipic. Gelu Culea, fascinat încă din tinereţe de obiectele frumoase zărite prin vitrine, dar zigzagând apoi într-o carieră administrativă, a frecventat îndeaproape regimul cu ochii deschişi şi cu grila critică în buzunar. Sensibilitatea la formă, stil şi valoare nu a făcut decât să crească în timp. Prin fatalităţi repetate - înfruntarea cu boli grave şi salvarea prin forţa voinţei, dar şi întâlnirea cu femeia vieţii sale, taifasuri cu artişti îndrăgostiţi de meserie şi alte figuri providenţiale -, s-a ivit un funcţionar neobişnuit, pe alocuri chiar periculos. Ca orice birocraţie care se respectă, îngrijindu-se înainte de toate de perpetuarea sa, şi birocraţia românească însărcinată cu păstorirea şi ţinerea din scurt a spaţiului cultural i-a arătat, fireşte, în repetate rânduri că e în eroare şi că ambiţiile sale de a sluji breasla, iar nu sistemul, sunt nelalocul lor

În 2019 există deja analize «curajoase» ale evoluţiei artelor plastice din România între 1945 şi 1989, studii interesante despre proletcultism, realism socialist şi «deschidere», neatinse de conformismul şi festivismul cu care ne obişnuiseră destui critici şi istorici prea decenţi şi cumsecade. De câţiva ani, racordarea la fluxul internaţional al creaţiei, spectacolului şi comerţului cu obiecte şi fapte de artă a dezinhibat substanţial şi judecata asupra fenomenului românesc, iar istoria recentă a ţării este, la rândul ei, revizitată frecvent de spirite tinere mai sincer şi mai obiectiv decât în anii '90, cu din ce în ce mai multă atenţie orientată spre documente şi realităţi palpabile. Într-un asemenea context, amintirile lui Gelu Culea au imensul merit de a se constitui în chiar «balamaua» care lipsea: ele luminează tocmai relaţia dintre ceea ce se putea vedea în sălile de expoziţii-ateliere-cataloage şi ceea ce se petrecea într-un birou decizional, legătura dintre o boemă forţată, de nevoie, cu sărăcia ei zgomotoasă sau resemnată, şi o conducere a Uniunii Artiştilor Plastici străduindu-se să împartă cât mai echitabil comenzi, ateliere, achiziţii, fără să uite omagiile exorbitante ce trebuiau aduse mereu Cabinetelor... Putem paria că se mai numără azi pe degetele de la o mână cei care cunoşteau situaţia reală de atunci a banilor, a accesului la fonduri în UAP, cu atât mai mult cu cât acea uniune de creaţie avea reputaţia unei mari libertăţi de mişcare, căci i se îngăduise să lucreze cu devize şi să întreţină sistematic relaţii cu străinătatea. Destule pagini uimitoare din acest volum vor pune însă la locul lor meritat aproximaţii înaripate şi elucubraţii întreţinute prin bârfe şi zvonuri: da, Partidul era şi acolo în toate, la fel Securitatea, bugetul şi planificarea redirecţionau ideologic şi politic după plac şi interese câştigurile şi şansele de propăşire.

Experienţa de sistem a lui Gelu Culea e preţioasă prin mărturiile directe despre viaţa concretă a unor artişti în anii '70 şi supravieţuirea artelor în anii '80, ca şi prin episodul în care îl regăsim consilier al ministrului Culturii în 1995-1996. Teoretic, «libertatea» - credeau unii - ar fi trebuit să aducă singură în zbor o lume nouă. Practic, construirea libertăţii şi de-construirea organizată a statului s-au sprijinit reciproc pentru a edifica un impas prelungit. Trunchiul venerabil dar voinic al utopiei comuniste, teroarea şi prostia ghidând proiectele şi selecţia cadrelor, laolaltă cu afacerismul recuperatoriu au cimentat pentru multă vreme o nefericită criză a artelor tocmai într-un spaţiu dotat cu tradiţii, materiale, aspiraţii şi creativitate din belşug - iată constatarea amară a unui administrator-autor care a deprins nu doar legile şi scrisul pentru a fi de folos atât cât se poate în vremuri grele, ci, din proprie pasiune, până şi meşteşugul de pictor, îndrumat fiind adesea de pictorii înşişi...

(Adina Kenereş)

Pagini de memorialistică. O prefaţă

Aveam 24 de ani. Mă căsătorisem de curând. Soţia mea făcea o navetă foarte obositoare la Ploieşti, prin tramvaie, trenuri şi autobuze, care-i toca toată ziua. Preda engleza la o şcoală generală. Pasiunea Adinei pentru şcolarii ei era evidentă, dar condiţiile de muncă şi de viaţă erau imposibile. Am aflat de existenţa unui post de referent, de redactor la UAP (Uniunea Artiştilor Plastici). L-am rugat pe preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, marele scriitor D.R. Popescu, protectorul şi naşul meu literar de când aveam 14 ani, să mă introducă la directorul administrativ al UAP, Viorel Ştirbu, de care depindea obţinerea acelui post. D.R. Popescu sărea în ajutorul oricărui scriitor tânăr de când îl ştiam, atât la Cluj, cât şi la Bucureşti, unde fusese mutat la ordinul expres al lui N. Ceauşescu, fără să pună prea multe întrebări. A ajutat astfel foarte mulţi confraţi. Unii îşi amintesc, alţii preferă să uite.

Am ajuns în biroul directorului UAP. Un telefon de la cabinetul preşedintelui Uniunii Scriitorilor mă anunţase în prealabil. Cele două instituţii erau, de altfel, situate aproape una de alta, una pe Calea Victoriei, cealaltă, lângă Piaţa Romană. I-am expus problema mea tovarăşului director Ştirbu. Directorul UAP m-a ascultat, încurcat, nu ştia ce să zică. A reuşit totuşi o replică memorabilă: "Dar de ce nu o angajează pe soţia dumitale, care e şi scriitoare, din câte mi s-a dat să înţeleg, la Uniunea Scriitorilor? Tovarăşul Popescu poate face asta." În biroul directorului se mai găsea un tovarăş, care tăcea şi asculta atent. Şi atunci a intervenit, întrebându-mă direct: "Dar dumneata unde lucrezi?" "Eu sunt scriitor. Sunt membru al Uniunii Scriitorilor!" Într-adevăr, eram cel mai tânăr membru al breslei. Iar a fi membru al US echivala cu a avea un loc de muncă. Publicasem deja trei plachete de poezie (sau volume, mă rog) şi luasem premiul de debut al US. Nu eram deci "vagabond", nu puteam fi arestat, cum se proceda atunci cu cei care nu lucrau. "Nu, nu asta am întrebat. Asta am înţeles eu. Eu v-am întrebat unde prestaţi dumneavoastră cele opt ore de muncă." Nu aveam nici un răspuns, pentru că eram liber ca pasărea cerului. "Uite", a continuat directorul Fondului Plastic, căci se şi prezentase, "dacă dumneata vrei să lucrezi, am eu ceva să-ţi ofer. Caută-mă luni la Fondul Plastic, pe Maria Rosetti."

Daca îmi amintesc bine, cele povestite mai sus se petreceau într-o zi de joi. M-am dus luni la Fondul Plastic. Domnul Culea m-a primit binevoitor şi mi-a dat un loc de muncă: vânzător la Galeria de Artă din strada Şelari nr. 13, lângă Crama Domnească. Într-o clădire veche, recent restaurată, la parter, cu multe ateliere de artişti la cele două etaje: Horia Bernea, Vasile Kazar, Paul Gherasim, Valentin Höflich, Marin Gherasim, Ileana Micodin, Benedict Gănescu, Napoleon Zamfir, Ervant Nicogosian, Mircea Velea, Cornelia Daneţ. Sper că nu am uitat pe nimeni. Aşa am intrat eu în lumea minunată şi fără sfârşit a artei: a picturii, a sculpturii, a desenului, a gravurii, a ilustraţiei de carte etc. Adina avea să fie angajată la UAP doi ani mai târziu. Alte pile, alte cunoştinţe, alte relaţii, adică "PCR" pe atunci.

Amintirea întâlnirii noastre, povestită de Gelu Culea în carte, diferă de a mea. Am încercat împreună să ne potrivim amintirile dar nu am reuşit. Cititorul va avea deci două variante ale aceleiaşi întâmplări. În scurtă vreme, galeria de pe strada Şelari a început să se schimbe sensibil.

Trei au fost motivele principale ale schimbării acelui loc care-mi fusese dat în grijă. Primul, de ordin general, politic, e acela că începând chiar din acel an, 1981, Ceauşescu a dat ordin să nu se mai facă achiziţii de stat din expoziţiile personale ale artiştilor şi nici din expoziţiile tematice şi saloanele anuale, aşa cum se tot întâmplase, pe model sovietic, de zeci de ani. Aşa se face că artiştii, care, stupoare, detestau comerţul, au fost obligaţi să încerce să-şi vândă creaţiile către particulari. În câţiva ani, toate galeriile UAP şi-au îmbunătăţit oferta de picturi, sculpturi, grafică, artă decorativă. Al doilea motiv a fost acela că "vecinii" mei din Şelari 13, artiştii, au început să expună şi să se implice în viaţa galeriei mele de la parter, cu vitrină la stradă. Ceea ce nu făcuseră deloc până atunci. Înainte de venirea mea, acolo expuseseră artişti amatori, membri doar ai Fondului Plastic, pe modelul anilor '50.

Dar cea mai importantă explicaţie a "modernizării", a dezvoltării galeriei de pictură şi sculptură, Galeria Arcade, a fost libertatea de iniţiativă aproape totală pe care mi-a oferit-o generosul şi puternicul meu director. Timp de şapte ani am învăţat artă, i-am ajutat pe artişti să supravieţuiască într-o vreme grea - Ceauşescu începuse să achite galopant datoria externă -, am învăţat comerţ (la iniţiativa directorului Culea, am urmat o şcoală de comerţ şi am obţinut o diplomă) şi am părăsit aproape complet lumea şi boema literară din care veneam. La fel ca D.R. Popescu, Gelu Culea avea o preocupare obsesivă să-i ajute pe cei din domeniul căruia i se dedicase abia la maturitate. Nu e deci deloc întâmplător că l-am provocat să-şi scrie amintirile de înalt administrator în artele plastice.

Ar mai fi multe de adăugat. Dar cel mai important "detaliu", peste care nu pot trece, este acela că, la câtva timp după ce a devenit director la Fondul Plastic al UAP, a început să înveţe aplicat, cu pasiune, cu seriozitate meseria de artist, meseria de pictor. A aflat tot ce se putea afla despre materiale, a studiat temeinic istoria artei, i-a copiat pe mari maeştri din diferite epoci. Apropierea lui de artişti, de nevoile lor, de grijile şi de spaimele lor a fost deci fără rezerve. Şi mulţi dintre artişti i-au devenit apropiaţi, prieteni. Cine sunt aceştia? Corneliu Baba, Ion Pacea, Constantin Piliuţă, Vladimir Zamfirescu, Ştefan Câlţia, Sorin Ilfoveanu, Ion Gheorghiu şi atâţia alţii. Îi veţi regăsi pe mai toţi în paginile memorialistice ale lui Gelu Culea.

(Petru Romoşan)

Prefaţă la Memorii. Lumea lui Sandy

Alexandru Şerbănescu
Memorii. Lumea lui Sandy
Editura Vremea, 2019

 Citiţi un fragment din această carte.

***
Prefaţă

L-am cunoscut pe domnul Profesor Alexandru Şerbănescu la o lansare de carte, în ianuarie 2005. Noi, trei tineri absolvenţi de Istorie, cercetători la C.N.S.A.S. (Monica, Dragoş şi eu), descoperisem şi publicasem documente inedite în legătură cu urmărirea informativă a generalului Nicolae Rădescu în perioada anilor 1933-1953. Mare ne-a fost surpriza când, în seara dedicată lansării volumului, la Aşezămintele Brătianu din centrul Capitalei, am cunoscut un nepot al fostului prim-ministru. Era foarte emoţionat, pentru că a povestit în public întâmplări din copilăria şi adolescenţa sa alături de unchiul Nicu.

După prezentări, Profesorul Şerbănescu ne-a invitat (pe mine şi pe Dragoş, pentru că Monica emigrase, deja) acasă, dornic să afle mai multe amănunte găsite în arhive. Îmi aduc aminte că l-am înregistrat, cu un reportofon vechi, pe o casetă. Eram încântaţi că aveam şansa să cunoaştem pe cineva care ni-l dezvăluia pe omul Nicolae Rădescu.

Discuţiile au continuat, pentru că amintirile Profesorului ieşeau la iveală pe măsură ce-l provocam. Erau presărate cu poveşti fermecătoare, spuse cu mult talent şi umor fin, despre evenimente şi personaje pe care le cunoscuse. Cu vocaţie didactică, Profesorul ne provoca, la rândul său, astfel că, la finalul întâlnirii, aveam scrise notiţe cu teme pentru discuţiile viitoare, pe care ne făcea plăcere să le pregătim, căutând informaţii în arhive şi în biblioteci. Memoria Profesorului se dovedea fabuloasă, iar pentru noi era "o mină de aur", ajutându-ne să refacem şi să corectăm multe iţe încâlcite din arhive. Reînvia o lume dispărută, pe care nu o puteam înţelege doar din citirea oricât de atentă a documentelor. Ne-am dat seama că acesta este unul dintre beneficiile rememorării şi ne-am simţit norocoşi pentru că Profesorul ne oferea, cu generozitate, amănunte foarte precise, fără înflorituri sau divagaţii inutile.

Curând, a apărut ideea înfiinţării unei "asociaţii" culturale, care să readucă în atenţia publică personaje şi evenimente din trecut, pe baza unui studiu riguros. Am pus bazele Asociaţiei "General Nicolae Rădescu", ai cărei membri fondatori au fost Alexandru Şerbănescu, Dinu C. Giurescu, Adrian Balosin şi noi doi (eu şi Dragoş). Simbolic, sediul asociaţiei a fost ales în casa din strada Clopotarii Vechi, unde generalul avusese domiciliul obligatoriu impus de comunişti din luna mai 1945. Împreună am organizat expoziţii şi mese rotunde la Bucureşti şi la Călimăneşti (unde s-a născut generalul).

Timpul liber al Profesorului era foarte limitat în acei ani. Mergea în fiecare zi la spital, era implicat în activităţile Academiei de Ştiinţe Medicale, participa la congrese în ţară şi în străinătate. Nici după-amiază nu era prea liber, pentru că pacienţii îl copleşeau cu telefoane şi îi cereau sprijinul, iar Profesorul nu refuza să ajute pe nimeni. Activitatea medicală nu-i lăsa, practic, timp pentru alte proiecte de anvergură, deşi ar fi vrut să scrie despre viaţa sa. Din aceste motive m-am oferit să-l vizitez cât mai des, pentru a-l ajuta să lucreze la memorii. Am cumpărat un reportofon digital, ne-am făcut un "plan de bătaie" şi am început să înregistrăm discuţiile dintre noi. Temele au fost stabilite de dumnealui, dar pe parcurs acestea s-au îmbogăţit, pentru că m-a provocat mereu să-i pun întrebări, să-i spun ceea ce mă interesează, explicându-mi tot ceea ce nu înţelegeam.

Membrii familiei Şerbănescu ne-au sprijinit proiectul cu generozitate şi ne-au creat mediul propice unor discuţii îndelungate. Adesea, doamna Puşi Şerbănescu, de o discreţie nemaiîntâlnită, mă întâmpina cu prăjituri delicioase, apoi ne lăsa să lucrăm liniştiţi. Încă de la primele vizite m-am împrietenit cu o membră importantă a familiei - cockerul spaniel Maddy. Îmi simţea prezenţa încă de la parterul blocului şi mă aştepta la uşă, pregătită să primească mângâierile mele. După ce se alinta ca o pisică şi mă lăsa să-i ciufulesc freza, Maddy adormea lângă noi, visând personaje pe care le cunoscuse şi ea, închisori comuniste sau experimente în laboratorul de neurofiziologie. Profesorul îmi descifra "vorbele" lui Maddy, lătratul însemnând bucurie sau morală, pentru că nu venisem la ea de prea mult timp.

Pe măsură ce ne-am cunoscut mai bine, iar încrederea dintre noi a devenit totală, l-am provocat, la rândul meu, pe Profesor, cu întrebări mai dificile. Nu m-a respins niciodată, chiar când atingeam un subiect delicat şi, dacă nu dorea să-mi răspundă pe moment, relua discuţia la următoarea întâlnire. De multe ori închideam reportofonul şi discutam în voie, împărtăşindu-ne amănunte care trebuiau să rămână între pereţii acelei camere. Vorbeam despre orice. Aveam încredere deplină în Maddy că poate să ţină un secret.

După mai multe întâlniri "de lucru", am stabilit, de comun acord, principiile colaborării. Erau doar două: să fim sinceri şi punctuali. Eu am încercat să nu mă abat de la aceste "reguli", dar Profesorul, extrem de punctual, nu a respectat întotdeauna primul principiu. Dacă ajungeam în apartamentul din Bulevardul Dacia după o zi mai dificilă la serviciu, observa rapid că sunt obosită sau că nu sunt în apele mele şi-mi spunea: "Dragă, ce bine arăţi astăzi! Şi ce frumos te-ai aranjat!" Nu era adevărat, amândoi ştiam asta, dar asemenea galanterii, oferirea unei prăjituri de casă şi o conversaţie plăcută mă făceau să-mi revin miraculos. Aproape fără să-mi dau seama, Profesorul afla de la mine ce mă frământă şi găsea, întotdeauna, o cale prin care să-mi recapăt încrederea. Îmi povestea despre momente mai dificile, strecurându-mi să fiu curajoasă, liberă, să muncesc onest şi să nu-mi fie frică de nimic. Plecam spre casă seara, veselă, optimistă şi simţindu-mă odihnită.

Pe măsură ce înregistram ore şi ore de discuţii, întâlnirile au devenit un fel de terapie pentru mine. Iar după ce sănătatea Profesorului s-a şubrezit, au fost terapie pentru amândoi. N-a încetat niciodată să mă surprindă cu vitalitatea excepţională a spiritului său, optimismul molipsitor, generozitatea fără margini, bucuria nedisimulată cu care primea "descoperirile" mele din arhive, surprinzătoarele comentarii pe marginea unor documente seci sau încântarea cu care privea fotografiile cu Regina Maria, generalul Rădescu, Regele Mihai etc. Când am descoperit, la Arhivele Naţionale, o fotografie din februarie 1945, în care generalul Rădescu apărea alături de tatăl Profesorului, Nicolae Şerbănescu, am avut sentimentul că acesta a fost un dar al cercetării, oferit, prin intermediul meu, celui mai bun şi generos om din lume.

Am reuşit, împreună, să strângem multe documente inedite, fotografii sau imagini video în legătură cu viaţa generalului Nicolae Rădescu. Dacă întâlneam un obstacol sau primeam un răspuns negativ de la o instituţie, îi telefonam: "- Domnule Profesor, avem o problemă! - Mi-o spui şi se rezolvă!" Într-adevăr, peste câteva zile, mă anunţa că găsise înţelegere la diverse persoane, care mă vor ajuta să-mi termin cercetarea. Aveam sentimentul că Profesorul ştia pe toată lumea, că putea să rezolve totul. Şi aşa era, rezolva totul, dar nu pentru că apela la "pile", ci pentru că ştie ca nimeni altul, cum să discute şi să prezinte o problemă, astfel încât interlocutorul să nu-l poată refuza.

Dacă participam la o acţiune publică, ne împărţeam subiectele şi, pe parcurs, ne înţelegeam din priviri. De câteva ori am reacţionat foarte critic faţă de unii, care făceau paradă şi se împăunau cu singurul merit de a se afla într-o adunare în care se vorbea despre Nicolae Rădescu, transferându-şi din calităţile generalului. Îl rugam pe Profesorul Şerbănescu să reacţioneze hotărât, dar primeam, în schimb, lecţii de generozitate şi de modestie, care mă dezarmau. Am înţeles că, întotdeauna, o faptă sau o vorbă bună închid o dispută artificială.

Între prieteni, Profesorul este de-a dreptul încântător. Împreună cu soţul meu am fost invitaţi la petrecerea de la Restaurantul Capşa, la împlinirea vârstei de 80 de ani. Ambianţa a fost întreţinută de sărbătorit, care ne-a prezentat şi ne-a complimentat pe fiecare, de parcă dumnealui era un simplu participant la o adunare de oameni deosebiţi. A fost modul său de a ne mulţumi că-i eram alături şi de a ne transmite că ne aprecia pentru ceea ce suntem în realitate.

Profesorul m-a încurajat să continui cercetarea activităţii generalului Nicolae Rădescu, în cadrul studiilor doctorale. Deşi a trebuit să pun pe plan secund, timp de câţiva ani, proiectul memoriilor sale, Profesorul mi-a creat sentimentul că lucrarea de doctorat era noul nostru proiect comun. La susţinerea publică a tezei a fost lângă mine şi a vorbit cu căldură şi entuziasm despre noutăţile pe care le prezentasem. Pe măsură ce descopeream informaţii inedite şi se apropia celebrarea a 70 de ani de la ultimul discurs liber, radiodifuzat, al unui premier înainte de instituirea cenzurii comuniste, a apărut ideea realizării unui volum dedicat personalităţii generalului Rădescu, într-un mod accesibil publicului larg. Ne-am canalizat eforturile spre editarea unui "album" de documente şi fotografii, adică izvoare primare, din parcurgerea cărora oricine îşi poate crea o imagine despre cine a fost Rădescu şi despre evenimentele istorice în care a fost implicat.

Eu am ales ca acest volum să fie scris la persoana întâi, eliminând întrebările, care ar fi întrerupt firul lin al amintirilor. Intervenţiile mele, analizate şi acceptate de Profesorul Şerbănescu, sunt lesne de observat, pentru că se limitează la prezentarea unor documente de arhivă, cu notele de subsol aferente. Am reuşit să cercetez unele piste oferite de Profesor şi, astfel, am refăcut carierele bunicului, Alexandru Sachelarie, şi a tatălui, Nicolae Şerbănescu, despre care nu aveam prea multe amănunte. Acestea şi câteva fotografii au fost darurile pe care i le-am oferit unui om excepţional.

Pentru mine, Profesorul Sandy Şerbănescu este "o întâlnire", care m-a făcut să vreau să devin un om mai bun, mai generos şi mai încrezător în darurile oferite de viaţă.

A kind of magic - Bohemian Rhapsody, Adevărata biografie a lui Freddie Mercury

Lesley-Ann Jones
Bohemian Rhapsody, Adevărata biografie a lui Freddie Mercury
Editura Nemira, 2019
traducere din limba engleză de Alexandru Macovescu

 Citiţi un fragment din această carte.

***
Freddie Mercury - A kind of magic

One by one
Only the good die young
They're only flying' too close to the sun
And life goes on
Without you...
Queen, No One But You (Only The Good Die Young)

Dacă zeii există şi aleg să umble uneori printre noi, cu siguranţă Freddie este unul dintre ei. Nu a existat şi probabil că nu va mai exista cineva cu un timbru vocal ca al lui, cu bucuria de a dărui şi de a se dărui, cu puterea de a susţine un spectacol întreg şi cinstit în faţa a mii de fani, fără efecte, căşti prin urechi şi alte artificii, aşa cum a făcut-o el. Doar el şi bucuria muzicii. Dar să trăieşti şi să faci lucrurile cu această intensitate care răzbate chiar şi din înregistrări vine cu o notă de plată. În cazul lui Freddie a fost vorba de o viaţă trăită la maximum, de forţarea tuturor limitelor şi chiar de ştergerea lor, de excese care până într-un final l-au costat viaţa. Dar, după cum se întreabă la un moment dat cineva în biografia scrisă de Lesley-Ann Jones şi apărută la Nemira: "Cine şi-ar putea imagina un Freddie bătrân?!". Chiar aşa, cine şi-ar putea?

Pentru mine, el a rămas prins într-o capsulă a timpului, mereu puternic, perfect şi unic. Cred că v-aţi dat deja seama - dacă aţi avut răbdarea să citiţi până aici - că îl iubesc pe omul acesta. Este un sentiment pe care îl am încă din copilărie când am ascultat pentru prima oară, de pe un disc piratat adus de la bulgari, primele piese Queen. Citind Bohemian Rhapsody ori de câte ori se pomenea de o piesă nouă, de pe un nou album, mă trezeam fredonând-o în minte. Vocea lui Freddie este întipărită în inima mea pentru totdeauna. Bănuiesc că se întâmplă la fel cu mulţi dintre cei care au crescut cu muzica lui.

Recunosc, pe de altă parte, că nu sunt o mare amatoare de biografii. Prefer cărţile autobiografice, memoriile şi amintirile. Din păcate, în cazul de faţă nu vom avea niciodată parte de ele. Aşa că m-am mulţumit cu cartea lui Lesley-Ann Jones. Şi mi-a plăcut. Mi-a plăcut pentru că se simte că este scrisă de o iubitoare şi cunoscătoare a lumii rock-ului, pentru mine fiind o aducere aminte a adolescenţei, a bucuriei descoperirii unei formaţii pe care nu o ştiam încă, o întoarcere în timp într-o perioadă în care să faci muzică era o chestie foarte serioasă şi nu doar o fabrică de bani. Mi-a mai plăcut pentru că se simte că îl iubeşte pe Freddie, pentru că nu a încercat să îşi vândă cartea punând în centrul ei chestii sordide, de tabloid. Cartea aceasta este un cadou minunat pentru toţi nostalgicii unei epoci trecute, în care ziua începea cu Queen şi se termina cu Led Zeppelin sau cu Jethro Tull. Este scrisă cu sensibilitate şi tandreţe. De altfel, autoarea îşi atenţionează cititorul că dacă se aşteaptă la mizerii va fi dezamăgit. O face subtil, încă din primele pagini când povesteşte că l-a întâlnit într-o noapte într-un bar celebru, într-un moment în care Freddie era dispus să facă confidenţe. Şi le-a făcut, dar cei doi reporteri prezenţi au ales să nu le publice niciodată: "Nu aveam să scriem despre confesiunile lui Freddie doar pentru ca un titlu ieftin de pe prima pagină a unui ziar să le ia ochii cititorilor". Şi astfel, autoarea stabileşte tonul cărţii.

Evident, vorbeşte despre alegerile nefericite pe care acesta le va face în viaţa personală, despre petrecerile scandaloase şi obiceiurile distructive, dar nu le va plasa în centrul biografiei. Cred că ceea ce a vrut Lesley-Ann Jones să facă prin această carte este să aducă un omagiu nu doar formaţiei Queen ci şi unei epoci în care existau încă oameni în industrie cunoscători de muzică, dispuşi să rişte pentru o formaţie cu adevărat valoroasă.

Cartea vorbeşte despre copilăria lui Freddie în Zanzibar, despre viaţa departe de casă, la internat şi despre efectele înstrăinării de familie care îl vor urmări toată viaţa. Vorbeşte despre întâlnirea membrilor viitoarei formaţii de succes, despre faptul că toţi erau muzicieni de valoare, inteligenţi şi şcoliţi, despre faptul că se înţelegeau şi completau reciproc. Probabil că acesta a fost şi unul dintre motivele succesului lor. Nici unul dintre ei nu încerca să fie celălalt, nu erau invidioşi şi geloşi pe Freddie, nu îl judecau şi îl acceptau aşa cum era. Preferau să-i lase lui lumina rampei şi ei să-şi facă treaba cu dăruire şi profesionalism. În plus, remarcă autoarea, Queen este singura trupă rock în care toţi cei patru membri au compus hituri. Astfel, Freddie a compus Bohemian Rapsody, Somebody to Love, We are the Champions, Brian - We Will Rock You, Who Wants To Live Forever, Roger - Radio Ga Ga, It's a Kind Of Magic, iar John a contribuit cu I Want to Break Free şi Another One Bites the Dust. Ne mai povesteşte despre primele eşecuri, despre sărăcia lor, despre standul cu haine şi diverse din care şi-au câştigat banii pentru a putea trăi, despre primele reuşite şi despre cum s-a născut o legendă.

Cartea mai are pagini interesante despre cum au realizat o anumită piesă, despre cum a ajuns Freddie să-şi gândească hainele de scenă şi despre pasiunea lui pentru operă şi balet. La fiecare pagină dai de nume mari ale muzicii de la Elton John la Spandau Ballet, de la Michael Jackson la Sid Vicious. Descrie concertele legendare şi problemele avute în timpul lor şi o face atât de bine încât te duci să le cauţi pentru că vrei să simţi şi tu măcar o parte din magia lor. Vorbeşte despre relaţia complicată cu Mary Austin, despre cât de greu i-a fost să recunoască că este gay, despre cum şi-a iubit mereu familia şi cum a protejat-o de excesele şi viaţa de vedetă. Despre cum a trăit ca şi cum nu ar fi existat un mâine, despre dezamăgiri şi bucurii, despre cum şi-a acceptat moartea şi le-a refuzat din decenţă prietenilor un rămas bun dureros. Cartea îţi confirmă că omul acesta a fost unic şi că suntem norocoşi că l-am avut şi că îl putem asculta şi vedea în continuare.

Bohemian Rhapsody, Adevărata biografie a lui Freddie Mercury este o carte care te duce din nou la muzica celor de la Queen. Cei care l-au iubit şi îl iubesc pe Freddie vor găsi în paginile ei omul pe care şi-ar fi dorit să îl cunoască şi motive în plus pentru a-l admira, cei care strâmbă din nas din cauza vieţii lui private ar putea încerca să îl cunoască şi să înveţe să-l aprecieze pentru umanitatea, modestia şi talentul său. Dincolo de orice, Freddie şi-a îndeplinit visul, acela de a deveni o legendă. Vocea lui rămâne unică şi va continua să bucure generaţii întregi. Eu, personal, cred că există oameni care ar trebui să trăiască veşnic şi pentru mine el este unul dintre ei. Mă bucur că am citit această carte pentru că m-a făcut să ascult din nou ore întregi Queen, să îl respect pe Freddie mai mult decât am făcut-o până acum şi să sesizez în concerte şi pe albume detalii care mi-au scăpat de-a lungul anilor. Aşadar, bucuraţi-vă de muzică, bucuraţi-vă de cărţi şi nu ezitaţi să recunoaşteţi că îl iubiţi pe Freddie Mercury. Este un privilegiu că îl putem asculta, aşadar să ne bucurăm de el. Citiţi-i şi biografia pentru a-l simţi mai aproape şi pentru a deveni (poate) ceva mai toleranţi cu cei diferiţi de voi.