Cuvânt înainte la Alianţa Diavolilor: Pactul lui Hitler cu Stalin, 1939-1941

Roger Moorhouse
Alianţa Diavolilor: Pactul lui Hitler cu Stalin, 1939-1941
Editura Metteor Press, 2019
traducere din limba engleză de Mihai Manea

 Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte

Roger Moorhouse este un istoric britanic bine cunoscut pentru preocupările sale privind istoria celui de-al Doilea Război Mondial. Acum câţiva ani, Editura Meteor Publishing a publicat o traducere a lucrării sale privind atentatele contra lui Hitler. De data aceasta autorul revine în atenţia cititorilor români cu o lucrare privind Pactul germano-sovietic din 23 august 1939, care a afectat masiv Europa, inclusiv România. Lucrarea se înfăţişează ca o frescă veridică, realistă a perioadei agitate, dar şi foarte tragice din anii 1939-1940, când un acord diplomatic a pus cinic, la dispoziţia a doi dictatori, destinul a numeroase popoare ale continentului.

Pactul Ribbentrop-Molotov, încheiat, spre surprinderea Europei, la 23 august 1939, la Moscova, este unul dintre evenimentele care au marcat decisiv, fără îndoială, prima jumătate a secolului al XX-lea. Acesta a reprezentat pentru mulţi un adevărat şoc, căci doi duşmani, practic ireconciliabili - Germania nazistă şi Uniunea Sovietică comunistă - şi-au dat mâna, redefinind diplomaţia interbelică europeană, care avea la bază înlăturarea mai mult sau mai puţin disimulată a URSS-ului din afacerile europene. Cei doi actori importanţi ai scenei politice europene a momentului şi-au delimitat sferele de influenţă în zona Europei Centrale şi de Est, de fapt, mai mult izolată de legăturile sale cu Marea Britanie şi Franţa, în ciuda garanţiilor pe care aceste două state le oferiseră în primăvara lui 1939 României şi Poloniei.

Dar cum de s-a ajuns la această inversare a alianţelor? De menţionat că încă din anii 1920 Rusia bolşevică a întreţinut relaţii privilegiate cu Germania. Mai apoi, Lenin a fost interesat de faptul că revoluţia bolşevică din Rusia nu a fost concepută decât ca debutul unui proces revoluţionar, ce urma să modifice radical Europa. În planurile sale, Germania urma să joace un rol decisiv, ca urmare a forţei sale industriale. Provocând într-un fel Europa sistemului de la Versailles, decis de Marea Britanie şi Franţa, la 16 aprilie 1922, Rusia sovietică şi Germania au semnat un tratat la Rapallo, prin care s-au recunoscut şi şi-au anulat datoriile reciproc. Vrând să eludeze prevederile dure în plan militar ale tratatului de la Versailles, Germania a primit sprijinul tacit al Rusiei sovietice, viitoarea Uniune Sovietică. Astfel, din 1923 au fost semnate contracte pentru construirea de avioane de luptă pentru Germania şi vânzarea către statul bolşevic de armament şi materiale de luptă. Până la instaurarea nazismului la putere în Germania, în 1933, pe teritoriul sovietic s-au antrenat soldaţii şi aviatorii germani, s-au experimentat tactici noi de luptă.

Noi documente de arhivă redate circuitului ştiinţific au relevat faptul că I.V. Stalin era preocupat în anii 1934-1936, trecând peste diferenţele ideologice, să se înţeleagă cu Adolf Hitler. Aceasta, mai ales, pentru că între Uniunea Sovietică şi Germania se întindea ca un stat tampon Polonia, râvnită de ambii vecini puternici. În 1937, direcţiile de acţiune politică ale lui Hitler au fost exprimate în Memorandumul Hossbach, şi anume, acestea au vizat distrugerea Cehoslovaciei, atacarea Poloniei, pregătirea atacului contra Uniunii Sovietice. Iniţial, Hitler a încercat să atragă Polonia într-o alianţă, semnând, de exemplu, tratatul polono-german din 1934, dar s-a convins repede de dificultatea acestui plan. Criza Danzigului şi discuţiile tensionate în jurul Coridorului Polonez, dar şi apropierea Varşoviei de Londra şi Paris l-au convins pe dictatorul nazist că era necesară o alianţă - contra firii lucrurilor - cu Moscova, pentru a face ca Germania să îşi atingă scopurile externe. În acelaşi timp, Polonia nu a dorit să renunţe la apropierea de puterile occidentale. În aceste condiţii, în ciuda încercării efemere a Italiei de a organiza o conferinţă pe problema Danzigului şi fiind sigur că Marea Britanie nu va interveni în problemele continentului, în august 1939, Hitler a fost convins că trebuie să înceapă războiul şi să atace Polonia.

Astfel, în primele ore din dimineaţa zilei de 15 august 1939, ministrul de externe nazist von Ribbentrop a trimis o telegramă ambasadorului nazist la Moscova, contele Werner von Schulenburg, prin care i-a cerut să se prezinte la noul ministru de externe sovietic, Viaceslav Molotov, pentru a-l asigura că guvernul nazist dorea relaţii rezonabile cu statul sovietic şi rezolvarea problemelor dintre cele două state dintre Marea Neagră şi Marea Baltică. De menţionat că ministrul de externe Maxim Litvinov, prea des asociat cu politica de securitate colectivă, fusese înlocuit cu Molotov, un apropiat al lui Stalin, care era mult mai favorabil unei apropieri de Berlin. Ulterior, Ribbentrop a solicitat o întâlnire direct cu Stalin şi cu Molotov. Cum şeful diplomaţiei sovietice a dat semne că Uniunea Sovietică ar fi interesată, Ribbentrop a început să preseze, justificându-şi graba prin incidentele dintre Germania şi Polonia. Molotov şi-a manifestat disponibilitatea de a-l primi pe ministrul nazist şi a propus şi încheierea unui pact de neagresiune între cele două state şi rezolvarea problemelor de politică externă între acestea, pe baza principiului coexistenţei paşnice.

De ce însă această grabă? Cum putea fi aceasta justificată? De fapt, Europa a asistat, atât cât a putut transpărea din intenţiile actorilor scenei internaţionale, la o veritabilă cursă de câştigare a favorurilor Moscovei între Reichul nazist şi puterile occidentale. Pe de o parte, Marea Britanie şi Franţa au negociat, dar fără tragere de inimă, posibilitatea semnării unei convenţii militare şi a unui pact de asistenţă mutuală cu Uniunea Sovietică. Dar reprezentanţii puterilor occidentale angajaţi în discuţii erau diplomaţi şi militari lipsiţi de importanţă şi de o autoritate reală, iar Moscova se manifesta neîncrezătoare în intenţiile Londrei şi Parisului. Hitler a fost nerăbdător deoarece îşi alesese ca dată de începere a atacului contra Poloniei ziua de 1 septembrie 1939. Documentele din arhive, dar şi mărturiile contemporanilor au arătat că la Moscova, practic, s-a ştiut că războiul urma să înceapă în 1939. Ca atare, după spusele lui Stalin, Uniunea Sovietică a dorit să intre în război la un moment favorabil realizării intereselor sale.

Documentul semnat de şefii diplomaţiilor din Germania şi Uniunea Sovietică a menţionat într-un protocol secret, ulterior extrem de disputat, modificările raporturilor de forţe în zona Mării Baltice. Astfel, s-a stipulat că "în eventualitatea unei amenajări teritoriale şi politicii efectuate în zona statelor baltice, frontiera de nord a Lituaniei va constitui limita sferelor de influenţă ale Germaniei şi Uniunii Sovietice". În legătură cu aceasta, interesul Lituaniei faţă de teritoriul Vilno a fost recunoscut de ambele părţi. Stalin a primit mână liberă să ocupe statele baltice. În ceea ce priveşte Polonia, s-a menţionat că: "sferele de influenţă ale Germaniei şi Uniunii Sovietice vor fi delimitate aproximativ de linia râurilor Narev, Vistula şi San. În funcţie de evoluţiile politice ulterioare, se va vedea dacă interesele celor două ţări implică păstrarea unui stat polonez independent, precum şi eventualul contur al graniţelor acestuia". Aşadar, s-au creat condiţiile pentru ca Polonia să fie sfârtecată pentru a patra oară în istoria sa. Într-un al treilea rând, s-au subliniat interesul Uniunii Sovietice pentru Basarabia, precum şi dezinteresul politic al Germaniei cu privire la Europa de Sud-Est.

Totuşi, dincolo de cinismul şi cruzimea împărţirii sferelor de influenţă într-o mare parte a continentului nostru, ne putem întreba ce au avut de câştigat în realitate protagoniştii Pactului Ribbentrop-Molotov. Germania nazistă şi-a asigurat flancul de răsărit, prin neutralitatea Uniunii Sovietice, în condiţiile pregătirii atacului contra Poloniei, ceea ce s-a şi întâmplat la 1 septembrie 1939. La rândul său, Uniunea Sovietică a obţinut ca, prin neamestecul ei în conflictul european ce stătea să izbucnească, să câştige timpul necesar în faţa unei posibile invazii germane, care avea să vină mai devreme sau mai târziu, pentru refacerea corpului de comandă superior militar, decimat în anii Marii Terori. Concomitent, Stalin s-a gândit că în perspectiva unei victorii viitoare a lui Hitler împotriva puterilor occidentale, un acord cu Hitler putea să ofere Uniunii Sovietice anumite teritorii la schimb. Pentru Hitler şi guvernul nazist, pactul din 1939 a reprezentat expresia unei Realpolitik totale, Hitler, mizând pe şocul produs în cancelariile europene la încheierea unui astfel de acord, dar neabandonând nicicând concepţia sa anticomunistă. Astfel, Germania putea să îşi concentreze forţele pentru un atac mai târziu împotriva Vestului Europei şi să amâne pentru moment războiul contra Uniunii Sovietice.

Realitatea este că pactul din 23 august 1939 a uimit Europa, majoritatea diplomaţilor estimând că începerea războiului era doar o chestiune de câteva zile. Aşadar, la 1 septembrie 1939 Reichul nazist a atacat Polonia, producându-i grave pierderi. După două săptămâni, pe 17 septembrie 1939, Stalin a ordonat Armatei Roşii să intre în estul Poloniei, sub pretextul apărării vieţii şi avutului cetăţenilor ucraineni şi bieloruşi din zonă. Polonia a primit astfel o lovitură mortală, fiind atacată din două părţi.

Dar seria documentelor încheiate între Reich şi Uniunea Sovietică a continuat. La 3 octombrie 1939, ambasadorul Schulenburg l-a informat pe Molotov, la cererea Berlinului, că Germania era gata să ofere oraşul Vilnius şi împrejurimile sale. După cinci zile s-a ajuns la un nou acord sovieto-german, în cadrul unui schimb de scrisori între Schulenburg şi Molotov. Statele baltice au fost silite astfel să semneze cu Uniunea Sovietică tratate multilaterale de apărare şi asistenţă mutuală, care au permis intrarea Armatei Roşii pe teritoriul lor. Ulterior, după înfrângerea Poloniei, s-a ajuns la un acord suplimentar germano-sovietic pentru delimitarea noilor frontiere între cele două state. La 11 februarie 1940 s-a semnat un acord comercial sovieto-german, care a urmărit intensificarea schimburilor comerciale între cele două state. Acordul a dorit să surmonteze greutăţile Germaniei, care era obligată să facă faţă blocadei navale a Marii Britanii. Aşadar, în primul an de valabilitate a acordului menţionat, conform unor statistici, Germania a primit din Uniunea Sovietică un milion de tone de cereale, o jumătate de milion de tone de grâu, 900.000 de tone de ţiţei, bumbac, fosfaţi. Uniunea Sovietică urma să primească din partea Germaniei un crucişător de luptă, avioane de bombardament şi de transport, locomotive, maşini diesel, tancuri, explozivi. Concomitent, la ordinul lui Stalin submarinele germane au primit drept de aprovizionare la o bază sovietică de lângă Murmansk. La 10 ianuarie 1941 s-a semnat încă un acord sovieto-german, pentru rezolvarea unor probleme aflate în discuţie. Acordul a stabilit frontiera între Germania şi Uniunea Sovietică în zona Lituaniei, între râul Igorka şi Marea Baltică. De asemenea, perioada de valabilitate a acordului comercial încheiat cu un an înainte a fost extinsă până în 1942.

Însă războiul dintre Uniunea Sovietică şi Finlanda din iarna lui 1939, ca şi pătrunderea Armatei Roşii în statele baltice au iritat grav Berlinul. În luna august 1940 s-a ajuns chiar la oprirea temporară a schimburilor economice între cele două state. La finele lunii, Uniunea Sovietică a impus României cedarea Basarabiei, care a atras datorită pătrunderii intempestive a tancurilor sovietice şi ocuparea Bucovinei de Nord şi a ţinutului Herţei. Mai apoi, Moscova a salutat al doilea dictat de la Viena (28-30 august 1940), când Ungaria a răpit României o suprafaţă importantă din Nord-Vestul Transilvaniei. După semnarea în septembrie 1940 a Pactului Tripartit de către Germania, Italia şi Japonia, Ribbentrop a tatonat terenul la Moscova pentru o posibilă aliniere a Moscovei la alianţa menţionată. Astfel, Berlinul a visat la constituirea unui bloc continental îndreptat contra Marii Britanii şi SUA. În aceste condiţii a avut loc, în 12-14 noiembrie 1940, vizita lui Viaceslav Molotov la Berlin, sfârşită însă fără un rezultat concret. Aceasta i-a întărit încă o dată convingerea lui Hitler despre necesitatea unui atac în Răsăritul Europei. La rândul său, Stalin a încercat să îşi manifeste încă o dată interesele chipurile paşnice, semnând la 13 aprilie 1941 un pact de neutralitate cu Japonia.

Pactul Ribbentrop-Molotov a încetat să mai existe în condiţiile dezlănţuirii la 22 iunie 1941 a atacului lui Hitler contra Uniunii Sovietice. Acest deznodământ nu a putut fi evitat, mai ales că planurile naziştilor au avut permanent în vedere obţinerea de Lebensraum (Spaţiu vital) la răsărit şi înrobirea popoarelor Uniunii Sovietice. Stalin a ignorat în repetate rânduri avertismentele transmise pe diferite canale în legătură cu posibilitatea atacului nazist. A urmat pătrunderea masivă şi rapidă a forţelor militare naziste în Uniunea Sovietică. În doar şase luni, conform unor date, Uniunea Sovietică a pierdut mai mult de trei milioane de prizonieri şi patru milioane de morţi şi răniţi.

Curând, după al Doilea Război Mondial, un exemplar al protocolului secret a fost aflat în arhivele germane şi cunoscut de către istoriografia occidentală. Până în 1989 conducerea sovietică a negat permanent existenţa documentului.

(Prof. Mihai Manea)

Cuvânt înainte Poveştile LittleLIT - În oglindă

Victoria Pătraşcu (editor)
Poveştile LittleLIT - În oglindă
Editura littleLIT, 2019
Autori: Alex Moldovan (România), Andreas Jungwirth (Austria), Carmen Tiderle (România), Yvonne Hergane (Germania), Laura Grünberg (România), Makis Tsitas (Grecia), Lavinia Branişte (România), Judit Berg (Ungaria), Sînziana Popescu (România)
Traducători: Claudiu Sfirchi-Lăudat (în şi din greacă), Georg Aescht & Eva Ruth Wemme (în germană), Corina Moţoc (în engleză), Heinz Hugo Lahni (din germană), Bara Hajnal (din maghiară), Nora Dobre (în maghiară)

 Citiţi două poveşti din această carte.

*****
Intro

Între 14 şi 22 octombrie 2019 s-a desfăşurat la Bucureşti, dar şi în judeţele Timiş, Braşov, Teleorman şi Buzău, LittleLIT - Întâlnirile De Basm, co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional, platformă de conectare a profesioniştilor din zona literaturii pentru copii (scriitori, ilustratori, editori, profesori, promotori) din România şi din alte ţări europene care le-a oferit copiilor ocazia de a-i cunoaşte nemijlocit pe cei care au scris cărţile lor preferate; a continuat să dezvolte dialogul De Basm cu şcolile şi le-a prilejuit profesioniştilor din domeniu întâlniri cu miez, discuţii, schimburi de experienţe şi planuri de viitor.

De Basm - Asociaţia Scriitorilor pentru copii şi adolescenţi, organizatorul LittleLIT, le mulţumeşte tuturor celor care au contribuit la succesul acestui eveniment: publicului - copiii şi adolescenţilor din şcolile partenere şi cei de la Bookerini, profesorii care au făcut posibile atelierele şcolare şi cei care au participat la workshopuri; scriitorilor, ilustratorilor şi editorilor a căror curiozitate a însufleţit workshopurile şi care au pus bazele Incubatorului De Basm; partenerilor fără de care multe din evenimentele cu care participanţii au fost răsfăţaţi timp de nouă zile nu ar fi fost posibile şi, nu în ultimul rând, invitaţilor care au împărtăşit experienţele lor profesionale şi de viaţă.

Adina Rosetti sumarizează astfel experienţa: "LittleLIT a însemnat 9 zile intense de întâlniri, dezbateri, lecturi, totul dublat de multe emoţii. Am învăţat multe despre literatura pentru copii de la scriitorii invitaţi, cărora le mulţumim că au acceptat invitaţia noastră - sper să ne revedem şi să le putem cumpăra cărţile în traducere în limba română. Iar şoricelul LittleLIT e foarte încântat că are ce ronţăi: o antologie nou-nouţă cu poveşti în cinci limbi europene, pe care vă invităm să o descărcaţi de aici."

Cum fost, pe scurt, în cifre.

 7 invitaţi - Andreas Jungwirth (Austria), Yvonne Hergane (Germania), Makis Tsitas (Grecia), Judit Berg (Ungaria), Arina Stoenescu (Suedia), Alex Moldovan şi Brandi Bates (România);
 11 scriitori De Basm - Carmen Tiderle, Iulia Iordan, Laura Grunberg, Lavinia Branişte, Andreea Iatagan, Sînziana Popescu, Flavius Ardelean, Irina Mureşan, Claudiu Groza, Victoria Pătraşcu şi Adina Rosetti;
 12 parteneri: EUNIC România, Târgul Internaţional de carte pentru copii Bookerini, Muzeul Naţional al Literaturii Române, Institutul Goethe, Forumul Cultural Austriac, Institutul Balassi - Institutul Maghiar din Bucureşti, Fundaţia Culturală Greacă, Agenţia Împreună, Institutul Cultural Român, Editura Arthur, Asociaţia Cu Alte Cuvinte, Supereroi printre noi
 19 ateliere (şcolare sau deschise publicului larg)
 5 lecturi publice în tandem
 7 workshopuri susţinute de invitaţi
 4 lansări de carte
 2 vernisaje de expoziţii
 15 şcoli
 40 de profesori şi bibliotecari
 800 de copii şi adolescenţi

Totul s-a desfăşurat sub tema În Oglindă / Oglindiri prin care am dorit să-i provocăm pe toţi cei care au participat să facă un efort de oglindire. Să ne descoperim în realitate şi în fanteziile noastre. Oglinda a fost spaţiul în care am locuit, timp de o săptămână, iar aventurile creative au născut punţi reale, dar şi imaginare între toţi participanţii.

Aşa a apărut şi o antologie de texte scrise de nouă autori în cinci limbi, (marea lor majoritate) special pentru LittleLIT. Antologia În Oglindă a devenit un spaţiu de întâlnire, de privire ochi în ochi.

Ne-a însoţit mereu prea-simpaticul LittleLIT căruia i se mai zice şi Literonţ şi Sclipărache, Şoricelul albastru sau marele ronţăitor de poveşti.

"LittleLIT a însemnat să ne cunoaştem între noi şi să ne recunoaştem ca scriitori, ilustratori, editori şi educatori culturali. Am aflat mai multe despre ce facem, cum scriem, de ce scriem pentru copii. Am aflat că putem face împreună proiecte care să aducă poveşti şi bucurie în viaţa multor copii. Cred că am câştigat cu toţii din aceste întâlniri, din această oglindire pe care ne-a prilejuit-o LittleLIT. Sunt încă multe de făcut şi de născut. Vreau să cred că energia #debasm nu se va risipi, ca în Cenuşăreasa, la finalul balului LittleLit, ci va lucra mai departe în fiecare dintre noi pentru a duce la bun sfârşit ceea ce am visat în aceste nouă zile." aşa a arătat evenimentul prin ochii şi sufletul Victoriei Pătraşcu.

Poveştile LittleLIT - În oglindă

Oglinda este o fereastră prin care privim sau o uşă prin care păşim într-o altă dimensiune, este o ramă şi un portal, e luciul care ne întoarce fragmente din realitate sau imagini deformate. Oglinda ne spune adevărul sau ne minte. Ne încântă sau ne enervează. Mai mereu ne pune pe gânduri şi ne face curioşi.

Ce şi cât pricepem din imaginea pe care oglinda ne-o întoarce? Ce se întâmplă atunci când nu mai avem oglinzi în care să ne reflectăm? Dar atunci când descoperim că cel / cea de dincolo de oglindă este altcineva?

"Oglinda" a fost provocarea aruncată scriitorilor români şi străini de a concepe o poveste. Nu ne-am dorit un format anume şi nici nu am dat indicaţii constrângătoare. Oglinda a fost doar pretextul. Cum veţi vedea, ea a devenit un personaj, o cale spre ceva sau doar o metaforă, o cheie de lectură.

Antologia În oglindă, realizată în cadrul LittleLIT - Întâlnirile De Basm, a devenit un spaţiu de întâlnire, de privire ochi în ochi. Un teritoriu în care scriitorii au păşit peste punţi de cuvinte, au sărit peste virgule şi puncte, s-au odihnit pe semne de întrebare şi au născut poveşti în care voi, cititorii, vă puteţi regăsi... sau nu.

Călătorind în limbile "celorlalţi", scriitorii cuprinşi în această antologie au explorat alte spaţii lingvistice, cu pericole şi încercări, şi au ajuns să se cunoască mai bine, să afle mai multe despre meşteşugul scrisului.

Ce a ieşit din această aventură? Veţi afla doar dacă păşiţi În Oglindă.

(Echipa De Basm)

*
Puteţi urmări în continuare online proiectele De Basm, micro-site-ul LittleLIT şi pagina de Facebook De Basm
. #noifacempovesti şi #basmenuvorbe.
# # #
LittleLIT - Întâlnirile De Basm
Produs de De Basm - Asociaţia Scriitorilor pentru Copii şi Adolescenţi
Manageri de proiect: Adina Rosetti şi Victoria Pătraşcu.

Nici un om nu este o insulă - Evadare de la Auschwitz

Joel C. Rosenberg
Evadare de la Auschwitz
Editura Corint, 2019
Traducere din limba engleză de Sorin Şerb

 Citiţi un fragment din această carte.

*****
Nici un om nu este o insulă

Nu pot uita nici acum, după atâţia ani, impactul pe care l-a avut asupra mea prima carte pe care am citit-o despre lagărele naziste. Era vorba despre 186 de trepte. Mauthausen a lui Christian Bernadac. De-a lungul anilor am citit multe alte mărturii cutremurătoare ale supravieţuitorilor, jurnale, rapoarte şi studii istorice, dar pentru mine o întrebare pusă atunci, cu mult timp în urmă, continuă să nu îşi găsească un răspuns satisfăcător nici astăzi: cum au putut nişte oameni care se considerau de altminteri respectabili şi raţionali să comită asemenea grozăvii? Mintea mea nu poate să cuprindă tragedia, durerea şi catastrofa care s-au întâmplat atunci. Fiecare carte citită despre Holocaust mă lasă fără somn nopţi bune, fiecare fotografie sau film, de asemenea.

Nu a făcut excepţie nici cartea apărută la Corint, Evadare de la Auschwitz, scrisă de Joel C. Rosenberg. Cunoscut autor de thriller-uri politice, Rosenberg a încercat prin această carte să scrie prima lui ficţiune istorică. Trebuie să recunosc că i-a ieşit bine, fiindu-i de ajutor şi exerciţiul anterior în scrierea de romane de acţiune, dar şi subiectul generos şi, în acelaşi timp, extrem de sensibil şi de dureros. Cartea s-a născut ca urmare a unei vizite la Auschwitz şi a întrebărilor legate de Protocolul de la Auschwitz, un document real şi scris de câţiva dintre cei care au evadat şi au încercat să explice lumii ce făceau Hitler şi naziştii pentru a-i extermina pe evrei. Pentru că da, de-a lungul acelor ani de coşmar au existat oameni care nu s-au dat bătuţi şi au reuşit să evadeze din lagărele morţii.

Romanul lui Rosenberg spune povestea lui Jacob Weiss, un tânăr german cu origini evreieşti. Jacob este fiul unui profesor care refuză să creadă că Germania nu îşi va trata într-un mod onorabil cetăţenii evrei şi care, refuzând realitatea, îşi va pierde prietenii, fiica şi apoi propria viaţă. După ce Reuben Weiss şi soţia sa sunt împuşcaţi în faţa fiului lor Jacob, care reuşeşte să scape ca prin urechile acului, acesta împreună cu unchiul său, Avi, se alătură rezistenţei. În urma unui plan nereuşit de salvare al unui convoi de deţinuţi evrei care se îndrepta spre Auschwitz ajunge în tren şi apoi în lagărul pe a cărui poartă de intrare scrie: Arbeit macht frei - Munca te face liber.

Experienţa de lagăr este foarte bine prezentată de autor. Acesta îmbină într-un mod inteligent şi sensibil informaţiile, reuşind să dea viaţă în acest fel personajului său imaginar. Suntem martori împreună cu Jacob la modul în care naziştii pun în practică politicile de exterminare. Deţinuţii sunt primiţi pe acordurile din Mireasa vândută a lui Smetana, o operă comică în trei acte. Trimis să ia un pachet dintr-o clădire aflată lângă coşul gigantic din care se revărsa noapte şi zi un nor negru şi urât mirositor, Jacob găseşte ochelarii cu rame de aur ai unui bătrân care îl ajutase pe drum. Înţelege atunci adevărul celor spuse de ceilalţi prizonieri - cum că cei triaţi şi găsiţi necorespunzători sunt trimişi la gazare şi transformaţi în fum:

"Acum, tot ce mai rămăsese de la cei aflaţi în vagonul acela de vite erau ochelarii. Ochelarii de citit. Ochelarii de soare. Ochelarii de zi cu zi. Aşa stăteau lucrurile. Lara nu mai era. Doamna Brenner dispăruse. Toţi erau morţi. Acele doamne care avuseseră grijă de el şi-i dăduseră de mâncare în tren, fuseseră cu toate gazate. Ucise. Le smulseseră aurul din gură. Cadavrele lor despuiate fuseseră aruncate în foc."

Poate cele mai zguduitoare pagini au fost cele în care este descrisă sosirea unui tren plin de copii. Nu este nevoie de cuvinte prea multe sau savante pentru a descrie acel moment, modul în care copiii sunt despărţiţi de mamele lor, cum unele dintre acestea se roagă să fie lăsate să îi însoţească ştiind parcă ce soartă urmează să aibă copiii. Ca mamă, paginile acestea au fost teribil de dureroase pentru că, empatizând, m-am imaginat ducându-mi copilul de mână spre camera de gazare şi pe toţi acei copii murind îngroziţi şi fără nici o vină.

Povestea lui Jacob se împleteşte cu cea a lui Jean Luc Leclerc, preot creştin ajuns la Auschwitz pentru că în orăşelul său Chambon din sudul Franţei ajutase familii întregi de evrei să scape de prigoana naziştilor. Reconcilierea dintre creştin şi evreu este, iniţial, destul de greu de realizat, dar Rosenberg pare a vrea să ne spună că nu poţi condamna credincioşii in corpore pentru crime săvârşite de o parte dintre ei. Pentru că, la Auschwitz, călăii mergeau la slujba de duminică îmbrăcaţi în cele mai bune haine ale lor.

Chiar dacă este ficţiune, Evadare de la Auschwitz este o carte care pune pe gânduri cititorul mai mult sau mai puţin familiarizat cu cele întâmplate în lagărele naziste. Romanul reuşeşte să te facă să vrei să ştii mai mult, să cauţi răspunsuri la întrebări dificile. De altfel, în Epilog, autorul prezintă şi o listă de cărţi pe care le-a folosit la documentare. Este o carte al cărui mesaj principal este: să nu uităm şi să nu ne pierdem speranţa.

Amintiri din labirint / Pagini de memorialistică - Artă, artişti, administraţie în anii '80

Gelu Culea
Artă, artişti, administraţie în anii '80
(Amintirile unui fost director la Fondul Plastic al Uniunii Artiştilor Plastici)
Editura Compania, 2019

 Citiţi un fragment din această carte.

*****
Amintiri din labirint

Ce am putea găsi în amintirile unui «funcţionar al artelor plastice»? Asta după ce am citit memorii de senzaţie ale activiştilor de vârf şi ale generalilor de Securitate din anii socialişti. Ei bine, e o ocazie unică de a umbla, cu lampa plasticienilor fixată la cască, prin intestinele întunecoase ale unui sistem viciat din pornire şi devenit vicios în ultimii săi ani. Datorăm această şansă unui director atipic. Gelu Culea, fascinat încă din tinereţe de obiectele frumoase zărite prin vitrine, dar zigzagând apoi într-o carieră administrativă, a frecventat îndeaproape regimul cu ochii deschişi şi cu grila critică în buzunar. Sensibilitatea la formă, stil şi valoare nu a făcut decât să crească în timp. Prin fatalităţi repetate - înfruntarea cu boli grave şi salvarea prin forţa voinţei, dar şi întâlnirea cu femeia vieţii sale, taifasuri cu artişti îndrăgostiţi de meserie şi alte figuri providenţiale -, s-a ivit un funcţionar neobişnuit, pe alocuri chiar periculos. Ca orice birocraţie care se respectă, îngrijindu-se înainte de toate de perpetuarea sa, şi birocraţia românească însărcinată cu păstorirea şi ţinerea din scurt a spaţiului cultural i-a arătat, fireşte, în repetate rânduri că e în eroare şi că ambiţiile sale de a sluji breasla, iar nu sistemul, sunt nelalocul lor

În 2019 există deja analize «curajoase» ale evoluţiei artelor plastice din România între 1945 şi 1989, studii interesante despre proletcultism, realism socialist şi «deschidere», neatinse de conformismul şi festivismul cu care ne obişnuiseră destui critici şi istorici prea decenţi şi cumsecade. De câţiva ani, racordarea la fluxul internaţional al creaţiei, spectacolului şi comerţului cu obiecte şi fapte de artă a dezinhibat substanţial şi judecata asupra fenomenului românesc, iar istoria recentă a ţării este, la rândul ei, revizitată frecvent de spirite tinere mai sincer şi mai obiectiv decât în anii '90, cu din ce în ce mai multă atenţie orientată spre documente şi realităţi palpabile. Într-un asemenea context, amintirile lui Gelu Culea au imensul merit de a se constitui în chiar «balamaua» care lipsea: ele luminează tocmai relaţia dintre ceea ce se putea vedea în sălile de expoziţii-ateliere-cataloage şi ceea ce se petrecea într-un birou decizional, legătura dintre o boemă forţată, de nevoie, cu sărăcia ei zgomotoasă sau resemnată, şi o conducere a Uniunii Artiştilor Plastici străduindu-se să împartă cât mai echitabil comenzi, ateliere, achiziţii, fără să uite omagiile exorbitante ce trebuiau aduse mereu Cabinetelor... Putem paria că se mai numără azi pe degetele de la o mână cei care cunoşteau situaţia reală de atunci a banilor, a accesului la fonduri în UAP, cu atât mai mult cu cât acea uniune de creaţie avea reputaţia unei mari libertăţi de mişcare, căci i se îngăduise să lucreze cu devize şi să întreţină sistematic relaţii cu străinătatea. Destule pagini uimitoare din acest volum vor pune însă la locul lor meritat aproximaţii înaripate şi elucubraţii întreţinute prin bârfe şi zvonuri: da, Partidul era şi acolo în toate, la fel Securitatea, bugetul şi planificarea redirecţionau ideologic şi politic după plac şi interese câştigurile şi şansele de propăşire.

Experienţa de sistem a lui Gelu Culea e preţioasă prin mărturiile directe despre viaţa concretă a unor artişti în anii '70 şi supravieţuirea artelor în anii '80, ca şi prin episodul în care îl regăsim consilier al ministrului Culturii în 1995-1996. Teoretic, «libertatea» - credeau unii - ar fi trebuit să aducă singură în zbor o lume nouă. Practic, construirea libertăţii şi de-construirea organizată a statului s-au sprijinit reciproc pentru a edifica un impas prelungit. Trunchiul venerabil dar voinic al utopiei comuniste, teroarea şi prostia ghidând proiectele şi selecţia cadrelor, laolaltă cu afacerismul recuperatoriu au cimentat pentru multă vreme o nefericită criză a artelor tocmai într-un spaţiu dotat cu tradiţii, materiale, aspiraţii şi creativitate din belşug - iată constatarea amară a unui administrator-autor care a deprins nu doar legile şi scrisul pentru a fi de folos atât cât se poate în vremuri grele, ci, din proprie pasiune, până şi meşteşugul de pictor, îndrumat fiind adesea de pictorii înşişi...

(Adina Kenereş)

Pagini de memorialistică. O prefaţă

Aveam 24 de ani. Mă căsătorisem de curând. Soţia mea făcea o navetă foarte obositoare la Ploieşti, prin tramvaie, trenuri şi autobuze, care-i toca toată ziua. Preda engleza la o şcoală generală. Pasiunea Adinei pentru şcolarii ei era evidentă, dar condiţiile de muncă şi de viaţă erau imposibile. Am aflat de existenţa unui post de referent, de redactor la UAP (Uniunea Artiştilor Plastici). L-am rugat pe preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, marele scriitor D.R. Popescu, protectorul şi naşul meu literar de când aveam 14 ani, să mă introducă la directorul administrativ al UAP, Viorel Ştirbu, de care depindea obţinerea acelui post. D.R. Popescu sărea în ajutorul oricărui scriitor tânăr de când îl ştiam, atât la Cluj, cât şi la Bucureşti, unde fusese mutat la ordinul expres al lui N. Ceauşescu, fără să pună prea multe întrebări. A ajutat astfel foarte mulţi confraţi. Unii îşi amintesc, alţii preferă să uite.

Am ajuns în biroul directorului UAP. Un telefon de la cabinetul preşedintelui Uniunii Scriitorilor mă anunţase în prealabil. Cele două instituţii erau, de altfel, situate aproape una de alta, una pe Calea Victoriei, cealaltă, lângă Piaţa Romană. I-am expus problema mea tovarăşului director Ştirbu. Directorul UAP m-a ascultat, încurcat, nu ştia ce să zică. A reuşit totuşi o replică memorabilă: "Dar de ce nu o angajează pe soţia dumitale, care e şi scriitoare, din câte mi s-a dat să înţeleg, la Uniunea Scriitorilor? Tovarăşul Popescu poate face asta." În biroul directorului se mai găsea un tovarăş, care tăcea şi asculta atent. Şi atunci a intervenit, întrebându-mă direct: "Dar dumneata unde lucrezi?" "Eu sunt scriitor. Sunt membru al Uniunii Scriitorilor!" Într-adevăr, eram cel mai tânăr membru al breslei. Iar a fi membru al US echivala cu a avea un loc de muncă. Publicasem deja trei plachete de poezie (sau volume, mă rog) şi luasem premiul de debut al US. Nu eram deci "vagabond", nu puteam fi arestat, cum se proceda atunci cu cei care nu lucrau. "Nu, nu asta am întrebat. Asta am înţeles eu. Eu v-am întrebat unde prestaţi dumneavoastră cele opt ore de muncă." Nu aveam nici un răspuns, pentru că eram liber ca pasărea cerului. "Uite", a continuat directorul Fondului Plastic, căci se şi prezentase, "dacă dumneata vrei să lucrezi, am eu ceva să-ţi ofer. Caută-mă luni la Fondul Plastic, pe Maria Rosetti."

Daca îmi amintesc bine, cele povestite mai sus se petreceau într-o zi de joi. M-am dus luni la Fondul Plastic. Domnul Culea m-a primit binevoitor şi mi-a dat un loc de muncă: vânzător la Galeria de Artă din strada Şelari nr. 13, lângă Crama Domnească. Într-o clădire veche, recent restaurată, la parter, cu multe ateliere de artişti la cele două etaje: Horia Bernea, Vasile Kazar, Paul Gherasim, Valentin Höflich, Marin Gherasim, Ileana Micodin, Benedict Gănescu, Napoleon Zamfir, Ervant Nicogosian, Mircea Velea, Cornelia Daneţ. Sper că nu am uitat pe nimeni. Aşa am intrat eu în lumea minunată şi fără sfârşit a artei: a picturii, a sculpturii, a desenului, a gravurii, a ilustraţiei de carte etc. Adina avea să fie angajată la UAP doi ani mai târziu. Alte pile, alte cunoştinţe, alte relaţii, adică "PCR" pe atunci.

Amintirea întâlnirii noastre, povestită de Gelu Culea în carte, diferă de a mea. Am încercat împreună să ne potrivim amintirile dar nu am reuşit. Cititorul va avea deci două variante ale aceleiaşi întâmplări. În scurtă vreme, galeria de pe strada Şelari a început să se schimbe sensibil.

Trei au fost motivele principale ale schimbării acelui loc care-mi fusese dat în grijă. Primul, de ordin general, politic, e acela că începând chiar din acel an, 1981, Ceauşescu a dat ordin să nu se mai facă achiziţii de stat din expoziţiile personale ale artiştilor şi nici din expoziţiile tematice şi saloanele anuale, aşa cum se tot întâmplase, pe model sovietic, de zeci de ani. Aşa se face că artiştii, care, stupoare, detestau comerţul, au fost obligaţi să încerce să-şi vândă creaţiile către particulari. În câţiva ani, toate galeriile UAP şi-au îmbunătăţit oferta de picturi, sculpturi, grafică, artă decorativă. Al doilea motiv a fost acela că "vecinii" mei din Şelari 13, artiştii, au început să expună şi să se implice în viaţa galeriei mele de la parter, cu vitrină la stradă. Ceea ce nu făcuseră deloc până atunci. Înainte de venirea mea, acolo expuseseră artişti amatori, membri doar ai Fondului Plastic, pe modelul anilor '50.

Dar cea mai importantă explicaţie a "modernizării", a dezvoltării galeriei de pictură şi sculptură, Galeria Arcade, a fost libertatea de iniţiativă aproape totală pe care mi-a oferit-o generosul şi puternicul meu director. Timp de şapte ani am învăţat artă, i-am ajutat pe artişti să supravieţuiască într-o vreme grea - Ceauşescu începuse să achite galopant datoria externă -, am învăţat comerţ (la iniţiativa directorului Culea, am urmat o şcoală de comerţ şi am obţinut o diplomă) şi am părăsit aproape complet lumea şi boema literară din care veneam. La fel ca D.R. Popescu, Gelu Culea avea o preocupare obsesivă să-i ajute pe cei din domeniul căruia i se dedicase abia la maturitate. Nu e deci deloc întâmplător că l-am provocat să-şi scrie amintirile de înalt administrator în artele plastice.

Ar mai fi multe de adăugat. Dar cel mai important "detaliu", peste care nu pot trece, este acela că, la câtva timp după ce a devenit director la Fondul Plastic al UAP, a început să înveţe aplicat, cu pasiune, cu seriozitate meseria de artist, meseria de pictor. A aflat tot ce se putea afla despre materiale, a studiat temeinic istoria artei, i-a copiat pe mari maeştri din diferite epoci. Apropierea lui de artişti, de nevoile lor, de grijile şi de spaimele lor a fost deci fără rezerve. Şi mulţi dintre artişti i-au devenit apropiaţi, prieteni. Cine sunt aceştia? Corneliu Baba, Ion Pacea, Constantin Piliuţă, Vladimir Zamfirescu, Ştefan Câlţia, Sorin Ilfoveanu, Ion Gheorghiu şi atâţia alţii. Îi veţi regăsi pe mai toţi în paginile memorialistice ale lui Gelu Culea.

(Petru Romoşan)