Cuvânt înainte la Alianţa Diavolilor: Pactul lui Hitler cu Stalin, 1939-1941

Roger Moorhouse
Alianţa Diavolilor: Pactul lui Hitler cu Stalin, 1939-1941
Editura Metteor Press, 2019
traducere din limba engleză de Mihai Manea

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte

Roger Moorhouse este un istoric britanic bine cunoscut pentru preocupările sale privind istoria celui de-al Doilea Război Mondial. Acum câţiva ani, Editura Meteor Publishing a publicat o traducere a lucrării sale privind atentatele contra lui Hitler. De data aceasta autorul revine în atenţia cititorilor români cu o lucrare privind Pactul germano-sovietic din 23 august 1939, care a afectat masiv Europa, inclusiv România. Lucrarea se înfăţişează ca o frescă veridică, realistă a perioadei agitate, dar şi foarte tragice din anii 1939-1940, când un acord diplomatic a pus cinic, la dispoziţia a doi dictatori, destinul a numeroase popoare ale continentului.

Pactul Ribbentrop-Molotov, încheiat, spre surprinderea Europei, la 23 august 1939, la Moscova, este unul dintre evenimentele care au marcat decisiv, fără îndoială, prima jumătate a secolului al XX-lea. Acesta a reprezentat pentru mulţi un adevărat şoc, căci doi duşmani, practic ireconciliabili - Germania nazistă şi Uniunea Sovietică comunistă - şi-au dat mâna, redefinind diplomaţia interbelică europeană, care avea la bază înlăturarea mai mult sau mai puţin disimulată a URSS-ului din afacerile europene. Cei doi actori importanţi ai scenei politice europene a momentului şi-au delimitat sferele de influenţă în zona Europei Centrale şi de Est, de fapt, mai mult izolată de legăturile sale cu Marea Britanie şi Franţa, în ciuda garanţiilor pe care aceste două state le oferiseră în primăvara lui 1939 României şi Poloniei.

Dar cum de s-a ajuns la această inversare a alianţelor? De menţionat că încă din anii 1920 Rusia bolşevică a întreţinut relaţii privilegiate cu Germania. Mai apoi, Lenin a fost interesat de faptul că revoluţia bolşevică din Rusia nu a fost concepută decât ca debutul unui proces revoluţionar, ce urma să modifice radical Europa. În planurile sale, Germania urma să joace un rol decisiv, ca urmare a forţei sale industriale. Provocând într-un fel Europa sistemului de la Versailles, decis de Marea Britanie şi Franţa, la 16 aprilie 1922, Rusia sovietică şi Germania au semnat un tratat la Rapallo, prin care s-au recunoscut şi şi-au anulat datoriile reciproc. Vrând să eludeze prevederile dure în plan militar ale tratatului de la Versailles, Germania a primit sprijinul tacit al Rusiei sovietice, viitoarea Uniune Sovietică. Astfel, din 1923 au fost semnate contracte pentru construirea de avioane de luptă pentru Germania şi vânzarea către statul bolşevic de armament şi materiale de luptă. Până la instaurarea nazismului la putere în Germania, în 1933, pe teritoriul sovietic s-au antrenat soldaţii şi aviatorii germani, s-au experimentat tactici noi de luptă.

Noi documente de arhivă redate circuitului ştiinţific au relevat faptul că I.V. Stalin era preocupat în anii 1934-1936, trecând peste diferenţele ideologice, să se înţeleagă cu Adolf Hitler. Aceasta, mai ales, pentru că între Uniunea Sovietică şi Germania se întindea ca un stat tampon Polonia, râvnită de ambii vecini puternici. În 1937, direcţiile de acţiune politică ale lui Hitler au fost exprimate în Memorandumul Hossbach, şi anume, acestea au vizat distrugerea Cehoslovaciei, atacarea Poloniei, pregătirea atacului contra Uniunii Sovietice. Iniţial, Hitler a încercat să atragă Polonia într-o alianţă, semnând, de exemplu, tratatul polono-german din 1934, dar s-a convins repede de dificultatea acestui plan. Criza Danzigului şi discuţiile tensionate în jurul Coridorului Polonez, dar şi apropierea Varşoviei de Londra şi Paris l-au convins pe dictatorul nazist că era necesară o alianţă - contra firii lucrurilor - cu Moscova, pentru a face ca Germania să îşi atingă scopurile externe. În acelaşi timp, Polonia nu a dorit să renunţe la apropierea de puterile occidentale. În aceste condiţii, în ciuda încercării efemere a Italiei de a organiza o conferinţă pe problema Danzigului şi fiind sigur că Marea Britanie nu va interveni în problemele continentului, în august 1939, Hitler a fost convins că trebuie să înceapă războiul şi să atace Polonia.

Astfel, în primele ore din dimineaţa zilei de 15 august 1939, ministrul de externe nazist von Ribbentrop a trimis o telegramă ambasadorului nazist la Moscova, contele Werner von Schulenburg, prin care i-a cerut să se prezinte la noul ministru de externe sovietic, Viaceslav Molotov, pentru a-l asigura că guvernul nazist dorea relaţii rezonabile cu statul sovietic şi rezolvarea problemelor dintre cele două state dintre Marea Neagră şi Marea Baltică. De menţionat că ministrul de externe Maxim Litvinov, prea des asociat cu politica de securitate colectivă, fusese înlocuit cu Molotov, un apropiat al lui Stalin, care era mult mai favorabil unei apropieri de Berlin. Ulterior, Ribbentrop a solicitat o întâlnire direct cu Stalin şi cu Molotov. Cum şeful diplomaţiei sovietice a dat semne că Uniunea Sovietică ar fi interesată, Ribbentrop a început să preseze, justificându-şi graba prin incidentele dintre Germania şi Polonia. Molotov şi-a manifestat disponibilitatea de a-l primi pe ministrul nazist şi a propus şi încheierea unui pact de neagresiune între cele două state şi rezolvarea problemelor de politică externă între acestea, pe baza principiului coexistenţei paşnice.

De ce însă această grabă? Cum putea fi aceasta justificată? De fapt, Europa a asistat, atât cât a putut transpărea din intenţiile actorilor scenei internaţionale, la o veritabilă cursă de câştigare a favorurilor Moscovei între Reichul nazist şi puterile occidentale. Pe de o parte, Marea Britanie şi Franţa au negociat, dar fără tragere de inimă, posibilitatea semnării unei convenţii militare şi a unui pact de asistenţă mutuală cu Uniunea Sovietică. Dar reprezentanţii puterilor occidentale angajaţi în discuţii erau diplomaţi şi militari lipsiţi de importanţă şi de o autoritate reală, iar Moscova se manifesta neîncrezătoare în intenţiile Londrei şi Parisului. Hitler a fost nerăbdător deoarece îşi alesese ca dată de începere a atacului contra Poloniei ziua de 1 septembrie 1939. Documentele din arhive, dar şi mărturiile contemporanilor au arătat că la Moscova, practic, s-a ştiut că războiul urma să înceapă în 1939. Ca atare, după spusele lui Stalin, Uniunea Sovietică a dorit să intre în război la un moment favorabil realizării intereselor sale.

Documentul semnat de şefii diplomaţiilor din Germania şi Uniunea Sovietică a menţionat într-un protocol secret, ulterior extrem de disputat, modificările raporturilor de forţe în zona Mării Baltice. Astfel, s-a stipulat că "în eventualitatea unei amenajări teritoriale şi politicii efectuate în zona statelor baltice, frontiera de nord a Lituaniei va constitui limita sferelor de influenţă ale Germaniei şi Uniunii Sovietice". În legătură cu aceasta, interesul Lituaniei faţă de teritoriul Vilno a fost recunoscut de ambele părţi. Stalin a primit mână liberă să ocupe statele baltice. În ceea ce priveşte Polonia, s-a menţionat că: "sferele de influenţă ale Germaniei şi Uniunii Sovietice vor fi delimitate aproximativ de linia râurilor Narev, Vistula şi San. În funcţie de evoluţiile politice ulterioare, se va vedea dacă interesele celor două ţări implică păstrarea unui stat polonez independent, precum şi eventualul contur al graniţelor acestuia". Aşadar, s-au creat condiţiile pentru ca Polonia să fie sfârtecată pentru a patra oară în istoria sa. Într-un al treilea rând, s-au subliniat interesul Uniunii Sovietice pentru Basarabia, precum şi dezinteresul politic al Germaniei cu privire la Europa de Sud-Est.

Totuşi, dincolo de cinismul şi cruzimea împărţirii sferelor de influenţă într-o mare parte a continentului nostru, ne putem întreba ce au avut de câştigat în realitate protagoniştii Pactului Ribbentrop-Molotov. Germania nazistă şi-a asigurat flancul de răsărit, prin neutralitatea Uniunii Sovietice, în condiţiile pregătirii atacului contra Poloniei, ceea ce s-a şi întâmplat la 1 septembrie 1939. La rândul său, Uniunea Sovietică a obţinut ca, prin neamestecul ei în conflictul european ce stătea să izbucnească, să câştige timpul necesar în faţa unei posibile invazii germane, care avea să vină mai devreme sau mai târziu, pentru refacerea corpului de comandă superior militar, decimat în anii Marii Terori. Concomitent, Stalin s-a gândit că în perspectiva unei victorii viitoare a lui Hitler împotriva puterilor occidentale, un acord cu Hitler putea să ofere Uniunii Sovietice anumite teritorii la schimb. Pentru Hitler şi guvernul nazist, pactul din 1939 a reprezentat expresia unei Realpolitik totale, Hitler, mizând pe şocul produs în cancelariile europene la încheierea unui astfel de acord, dar neabandonând nicicând concepţia sa anticomunistă. Astfel, Germania putea să îşi concentreze forţele pentru un atac mai târziu împotriva Vestului Europei şi să amâne pentru moment războiul contra Uniunii Sovietice.

Realitatea este că pactul din 23 august 1939 a uimit Europa, majoritatea diplomaţilor estimând că începerea războiului era doar o chestiune de câteva zile. Aşadar, la 1 septembrie 1939 Reichul nazist a atacat Polonia, producându-i grave pierderi. După două săptămâni, pe 17 septembrie 1939, Stalin a ordonat Armatei Roşii să intre în estul Poloniei, sub pretextul apărării vieţii şi avutului cetăţenilor ucraineni şi bieloruşi din zonă. Polonia a primit astfel o lovitură mortală, fiind atacată din două părţi.

Dar seria documentelor încheiate între Reich şi Uniunea Sovietică a continuat. La 3 octombrie 1939, ambasadorul Schulenburg l-a informat pe Molotov, la cererea Berlinului, că Germania era gata să ofere oraşul Vilnius şi împrejurimile sale. După cinci zile s-a ajuns la un nou acord sovieto-german, în cadrul unui schimb de scrisori între Schulenburg şi Molotov. Statele baltice au fost silite astfel să semneze cu Uniunea Sovietică tratate multilaterale de apărare şi asistenţă mutuală, care au permis intrarea Armatei Roşii pe teritoriul lor. Ulterior, după înfrângerea Poloniei, s-a ajuns la un acord suplimentar germano-sovietic pentru delimitarea noilor frontiere între cele două state. La 11 februarie 1940 s-a semnat un acord comercial sovieto-german, care a urmărit intensificarea schimburilor comerciale între cele două state. Acordul a dorit să surmonteze greutăţile Germaniei, care era obligată să facă faţă blocadei navale a Marii Britanii. Aşadar, în primul an de valabilitate a acordului menţionat, conform unor statistici, Germania a primit din Uniunea Sovietică un milion de tone de cereale, o jumătate de milion de tone de grâu, 900.000 de tone de ţiţei, bumbac, fosfaţi. Uniunea Sovietică urma să primească din partea Germaniei un crucişător de luptă, avioane de bombardament şi de transport, locomotive, maşini diesel, tancuri, explozivi. Concomitent, la ordinul lui Stalin submarinele germane au primit drept de aprovizionare la o bază sovietică de lângă Murmansk. La 10 ianuarie 1941 s-a semnat încă un acord sovieto-german, pentru rezolvarea unor probleme aflate în discuţie. Acordul a stabilit frontiera între Germania şi Uniunea Sovietică în zona Lituaniei, între râul Igorka şi Marea Baltică. De asemenea, perioada de valabilitate a acordului comercial încheiat cu un an înainte a fost extinsă până în 1942.

Însă războiul dintre Uniunea Sovietică şi Finlanda din iarna lui 1939, ca şi pătrunderea Armatei Roşii în statele baltice au iritat grav Berlinul. În luna august 1940 s-a ajuns chiar la oprirea temporară a schimburilor economice între cele două state. La finele lunii, Uniunea Sovietică a impus României cedarea Basarabiei, care a atras datorită pătrunderii intempestive a tancurilor sovietice şi ocuparea Bucovinei de Nord şi a ţinutului Herţei. Mai apoi, Moscova a salutat al doilea dictat de la Viena (28-30 august 1940), când Ungaria a răpit României o suprafaţă importantă din Nord-Vestul Transilvaniei. După semnarea în septembrie 1940 a Pactului Tripartit de către Germania, Italia şi Japonia, Ribbentrop a tatonat terenul la Moscova pentru o posibilă aliniere a Moscovei la alianţa menţionată. Astfel, Berlinul a visat la constituirea unui bloc continental îndreptat contra Marii Britanii şi SUA. În aceste condiţii a avut loc, în 12-14 noiembrie 1940, vizita lui Viaceslav Molotov la Berlin, sfârşită însă fără un rezultat concret. Aceasta i-a întărit încă o dată convingerea lui Hitler despre necesitatea unui atac în Răsăritul Europei. La rândul său, Stalin a încercat să îşi manifeste încă o dată interesele chipurile paşnice, semnând la 13 aprilie 1941 un pact de neutralitate cu Japonia.

Pactul Ribbentrop-Molotov a încetat să mai existe în condiţiile dezlănţuirii la 22 iunie 1941 a atacului lui Hitler contra Uniunii Sovietice. Acest deznodământ nu a putut fi evitat, mai ales că planurile naziştilor au avut permanent în vedere obţinerea de Lebensraum (Spaţiu vital) la răsărit şi înrobirea popoarelor Uniunii Sovietice. Stalin a ignorat în repetate rânduri avertismentele transmise pe diferite canale în legătură cu posibilitatea atacului nazist. A urmat pătrunderea masivă şi rapidă a forţelor militare naziste în Uniunea Sovietică. În doar şase luni, conform unor date, Uniunea Sovietică a pierdut mai mult de trei milioane de prizonieri şi patru milioane de morţi şi răniţi.

Curând, după al Doilea Război Mondial, un exemplar al protocolului secret a fost aflat în arhivele germane şi cunoscut de către istoriografia occidentală. Până în 1989 conducerea sovietică a negat permanent existenţa documentului.

(Prof. Mihai Manea)

Cuvânt înainte Poveştile LittleLIT - În oglindă

Victoria Pătraşcu (editor)
Poveştile LittleLIT - În oglindă
Editura littleLIT, 2019
Autori: Alex Moldovan (România), Andreas Jungwirth (Austria), Carmen Tiderle (România), Yvonne Hergane (Germania), Laura Grünberg (România), Makis Tsitas (Grecia), Lavinia Branişte (România), Judit Berg (Ungaria), Sînziana Popescu (România)
Traducători: Claudiu Sfirchi-Lăudat (în şi din greacă), Georg Aescht & Eva Ruth Wemme (în germană), Corina Moţoc (în engleză), Heinz Hugo Lahni (din germană), Bara Hajnal (din maghiară), Nora Dobre (în maghiară)

Citiţi două poveşti din această carte.

*****
Intro

Între 14 şi 22 octombrie 2019 s-a desfăşurat la Bucureşti, dar şi în judeţele Timiş, Braşov, Teleorman şi Buzău, LittleLIT - Întâlnirile De Basm, co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional, platformă de conectare a profesioniştilor din zona literaturii pentru copii (scriitori, ilustratori, editori, profesori, promotori) din România şi din alte ţări europene care le-a oferit copiilor ocazia de a-i cunoaşte nemijlocit pe cei care au scris cărţile lor preferate; a continuat să dezvolte dialogul De Basm cu şcolile şi le-a prilejuit profesioniştilor din domeniu întâlniri cu miez, discuţii, schimburi de experienţe şi planuri de viitor.

De Basm - Asociaţia Scriitorilor pentru copii şi adolescenţi, organizatorul LittleLIT, le mulţumeşte tuturor celor care au contribuit la succesul acestui eveniment: publicului - copiii şi adolescenţilor din şcolile partenere şi cei de la Bookerini, profesorii care au făcut posibile atelierele şcolare şi cei care au participat la workshopuri; scriitorilor, ilustratorilor şi editorilor a căror curiozitate a însufleţit workshopurile şi care au pus bazele Incubatorului De Basm; partenerilor fără de care multe din evenimentele cu care participanţii au fost răsfăţaţi timp de nouă zile nu ar fi fost posibile şi, nu în ultimul rând, invitaţilor care au împărtăşit experienţele lor profesionale şi de viaţă.

Adina Rosetti sumarizează astfel experienţa: "LittleLIT a însemnat 9 zile intense de întâlniri, dezbateri, lecturi, totul dublat de multe emoţii. Am învăţat multe despre literatura pentru copii de la scriitorii invitaţi, cărora le mulţumim că au acceptat invitaţia noastră - sper să ne revedem şi să le putem cumpăra cărţile în traducere în limba română. Iar şoricelul LittleLIT e foarte încântat că are ce ronţăi: o antologie nou-nouţă cu poveşti în cinci limbi europene, pe care vă invităm să o descărcaţi de aici."

Cum fost, pe scurt, în cifre.

7 invitaţi - Andreas Jungwirth (Austria), Yvonne Hergane (Germania), Makis Tsitas (Grecia), Judit Berg (Ungaria), Arina Stoenescu (Suedia), Alex Moldovan şi Brandi Bates (România);
11 scriitori De Basm - Carmen Tiderle, Iulia Iordan, Laura Grunberg, Lavinia Branişte, Andreea Iatagan, Sînziana Popescu, Flavius Ardelean, Irina Mureşan, Claudiu Groza, Victoria Pătraşcu şi Adina Rosetti;
12 parteneri: EUNIC România, Târgul Internaţional de carte pentru copii Bookerini, Muzeul Naţional al Literaturii Române, Institutul Goethe, Forumul Cultural Austriac, Institutul Balassi - Institutul Maghiar din Bucureşti, Fundaţia Culturală Greacă, Agenţia Împreună, Institutul Cultural Român, Editura Arthur, Asociaţia Cu Alte Cuvinte, Supereroi printre noi
19 ateliere (şcolare sau deschise publicului larg)
5 lecturi publice în tandem
7 workshopuri susţinute de invitaţi
4 lansări de carte
2 vernisaje de expoziţii
15 şcoli
40 de profesori şi bibliotecari
800 de copii şi adolescenţi

Totul s-a desfăşurat sub tema În Oglindă / Oglindiri prin care am dorit să-i provocăm pe toţi cei care au participat să facă un efort de oglindire. Să ne descoperim în realitate şi în fanteziile noastre. Oglinda a fost spaţiul în care am locuit, timp de o săptămână, iar aventurile creative au născut punţi reale, dar şi imaginare între toţi participanţii.

Aşa a apărut şi o antologie de texte scrise de nouă autori în cinci limbi, (marea lor majoritate) special pentru LittleLIT. Antologia În Oglindă a devenit un spaţiu de întâlnire, de privire ochi în ochi.

Ne-a însoţit mereu prea-simpaticul LittleLIT căruia i se mai zice şi Literonţ şi Sclipărache, Şoricelul albastru sau marele ronţăitor de poveşti.

"LittleLIT a însemnat să ne cunoaştem între noi şi să ne recunoaştem ca scriitori, ilustratori, editori şi educatori culturali. Am aflat mai multe despre ce facem, cum scriem, de ce scriem pentru copii. Am aflat că putem face împreună proiecte care să aducă poveşti şi bucurie în viaţa multor copii. Cred că am câştigat cu toţii din aceste întâlniri, din această oglindire pe care ne-a prilejuit-o LittleLIT. Sunt încă multe de făcut şi de născut. Vreau să cred că energia #debasm nu se va risipi, ca în Cenuşăreasa, la finalul balului LittleLit, ci va lucra mai departe în fiecare dintre noi pentru a duce la bun sfârşit ceea ce am visat în aceste nouă zile." aşa a arătat evenimentul prin ochii şi sufletul Victoriei Pătraşcu.

Poveştile LittleLIT - În oglindă

Oglinda este o fereastră prin care privim sau o uşă prin care păşim într-o altă dimensiune, este o ramă şi un portal, e luciul care ne întoarce fragmente din realitate sau imagini deformate. Oglinda ne spune adevărul sau ne minte. Ne încântă sau ne enervează. Mai mereu ne pune pe gânduri şi ne face curioşi.

Ce şi cât pricepem din imaginea pe care oglinda ne-o întoarce? Ce se întâmplă atunci când nu mai avem oglinzi în care să ne reflectăm? Dar atunci când descoperim că cel / cea de dincolo de oglindă este altcineva?

"Oglinda" a fost provocarea aruncată scriitorilor români şi străini de a concepe o poveste. Nu ne-am dorit un format anume şi nici nu am dat indicaţii constrângătoare. Oglinda a fost doar pretextul. Cum veţi vedea, ea a devenit un personaj, o cale spre ceva sau doar o metaforă, o cheie de lectură.

Antologia În oglindă, realizată în cadrul LittleLIT - Întâlnirile De Basm, a devenit un spaţiu de întâlnire, de privire ochi în ochi. Un teritoriu în care scriitorii au păşit peste punţi de cuvinte, au sărit peste virgule şi puncte, s-au odihnit pe semne de întrebare şi au născut poveşti în care voi, cititorii, vă puteţi regăsi... sau nu.

Călătorind în limbile "celorlalţi", scriitorii cuprinşi în această antologie au explorat alte spaţii lingvistice, cu pericole şi încercări, şi au ajuns să se cunoască mai bine, să afle mai multe despre meşteşugul scrisului.

Ce a ieşit din această aventură? Veţi afla doar dacă păşiţi În Oglindă.

(Echipa De Basm)

*
Puteţi urmări în continuare online proiectele De Basm, micro-site-ul LittleLIT şi pagina de Facebook De Basm
. #noifacempovesti şi #basmenuvorbe.
# # #
LittleLIT - Întâlnirile De Basm
Produs de De Basm - Asociaţia Scriitorilor pentru Copii şi Adolescenţi
Manageri de proiect: Adina Rosetti şi Victoria Pătraşcu.

Nici un om nu este o insulă - Evadare de la Auschwitz

Joel C. Rosenberg
Evadare de la Auschwitz
Editura Corint, 2019
Traducere din limba engleză de Sorin Şerb

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Nici un om nu este o insulă

Nu pot uita nici acum, după atâţia ani, impactul pe care l-a avut asupra mea prima carte pe care am citit-o despre lagărele naziste. Era vorba despre 186 de trepte. Mauthausen a lui Christian Bernadac. De-a lungul anilor am citit multe alte mărturii cutremurătoare ale supravieţuitorilor, jurnale, rapoarte şi studii istorice, dar pentru mine o întrebare pusă atunci, cu mult timp în urmă, continuă să nu îşi găsească un răspuns satisfăcător nici astăzi: cum au putut nişte oameni care se considerau de altminteri respectabili şi raţionali să comită asemenea grozăvii? Mintea mea nu poate să cuprindă tragedia, durerea şi catastrofa care s-au întâmplat atunci. Fiecare carte citită despre Holocaust mă lasă fără somn nopţi bune, fiecare fotografie sau film, de asemenea.

Nu a făcut excepţie nici cartea apărută la Corint, Evadare de la Auschwitz, scrisă de Joel C. Rosenberg. Cunoscut autor de thriller-uri politice, Rosenberg a încercat prin această carte să scrie prima lui ficţiune istorică. Trebuie să recunosc că i-a ieşit bine, fiindu-i de ajutor şi exerciţiul anterior în scrierea de romane de acţiune, dar şi subiectul generos şi, în acelaşi timp, extrem de sensibil şi de dureros. Cartea s-a născut ca urmare a unei vizite la Auschwitz şi a întrebărilor legate de Protocolul de la Auschwitz, un document real şi scris de câţiva dintre cei care au evadat şi au încercat să explice lumii ce făceau Hitler şi naziştii pentru a-i extermina pe evrei. Pentru că da, de-a lungul acelor ani de coşmar au existat oameni care nu s-au dat bătuţi şi au reuşit să evadeze din lagărele morţii.

Romanul lui Rosenberg spune povestea lui Jacob Weiss, un tânăr german cu origini evreieşti. Jacob este fiul unui profesor care refuză să creadă că Germania nu îşi va trata într-un mod onorabil cetăţenii evrei şi care, refuzând realitatea, îşi va pierde prietenii, fiica şi apoi propria viaţă. După ce Reuben Weiss şi soţia sa sunt împuşcaţi în faţa fiului lor Jacob, care reuşeşte să scape ca prin urechile acului, acesta împreună cu unchiul său, Avi, se alătură rezistenţei. În urma unui plan nereuşit de salvare al unui convoi de deţinuţi evrei care se îndrepta spre Auschwitz ajunge în tren şi apoi în lagărul pe a cărui poartă de intrare scrie: Arbeit macht frei - Munca te face liber.

Experienţa de lagăr este foarte bine prezentată de autor. Acesta îmbină într-un mod inteligent şi sensibil informaţiile, reuşind să dea viaţă în acest fel personajului său imaginar. Suntem martori împreună cu Jacob la modul în care naziştii pun în practică politicile de exterminare. Deţinuţii sunt primiţi pe acordurile din Mireasa vândută a lui Smetana, o operă comică în trei acte. Trimis să ia un pachet dintr-o clădire aflată lângă coşul gigantic din care se revărsa noapte şi zi un nor negru şi urât mirositor, Jacob găseşte ochelarii cu rame de aur ai unui bătrân care îl ajutase pe drum. Înţelege atunci adevărul celor spuse de ceilalţi prizonieri - cum că cei triaţi şi găsiţi necorespunzători sunt trimişi la gazare şi transformaţi în fum:

"Acum, tot ce mai rămăsese de la cei aflaţi în vagonul acela de vite erau ochelarii. Ochelarii de citit. Ochelarii de soare. Ochelarii de zi cu zi. Aşa stăteau lucrurile. Lara nu mai era. Doamna Brenner dispăruse. Toţi erau morţi. Acele doamne care avuseseră grijă de el şi-i dăduseră de mâncare în tren, fuseseră cu toate gazate. Ucise. Le smulseseră aurul din gură. Cadavrele lor despuiate fuseseră aruncate în foc."

Poate cele mai zguduitoare pagini au fost cele în care este descrisă sosirea unui tren plin de copii. Nu este nevoie de cuvinte prea multe sau savante pentru a descrie acel moment, modul în care copiii sunt despărţiţi de mamele lor, cum unele dintre acestea se roagă să fie lăsate să îi însoţească ştiind parcă ce soartă urmează să aibă copiii. Ca mamă, paginile acestea au fost teribil de dureroase pentru că, empatizând, m-am imaginat ducându-mi copilul de mână spre camera de gazare şi pe toţi acei copii murind îngroziţi şi fără nici o vină.

Povestea lui Jacob se împleteşte cu cea a lui Jean Luc Leclerc, preot creştin ajuns la Auschwitz pentru că în orăşelul său Chambon din sudul Franţei ajutase familii întregi de evrei să scape de prigoana naziştilor. Reconcilierea dintre creştin şi evreu este, iniţial, destul de greu de realizat, dar Rosenberg pare a vrea să ne spună că nu poţi condamna credincioşii in corpore pentru crime săvârşite de o parte dintre ei. Pentru că, la Auschwitz, călăii mergeau la slujba de duminică îmbrăcaţi în cele mai bune haine ale lor.

Chiar dacă este ficţiune, Evadare de la Auschwitz este o carte care pune pe gânduri cititorul mai mult sau mai puţin familiarizat cu cele întâmplate în lagărele naziste. Romanul reuşeşte să te facă să vrei să ştii mai mult, să cauţi răspunsuri la întrebări dificile. De altfel, în Epilog, autorul prezintă şi o listă de cărţi pe care le-a folosit la documentare. Este o carte al cărui mesaj principal este: să nu uităm şi să nu ne pierdem speranţa.

Amintiri din labirint / Pagini de memorialistică - Artă, artişti, administraţie în anii '80

Gelu Culea
Artă, artişti, administraţie în anii '80
(Amintirile unui fost director la Fondul Plastic al Uniunii Artiştilor Plastici)
Editura Compania, 2019

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Amintiri din labirint

Ce am putea găsi în amintirile unui «funcţionar al artelor plastice»? Asta după ce am citit memorii de senzaţie ale activiştilor de vârf şi ale generalilor de Securitate din anii socialişti. Ei bine, e o ocazie unică de a umbla, cu lampa plasticienilor fixată la cască, prin intestinele întunecoase ale unui sistem viciat din pornire şi devenit vicios în ultimii săi ani. Datorăm această şansă unui director atipic. Gelu Culea, fascinat încă din tinereţe de obiectele frumoase zărite prin vitrine, dar zigzagând apoi într-o carieră administrativă, a frecventat îndeaproape regimul cu ochii deschişi şi cu grila critică în buzunar. Sensibilitatea la formă, stil şi valoare nu a făcut decât să crească în timp. Prin fatalităţi repetate - înfruntarea cu boli grave şi salvarea prin forţa voinţei, dar şi întâlnirea cu femeia vieţii sale, taifasuri cu artişti îndrăgostiţi de meserie şi alte figuri providenţiale -, s-a ivit un funcţionar neobişnuit, pe alocuri chiar periculos. Ca orice birocraţie care se respectă, îngrijindu-se înainte de toate de perpetuarea sa, şi birocraţia românească însărcinată cu păstorirea şi ţinerea din scurt a spaţiului cultural i-a arătat, fireşte, în repetate rânduri că e în eroare şi că ambiţiile sale de a sluji breasla, iar nu sistemul, sunt nelalocul lor

În 2019 există deja analize «curajoase» ale evoluţiei artelor plastice din România între 1945 şi 1989, studii interesante despre proletcultism, realism socialist şi «deschidere», neatinse de conformismul şi festivismul cu care ne obişnuiseră destui critici şi istorici prea decenţi şi cumsecade. De câţiva ani, racordarea la fluxul internaţional al creaţiei, spectacolului şi comerţului cu obiecte şi fapte de artă a dezinhibat substanţial şi judecata asupra fenomenului românesc, iar istoria recentă a ţării este, la rândul ei, revizitată frecvent de spirite tinere mai sincer şi mai obiectiv decât în anii '90, cu din ce în ce mai multă atenţie orientată spre documente şi realităţi palpabile. Într-un asemenea context, amintirile lui Gelu Culea au imensul merit de a se constitui în chiar «balamaua» care lipsea: ele luminează tocmai relaţia dintre ceea ce se putea vedea în sălile de expoziţii-ateliere-cataloage şi ceea ce se petrecea într-un birou decizional, legătura dintre o boemă forţată, de nevoie, cu sărăcia ei zgomotoasă sau resemnată, şi o conducere a Uniunii Artiştilor Plastici străduindu-se să împartă cât mai echitabil comenzi, ateliere, achiziţii, fără să uite omagiile exorbitante ce trebuiau aduse mereu Cabinetelor... Putem paria că se mai numără azi pe degetele de la o mână cei care cunoşteau situaţia reală de atunci a banilor, a accesului la fonduri în UAP, cu atât mai mult cu cât acea uniune de creaţie avea reputaţia unei mari libertăţi de mişcare, căci i se îngăduise să lucreze cu devize şi să întreţină sistematic relaţii cu străinătatea. Destule pagini uimitoare din acest volum vor pune însă la locul lor meritat aproximaţii înaripate şi elucubraţii întreţinute prin bârfe şi zvonuri: da, Partidul era şi acolo în toate, la fel Securitatea, bugetul şi planificarea redirecţionau ideologic şi politic după plac şi interese câştigurile şi şansele de propăşire.

Experienţa de sistem a lui Gelu Culea e preţioasă prin mărturiile directe despre viaţa concretă a unor artişti în anii '70 şi supravieţuirea artelor în anii '80, ca şi prin episodul în care îl regăsim consilier al ministrului Culturii în 1995-1996. Teoretic, «libertatea» - credeau unii - ar fi trebuit să aducă singură în zbor o lume nouă. Practic, construirea libertăţii şi de-construirea organizată a statului s-au sprijinit reciproc pentru a edifica un impas prelungit. Trunchiul venerabil dar voinic al utopiei comuniste, teroarea şi prostia ghidând proiectele şi selecţia cadrelor, laolaltă cu afacerismul recuperatoriu au cimentat pentru multă vreme o nefericită criză a artelor tocmai într-un spaţiu dotat cu tradiţii, materiale, aspiraţii şi creativitate din belşug - iată constatarea amară a unui administrator-autor care a deprins nu doar legile şi scrisul pentru a fi de folos atât cât se poate în vremuri grele, ci, din proprie pasiune, până şi meşteşugul de pictor, îndrumat fiind adesea de pictorii înşişi...

(Adina Kenereş)

Pagini de memorialistică. O prefaţă

Aveam 24 de ani. Mă căsătorisem de curând. Soţia mea făcea o navetă foarte obositoare la Ploieşti, prin tramvaie, trenuri şi autobuze, care-i toca toată ziua. Preda engleza la o şcoală generală. Pasiunea Adinei pentru şcolarii ei era evidentă, dar condiţiile de muncă şi de viaţă erau imposibile. Am aflat de existenţa unui post de referent, de redactor la UAP (Uniunea Artiştilor Plastici). L-am rugat pe preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, marele scriitor D.R. Popescu, protectorul şi naşul meu literar de când aveam 14 ani, să mă introducă la directorul administrativ al UAP, Viorel Ştirbu, de care depindea obţinerea acelui post. D.R. Popescu sărea în ajutorul oricărui scriitor tânăr de când îl ştiam, atât la Cluj, cât şi la Bucureşti, unde fusese mutat la ordinul expres al lui N. Ceauşescu, fără să pună prea multe întrebări. A ajutat astfel foarte mulţi confraţi. Unii îşi amintesc, alţii preferă să uite.

Am ajuns în biroul directorului UAP. Un telefon de la cabinetul preşedintelui Uniunii Scriitorilor mă anunţase în prealabil. Cele două instituţii erau, de altfel, situate aproape una de alta, una pe Calea Victoriei, cealaltă, lângă Piaţa Romană. I-am expus problema mea tovarăşului director Ştirbu. Directorul UAP m-a ascultat, încurcat, nu ştia ce să zică. A reuşit totuşi o replică memorabilă: "Dar de ce nu o angajează pe soţia dumitale, care e şi scriitoare, din câte mi s-a dat să înţeleg, la Uniunea Scriitorilor? Tovarăşul Popescu poate face asta." În biroul directorului se mai găsea un tovarăş, care tăcea şi asculta atent. Şi atunci a intervenit, întrebându-mă direct: "Dar dumneata unde lucrezi?" "Eu sunt scriitor. Sunt membru al Uniunii Scriitorilor!" Într-adevăr, eram cel mai tânăr membru al breslei. Iar a fi membru al US echivala cu a avea un loc de muncă. Publicasem deja trei plachete de poezie (sau volume, mă rog) şi luasem premiul de debut al US. Nu eram deci "vagabond", nu puteam fi arestat, cum se proceda atunci cu cei care nu lucrau. "Nu, nu asta am întrebat. Asta am înţeles eu. Eu v-am întrebat unde prestaţi dumneavoastră cele opt ore de muncă." Nu aveam nici un răspuns, pentru că eram liber ca pasărea cerului. "Uite", a continuat directorul Fondului Plastic, căci se şi prezentase, "dacă dumneata vrei să lucrezi, am eu ceva să-ţi ofer. Caută-mă luni la Fondul Plastic, pe Maria Rosetti."

Daca îmi amintesc bine, cele povestite mai sus se petreceau într-o zi de joi. M-am dus luni la Fondul Plastic. Domnul Culea m-a primit binevoitor şi mi-a dat un loc de muncă: vânzător la Galeria de Artă din strada Şelari nr. 13, lângă Crama Domnească. Într-o clădire veche, recent restaurată, la parter, cu multe ateliere de artişti la cele două etaje: Horia Bernea, Vasile Kazar, Paul Gherasim, Valentin Höflich, Marin Gherasim, Ileana Micodin, Benedict Gănescu, Napoleon Zamfir, Ervant Nicogosian, Mircea Velea, Cornelia Daneţ. Sper că nu am uitat pe nimeni. Aşa am intrat eu în lumea minunată şi fără sfârşit a artei: a picturii, a sculpturii, a desenului, a gravurii, a ilustraţiei de carte etc. Adina avea să fie angajată la UAP doi ani mai târziu. Alte pile, alte cunoştinţe, alte relaţii, adică "PCR" pe atunci.

Amintirea întâlnirii noastre, povestită de Gelu Culea în carte, diferă de a mea. Am încercat împreună să ne potrivim amintirile dar nu am reuşit. Cititorul va avea deci două variante ale aceleiaşi întâmplări. În scurtă vreme, galeria de pe strada Şelari a început să se schimbe sensibil.

Trei au fost motivele principale ale schimbării acelui loc care-mi fusese dat în grijă. Primul, de ordin general, politic, e acela că începând chiar din acel an, 1981, Ceauşescu a dat ordin să nu se mai facă achiziţii de stat din expoziţiile personale ale artiştilor şi nici din expoziţiile tematice şi saloanele anuale, aşa cum se tot întâmplase, pe model sovietic, de zeci de ani. Aşa se face că artiştii, care, stupoare, detestau comerţul, au fost obligaţi să încerce să-şi vândă creaţiile către particulari. În câţiva ani, toate galeriile UAP şi-au îmbunătăţit oferta de picturi, sculpturi, grafică, artă decorativă. Al doilea motiv a fost acela că "vecinii" mei din Şelari 13, artiştii, au început să expună şi să se implice în viaţa galeriei mele de la parter, cu vitrină la stradă. Ceea ce nu făcuseră deloc până atunci. Înainte de venirea mea, acolo expuseseră artişti amatori, membri doar ai Fondului Plastic, pe modelul anilor '50.

Dar cea mai importantă explicaţie a "modernizării", a dezvoltării galeriei de pictură şi sculptură, Galeria Arcade, a fost libertatea de iniţiativă aproape totală pe care mi-a oferit-o generosul şi puternicul meu director. Timp de şapte ani am învăţat artă, i-am ajutat pe artişti să supravieţuiască într-o vreme grea - Ceauşescu începuse să achite galopant datoria externă -, am învăţat comerţ (la iniţiativa directorului Culea, am urmat o şcoală de comerţ şi am obţinut o diplomă) şi am părăsit aproape complet lumea şi boema literară din care veneam. La fel ca D.R. Popescu, Gelu Culea avea o preocupare obsesivă să-i ajute pe cei din domeniul căruia i se dedicase abia la maturitate. Nu e deci deloc întâmplător că l-am provocat să-şi scrie amintirile de înalt administrator în artele plastice.

Ar mai fi multe de adăugat. Dar cel mai important "detaliu", peste care nu pot trece, este acela că, la câtva timp după ce a devenit director la Fondul Plastic al UAP, a început să înveţe aplicat, cu pasiune, cu seriozitate meseria de artist, meseria de pictor. A aflat tot ce se putea afla despre materiale, a studiat temeinic istoria artei, i-a copiat pe mari maeştri din diferite epoci. Apropierea lui de artişti, de nevoile lor, de grijile şi de spaimele lor a fost deci fără rezerve. Şi mulţi dintre artişti i-au devenit apropiaţi, prieteni. Cine sunt aceştia? Corneliu Baba, Ion Pacea, Constantin Piliuţă, Vladimir Zamfirescu, Ştefan Câlţia, Sorin Ilfoveanu, Ion Gheorghiu şi atâţia alţii. Îi veţi regăsi pe mai toţi în paginile memorialistice ale lui Gelu Culea.

(Petru Romoşan)

Prefaţă la Memorii. Lumea lui Sandy

Alexandru Şerbănescu
Memorii. Lumea lui Sandy
Editura Vremea, 2019

 Citiţi un fragment din această carte.

***
Prefaţă

L-am cunoscut pe domnul Profesor Alexandru Şerbănescu la o lansare de carte, în ianuarie 2005. Noi, trei tineri absolvenţi de Istorie, cercetători la C.N.S.A.S. (Monica, Dragoş şi eu), descoperisem şi publicasem documente inedite în legătură cu urmărirea informativă a generalului Nicolae Rădescu în perioada anilor 1933-1953. Mare ne-a fost surpriza când, în seara dedicată lansării volumului, la Aşezămintele Brătianu din centrul Capitalei, am cunoscut un nepot al fostului prim-ministru. Era foarte emoţionat, pentru că a povestit în public întâmplări din copilăria şi adolescenţa sa alături de unchiul Nicu.

După prezentări, Profesorul Şerbănescu ne-a invitat (pe mine şi pe Dragoş, pentru că Monica emigrase, deja) acasă, dornic să afle mai multe amănunte găsite în arhive. Îmi aduc aminte că l-am înregistrat, cu un reportofon vechi, pe o casetă. Eram încântaţi că aveam şansa să cunoaştem pe cineva care ni-l dezvăluia pe omul Nicolae Rădescu.

Discuţiile au continuat, pentru că amintirile Profesorului ieşeau la iveală pe măsură ce-l provocam. Erau presărate cu poveşti fermecătoare, spuse cu mult talent şi umor fin, despre evenimente şi personaje pe care le cunoscuse. Cu vocaţie didactică, Profesorul ne provoca, la rândul său, astfel că, la finalul întâlnirii, aveam scrise notiţe cu teme pentru discuţiile viitoare, pe care ne făcea plăcere să le pregătim, căutând informaţii în arhive şi în biblioteci. Memoria Profesorului se dovedea fabuloasă, iar pentru noi era "o mină de aur", ajutându-ne să refacem şi să corectăm multe iţe încâlcite din arhive. Reînvia o lume dispărută, pe care nu o puteam înţelege doar din citirea oricât de atentă a documentelor. Ne-am dat seama că acesta este unul dintre beneficiile rememorării şi ne-am simţit norocoşi pentru că Profesorul ne oferea, cu generozitate, amănunte foarte precise, fără înflorituri sau divagaţii inutile.

Curând, a apărut ideea înfiinţării unei "asociaţii" culturale, care să readucă în atenţia publică personaje şi evenimente din trecut, pe baza unui studiu riguros. Am pus bazele Asociaţiei "General Nicolae Rădescu", ai cărei membri fondatori au fost Alexandru Şerbănescu, Dinu C. Giurescu, Adrian Balosin şi noi doi (eu şi Dragoş). Simbolic, sediul asociaţiei a fost ales în casa din strada Clopotarii Vechi, unde generalul avusese domiciliul obligatoriu impus de comunişti din luna mai 1945. Împreună am organizat expoziţii şi mese rotunde la Bucureşti şi la Călimăneşti (unde s-a născut generalul).

Timpul liber al Profesorului era foarte limitat în acei ani. Mergea în fiecare zi la spital, era implicat în activităţile Academiei de Ştiinţe Medicale, participa la congrese în ţară şi în străinătate. Nici după-amiază nu era prea liber, pentru că pacienţii îl copleşeau cu telefoane şi îi cereau sprijinul, iar Profesorul nu refuza să ajute pe nimeni. Activitatea medicală nu-i lăsa, practic, timp pentru alte proiecte de anvergură, deşi ar fi vrut să scrie despre viaţa sa. Din aceste motive m-am oferit să-l vizitez cât mai des, pentru a-l ajuta să lucreze la memorii. Am cumpărat un reportofon digital, ne-am făcut un "plan de bătaie" şi am început să înregistrăm discuţiile dintre noi. Temele au fost stabilite de dumnealui, dar pe parcurs acestea s-au îmbogăţit, pentru că m-a provocat mereu să-i pun întrebări, să-i spun ceea ce mă interesează, explicându-mi tot ceea ce nu înţelegeam.

Membrii familiei Şerbănescu ne-au sprijinit proiectul cu generozitate şi ne-au creat mediul propice unor discuţii îndelungate. Adesea, doamna Puşi Şerbănescu, de o discreţie nemaiîntâlnită, mă întâmpina cu prăjituri delicioase, apoi ne lăsa să lucrăm liniştiţi. Încă de la primele vizite m-am împrietenit cu o membră importantă a familiei - cockerul spaniel Maddy. Îmi simţea prezenţa încă de la parterul blocului şi mă aştepta la uşă, pregătită să primească mângâierile mele. După ce se alinta ca o pisică şi mă lăsa să-i ciufulesc freza, Maddy adormea lângă noi, visând personaje pe care le cunoscuse şi ea, închisori comuniste sau experimente în laboratorul de neurofiziologie. Profesorul îmi descifra "vorbele" lui Maddy, lătratul însemnând bucurie sau morală, pentru că nu venisem la ea de prea mult timp.

Pe măsură ce ne-am cunoscut mai bine, iar încrederea dintre noi a devenit totală, l-am provocat, la rândul meu, pe Profesor, cu întrebări mai dificile. Nu m-a respins niciodată, chiar când atingeam un subiect delicat şi, dacă nu dorea să-mi răspundă pe moment, relua discuţia la următoarea întâlnire. De multe ori închideam reportofonul şi discutam în voie, împărtăşindu-ne amănunte care trebuiau să rămână între pereţii acelei camere. Vorbeam despre orice. Aveam încredere deplină în Maddy că poate să ţină un secret.

După mai multe întâlniri "de lucru", am stabilit, de comun acord, principiile colaborării. Erau doar două: să fim sinceri şi punctuali. Eu am încercat să nu mă abat de la aceste "reguli", dar Profesorul, extrem de punctual, nu a respectat întotdeauna primul principiu. Dacă ajungeam în apartamentul din Bulevardul Dacia după o zi mai dificilă la serviciu, observa rapid că sunt obosită sau că nu sunt în apele mele şi-mi spunea: "Dragă, ce bine arăţi astăzi! Şi ce frumos te-ai aranjat!" Nu era adevărat, amândoi ştiam asta, dar asemenea galanterii, oferirea unei prăjituri de casă şi o conversaţie plăcută mă făceau să-mi revin miraculos. Aproape fără să-mi dau seama, Profesorul afla de la mine ce mă frământă şi găsea, întotdeauna, o cale prin care să-mi recapăt încrederea. Îmi povestea despre momente mai dificile, strecurându-mi să fiu curajoasă, liberă, să muncesc onest şi să nu-mi fie frică de nimic. Plecam spre casă seara, veselă, optimistă şi simţindu-mă odihnită.

Pe măsură ce înregistram ore şi ore de discuţii, întâlnirile au devenit un fel de terapie pentru mine. Iar după ce sănătatea Profesorului s-a şubrezit, au fost terapie pentru amândoi. N-a încetat niciodată să mă surprindă cu vitalitatea excepţională a spiritului său, optimismul molipsitor, generozitatea fără margini, bucuria nedisimulată cu care primea "descoperirile" mele din arhive, surprinzătoarele comentarii pe marginea unor documente seci sau încântarea cu care privea fotografiile cu Regina Maria, generalul Rădescu, Regele Mihai etc. Când am descoperit, la Arhivele Naţionale, o fotografie din februarie 1945, în care generalul Rădescu apărea alături de tatăl Profesorului, Nicolae Şerbănescu, am avut sentimentul că acesta a fost un dar al cercetării, oferit, prin intermediul meu, celui mai bun şi generos om din lume.

Am reuşit, împreună, să strângem multe documente inedite, fotografii sau imagini video în legătură cu viaţa generalului Nicolae Rădescu. Dacă întâlneam un obstacol sau primeam un răspuns negativ de la o instituţie, îi telefonam: "- Domnule Profesor, avem o problemă! - Mi-o spui şi se rezolvă!" Într-adevăr, peste câteva zile, mă anunţa că găsise înţelegere la diverse persoane, care mă vor ajuta să-mi termin cercetarea. Aveam sentimentul că Profesorul ştia pe toată lumea, că putea să rezolve totul. Şi aşa era, rezolva totul, dar nu pentru că apela la "pile", ci pentru că ştie ca nimeni altul, cum să discute şi să prezinte o problemă, astfel încât interlocutorul să nu-l poată refuza.

Dacă participam la o acţiune publică, ne împărţeam subiectele şi, pe parcurs, ne înţelegeam din priviri. De câteva ori am reacţionat foarte critic faţă de unii, care făceau paradă şi se împăunau cu singurul merit de a se afla într-o adunare în care se vorbea despre Nicolae Rădescu, transferându-şi din calităţile generalului. Îl rugam pe Profesorul Şerbănescu să reacţioneze hotărât, dar primeam, în schimb, lecţii de generozitate şi de modestie, care mă dezarmau. Am înţeles că, întotdeauna, o faptă sau o vorbă bună închid o dispută artificială.

Între prieteni, Profesorul este de-a dreptul încântător. Împreună cu soţul meu am fost invitaţi la petrecerea de la Restaurantul Capşa, la împlinirea vârstei de 80 de ani. Ambianţa a fost întreţinută de sărbătorit, care ne-a prezentat şi ne-a complimentat pe fiecare, de parcă dumnealui era un simplu participant la o adunare de oameni deosebiţi. A fost modul său de a ne mulţumi că-i eram alături şi de a ne transmite că ne aprecia pentru ceea ce suntem în realitate.

Profesorul m-a încurajat să continui cercetarea activităţii generalului Nicolae Rădescu, în cadrul studiilor doctorale. Deşi a trebuit să pun pe plan secund, timp de câţiva ani, proiectul memoriilor sale, Profesorul mi-a creat sentimentul că lucrarea de doctorat era noul nostru proiect comun. La susţinerea publică a tezei a fost lângă mine şi a vorbit cu căldură şi entuziasm despre noutăţile pe care le prezentasem. Pe măsură ce descopeream informaţii inedite şi se apropia celebrarea a 70 de ani de la ultimul discurs liber, radiodifuzat, al unui premier înainte de instituirea cenzurii comuniste, a apărut ideea realizării unui volum dedicat personalităţii generalului Rădescu, într-un mod accesibil publicului larg. Ne-am canalizat eforturile spre editarea unui "album" de documente şi fotografii, adică izvoare primare, din parcurgerea cărora oricine îşi poate crea o imagine despre cine a fost Rădescu şi despre evenimentele istorice în care a fost implicat.

Eu am ales ca acest volum să fie scris la persoana întâi, eliminând întrebările, care ar fi întrerupt firul lin al amintirilor. Intervenţiile mele, analizate şi acceptate de Profesorul Şerbănescu, sunt lesne de observat, pentru că se limitează la prezentarea unor documente de arhivă, cu notele de subsol aferente. Am reuşit să cercetez unele piste oferite de Profesor şi, astfel, am refăcut carierele bunicului, Alexandru Sachelarie, şi a tatălui, Nicolae Şerbănescu, despre care nu aveam prea multe amănunte. Acestea şi câteva fotografii au fost darurile pe care i le-am oferit unui om excepţional.

Pentru mine, Profesorul Sandy Şerbănescu este "o întâlnire", care m-a făcut să vreau să devin un om mai bun, mai generos şi mai încrezător în darurile oferite de viaţă.

A kind of magic - Bohemian Rhapsody, Adevărata biografie a lui Freddie Mercury

Lesley-Ann Jones
Bohemian Rhapsody, Adevărata biografie a lui Freddie Mercury
Editura Nemira, 2019
traducere din limba engleză de Alexandru Macovescu

 Citiţi un fragment din această carte.

***
Freddie Mercury - A kind of magic

One by one
Only the good die young
They're only flying' too close to the sun
And life goes on
Without you...
Queen, No One But You (Only The Good Die Young)

Dacă zeii există şi aleg să umble uneori printre noi, cu siguranţă Freddie este unul dintre ei. Nu a existat şi probabil că nu va mai exista cineva cu un timbru vocal ca al lui, cu bucuria de a dărui şi de a se dărui, cu puterea de a susţine un spectacol întreg şi cinstit în faţa a mii de fani, fără efecte, căşti prin urechi şi alte artificii, aşa cum a făcut-o el. Doar el şi bucuria muzicii. Dar să trăieşti şi să faci lucrurile cu această intensitate care răzbate chiar şi din înregistrări vine cu o notă de plată. În cazul lui Freddie a fost vorba de o viaţă trăită la maximum, de forţarea tuturor limitelor şi chiar de ştergerea lor, de excese care până într-un final l-au costat viaţa. Dar, după cum se întreabă la un moment dat cineva în biografia scrisă de Lesley-Ann Jones şi apărută la Nemira: "Cine şi-ar putea imagina un Freddie bătrân?!". Chiar aşa, cine şi-ar putea?

Pentru mine, el a rămas prins într-o capsulă a timpului, mereu puternic, perfect şi unic. Cred că v-aţi dat deja seama - dacă aţi avut răbdarea să citiţi până aici - că îl iubesc pe omul acesta. Este un sentiment pe care îl am încă din copilărie când am ascultat pentru prima oară, de pe un disc piratat adus de la bulgari, primele piese Queen. Citind Bohemian Rhapsody ori de câte ori se pomenea de o piesă nouă, de pe un nou album, mă trezeam fredonând-o în minte. Vocea lui Freddie este întipărită în inima mea pentru totdeauna. Bănuiesc că se întâmplă la fel cu mulţi dintre cei care au crescut cu muzica lui.

Recunosc, pe de altă parte, că nu sunt o mare amatoare de biografii. Prefer cărţile autobiografice, memoriile şi amintirile. Din păcate, în cazul de faţă nu vom avea niciodată parte de ele. Aşa că m-am mulţumit cu cartea lui Lesley-Ann Jones. Şi mi-a plăcut. Mi-a plăcut pentru că se simte că este scrisă de o iubitoare şi cunoscătoare a lumii rock-ului, pentru mine fiind o aducere aminte a adolescenţei, a bucuriei descoperirii unei formaţii pe care nu o ştiam încă, o întoarcere în timp într-o perioadă în care să faci muzică era o chestie foarte serioasă şi nu doar o fabrică de bani. Mi-a mai plăcut pentru că se simte că îl iubeşte pe Freddie, pentru că nu a încercat să îşi vândă cartea punând în centrul ei chestii sordide, de tabloid. Cartea aceasta este un cadou minunat pentru toţi nostalgicii unei epoci trecute, în care ziua începea cu Queen şi se termina cu Led Zeppelin sau cu Jethro Tull. Este scrisă cu sensibilitate şi tandreţe. De altfel, autoarea îşi atenţionează cititorul că dacă se aşteaptă la mizerii va fi dezamăgit. O face subtil, încă din primele pagini când povesteşte că l-a întâlnit într-o noapte într-un bar celebru, într-un moment în care Freddie era dispus să facă confidenţe. Şi le-a făcut, dar cei doi reporteri prezenţi au ales să nu le publice niciodată: "Nu aveam să scriem despre confesiunile lui Freddie doar pentru ca un titlu ieftin de pe prima pagină a unui ziar să le ia ochii cititorilor". Şi astfel, autoarea stabileşte tonul cărţii.

Evident, vorbeşte despre alegerile nefericite pe care acesta le va face în viaţa personală, despre petrecerile scandaloase şi obiceiurile distructive, dar nu le va plasa în centrul biografiei. Cred că ceea ce a vrut Lesley-Ann Jones să facă prin această carte este să aducă un omagiu nu doar formaţiei Queen ci şi unei epoci în care existau încă oameni în industrie cunoscători de muzică, dispuşi să rişte pentru o formaţie cu adevărat valoroasă.

Cartea vorbeşte despre copilăria lui Freddie în Zanzibar, despre viaţa departe de casă, la internat şi despre efectele înstrăinării de familie care îl vor urmări toată viaţa. Vorbeşte despre întâlnirea membrilor viitoarei formaţii de succes, despre faptul că toţi erau muzicieni de valoare, inteligenţi şi şcoliţi, despre faptul că se înţelegeau şi completau reciproc. Probabil că acesta a fost şi unul dintre motivele succesului lor. Nici unul dintre ei nu încerca să fie celălalt, nu erau invidioşi şi geloşi pe Freddie, nu îl judecau şi îl acceptau aşa cum era. Preferau să-i lase lui lumina rampei şi ei să-şi facă treaba cu dăruire şi profesionalism. În plus, remarcă autoarea, Queen este singura trupă rock în care toţi cei patru membri au compus hituri. Astfel, Freddie a compus Bohemian Rapsody, Somebody to Love, We are the Champions, Brian - We Will Rock You, Who Wants To Live Forever, Roger - Radio Ga Ga, It's a Kind Of Magic, iar John a contribuit cu I Want to Break Free şi Another One Bites the Dust. Ne mai povesteşte despre primele eşecuri, despre sărăcia lor, despre standul cu haine şi diverse din care şi-au câştigat banii pentru a putea trăi, despre primele reuşite şi despre cum s-a născut o legendă.

Cartea mai are pagini interesante despre cum au realizat o anumită piesă, despre cum a ajuns Freddie să-şi gândească hainele de scenă şi despre pasiunea lui pentru operă şi balet. La fiecare pagină dai de nume mari ale muzicii de la Elton John la Spandau Ballet, de la Michael Jackson la Sid Vicious. Descrie concertele legendare şi problemele avute în timpul lor şi o face atât de bine încât te duci să le cauţi pentru că vrei să simţi şi tu măcar o parte din magia lor. Vorbeşte despre relaţia complicată cu Mary Austin, despre cât de greu i-a fost să recunoască că este gay, despre cum şi-a iubit mereu familia şi cum a protejat-o de excesele şi viaţa de vedetă. Despre cum a trăit ca şi cum nu ar fi existat un mâine, despre dezamăgiri şi bucurii, despre cum şi-a acceptat moartea şi le-a refuzat din decenţă prietenilor un rămas bun dureros. Cartea îţi confirmă că omul acesta a fost unic şi că suntem norocoşi că l-am avut şi că îl putem asculta şi vedea în continuare.

Bohemian Rhapsody, Adevărata biografie a lui Freddie Mercury este o carte care te duce din nou la muzica celor de la Queen. Cei care l-au iubit şi îl iubesc pe Freddie vor găsi în paginile ei omul pe care şi-ar fi dorit să îl cunoască şi motive în plus pentru a-l admira, cei care strâmbă din nas din cauza vieţii lui private ar putea încerca să îl cunoască şi să înveţe să-l aprecieze pentru umanitatea, modestia şi talentul său. Dincolo de orice, Freddie şi-a îndeplinit visul, acela de a deveni o legendă. Vocea lui rămâne unică şi va continua să bucure generaţii întregi. Eu, personal, cred că există oameni care ar trebui să trăiască veşnic şi pentru mine el este unul dintre ei. Mă bucur că am citit această carte pentru că m-a făcut să ascult din nou ore întregi Queen, să îl respect pe Freddie mai mult decât am făcut-o până acum şi să sesizez în concerte şi pe albume detalii care mi-au scăpat de-a lungul anilor. Aşadar, bucuraţi-vă de muzică, bucuraţi-vă de cărţi şi nu ezitaţi să recunoaşteţi că îl iubiţi pe Freddie Mercury. Este un privilegiu că îl putem asculta, aşadar să ne bucurăm de el. Citiţi-i şi biografia pentru a-l simţi mai aproape şi pentru a deveni (poate) ceva mai toleranţi cu cei diferiţi de voi.

O carte ca un pumn în stomac - Pe Pământ suntem strălucitori o clipă

Ocean Vuong
Pe Pământ suntem strălucitori o clipă
Editura Storia Books, 2019
traducere din limba engleză de Ioana-Miruna Voiculescu

 Citiţi un fragment din această carte.

***
O carte ca un pumn în stomac

... Ocean,
are you listening? The most beautiful part
of your body is wherever
your mother's shadow falls.
(Ocean Vuong, Someday, I'll Love Ocean Vuong)

Editura Storia Books a publicat în 2019 în colecţia Storia Plus romanul de debut al poetului american Ocean Vuong. Pe pământ suntem strălucitori o clipă este una dintre cele mai poetice, inteligente şi provocatoare cărţi citite în ultima vreme. Scriitorul cu origini vietnameze pune în cartea aceasta toată suferinţa, durerea şi dezintegrarea produse de război, traumă, descoperirea şi acceptarea propriei identităţii sexuale. Citim, aşadar, un fel de autobiografie cu rădăcini înfipte adânc în cărţi devenite deja clasice printre care se numără Spre far a Virginiei Wolf, Preaiubita de Toni Morrison şi Close to the knives: A memoir of disintegration considerată de autorul vietnamez o adevărată Biblie a identităţii queer. Ceea ce rezultă nu este o carte uşor digerabilă pentru că este uneori violentă, alteori scandaloasă (pentru unii), dar în acelaşi timp rezultă una dintre acele cărţi la care îţi promiţi să revii tocmai pentru că te face să ieşi din zona de confort, îţi oferă o altă perspectivă asupra lumii exterioare şi interioare şi îţi lasă în minte imagini vii, colorate. Este o carte cu pasaje atât de reuşit scrise, încât simţi nevoia permanent de a-ţi lua notiţe.

Fascinată de modul unic în care Vuong reuşeşte să picteze emoţii, i-am căutat şi volumul de poezii cu care a debutat - The sky with exit wounds - care s-a dovedit a fi o altă mică bijuterie. În roman, de altfel, se reiau o mare parte dintre temele poemelor, dar acest lucru nu îi scade valoarea, ci dimpotrivă. Romanul devine astfel mai şlefuit, cuvintele se simt a fi cu atenţie alese şi sunt gândite pentru a se transfera din memoria afectivă a scriitorului în cea a cititorului. Romanul are, de asemenea, o construcţie atent şi minuţios realizată. Într-un interviu, Ocean Vuong spune că, atunci când şi-a gândit romanul, a avut în minte o structură specifică poeziei chineze sau benzilor desenate manga. Aceasta este numită Kishōtenketsu (se pronunţă "kee-shu-ten-ketsu"), o naraţiune fără intrigă, şi cuprinde, în mod tradiţional, patru părţi. În primele două părţi este construit contextul, cunoaştem personajele, mediul în care acestea se mişcă şi interacţionează. A treia parte introduce un element nou, neaşteptat şi de multe ori provocator. Ultima parte reconciliază primele două părţi cu cea de-a treia reconstruind astfel echilibrul. În acest tip de construcţie, violenţa devine realitate şi nu are rolul de a duce spre un moment culminant al naraţiunii. Este o prezenţă continuă care planează peste întreaga poveste. Pe pământ suntem strălucitori o clipă are trei părţi în loc de patru, această formă condensată pliindu-se mai bine pe intenţia autorului de a-şi zgudui aproape la fiecare pagină cititorul.

Romanul lui Ocean Vuong este construit sub forma unei scrisori pe care Little Dog o trimite mamei sale care nu ştie să citească. În prima parte a cărţii facem cunoştinţă cu mama şi cu bunica lui, pătrundem în intimitatea unei familii formate din două femei şi un copil asupra căreia planează permanent ororile trăite în timpul războiului din Vietnam. Mai mult, scrie Little Dog, mama lui este un "produs direct al războiului din Vietnam" la fel cum este şi Tiger Woods, celebrul jucător de golf. Şi acest lucru a fost posibil pentru că bunicul naratorului, un băiat de la o fermă din Michigan şi care voia să fie ca Miles Davis, a ales să se înroleze în marina americană, singurul mod în care putea încerca să-şi îndeplinească visul. Ajuns în Saigon în timpul războiului, se îndrăgosteşte de Lan, o tânără vietnameză nevoită să se prostitueze pentru a se putea întreţine. Cei doi se vor căsători ceea ce îi va oferi tinerei, la un moment dat posibilitatea emigrării în Statele Unite împreună cu fiica ei. Urmele războiului nu sunt doar psihice, ci afectează şi corpul fizic. Bunica Lan este atât de cocoşat, încât privită din spate nu i se vede decât cocul. Între Lan tânără, nevoită să se prostitueze, şi Lan bătrână se cască prăpastia războiului, dar duritatea acestuia nu o opreşte să-şi dorească să fie din nou Lan cea cu rochie mov. Pentru că, nu-i aşa, oricât de crude ar fi timpurile în care ne trăim tinereţea, odată ajunşi la bătrâneţe, acei ani se identifică cu cele mai frumoase clipe ale vieţii noastre.

Bunica Lan este cea care îi dă numele de Little Dog pentru că "să iubeşti ceva, aşadar, înseamnă să-i pui numele după ceva atât de lipsit de valoare, încât să rămână neatins - şi viu. Un nume, subţire ca aerul, poate fi şi el un scut. Un scut Little Dog."

Relaţia dintre copilul Little Dog şi mama lui se construieşte din momente care se aşază unele lângă altele asemenea unor piese de puzzle: momentul primei palme, momentul primei cărţi iubite, momentul când mama, lucrătoare la un salon de pedichiură, încearcă să consoleze o clientă pentru pierderea suferită. Violenţa, umorul şi tandreţea se împletesc într-un mod rafinat. Adultul Little Dog încearcă, dacă nu să scuze, cel puţin să înţeleagă cauzele palmelor primite. Scrie, astfel, la un moment dat că mamele care suferă de şoc posttraumatic sunt mult mai predispuse să-şi bată copiii. Şi atunci, "poate că a-ţi lovi copilul înseamnă să-l pregăteşti de război". Mamă este pentru copil monstru, mamă sau ambele.

Talentul lui Ocean Vuong este de necontestat atunci când construieşte în doar câteva paragrafe momente de o intensitate emoţională deosebită. Mie mi-au rămas în minte două dintre ele. Primul este momentul zborului cu turbulenţe spre California, când mama îi spune copilului speriat că "la înălţimea asta, norii se transformă în bolovani - pietre tari - asta simţi tu acum." Cel de-al doilea moment este construit din frânturi şi reuşeşte să-şi bântuie cititorul la mult timp după citirea lui iniţială. Este legat de soarta macacilor în timpul războiului, de utilizarea pe care le-o dau soldaţii, dar o să vă las să-l descoperiţi singuri. Sunt sigură că vă va impresiona.

Deşi traumele războiului şi-au lăsat amprenta asupra lor, cele două femei îl iubesc pe Little Dog şi încearcă să-i ofere o viaţă mai bună în America, în micul oraş provincial Hartford, acelaşi Hartford revendicat anterior de Mark Twain şi Harriet Beecher Stowe. Relaţiile de familie sunt complicate în majoritatea familiilor, dar capătă valenţe noi atunci când familia netradiţională este formată din două femei cu un bagaj emoţional complex şi de un copil care descoperă că îi plac băieţii şi nu fetele. În plus, este vietnamez, adică galben, într-o lume în care culoarea contează.

Povestea de iubire dintre Little Dog şi Trevor completează portretul fiului care îi scrie mamei lui. Toate momentele de îndoială, de disperare, nevoia de a se înţelege şi de se plasa în lume sunt descrise foarte bine, ceea ce mă face să cred că autorul vorbeşte, de fapt, despre sine. Recunoaşterea propriei orientări sexuale constituie elementul nou din naraţiune. Little Dog îi aminteşte mamei momentul în care i-a spus pentru prima oară că este queer. Ca răspuns, mama i-a făcut la rândul ei o confesiune, aşadar "făceam schimb de adevăruri, am înţeles, altfel spus, ne tăiam unul pe celălalt."

Acceptarea propriei sexualităţi pare a urma etapele psihologice ale doliului. Relaţia lui Little Dog cu Trevor se dovedeşte providenţială pentru că îl ajută să facă faţă realităţii şi să aibă curajul de a fi el însuşi. Scenele de sex ar putea părea unor cititori deranjante, dar să nu uităm că toţi ne descoperim pe noi în adolescenţă şi prin intermediul experienţelor sexuale. De altfel, autorul recunoaşte că a vrut să povestească cât de dificilă şi ruşinoasă este de cele mai multe ori prima experienţă a unui queer. Ocean Vuong se declară queer, dar nu în sensul peiorativ al cuvântului, ci în sensul unei persoane care se acceptă aşa cum este şi înţelege că este diferit, celebrându-şi propria unicitate.

După cum spuneam, romanul nu este o lectură facilă şi relaxantă. Este o carte care vorbeşte şi despre droguri, despre eşecul visului american, despre viaţa emigrantului care nu cunoaşte limba ţării de adopţie şi este nevoit să accepte servicii prost plătite, umilitoare şi care-i pun în pericol sănătatea. Vuong taie în carne vie, tablourile create de el - pentru că asta reuşeşte să facă uneori: să creeze adevărate tablouri din cuvinte care sunt teribile şi în acelaşi timp extraordinare. Proza are valenţe poetice care reuşesc să atingă acele corzi care rareori pot fi atinse în proză. Meritul revine cu certitudine şi traducătoarei, Ioana-Miruna Voiculescu pe care o bănuiesc de multe nopţi nedormite şi obsesii născute din această carte. Pentru că acest lucru mi s-a întâmplat şi mie, cititorul obişnuit al cărţii.

Referinţe:
https://www.theguardian.com/books/2017/oct/03/ocean-vuong-forward-prize-vietnam-war-saigon-night-sky-with-exit-wounds
http://www.nicolewlee.com/features/2014/7/18/essay-on-kishtenketsu

Cele mai frumoase povesti se scriu cind daruiesti! 40% REDUCERE pentru cele mai vindute 50 de titluri ale anului 2019

Daca nu vizualizati corect acest email, click aici!

Douăsprezece poveşti de saşi rătăcitori

Ruxandra Hurezean
Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei
Editura Şcoala Ardeleană, 2017

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Douăsprezece poveşti de saşi rătăcitori

În 1930, la 17 ani după Unirea din 1918, în România trăiau, munceau, iubeau, creşteau copii, învăţau, visau 745.000 de germani. Până în 1948, jumătate dintre ei se pierduseră în război, fuseseră deportaţi sau plecaseră. În deceniul fără curent, fără mâncare, fără căldură, ultimul al comunismului românesc, 250.000 de germani au fost cumpăraţi, unul câte unul, de statul german. Din cei pe care i-a mai prins revoluţia din 1989 în România, astăzi mai avem atât cât să ne amintim că au fost aici, că au clădit oraşe, că au lăsat obiceiuri, că ne-au "împrumutat" cuvinte, că au trăit alături de noi, cu noi, printre noi, că au fost "noi". În 80 de ani, ne-am împuţinat cu peste 700.00 de etnici germani, ne-am sărăcit de 800 de ani de istorie, ne-am asanat diversitatea de limbă, ne-am ciobit mozaicul identitar, multiculturalitatea. Şi noi cei care am fost şi ei cei care au plecat, saşii care ajunşi într-o patrie care nu-i mai putea cunoaşte au devenit "românii" din Germania.

Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei vorbeşte exact despre asta. Şi despre mult mai mult decât atât. Ruxandra Hurezean a adunat douăsprezece poveşti de saşi rătăcitori prin ultimul lor secol transilvănean, dar dincolo de rânduri, prin necazurile şi bucuriile, prin izbânzile şi eşecurile, prin neşansa şi norocul lor, se văd perfect sute de mii de poveşti, sute de mii de drumuri împletite, sucite, înnodate, tăiate sau lăsate libere de istoria cu majusculă, aceea care, aşa cum povesteşte bătrânul Hans Schaas, ce nu a plecat din Richiş, a decis că locul lor nu mai e aici şi i-a vizitat fără să-i prevină, aşa cum numai ea ştie, o dată şi încă o dată, şi încă o dată, până când obosiţi de atâtea vizite nedorite, au plecat.

Din fericire, nu toţi. Iar cartea îi adună pe cei care au rămas sau care au revenit, care încă mai ţin vie o biserică, care scriu, care numără berzele aşa cum nu o mai face nimeni, care aleargă după fluturi, care încă mai construiesc şi repară orgi, care îi învaţă pe alţii tradiţiile, ca ele să nu se piardă, care reînvie sate dintr-un somn letargic, care încă cred că nu e totul pierdut, care încă visează la acasă al lor de aici, care îi mai simt mirosul de iarbă înflorită şi îi mai aud zumzetul de dimineaţă de vară. Sofia Folberth, Johann Schaas, Eginald Schlattner, Caroline Fernolend, Peter Trimper, Margit Şerban, László Rákosy, Friederich Philippi, Arnulf Einschenk. Şi Hans Prömm, antreprenorul care ne-a scris o scrisoare ca o rană deschisă, plină de întrebări fără răspuns: dragi români, ce aţi făcut cu saşii? Dar care se încheie, ca o rană vindecată, greu, dar definitiv: "Ce noroc că m-am născut în România!".

E greu de vorbit despre plecări fără întoarcere, într-o ţară căreia nu i-a venit încă vremea să se uite înapoi, lucid, în propria istorie. Căreia nu îi e la îndemână să-şi privească în ochi, drept, prezentul. Şi să înţeleagă cum din vene i s-au scurs şi continuă să-i picure în fiecare minut seva de oameni care-au constituit-o, care au luptat, fiecare în felul şi timpul lui, ca ea să fie, să-şi ţină drumul, pentru ca lor să le fie, să-şi aibă drumul. România a pierdut români la fiecare zguduitură a secolului trecut. Şi, aşa cum ştim din istoriile multor familii, încă mai pierde. Într-un fel sau în altul, mai crud sau mai mercantil, mai nepăsător sau mai interesat, cei care au condus-o în ultimii 80 de ani, sub privirile absente, încurajatoare sau îngrozite ale celor conduşi, au decis că îi prisosesc cetăţeni, că pot fi o marfă de scos la mezat sau că pur şi simplu nu le pasă de ei. Aşa au dispărut din recensăminte sute de mii de evrei, sute de mii de saşi şi şvabi, cel puţin 2 milioane de agricultori şi constructori, doctori şi menajere, părinţi fără copii şi copii care şi-au gândit viitorul în altă limbă.

Peste România secolului XX, peste saşi, au trecut boli grele: războiul şi ieşirea din el, comunismul şi extragerea neterminată a urmelor lui. Şi istoria ne-a arătat tuturor că nimic nu e liniar, că previzibilul şi rezonabilul sunt învinse mereu de proaste judecăţi, de sentimente întunecate, de situaţii fără ieşire, de circumstanţe a căror cheie de dezlegare nu ne aparţine. Pentru saşi, drumul lor de opt secole s-a încheiat, chiar dacă celor mai mulţi, plecaţi, le e dor de casa lor, de viaţa lor transilvăneană. Dar dovezile existenţei lor aici rămân şi nu se vor şterge. Ele trăiesc, se văd, se simt, şi vor mai trăi cel puţin tot atâtea sute ani câte s-au împlinit de la venirea lor. Trăiesc în cei care au rămas şi în cei care se vor mai întoarce, în fiecare dintre cei care i-am cunoscut, îi cunoaştem, le cunoaştem munca şi le încredinţăm părţi din viitorul nostru. Vor continua să rămână aici, atât timp cât cineva le va spune sau le va continua povestea, ei sau noi, copiii lor sau ai noştri.

Şi aşa cum scrie în postfaţa cărţii Ruxandra Hurezean: "dacă saşii tineri ar realiza că partea aceasta de lume este locul unde e nevoie de ei, de antifragilitatea lor, de curajul, de neînfricarea lor pentru a o reconstrui, poate s-ar întoarce". Iar dacă noi, cei care citim, am realiza că istoria acceptă şi corecţii, am ştii ce să facem ca să le-o spunem.

* Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei este rezultatul unui proiect cultural finanţat de Fundaţia "Michael Schmidt".

Bona ucigaşă sau criza familiei moderne

Leïla Slimani
Cântec lin
Editura Pandora M, 2017
Traducere din limba franceză de Nadine Vlădescua

Citiţi un fragment din această carte.

*****

Cântec lin a apărut spre sfârşitul lunii octombrie 2017 la editura Pandora M. Leila Slimani a participat la lansarea ediţiei în limba română, fapt îmbucurător pentru o piaţă editorială care face eforturi mari pentru a seduce şi convinge un public cât mai larg că cititul este o bucurie şi nu o pierdere de vreme. Cartea va fi tradusă în 2018 şi în limba engleză, New Yorker dedicându-i un articol care m-a prins şi intrigat, constituind un motiv în plus pentru a citi cartea.

Unul dintre lucrurile care mi-a plăcut în articolul lui Lauren Collins este declaraţia editorului legată de alegerea unui titlu pentru ediţia americană. Cartea lui Slimani se numeşte în franceză Chanson Douce ceea ce ar fi dus, în mod automat, la traducerea în engleză ca Lullaby, adică Cântec de leagăn. Dar pentru că şi publicarea unei cărţi este o afacere care se bazează pe vânzări, editorul a decis că titlul în engleză ar suna banal şi neatrăgător pentru potenţialii cititori aşa încât cartea se va numi Perfect Nanny. M-am întrebat când am cumpărat cartea la noi de ce editorul român nu a avut acest tip de preocupare şi a ales o traducere a titlului care mi se pare neinspirată şi cred că va atrage mai greu cititorii. Librăriile sunt pline, cititorii şi banii puţini, aşa că nu cred că este un detaliu nesemnificativ. Mai ales că romanul Leilei Slimani se poate vinde foarte bine pentru că tratează unul dintre cele mai sensibile şi înfricoşătoare subiecte: relaţia dintre mamă şi bonă, uciderea pruncilor de către aceasta din urmă într-o criză pe care Le Figaro o numeşte un moment de "nebunie obişnuită".

Leila Slimani este prima autoare de origine magrebiană care a primit în Franţa premiul Goncourt. Are un stil clar, fără înflorituri, paragrafele nu sunt foarte lungi, atenţia cade pe viaţa interioară a personajelor şi nu pe figurile de stil şi jongleriile literare care, de multe ori cred că ascund lipsa de inspiraţie şi idei. Reuşeşte, astfel, să transpună în pagină o poveste tristă care pentru orice mamă reprezintă seminţele unei spaime şi ale unui coşmar pe care le ascunde undeva într-un colţ de conştiinţă atunci când decide că trebuie să îşi lase copiii în grija altcuiva.

Miriam şi Paul sunt un cuplu burghez care locuieşte la Paris într-un apartament de două camere. După naşterea copiilor Miriam se ocupă de ei o perioadă, dar la un moment dat începe să îşi dorească altceva. Dorinţa de a-şi fructifica studiile, de a face carieră se combină cu presiunea societăţii, a prietenilor care o privesc cu superioritate pentru că a decis să rămână acasă să îşi crească copiii. Relaţia de cuplu are de suferit, viaţa socială aproape că nu mai există pentru cei doi soţi, prietenii fără copii îi ocolesc plictisiţi de discuţiile interminabile despre copii şi programul lor fix de părinţi, iar cei cu copii se luptă cu aceleaşi probleme şi cu o acută lipsă de timp care fac aproape imposibilă orice apropiere. Nici bunicii nu mai sunt ce au fost, fiind preocupaţi să îşi trăiască propria viaţă şi prea puţin interesaţi să se ocupe de nepoţi. Slimani reuşeşte să creioneze foarte bine problema cu care se confruntă majoritatea cuplurilor actuale de aici sau de oriunde. Copiii ajung să îi încurce pe adulţi, devin secundari, pentru părinţi primând dorinţa de realizare profesională. La o primă vedere poate părea egoism, dar autoarea, cu fineţe, face şi o critică a societăţii în care cei doi trăiesc şi care îi programează să gândească aşa.

Soluţia găsită este angajarea unei bone, Louise, care în scurt timp le devine indispensabilă. Copiii devin exclusiv responsabilitatea acesteia. Louise este bona perfectă: are grijă de copii, găteşte pentru întreaga familie, face curat, nu are nevoie de timp liber, este mereu calmă şi prezentă. Părinţii sunt încântaţi. Nici unul nu trece însă de bariera socială. Îşi lasă copiii în grija unei necunoscute, a cărei recomandare o verifică prin telefon, nu sunt interesaţi să afle cine este Louise, de unde vine, dacă are viaţă personală şi unde locuieşte. Bona nu este nici ea dispusă să vorbească prea mult despre sine ceea ce duce la un balet ciudat între personaje, cu izbucniri care ascund mari furtuni dincolo de suprafaţa calmă. Slimani ne spune încet povestea, ne poartă în intimitatea şi trecutul bonei, ne arată cum se construieşte ura şi frustrarea. Formată din fragmente, cartea te aruncă în mijlocul lumii din spatele uşilor închise, în intimitatea unei familii care trăieşte o tragedie. Cauzele acestei tragedii sunt multiple şi, din păcate, lasă autoarea să se înţeleagă, ar fi putut fi evitate.

Probabil că romanul scris de Slimani nu poate fi considerat o carte mare. Nu are poezia unui Makine şi nici profunzimea şi durabilitatea lui Proust. Ştiu cu siguranţă, însă, că poate fi considerată o carte care îndeamnă la introspecţie, la o redefinire a valorilor occidentale, a priorităţilor. Fuga după bani şi faimă, faptul că aproape nimeni nu îşi mai găseşte împlinirea în viaţa de familie, că totul are un preţ şi se învârte în jurul banilor, că există în continuare diferenţe de clasă socială care duc la frustrări şi acte abominabile ce au ca victime sigure în primul rând copiii. Nu ştiu cât de mult şi-a bazat Slimani cartea pe realităţile lumii franceze atunci când vine vorba de diferenţele sociale. Citind despre Louise, despre greutăţile şi viaţa sordidă de dincolo de perfecţiune, despre jindul cu care priveşte vitrinele marilor magazine m-am simţit ca atunci când citeam pagini din literatura de început a secolului XIX. Cântec lin este mai mult decât un roman poliţist. Este imaginea unei societăţi care şi-a pierdut profunzimea şi umanitatea. Miriam şi Paul sunt imaginea cuplurilor contemporane, egoişti şi individualişti şi care cred că totul li se cuvine ACUM. Alegerile au consecinţe, laşităţile şi lipsa de interes pentru viaţa altora se răzbună crunt într-un final. Cântec lin ne aşază în faţa ochilor un altfel de triunghi decât cel amoros, un triunghi format din soţ, soţie şi bonă şi în centrul căruia se află copiii. Ca mamă ştiu că romanul îmi va rămâne în minte pentru multă vreme şi cu siguranţă voi urmări autoarea pentru a citi şi următoarele sale cărţi.

Opt condiţii necesare pentru ca o revoluţie să reuşească - O istorie secretă a Revoluţiei Ruse

Victor Loupan
O istorie secretă a Revoluţiei Ruse
Editura Corint, 2017
Traducere din limba franceză de Rodica Chiriacescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Opt condiţii necesare pentru ca o revoluţie să reuşească

Revoluţia Rusă din 1917 este unul dintre acele evenimente care au marcat nu doar o generaţie sau două ci însuşi cursul istoriei omenirii. Idealizat de unii, detestat de alţii, momentul 1917 are încă multe secrete şi momente inexplicabile. Cartea lui Victor Loupan apărută la editura Corint îşi propune să răspundă câtorva întrebări care nu şi-au găsit răspunsul de-a lungul timpului. Cu toate că nu se doreşte o sinteză a evenimentelor, O istorie secretă a revoluţiei ruse este exact acest lucru. Cartea se adresează, aşadar, celor familiarizaţi cu personajele şi momentele importante ale revoluţiei ruse deşi încearcă să compenseze lacunele cititorului cu ample şi utile note de subsol.

Loupan identifică câţiva factori fără de care revoluţia rusă nu ar fi putut avea loc şi care, prin extensie, cred că se aplică oricărei încercări revoluţionare:

1. Banii - nici o revoluţie nu se poate face fără bani (aviz idealiştilor). De aceea, pentru cei care încearcă să îşi pună în practică ideile printr-o revoluţie este nevoie de oameni înstăriţi gata să finanţeze o astfel de încercare. În cazul revoluţiei ruse, banii au venit din toate părţile, fie că vorbim de finanţişti americani, socialişti germani sau agenţi britanici. Loupan studiază cu atenţie modul în care actorii principali s-au cunoscut, au fost ajutaţi cu bani şi cele necesare traiului sau, după cum este cazul lui Troţki, cu bilete la clasa I pentru a părăsi Rusia când steaua lui a apus. Apar nume mai puţin cunoscute ca Alexander Parvus sau Jacob Schiff fără de care este posibil ca revoluţia să fi rămas la stadiul de idee.

2. Circumstanţele favorabile - revoluţionarii trebuie să aibă de partea lor un moment istoric favorabil. Revoluţionarii ruşi au profitat de slăbiciunile regimului ţarist, de nemulţumirile proletariatului format în mare majoritate din ţărani dezrădăcinaţi, de ororile Primului Război Mondial şi de contextul internaţional favorabil. Fără toate acestea este greu de crezut că o mână de oameni, chiar şi fanatici, ar fi reuşit să dărâme un regim care domnea de secole.

3. Lideri carismatici şi lipsiţi de principii morale. Cartea ne aduce informaţii nu doar despre modul în care Troţki şi Lenin nu se sfiau să primească bani de la oricine pentru a îşi vedea realizate scopurile, ci ne prezintă şi câteva momente din viaţa personală a lui Troţki. Acesta era un mare adept al luxului, era lipsit de conştiinţă, era narcisist şi se considera deasupra tuturor. Propria imagine despre sine îl va trăda într-un final în confruntarea cu Stalin pentru prima poziţie în partid. Loupan observă că atât pentru Troţki cât şi pentru Lenin morala este un instrument al dominaţiei burgheziei. Folosindu-se de această scuză, vor călca în picioare orice principiu.

4. Fanatici dispuşi să se sacrifice pe ei, dar şi pe alţii, în numele unor idealuri. Dacă liderii partidului îşi doreau obţinerea puterii prin orice căi, o mare parte dintre cei apropiaţi lor au crezut în idealurile promovate de bolşevici chiar şi atunci când au ajuns în Siberia sau chiar în faţa glonţului. Pe de altă parte, un caz special este cel al părintelui Gapon, adept al "haosului purificator". Acesta, prin acţiunile sale, va fi autorul moral al masacrului din ianuarie 1905 care îi va aduce ţarului supranumele de Nicolae Sângerosul. Totodată, instaurarea regimului bolşevic nu ar fi fost posibilă fără toţi funcţionarii şi agenţii obedienţi dispuşi să execute nu doar ordinele ci şi pe oricine era bănuit că este duşman al poporului şi revoluţiei.

5. Agenţi secreţi care să reprezinte interesele propriilor state. Aceştia intermediază tranzacţii dubioase, încearcă să racoleze sau să influenţeze actorii principali ai revoluţiei şi să obţină avantaje uneori incredibile. Astfel, de exemplu, Rusia cu acordul lui Troţki a plătit pentru achiziţionarea unei mari cantităţi de locomotive din Suedia. Totul a fost plătit în avans, în lingouri de aur în condiţiile în care Rusia îşi putea produce singură locomotivele. Mai mult, la data plăţii, Suedia nu producea deloc locomotive, astfel încât contractul semnat prevedea că din banii primiţi va construi mai întâi uzine capabile să producă locomotive şi doar după aceea va onora comanda Rusiei bolşevice.

6. Oameni organizaţi care să preia puterea după momentele de efervescenţă revoluţionară. Unul dintre atuurile care l-au transformat pe Stalin dintr-un outsider în liderul de necontestat al Rusiei Sovietice a fost faptul că a gândit ca un birocrat. Bolşevicii au moştenit o ţară distrusă, aveau un partid dezorganizat, nimeni nu ştia cum să îndrepte lucrurile. Stalin s-a oferit pentru postul de Secretar General, post pe care toţi ceilalţi l-au evitat. A fost un gest pe care Lenin l-a văzut ca un act de sacrificiu personal din partea lui Stalin. Prin intermediul acestui post el a reorganizat partidul, a pus la punct organizaţiile locale în care a plasat oameni care îi erau fideli şi datori, şi-a pregătit terenul pentru preluarea puterii.

7. Dorinţa oamenilor de a reveni la o viaţă normală. Oamenii de rând, dar şi membrii de partid care provin în marea lor majoritate din păturile populare s-au săturat de "bulversările istorice". Vor o viaţă ordonată, calmă, stabilă. Ei vor să trăiască bine "aici şi acum". De aceea Stalin a părut a fi răspunsul. Pentru că era singurul care părea a avea un plan şi singurul care ştia ce să facă în Rusia fără a visa la o revoluţie mondială şi permanentă. Este figura în care oamenii simpli şi-au pus speranţa. Ca s-au înşelat este deja o altă pagină a poveştii.

8. Lipsa unei alternative valabile. În timpul Războiului Civil ambele tabere - Roşii şi Albii - au comis atrocităţi teribile. Oamenii obişnuiţi nu îi vedeau cu ochi buni nici pe unii nici pe alţii. Astfel, opozanţii regimului bolşevic au pierdut şansa de a deveni o alternativă dorită şi salvatoare. Pentru omul de rând toţi erau la fel de răi.

Loupan scrie o carte destul de echilibrată având în vedere simpatiile de stânga ale majorităţii intelectuale franceze. Este un pic deranjant atunci când îşi arată voalat admiraţia şi simpatia pentru bolşevici şi Lenin, dar concluzia finală pe care o trage este corectă: "A muri pentru revoluţie este supremul şi cel mai sublim dintre sacrificii. A ucide în numele revoluţiei este cea mai minunată dintre fărădelegi."