Prefaţă la Memorii. Lumea lui Sandy

Alexandru Şerbănescu
Memorii. Lumea lui Sandy
Editura Vremea, 2019

 Citiţi un fragment din această carte.

***
Prefaţă

L-am cunoscut pe domnul Profesor Alexandru Şerbănescu la o lansare de carte, în ianuarie 2005. Noi, trei tineri absolvenţi de Istorie, cercetători la C.N.S.A.S. (Monica, Dragoş şi eu), descoperisem şi publicasem documente inedite în legătură cu urmărirea informativă a generalului Nicolae Rădescu în perioada anilor 1933-1953. Mare ne-a fost surpriza când, în seara dedicată lansării volumului, la Aşezămintele Brătianu din centrul Capitalei, am cunoscut un nepot al fostului prim-ministru. Era foarte emoţionat, pentru că a povestit în public întâmplări din copilăria şi adolescenţa sa alături de unchiul Nicu.

După prezentări, Profesorul Şerbănescu ne-a invitat (pe mine şi pe Dragoş, pentru că Monica emigrase, deja) acasă, dornic să afle mai multe amănunte găsite în arhive. Îmi aduc aminte că l-am înregistrat, cu un reportofon vechi, pe o casetă. Eram încântaţi că aveam şansa să cunoaştem pe cineva care ni-l dezvăluia pe omul Nicolae Rădescu.

Discuţiile au continuat, pentru că amintirile Profesorului ieşeau la iveală pe măsură ce-l provocam. Erau presărate cu poveşti fermecătoare, spuse cu mult talent şi umor fin, despre evenimente şi personaje pe care le cunoscuse. Cu vocaţie didactică, Profesorul ne provoca, la rândul său, astfel că, la finalul întâlnirii, aveam scrise notiţe cu teme pentru discuţiile viitoare, pe care ne făcea plăcere să le pregătim, căutând informaţii în arhive şi în biblioteci. Memoria Profesorului se dovedea fabuloasă, iar pentru noi era "o mină de aur", ajutându-ne să refacem şi să corectăm multe iţe încâlcite din arhive. Reînvia o lume dispărută, pe care nu o puteam înţelege doar din citirea oricât de atentă a documentelor. Ne-am dat seama că acesta este unul dintre beneficiile rememorării şi ne-am simţit norocoşi pentru că Profesorul ne oferea, cu generozitate, amănunte foarte precise, fără înflorituri sau divagaţii inutile.

Curând, a apărut ideea înfiinţării unei "asociaţii" culturale, care să readucă în atenţia publică personaje şi evenimente din trecut, pe baza unui studiu riguros. Am pus bazele Asociaţiei "General Nicolae Rădescu", ai cărei membri fondatori au fost Alexandru Şerbănescu, Dinu C. Giurescu, Adrian Balosin şi noi doi (eu şi Dragoş). Simbolic, sediul asociaţiei a fost ales în casa din strada Clopotarii Vechi, unde generalul avusese domiciliul obligatoriu impus de comunişti din luna mai 1945. Împreună am organizat expoziţii şi mese rotunde la Bucureşti şi la Călimăneşti (unde s-a născut generalul).

Timpul liber al Profesorului era foarte limitat în acei ani. Mergea în fiecare zi la spital, era implicat în activităţile Academiei de Ştiinţe Medicale, participa la congrese în ţară şi în străinătate. Nici după-amiază nu era prea liber, pentru că pacienţii îl copleşeau cu telefoane şi îi cereau sprijinul, iar Profesorul nu refuza să ajute pe nimeni. Activitatea medicală nu-i lăsa, practic, timp pentru alte proiecte de anvergură, deşi ar fi vrut să scrie despre viaţa sa. Din aceste motive m-am oferit să-l vizitez cât mai des, pentru a-l ajuta să lucreze la memorii. Am cumpărat un reportofon digital, ne-am făcut un "plan de bătaie" şi am început să înregistrăm discuţiile dintre noi. Temele au fost stabilite de dumnealui, dar pe parcurs acestea s-au îmbogăţit, pentru că m-a provocat mereu să-i pun întrebări, să-i spun ceea ce mă interesează, explicându-mi tot ceea ce nu înţelegeam.

Membrii familiei Şerbănescu ne-au sprijinit proiectul cu generozitate şi ne-au creat mediul propice unor discuţii îndelungate. Adesea, doamna Puşi Şerbănescu, de o discreţie nemaiîntâlnită, mă întâmpina cu prăjituri delicioase, apoi ne lăsa să lucrăm liniştiţi. Încă de la primele vizite m-am împrietenit cu o membră importantă a familiei - cockerul spaniel Maddy. Îmi simţea prezenţa încă de la parterul blocului şi mă aştepta la uşă, pregătită să primească mângâierile mele. După ce se alinta ca o pisică şi mă lăsa să-i ciufulesc freza, Maddy adormea lângă noi, visând personaje pe care le cunoscuse şi ea, închisori comuniste sau experimente în laboratorul de neurofiziologie. Profesorul îmi descifra "vorbele" lui Maddy, lătratul însemnând bucurie sau morală, pentru că nu venisem la ea de prea mult timp.

Pe măsură ce ne-am cunoscut mai bine, iar încrederea dintre noi a devenit totală, l-am provocat, la rândul meu, pe Profesor, cu întrebări mai dificile. Nu m-a respins niciodată, chiar când atingeam un subiect delicat şi, dacă nu dorea să-mi răspundă pe moment, relua discuţia la următoarea întâlnire. De multe ori închideam reportofonul şi discutam în voie, împărtăşindu-ne amănunte care trebuiau să rămână între pereţii acelei camere. Vorbeam despre orice. Aveam încredere deplină în Maddy că poate să ţină un secret.

După mai multe întâlniri "de lucru", am stabilit, de comun acord, principiile colaborării. Erau doar două: să fim sinceri şi punctuali. Eu am încercat să nu mă abat de la aceste "reguli", dar Profesorul, extrem de punctual, nu a respectat întotdeauna primul principiu. Dacă ajungeam în apartamentul din Bulevardul Dacia după o zi mai dificilă la serviciu, observa rapid că sunt obosită sau că nu sunt în apele mele şi-mi spunea: "Dragă, ce bine arăţi astăzi! Şi ce frumos te-ai aranjat!" Nu era adevărat, amândoi ştiam asta, dar asemenea galanterii, oferirea unei prăjituri de casă şi o conversaţie plăcută mă făceau să-mi revin miraculos. Aproape fără să-mi dau seama, Profesorul afla de la mine ce mă frământă şi găsea, întotdeauna, o cale prin care să-mi recapăt încrederea. Îmi povestea despre momente mai dificile, strecurându-mi să fiu curajoasă, liberă, să muncesc onest şi să nu-mi fie frică de nimic. Plecam spre casă seara, veselă, optimistă şi simţindu-mă odihnită.

Pe măsură ce înregistram ore şi ore de discuţii, întâlnirile au devenit un fel de terapie pentru mine. Iar după ce sănătatea Profesorului s-a şubrezit, au fost terapie pentru amândoi. N-a încetat niciodată să mă surprindă cu vitalitatea excepţională a spiritului său, optimismul molipsitor, generozitatea fără margini, bucuria nedisimulată cu care primea "descoperirile" mele din arhive, surprinzătoarele comentarii pe marginea unor documente seci sau încântarea cu care privea fotografiile cu Regina Maria, generalul Rădescu, Regele Mihai etc. Când am descoperit, la Arhivele Naţionale, o fotografie din februarie 1945, în care generalul Rădescu apărea alături de tatăl Profesorului, Nicolae Şerbănescu, am avut sentimentul că acesta a fost un dar al cercetării, oferit, prin intermediul meu, celui mai bun şi generos om din lume.

Am reuşit, împreună, să strângem multe documente inedite, fotografii sau imagini video în legătură cu viaţa generalului Nicolae Rădescu. Dacă întâlneam un obstacol sau primeam un răspuns negativ de la o instituţie, îi telefonam: "- Domnule Profesor, avem o problemă! - Mi-o spui şi se rezolvă!" Într-adevăr, peste câteva zile, mă anunţa că găsise înţelegere la diverse persoane, care mă vor ajuta să-mi termin cercetarea. Aveam sentimentul că Profesorul ştia pe toată lumea, că putea să rezolve totul. Şi aşa era, rezolva totul, dar nu pentru că apela la "pile", ci pentru că ştie ca nimeni altul, cum să discute şi să prezinte o problemă, astfel încât interlocutorul să nu-l poată refuza.

Dacă participam la o acţiune publică, ne împărţeam subiectele şi, pe parcurs, ne înţelegeam din priviri. De câteva ori am reacţionat foarte critic faţă de unii, care făceau paradă şi se împăunau cu singurul merit de a se afla într-o adunare în care se vorbea despre Nicolae Rădescu, transferându-şi din calităţile generalului. Îl rugam pe Profesorul Şerbănescu să reacţioneze hotărât, dar primeam, în schimb, lecţii de generozitate şi de modestie, care mă dezarmau. Am înţeles că, întotdeauna, o faptă sau o vorbă bună închid o dispută artificială.

Între prieteni, Profesorul este de-a dreptul încântător. Împreună cu soţul meu am fost invitaţi la petrecerea de la Restaurantul Capşa, la împlinirea vârstei de 80 de ani. Ambianţa a fost întreţinută de sărbătorit, care ne-a prezentat şi ne-a complimentat pe fiecare, de parcă dumnealui era un simplu participant la o adunare de oameni deosebiţi. A fost modul său de a ne mulţumi că-i eram alături şi de a ne transmite că ne aprecia pentru ceea ce suntem în realitate.

Profesorul m-a încurajat să continui cercetarea activităţii generalului Nicolae Rădescu, în cadrul studiilor doctorale. Deşi a trebuit să pun pe plan secund, timp de câţiva ani, proiectul memoriilor sale, Profesorul mi-a creat sentimentul că lucrarea de doctorat era noul nostru proiect comun. La susţinerea publică a tezei a fost lângă mine şi a vorbit cu căldură şi entuziasm despre noutăţile pe care le prezentasem. Pe măsură ce descopeream informaţii inedite şi se apropia celebrarea a 70 de ani de la ultimul discurs liber, radiodifuzat, al unui premier înainte de instituirea cenzurii comuniste, a apărut ideea realizării unui volum dedicat personalităţii generalului Rădescu, într-un mod accesibil publicului larg. Ne-am canalizat eforturile spre editarea unui "album" de documente şi fotografii, adică izvoare primare, din parcurgerea cărora oricine îşi poate crea o imagine despre cine a fost Rădescu şi despre evenimentele istorice în care a fost implicat.

Eu am ales ca acest volum să fie scris la persoana întâi, eliminând întrebările, care ar fi întrerupt firul lin al amintirilor. Intervenţiile mele, analizate şi acceptate de Profesorul Şerbănescu, sunt lesne de observat, pentru că se limitează la prezentarea unor documente de arhivă, cu notele de subsol aferente. Am reuşit să cercetez unele piste oferite de Profesor şi, astfel, am refăcut carierele bunicului, Alexandru Sachelarie, şi a tatălui, Nicolae Şerbănescu, despre care nu aveam prea multe amănunte. Acestea şi câteva fotografii au fost darurile pe care i le-am oferit unui om excepţional.

Pentru mine, Profesorul Sandy Şerbănescu este "o întâlnire", care m-a făcut să vreau să devin un om mai bun, mai generos şi mai încrezător în darurile oferite de viaţă.

A kind of magic - Bohemian Rhapsody, Adevărata biografie a lui Freddie Mercury

Lesley-Ann Jones
Bohemian Rhapsody, Adevărata biografie a lui Freddie Mercury
Editura Nemira, 2019
traducere din limba engleză de Alexandru Macovescu

 Citiţi un fragment din această carte.

***
Freddie Mercury - A kind of magic

One by one
Only the good die young
They're only flying' too close to the sun
And life goes on
Without you...
Queen, No One But You (Only The Good Die Young)

Dacă zeii există şi aleg să umble uneori printre noi, cu siguranţă Freddie este unul dintre ei. Nu a existat şi probabil că nu va mai exista cineva cu un timbru vocal ca al lui, cu bucuria de a dărui şi de a se dărui, cu puterea de a susţine un spectacol întreg şi cinstit în faţa a mii de fani, fără efecte, căşti prin urechi şi alte artificii, aşa cum a făcut-o el. Doar el şi bucuria muzicii. Dar să trăieşti şi să faci lucrurile cu această intensitate care răzbate chiar şi din înregistrări vine cu o notă de plată. În cazul lui Freddie a fost vorba de o viaţă trăită la maximum, de forţarea tuturor limitelor şi chiar de ştergerea lor, de excese care până într-un final l-au costat viaţa. Dar, după cum se întreabă la un moment dat cineva în biografia scrisă de Lesley-Ann Jones şi apărută la Nemira: "Cine şi-ar putea imagina un Freddie bătrân?!". Chiar aşa, cine şi-ar putea?

Pentru mine, el a rămas prins într-o capsulă a timpului, mereu puternic, perfect şi unic. Cred că v-aţi dat deja seama - dacă aţi avut răbdarea să citiţi până aici - că îl iubesc pe omul acesta. Este un sentiment pe care îl am încă din copilărie când am ascultat pentru prima oară, de pe un disc piratat adus de la bulgari, primele piese Queen. Citind Bohemian Rhapsody ori de câte ori se pomenea de o piesă nouă, de pe un nou album, mă trezeam fredonând-o în minte. Vocea lui Freddie este întipărită în inima mea pentru totdeauna. Bănuiesc că se întâmplă la fel cu mulţi dintre cei care au crescut cu muzica lui.

Recunosc, pe de altă parte, că nu sunt o mare amatoare de biografii. Prefer cărţile autobiografice, memoriile şi amintirile. Din păcate, în cazul de faţă nu vom avea niciodată parte de ele. Aşa că m-am mulţumit cu cartea lui Lesley-Ann Jones. Şi mi-a plăcut. Mi-a plăcut pentru că se simte că este scrisă de o iubitoare şi cunoscătoare a lumii rock-ului, pentru mine fiind o aducere aminte a adolescenţei, a bucuriei descoperirii unei formaţii pe care nu o ştiam încă, o întoarcere în timp într-o perioadă în care să faci muzică era o chestie foarte serioasă şi nu doar o fabrică de bani. Mi-a mai plăcut pentru că se simte că îl iubeşte pe Freddie, pentru că nu a încercat să îşi vândă cartea punând în centrul ei chestii sordide, de tabloid. Cartea aceasta este un cadou minunat pentru toţi nostalgicii unei epoci trecute, în care ziua începea cu Queen şi se termina cu Led Zeppelin sau cu Jethro Tull. Este scrisă cu sensibilitate şi tandreţe. De altfel, autoarea îşi atenţionează cititorul că dacă se aşteaptă la mizerii va fi dezamăgit. O face subtil, încă din primele pagini când povesteşte că l-a întâlnit într-o noapte într-un bar celebru, într-un moment în care Freddie era dispus să facă confidenţe. Şi le-a făcut, dar cei doi reporteri prezenţi au ales să nu le publice niciodată: "Nu aveam să scriem despre confesiunile lui Freddie doar pentru ca un titlu ieftin de pe prima pagină a unui ziar să le ia ochii cititorilor". Şi astfel, autoarea stabileşte tonul cărţii.

Evident, vorbeşte despre alegerile nefericite pe care acesta le va face în viaţa personală, despre petrecerile scandaloase şi obiceiurile distructive, dar nu le va plasa în centrul biografiei. Cred că ceea ce a vrut Lesley-Ann Jones să facă prin această carte este să aducă un omagiu nu doar formaţiei Queen ci şi unei epoci în care existau încă oameni în industrie cunoscători de muzică, dispuşi să rişte pentru o formaţie cu adevărat valoroasă.

Cartea vorbeşte despre copilăria lui Freddie în Zanzibar, despre viaţa departe de casă, la internat şi despre efectele înstrăinării de familie care îl vor urmări toată viaţa. Vorbeşte despre întâlnirea membrilor viitoarei formaţii de succes, despre faptul că toţi erau muzicieni de valoare, inteligenţi şi şcoliţi, despre faptul că se înţelegeau şi completau reciproc. Probabil că acesta a fost şi unul dintre motivele succesului lor. Nici unul dintre ei nu încerca să fie celălalt, nu erau invidioşi şi geloşi pe Freddie, nu îl judecau şi îl acceptau aşa cum era. Preferau să-i lase lui lumina rampei şi ei să-şi facă treaba cu dăruire şi profesionalism. În plus, remarcă autoarea, Queen este singura trupă rock în care toţi cei patru membri au compus hituri. Astfel, Freddie a compus Bohemian Rapsody, Somebody to Love, We are the Champions, Brian - We Will Rock You, Who Wants To Live Forever, Roger - Radio Ga Ga, It's a Kind Of Magic, iar John a contribuit cu I Want to Break Free şi Another One Bites the Dust. Ne mai povesteşte despre primele eşecuri, despre sărăcia lor, despre standul cu haine şi diverse din care şi-au câştigat banii pentru a putea trăi, despre primele reuşite şi despre cum s-a născut o legendă.

Cartea mai are pagini interesante despre cum au realizat o anumită piesă, despre cum a ajuns Freddie să-şi gândească hainele de scenă şi despre pasiunea lui pentru operă şi balet. La fiecare pagină dai de nume mari ale muzicii de la Elton John la Spandau Ballet, de la Michael Jackson la Sid Vicious. Descrie concertele legendare şi problemele avute în timpul lor şi o face atât de bine încât te duci să le cauţi pentru că vrei să simţi şi tu măcar o parte din magia lor. Vorbeşte despre relaţia complicată cu Mary Austin, despre cât de greu i-a fost să recunoască că este gay, despre cum şi-a iubit mereu familia şi cum a protejat-o de excesele şi viaţa de vedetă. Despre cum a trăit ca şi cum nu ar fi existat un mâine, despre dezamăgiri şi bucurii, despre cum şi-a acceptat moartea şi le-a refuzat din decenţă prietenilor un rămas bun dureros. Cartea îţi confirmă că omul acesta a fost unic şi că suntem norocoşi că l-am avut şi că îl putem asculta şi vedea în continuare.

Bohemian Rhapsody, Adevărata biografie a lui Freddie Mercury este o carte care te duce din nou la muzica celor de la Queen. Cei care l-au iubit şi îl iubesc pe Freddie vor găsi în paginile ei omul pe care şi-ar fi dorit să îl cunoască şi motive în plus pentru a-l admira, cei care strâmbă din nas din cauza vieţii lui private ar putea încerca să îl cunoască şi să înveţe să-l aprecieze pentru umanitatea, modestia şi talentul său. Dincolo de orice, Freddie şi-a îndeplinit visul, acela de a deveni o legendă. Vocea lui rămâne unică şi va continua să bucure generaţii întregi. Eu, personal, cred că există oameni care ar trebui să trăiască veşnic şi pentru mine el este unul dintre ei. Mă bucur că am citit această carte pentru că m-a făcut să ascult din nou ore întregi Queen, să îl respect pe Freddie mai mult decât am făcut-o până acum şi să sesizez în concerte şi pe albume detalii care mi-au scăpat de-a lungul anilor. Aşadar, bucuraţi-vă de muzică, bucuraţi-vă de cărţi şi nu ezitaţi să recunoaşteţi că îl iubiţi pe Freddie Mercury. Este un privilegiu că îl putem asculta, aşadar să ne bucurăm de el. Citiţi-i şi biografia pentru a-l simţi mai aproape şi pentru a deveni (poate) ceva mai toleranţi cu cei diferiţi de voi.

O carte ca un pumn în stomac - Pe Pământ suntem strălucitori o clipă

Ocean Vuong
Pe Pământ suntem strălucitori o clipă
Editura Storia Books, 2019
traducere din limba engleză de Ioana-Miruna Voiculescu

 Citiţi un fragment din această carte.

***
O carte ca un pumn în stomac

... Ocean,
are you listening? The most beautiful part
of your body is wherever
your mother's shadow falls.
(Ocean Vuong, Someday, I'll Love Ocean Vuong)

Editura Storia Books a publicat în 2019 în colecţia Storia Plus romanul de debut al poetului american Ocean Vuong. Pe pământ suntem strălucitori o clipă este una dintre cele mai poetice, inteligente şi provocatoare cărţi citite în ultima vreme. Scriitorul cu origini vietnameze pune în cartea aceasta toată suferinţa, durerea şi dezintegrarea produse de război, traumă, descoperirea şi acceptarea propriei identităţii sexuale. Citim, aşadar, un fel de autobiografie cu rădăcini înfipte adânc în cărţi devenite deja clasice printre care se numără Spre far a Virginiei Wolf, Preaiubita de Toni Morrison şi Close to the knives: A memoir of disintegration considerată de autorul vietnamez o adevărată Biblie a identităţii queer. Ceea ce rezultă nu este o carte uşor digerabilă pentru că este uneori violentă, alteori scandaloasă (pentru unii), dar în acelaşi timp rezultă una dintre acele cărţi la care îţi promiţi să revii tocmai pentru că te face să ieşi din zona de confort, îţi oferă o altă perspectivă asupra lumii exterioare şi interioare şi îţi lasă în minte imagini vii, colorate. Este o carte cu pasaje atât de reuşit scrise, încât simţi nevoia permanent de a-ţi lua notiţe.

Fascinată de modul unic în care Vuong reuşeşte să picteze emoţii, i-am căutat şi volumul de poezii cu care a debutat - The sky with exit wounds - care s-a dovedit a fi o altă mică bijuterie. În roman, de altfel, se reiau o mare parte dintre temele poemelor, dar acest lucru nu îi scade valoarea, ci dimpotrivă. Romanul devine astfel mai şlefuit, cuvintele se simt a fi cu atenţie alese şi sunt gândite pentru a se transfera din memoria afectivă a scriitorului în cea a cititorului. Romanul are, de asemenea, o construcţie atent şi minuţios realizată. Într-un interviu, Ocean Vuong spune că, atunci când şi-a gândit romanul, a avut în minte o structură specifică poeziei chineze sau benzilor desenate manga. Aceasta este numită Kishōtenketsu (se pronunţă "kee-shu-ten-ketsu"), o naraţiune fără intrigă, şi cuprinde, în mod tradiţional, patru părţi. În primele două părţi este construit contextul, cunoaştem personajele, mediul în care acestea se mişcă şi interacţionează. A treia parte introduce un element nou, neaşteptat şi de multe ori provocator. Ultima parte reconciliază primele două părţi cu cea de-a treia reconstruind astfel echilibrul. În acest tip de construcţie, violenţa devine realitate şi nu are rolul de a duce spre un moment culminant al naraţiunii. Este o prezenţă continuă care planează peste întreaga poveste. Pe pământ suntem strălucitori o clipă are trei părţi în loc de patru, această formă condensată pliindu-se mai bine pe intenţia autorului de a-şi zgudui aproape la fiecare pagină cititorul.

Romanul lui Ocean Vuong este construit sub forma unei scrisori pe care Little Dog o trimite mamei sale care nu ştie să citească. În prima parte a cărţii facem cunoştinţă cu mama şi cu bunica lui, pătrundem în intimitatea unei familii formate din două femei şi un copil asupra căreia planează permanent ororile trăite în timpul războiului din Vietnam. Mai mult, scrie Little Dog, mama lui este un "produs direct al războiului din Vietnam" la fel cum este şi Tiger Woods, celebrul jucător de golf. Şi acest lucru a fost posibil pentru că bunicul naratorului, un băiat de la o fermă din Michigan şi care voia să fie ca Miles Davis, a ales să se înroleze în marina americană, singurul mod în care putea încerca să-şi îndeplinească visul. Ajuns în Saigon în timpul războiului, se îndrăgosteşte de Lan, o tânără vietnameză nevoită să se prostitueze pentru a se putea întreţine. Cei doi se vor căsători ceea ce îi va oferi tinerei, la un moment dat posibilitatea emigrării în Statele Unite împreună cu fiica ei. Urmele războiului nu sunt doar psihice, ci afectează şi corpul fizic. Bunica Lan este atât de cocoşat, încât privită din spate nu i se vede decât cocul. Între Lan tânără, nevoită să se prostitueze, şi Lan bătrână se cască prăpastia războiului, dar duritatea acestuia nu o opreşte să-şi dorească să fie din nou Lan cea cu rochie mov. Pentru că, nu-i aşa, oricât de crude ar fi timpurile în care ne trăim tinereţea, odată ajunşi la bătrâneţe, acei ani se identifică cu cele mai frumoase clipe ale vieţii noastre.

Bunica Lan este cea care îi dă numele de Little Dog pentru că "să iubeşti ceva, aşadar, înseamnă să-i pui numele după ceva atât de lipsit de valoare, încât să rămână neatins - şi viu. Un nume, subţire ca aerul, poate fi şi el un scut. Un scut Little Dog."

Relaţia dintre copilul Little Dog şi mama lui se construieşte din momente care se aşază unele lângă altele asemenea unor piese de puzzle: momentul primei palme, momentul primei cărţi iubite, momentul când mama, lucrătoare la un salon de pedichiură, încearcă să consoleze o clientă pentru pierderea suferită. Violenţa, umorul şi tandreţea se împletesc într-un mod rafinat. Adultul Little Dog încearcă, dacă nu să scuze, cel puţin să înţeleagă cauzele palmelor primite. Scrie, astfel, la un moment dat că mamele care suferă de şoc posttraumatic sunt mult mai predispuse să-şi bată copiii. Şi atunci, "poate că a-ţi lovi copilul înseamnă să-l pregăteşti de război". Mamă este pentru copil monstru, mamă sau ambele.

Talentul lui Ocean Vuong este de necontestat atunci când construieşte în doar câteva paragrafe momente de o intensitate emoţională deosebită. Mie mi-au rămas în minte două dintre ele. Primul este momentul zborului cu turbulenţe spre California, când mama îi spune copilului speriat că "la înălţimea asta, norii se transformă în bolovani - pietre tari - asta simţi tu acum." Cel de-al doilea moment este construit din frânturi şi reuşeşte să-şi bântuie cititorul la mult timp după citirea lui iniţială. Este legat de soarta macacilor în timpul războiului, de utilizarea pe care le-o dau soldaţii, dar o să vă las să-l descoperiţi singuri. Sunt sigură că vă va impresiona.

Deşi traumele războiului şi-au lăsat amprenta asupra lor, cele două femei îl iubesc pe Little Dog şi încearcă să-i ofere o viaţă mai bună în America, în micul oraş provincial Hartford, acelaşi Hartford revendicat anterior de Mark Twain şi Harriet Beecher Stowe. Relaţiile de familie sunt complicate în majoritatea familiilor, dar capătă valenţe noi atunci când familia netradiţională este formată din două femei cu un bagaj emoţional complex şi de un copil care descoperă că îi plac băieţii şi nu fetele. În plus, este vietnamez, adică galben, într-o lume în care culoarea contează.

Povestea de iubire dintre Little Dog şi Trevor completează portretul fiului care îi scrie mamei lui. Toate momentele de îndoială, de disperare, nevoia de a se înţelege şi de se plasa în lume sunt descrise foarte bine, ceea ce mă face să cred că autorul vorbeşte, de fapt, despre sine. Recunoaşterea propriei orientări sexuale constituie elementul nou din naraţiune. Little Dog îi aminteşte mamei momentul în care i-a spus pentru prima oară că este queer. Ca răspuns, mama i-a făcut la rândul ei o confesiune, aşadar "făceam schimb de adevăruri, am înţeles, altfel spus, ne tăiam unul pe celălalt."

Acceptarea propriei sexualităţi pare a urma etapele psihologice ale doliului. Relaţia lui Little Dog cu Trevor se dovedeşte providenţială pentru că îl ajută să facă faţă realităţii şi să aibă curajul de a fi el însuşi. Scenele de sex ar putea părea unor cititori deranjante, dar să nu uităm că toţi ne descoperim pe noi în adolescenţă şi prin intermediul experienţelor sexuale. De altfel, autorul recunoaşte că a vrut să povestească cât de dificilă şi ruşinoasă este de cele mai multe ori prima experienţă a unui queer. Ocean Vuong se declară queer, dar nu în sensul peiorativ al cuvântului, ci în sensul unei persoane care se acceptă aşa cum este şi înţelege că este diferit, celebrându-şi propria unicitate.

După cum spuneam, romanul nu este o lectură facilă şi relaxantă. Este o carte care vorbeşte şi despre droguri, despre eşecul visului american, despre viaţa emigrantului care nu cunoaşte limba ţării de adopţie şi este nevoit să accepte servicii prost plătite, umilitoare şi care-i pun în pericol sănătatea. Vuong taie în carne vie, tablourile create de el - pentru că asta reuşeşte să facă uneori: să creeze adevărate tablouri din cuvinte care sunt teribile şi în acelaşi timp extraordinare. Proza are valenţe poetice care reuşesc să atingă acele corzi care rareori pot fi atinse în proză. Meritul revine cu certitudine şi traducătoarei, Ioana-Miruna Voiculescu pe care o bănuiesc de multe nopţi nedormite şi obsesii născute din această carte. Pentru că acest lucru mi s-a întâmplat şi mie, cititorul obişnuit al cărţii.

Referinţe:
https://www.theguardian.com/books/2017/oct/03/ocean-vuong-forward-prize-vietnam-war-saigon-night-sky-with-exit-wounds
http://www.nicolewlee.com/features/2014/7/18/essay-on-kishtenketsu

Cele mai frumoase povesti se scriu cind daruiesti! 40% REDUCERE pentru cele mai vindute 50 de titluri ale anului 2019

Daca nu vizualizati corect acest email, click aici!

Douăsprezece poveşti de saşi rătăcitori

Ruxandra Hurezean
Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei
Editura Şcoala Ardeleană, 2017

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Douăsprezece poveşti de saşi rătăcitori

În 1930, la 17 ani după Unirea din 1918, în România trăiau, munceau, iubeau, creşteau copii, învăţau, visau 745.000 de germani. Până în 1948, jumătate dintre ei se pierduseră în război, fuseseră deportaţi sau plecaseră. În deceniul fără curent, fără mâncare, fără căldură, ultimul al comunismului românesc, 250.000 de germani au fost cumpăraţi, unul câte unul, de statul german. Din cei pe care i-a mai prins revoluţia din 1989 în România, astăzi mai avem atât cât să ne amintim că au fost aici, că au clădit oraşe, că au lăsat obiceiuri, că ne-au "împrumutat" cuvinte, că au trăit alături de noi, cu noi, printre noi, că au fost "noi". În 80 de ani, ne-am împuţinat cu peste 700.00 de etnici germani, ne-am sărăcit de 800 de ani de istorie, ne-am asanat diversitatea de limbă, ne-am ciobit mozaicul identitar, multiculturalitatea. Şi noi cei care am fost şi ei cei care au plecat, saşii care ajunşi într-o patrie care nu-i mai putea cunoaşte au devenit "românii" din Germania.

Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei vorbeşte exact despre asta. Şi despre mult mai mult decât atât. Ruxandra Hurezean a adunat douăsprezece poveşti de saşi rătăcitori prin ultimul lor secol transilvănean, dar dincolo de rânduri, prin necazurile şi bucuriile, prin izbânzile şi eşecurile, prin neşansa şi norocul lor, se văd perfect sute de mii de poveşti, sute de mii de drumuri împletite, sucite, înnodate, tăiate sau lăsate libere de istoria cu majusculă, aceea care, aşa cum povesteşte bătrânul Hans Schaas, ce nu a plecat din Richiş, a decis că locul lor nu mai e aici şi i-a vizitat fără să-i prevină, aşa cum numai ea ştie, o dată şi încă o dată, şi încă o dată, până când obosiţi de atâtea vizite nedorite, au plecat.

Din fericire, nu toţi. Iar cartea îi adună pe cei care au rămas sau care au revenit, care încă mai ţin vie o biserică, care scriu, care numără berzele aşa cum nu o mai face nimeni, care aleargă după fluturi, care încă mai construiesc şi repară orgi, care îi învaţă pe alţii tradiţiile, ca ele să nu se piardă, care reînvie sate dintr-un somn letargic, care încă cred că nu e totul pierdut, care încă visează la acasă al lor de aici, care îi mai simt mirosul de iarbă înflorită şi îi mai aud zumzetul de dimineaţă de vară. Sofia Folberth, Johann Schaas, Eginald Schlattner, Caroline Fernolend, Peter Trimper, Margit Şerban, László Rákosy, Friederich Philippi, Arnulf Einschenk. Şi Hans Prömm, antreprenorul care ne-a scris o scrisoare ca o rană deschisă, plină de întrebări fără răspuns: dragi români, ce aţi făcut cu saşii? Dar care se încheie, ca o rană vindecată, greu, dar definitiv: "Ce noroc că m-am născut în România!".

E greu de vorbit despre plecări fără întoarcere, într-o ţară căreia nu i-a venit încă vremea să se uite înapoi, lucid, în propria istorie. Căreia nu îi e la îndemână să-şi privească în ochi, drept, prezentul. Şi să înţeleagă cum din vene i s-au scurs şi continuă să-i picure în fiecare minut seva de oameni care-au constituit-o, care au luptat, fiecare în felul şi timpul lui, ca ea să fie, să-şi ţină drumul, pentru ca lor să le fie, să-şi aibă drumul. România a pierdut români la fiecare zguduitură a secolului trecut. Şi, aşa cum ştim din istoriile multor familii, încă mai pierde. Într-un fel sau în altul, mai crud sau mai mercantil, mai nepăsător sau mai interesat, cei care au condus-o în ultimii 80 de ani, sub privirile absente, încurajatoare sau îngrozite ale celor conduşi, au decis că îi prisosesc cetăţeni, că pot fi o marfă de scos la mezat sau că pur şi simplu nu le pasă de ei. Aşa au dispărut din recensăminte sute de mii de evrei, sute de mii de saşi şi şvabi, cel puţin 2 milioane de agricultori şi constructori, doctori şi menajere, părinţi fără copii şi copii care şi-au gândit viitorul în altă limbă.

Peste România secolului XX, peste saşi, au trecut boli grele: războiul şi ieşirea din el, comunismul şi extragerea neterminată a urmelor lui. Şi istoria ne-a arătat tuturor că nimic nu e liniar, că previzibilul şi rezonabilul sunt învinse mereu de proaste judecăţi, de sentimente întunecate, de situaţii fără ieşire, de circumstanţe a căror cheie de dezlegare nu ne aparţine. Pentru saşi, drumul lor de opt secole s-a încheiat, chiar dacă celor mai mulţi, plecaţi, le e dor de casa lor, de viaţa lor transilvăneană. Dar dovezile existenţei lor aici rămân şi nu se vor şterge. Ele trăiesc, se văd, se simt, şi vor mai trăi cel puţin tot atâtea sute ani câte s-au împlinit de la venirea lor. Trăiesc în cei care au rămas şi în cei care se vor mai întoarce, în fiecare dintre cei care i-am cunoscut, îi cunoaştem, le cunoaştem munca şi le încredinţăm părţi din viitorul nostru. Vor continua să rămână aici, atât timp cât cineva le va spune sau le va continua povestea, ei sau noi, copiii lor sau ai noştri.

Şi aşa cum scrie în postfaţa cărţii Ruxandra Hurezean: "dacă saşii tineri ar realiza că partea aceasta de lume este locul unde e nevoie de ei, de antifragilitatea lor, de curajul, de neînfricarea lor pentru a o reconstrui, poate s-ar întoarce". Iar dacă noi, cei care citim, am realiza că istoria acceptă şi corecţii, am ştii ce să facem ca să le-o spunem.

* Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei este rezultatul unui proiect cultural finanţat de Fundaţia "Michael Schmidt".

Bona ucigaşă sau criza familiei moderne

Leïla Slimani
Cântec lin
Editura Pandora M, 2017
Traducere din limba franceză de Nadine Vlădescua

Citiţi un fragment din această carte.

*****

Cântec lin a apărut spre sfârşitul lunii octombrie 2017 la editura Pandora M. Leila Slimani a participat la lansarea ediţiei în limba română, fapt îmbucurător pentru o piaţă editorială care face eforturi mari pentru a seduce şi convinge un public cât mai larg că cititul este o bucurie şi nu o pierdere de vreme. Cartea va fi tradusă în 2018 şi în limba engleză, New Yorker dedicându-i un articol care m-a prins şi intrigat, constituind un motiv în plus pentru a citi cartea.

Unul dintre lucrurile care mi-a plăcut în articolul lui Lauren Collins este declaraţia editorului legată de alegerea unui titlu pentru ediţia americană. Cartea lui Slimani se numeşte în franceză Chanson Douce ceea ce ar fi dus, în mod automat, la traducerea în engleză ca Lullaby, adică Cântec de leagăn. Dar pentru că şi publicarea unei cărţi este o afacere care se bazează pe vânzări, editorul a decis că titlul în engleză ar suna banal şi neatrăgător pentru potenţialii cititori aşa încât cartea se va numi Perfect Nanny. M-am întrebat când am cumpărat cartea la noi de ce editorul român nu a avut acest tip de preocupare şi a ales o traducere a titlului care mi se pare neinspirată şi cred că va atrage mai greu cititorii. Librăriile sunt pline, cititorii şi banii puţini, aşa că nu cred că este un detaliu nesemnificativ. Mai ales că romanul Leilei Slimani se poate vinde foarte bine pentru că tratează unul dintre cele mai sensibile şi înfricoşătoare subiecte: relaţia dintre mamă şi bonă, uciderea pruncilor de către aceasta din urmă într-o criză pe care Le Figaro o numeşte un moment de "nebunie obişnuită".

Leila Slimani este prima autoare de origine magrebiană care a primit în Franţa premiul Goncourt. Are un stil clar, fără înflorituri, paragrafele nu sunt foarte lungi, atenţia cade pe viaţa interioară a personajelor şi nu pe figurile de stil şi jongleriile literare care, de multe ori cred că ascund lipsa de inspiraţie şi idei. Reuşeşte, astfel, să transpună în pagină o poveste tristă care pentru orice mamă reprezintă seminţele unei spaime şi ale unui coşmar pe care le ascunde undeva într-un colţ de conştiinţă atunci când decide că trebuie să îşi lase copiii în grija altcuiva.

Miriam şi Paul sunt un cuplu burghez care locuieşte la Paris într-un apartament de două camere. După naşterea copiilor Miriam se ocupă de ei o perioadă, dar la un moment dat începe să îşi dorească altceva. Dorinţa de a-şi fructifica studiile, de a face carieră se combină cu presiunea societăţii, a prietenilor care o privesc cu superioritate pentru că a decis să rămână acasă să îşi crească copiii. Relaţia de cuplu are de suferit, viaţa socială aproape că nu mai există pentru cei doi soţi, prietenii fără copii îi ocolesc plictisiţi de discuţiile interminabile despre copii şi programul lor fix de părinţi, iar cei cu copii se luptă cu aceleaşi probleme şi cu o acută lipsă de timp care fac aproape imposibilă orice apropiere. Nici bunicii nu mai sunt ce au fost, fiind preocupaţi să îşi trăiască propria viaţă şi prea puţin interesaţi să se ocupe de nepoţi. Slimani reuşeşte să creioneze foarte bine problema cu care se confruntă majoritatea cuplurilor actuale de aici sau de oriunde. Copiii ajung să îi încurce pe adulţi, devin secundari, pentru părinţi primând dorinţa de realizare profesională. La o primă vedere poate părea egoism, dar autoarea, cu fineţe, face şi o critică a societăţii în care cei doi trăiesc şi care îi programează să gândească aşa.

Soluţia găsită este angajarea unei bone, Louise, care în scurt timp le devine indispensabilă. Copiii devin exclusiv responsabilitatea acesteia. Louise este bona perfectă: are grijă de copii, găteşte pentru întreaga familie, face curat, nu are nevoie de timp liber, este mereu calmă şi prezentă. Părinţii sunt încântaţi. Nici unul nu trece însă de bariera socială. Îşi lasă copiii în grija unei necunoscute, a cărei recomandare o verifică prin telefon, nu sunt interesaţi să afle cine este Louise, de unde vine, dacă are viaţă personală şi unde locuieşte. Bona nu este nici ea dispusă să vorbească prea mult despre sine ceea ce duce la un balet ciudat între personaje, cu izbucniri care ascund mari furtuni dincolo de suprafaţa calmă. Slimani ne spune încet povestea, ne poartă în intimitatea şi trecutul bonei, ne arată cum se construieşte ura şi frustrarea. Formată din fragmente, cartea te aruncă în mijlocul lumii din spatele uşilor închise, în intimitatea unei familii care trăieşte o tragedie. Cauzele acestei tragedii sunt multiple şi, din păcate, lasă autoarea să se înţeleagă, ar fi putut fi evitate.

Probabil că romanul scris de Slimani nu poate fi considerat o carte mare. Nu are poezia unui Makine şi nici profunzimea şi durabilitatea lui Proust. Ştiu cu siguranţă, însă, că poate fi considerată o carte care îndeamnă la introspecţie, la o redefinire a valorilor occidentale, a priorităţilor. Fuga după bani şi faimă, faptul că aproape nimeni nu îşi mai găseşte împlinirea în viaţa de familie, că totul are un preţ şi se învârte în jurul banilor, că există în continuare diferenţe de clasă socială care duc la frustrări şi acte abominabile ce au ca victime sigure în primul rând copiii. Nu ştiu cât de mult şi-a bazat Slimani cartea pe realităţile lumii franceze atunci când vine vorba de diferenţele sociale. Citind despre Louise, despre greutăţile şi viaţa sordidă de dincolo de perfecţiune, despre jindul cu care priveşte vitrinele marilor magazine m-am simţit ca atunci când citeam pagini din literatura de început a secolului XIX. Cântec lin este mai mult decât un roman poliţist. Este imaginea unei societăţi care şi-a pierdut profunzimea şi umanitatea. Miriam şi Paul sunt imaginea cuplurilor contemporane, egoişti şi individualişti şi care cred că totul li se cuvine ACUM. Alegerile au consecinţe, laşităţile şi lipsa de interes pentru viaţa altora se răzbună crunt într-un final. Cântec lin ne aşază în faţa ochilor un altfel de triunghi decât cel amoros, un triunghi format din soţ, soţie şi bonă şi în centrul căruia se află copiii. Ca mamă ştiu că romanul îmi va rămâne în minte pentru multă vreme şi cu siguranţă voi urmări autoarea pentru a citi şi următoarele sale cărţi.

Opt condiţii necesare pentru ca o revoluţie să reuşească - O istorie secretă a Revoluţiei Ruse

Victor Loupan
O istorie secretă a Revoluţiei Ruse
Editura Corint, 2017
Traducere din limba franceză de Rodica Chiriacescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Opt condiţii necesare pentru ca o revoluţie să reuşească

Revoluţia Rusă din 1917 este unul dintre acele evenimente care au marcat nu doar o generaţie sau două ci însuşi cursul istoriei omenirii. Idealizat de unii, detestat de alţii, momentul 1917 are încă multe secrete şi momente inexplicabile. Cartea lui Victor Loupan apărută la editura Corint îşi propune să răspundă câtorva întrebări care nu şi-au găsit răspunsul de-a lungul timpului. Cu toate că nu se doreşte o sinteză a evenimentelor, O istorie secretă a revoluţiei ruse este exact acest lucru. Cartea se adresează, aşadar, celor familiarizaţi cu personajele şi momentele importante ale revoluţiei ruse deşi încearcă să compenseze lacunele cititorului cu ample şi utile note de subsol.

Loupan identifică câţiva factori fără de care revoluţia rusă nu ar fi putut avea loc şi care, prin extensie, cred că se aplică oricărei încercări revoluţionare:

1. Banii - nici o revoluţie nu se poate face fără bani (aviz idealiştilor). De aceea, pentru cei care încearcă să îşi pună în practică ideile printr-o revoluţie este nevoie de oameni înstăriţi gata să finanţeze o astfel de încercare. În cazul revoluţiei ruse, banii au venit din toate părţile, fie că vorbim de finanţişti americani, socialişti germani sau agenţi britanici. Loupan studiază cu atenţie modul în care actorii principali s-au cunoscut, au fost ajutaţi cu bani şi cele necesare traiului sau, după cum este cazul lui Troţki, cu bilete la clasa I pentru a părăsi Rusia când steaua lui a apus. Apar nume mai puţin cunoscute ca Alexander Parvus sau Jacob Schiff fără de care este posibil ca revoluţia să fi rămas la stadiul de idee.

2. Circumstanţele favorabile - revoluţionarii trebuie să aibă de partea lor un moment istoric favorabil. Revoluţionarii ruşi au profitat de slăbiciunile regimului ţarist, de nemulţumirile proletariatului format în mare majoritate din ţărani dezrădăcinaţi, de ororile Primului Război Mondial şi de contextul internaţional favorabil. Fără toate acestea este greu de crezut că o mână de oameni, chiar şi fanatici, ar fi reuşit să dărâme un regim care domnea de secole.

3. Lideri carismatici şi lipsiţi de principii morale. Cartea ne aduce informaţii nu doar despre modul în care Troţki şi Lenin nu se sfiau să primească bani de la oricine pentru a îşi vedea realizate scopurile, ci ne prezintă şi câteva momente din viaţa personală a lui Troţki. Acesta era un mare adept al luxului, era lipsit de conştiinţă, era narcisist şi se considera deasupra tuturor. Propria imagine despre sine îl va trăda într-un final în confruntarea cu Stalin pentru prima poziţie în partid. Loupan observă că atât pentru Troţki cât şi pentru Lenin morala este un instrument al dominaţiei burgheziei. Folosindu-se de această scuză, vor călca în picioare orice principiu.

4. Fanatici dispuşi să se sacrifice pe ei, dar şi pe alţii, în numele unor idealuri. Dacă liderii partidului îşi doreau obţinerea puterii prin orice căi, o mare parte dintre cei apropiaţi lor au crezut în idealurile promovate de bolşevici chiar şi atunci când au ajuns în Siberia sau chiar în faţa glonţului. Pe de altă parte, un caz special este cel al părintelui Gapon, adept al "haosului purificator". Acesta, prin acţiunile sale, va fi autorul moral al masacrului din ianuarie 1905 care îi va aduce ţarului supranumele de Nicolae Sângerosul. Totodată, instaurarea regimului bolşevic nu ar fi fost posibilă fără toţi funcţionarii şi agenţii obedienţi dispuşi să execute nu doar ordinele ci şi pe oricine era bănuit că este duşman al poporului şi revoluţiei.

5. Agenţi secreţi care să reprezinte interesele propriilor state. Aceştia intermediază tranzacţii dubioase, încearcă să racoleze sau să influenţeze actorii principali ai revoluţiei şi să obţină avantaje uneori incredibile. Astfel, de exemplu, Rusia cu acordul lui Troţki a plătit pentru achiziţionarea unei mari cantităţi de locomotive din Suedia. Totul a fost plătit în avans, în lingouri de aur în condiţiile în care Rusia îşi putea produce singură locomotivele. Mai mult, la data plăţii, Suedia nu producea deloc locomotive, astfel încât contractul semnat prevedea că din banii primiţi va construi mai întâi uzine capabile să producă locomotive şi doar după aceea va onora comanda Rusiei bolşevice.

6. Oameni organizaţi care să preia puterea după momentele de efervescenţă revoluţionară. Unul dintre atuurile care l-au transformat pe Stalin dintr-un outsider în liderul de necontestat al Rusiei Sovietice a fost faptul că a gândit ca un birocrat. Bolşevicii au moştenit o ţară distrusă, aveau un partid dezorganizat, nimeni nu ştia cum să îndrepte lucrurile. Stalin s-a oferit pentru postul de Secretar General, post pe care toţi ceilalţi l-au evitat. A fost un gest pe care Lenin l-a văzut ca un act de sacrificiu personal din partea lui Stalin. Prin intermediul acestui post el a reorganizat partidul, a pus la punct organizaţiile locale în care a plasat oameni care îi erau fideli şi datori, şi-a pregătit terenul pentru preluarea puterii.

7. Dorinţa oamenilor de a reveni la o viaţă normală. Oamenii de rând, dar şi membrii de partid care provin în marea lor majoritate din păturile populare s-au săturat de "bulversările istorice". Vor o viaţă ordonată, calmă, stabilă. Ei vor să trăiască bine "aici şi acum". De aceea Stalin a părut a fi răspunsul. Pentru că era singurul care părea a avea un plan şi singurul care ştia ce să facă în Rusia fără a visa la o revoluţie mondială şi permanentă. Este figura în care oamenii simpli şi-au pus speranţa. Ca s-au înşelat este deja o altă pagină a poveştii.

8. Lipsa unei alternative valabile. În timpul Războiului Civil ambele tabere - Roşii şi Albii - au comis atrocităţi teribile. Oamenii obişnuiţi nu îi vedeau cu ochi buni nici pe unii nici pe alţii. Astfel, opozanţii regimului bolşevic au pierdut şansa de a deveni o alternativă dorită şi salvatoare. Pentru omul de rând toţi erau la fel de răi.

Loupan scrie o carte destul de echilibrată având în vedere simpatiile de stânga ale majorităţii intelectuale franceze. Este un pic deranjant atunci când îşi arată voalat admiraţia şi simpatia pentru bolşevici şi Lenin, dar concluzia finală pe care o trage este corectă: "A muri pentru revoluţie este supremul şi cel mai sublim dintre sacrificii. A ucide în numele revoluţiei este cea mai minunată dintre fărădelegi."

Preîntâlnirea cu sacrul

Cristian Bădiliţă & Paul Barbăneagră
Mircea Eliade. Întâlnire cu sacrul
Editura Vremea, 2017

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă. Preîntâlnirea cu sacrul

Mircea Eliade. Întâlnirea cu sacrul reia, între copertele unei singure cărţi, bună parte din materia celor două volume pe care le-am îngrijit în anii 1996 şi 1997, anume: Întâlnirea cu sacrul. Interviuri cu şi despre Mircea Eliade (Editura Axa, Botoşani, ulterior republicat la Editura Echinox, Cluj); Eliadiana (Editura Polirom, Iaşi). Am încercat să compun, aici, un scenariu cât mai fluent şi mai echilibrat, deschis publicului larg, dar atent la exigenţele specialiştilor. Întâlnirea cu sacrul se doreşte un volum "de iniţiere" în ambele sensuri ale expresiei: el prezintă, într-un limbaj accesibil, ideile-forţă din opera lui Eliade, dar în acelaşi timp îşi propune să producă un declic, o "iluminare", o transformare lăuntrică a cititorului printr-o hermeneutică "empatică".

Prima secţiune conţine cinci interviuri cu Mircea Eliade realizate în anii 1970-1980. Traducerile îmi aparţin, cu excepţia celui din engleză, pe care l-am revizuit parţial. În partea a doua am adunat patru convorbiri despre biografia şi opera profesorului de la Chicago, pe care le-am purtat, în 1996, cu Paul Barbăneagră, realizatorul filmului Mircea Eliade et la redécouverte du sacré (1987); cu Natale Spineto, istoric italian al religiilor, autorul monografiei Eliade, storico delle religioni (2006); cu Juan Martín Velasco, teolog catolic spaniol, autorul unei Introduceri în fenomenologia religiei; iar, în 2001, cu Alexandru Paleologu, martor implicat al vieţii culturale interbelice din România. Convorbirea cu Al. Paleologu a fost realizată efectiv de Toader Paleologu pe baza unui set de întrebări sugerate de mine, dar pe care Toader le-a îmbogăţit exponenţial. În fine, secţiunea a treia reia un dosar publicat, în 1986, de revista Limite, apărută la Paris sub îngrijirea lui Virgil Ierunca. Numărul dublu 48-49 conţine texte in memoriam Mircea Eliade, scrise de mai mulţi exilaţi români, între care Emil Cioran, Eugen Ionescu, Vintilă Horia, Neagu Djuvara ş.a.m.d.

Pentru publicarea interviurilor cu Eliade în versiune română autorii au primit, în 1996, acceptul din partea doamnei Christinel Eliade, iar pentru preluarea textelor din revista Limite, pe al domnului Virgil Ierunca. De asemenea, ediţia de faţă oferă un grupaj inedit de fotografii, provenit din Fondul "Paul şi Rosie Barbăneagră". Fotografiile au ajuns în posesia domnului Basarab Nicolescu, acesta, la rândul său, donându-le Bibliotecii exilului din cadrul Bibliotecii judeţene "Alexandru şi Aristia Aman" Craiova.

Prin bunăvoinţa directorului acestei biblioteci, domnul Lucian Dindirică, le putem prezenta aici, pentru prima dată, cititorilor români. Multe dintre ele au fost realizate în fastuosul apartament al cuplului Barbăneagră din Paris, unde, începând din 1975 şi până în 1985, se organiza o serată în onoarea lui Mircea Eliade (înaintea întoarcerii acestuia la Chicago), la care erau invitaţi prietenii săi români şi străini.

Nu în ultimul rând, volumul de faţă se doreşte un omagiu adus celui mai harismatic şi celebru cărturar român al secolului XX cu prilejul împlinirii a o sută zece ani de la naşterea sa.

*

Structura volumului, realizarea interviurilor despre Eliade (cu precizarea de mai sus), precum şi majoritatea traducerilor îmi aparţin (am semnalat excepţia). Paul Barbăneagră mi-a pus la dispoziţie câteva interviuri precum şi fotografiile cu Eliade, mi-a acordat el însuşi un lung şi foarte original interviu, prin urmare am considerat normal să trec şi numele său pe coperta volumului.

(Cristian Bădiliţă, Livadă, 21 iunie 2017)

Boema ca antidot la dezumanizare - Ultima boemă bucureşteană (1964-1976). Portrete de boemi

Mihai Neagu Basarab
Ultima boemă bucureşteană (1964-1976). Portrete de boemi
Editura Compania, 2018

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

Mihai Neagu Basarab (născut în 1946 la Bucureşti) este medic şi membru al Uniunii Scriitorilor din 1972. A absolvit Facultatea de Medicină Generală din Bucureşti în 1971, apoi s-a specializat în psihiatrie (1975-1978 - doctorat în ştiinţe medicale în 1977, medic primar psihiatru în 1990), iar la începutul anilor '80, în homeopatie şi acupunctură.

Din 1973 a fost asistent universitar la catedra de Istoria medicinii şi etică medicală la Universitatea «Carol Davila» din Capitală. După mineriada din 1990 a plecat în Germania, unde şi-a continuat activitatea, lărgindu-şi câmpul de competenţe medicale (medicina de urgenţă, psihoterapie, medicină psihosomatică, diabet etc.). A publicat numeroase cărţi de medicină şi popularizare a ştiinţei medicale (Medicina de voiaj, 150 de remedii homeopatice vegetale, Nevrozele şi turismul, Pe urmele lui Victor Babeş, Paracelsus, călătorie neîntreruptă...), a contribuit cu capitole la tratate de medicină publicate în România şi în Germania (unde a ţinut şi cursuri de homeopatie la Universitatea din Freiburg, ca, de altfel, şi la Basel, în Elveţia), a îngrijit editorial volume de documente ale unor personalităţi din istoria medicinii româneşti şi a colaborat la radio cu emisiuni pe teme de sănătate şi igienă a vieţii.

După debutul cu proză SF din Scânteia tineretului în 1967, s-a ilustrat literar mai ales cu dramaturgie (cinci volume între 1969 şi 1985 - ultimul, La Gura leului, Editura Cartea Românească, premiat de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti). A făcut, de asemenea, traduceri şi a avut rubrici permanente la un mare număr de reviste (Viaţa studenţească, Amfiteatru, Astra, Filatelia...). După 1990 a scris în presa exilului (Vatra, Cuvântul românesc, Dorul...) şi a prezentat lucrări ştiinţifice la congrese naţionale şi internaţionale, publicând în continuare volume de literatură şi medicină.

Distins în 2016 de Academia Română cu «Meritul academic», este din 2017 membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Medicale din România.

Preşedinte al Academiei Germano-Române din Baden-Baden, a fost ales în 2011 director al Bibliotecii Române şi al Institutului Român de la Freiburg, unde editează în fiecare an un Buletin substanţial.

*

Boema evocă de obicei o imagine romantică despre «viaţa de artist». Imaginea realistă a boemei e mai degrabă o ţesătură deasă de politici, tradiţii locale, negocieri între grupuri sociale, războaie între impostura culturală şi gloria pe merit. Să fie boemii oameni prea slabi într-o lume dură sau prea tari pentru o societate nivelată?

De ce a reapărut boema bucureşteană în 1964? Motivul principal l-a constituit amnistierea deţinuţilor politici, sute de mii, care reprezentau în sânul poporului român de atunci o masă ca de minereu aurifer îmbogăţit faţă de restul populaţiei, mai adaptată la socialism, cu credinţa mai puţin antrenată, în libertatea iluzorie "de afară". Nici nu se punea prea insistent problema caracterului ambiguu al libertăţii, toţi românii ştiau că-n puşcărie e mai rău decât "acasă", oricât de rău ar fi fost "acasă". Printre zecile de mii de deţinuţi politici eliberaţi în Bucureşti erau câteva mii de intelectuali şi artişti remarcabili, poeţi, foşti profesori universitari, foşti ziarişti faimoşi, care, vrând-nevrând, au devenit boemi, siliţi să locuiască în mici camere mansardate sau în subsoluri în care altădată îşi duseseră zilele poate chiar servitorii lor. Ciudat este faptul că preferau trei metri pătraţi pe strada Brezoianu la subsol unei garsoniere de 18 metri pătraţi, cu duş şi bucătărie, în Balta Albă, unde se simţeau, printre foştii copii de foşti ţărani semiurbanizaţi, ca într-un ghetou siberian.

*****
Boema ca antidot la dezumanizare

Se vorbeşte adesea la noi despre «deschiderea» de după venirea la putere a lui Ceauşescu. O perioadă de respiraţie cam de un deceniu între două treceri de buldozer peste ţară. Ridicarea tălpii de pe pedala politico-ideologică ar fi adus, se spune, bunăstare diplomatică, economică şi socială, îngăduind şi o renaştere culturală, pe lângă speranţa difuză a întoarcerii la o oarecare normalitate. Istoria oficială şi studiul documentelor o confirmă. În volumele de memorii şi amintiri se găsesc, citate cu nostalgie, locuri de plăcută petrecere a timpului în Bucureşti, amintirea tarafurilor, a presei străine de la chioşcuri şi a magazinelor care aveau ce vinde.

Cartea lui Mihai Neagu Basarab luminează brusc un fenomen esenţial dar încă nelămurit al acelei epoci: boema. Iar fenomenul apare, la fel de brusc, legat de decretul care a eliberat din închisori cohorte de prizonieri politici, mulţi dintre ei foşti oameni cu funcţii şi cu carte, cu morală şi maniere, cu demnitate şi umor. Greu de cazat fizic şi profesional, «foştii» au iradiat însă bagajul lor de caracter şi experienţă în lumea care fusese nu doar răsturnată şi năucită, ci şi nivelată, cu o brutalitate organizată, în douăzeci de ani. Printre mulţii conaţionali care îşi doreau deja sincer să fie plaţi, neutri, oarecare, ca să nu atragă atenţia - evident, răuvoitoare - a nimănui, cei care se singularizau de bunăvoie - prin destin dar şi prin opţiune proprie sau prin simpla lor incapacitate de a mima măcar o stimă indiferentă pentru regimul imbecililor gravi şi cruzi - constituiau o lume aparte: lipsită de şansa de a da vreun erou «exemplar» în socialismul românesc, suportând să fie tolerată, evitând pe cât posibil să fie instrumentată, supravieţuind cu aparenţe onirice / retard-inofensive şi cultivându-şi marja de libertate atât cât să evite conflictul cu puterea. Câteva serii de intelectuali şi artişti îşi începeau astfel după 1964 negocierea inevitabilă a compromisului întru salvarea sufletului. Vârstnicii dar şi tinerii care îşi alegeau dintre «boemi» magiştrii învăţau, de asemenea, să depisteze şi să îmbrobodească până la împrietenire durabilă personajele «cu cifru» (cu misie, cu asterisc, cu sertar dublu, cu cheiţă, cu zurgălăi...) pe care «aparatul», mereu îngrijorat de eventuale focare de răscoală, le strecura de veghe printre aceşti semi- sau sfertomarginali care, de regulă, beau şi vorbeau prea mult.

Avem mare noroc cu Mihai Neagu Basarab ca autor al acestei disertaţii despre boemă şi câteva dintre figurile ei! Doctor, excelând în bolile minţii, dar şi medic curant preţ de decenii al multor boemi faimoşi, cufundat în istoria medicinii, pe care a şi predat-o, precum şi cunoscător în alte istorii ale lumii vii exo- şi esoterice, de câţiva ani director al Bibliotecii Române de la Freiburg (tezaurul exilului scris al românilor), iată un scriitor curios şi treaz, iubitor de oameni şi de artă, care nu s-a temut să frecventeze boema anilor '60-'70, fără a face parte din ea, fiind mai mereu înăuntrul şi în afara ei în acelaşi timp. Cu aceeaşi naturaleţe ne teoretizează în volum boema franceză (standardul clasic), simulacrele ei de aiurea şi începăturile interbelice ale boemei româneşti, dar ne şi desenează în detaliu peisajul şi persoanele «ultimei boeme bucureştene». Întâlnim astfel nume foarte cunoscute, ca Petre Ţuţea (fireşte, nici comunist, nici legionar, ci mintos de gradul zero), alături de cvasinecunoscutul Dan Boiţă (maestru neşcolit la desen şi stomatolog de performanţă), dar şi un pe nedrept uitat Oscar Lemnaru, un zgomotos Niculai Georgescu sau un autonom ciudat ca Decebal Niţulescu, un dramaturg adorat doar de unii, ca Teodor Mazilu, sau un reporter-prozator apreciat de toţi, ca Monciu-Sudinski ş.a.m.d. Printre portretele amănunţite trec, cu anecdotele şi focurile lor de artificii, Gheorghe Dinică, Taşcu Gheorghiu, Ion Barbu, Miron Radu Paraschivescu, Ion Vinea, Păstorel Teodoreanu, Mircea Popa, Mihai Cismaru etc., etc., etc.

Galeria personajelor marcate de talent-tupeu-temeritate-târnoseală-tăvălug ne provoacă voluntar la reflecţie pe marginea valorilor şi imposturii care au format şi malformat spaţiul public autohton zeci de ani. Involuntar, ni se relativizează imaginea preformatată despre boemi, căci punerea sub lupă a oricărei vieţi, cercetarea ei în intimitate, tentativa de a dezghioca motivaţii pe care subiectul însuşi le ignoră pulverizează rezumatul utilitar de la taifasuri sau articolul sec din dicţionar. Mai mult, Mihai Neagu Basarab pune şi toate întrebările incomode din preajma distincţiei tradiţionale între modul de a fi «artist» şi «operă» ca unică garanţie acceptată a statutului de artist - cu alte cuvinte, în plasa condiţionărilor în care trăieşte omul concret, cât gest vital onest şi câtă operă mare poate el face ca să rămână deopotrivă în adevăr şi în artă?

Medicul şi scriitorul Neagu Basarab plasează în text, sub aparenţa unor digresiuni nevinovate, îndoielile sale îndreptăţite în privinţa înţelepciunii câştigate de umanitate cu trecerea ei prin seculi. Ce soi de civilizaţie o fi cu adevărat superioară altora? E mai fericită şi mai durabilă societatea aşezată pe cifre crescătoare şi multă ordine sau cea în care cumsecădenia (uitare, milă, întrajutorare...) şi-a păstrat un locşor? Să fie dispariţia boemei un semn bun pentru mersul Europei în general şi al României în special?

Căci «boema» nu e un fenomen colateral, înţelegem pe măsură ce înaintăm într-o carte graţioasă şi uşoară la vedere, ci un fel de tainică secreţie morală şi spirituală a grupurilor omeneşti. E chiar straniu că nu ne-am dat seama de asta până acum...

(Adina Kenereş)

Poveşti adevărate despre supravieţuire - Scrisori de pe front

Mirela Florian
Scrisori de pe front
Editura Martor, 2018

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Poveşti adevărate despre supravieţuire

Marele Război văzut prin ochii şi slova oamenilor simpli. Un omagiu adus anonimilor care au luptat pentru ţară luptând pentru supravieţuire. Aceasta este cartea Mirelei Florian.

Autorităţile, acelea care l-au iniţiat pe premierul japonez Shinzo Abe în arta olăritului, anunţaseră că 2018 va fi celebrat cum se cuvine. Centenarul Marii Unirii urma să fie împănat de evenimente: dezveliri de grupuri statuare, organizarea de simpozioane, conferinţe, spectacole omagiale, şedinţe parlamentare dedicate evenimentului. Hore ale unirii şi ale marii uniri în care se vor prinde folcloriste şi folclorişti de dincoace şi de dincolo de Carpaţi. Deşteaptă-te, române! Şi altele. Înţelegeţi, tot tacâmul festivismului pus în mişcare.

Nu dau turcii
Deocamdată nu se vede şi nu se aude nimic. A, da, a fost o iarnă grea preţ de o săptămână! Şi poate că este mai bine aşa, altfel se înţelege regretul că nu sunt cheltuiţi banii de la buget pe statui şi în chiolhanuri judeţene animate de tinere siliconate. Şi, oricum, nu este timpul trecut; nici n-am trecut de primul trimestru al anului. Lentoarea face parte din fibra noastră, iar expresia "Take your time" trebuie să fi fost plagiată din neaoşul "Unde vă grăbiţi, că doar nu dau turcii?!".

Aşadar, pe fondul acesta de lasă-mă să te las, în timp ce guvernanţii dorm în bocanci mult mai confortabili decât cei ai soldaţilor români fugăriţi de soldaţii bulgari la Turtucaia în 1916, un om a scris o carte. A muncit anonim câţiva ani, muncă grea de documentare. A luat arhivele la mână, a citit mii de scrisori, a cernut prin sita sentimentelor, a cumpănit prin filtrul distanţei de un secol. Totul pentru a aduna crâmpeie de viaţă. Viaţa unor oameni în vreme de război. Soldaţii de o parte, rudele şi apropiaţii acestora de cealaltă parte. Puntea dintre semenii noştri de acum o sută de ani erau cuvintele aşternute în scrisori.

Am jucat şi atunci la două capete
Departe de clişee, umană şi copleşitor de directă prin simplitate, Scrisori de pe front a Mirelei Florian este mai mult decât o amplă lucrare închinată românilor care au luptat şi au murit ori au supravieţuit Marelui Război. Marele Război, cum mai este denumit Primul Război Mondial, a fost evenimentul care a întors pe dos lumea, mai ales Europa. Au căzut imperii şi au apărut state noi. România Mare a fost posibilă şi pentru că balanţa conflagraţiei s-a înclinat definitiv spre tabăra aleasă de România brătienilor. Nu întâmplător, fiindcă potrivit tradiţiei, noi am cam jucat la două capete şi am aşteptat intrarea în război până când ni se părea că mergem la sigur. Chiar şi aşa, sacrificiile au fost imense, iar desfăşurarea iniţială a luptelor contrazicea optimismul începutului.

Poveşti adevărate despre supravieţuire
Scrisori de pe front a Mirelei Florian nu ne povesteşte războiul, ci lupta oamenilor pentru supravieţuire. Cartea vorbeşte despre grijile mai mici sau mai mari ale oamenilor implicaţi în război. Grija capului familiei pentru nevastă şi pentru copii. Grija iubitei pentru soarta iubitului. Grija mamei pentru soarta fiului plecat pe front. Acolo, în acele epistole, războiul nu este o poveste romantică, la capătul căreia Binele învinge Răul. Acolo, în scrisorile de pe front, este viaţa simplă, adevărată. Fără fardul eroismului şi al sacrificiului.

Surprizele oferite de arhive
Mirela Florian a descoperit că soldaţii de dincolo de munţi scriau mai mult nu pentru că aveau talent literar, ci pentru că nivelul educaţiei românilor din Ardealul aflat sub dominaţia habsburgică era sensibil superior celui al românilor din Regat. Regatul condus de Carol I. Cei care scriau erau cu precădere ofiţerii, medicii, profesorii, contabilii. În general persoanele cu şcoală, cu ştiinţă de carte. Niciunul nu este cotropit de soarta războiului, toţi sunt preocupaţi să se întoarcă la familie, la iubite. La profesie, la ogorul înţelenit. Autoarea mai spera că scrisorile îi vor oferi o imagine şi mai clară despre Regina Maria. Deziluzie. Sau poate doar spulberarea unei iluzii. Poate că regina nu era un personaj atât de popular şi de omniprezent în conştiinţa românilor pe cât ne place nouă astăzi să credem.

Scrisori de pe front a apărut la editura Martor şi este, deocamdată, singurul eveniment veritabil dedicat centenarului Marii Uniri. Scrisori de pe front este de fapt un act de patriotism. Sensibil, discret şi foarte sincer. Ca dovadă că lucrurile cu adevărat importante nu trebuie anunţate cu salve de tun, medalii comemorative ori discursuri caţavenciene în Parlament.

Matt Haig Cum să opreşti timpul Editura Nemira, 2018 traducere din limba engleză de Monica Şerban Citiţi un fragment din această carte. *** Cum ar fi să numeri secolele? There's no time for us There's no place for us What is this thing that builds our dreams, Yet slips away from us? Cred că vine un moment când fiecare este pus în faţa propriei efemerităţi. Un moment când îţi doreşti să trăieşti cât mai mult pentru a vedea ce se întâmplă cu lumea şi planeta, un moment în care îţi închipui că mai mulţi ani îţi vor permite să faci ceea ce nu poţi face acum: să călătoreşti mai mult, să reuşeşti mai bine în viaţă, să înţelegi mai bine ce se întâmplă în jurul tău. Odată cu maturitatea vine şi înţelegerea faptului că o viaţă lungă îţi poate oferi probabil toate aceste lucruri, dar înseamnă totodată pierderea celor pe care îi iubeşti, înseamnă o deconectare de la lume şi o blazare firească pentru că, după cum spune şi personajul lui Matt Haig din romanul Cum să opreşti timpul realizezi că nimic nu este fix şi prea puţine lucruri au importanţa covârşitoare pe care le-o oferim de obicei. De altfel, asta este ideea care mi-a plăcut cel mai mult în această carte. Faptul că dacă ai norocul de a deveni înţelept odată cu trecerea anilor realizezi că oricine poate deveni refugiat dacă trăieşte suficient de mult, că orice naţionalitate şi credinţă vor stârni discuţii, controverse şi chiar ură la un moment dat. Vei înţelege că ceea ce defineşte în mod esenţial o fiinţă umană este umanitatea ei. Şi empatia, aş adăuga eu ca o notă de subsol. Romanul lui Haig se citeşte uşor, dar acest lucru nu înseamnă că este o carte de duzină. Este o carte pe alocuri profundă, pe alocuri enervantă, dar în esenţă o carte despre noi, despre oameni şi istoria noastră văzută prin ochii cuiva care nu este nemuritor, dar are şansa de a trăi un pic mai mult în afara timpului decât un om obişnuit. Tom Hazard suferă de o boală pe care o numeşte anageria, adică o îmbătrânire mult mai lentă care îi permite să trăiască secole bune. Născut undeva pe la 1800, acesta a trăit să îţi vadă mama condamnată la moarte şi executată ca vrăjitoare din cauza bolii lui, a avut şansa de a îl întâlni pe Shakespeare în carne şi oase şi, mai presus de toate, şansa de a o întâlni pe Rose singura femeie pe care a iubit-o până în zilele noastre. Momentul în care îl întâlnim pentru prima oară pe Tom nu este unul tocmai fericit pentru el. Sătul de viaţă, aflat în pragul unei căderi nervoase şi suferind de dureri groaznice de cap, personajul nostru pare a fi un mizantrop în toată puterea cuvântului. Este sătul de oameni, de faptul că fac mereu şi mereu aceleaşi greşeli, că totul pare a fi un ciclu care se repetă. Sau, cum spune el, se simte "blocat în acelaşi cântec, cu un refren care ţi-a plăcut odată, dar care acum te face să îţi smulgi urechile." Recunosc că permanenta lui tânguială din primele capitole m-a scos uneori din sărite, dar ajungi să îl ierţi şi să îl înţelegi chiar dacă eşti o simplă musculiţă efemeră. Eu l-am iertat când a vorbit despre istorie ca despre un lucru viu, când a spus că noi suntem istoria şi că poţi explica toată istora capitalismului, a imperialismului şi a sclaviei doar vorbind, de exemplu, doar despre cafea. L-am iertat când a conchis într-un mod cinic că pentru oamenii de astăzi locurile nu mai contează şi că au mereu un picior în marele pustiu digital. L-am iubit atunci când mi-a spus că nimic în viaţă nu este sigur. Şi că aşa ştim că existăm în lume, prin nesiguranţă. Matt Haig scrie bine şi ştie ce butoane să apese ca să îşi ţină cititorul captiv, să îl facă să cugete şi să îşi pună întrebări vis a vis de propria existenţă.. De altfel, am iubit şi cărţile lui pentru copii apărute tot la Nemira. Construieşte o poveste originală adăugând detalii care dau credibilitate şi savoare cărţii. Ştiaţi, de exemplu, că pe vremea lui Shakespeare doamnele îşi înnegreau dinţii ca să pară cariaţi? Făceau acest lucru pentru a arăta că sunt bogate, pentru că doar cei bogaţi îşi permiteau să cumpere şi să mănânce zahăr care venea la pachet şi cu cariile dentare. Mai mult decât o poveste de dragoste sau carte de aventuri cu momente de introspecţie, Cum să opreşti timpul vorbeşte cititorului despre luminile şi umbrele condiţiei umane, despre importanţa sentimentelor şi în principal a iubirii, despre viitorul nu doar al speciei ci şi al individului, de descoperirea unui sens într-o lume care pare să îşi fi pierdut busola dacă o fi avut-o vreodată. Oscilând între epoci, acest albatros - pentru că aşa s-au autodenumit cei care suferă de această boală, ne dovedeşte că, oricât ar suna de clişeistic ceea ce ne salvează sunt bunătatea şi iubirea. Ne atrage atenţia că oricât de mult am trăi nu avem norocul de a iubi prea mulţi oameni şi că nu ar trebui să ratăm ocaziile în care putem să le arătăm acest lucru celor care contează cu adevărat pentru noi. Recunosc că am citit cartea cu plăcere şi având mereu în minte piesa atât de familiară a celor de la Queen - Who wants to live forever. Vocea lui Freddie, un nemuritor în adevăratul sens al cuvântului se potriveşte de minune, spun eu, cu cartea lui Matt Haig. Vă invit să le citiţi şi ascultaţi împreună şi să meditaţi asupra a ceea ce este important cu adevărat în existenţa noastră de musculiţe efemere.

Matt Haig
Cum să opreşti timpul
Editura Nemira, 2018
traducere din limba engleză de Monica Şerban

Citiţi un fragment din această carte.

***

Cum ar fi să numeri secolele?
 

There's no time for us
There's no place for us
What is this thing that builds our dreams,
Yet slips away from us?

Cred că vine un moment când fiecare este pus în faţa propriei efemerităţi. Un moment când îţi doreşti să trăieşti cât mai mult pentru a vedea ce se întâmplă cu lumea şi planeta, un moment în care îţi închipui că mai mulţi ani îţi vor permite să faci ceea ce nu poţi face acum: să călătoreşti mai mult, să reuşeşti mai bine în viaţă, să înţelegi mai bine ce se întâmplă în jurul tău. Odată cu maturitatea vine şi înţelegerea faptului că o viaţă lungă îţi poate oferi probabil toate aceste lucruri, dar înseamnă totodată pierderea celor pe care îi iubeşti, înseamnă o deconectare de la lume şi o blazare firească pentru că, după cum spune şi personajul lui Matt Haig din romanul Cum să opreşti timpul realizezi că nimic nu este fix şi prea puţine lucruri au importanţa covârşitoare pe care le-o oferim de obicei.

De altfel, asta este ideea care mi-a plăcut cel mai mult în această carte. Faptul că dacă ai norocul de a deveni înţelept odată cu trecerea anilor realizezi că oricine poate deveni refugiat dacă trăieşte suficient de mult, că orice naţionalitate şi credinţă vor stârni discuţii, controverse şi chiar ură la un moment dat. Vei înţelege că ceea ce defineşte în mod esenţial o fiinţă umană este umanitatea ei. Şi empatia, aş adăuga eu ca o notă de subsol.

Romanul lui Haig se citeşte uşor, dar acest lucru nu înseamnă că este o carte de duzină. Este o carte pe alocuri profundă, pe alocuri enervantă, dar în esenţă o carte despre noi, despre oameni şi istoria noastră văzută prin ochii cuiva care nu este nemuritor, dar are şansa de a trăi un pic mai mult în afara timpului decât un om obişnuit. Tom Hazard suferă de o boală pe care o numeşte anageria, adică o îmbătrânire mult mai lentă care îi permite să trăiască secole bune. Născut undeva pe la 1800, acesta a trăit să îţi vadă mama condamnată la moarte şi executată ca vrăjitoare din cauza bolii lui, a avut şansa de a îl întâlni pe Shakespeare în carne şi oase şi, mai presus de toate, şansa de a o întâlni pe Rose singura femeie pe care a iubit-o până în zilele noastre. Momentul în care îl întâlnim pentru prima oară pe Tom nu este unul tocmai fericit pentru el. Sătul de viaţă, aflat în pragul unei căderi nervoase şi suferind de dureri groaznice de cap, personajul nostru pare a fi un mizantrop în toată puterea cuvântului. Este sătul de oameni, de faptul că fac mereu şi mereu aceleaşi greşeli, că totul pare a fi un ciclu care se repetă. Sau, cum spune el, se simte "blocat în acelaşi cântec, cu un refren care ţi-a plăcut odată, dar care acum te face să îţi smulgi urechile." Recunosc că permanenta lui tânguială din primele capitole m-a scos uneori din sărite, dar ajungi să îl ierţi şi să îl înţelegi chiar dacă eşti o simplă musculiţă efemeră. Eu l-am iertat când a vorbit despre istorie ca despre un lucru viu, când a spus că noi suntem istoria şi că poţi explica toată istora capitalismului, a imperialismului şi a sclaviei doar vorbind, de exemplu, doar despre cafea. L-am iertat când a conchis într-un mod cinic că pentru oamenii de astăzi locurile nu mai contează şi că au mereu un picior în marele pustiu digital. L-am iubit atunci când mi-a spus că nimic în viaţă nu este sigur. Şi că aşa ştim că existăm în lume, prin nesiguranţă.

Matt Haig scrie bine şi ştie ce butoane să apese ca să îşi ţină cititorul captiv, să îl facă să cugete şi să îşi pună întrebări vis a vis de propria existenţă.. De altfel, am iubit şi cărţile lui pentru copii apărute tot la Nemira. Construieşte o poveste originală adăugând detalii care dau credibilitate şi savoare cărţii. Ştiaţi, de exemplu, că pe vremea lui Shakespeare doamnele îşi înnegreau dinţii ca să pară cariaţi? Făceau acest lucru pentru a arăta că sunt bogate, pentru că doar cei bogaţi îşi permiteau să cumpere şi să mănânce zahăr care venea la pachet şi cu cariile dentare.

Mai mult decât o poveste de dragoste sau carte de aventuri cu momente de introspecţie, Cum să opreşti timpul vorbeşte cititorului despre luminile şi umbrele condiţiei umane, despre importanţa sentimentelor şi în principal a iubirii, despre viitorul nu doar al speciei ci şi al individului, de descoperirea unui sens într-o lume care pare să îşi fi pierdut busola dacă o fi avut-o vreodată. Oscilând între epoci, acest albatros - pentru că aşa s-au autodenumit cei care suferă de această boală, ne dovedeşte că, oricât ar suna de clişeistic ceea ce ne salvează sunt bunătatea şi iubirea. Ne atrage atenţia că oricât de mult am trăi nu avem norocul de a iubi prea mulţi oameni şi că nu ar trebui să ratăm ocaziile în care putem să le arătăm acest lucru celor care contează cu adevărat pentru noi. Recunosc că am citit cartea cu plăcere şi având mereu în minte piesa atât de familiară a celor de la Queen - Who wants to live forever. Vocea lui Freddie, un nemuritor în adevăratul sens al cuvântului se potriveşte de minune, spun eu, cu cartea lui Matt Haig. Vă invit să le citiţi şi ascultaţi împreună şi să meditaţi asupra a ceea ce este important cu adevărat în existenţa noastră de musculiţe efemere.

Cum ar fi să numeri secolele? - Cum să opreşti timpul

Matt Haig
Cum să opreşti timpul
Editura Nemira, 2018
traducere din limba engleză de Monica Şerban

Citiţi un fragment din această carte.

***

Cum ar fi să numeri secolele?
 

There's no time for us
There's no place for us
What is this thing that builds our dreams,
Yet slips away from us?

Cred că vine un moment când fiecare este pus în faţa propriei efemerităţi. Un moment când îţi doreşti să trăieşti cât mai mult pentru a vedea ce se întâmplă cu lumea şi planeta, un moment în care îţi închipui că mai mulţi ani îţi vor permite să faci ceea ce nu poţi face acum: să călătoreşti mai mult, să reuşeşti mai bine în viaţă, să înţelegi mai bine ce se întâmplă în jurul tău. Odată cu maturitatea vine şi înţelegerea faptului că o viaţă lungă îţi poate oferi probabil toate aceste lucruri, dar înseamnă totodată pierderea celor pe care îi iubeşti, înseamnă o deconectare de la lume şi o blazare firească pentru că, după cum spune şi personajul lui Matt Haig din romanul Cum să opreşti timpul realizezi că nimic nu este fix şi prea puţine lucruri au importanţa covârşitoare pe care le-o oferim de obicei.

De altfel, asta este ideea care mi-a plăcut cel mai mult în această carte. Faptul că dacă ai norocul de a deveni înţelept odată cu trecerea anilor realizezi că oricine poate deveni refugiat dacă trăieşte suficient de mult, că orice naţionalitate şi credinţă vor stârni discuţii, controverse şi chiar ură la un moment dat. Vei înţelege că ceea ce defineşte în mod esenţial o fiinţă umană este umanitatea ei. Şi empatia, aş adăuga eu ca o notă de subsol.

Romanul lui Haig se citeşte uşor, dar acest lucru nu înseamnă că este o carte de duzină. Este o carte pe alocuri profundă, pe alocuri enervantă, dar în esenţă o carte despre noi, despre oameni şi istoria noastră văzută prin ochii cuiva care nu este nemuritor, dar are şansa de a trăi un pic mai mult în afara timpului decât un om obişnuit. Tom Hazard suferă de o boală pe care o numeşte anageria, adică o îmbătrânire mult mai lentă care îi permite să trăiască secole bune. Născut undeva pe la 1800, acesta a trăit să îţi vadă mama condamnată la moarte şi executată ca vrăjitoare din cauza bolii lui, a avut şansa de a îl întâlni pe Shakespeare în carne şi oase şi, mai presus de toate, şansa de a o întâlni pe Rose singura femeie pe care a iubit-o până în zilele noastre. Momentul în care îl întâlnim pentru prima oară pe Tom nu este unul tocmai fericit pentru el. Sătul de viaţă, aflat în pragul unei căderi nervoase şi suferind de dureri groaznice de cap, personajul nostru pare a fi un mizantrop în toată puterea cuvântului. Este sătul de oameni, de faptul că fac mereu şi mereu aceleaşi greşeli, că totul pare a fi un ciclu care se repetă. Sau, cum spune el, se simte "blocat în acelaşi cântec, cu un refren care ţi-a plăcut odată, dar care acum te face să îţi smulgi urechile." Recunosc că permanenta lui tânguială din primele capitole m-a scos uneori din sărite, dar ajungi să îl ierţi şi să îl înţelegi chiar dacă eşti o simplă musculiţă efemeră. Eu l-am iertat când a vorbit despre istorie ca despre un lucru viu, când a spus că noi suntem istoria şi că poţi explica toată istora capitalismului, a imperialismului şi a sclaviei doar vorbind, de exemplu, doar despre cafea. L-am iertat când a conchis într-un mod cinic că pentru oamenii de astăzi locurile nu mai contează şi că au mereu un picior în marele pustiu digital. L-am iubit atunci când mi-a spus că nimic în viaţă nu este sigur. Şi că aşa ştim că existăm în lume, prin nesiguranţă.

Matt Haig scrie bine şi ştie ce butoane să apese ca să îşi ţină cititorul captiv, să îl facă să cugete şi să îşi pună întrebări vis a vis de propria existenţă.. De altfel, am iubit şi cărţile lui pentru copii apărute tot la Nemira. Construieşte o poveste originală adăugând detalii care dau credibilitate şi savoare cărţii. Ştiaţi, de exemplu, că pe vremea lui Shakespeare doamnele îşi înnegreau dinţii ca să pară cariaţi? Făceau acest lucru pentru a arăta că sunt bogate, pentru că doar cei bogaţi îşi permiteau să cumpere şi să mănânce zahăr care venea la pachet şi cu cariile dentare.

Mai mult decât o poveste de dragoste sau carte de aventuri cu momente de introspecţie, Cum să opreşti timpul vorbeşte cititorului despre luminile şi umbrele condiţiei umane, despre importanţa sentimentelor şi în principal a iubirii, despre viitorul nu doar al speciei ci şi al individului, de descoperirea unui sens într-o lume care pare să îşi fi pierdut busola dacă o fi avut-o vreodată. Oscilând între epoci, acest albatros - pentru că aşa s-au autodenumit cei care suferă de această boală, ne dovedeşte că, oricât ar suna de clişeistic ceea ce ne salvează sunt bunătatea şi iubirea. Ne atrage atenţia că oricât de mult am trăi nu avem norocul de a iubi prea mulţi oameni şi că nu ar trebui să ratăm ocaziile în care putem să le arătăm acest lucru celor care contează cu adevărat pentru noi. Recunosc că am citit cartea cu plăcere şi având mereu în minte piesa atât de familiară a celor de la Queen - Who wants to live forever. Vocea lui Freddie, un nemuritor în adevăratul sens al cuvântului se potriveşte de minune, spun eu, cu cartea lui Matt Haig. Vă invit să le citiţi şi ascultaţi împreună şi să meditaţi asupra a ceea ce este important cu adevărat în existenţa noastră de musculiţe efemere.

Un chip de om dă viaţă unei statistici sângeroase - O revoltată în Rusia bolşevică

Evghenia Iaroslavskaia-Markon
O revoltată în Rusia bolşevică
Editura Corint, 2017
Traducere de Anca Irina Ionescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Un chip de om dă viaţă unei statistici sângeroase

Într-o lume inundată de informaţie sunt subiecte care scapă atenţiei noastre. Trecutul recent este prea puţin interesant pentru contemporanii noştri. Unii trăiesc încă nostalgia comunismului din care aleg să îşi aducă aminte doar lucrurile bune şi frumoase care de cele mai multe ori coincid cu propria tinereţe, alţii care nu au trăit acea epocă se raportează la ea ca la o epocă de aur pentru că nu se regăsesc în valorile şi exigenţele lumii de azi. Ambele poziţii sunt de înţeles privind din perspectiva istoricului, ceea ce nu se poate ierta, însă, este ignorarea milioanelor de oameni care au fost victime ale acestui regim ucigaş şi alegerea de a uita această realitate incomodă. Din acest motiv aş transforma Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn şi Gulagul. O istorie de Anne Applebaum în lecturi obligatorii în toate liceele româneşti.

Fiecare carte publicată pe acest subiect vine să mai adauge o pagină la actul de acuzare pentru unul dintre cele mai sângeroase regimuri din istorie. Gulag-ul sovietic şi milioanele sale de victime merită să fie amintite într-o epocă în care libertatea de exprimare şi curajul de a fi diferit încep să fie sancţionate din ce în ce mai des. De asemenea, cred că trebuie să nu uităm că modelul sovietic a fost adoptat şi aici, Memorialul Sighet sau Închisoarea noastră cea de toate zilele de Ion Ioanid fiind un bun punct de plecare pentru cei care vor să ştie cum a fost cu adevărat în acele vremuri, dincolo de serviciul sigur, locuinţa primită de la stat şi liniştea care putea deveni uneori dacă nu asurzitoare cel puţin apăsătoare şi ameninţătoare în unele cazuri.

Istoria acelor vremuri este încă tulbure şi prea puţin cunoscută chiar şi de către specialişti. Acest lucru se datorează faptului că accesul în arhive este încă restricţionat, astfel că multe pagini nu au fost încă scrise pe acest subiect. Cu toate acestea, zi de zi apar alte mărturii, alte chipuri uitate îşi fac loc în istorie. De aceea cred că decizia editurii Corint de a publica cartea Evgheniei Iaroslavskaia-Markon - O revoltată în Rusia bolşevică - este importantă şi salutară. La o primă privire, cartea pare a fi subţirică şi uşoară. Ce greşeală ar face potenţialul cititor să o considere astfel! Această carte aparţine unei femei impresionante prin voinţă, prin alegerile pe care le face; este o autobiografie scrisă de o femeie executată pe insula Soloveţki la doar 29 de ani. Este o carte care te face să stai treaz în miez de noapte, care te revoltă şi scoate din zona de confort.

Cartea este cu atât mai valoroasă cu cât mărturiile celor care au trecut prin lagărele de la Soloveţki sunt extrem de puţine. Lagărul de la Soloveţki este considerat în folclorul supravieţuitorilor ca fiind primul lagăr al Gulagului. În jurul acestuia s-a construit ulterior SLON - lagărele speciale din Nord, elefantul (slon în rusă) de care aveau să se teamă toţi. Soloveţki a fost primul lagăr sub autoritatea CEKA, poliţia secretă sovietică care avea să facă aici tot felul de experimente menite să transforme munca forţată în muncă aducătoare de profit. Aici a venit Maxim Gorki în vizită şi a descris apoi în termeni elogioşi realizările măreţe ale regimului oferindu-i, astfel legitimitate. Aici au avut loc execuţii în masă, acte de cruzime greu de conceput, forme de tortură inumane şi activităţi inutile şi absurde doar pentru amuzamentul gardienilor. Toate aceste descrieri sunt cuprinse în cărţile pomenite mai sus. Ceea ce aduce nou cartea O revoltată în Rusia bolşevică este individualizarea, conturarea şi aducerea la viaţă a unei condamnate de pe această insulă a morţii. Cartea dă un chip victimei, o cifră din statistică prinde, practic, glas.

Viaţa Evgheniei Iarsolavskaia-Markon este cunoscută aproape exclusiv doar din propria relatare prezentată în această carte. O viaţă de om prinsă în circa 39 de pagini scrise dens, strâns după cum le descrie cea care le-a găsit în 1996 în arhivele Direcţiei FSB din regiunea Arhanghelsk. Probabil deţinuta a refuzat să răspundă în faţa anchetatorilor la primele interogatorii şi acesta este motivul pentru care a primit hârtie şi creion pentru a îşi scrie singură autobiografia. Cartea vorbeşte prea puţin despre experienţa lagărului, dar ne prezintă însă, modul în care gândesc oamenii vremii, cum trăiesc cei din clasele de jos, cum alege soţul Evgheniei să se întoarcă în Rusia deşi ştie că cel mai probabil va fi împuşcat. Acesta, ca şi mulţi alţi foşti adepţi ai revoluţiei, consideră că rufele se spală în familie şi că, oricât de mizerabil ar fi regimul acesta nu trebuie descris şi condamnat în faţa "duşmanilor". Spune el, la un moment dat că "despre toate acestea trebuie să vorbeşti numai cu ai tăi...Iar pentru mine ai noştri sunt totuşi bolşevicii: sunt nişte lepădături, dar sunt lepădăturile noastre!" Este o atitudine care apare şi în povestirile lui Soljeniţîn în acre apar vechi bolşevici care deşi au ajuns în Gulag nu şi-au pierdut credinţa în flacăra şi justeţea revoluţiei.

Dacă v-aţi întrebat vreodată din ce aluat erau construiţi oamenii acelor vremuri, oameni dispuşi să moară pentru o idee, pentru un ideal, cartea aceasta vă oferă ocazia să aflaţi. Totodată cred că este unul dintre cele mai puternice texte motivaţionale pe care le-am citit vreodată. Poate părea ciudată această afirmaţie, dar tăria de caracter, alegerile personale care sunt în afara moralei obişnuite şi în cel mai curat spirit anarhist aparţin unei femei infirme care, în urma unui accident rămâne fără labele ambelor picioare. Este un "amănunt" pe care îl aminteşte în trecere într-un scurt paragraf. Este un eveniment nefericit pe care ea alege să nu îl lase să-i schimbe viaţa. Fiică de intelectuali, cunoscătoare a patru limbi străine, studentă la filozofie şi soţie a poetului Aleksandr Iaroslavski şi el executat de bolşevici, Evghenia ajunge vânzătoare de ziare şi apoi hoaţă prin propria alegere şi ca o formă de luptă împotriva regimului sovietic. Este condamnată, deportată, devine ghicitoare pentru a putea supravieţui. În scris, Evghenia refuză să îşi arate frica şi arată cât de mult îi detestă pe cei aflaţi la putere şi care urmează să îi decidă soarta. Este dispreţul unei revoluţionare care simte că i s-a furat revoluţia. Simţi că nu crede că va fi ucisă şi asta îţi face, ca cititor, pielea de găină.

Idealistă şi de multe ori naivă, Evghenia visează la o revoltă a lumii interlope împotriva sistemului. În lagăr îşi dorea să organizeze deţinuţii de drept comun pe care îi credea drept cei mai în măsură să facă o revoluţie adevărată. Cât de mult s-a înşelat în acest ultim punct! Acum ştim că mulţi deţinuţi de drept comun au devenit complici la crimele din lagăre, au terorizat şi participat activ la acţiunile împotriva deţinuţilor politici. Faptul că a greşit în această estimare sau că modul în care a ales să îşi trăiască viaţa îi poate şoca pe moralişti nu fac viaţa acestei femei mai puţin importantă sau mai puţin valoroasă decât a altora. Să nu uităm că pentru ideile şi faptele sale a ajuns să moară executată. Cert este că citind această cartea îţi spui că viaţa bate filmul, că asemenea caractere probabil nu se mai nasc în zilele noastre.