Prolog la Pe calea mea

Alan Watts
Pe calea mea - O autobiografie (1915-1965)
Editura Herald, 2018
traducere din limba engleză de Marian Stan

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prolog

Deoarece eu sunt, de asemenea, un tu, aceasta va fi genul de carte pe care mi-ar plăcea să o scrii pentru mine. Ea nu va avea o desfăşurare liniară, căci nu sunt de acord cu iluzia consfinţită de cronologie şi istorie potrivit căreia evenimentele vin unul după altul, pe o stradă cu sens unic, în succesiune. Noi le percepem astfel deoarece aşa am hotărât să scriem şi să vorbim şi, prin urmare, dacă trebuie să comunic cu tine în cuvinte, trebuie să-ţi scriu "un rând", iar tu trebuie să urmăreşti şirul de litere. Dar, desigur, lumea nu se desfăşoară liniar; ea există în multe dimensiuni. În consecinţă, prefer cărţile pe care le pot deschide şi citi începând de oriunde - cărţi asemenea unei grădini prin care pot hoinări, nu asemenea unui tunel, unui labirint sau a unei autostrăzi unde trebuie să intru prin Punctul A şi să ies prin Punctul Z. Cartea aceasta nu va fi atât istoria, cât taina vieţii mele şi o scriu nu pentru a te lămuri sau pentru a mă justifica, ci pentru a ne distra împreună.

Următoarea problemă poate părea metafizică, dar, în măsura în care este metafizică, ea este şi cât se poate de pragmatică. Am realizat că trecutul şi viitorul sunt adevărate iluzii şi că ele nu există decât în momentul prezent, care este ceea ce există şi tot ceea ce există. Dintr-un punct de vedere, prezentul este mai scurt decât o microsecundă. Din alt punct de vedere, el cuprinde întreaga eternitate. Dar nu există alt loc sau alt moment în care să fim. Istoria determină ceea ce suntem doar în măsura în care insistăm, acum, că ea face aşa ceva. Tot astfel, visul - sau coşmarul - viitorului grandios este o fantezie din prezent care ne distrage atât de la realitate, cât şi de la eternitate. Căci fiecare fiinţă simţitoare este Dumnezeu - atotputernic, omniscient, infinit şi etern -, pretinzând cu o extremă sinceritate şi foarte hotărât că este altfel, că este o simplă creatură supusă greşelii, suferinţei, morţii, ispitei, iadului şi celei mai cumplite tragedii. Unul dintre cei mai inteligenţi, agreabili şi erudiţi oameni pe care-i cunosc nutreşte convingerea că viaţa unui om nobil nu este decât curaj în faţa dezastrului şi anihilării inevitabile. Dar nu voi polemiza cu el, tot aşa cum nu aş polemiza cu un peşte pentru că trăieşte în mare. Este jocul, stilul şi rolul său; şi îl joacă foarte bine.

Prin urmare, când voi depăna nepovestea vieţii mele, voi începe întotdeauna din prezent, Fons et Origo, Izvor şi Origine ale tuturor întâmplărilor, moment din care trecutul vine din urmă şi dispare precum siajul unei nave. Am spus-o de multe ori înainte, iar una dintre problemele unui autor bine documentat este acuzaţia că se repetă, acuzaţie venită din partea unor critici care nu par să înţeleagă că repetiţia este esenţa muzicii, precum, de exemplu, în partea de andante a Simfoniei a VII-a de Beethoven sau în Bolero-ul lui Ravel. Fiecare dintre cele douăzeci de cărţi pe care le-am publicat ajunge la aceeaşi destinaţie dintr-un alt punct de plecare, aşa cum spiţele unei roţi converg către butuc din diferitele puncte ale circumferinţei. Pornind de la dogmatica creştină, de la mitologia hindusă, de la psihologia budistă, de la practica zen, de la psihanaliză, de la behaviorism sau de la pozitivismul logic, am încercat să demonstrez că, oricât de anevoios le-ar fi demersul, toate ţintesc către un singur centru. Iată modul meu de a înţelege viaţa în termenii filosofiei, psihologiei şi religiei.

Dar - şi până acum nu sunt sigur dacă asta este doar rezultatul firesc al faptului că am îmbătrânit sau dacă am devenit mai înţelept - atât de multe scrieri dedicate filosofiei, psihologiei şi religiei mi se par acum lipsite de sens, fără a ajunge nici măcar la farmecul specific nonsensului deliberat; iar acest lucru este adevărat chiar, sau mai ales, în legătură cu tiradele pe care logicienii şi empiriştii pozitivişti le lansează împotriva poeţilor şi metafizicienilor. Asta nu înseamnă că eu - în calitatea mea de filosof excentric şi neacademic - sunt dezamăgit şi demoralizat de propria mea meserie, căci am fost dintotdeauna un intelectual critic al vieţii intelectuale. Vreau să spun că o foarte mare parte a filosofiei, teologiei şi chiar a psihologiei este o discuţie în care se vehiculează cuvinte şi concepte fără legătură cu experienţa; nu chiar nişte cuvinte goale, ci polemici inteligente şi erudite în legătură cu probleme care nu sunt recunoscute drept creaţii gramaticale şi formule ale limbii, precum distincţia arbitrară dintre substantive şi verbe, regula potrivit căreia acţiunile exprimate de verbe trebuie să aibă substantivele ca agenţi, precum şi diferenţierile lipsite de orice realitate dintre substanţă şi formă, lucruri şi evenimente. Nu se recunoaşte decât într-o foarte mică măsură diferenţa enormă dintre lumea aşa cum este ea descrisă şi lumea aşa cum este simţită; nu se recunoaşte aproape deloc că, în universul fizic, ceea ce descriem ca lucruri separate sunt de acelaşi ordin cu ariile, perspectivele, aspectele, selecţiile şi caracteristicile - nefiind data, ci capta, mai degrabă sesizate decât date.

Deşi uneori pare un sistem de idei, opera mea este de fapt o tentativă de a descrie experienţa mistică - nu descrierea unor anumite viziuni şi a unor fiinţe supranaturale, ci a realităţii, aşa cum este ea văzută şi simţită direct, când cuvintele şi îngrijorările tac. În această privinţă, mi-am asumat aceeaşi misiune imposibilă ca poetul: să spun ceea ce nu poate fi spus. Şi, într-adevăr, mare parte din opera mea este poezie exprimată ca proză (cu marginile ajustate), pentru ca oamenii să o citească. Aşa cum poeţii preţuiesc sunetul cuvintelor mai mult decât semnificaţiile lor şi imaginile mai mult decât argumentele, încerc să-i fac pe oamenii captivaţi de gândirea discursivă să fie conştienţi de vibraţiile concrete ale vieţii ca şi cum ar asculta muzică.

Prin urmare, prefer să mă apropii de acest butuc al roţii dintr-un punct de pe circumferinţă care nu este propriu-zis filosofic, teologic sau psihologic, ci pur şi simplu viaţa mea cotidiană. De regulă, misiunea de a scrie o autobiografie stânjeneşte autorul într-o asemenea măsură, încât el trebuie să se laude ori să mărturisească. Oamenii de acţiune, cei înclinaţi spre aventură, tind să se laude. Oamenii pioşi, cu înclinaţii intelectuale, tind să mărturisească - drept dovadă, Confesiunile Sf. Augustin şi ale lui Rousseau sau volumul Apologia Pro Vita Sua al Cardinalului Newman. Nu mă pot lăuda cu vreo faptă eroică în război sau cu vreo aventură precum cele povestite de exploratori, şi mai mult ca sigur nu voi face o apologie sau o confesiune publică. Având o experienţă considerabilă ca preot-duhovnic, consilier şi psihoterapeut amator, am ajuns să constat că "păcatele" mele sunt la fel de normale şi de plictisitoare ca ale oricărui altuia - ceea ce nu înseamnă că nu am avut parte de experienţe minunate, pe care oamenii înţepaţi le-ar considera imorale. Dar ideea este că, dincolo de laudă, pe de-o parte, şi dincolo de confesiune sau scuză, pe de alta, consider că viaţa mea este extrem de interesantă. Dacă nu ar fi aşa, probabil că m-aş sinucide, căci, după cum sugera fără menajamente Camus, singura problemă filosofică serioasă este dacă e sau nu cazul să recurgem la sinucidere. (În cele din urmă, desigur, el se înşală, deoarece întrebarea nu este a fi sau a nu fi, căci aceste două stări se manifestă reciproc. Cum ai putea să ştii că eşti viu/vie, dacă n-ai fi fost mort/moartă la un moment dat?)

Am ajuns cumva într-un punct în care văd prin idei, credinţe şi simboluri. Ele sunt expresii fireşti ale vieţii, dar nu cuprind sau explică viaţa, aşa după cum se pretinde adesea. Astfel, sunt fascinat de aproape toate religiile, atât timp cât adepţii lor nu încearcă să mă convertească, aşa cum sunt fascinat de tot felul de flori, păsări şi insecte sau de diferite modalităţi de a te îmbrăca sau de a găti. Şi, aşa cum nu-mi place bucătăria obişnuită din Marea Britanie, din America, din Mexic sau din Germania, nu mă pot imagina ca Martor al lui Iehova, ca baptist fundamentalist, ca preot iezuit (oricât i-aş respecta pe unii dintre aceşti domni) sau drept călugăr budist Theravada. Fiecăruia ce-i place. Dar de ce să ne certăm în legătură cu asta? Căci nu este chiar atât de important. Crezi că Dumnezeu se ia pe sine în serios? Cunosc un maestru zen, Joshu Sasaki, care a lăsat să se înţeleagă că cea mai bună formă de meditaţie este să stai în picioare, punându-ţi mâinile în şolduri, şi să râzi în hohote timp de zece minute, în fiecare dimineaţă. Am auzit de un fel de şaman sofisticat care obişnuia să vindece vacile de tricofiţie doar arătând spre cicatrici şi râzând. Oamenii cu adevărat religioşi glumesc întotdeauna pe seama propriei religii; credinţa lor este atât de puternică, încât şi-o pot permite. Mare parte din secretul vieţii constă în a şti cum să râzi şi, de asemenea, cum să respiri. O carenţă a şcolilor noastre este faptul că la orele de "educaţie fizică" se predau numai versiuni mecanice şi atletice ale jocului corporal .

Educaţia fizică este disciplina fundamentală a vieţii, dar ea este practic dispreţuită, neglijată şi predată din perspectivă intelectuală, deoarece adevăratul scop al şcolilor noastre este de a inocula şiretenia şi socoteala ce vor aduce bani nu atât elevilor, cât celor ce îi vor angaja şi guverna şi care, la rândul lor (deoarece au fost educaţi în acelaşi sistem), nu ştiu cum să transforme banii în bucurie de ordin fizic. Ei nu au fost învăţaţi niciodată cum să cultive plante şi cum să crească animale pentru a-şi asigura hrana, să gătească, să croiască haine şi să construiască o casă, cum să danseze şi să respire, cum să facă yoga pentru a-şi găsi adevăratul centru sau cum să facă dragoste. Când vine vorba despre rafinamentul concret, cercurile conducătoare sunt alcătuite din barbari. Gândiţi-vă numai la vestimentaţia şi aspectul de masculinitate ponosită şi fără gust ale domnilor Nixon, Heath, Kosîghin, Pompidou şi (vai!) ale împăratului Japoniei, care imită absurditatea ţinutei oficiale din perioada edwardiană sau costumele business. Când cei bogaţi şi puternici afişează o falsă modestie, temându-se de culoare şi de strălucire, un întreg stil de viaţă suferă - nu mai există exemplu de urmat, în afară de modelul mediocrităţii cultivate. Prin urmare, stilul rafinat şi extravaganţa sunt permise doar în teatru şi - fiind excluse din toate domeniile serioase, precum religia, administraţia şi comerţul - devin semne ale frivolităţii, cu rezultatul dezastruos că seriozitatea (sau, mai degrabă, sinceritatea) trebuie să fie întotdeauna asociată cu un aspect mohorât.

Înainte de a se mărita, mama mea a fost profesoară de educaţie fizică şi de economie la o şcoală pentru fiicele misionarilor plecaţi în India, Africa, China şi Japonia, sub straniul impuls că Dumnezeu i-a chemat să-i înveţe religia pe "aborigeni". Se pricepea puţin la gătit, era expertă într-ale grădinăritului şi o vrăjitoare a broderiilor. Ei trebuie să-i mulţumesc pentru că m-a făcut să apreciez culorile, florile, desenele sofisticate şi fascinante, obiectele de artă orientală pe care acei misionari i le-au dăruit în semn de preţuire pentru grija arătată faţă de fiicele lor - şi toate astea, în ciuda abjectului protestantism fundamentalist pe care îl moştenise de la părinţii ei, dar în care nu credea din tot sufletul. Ea trăia într-o lume magică, aflată dincolo de această religie - o lume populată nu de profeţii dominatori şi de îngerii sentimentali zugrăviţi pe vitraliile bisericii din Chislehurst, ci de plante precum sângele-voinicului şi fasole-stacojie, de tufe de trandafiri, mere crocante, sturzi pătaţi, mierle, piţigoi albaştri şi mici măcălendri foarte vioi. O lume populată de ferigi, de mure, de pâlcurile fermecate de fagi din South Downs, de iazurile artificiale şi de fântânile cu apă rece din Sussex, de câmpurile cu hamei, de cuptoarele în care se usca hameiul de pe întinderea uriaşei şi minunatei grădini din Kent.

Această lume nu era cea a religiei care folosea biblii cu coperţi negre - religie care, conform propriilor mele prejudecăţi, a devenit un blestem şi o ameninţare pentru civilizaţia anglo-saxonă protestantă (ca şi pentru cea irlandeză catolică jansenistă). Ritmurile erotice, complexe, riscante, diafane, extatice şi terifiante ale naturii nu au fost ţesute de Dumnezeu Tatăl din Biblie, tot aşa cum muzica lui Ali Akbar Khan nu a fost compusă de Elgar, iar poezia lui Dylan Thomas nu a fost scrisă de Edgar Guest. Lumea mamei mele, pe care ea nu a avut curajul să o plaseze deasupra lumii lui Dumnezeu tatăl ei (care chiar arăta ca Dumnezeu: avea barbă etc.), părea să fie ţesută de Kwanyin cel cu o mie de braţe, Bodhisattva al compasiunii, care încearcă etern să le arate fiinţelor simţitoare că "energia este veşnică desfătare".

Sunt sigur că, cel puţin până la pubertate, am fost foarte dependent de mama mea. Nu-mi pot aminti nimic care să semene, oricât de puţin, cu complexul lui Oedip. Dimpotrivă, eram dezamăgit de faptul că mama nu mi se părea la fel de drăguţă ca alte femei şi nu suportam expresia pe care o avea când se trezea dimineaţa. Dar, cel puţin cât am fost mic, m-a înţeles şi a crezut întotdeauna în mine - sau poate în ideea pe care o avea despre mine -, fiindcă atunci când făceam boroboaţe, spunea că asemenea fapte nu îmi stau în fire. De asemenea, mama îmi dădea impresia că Dumnezeu plănuia ca eu să săvârşesc o lucrare importantă în lume şi probabil că îmi amintesc la fel de bine această subtilă fortificare a orgoliului meu, care m-a alinat în faţa bolilor şi a pericolelor specifice copilăriei. Părea că mamei îi displăcea cumva propriul corp, probabil pentru că fusese atât de bolnavă imediat după ce se măritase, iar când vorbea despre oameni foarte bolnavi, înghiţea cuvântul "bolnav" ca şi cum ar fi fost o bucată de grăsime mare şi oribilă şi se încrunta foarte tare. Deoarece eram singur la părinţi (ea suferise două avorturi spontane şi născuse un băieţel care a trăit doar două săptămâni), cred că m-am molipsit de neliniştea pe care o nutrea în legătură cu supravieţuirea mea şi am devenit, într-un fel, laş în plan fizic.

Însă ea compensa prin personalitatea ei ceea ce mi se părea că îi lipseşte ca frumuseţe, iar tatăl meu a adorat-o întotdeauna. Se ţineau de mână pe sub masă, în timp ce mâncam, iar el o îmbrăţişa cu multă afecţiune. Deşi nu a cântat niciodată şi nu se putea menţine într-un anumit registru, vocea mamei era melodioasă şi vioaie şi avea autoritate fără să fie nevoită să forţeze nota. Cu blândul cinism pe care l-am dobândit acum în legătură cu natura umană, pot spune, oarecum amuzat, că ochii îi erau la fel de oneşti precum conştiinţa şi că, deşi va fi fost, poate, pudibondă cu privire la chestiunile trupeşti, nu a fost niciodată maliţioasă, abjectă, lacomă, îngâmfată sau duplicitară. Nu mi-am putut imagina niciodată ce păcate mărturisea la biserică în clipa când rostea, împreună cu ceilalţi: "Dar tu, Doamne, miluieşte-te de noi, cei din urmă păcătoşi". Acest "noi" trebuie să fi însemnat "eu". Singurul lucru neplăcut pe care l-am constatat la ea a fost enervantul obicei (mai ales pentru un englez) de a te iscodi pentru a descoperi ce simţi cu adevărat când încercai să te arăţi impasibil. Odată, când am certat-o cu asprime în legătură cu asta, mi-a spus: "Cred că mă duc să plâng puţin".

Deşi părinţii mei au trecut prin două războaie teribile şi prin Marea Criză, care i-a afectat grav, nu-mi pot imagina părinţi cu o viaţă conjugală mai armonioasă şi mai virtuoasă - fără să fie totuşi ostentativă. Am impresia însă că nu le-am oferit tocmai ce îşi doreau. Nu ştiu ce era acel lucru şi poate că nici ei nu ştiau. Însă am fost un copil ciudat. Eram un exaltat care credea în zâne şi în magie când toţi ceilalţi copii le considerau deja simple baliverne. Preferam să observ păsările, în loc să joc cricket. Am adoptat o religie stranie, neenglezească, şi am plecat de capul meu într-o ţară îndepărtată. Spuneau că am "imaginaţie" - un lucru bun, dar primejdios -, iar vecinii o numeau pe doamna Watts "mama lui Alan Watts". Le depănam nesfârşite poveşti pline de fantezie şi suspans tuturor celor dispuşi să asculte. În loc să învăţ tenis, oficiam ceremonii funerare pentru păsările, liliecii şi iepurii morţi. În locul "cărţilor cuminţi" de Scott, Thackeray şi Dickens, citeam despre Egiptul antic, despre torturile chinezeşti şi despre lampa lui Aladin. Habar n-am cum am ajuns să fiu atât de ciudat, dar nu am regretat niciun moment că am apărut pe pământ, amnezic, ca fiu al lui Laurence Wilson Watts şi Emily Mary Buchan, la Rowan Tree Cottage, pe Holbrook Lane, în satul Chislehurst, comitatul Kent, Anglia, la sud de Greenwich, în dimineaţa zilei de 6 ianuarie 1915, la şase şi douăzeci de minute, cu Soarele în Capricorn, în conjuncţie cu Marte şi Mercur şi în trigon cu Luna în Fecioară, cu ascendentul în Săgetător, şi fiind sub bombardament, în toiul Primului Război Mondial.

Viaţa ne găseşte, în cele din urmă, pe toţi - Un gentleman la Moscova

Amor Towles
Un gentleman la Moscova
Editura Nemira, 2018
Traducere din limba engleză de Dana Ionescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Viaţa ne găseşte, în cele din urmă, pe toţi

Aşa cum se întâmplă de multe ori cu cititorii împătimiţi, cartea potrivită îşi găseşte drumul către ei exact atunci când îi simt nevoia. Cam asta mi s-a întâmplat mie cu cartea lui Amor Towels, Un gentleman la Moscova apărută la editura Nemira la sfârşitul lui 2018. Fără chef, după o iarna care s-a arătat generoasă în a-şi arăta puterea, aşteptând cu nerăbdare primăvara, aveam nevoie de o carte care să mă facă să mă simt mai bine, să mă poarte într-o lume diferită de cea în care trăiesc. În cartea lui Towels te ghemuieşti efectiv şi te înfăşori în căldura ei ca şi cum te-ai înveli cu pledul preferat. Îţi dă un sentiment de bine, de lucru aşezat, îţi aduce aminte că uneori este în regulă pur şi simplu să te bucuri de clipele de răgaz, să nu te simţi vinovat că preferi să îţi petreci timpul cu o carte, un ceai sau un prieten în loc să te ocupi de lucruri practice şi serioase.

La starea de bine contribuie în mare măsură modul în care autorul îşi gândeşte şi construieşte personajul principal. Contele Aleksandr Ilici Rostov are un mod elegant de a privi viaţa, o demnitate şi o prestanţă greu de găsit printre contemporanii noştri. Contele, cum îi spune cam toată lumea, prieteni sau duşmani, este obligat în anul 1922 de Comitetul de Urgenţă al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne să nu mai părăsească Hotelul Metropol din Moscova niciodată, iar dacă o va face să fie împuşcat. La data acestei hotărâri contele are treizeci şi trei de ani. Suntem în plină perioadă stalinistă, astfel că nu putem să nu ne gândim că spre deosebire de soarta altor duşmani ai poporului, cea rezervată personajului nostru arată o mare clemenţă. Fără să vreau, primele pagini ale cărţii m-au dus cu gândul la cartea dureroasă a Lenei Constante, Evadarea tăcută, în care pictoriţa şi stenografa româncă îşi povesteşte experienţa concentraţionară, ne vorbeşte despre viaţa de toate zilele într-o celulă, viaţă trăită singură an după an, lună după lună, zi după zi, oră după oră, minut după minut, secundă după secundă. Diferenţa dintre cele două cărţi este izbitoare şi, în acelaşi timp, îi dă cărţii lui Towels o notă de neverosimil, de poveste cu happy end şi, în acelaşi timp, te face să priveşti, cel puţin la început, cu neîncredere plângerile şi tristeţile contelui rus. Treptat, acesta te cucereşte prin şarmul, spiritul, modestia şi bunătatea cu care îi priveşte pe cei din jur şi ajungi să te bucuri de carte pur şi simplu. Îţi dai seama că prin romanul său, autorul nu şi-a dorit să reflecte duritatea şi crimele unei epoci întunecate şi nici suferinţa pe care acele vremuri au creat-o, ci să aducă o odă vieţii, bunul gust şi artei de a trăi frumos şi demn în orice împrejurări. De altfel, referirile la epoca stalinistă sunt oarecum superficiale, nu se insistă pe ele decât în măsura în care afectează direct personajele sau hotelul Metropol. Zidurile hotelului sunt o pavăză în faţa lumii de dincolo, ecourile acesteia fiind filtrate şi ajung la noi doar prin intermediul celor care lucrează sau se cazează la hotel.

Contele Rostov îşi trăieşte, aşadar, o mare parte din viaţă între pereţii hotelului, ceea ce se dovedeşte până la final unul dintre cele mai bune lucruri care i s-ar fi putut întâmpla. Pentru că în hotel o cunoaşte pe fetiţa Nina, cea care îi deschide uşile întregului hotel şi îl familiarizează cu toate cotloanele lui, cea care îi oferă, neaşteptat, bucuria şi responsabilitatea de a deveni, prin adopţie, părintele unei alte copile, Sofia. Tot în hotel îşi cunoaşte marea dragoste, pe Anna Urbanova şi îşi face prieteni buni şi de nădejde, punându-şi la lucru talentele de om de societate, rafinat şi cunoscător al regulilor şi etichetei. Conversaţiile spumoase, ironia cu care îşi priveşte propria soartă, bucuria pe care i-o aduce o masă bine pregătită şi o mâncare excelent gătită, toate fac parte din viaţa şi modul de a fi al contelui Rostov. Odată cu el ne bucurăm şi noi de tot felul de mărunţişuri, de faptul că învaţă să îşi coasă singur un nasture, simţim împreună cu el aroma mierii de albine făcută din polen cules din tărâmuri de poveste, realizăm că satisfacţiile vieţii sunt uneori mărunte, dar valorează mai mult decât poziţiile sociale sau banii din bancă. Contele este exponentul unei lumi în care timpul avea altă valoare după cum reiese şi din povestea ceasului care nu bate decât de două ori pe zi. Tatăl contelui ceruse un astfel de ceas pentru că el credea că omul trebuie să aibă mare grijă de viaţă, dar nu şi de ceas. Aşadar, ceasul trebuia să sune o dată la doisprezece, la prânz, pentru că acela era un moment de judecată. La ora aceea omul harnic, trezit de dimineaţă, putea să se laude că a făcut tot ceea ce îşi propusese pentru ziua respectivă. Aşadar, după-amiaza nu trebuia să depindă de ceasul de la vestă, ci să fie un timp al libertăţii, al plimbărilor, întâlnirilor cu un prieten sau al lecturii. A doua oară, ceasul suna la orele doisprezece noaptea, dar omul nu ar fi trebuit să îl audă niciodată pentru că la ora aceea ar fi trebuit să doarmă. Dacă îl auzea, atunci ar fi trebuit să îl considere o mustrare pentru faptul că nu era deja în lumea viselor.

Towels reuşeşte să te acapareze şi să te seducă. Te face să îţi doreşti să simţi gustul unei supe bouillabaisse, să recunoşti ingredientul secret dintr-un preparat, să ştii cum se taie sparanghelul cu cuţitul special creat pentru acest lucru. Eşti conştient că puţini dintre noi se mai pricep la asemenea fineţuri cum spun unii sau inutilităţi după cum spun alţii, dar înţelegi totodată că am pierdut ceva din savoarea şi bucuria vieţii date de aceste mici detalii atunci când am renunţat la ele şi nu le-am mai găsit rostul. Farmecul cărţii se păstrează şi în traducerea românească realizată de Dana Ionescu căreia îi ierţi micile scăpări cum ar fi traducerea Terorii Roşii (Red Terror) - termen consacrat ca Spaima Roşie.

Poveştile personajelor se întrepătrund şi fiecare îţi devine un companion plăcut pe toată durata lecturii. Pentru a le da viaţă, scriitorul nu apelează la descrieri lungi şi plicticoase ci preferă să îi construiască din mici gesturi şi interacţiuni cu personajul principal. Cartea este asemenea unui fel de mâncare rafinat la care se mai adaugă rând pe rând câte un ingredient care îi sporeşte savoarea şi farmecul. Este, de asemenea, o meditaţie pe marginea vieţii care pare a ne spune că indiferent de circumstanţele în care suntem prinşi, viaţa va găsi o cale ca să ne ajungă din urmă şi să ne ducă acolo unde avem de ajuns. Pentru că, după cum spune contele, laşi circumstanţele să te controleze sau alegi să le controlezi tu pe ele încercând, astfel, să obţii ceea ce este mai bun din ce îţi oferă viaţa. Mă bucur că va urma o ecranizare care îl va avea pe Kenneth Branagh în rol principal pentru că avem nevoie de poveşti frumoase şi aşezate în care lumea să îşi mai dezvăluie din frumuseţe. Aşadar, dacă aveţi nevoie de o carte care să vă ridice moralul, să vă facă să suportaţi mai uşor sfârşitul acesta de iarnă, Un gentleman la Moscova este o alegere potrivită.

Cuvânt înainte la Cu Parlamentul în URSS

Henri Stahl
Cu Parlamentul în URSS
Editura Vremea, 2018
ediţie îngrijită de Irina Stahl

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte

Prezentul volum de amintiri al scriitorului şi stenografului Henri Stahl vine în continuarea volumului Porumbacu, ce reuneşte mai multe schiţe ostăşeşti scrise de acelaşi autor, publicat cu puţină vreme în urmă la Editura Vremea. Ambele se înscriu în seria lucrărilor prin care editura omagiază împlinirea a o sută de ani de la Marea Unire şi sfârşitul Primului Război Mondial. Cele două volume se completează şi se continuă. Dacă în textele inspirate din fapte reale, incluse în primul, autorul alege să rămână în umbră şi să-i facă pe ceilalţi să vorbească, mai cu seamă pe soldaţi, în cel de al doilea, relatarea se face la persoana întâi, amintirile sunt asumate. Primul volum se încheie la 23 noiembrie (6 decembrie) 1916, data ocupării Bucureştilor de către armatele germane. Cel de al doilea volum debutează cu aceeaşi dată, reluând firul povestirii.

Cu Parlamentul în URSS a fost publicat pentru prima dată în anul 1941 (Institutul de Arte Grafice "Marvan" S.A.R., 109 p.). O a doua ediţie, tipărită într-un tiraj redus, a apărut în anul 2003 (Editura Do-Minor). Deşi în nota introductivă la prima ediţie autorul afirmă că amintirile din perioada refugiului în Rusia i-au "reînviat deunăzi", ele aveau la data publicării o vechime de cel puţin un an. Henri Stahl debutează publicarea fragmentară a amintirilor sale la 26 octombrie 1939, cu un prim pasaj, ce va apărea în paginile revistei de direcţie literară, artistică şi culturală Cuget Clar, condusă de colaboratorul şi bunul său prieten Nicolae Iorga (an IV, nr. 16). Fragmentul ales descrie Iaşii, Parlamentul din 1917 şi evacuarea în Rusia. Încurajat poate de succesul textului său, autorul continuă, până la publicarea integrală a amintirilor sale, ce vor apărea în următoarele numere ale revistei: nr. 18 (9 noiembrie 1939), nr. 19 (16 noiembrie 1939), nr. 20 (23 noiembrie 1939), nr. 21 (30 noiembrie 1939), nr. 25 (28 decembrie 1939), nr. 26 (4 ianuarie 1940), nr. 27 (11 ianuarie 1940), nr. 28 (18 ianuarie 1940), nr. 30 (1 februarie 1940), nr. 32 (15 februarie 1940), nr. 34 (29 februarie 1940), nr. 35 (7 martie 1940), nr. 36 (14 martie 1940). Deşi împărţirea şi denumirea capitolelor diferă faţă de cea din volumul tipărit în 1941, textul se regăseşte integral în paginile revistei, cu excepţia unui scurt capitol (în volum "Odesa ‒ Cherson, p. 34-35). Tot în paginile revistei Cuget Clar, va apărea câteva luni mai târziu o scurtă nuvelă semnată de Henri Stahl şi intitulată "Domnul Aghiotant" (nr. 46 din 23 mai 1940 şi nr. 47 din 30 mai 1940). Cu o acţiune desfăşurată tot în preajma ocupării germane, tot la Centrul de Instrucţie al Armatei a II-a, textul diferă de schiţele reunite în volumul Porumbacu prin intriga sa amoroasă. O anexăm prezentului volum, din dorinţa recuperării acestui text uitat, care prezintă de altminteri multe elemente comune cu celelalte texte republicate.

În prezenta ediţie am optat pentru redarea cât mai fidelă a textelor din ediţia din 1941. Modificările, minime, au vizat în principal rectificarea rarelor greşeli de tipar şi actualizarea grafiei şi punctuaţiei în conformitate cu actualele norme în vigoare. Am păstrat ca atare cuvintele care indică o pronunţie specifică, arhaisme, regionalisme etc. precum şi unele exprimări gramaticale specifice autorului (e.g. "dase" în loc de "dăduse"). Au fost eliminate prescurtările ("d-ta" a devenit "dumneata", "d." a devenit "domnul", "dr." a devenit "doctorul" etc.), la fel ca şi forma prescurtată a verbului a fi, "e", a fost păstrată doar în vorbirea directă, în restul textului fiind înlocuită cu forma literară "este". Au fost eliminate o serie de ghilimele ce nu erau necesare, păstrându-se însă acolo unde marchează sensul peiorativ al cuvântului. La fel au fost eliminate unele majuscule, conform normelor în vigoare. Numele româneşti şi străine de persoane şi de locuri au fost păstrate în forma indicată de autor, în ciuda inconsecvenţei acestuia (e.g. numele lui Racovski este scris Racovschi, Racovski, Rakowski, dar şi Racowschi). Acolo unde am considerat necesar am menţionat forma consacrată a numelui într-o notă de subsol. Numele, cuvintele şi expresiile ruseşti au fost lăsate în transliterarea autorului.

Am corectat şi completat citatele inserate din ziarul Lupta şi din cartea lui Grigore Procopiu, Parlamentul în pribegie (1920). Am completat pe alocuri trimiterile autorului, sau am adăugat, acolo unde a fost cazul, trimiterea bibliografică completă.

Cele trei ilustraţii ale volumului original au fost repoziţionate în text. Am recurs la înlocuirea imaginilor iniţiale (care nu au putut fi reproduse după ediţia originală) cu imagini aproape identice, sau asemănătoare, de o mai bună calitate grafică. Harta Odesei reprodusă în final nu este cea donată de Henri Stahl Bibliotecii Academiei Române, dar aparţine aceleiaşi perioade istorice.

Doresc să adresez mulţumirile mele personalului Bibliotecii Academiei Române pentru ajutorul acordat în localizarea donaţiei Henri Stahl şi pentru implicarea de care au dat dovadă în susţinerea acestui proiect de reeditare.

(Irina Stahl)

Cuvânt înainte la prima ediţie

Uitarea este un dar dumnezeiesc: ce ar fi durerea mamei care şi-a pierdut pruncul dacă timpul nu i-ar alina jalea; ce s-ar face stenograful dacă ar păstra în creierul lui receptiv, amintirea miilor de legi şi sutelor de mii de discursuri pe care le-a înghiţit, le-a transcris şi le-a corectat în jalnica lui carieră!

Totuşi, sunt clipe când, cu părere de rău, îţi dai seama că nu poţi să reînvii în memorie anumite momente. Tot războiul pe care l-ai îndurat, cu toate mizeriile lui, doi ani împliniţi, n-a lăsat decât o amintire tot mai estompată, aşa cum îţi reaminteşti vag de un film de cinematograf; iar dacă n-ai luat note zilnice, sau dacă aceste note s-au pierdut ori ţi s-au confiscat, este cu neputinţă ca memoria să reînvie trecutul.

Se întâmplă însă, uneori, ca un fapt neînsemnat: întâlnirea cu un fost camarad de arme, câteva crâmpeie de note regăsite întâmplător, să arunce brusc o lumină intensă în negura amintirilor şi lucruri uitate să reînvie cu obsedantă putere.

Aşa s-a făcut ca, întâmplări de acum douăzeci şi trei de ani, unele pe care le credeam de tot uitate, altele de care n-aş fi voit să-mi aduc vreodată aminte, au reînviat deunăzi, când, răsfoind printre hârtii, am dat de un caiet-registru de 200 pagini în care, în ordine alfabetică, erau trecuţi toţi parlamentarii refugiaţi în Moldova şi Rusia; diurnele, în lei şi ruble, ce li s-au remis, din noiembrie 1916 şi până la începutul lui 1918.

Am socotit că, poate, nu ar fi lipsit de interes să povestesc, pe baza câtorva note păstrate, unele amintiri în legătură cu pribegia Parlamentului la Iaşi, Odesa şi Cherson.

(Henri Stahl)

Umilirea noastră cea de toate zilele - ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat

Alina Nelega
ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat
Editura Polirom, 2019

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Umilirea noastră cea de toate zilele

ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat e un titlu scris cu litere mici, ce sugerează continuarea unei propoziţii nerostite de la început, ci de undeva de la jumătate, aşa cum multe adevăruri în jur se rostesc doar parţial. Ferindu-se de reiterarea clişeizată a mizeriei şi dezumanizării trăite în anii ultimelor decenii de socialism românesc, titlul invocă ceea nu s-a produs: confruntarea conştiinţelor, explicarea a ceea ce a făcut posibilă minciuna general acceptată, laşitatea, falsificarea şi abandonul oricărui crez. Iar titlul acesta, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, sub aparenţa relativizării, ne invită să rezistăm, odată cu trecerea deceniilor, pierderii şi căderii în derizoriu a adevărului umilinţelor cotidiene în care ni se risipeau vieţile în vremea conducătoruluiiubit. Dar atât începutul lipsă, cât şi subtextul titlului amorsează jocul Alinei Nelega cu cititorul, pe care îl provoacă să revină prin literatură (sau să descopere acum - chestiune de vârstă) asupra anilor negri ai ultimului deceniu de dinainte de 1989. Perioada coincide cu anii formării şi tinereţii Cristinei şi ai Nanei, cuplul protagonistelor romanului care încarnează cele două faţete ale autoarei, literatura şi teatrul.

Alina Nelega pendulează cu pasiune stăruitoare între dramaturgia care i-a adus rapid consacrarea şi literatura ca mărturie a polifoniei vocilor lumii româneşti. Indiferent de gen, scrisul său urmăreşte conservarea adevărului nefalsificat al vieţilor trăite, iar cuplul personajelor principale încarnează în roman vocea multiplicată a autoarei. Destinul lor diferit, legat prin fidelitatea iubirii, mărturiseşte încrederea în forţa cuvântului de a conserva adevărul. Tonul detaşat al vocii auctoriale răzbate din subiectivitatea lucidă a Cristinei, protagonista prin ochii căreia citim epoca şi felul în care presiunea regimului ne deforma, ne reducea la tăcere anulându-ne demnitatea. Cuvântul lipsă, marele cuvânt lipsă din titlu se decupează cu litere majuscule în mintea cititorului la finalul romanului. Umilire, substantivul comun împărtăşit de milioane de destine anonime e în fond leitmotivul acestui bildungsroman, apărut în luna februarie 2019 la editura Polirom. Povestea anilor formării şi ai înregimentării în tiparul de viaţă standardizată al epocii, surprinde de la mişcarea browniană liberă a adolescenţei, captarea şi fixarea individului în reţeaua social-condiţionată şi supravegheată de regim. Romanul atinge câteva subiecte ocultate în epocă: descoperirea impulsurilor homosexuale, sufocarea gândirii libere, promiscuitatea morală, şantajul sexual, corupţia şi traficul de influenţă din mediul cultural, familia pulverizată de sistemul repartiţiilor de stat, supravegherea omniprezentă a securităţii, laşitatea ca strategie generalizată a supravieţuirii. Parcursul destinelor Cristinei şi al Nanei, generează în fundal diorama societăţii româneşti pervertite de traficul de influenţă şi corupţie justificate de comandamentul vremii: să te descurci. Drumul dus-întors între micul oraş de provincie şi centrul universitar transilvan, cu escale în oraşe muncitoreşti sau enclave culturale etnice, cu ocoluri prin capitala tuturor relaţiilor urmează traiectoria previzibilă a eşecului iluziilor tinereţii şi descrie din detalii semnificative caracterul interacţiunilor din mediile sociale prin care trec personajele. Facultatea, amorul, căsătoria, copilul, repartiţia, naveta, divorţul, transferul, naufragiul iubirii lesbiene, sufocarea în promiscuitatea provinciei, toate oferă versiuni ale ratării recognoscibile în destinele generaţiilor care au traversat epoca.

În fond, romanul urmăreşte formarea intelectualului şi problematizează condiţia spiritului revoltat, izolat în refuzul mentalităţii generalizate a cedării, confruntat cu coruperea conştiinţei căreia nu are mijloace să îi reziste altfel decât prin marginalizare şi repliere în escapism cultural. Luciditatea ironică a Cristinei circumscrie tipurile relaţiilor interumane: protecţia sufocantă a familiei, trocul micilor influenţe pentru accesul la hrană şi la confortul urban, pactizarea complice, dar şi barierele culturale insurmontabile dintre intelectualitatea română şi cea maghiară în strategiile rezistenţei. Traseul Cristinei coboară cercurile purgatoriului şi trece toate pragurile compromisului, până la sufocarea în neputinţa revoltei şi a refuzului laşităţii generalizate. În acelaşi timp, Nana, actriţa cu relaţii şi protectori în mediile înalte, e exponenta alternativei aparent salvatoare. Nana fuge în Occident, se stabileşte la Paris, renunţă la scenă dar lumea liberă nu o împlineşte în absenţa iubirii Cristinei. Cristina a rămas însă pe altă orbită: are un copil din căsnicia eşuată, iar poveştile pe care i le spune lui Ştefan sunt strâmtul spaţiu de libertate care i-a mai rămas în viaţă. "Da, mai scriu, dar nu e pentru voi, e pentru generaţiile viitoare" va spune personajul, apărându-şi ultima redută a demnităţii, literatura. Poveştile Crocodilei neîmblânzite, fiinţa puternică, liberă, dintr-o specie latent fioroasă, îi livrează copilului modelul etic pe care nu îl poate transmite prin propriul exemplu mama captivă în lumea mortificată din jur.

Romanul construieşte cu acurateţe, din fine observaţii, tabloul monocrom al lumii româneşti, dar mai ales redă varietatea insidioasă a umilinţelor care frâng demnitatea individului. Tonul lejer al scriiturii e înşelător, ca ceaţa care înghite treptat normalitatea vieţii, cu fiecare libertate anulată: revistele străine, lumina, cartela de pâine, paşaportul. Relieful alert al dialogurilor, alternat cu suprafeţele epice ale observaţiilor lucide descriu un peisaj fluid, în care cititorul nu poate rezista efectului fizic al lecturii. Romanul provoacă o reacţie de rău visceral: resimţim fizic umilinţele şi neputinţa revoltei, disperarea captivităţii în cuşca din care nu am avut curajul, puterea, inteligenţa să ieşim altfel decât evadând cultural - soluţia generaţiilor de intelectuali blocaţi în aşteptarea schimbării. "Trăieşti în cap, Cristina, în realitate eşti o biată găină. Dacă aveai un pic de curaj, făceai greva foamei sau îţi dădeai foc în piaţă sau te cărai de-aici cu bărbatu-tău, vorbeai acolo unde te poate auzi cineva, nu în pernă, nu în sertar." Cititorul matur e prins în capcana confruntării cu pasivitatea în care ne-am complăcut, iar tinerii pentru care istoria de dinainte de '89 aparţine altui secol găsesc în romanul Alinei Nelega un manual analitic al mecanismului pervertirii colective.

Pe coperta romanului, vedem pe perete, prin uşa întredeschisă, portretul celuimaiiubitconducător, încarnarea simbolică a Răului care ne descarcă de responsabilitatea în faţa abdicării morale colective. Romanul nu acuză. Dimpotrivă, caută să înţeleagă cu toleranţă slăbiciunile umane. Totuşi, nu ne consolează pentru umilinţa, laşitatea, amoralitatea care ne-au amprentat ireversibil, ci ne avertizează de pericolul replierii pasive în faţă viitorului. Din nou, intervenţia exterioară şi nu reconsiderarea din perspectivă etică a existenţei pare să fie şi azi salvarea care ne deculpabilizează în ochii generaţiilor viitoare. Ţinem, oare, în mână o carte în care bisturiul autoarei face necropsia unui organism mort, în pofida semnelor aparente de viaţă? Acesta pare să fie sensul sacrificării Cristinei la final. Cristina, exemplarul defect, incapabil să se adapteze, lurlugeana rătăcitoare, se consumă şi nu rezistă până la căderea regimului. Şi nu, Cristina nu e nici înger, căci părăseşte lumea ştiind ceea ce ştim cu toţii în străfundul nostru: izbăvirea vine doar din interior, din respectul datorat nouă înşine şi semenilor, din credinţa cu care rămânem fideli idealurilor. Acest cuvânt, dispărut din relaţiile noastre de atâtea decenii, anulează speranţele schimbări din '89 şi ne condamnă să rămânem captivi în bolgia amoralităţii în care vor continua să se zbată şi personajele romanului, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cu cuvintele Alinei Nelega: Românii nu cred în căderea comunismului, acolo, nimeni nu crede că o să se schimbe ceva. Şi lipsa de credinţă e problema, totul ne vine din cer, dinafară, nu din noi, ăsta e specificul naţional.

O creatură diabolică, sinistră - Beria. Mâna dreaptă a lui Stalin

Amy Knight
Beria. Mâna dreaptă a lui Stalin
Editura Corint, 2018
Traducere din limba engleză de Adriana Decu şi Dan Criste

Citiţi un fragment din această carte.

*****
O creatură diabolică, sinistră

Nici un regim totalitar nu poate fi construit şi impus fără complicitatea şi ajutorul unor indivizi lipsiţi de scrupule, care văd în noul regim o şansă personală de parvenire. Epoca stalinistă poate fi considerată un model în acest sens. Deşi Stalin a fost figura centrală, în jurul său au apărut şi dispărut de-a lungul anilor o serie de personaje care au rămas în mentalul colectiv ca întrupări ale răului şi cruzimii. Unii dintre ei s-au aflat pentru o perioadă în lumina reflectoarelor - până când au ajuns în puşcărie sau au fost executaţi, alţii au avut intuiţia de a rămâne oarecum în umbră, urzindu-şi de acolo cariera şi având grijă să se menţină în graţiile dictatorului. Unul dintre cei din urmă şi care a reuşit să îi supravieţuiască lui Stalin a fost Lavrenti Beria. Ironic, deşi a reuşit să se strecoare prin hăţişurile şi intrigile din perioada stalinistă, Beria a fost executat la ordinul lui Hruşciov după moartea dictatorului.

Publicată în Statele Unite în 1993, cartea lui Amy Knight intitulată Beria. Mâna dreaptă a lui Stalin şi apărută la editura Corint în 2018 îşi păstrează actualitatea. Volumul constituie una dintre puţinele biografii dedicate celui pe care Stalin l-a numit "moi Ghimmler" (Himmler al meu), atunci când l-a prezentat preşedintelui american Franklin D. Roosevelt la conferinţa de la Ialta din februarie 1945. Istoricul american încearcă să treacă dincolo de imaginea pe care mentalul colectiv i-a construit-o lui Beria, în care acesta apare ca un criminal şi trădător, semnificând tot ceea ce a fost mai rău în acea perioadă. Amy Knight îşi propune, aşadar, după cum ea însăşi declară, să scrie o istorie revizionistă în care să aducă în atenţia publicului faptul că Beria a fost un administrator inteligent şi eficient care a influenţat întreaga politică sovietică. De asemenea, consideră autoarea, unele dintre reformele post-staliniste îl au ca arhitect pe Beria, Hruşciov fiind reprezentantul aripii staliniste dure. Această ultimă teză eu, personal, o consider discutabilă având în vedere cariera politică a lui Beria până în acel moment.

Lavrenti Beria s-a născut, ca şi Stalin, în Georgia, dar la 20 de ani după acesta. Aşadar, deşi nu făcea parte din generaţia de revoluţionari a lui Stalin, Beria împărtăşea cu acesta limba, tradiţiile şi obiceiurile regiunii în care se născuseră. În plus, amândoi proveneau din familii sărace, în care mama a jucat rolul central, cei doi pierzându-şi taţii la vârste fragede. Conform mărturiilor, Beria a căutat să profite de acest avantaj fiind unul dintre puţinii care i se adresa lui Stalin frecvent în georgiană folosind apelativul Koba - numele din clandestinitate al dictatorului pe care acesta îl împrumutase dintr-un celebru roman georgian în care personajul cu acest nume întrupa trăsăturile bărbatului ideal. De asemenea, Beria a fost unul dintre puţinii care a înţeles că deşi dictatorul s-a rusificat la suprafaţă, şi-a păstrat, la nivel personal, influenţele moştenirii lui georgiene. Conform tradiţiei, un bărbat georgian trebuia să fie ospitalier şi să reziste la băutură. Beria îl flata pe Stalin la nesfârşit, se folosea de frica acestuia de trădare întreţinându-i suspiciunile, propunea toasturi interminabile în cinstea dictatorului şi făcea glume grosolane. Treptat a devenit indispensabil. Lipsit de scrupule, crud şi oportunist, Beria şi-a croit cu răbdare drum până în cele mai înalte sfere ale puterii.

Viclean şi mincinos încă din şcoală, după cum îşi amintesc foştii lui colegi, Beria a avut o copilărie dificilă. În 1917, după abdicarea ţarului şi instalarea guvernului provizoriu, s-a alăturat aripii bolşevice a Partidului Muncitoresc Social Democrat. A fost o alegere care s-a dovedit inspirată deşi în acel moment părea că aripa menşevică, mult mai puternică în Georgia, va avea câştig de cauză pe termen lung. În perioada care a urmat Beria şi-a început activităţile de spion în guvernul local din partea bolşevicilor ruşi, organizând chiar şi o reţea de spioni. Deşi a încercat să studieze arhitectura, treburile partidului l-au ţinut departe de şcoală. În 1920 se presupune că l-a întâlnit pentru prima oară pe Stalin şi tot atunci l-a cunoscut pe Sergo Ordjonikidze, membru important din anturajul lui Stalin, care i-a devenit protector şi mentor. În aceeaşi perioadă intră în Ceka georgiană, poliţia politică a epocii.

Din acest moment, Beria a fost toată viaţa un cekist, participând la cele mai sângeroase şi crude momente din istoria acestei instituţii odioase. Mâinile sale sunt pătate cu sângele a sute de mii de oameni, de multe ori la propriu pentru că, după cum se spune, îi plăcea să ia parte la interogatorii. Cartea lui Amy Knight tratează fiecare pas al carierei lui Beria folosind documente de arhivă, mărturii ale supravieţuitorilor şi articole din presă. Promisiunile nerespectate, intrigile împotriva celor care nu erau dispuşi să se plece şi să îi recunoască autoritatea, inventarea de probe care au dus la condamnări la moarte, presiuni inclusiv asupra armatei au făcut parte din arsenalul de metode folosit de Beria. Autoarea nu uită să precizeze rolul activ pe care Beria l-a avut în procesul de colectivizare şi deportare a chiaburimii, în consolidarea şi creşterea productivităţii Gulagului şi în proiectul primei bombe atomice sovietice. La toate acestea se adaugă plăcerea de a viola tinere femei pe care gărzile sale de corp le luau direct de pe străzile Moscovei. Chiar dacă studiul încearcă să prezinte un personaj complex, cu certe calităţi administrative şi logistice, ororile transpar printre rânduri. La fiecare pagină se mai vorbeşte de un asasinat, de o condamnare sau dosar fabricat care au avut drept scopi netezirea drumului pentru acest individ.

Beria este unul dintre cei care l-au convins pe Stalin că Germania lui Hitler nu va ataca Uniunea Sovietică. Deja şef al poliţiei secrete, rebotezate NKVD, Beria şi-a dorit să se implice inclusiv în politica externă. Partizan al alianţei cu Germania, a susţinut până în ziua invaziei că toate rapoartele care o anunţau erau false. Tot lui Beria i se datorează reintroducerea funcţiei de comisar politic în cadrul Armatei Roşii prin care partidul împărţea comanda cu armata, precum şi o mare parte din deciziile catastrofale din prima parte a războiului.

Cartea insistă foarte puţin pe viaţa personală a lui Lavrenti Beria. Autoarea recunoaşte acest lucru şi îl pune pe seama lipsei surselor şi corespondenţei personale, dar şi pe faptul că Beria şi-a dedicat o mare parte din timp partidului. Adică viaţa lui personală se confundă cu cea oficială. Până şi căsătoria lui pare să fi devenit de formă la un moment dat după naşterea fiului său, Sergo.

Dincolo de parcursul lui Beria, studiul lui Knight are meritul de a îl familiariza pe cititor cu istoria Georgiei şi a celorlalte state care au format Transcaucazia în perioada stalinistă. Şi acolo, ca şi în Ucraina sau statele baltice, mâna lungă a poliţiei politice a fost neiertătoare. Un număr imens de familii au fost afectate de acţiunile în care a fost implicat Beria la ordinul lui Stalin sau pur şi simplu din dorinţa de a îl impresiona pe acesta din urmă. Biografia lui Lavrenti Beria se construieşte printr-un şir nesfârşit de orori, aruncând o lumină neiertătoare asupra a ceea ce însemna să faci carieră în acea perioadă. Este o carte care invită la meditaţie, scrisă fără sentimentalism despre unul dintre cei mai odioşi oameni politici ai vremurilor nu prea îndepărtate.

Flying Monk - şi eresurile lumilor uitate - Cartea poveştilor uitate

Radu Polizu
Cartea poveştilor uitate
Editura Scrisul Românesc, 2016

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Flying Monk - şi eresurile lumilor uitate

Cartea poveştilor uitate a domnului Radu Polizu este în ultimă instanţă o invitaţie la călătorie. Ea este deosebită prin felul ei extravertit de-a te pune în relaţie cu terra incognita direct prin sufletul şi trăirile autorului, a celui care dăruie cu generozitate acel fior şi tumult al spiritului înrobit de fascinaţia misterului şi de credinţa că a ajuns în miezul lucrurilor. În acelaşi timp, este o declaraţie de iubire adresată călătorului anonim de orişiunde, călătorului autentic (şi nu turistului!), înfometat să vadă şi dispus să rabde şi subscrie oricăror vicisitudini ce l-ar putea abate de la drum. Un anume tip de asceză - pe care călătorul şi-o impune - face aproape mistic acest demers plin de fantezia, talentul, umorul şi naturaleţea debordantă a unui scris necăutat, autentic şi plin de vervă. Mai apoi, cartea este un tratat de iniţiere în misterele călătoriei, abordată filozofic. Ieşind din limitele entertainment-ului, ea se defineşte ca un instrument de cunoaştere, de căutare de sine, un mod de-a te redescoperi în tainele nemărginite ale acestei lumi. Aşa cum glosează însuşi autorul în cuvântul introductiv, rătăcirile călătorului nu fac decât să-i obiectiveze gândul interior şi să-l îmbogăţească prin atingerea acestui ideal animist al răspândirii în lume pentru a te întoarce la sine, îmbogăţit, după principiul individuaţiei: "Gândul nu avea nici un sens dar ceva, ceva era acolo, acel ceva pe care apoi l-am căutat peste tot, poate comoara alchimistului care era chiar sub perna din casa de la marginea Bucureştiului." În fapt, autorul face referinţă la povestea rabinului Eisik care visează o comoară la capătul lumii şi după ce bate drumul până la ea, află din visul unui gardian că ea se află sub propria sa vatră. Aşa cum rabinul străbate lumea să descopere comoara ascunsă la el în casă, sensul călătoriei - teoretizat în această carte - începe şi revine sub perna autorului. El este reliefat mai ales de zborurile mirifice ale acelui "Flying Monk" ce survolează spaţiul infinit al internetului, purtând pe aripile lui daruri surprinzătoare pentru iubitorii de poveşti uitate. Flying Monk este un site bătrân construit de autorul de faţă - de când lumea internetului - cu o colecţie fabuloasă de filme, fotografii şi note de călătorie. În fapt, este un gen de jurnal vizual ce reţine - depersonalizat - aproape zilnic, câte o petală din corola de minuni a acestei lumi. Flying Monk este o vahană ce-l poartă pe autor prin eresurile unor tărâmuri aparte, mai pure şi, nu mai puţin, fascinante. Radu trăieşte în această lume a lui - reinventată cu mijloace tehnologice - într-o dublă identitate: a IT-istului pasionat ce se joacă demiurgic cu instrumentele puse la dispoziţie de noua tehnologie şi a monahului zburător - călăuza ta - ce colindă extatic prin lumile şi poveştile lor uitate.

Linia narativă şi confesivă curge nestăvilită la temperaturi lirice. Ce caracterizează cu prisosinţă scriitura lui Radu Polizu este o irezistibilă sinceritate, dezvăluind o trăire intensă a faptului evocat - ca un catharsis. Scriitura, chiar dacă fin şi temeinic elaborată, trădează voit un anume gen de oralitate şi impetuozitate care te ţine conectat la un prezent narativ. Bucuria amintirii şi a actului creator în sine (slova făurită a scrisului) împerecheate-n carte se mărită, lăsând la o parte orice contrafacere sau făţărnicie eseistică. Scrisul zvelt, ironic şi spontan, dar în acelaşi timp plin de referinţe socio-culturale, îmbracă orice istorie într-o aură de mister şi autenticitate. Pe alocuri, aserţiuni filozofale nu încarcă sau modifică densitatea textului, sunt în general remarci de bun simţ ce se înlănţuie logic din tonalitatea şi gravitatea expunerii.

Visul călătoriei se concretiza în mintea autorului încă din copilărie, apoi în adolescenţă, şi îl purta - în limitele unui regim politic închis, dictatorial - către civilizaţiile pierdute, lumea tăcută şi stranie a piramidelor şi ashram-urilor din Tibet. Se gândea că visul lui se va transforma într-o zi în realitate, dar fără să ştie cum? Lumea eclatantă a Europei vestice, exemplificată în visul românului de-a vedea Parisul şi Coasta de Azur, nu rezona prea mult cu aşteptările călătorului în căutarea unei străluciri interioare, mistice.

Cu Biblia călătorului sub braţ (ghidul Lonely Planet), autorul pare să ignore noţiunile de noapte şi de zi când are de traversat munţii, înfruntat mitralierele insurgenţilor din Egipt sau gherilele din America Latină. Ceva lipsea acestui minunat ghid - imaginea - ce nu putea cuprinde în cuvinte adevărata măreţie şi vibraţia unor locuri. Aşa s-a născut Flying Monk cu 20 de ani în urmă. Însoţită de charisma povestitorului, imaginea fotografică sau video devenea viaţă. Şi nu doar autorul se identifică cu acest hobby materializat în site-ul fabulos, dar ajunge să fie recunoscut şi strigat prin aeroporturi de tovarăşii de breaslă ca: Flying Monk.

Pentru a pătrunde în miezul lucrurilor, călătorul trece printr-un proces dificil de adaptare şi integrare pentru că numai dinăuntru cunoaşterea şi înţelegerea unui mod de viaţă este posibilă. Scopul călătoriei, precizează autorul, nu este de-a vizita muzee sau a te delecta cu peisaje frumoase ci de-a trăi literalmente şi a împărtăşi cumva destinul unei comunităţi în contextul unui spaţiu mental şi geografic. A pătrunde în acest univers tabu nu este la îndemâna oricui, există riscuri, încercări şi situaţii neplăcute. "Vivere periculosamente" pare a fi deviza călătorului. Anduranţa şi supunerea sunt elemente esenţiale care-l ajută să nu se abată de la drum: ".... Am plecat pe drumurile sinucigaşe din India cu un Ambasador model 1938 la târgul de cămile, în China să pescuim cu cormoranii Yangshou, am suit muntele Sinai noaptea.... am scăpat de mitralierele insurgenţilor în Egipt, de gherilele maoiste din Peru..." A călători cu rata plină cu găini, a ştii să-ţi pleci urechea şi să te amesteci cu localnicii este un proces de iniţiere către un destin existenţial, impune un nou mod de a trăi - vieţi paralele în lumi paralele.

Când spunem Marea călătorie, de la Mircea Eliade încoace, ne gândim univoc la moarte, dar în fapt orice călătorie descrisă de Radu în această carte pare o fi o incursiune în moarte pentru a renaşte într-o postură nouă, aceea de iniţiat în rosturile unor lumi necunoscute cu toată mistica şi tradiţiile lor.

De la primele pagini, Radu încearcă o teoretizare a ideii de călătorie în sensul înţeles de el încă de pe vremea când ea exista sub forma unui vis îndepărtat sau parţial materializat prin ţările din blocul estic, cu rucsacul la spinare, fără un ţel precis, adică "On the road" - înainte de-ai fi lecturat pe "beatnici" (Jack Kerouac). În fapt, sensul călătoriei se concretizează într-o scurtă vacanţă (cât îşi putea permite lucrătorul proaspăt sosit în ţara Americii) în Cancun (Mexic) - un fel de mall cu locuri de dormit - când, plictisit de staţiunea all-inclusive, hiper-americanizată, sare în primul autobuz către piramidele de la Chichen Itza. Din acel moment, călătoriile s-au transformat într-o adevărată cavalcadă ce părea că depăşeşte limitele omului de rând: plecările la sfârşitul orelor de lucru cu un red eye şi întoarcerile luni de dimineaţă din aeroport direct la muncă, cu ochii scoşi de nesomn,... gata să ne odihnim la serviciu.

Cartea poveştilor uitate cuprinde momente deosebite din viaţa călătorului, înscriindu-se ca un jurnal de atmosferă ce urmăreşte psihologia locului pornind cu incursiuni istorice semnificative, elemente de monografie, până la condiţia prezentă a trăitorului de rând, având conştiinţa că periplurile prin exotismul lumilor totalitare fac din călător un fel de purtător al mesajelor către lumea liberă în speranţa că regimul existent va fi zdruncinat din afară.

Primul capitol vorbeşte despre Bangkok (cu poveşti mai vechi şi mai noi) - unde se întoarce după 10 ani să filmeze generalii cocoţaţi pe pagode şi să se regăsească confortabil în reperele oraşului vechi: Budha de jad, culcat în paranirvana, templul din cioburi de porţelan... Bangkok-ul se definea ca cel mai civilizat loc al Asiei, unde se putea face eventual şi un duş, unde se fabricau pe loc vize şi acte false pentru alte ţări. Aici autorul a venit în contact cu acea specie de călători în extaz care bântuiau în miezul nopţii după un loc să-şi tragă sufletul, pentru ca s-o pornească a doua zi către un Vietnam în tranziţie, o Burmă dictatorială, plină de mistere, cu graniţele închise, un Laos comunist într-o sărăcie lucie sau o Cambodgie acoperită de junglă, ce abia se recupera după un război crâncen cu khmerii roşii. Koh Sarn Road era locul unde se adunau călătorii şi schimbau informaţii (singurul ghid viabil). Acolo, puteai să-ţi laşi rucsacul într-un colţ şi să revii să-l ridici câteva zile mai târziu. După 10 ani, turistul ia locul călătorului. Autorul surprinde nostalgic un Bangkok modern în care paradisul rucsacilor se transformă într-o mare de valize sofisticate ce se îndreaptă către hoteluri luxoase.

Urmează India, unde farmecul creşte la pas cu derizoriul condiţiilor privite cu ironie dar şi cu gingăşie într-o formulă plastic-teribilistă de un umor debordant: după un duş la comun cu milioane de muşte, în urma unei zile epuizante, baia - într-o stare vecină cu Nirvana - se transpune oniric într-un templu cu zei-muscă ce cântă imnuri. Circulaţia "cu şofer" pe drumurile indiene pare la prima vedere un hazard cu puţine şanse de supravieţuire. Pe dantela de asfalt a unui drum cu două sensuri încape cu greu un camion din a cărui cale trebuie să te fereşti. Vaca - animalul emblematic şi mitic al naţiunii (taurul Nandi) la tot pasul - pare încremenită în drum într-o transă profundă. Totuşi, se circulă... pentru că de pe bordul maşinii ne păzeşte un Lord Shiva, lordul Ganesha, o biblie... Toţi zeii sunt în maşină. Fascinaţia oraşelor vine cu mirosul lor pestilenţial, cu palatele bântuite de lilieci şi maldăre de gunoaie în faţă, străjuite de munţi de bălegar de la vacile sacre. Cel mai frumos sat din lume, Kuri, cu casele de lut de un alb imaculat care nu conţin mai mult decât un pat şi o găleată oferă o noapte plină de poezie, de început de lume, cu spuza de stele exacerbată de lipsa electricităţii şi tinerii care cântă adunaţi în jurul unui foc. Fiecare obiectiv descris vine cu dimensiunea sa sacră, cu o legendă cosmogonică, misterul şi mitul te întâmpină la fiecare pas, transcendând mizeria şi derelicţiunea asimilată în poezia locului. Periplul extatic şi desculţ prin templul Balaji (al zeului maimuţă - Hanumman) - un fel de munte Athos , pentru că femeile nu au voie înăuntru - se vrea o experienţă purificatoare şi în acelaşi timp terifiantă, în care curgi printr-un culoar foarte strâmt, într-un fluviu gelatinos, purtat de o mulţime compactă, fără putinţă de evadare. La apogeul curgerii te întâmpină statuia lui Hanumman făcută toată din ochi - un fel de Argos ce veghea la sacralitatea locului.

Un capitol este rezervat lumii misterioase a Tibetului, un tărâm mai aproape de cer, cu acel axis mundi - Kailash - muntele sfânt pentru patru religii, Lhasa, un tărâm al spiritelor - cu templele sale păzite de zei gardieni cu figuri înfricoşătoare (dar şi de soldaţii chinezi!), apoi cultul lui Dalai Lama răspândit în toate mănăstirile Lhasei. Un loc încă neatins de turism este rezervat marii familii de călători ai lumii. Echipa de atac a Kailash-ului se constituie ad-hoc: un fel de vraci care stă mai mult în cap şi rezolvă blocaje energetice, un veterinar elveţian pasionat de iaci... Un moment aproape sacerdotal este notat cu elocvenţa şi deferenţa celui care se iniţiază: un călugăr budist pare să-l aştepte de o eternitate pe treptele templului ca să-i arate o poză ascunsă a lui Dalai Lama - un gest de mare confidenţă ce l-ar fi putut costa libertatea.

Cuba exercită o adevărată fascinaţie asupra autorului. Îi dedică mai multe capitole în care descrierea vine cu un studiu sociologic, menit să demonstreze similitudinile regimurilor dictatoriale din toate timpurile şi geografiile. Studiul se concretizează în dialogul narativ cu eroii acestor episoade, personaje ale căror portrete sunt desăvârşite în romanul ulterior dedicat în totalitate Cubei şi publicat în limba engleză: De la Fidel la Ceauşescu; un fel de interviuri ad-hoc cu o bogată încărcătură emoţională care-l fac pe autor să se simtă ca acasă în mijlocul unor prieteni vechi: Raquel, gazda sa din Havana, Diego, taximetristul-profesor de desen, Blas, preotul Santeriei... Experienţa cubaneză se defineşte ca o teleportare în spaţiu şi timp într-o Românie post-belică, cu acelaşi sindrom utopic al venirii americanilor sau în iepoca ceauşistă, cu aceleaşi rafturi goale, pline cu nechezol şi rom (în locul coniacului albanez!). Cuba pare o lume minată de timp, cu o existenţă primitivă, larvară fără internet, email, Facebook, în care comunicarea cu exteriorul e tăiată. Havana este o combinaţie de grandoare şi decădere. Peste tot te întâmpină vestigiile trecutului: la belle americaine a anilor '50, încă funcţională, în faţa unor vile în paragină, cândva somptuoase, ocupate de populaţia neagră - un gen de Râşnov cu case mari şi frumoase părăsite de nemţi şi locuite în prezent de ţigani. Timpul pare că a stat în loc ca în Frumoasa din pădurea adormită. Se aşteaptă prinţul (embargoul) să rupă făcătura destinului şi să trezească lumea din nou la viaţă. Cuba trăieşte într-un fel de stare paradisiacă în care muzica şi dansul te cuprind la tot pasul, o senzualitate contagioasă "care curge prin fiecare por" pluteşte în atmosferă. O lume la ralanti, cu autostrăzile goale, în care nimeni nu se grăbeşte că nu are unde şi nu are nimic de făcut sau aşteptat, un univers al lui Godot - cu o raţiune efemeră de a trăi - în care te simţi vinovat dacă te grăbeşti: "Dacă vezi pe cineva grăbindu-se în Cuba, înseamnă că pe undeva este un incendiu."

Până şi depolitizarea cauzată de depresiunea economică aminteşte de România ceauşistă din ultimii ani când dizidenţa era la modă. Havana - simbolul revoluţiei cubaneze - vine cu mitul deşănţat al lui Che Guevara materializat într-un memorial de 5 metri înălţime, înconjurat de copii cu cravate roşii (aceiaşi pionieri ceauşişti sacrificaţi pe altarele festivităţilor). Radu descrie în limbajul argotic al românului trăitor al acelor vremuri acelaşi tip de economie dublă cu produsele pe cartelă în paralel cu magazinele speciale pentru protipendada puterii. În extremis, moneda vehiculată e şi ea dublă: pesos nationales - moneda vulgului şi CUC-ul, moneda pieţii libere şi a turistului - unde acelaşi produs este de 30 ori mai scump. Cola - cozile interminabile în faţa vitrinelor goale - cu aceeaşi semnificaţie că "urmează să se bage ceva". Culturile de trestii, devenite situri arheologice - cândva bogăţia acestei ţări - zac în aceeaşi paragină ca şi agricultura românească. Staţia de tren din Izanaga de unde pleca zahărul strâns de pe plantaţii, e comparată cu cea din Bolivia lui Butch Cassidy şi Sundance Kid.

O letargie generală în care se complace întreaga naţiune defineşte o civilizaţie de greieri: nimeni nu munceşte (după sintagma românească - ei se fac că ne plătesc şi noi ne prefacem că muncim) şi toată lumea dansează: "Viaţa nu-i rea în Cuba. Avem asistenţă medicală gratuită,... avem învăţământ gratuit, petrecem mult, muzică, fete, rom... Dacă am avea şi bani..." Descurcăreala este un mod de-a fi sau de-a subzista. "Dar ne descurcăm, şi dacă e nevoie facem rost" pentru că "în Cuba nimic nu e permis, dar totul este posibil" - chiar şi forţarea graniţelor - cu 10.000 CUC se ajunge în Florida în două ore cu bărci foarte rapide cu care cele ale grănicerilor nu pot intra în competiţie. Textul e presărat cu expresii ce ţin de limbajul metaforic al transfugului: pierna seco (ajuns pe uscat ai azil politic garantat) - pierna mojado (dacă eşti prins pe apă faci un an de închisoare).

Disertaţia despre Cuba şi proiecţia sa într-o Românie ante-revoluţionară eşuează într-o lecţie de moralitate socială în care sarcasmul, bântuit de nostalgii şi ameliorat condescendent şi ludic, aduce în discuţie sindromul "caprei vecinului" , lipsa unei coeziuni etnice a românilor din diasporă, "băşcălia" şi "invectiva" ("Te-au spălat pe creier") ca remedii pentru a ieşi din orice impas. Cuprins de amărăciune, reflectează la "problema românească": românul deţine apriori monopolul adevărului... are păreri bine formate despre orice... nu ştie să asculte... monologhează aberant şi isteroid.

Poveştile se desfăşoară imprevizibil cu o economie narativă configurată în imagini de esenţă cinematografică, prin tehnica decupajului, într-o suită densă de idei şi cadre afectiv-expresioniste. Un exemplu este povestea lui Blas care te poartă cinematic pe treptele din faţa casei, unde bătrânul preot al Santeriei "te aşteaptă" (nechemat şi neanunţat) să-ţi arate altarul cu sfinţii sincretici, format prin cuplajul zeităţilor africane primitive cu corespondenţii lor catolici impuşi de ocupaţia spaniolă. Disertaţia lui Blas despre dualitatea şi semnificaţiile fiecărui sfânt se transformă în fascinante note de călătorie puse la dispoziţia cititorului.

A doua revenire în Cuba stă sub imperiul vizitei lui Obama - simbol al acelui "cambio" care întârzie să vină de 50 de ani. Efervescenţa neobişnuită a străzii trădează tensiunea şi bucuria aşteptării, dar cei mai înţelepţi (preotul) nu cred în schimbare. Radu surprinde sufletul comun al naţiunilor bastarde, devastate de istorie, urmărindu-le destinul şi miturile - lumi dezorientate şi exilate care trăiesc în iluzie. Verdictele răzbat prin poezia şi în acelaşi timp laconismul frazei. Copiii mici ai istoriei, creatori ai aceloraşi mituri, nu ştiu - cu referinţă directă la România - că lumea a fost de mult împărţită... Un alt exemplu este piaţa săracă a Guatemalei cu cele trei "speranţe" agăţate una lângă alta: "Isus, Fecioara şi Steagul American".

Ultimele secţiuni sunt dedicate paradisurilor terestre, începând cu zona canioanelor din statul Utah (Bryce, Zion, Escalante,...). Ca să ajungi la "The Wave" - un fel de Mecca al zonei - trebuia să câştigi loteria celor zece permise de admitere în rezervaţie (care includ şi câinele participantului). Poezia imaginii vine cu o sensibilitate aparte reliefată de un animism mitologic. Călătorul intră în lumea de basm a reliefurilor roşii săpate în forme stranii de ape şi vânturi - o feerie de forme şi culori făcute de un sculptor nebun. Aici, n-ar fi surprins să-i apară în cale zâne sau spiriduşi care să-i călăuzească paşii şi se amuză la gândul că acest parc naţional (Bryce) poartă numele unui mormon misionar care nu pare să fi fost cuprins de acelaşi extaz când îl caracteriza prozaic ca "a hell of a place to loose a cow" (un loc al naibii de rău să-ţi pierzi o vacă).

Paradisul Americilor continuă cu America Centrală. Trecerea din paradis în paradis se face prin "Albastrul dintre continente" (titlul unui capitol). Carnavalul din Los Santos (Panama), al treilea ca dimensiuni după Rio şi Baranquilla, este un paradis-purgatoriu unde "nu se doarme, se stă puţin în pat să te refaci şi o iei de la căpăt". Zilele de fiesta se scurg la rând într-un delir cu care alegorice încărcate cu prinţese îmbrăcate în pene şi flori. O muzică ce bubuie la maximum este "trompeţită" din camioane, grupuri de tineri dansează în ritmuri dezlănţuite printre tarabe cu bere şi cârnăciori.

Fascinaţia lumilor paradisiace continuă, fără internet, TV sau semnal la telefon, în arhipelagul San Blas - Isla Coco Blanco, în mijlocul indienilor Kuna - o societate matriarhală - unde "totul se întâmplă după soare". La plecare, după câteva zile de plutit între insule, fără timp, cu "Marisco, pescado o pollo?", - singura opţiune a zilei - începi să te simţi precum Adam şi Eva când au fost izgoniţi din Paradis.

Ultimul capitol, debordând de umor, vorbeşte despre Vietnamul năucitor, cu un trafic mai vocal decât India. Vechiul Saigon este descris cu aşa o vigoare şi plasticitate încât te proiectează aproape senzorial în traficul străzilor radiale, fără stopuri, pe care încerci să le treci ca pe-o experienţă în proximitatea morţii - o veritabilă "trecere" printre motocicletele isterice ce sfidează orice lege de circulaţie şi cacofonia de neegalat a claxoanelor. Lonely Planet sugerează o strategie ce, la prima vedere, pare imposibilă: "mergi prin trafic şi el se va mula în jurul tău". O bunică care trece strada cu o fetiţă de mână este salvarea călătorului. Se avântă cu aplomb în marea de motociclete, ignorând complet traficul, ca un orb care trece strada. Delirul claxoanelor se desfăşoară în canon pe diverse voci, de la clopoţelul bicicletei până la goarnele camionetelor sau la mugetul de vapor al camioanelor mari, şi ele nu exprimă niciodată o frustrare sau o injurie, ci doar semnalează o prezenţă. Taxiul este tot motoreta ce te întâmpină la fiecare pas şi e vahana ta între două obiective în timp ce-ţi strângi pasional de mijloc călăuza ce se strecoară cu dezinvoltură prin haosul străzii. Ieşirea din acest spaţiu într-o neaşteptată normalitate pare la fel de traumatică: "Trecuserăm linia munţilor Ananiţi şi ajunseserăm într-o lume complet diferită. Era o linişte de ne ţiuiau urechile. Nimeni nu claxonează?"

Aceeaşi senzaţie zăpăcitoare de linişte surdă şi nedumerire o încearcă şi cititorul când ajunge la ultima filă a acestui periplu magic, trăgându-şi cu greu sufletul, în timp ce aterizează nostalgic cu fabulosul Flying Monk.

O stare inedită a poeziei - Pe străzi. Harap-Alb

Dan Ivan
Pe străzi. Harap-Alb
Editura Letras, 2017

Citiţi un fragment din această carte.

*****
O stare inedită a poeziei - Pe străzi. Harap-Alb

Dan Ivan încearcă poezia, aşa cum el însuşi declară cu modestie într-o dedicaţie a acestui volum, adresându-se profesoarei lui de literatură. Cea, care, cândva, i-a deschis gustul pentru poezie şi l-a învăţat cum s-o citească.

Pe străzi. Harap-Alb, afişează o expresie poetică particulară, dezinvoltă şi îndrăzneaţă, o linie zveltă şi fermă a versului alb ce alunecă ludic şi ironic în alambicate construcţii prozodice.

Lirica este referenţială, orientată către marea poezie a creatorilor care i-au servit drept modele: Arghezi, Nichita Stănescu, Eminescu, Barbu, Sorescu, Emil Brumaru... Dar gestul poetic este autentic, necăutat şi delicat, vădind mai mult decât orice, o permanentă relaţie de iubire cu poezia. O grafie indentată a versului creează puncte de cezură, prin plasarea complementelor circumstanţiale pe rândul următor. Registrul estetic este foarte variat; stilistic, se urmăreşte poetul preferat pe care-l salută în poezie, de la "Cuvintele potrivite" ale lui Arghezi la "necuvintele" lui Nichita, trecând, pe rând, prin expresionism, simbolism, ermetism, suprarealism sau dadaism( "Save our Souls"). Referinţa continuă la maeştrii poeziei induce un anume sentiment de reverenţă în faţa actului poetic.

Pe clapetele coperţii, un manifest poetic explică titlul şi demersul creator. Fiind un volum de debut, actul poetic este un proces de iniţiere în arta poeziei şi în acelaşi timp de elevaţie spirituală, aşa cum lupta lui Harap-Alb cu spânul semnifică învingerea forţelor oarbe, ale ignoranţei şi ale micimii spiritului: Zidurile sub care încearcă să te ţină un spân, altul, propriul eu... / zidurile de piatră, de carne.... Gestul poetic se vrea un act eliberator de sine, de barierele spirituale (de zidurile simbolice ale omului spân - ca alter-ego negativ al eroului). Dar scrisul este pus sub semnul îndoielii: De ce să scrii versuri? Şi dacă scrii, de ce să le şi publici? Este scrisul pentru sertar - samizdatul - cu-adevărat eliberator? Actul creator se vrea împărtăşit, împărţit, îmbogăţit prin aportul celor care receptează poezia şi se înalţă odată cu ea. Harul nu-ţi aparţine, îţi este dat, cu obligaţia să-l treci în lume, să-l împarţi cu ceilalţi: Să treci de zid? Treci? Actul publicării este un act al recunoaşterii, un act temerar.

Moto-ul volumului este un citat din Harap-Alb (basmul cult al lui Ion Creangă), semnificând zborul către eresurile poeziei, un spaţiu tabu care nu poate fi accedat decât prin iniţiere. Rămâne să descoperim de-a lungul volumului calul năzdrăvan care-l ajută pe poet să atingă "soarele cu picioarele" şi "luna cu mâna" şi "prin nouri să cauţi cununa?" (hiperbole de factură expresionistă, preluate imagistic în poezii din volum ca: Lună plină, Vânt.) Intuim o reprezentare a calului năzdrăvan în fluturele lăuntric din poezia ce poartă titlul volumului - Pe străzi,Harap Alb. Calul - în contrapunct cu spânul -un alter-ego pozitiv al eroului este o emanaţie a sufletului artistului, menit să-l scoată din monotonia stării de ignoranţă. În ipostaza de Harap-Alb, bătând străzile, chinuit de demonul fluturelui lăuntric, Dan Ivan înscrie o poezie de notaţie, în care cotidianul stă sub semnul magicului, al credinţei şi întâi de toate al iubirii, care le potenţează pe toate, salutând în drumul lui, cu deferenţă, coloşii poeziei, amintiţi mai sus: negru,lăuntric fluture / lăuntrul mi-l străbate. / din jur / întunericul frate / se umflă, bolboroseşte, zbate, /...şi valuri, valuri, / mii de trecători, / păşeam, măcelărind cu trupurile noastre / noaptea, până-n zori. (Pe străzi. Harap-Alb)

Volumul cuprinde o suită de poezii artă poetică, printre care notăm: Balada Leneşului Cristos, Mângâiere, Vis de vară, "Pe străzi, Harap-Alb", Eroul, Dezertor, Cu anestezie şi trei poezii cu titlul Harap-Alb - erou, cu care artistul se identifică în încercările de iniţiere în alchimia poeziei.

Deosebim câteva teme şi motive esenţiale: iubirea, mama, timpul, credinţa, natura - trecută prin panteismul primitiv al lui Arghezi, vânătoarea legată de sentimentul bărbăţiei şi al eroismului, boala şi moartea.

Basmul e răspândit în structura volumului prin temele şi momentele sale esenţiale: iniţierea şi desăvârşirea, eroismul, depăşirea condiţiei, iubirea. Cele 3 poezii Harap-Alb 1,2 şi 3 corespund numeric celor trei încercări iniţiatice la care este supus eroul ( obţinerea salatei din grădina ursului, vânătoarea cerbului mirific şi peţirea fetei lui Roşu Împărat). Poetul cel mai "citat" pare a fi Arghezi din hore, psalmi şi tablete, urmărind îndeosebi ludicul, universul mărunt (furnica, fluturele) şi lirismul prozaic al cuvintelor: căldare, tencuială, cărămizi, găleată, butoi, oală, toartă, a scobi, a scormoni,... În poezia Harap-Alb (1), poetul se surprinde, cu stupoare şi timiditate, crescându-i un deget, un deget "potrivit" - arghezian, ce-ar vrea să se joace cu "cuvintele". Manifestul poetic trădează intenţia de-a încerca poezia - un gest întârziat, pentru că Dan Ivan a cochetat cu ea întotdeauna, dar i-a lipsit timpul şi probabil curajul: mi-a crescut / un deget / în zidul din jur, / dar n-am să-l mişc / de teamă / să nu rănesc / carnea / lui Arghezi / (Harap-Alb (1)). Sintaxa poetică trimite la "Duhovnicească" ("Cine scobeşte zidul cu carnea lui / Cu degetul lui ca un cui"), ca model referenţial al liricii din "Balada Leneşului Cristos", o altă poezie artă poetică, unde, în dimensiunea sa christică, poetul leneş e trezit, ca să scormonească în carnea cuvintelor. Se urmăreşte prozodia, incantaţia şi sintagmele din poezia Duhovnicească. Arta poeziei se accede prin moartea simbolică în procesul iniţierii poetice, starea premergătoare creaţiei este ignoranţa, sau ordinea unei lumi anoste: fără gânduri, / fără mişcare, / fără soare... Spiritul leneş se vrea trezit: e vremea să trezească cineva / să lovească-acest trup. Frica şi singurătatea argheziană în faţa morţii corespunde neliniştii poetului de a-şi depăşi condiţia: dar cine mişcă? Cine nu tace / în mine acum?, urmărind aceleaşi sintagme retorice din versul arghezian: Cine umblă fără lumină, / Fără lună, fără lumânare. Poezia este o anti-duhovnicească, prin inversarea sensului moarte - viaţă; moartea e un stadiu, o trecere, o ipostază necesară împotriva stagnării, a ignoranţei, a degradării fiinţei. Christul se dilată expresionist între două cuie, la capătul unui somn lung cât un veac, viaţa reîncepe: între două cuie. / de la răsărit la apus... / o furnică mă suie / de jos în sus / într-un veac.

Ca să deprinzi meşteşugul poeziei, te faci slugă la mentorii ei, dar trecerea la uneltele proprii se obţine prin ieşirea din groapă sau din fântână - de sub influenţele sau zidurile simbolice ridicate de omul spân. Jocul de "harap" (slujitor), ritualizat prin coborârea în fântână (Harap-Alb (2)), este un joc arghezian al morţii (De-a v-aţi ascunselea). Iniţierea este o trecere simbolică, prin moarte, într-o nouă stare de elevaţie: alene, / fântâni / să-mi curgă-n vene / şi spâni / de la beţii / cu roua din gene / cu strugurii din vii / şi din morţi / băuţi în umbre, / bătuţi în porţi". Jocul este bahic, păgân, dând cont de originea mitică a basmului bazat pe ritualuri arhaice ce aparţin cultelor de mistere. Poezia urmăreşte botezul iniţiatic al lui Harap-Alb în sângele cerbului mirific ( Andrei Oişteanu - Zoosofia). Misterul morţii şi al reînvierii realizat printr-un joc de cuvinte: strugurii din vii şi din morţi - sângele ritualic care curge în vene, în fântână (tărâm al trecerii între lumi) este plasat tot într-o iconografie argheziană: "îngropat în căldări de întuneric", "bătuţi în porţi / şi-n lemne strâmbe / răstignite / pe groape întoarse / ".

Un tribut adus psalmului arghezian este poezia În faţa statuii. Îndoiala credinţei porneşte de la ochiul cunoaşterii întors spre golul dinăuntru, reliefat în formele unei lumi prozaice: ne e ochiul Tău poarta / spre înăuntru - lumea goală. / urechea - toarta / de la oală. Retorica e impregnată cu expresii din lirica populară: n-auzi, n-a vezi, n-a greul pământului. Îndoiala nu mai e o problemă individuală (Arghezi: Vreau să te pipăi şi să urlu: "Este!"), ci una colectivă, întreţinută prin voinţa creatorului însuşi, pentru că TOŢI - scris cu majuscule - / ne-îndoim că Exişti / deşi noi te-am creat.

Ca şi basmul, volumul fixează punctul de plecare al întâmplărilor neobişnuite, al experienţei poetice. Volumul se deschide cu poezia Maraton până mâine, ce descrie universul mundan, cenuşiu, strâmt, care-şi duce existenţa de la o zi la alta în aceeaşi monotonie şi vrie nebună. O lume în afara poeziei este lipsită de strălucire şi speranţă, în care timpul ne devorează, ne înghite: Alergând cam fără speranţă / către ziua de ieri s-o hăcuim.... / alergăm din nou cu toţii laolaltă / până obosim şi ne-nghite / ziua cealaltă. Starea de spleen este reluată în poezia Manifest - un pastel al serii citadine, dominată de liniştea, aproape sacerdotală, care împresoară oraşul în care nu se întâmplă nimic: seara furişată printre case / ca un abate sfios, / ne lipeşte de ferestre liniştea. Atmosfera este tainică, sacrul coboară sofianic peste liniştea oraşului, unde cel mai mic semn este pândit de la ferestre - timpane citadine - metonimie: bivolul nopţii, tăcut şi / ameninţător, împunge şi el în ferestre - / - timpane citadine / - trezind spiritul într-un îndemn ironic, ubuesc: "ascuţiţi cornul".

Cea mai plastică poezie rămâne "Lună Plină", în care iubirea nopţilor albe şi insomniace e dirijată de ciclurile lunii. Luna controlează mareea cărnurilor; Agăţată în ferestre, trage în sus pleoapele iubiţilor. În tonurile lui Paul Klee, iubirea se ridică cosmic în constelaţia capricornului, degajând un sentiment de permanenţă şi plenitudine prin imaginea transcendentală a caprelor gestante, ce împung cu ugerele întunericul, sugerând ţâţele înţepate de tăuni (Emil Brumaru): şi-n cer răsăreau pline / capre cu burta umflată / să împungă întunericul / cu ugerele fine. Luna este multiplicată şi individualizată, căpătând un plural hiper-feminin (lunele). Fiecare cuplu pare să aibă o lună care veghează asupra lui: pleoapele erau trase / sus de lunele pline şi grase / agăţate în ferestre / şi nopţi de nesomn / (Lună Plină).

Sentimentul iubirii, temă esenţială a volumului, este ameţitor, nostalgic şi ludic, prins în vria horei argheziene. (Horă). Poezia de iubire valsează în rime alternante: încrucişate, împerechiate sau monorime, în consens cu retorica şi impetuozitatea sentimentului, pe alocuri frânte de versul alb. În jurul iubirii, se vehiculează elemente ca: vântul, focul, apa, concretizate în stări de zbor, ardere, sete: iubirea este mistuitoare, este eterică, este respiraţie, boare, adiere, muzică, este inefabilă şi nestatornică. Amintirea iubirii se regăseşte în melancolia ploii, pentru că doar ea mai păstrează gustul sărutului: ploaia de-acum o zi. / am mai păstrat eu o găleată, / dar am băut-o astă-noapte / toată: / mă ardea gura şi nu / mai ţineam minte cum săruţi tu. (Horă). Iubita e răspândită senzorial într-o beţie stănesciană de simţuri amalgamate: plutire, / a repluti, plutire iar / cum totuşi umbli / aşa tactiloasă şi oftalmă şi gustoasă / ("Aşteptare"). Iubirea se defineşte ca o stare de "plutire" (în sens eminescian), dar nu există o tensiune a aşteptării iubitei, ci un anume extaz, o stare de încremenire, care ţine de ideea de permanenţă, de eternitate, pe care numai iubirea o poate aduce. Poetul este prins ca un fluture în plasa iubirii, care-l trage după ea peste tot. Sărutul se dilată expresionist şi oniric peste lume până la gura iubitei, într-o plastică chagalliană: te sărut cu o gură imensă care / se întinde până la oraşul tău, casa ta / şi se repliază pe măsură ce te apropii, / stăpână.

Condiţia poetului şi sentimentul iubirii se întâlnesc în poeziile: Mângâiere şi Harap-Alb (3)- ultima reprezentând un scenariu mitico-ritualic, cu elemente de epică a basmului. În "Mângâiere", în ipostaza de Pygmalion, poetul aspiră la o poezie pură cu trup de femeie - Galateea - plămădită de "palmele" poetului "coşcovite de dor". Raportul viaţă-moarte din mitul zidirii ( Meşterul Manole) este inversat, iubita e însufleţită - asistăm la naşterea poeziei: "albe păsări de var / s-au desprins leneş din tencuială / , în paralel cu moartea simbolică a neofitului, în procesul de iniţiere poetică: hau,hau / câini erau? Dar ce ne păsa, căci ne lingeau / mâinile / cu aripile lor. Versul face referinţă tot la Meşterul Manole - "Şi latră-a pustiu / Şi urlă-a morţiu. Cu toată plenitudinea lui, procesul creaţiei e anevoios şi laborios, transpus într-un registru arghezian: palmele mele / aspre cărămizi / cu care te-am zidit Galateea. În poezia "Harap-Alb (3)", ieşirea din groapa ignoranţei (pentru accederea la tronul împărăţiei) e catalizată de sentimentul iubirii (pentru fata lui Roşu Împărat). Peste ghizdurile fântânii, liniştea morţii este apăsătoare. Întemniţat în carapacea propriilor gânduri chinuitoare, a amintirilor de întuneric, poetul visează la libertatea mistuitoare a creaţiei şi a iubirii: nenumărate, nemărginite capace / mi-astupă cerul rânduri, rânduri /.... / lăuntrul meu, frânturi / e fără voie temniţă de dor / aprig, sălbatic, mistuitor. Gândul la iubită, trezeşte eroul, cu pleoapele înlemnite, narcotizat de făcătura omului spân, şi reaşează raporturile stăpân-slugă: "pleoape înlemnite, răsunătoare / de scânduri mă ţintuiesc în astă carapace / chinuite, chinuitoare / de întuneric amintiri se-nnămolesc în gânduri / de izbândă viitoare / ".

Poezia "Setea" se înscrie cu o erotică mecanicistă şi soresciană. Sărutul extatic din poezia "Aşteptare" se ritmicizează şi fluidizează, conectat la reţeaua universală de robinete. Iubirea curge la discreţie, parodic, la temperaturi înalte: pupături / cu chiuvete. / robinete: / săruturi cu mii de fete /.... / căldura va veni prin reţea / până la inima mea (Setea).

Un ciclu de poezii de notaţie, foarte scurte, răspândite de-a lungul volumului, purtând titlul "Tu", rezonează într-o vibraţie tipică liricii haiku. Iubirea este o respiraţie exterioară a fiinţei, care o pătrunde ca o boare, imperceptibil şi discret: te simt străbătându-mă continuu / ca o briză înceată o pânză de sac. Una dintre poeziile "Tu" se repetă obsesiv de-a lungul volumului, a doua oară purtând o notă explicativă (un poem în proză), în josul paginii. Textul vorbeşte despre imaterialitatea fiinţei iubite, care ocupă expresionist întregul spaţiu, devenind muzică, şi generează o stare de deplină mângâiere: / sunt uluit de naturaleţe / de clapele tale imense, /... / treci prin mine şi e plăcut, / mă / doare lipsa conturului pe care vreau să-l ating. În cea de-a treia "Tu", iubirea e inefabilă şi intangibilă, boarea iubitei, cu foalele ei uriaşe, întreţine jarul lăuntric la foc mocnit: cum să ajung la tine dacă sufli aşa. de fapt / eşti aici, treci prin mine, şi încerc să te prind şi să te sărut tare. Urmează o altă "Tu", de data aceasta fără titlu, pentru că ne întoarcem în lumea basmului. Protagonista iubirii este prinţesa tremură - un verb adjectivizat, pentru că exprimă starea de freamăt permanent a iubitei, indusă de aceeaşi respiraţie de vânt, şi întreţinută de un erotism insistent şi primitiv al poetului-căpcăun: / freamătă prinţesa căci vântul o adie când căpcăunul / trimite, un buzdugan, un cal, un mesager, un e-mail inspirat /... / dar vântul o adie, o pipăie, o miroase / dar vântul vreau să fiu. În "Dragoste de câine", gestul poetic e pus sub semnul retoric al condiţionalului, în spirit stănescian, însă sintagmele sunt de factură eminesciană: "şi dacă...", iubita e o stăpână a lumii. (apelativ al iubitei ce apare şi în poezia "Aşteptare"): Şi dacă azi mă reped / să muşc / din pulpa-ţi caldă / e pentru că te-am văzut / tristă şi singură, / stăpâna mea. Impetuozitatea şi reverenţiozitatea sentimentului trimit ca tonalitate la versurile lui Nichita: "Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi / şi ţi-aş săruta talpa piciorului, / nu-i aşa că ai şchiopăta puţin după aceea, / de teamă să nu-mi striveşti sărutul?"

Tot în categoria genului scurt se înscrie şi "Fată la oglindă" - o poezie muzicală cu o rimă încrucişată şi un ritm, tonalitate, lexic şi sintaxă a versului, eminesciene (răsare, lumesc, lacul, goală), dar în plan ideatic, de esenţă barbiană. Iubita saturată de lumesc, răsare goală, şi, prin jocul secund al poeziei, e sorbită de lac în nefiresc (plan virtual, orizontal). Într-un superb oximoron, poetul reţine imaginea ei purificată, eliberată de contingent: şi iată: de lumesc / din apă ea răsare goală / lacul o soarbe-n nefiresc / cu adâncimea lui orizontală.

Poezia "Cu anestezie" vorbeşte despre starea de anestezie premergătoare actului artistic - increatul, concretizat în mocirla cuvintelor. Poetul este înecat, înghiţit, împotmolit în / herghelii,..., furii, şi mii de batalioane / gata să cadă în urechea şi gândul oricui. Aşa cum cineva trebuie să lovească trupul leneşului Christos (Balada Leneşului Christos), un Big Bang oficiat de iubită - muza poeziei - (Galateea din poezia Mângâiere) anunţă trezirea din somnul şi beţia creaţiei: păi, uite de -aia, draga mea, / ieri n-aveam cuvinte, n-aveam şir,... dă-mi un Big Bang ca să mă / readuci la viaţă. Regăsim aceeaşi idee a iubirii ce catalizează trecerea la noua condiţie (ieşirea din fântână - Harap-Alb (2)).

Figura mamei este adusă într-o poezie de notaţie. Dimineaţa (naşterii Domnului) este un triumf al vieţii - fiul aşezat în matricea maternă se mai bucură încă de trezirea mamei: m-am tot gândit / ce dar să-i fac de Crăciun /... / i-am încălţat pantofii / şi am aşteptat până dimineaţă / să se trezească / (Mamei).

Sentimentul naturii este abordat într-o manieră panteist-animistă. Poezia "Anotimp" e un pastel al interferenţelor între stările de nelinişte ale poetului şi goana anotimpurilor, ciclurile cosmice sunt antropomorfizate: o metonimie substituie geometria lacrimilor cu numărul anotimpurilor: Curgeam neliniştit / către zăpezi... / supt din sevele pădurii / de unde curg / lacrimile pătrate / ale anotimpurilor. În poezia Toamna, anotimpul transgresează regnuri, spaţii mitice, istorice şi astrale: istoviţi / zmei de-argint / se odihneau deasupra pădurii, / hălci de vânt / picurând / zdrăngăneau scuturile de aramă /... / şi cum gâfâia / aurul / copacilor înghesuit în umbre / de taurul / nopţii! În poezia "Nori, Ploaie", omul cu stările şi atributele lui e răspândit în peisaj: cocoşate lumini, / muşte grase şi fluturi cretini /; imagini de esenţă expresionistă, dar care poartă tonurile de lumină din tablourile impresioniste ale lui Millet, combinaţie care face obiectul celor mai frumoase versuri de notaţie: năpârlea soare topit, / umpleau ţigăncile saci, / sute - cu lumină de asfinţit. Alte pastele de notaţie fixează repere geografice (Sulina, Arles, Canalul Mânecii). Iată un tablou expresionist al Canalului Mânecii: în câteva ore flămânda ceaţă / îşi va abate turme blânde de câini / umezi şi răcoroşi... / să-i simţi din părul Londrei. În Canalul Mânecii.2, ceaţa penetrată de soare şi lumină metamorfozează peisajul în chipul iubitei sau în muza poeziei: aş putea s-o iau pe canalul mânecii tale... / să ajung la părul tău însorit şi să îl mângâi, mângâi. Poezia metamorfozelor continuă cu două vise: Vis de Vară şi Vis după Ploaie. Stadiile creaţiei sunt echivalate cu transformările fluturelui de la larvă ( starea de adormire, nemişcare şi ignoranţă) la fluture (libertate şi zbor). Poezia este structurată ca un monolog narativ: OM, Fluture şi OM-Fluture. Fiecare personaj se auto-descrie, definindu-şi condiţia: Omul este inferior lepidopterelor, pentru că nu deţine zborul; noroiul, butoiul - cuvinte de esenţă argheziană exprimă ironic troglodeala orientală dar şi o propensiune inefabilă către actul poetic: afundat în noroiul / din piaţă pândesc noaptea-ntreagă / ca să văd cum înfloreşte butoiul / când îi plezneşte ultima doagă. Visul de vară se încheie cu apoteoza omului-fluture. Un complex de rime încrucişate, împerechiate şi monorime punctează momentul transformării, cuprinzând disertaţia fluturelui care asistă la miracolul apariţiei lunii: e luna / galbenă şi umflată / tot cum au copt-o vârcolacii / şi-au stins-o repede într-o găleată / că nu puteau s-o caţere dracii / de fierbinte / şi starea de jubilaţie, de joc şi de zbor adusă de revelaţia poeziei: ia uite ce fluture fără un dinte! zboară către mine acum / să-mi atingă obrazul cu aripa lui. / ce moale, ce bine pe aripa lui. (Vis de vară). Vis după ploaie aduce imaginea unui diluviu în care câmpia este înghiţită, lumea, în dezagregare, s-a strâns toată într-o uriaşă gură plină cu apă, în care curg picături de carne şi oamenii se conjugă topiţi în culorile curcubeului: în această gură-picături de carne- / să ne răstoarne / voi, el, eu, / culorile ne topeam într-un curcubeu.

Tema timpului leneş şi scârbavnic e reliefată suprarealist în poezia "Încet". Un ceasornic antropomorfizat în formele curgătoare ale lui Dali anunţă moartea timpului; un pământ intrat în disoluţie, secătuit de victorii, de oşteni, în agonia şi duhoarea secundelor: cad clipele turmă / şi sună a gol. Dornic / ţi-e trupul de oşteni /... te scoli / în capul oaselor, scuipi secundele / fleşcăite, murdare. În poezia "Spirală", timpul se răsuceşte şi revine într-o ipostaziere metempsihotică a fiinţei; gândurile şi amintirile se învălmăşesc netrăite, la fel iubirile şi dorinţele, ele există într-o amintire virtualizată, ce-a aparţinut, cândva, unui frate geamăn: mamă, / ce-am fost eu în anterioara viaţă, / viteaz ori paiaţă? / întreb fiindcă locurile-mi cer vamă. /... / - ai fost fratele tău geamăn. În poezia cu structură de haiku "Clipa", în relaţie metafizică cu lumina, timpul este magic, carnal şi integrat ritmului vital al fiinţei printr-un joc de cuvinte: voi măsura timpul cu pleoapele / carnală, magică undă / şi-mi voi umple de lumină apele / pentru fiecare clipit, o secundă.

Tema eroismului şi a vânătorii se impune după modelul fiului de împărat, candidat la tronul împărăţiei şi mâna fetei împăratului Roş. Eroismul e proiectat în timpuri imemoriale, ritualizat şi legat indisolubil de ideea de sacrificiu. Poetul este cel ales şi sfătuit de înger, aşa cum Harap-Alb este sfătuit de calul năzdrăvan, Sfânta Duminică sau alte personaje care-i ies în întâmpinare. Un potop este invocat să aducă simbolic universul într-un illo tempore, pentru a reface condiţiile primului act sacrificial. Retorismul şi imperativul repetitiv este stănescian: şi mi-a zis îngerul: du-te pe roţile de cristal / ale ploii / aşteaptă o ploaie mocănească, / o să-i bage pe toţi în case. / du-te, mi-a zis,... Depăşirea condiţiei umane e reliefată prin depăşirea fricii: scutură-ţi frica grea din aripi /... / înfige-te învârtoşat în trecut, / în timpul trecut, / caută deşertul care eram. Îngerul este o emanaţie mitică a reliefului originar, el umple cu suliţe deşertul, şi printr-o mecanică inversă plasează eroul din ipostaza de sacrificat în cea de agresor, făcându-l părtaş la actul sacrificial şi conferându-i atributele divinităţii: vei observa uşor suliţele / aşteptându-te. / tu umple-te de carne deasupra lor / şi pogoară peste ele din înalt, / zdrobeşte-le cu pieptul. / şi spune-i tatălui nostru / Zamolxe... / (Eroul). În poezia "Dezertor", se reia motivul zidului, ca barieră spirituală sau simbol al stagnării fiinţei. Moartea e prezentată ca o trecere cazon-apostolică: de pe zidul acesta unde m-au ţintuit / douăsprezece gloanţe frăţeşti / , căruia poetul i se sustrage. Dezertarea din moarte e lupta acerbă a arterelor - o vânătoare a vieţii în moarte, motivată de dor, de dorul luptei, ca esenţă a vieţii: să dau drumul, să dau / acestor herghelii, cerbii, / minunaţi cerbi în nesăţioase haite iau / arterele-n copite. /... / de dorul luptei să fug, de dor.

Dan Ivan debutează ca poet autentic într-un spaţiu ritualizat al iniţierii în arta poeziei, dezvăluind un tărâm al neliniştilor şi bucuriilor interioare, un tărâm efervescent al metamorfozelor - pe care Harap-Alb, trimis de spân să se piardă, nu mai călcase.