Bucureştii sculptorului Emil Wilhelm von Becker

Victoria Dragu-Dimitriu în dialog cu Rodica Filip von Becker
Bucureştii sculptorului Emil Wilhelm von Becker
Editura Vremea, 2019



*****
Intro

O carte de dialoguri în genul deja consacrat al scriitoarei Victoria Dragu Dimitriu. De data aceasta, autoarea stă de vorbă cu Rodica Filip von Becker, nepoata lui Emil Wilhelm von Becker, sculptorul Casei Regale a României. Discuţiile ne poartă în timpuri îndepărtate, pe firul istoriei familiei von Becker, reînvie atmosfera nobilă din jurul artiştilor români şi vine cu informaţii inedite despre cele mai frumoase edificii ale Bucureştiului.

Fragment
Darurile Bucureştilor

M-a tulburat întotdeauna felul în care îşi taie calea spre noi poveştile Bucureştilor. Cineva zăreşte din goana troleibuzului un nume încrustat pe o placă de marmură, la un colţ de stradă, şi povestea îşi găseşte de îndată locul în saga unei familii; altcineva recunoaşte în mulţime un profil, asemănător cu al unei fiinţe iubite, pierdute demult, şi şoapta devine strigăt ascuţit; un domn se apleacă asupra unei căţeluşe rătăcite pe stradă şi o trecătoare, din întâmplare pe acolo, îşi oferă ajutorul, o sută de poveşti vor înflori din crâmpeiul acelei clipe; un prieten vechi te caută în înghesuiala unui vernisaj, să-ţi comunice un fapt important; cineva a uitat tot şi se străduieşte să-şi deştepte amintirile; altcineva întinde o mână, sprijinindu-te să cobori câteva trepte în timp; undeva se deschide o poartă şi întâmplările locului ţâşnesc năvalnic din ziduri; o carte necitită lasă să cadă un petic de hârtie cu o adresă; un telefon îţi deşteaptă emoţii stinse demult. Descifrezi, scrijelită în piatră, pe postamentul unei statui, îngropat între crengi de măceş şi spini, semnătura unui artist. Istorioara tresare prin bucoavnele vechi, la bibliotecă, primul volum, luat în mână absolut la întâmplare, îţi furnizează, neaşteptat, detalii sublime.

Povestea pare că a şi început a se depăna, se stabilesc reperele, urzeala e pregătită, băteala abia aşteaptă să-şi împletească culorile printre firele întinse. Apoi undeva se rupe o aţă de păianjen, se rostogoleşte un bob de mac, cineva se teme că va deştepta adevăruri primejdioase, dureri împietrite, suspiciuni adormite, şi povestea se curmă. Trebuie să ai noroc, trebuie să te grăbeşti, altfel aurora boreală clipeşte şi se stinge pentru totdeauna. Sau dimpotrivă, povestitorului îi vin în ajutor alte glasuri, istoriile se amestecă, cărţile se deschid exact la pagina care îţi confirmă legenda, din cufere vechi ies la iveală teancuri de documente, povestea de familie devine act în regulă, cu număr de înregistrare şi ştampilă, amintirea vagă se năpusteşte materializată dintr-o fotografie înţepenită de jumătate de veac între două sertare ale scrinului încrustat, craniul de pe biroul medicului apare în tabloul de deasupra bibliotecii, pictat în anii 1920, cutia muzicală mai cântă încă, învârtind caruselul cu privighetori de aramă, îţi poţi trage pe braţe mănuşile albe de bal, lungi până la umeri, de la 1881, ale naşei contese, îţi poţi plimba degetele înfiorate pe efigia trandafirie, modelată în lut, a micii prinţese care nu a trăit nici patru ani. Poţi prelua, fără voie, toată sfâşierea sfârşitului ei, îţi poţi pierde respiraţia de durere auzind glasul mamei şoptind cuvintele biblice: Nu o plângeţi, ea n-a murit, ea doarme. O scrisoare veche, de fapt o ciornă rămasă din întâmplare prin dosarele familiei, adresată cuiva care a citit-o, transcrisă şi timbrată, acum aproape o sută de ani, îţi povesteşte cum se montează coloanele măiestru restaurate ale bisericii cantacuzine din curtea palatului Cotroceni. Sau cum se poate afla în însuşi chipul fiicei tale modelul ideal pentru a înfăţişa în piatră înţelepciunea, graţia, hărnicia şi seninătatea. Crezi că retrăieşti emoţiile, revelaţiile altora, descoperi rosturile rătăcite, căutările, izbânzile, tristeţile de demult. Totuşi, nu poţi să afli totul, pas cu pas, nu ţi-ar ajunge timpul tău pentru a retrăi timpul altora. Nici nu există retrăiri. Dar poţi spera să zugrăveşti o clipă.

De foarte mulţi ani îmi doream să aflu povestea inscripţiei de pe muchia unui postament de vas ornamental, o descifrasem întâmplător, în Grădina Icoanei: Sculptor Emil Becker, strada Bateriilor 50. La început, literele cioplite în piatra artificială abia se mai întrezăreau, apoi cineva a lustruit cu fineţe faţeta îngustă, a curăţat cu grijă lichenii înfloriţi în calcaruri şi literele parcă au ieşit la suprafaţă din timpul trecut. De câte ori aveam drum pe acolo, îmi spuneam: strada Bateriilor nu mai există, unde se va fi ascunzând povestea? Nu se poate să nu existe undeva... Şi într-o zi, fiul meu cel mare, Andrei, fără să-mi bănuiască nostalgiile, mi-a depănat surâzând un fel de basm modern. Una dintre colegele lui, o foarte frumoasă doamnă, îl întâlnise pe internet pe acela care avea să se dovedească alesul inimii sale... Se căsătoriseră şi locuiau undeva în raza Foişorului de Foc, într-o casă cu grădina potopită de arbori şi plină de statui, unde mirele se străduia să reînvie duhul unei alte vechi clădiri, distruse în demolările din anii '80, în urgia ce lovise dealurile de pe malul drept al Dâmboviţei. Casa aceea fusese a străbunicului lui, un mare sculptor. Iar strănepotul se numea Şerban Filip von Becker...

Casa din strada Bateriilor 50

Pentru mine, a intra în casa sculptorului Emil Wilhelm Becker, aflată în mult chinuitul cartier Uranus, pe strada Bateriilor, care nu mai există, a însemnat să sun la o poartă dintr-un cu totul alt cartier, aproape de Foişorul de Foc şi de Calea Moşilor, pe strada Iancu Căpitanu. Acolo s-a strămutat universul artistului bucureştean, în anul 1983, când o ţesătură superbă de uliţi (Cazărmii, Lăzureanu, Alexandru Orăscu, Meteorilor, Miracolelor, Fenix, Salvatorului, Arionoaiei, Bateriilor, Schitul Maicilor şi multe altele încă) a dispărut sub buldozere. Acolo şi-a găsit un refugiu, în măsura în care un univers poate migra, casa de poveste, una dintre operele artistice ale marelui creator. Familia sa şi-a adunat puterile, înfruntând urgiile vremii, şi a reuşit să salveze, element cu element, pas cu pas, şi lucrurile care ştiu să vorbească, şi duhul adunat în fibra lor. Doamna Rodica Filip von Becker, nepoata de fiică a lui Emil Wilhelm Becker, m-a întâmpinat şi m-a ascultat cu un surâs inspirat, luminos, în odaia străjuită de dantelăria înflorată a unor coloane de piatră şi a unui şemineu ce aminteşte de interioarele palatelor regale.

- Am putea începe în multe feluri, doamnă Becker, evocarea artistului care a dăruit Bucureştilor statuia Avântul ţării şi i-a împodobit cu ornamente unice, încărcate de simboluri, clădirile cele mai elegante ale primei jumătăţi de secol XX, dar dumneavoastră şi numai dumneavoastră puteţi, dintr-o perspectivă unică, povesti cum a fost, e perspectiva nepoatei, a fetiţei care a trăit în aceeaşi casă cu bunicul ei, care a avut îngăduinţa să îi intre în birou şi în atelier, să îl vadă lucrând, să-l audă povestind, să înveţe de la el cum e viaţa pe pământ.
- Deşi sunt peste şaizeci şi cinci de ani de când bunicul meu, sculptorul Emil Wilhelm Becker, a părăsit această lume, eu îl simt prezent prin spiritul său şi sper să mă ajute în această încercare de reconstituire a vieţii sale. Pentru mine, el a fost un monument. Toată copilăria şi adolescenţa mi-au fost marcate de personalitatea lui. Mă impresiona voinţa lui puternică şi ambiţia pentru realizarea lucrului propus. De mică am vrut să fiu ca el, l-am venerat şi am priceput, cât am putut eu la vârsta aceea, capacitatea lui de creaţie, care m-a impresionat extraordinar. Şi eram copil destul de mititel şi-i spuneam: Otata, tu eşti un geniu! Eram pătrunsă de ce-i spuneam şi convinsă că aşa este. Pentru mine, era măreţ nu în primul rând în ceea ce priveşte relaţiile de familie. Poate că, în general, bunicii sunt descrişi diferit, mai bunuţi, mai drăguţi, că merg cu copiii în parc să-i plimbe, că le iau prăjituri, însă bunicul meu nu a fost în acest fel. Mă ducea la concertele de orgă de la Biserica Evanghelică, ţinea să-mi completeze educaţia muzicală primită acasă, cu lecţii de pian. Se pare că eram dotată cu talent, Otata şi-ar fi dorit să devin pianistă. Dar n-a fost să fie, au venit peste noi ani grei, anii de după 1944, şi am fost nevoită să renunţ. Frigul polar din casă, mâinile mele îngheţate, frica de viitor, sărăcia care ne-a lovit mi-au întrerupt studiile.

- Aţi trăit lângă bunicul dumneavoastră şi vremuri bune şi vremuri cumplite.
- Da, vremuri grele, ameninţătoare, distructive, şi le va veni rândul să le evoc. Acum, înainte de orice, aş vrea să îl amintesc pe bunic, aşa cum îl vedeam cu ochii unui copil fericit, iubit de toată familia. A fost, în primul rând, un om destul de sever, disciplinat, organizat, ţinea foarte mult la punctualitate, la corectitudine. Şi trăsăturile astea a încercat să mi le insufle mie, dar şi bunicii, soţia lui, Omama. Îmi aduc aminte că odată, când eram la Buşteni, am făcut nu mai ştiu ce poznă, probabil am întârziat la masă, şi Otata m-a pedepsit închizându-mă în camera mea. Eu, însă, am fugit pe fereastră, iar Otata s-a supărat foarte tare şi a vrut să mă trimită, ca pedeapsă, înapoi la Bucureşti. Împreună cu Omama. Părea neînduplecat! Am vărsat multe lacrimi până am fost iertată. Vedeam cât de mult ţine la ordine şi disciplină Otata, mai ales când eram împreună în vacanţă, la Buşteni, unde stăteam mai mult timp împreună, dar şi la Bucureşti, unde locuiam în aceeaşi casă din strada Bateriilor 50. Numai că la Bucureşti el muncea tot timpul şi-l vedeam mai puţin.

- Îl vedeaţi, însă, de foarte aproape.
- Da, aşa. Deşi era mereu foarte ocupat cu treburile lui, îmi acorda toată atenţia, când i-o ceream. Eu, de exemplu, îl ştiam întotdeauna la birou, aşezat în faţa unui teanc de albume, de reviste, de gravuri sau de planşe, şi imaginea asta mi-a rămas în minte până azi. Avea aprinsă lampa de birou şi se uita cu lupa la monede şi medalii vechi, le întorcea pe toate părţile, le privea atât de concentrat, că nu vedea nimic în jur. Ce faci tu, Otata? îl întrebam eu. Şi el răspundea scurt: Studiez! Toată viaţa lui a studiat. Am şi aici, la Bucureşti, am şi în biblioteca de la Buşteni albumele lui cu marii pictori. De fapt, cărţile mele cu poveşti acestea au fost, albumele cu lucrările marilor pictori şi sculptori. Velázquez, Rembrandt, Michelangelo.

- Vă explica, vă povestea despre ei?
- Mă ţinea pe genunchi, să mă uit în albume, le răsfoiam împreună, îmi mai şi povestea! Ştiţi cum îmi spunea el mie? Puricelul meu! Parcă-i aud glasul: puricel! Uneori jucam tabinet sau şah şi povestea. Pe urmă îmi dădea hârtie şi creion să desenez, iar el citea mai departe. Îmi dădea nişte foi mari de bloc, era o hârtie Ursus, făcută la fabrica de la Buşteni. Eu începeam să desenez mirese şi miresoi, aşa le spuneam, şi Otata îşi vedea liniştit de ale lui. Îmi plăcea foarte mult că îmi povestea şi despre voiajele pe care le făcea în străinătate, pentru că el a colindat aproape întreaga Europă. Cu Omama, e adevărat. Dar mergea şi singur foarte mult. Pentru că a lucrat la Mausoleul de la Liège, ştiţi, în Belgia. A câştigat premiul care l-a desemnat ca realizator al sarcofagului Eroului Necunoscut Român, şi astfel a putut să-şi lege numele de această operă în veci nemuritoare, cum se afirma în gazeta Viitorul din 17 iulie 1936. Această împrejurare i-a prilejuit o serie întreagă de călătorii. Acolo mergea singur. Sarcofagul era sculptat într-un bloc de marmură albă de Transilvania, în stil romano-bizantin, şi cântărea 6.000 de kilograme. Pe ecuson sunt trecuţi anii războiului: 1916-1919. Pentru că România a intrat în război la 16 august 1916 şi a luptat până în toamna lui 1919, contra trupelor ungare ale lui Béla Kun, până când capitala, Budapesta, a fost cucerită, Béla Kun a demisionat şi regimul comunist care se instalase a fost desfiinţat. Abia atunci, la 14 noiembrie 1919, ostaşii români au putut porni spre casă.

- Sarcofagul pentru Memorialul Eroilor Primului Război Mondial fusese lucrat acasă, la Bucureşti?
- Aşa, acasă! Când a fost dus acolo sarcofagul sculptat de el, cu trenul, bineînţeles, Otata şi-a luat un şezlong, s-a suit în vagonul de marfă, lângă lucrarea lui, şi nu s-a clintit de acolo tot drumul, timp de şapte zile, ca s-o păzească, să supravegheze manevrele hamalilor şi, mai ales, s-o aşeze cu propriile mâini la locul definitiv. Sarcina lui fiind îndeplinită, artistul s-a întors acasă fără să mai aştepte onorurile inaugurării, care au avut loc mai târziu. Am aici fotografia lucrării, Otata o ţinea pe peretele din birou şi, aici, am pus-o şi noi la fel, e o fotografie făcută în momentul când sarcofagul a ajuns acolo şi a fost instalat pe locul pregătit pentru el. Vedeţi, deasupra lui este desfăşurat steagul României, cu Stema Regală, şi mai este şi o candelă. În perete, în dreptul sarcofagului, este o nişă, închisă cu o uşiţă metalică, ce lasă să se vadă trei imagini-simbol, Stema Regală şi, cred, două icoane. Fiecare ţară aliată, Franţa, România, Spania, Grecia, Marea Britanie, Italia, Polonia şi Rusia, îşi avea monumentul ostaşilor ei, cripta ei. Unele părţi din marele monument au fost plasate şi afară, sub cerul liber, unde erau biserica şi un turn de 75 de metri, monument laic, având la picioare clădirea cu criptele.

- Capela nu era încă terminată în momentul acela, pe cât se vede în fotografie.
- Aşa e! Fotografia este făcută spre sfârşitul lucrărilor. Vedeţi, la picioarele sarcofagului este aşezată Coroana Regală, iar în lungul sicriului, pe capac, o spadă aurită, cu mânerul în cruce şi cu iniţialele Regelui Ferdinand în centru. Modelul ei se află în casa noastră, în sufragerie, e fixată pe unul dintre lambriuri, lângă şemineu. Mi-a spus bunicul că înăuntrul sarcofagului e pământ adus din toate regiunile ţării noastre şi câte puţin pământ al unora dintre ţările aliate.

- Prin ce ani se ocupa Emil Becker de Memorialul European de la Liège?
- Nu ştiu exact, pe la sfârşitul anilor '30, din 1936 avem noi un extras din Gazette de Liège despre lucrarea bunicului, dar am auzit că, de fapt, lucrările nu s-au terminat niciodată de-a binelea, conform proiectului iniţial.

- Oficial este denumit Memorialul Interaliat de la Cointe.
- Exact. Un an mai târziu, în 1937, când Otata lucra la cele două medalii legate de inaugurarea Memorialului, comandate lui, Regele Leopold al III-lea l-a primit pe sculptor, care i-a prezentat machetele având pe revers chipurile Regelui Carol I şi al Regelui Leopold. Când vom trece în revistă machetele şi fotografiile de lucrări o să revenim asupra lor. Îmi plăceau nespus amintirile lui de la Liège, le ascultam cu ochii închişi ori de câte ori îmi povestea, la cererea mea, despre Prinţesa de Merode, pe care o întâlnise cu ocazia lucrărilor de la Monumentul Interaliat, ea făcând parte din Comitetul de Iniţiativă, ca Preşedintă. Otata se bucurase de preţuirea ei, prinţesa fiind cucerită de erudiţia şi de talentul lui artistic. De aceea îl invitase la recepţiile oferite la reşedinţa ei şi cum eu, ca toate fetiţele din vremea mea, adoram poveştile cu prinţi şi prinţese, nu mă mai săturam ascultându-l vorbind despre o prinţesă adevărată şi parcă îl vedeam pe bunicul meu în ţinută de ceremonie, întâlnind lumea elegantă a acelor reuniuni. Otata îmi aprinsese fantezia şi cu un cadou special, o hermină cu ochişori de sticlă pe care o purtam cu multă mândrie, aşa cum Omama şi mama îşi purtau vulpile. O mai am şi astăzi, s-a păstrat bine. Văzusem în poze herminele prinţeselor din poveşti, le spuneam tuturor: Uite ce mi-a adus Otata din Belgia!

- Un dar încântător pentru o fetiţă mică, îndrăgostită de prinţese!
- Toate darurile de la bunicul meu mă încântau, să ştiţi. Iar Prinţesa de Merode, vizitată de Otata la reşedinţa ei, era pentru mine personaj de vis. Am şi o adresă a prinţesei, de pe plicul venit din Bruxelles, 213, Avenue Louise. Din acestea toate au rămas doar cuvintele ei de preţuire scrise pe spatele fotografiei lucrării lui Emil Becker, Sarcofagul Românilor de la Liège, şi semnate Princesse de Merode. Această mărturie o păstrez cu pioşenie şi cu părerea de rău că cerneala a fost decolorată de timpul trecut de atunci, peste 60 de ani. Cred că adresa din Avenue Louise nu este a reşedinţei Merode, ci a Comitetului pentru Mémorial Interallié, pentru că am găsit-o şi în dreptul numelui baronului Trostenberg, Secretar General al Comitetului, pe o notă unde se află şi numele arhitectului Joseph Smolderen, cu adresa lui din Bruxelles, 37, Rue Washington. Dar să mă întorc la relatările bunicului despre călătoriile lui prin lume. Îmi descria în amănunt hotelurile la care trăgea. Nu erau aşa cum sunt în ziua de astăzi, cu patru stele, cu cinci stele. Nu luxul conta în primul rând pentru bunicul. El alegea hoteluri cu tradiţie, unde poposiseră în timp mari personalităţi ale lumii. Numai acolo se ducea. Şi era un prilej să-mi povestească despre un scriitor sau un artist sau despre un om politic. Îmi descria diferite detalii de arhitectură, de ornamente, simplu, ca pentru mine. Îmi dădea amănunte pitoreşti. Îşi amintea, de exemplu, că la Londra, la intrarea unui hotel cu o veche tradiţie, oaspeţii erau întâmpinaţi de un portar-halebardier în costum de epocă. Pentru mine, detaliile acestea erau încântătoare, îmi plăcea grozav să-l ascult, eram extaziată. Îmi plăcea şi când îmi descria bagajele lor, numeroase geamantane, cufere, cutii pentru pălării, precum şi nelipsita pungă cu cocoşei de aur, pentru cheltuielile de drum. Acestea erau temele poveştilor lui pe când mai eram încă un copil mic. Până pe la începutul anilor '40. Mai târziu, în adolescenţă, a început să-mi vorbească mai mult despre familie, despre numeroşii Beckeri pictori, gravori şi chiar sculptori, despre cei pasionaţi de istoria artei sau de istoria religiei, autori ai unor studii importante, despre pasiunile lor de colecţionari, de numismaţi. Însă timpurile se schimbaseră. Bunicul povestea cu grijă, cu reţinere, dar convins că trebuie să îmi cunosc înaintaşii.

- Eraţi singurul copil din familie?
- Eram prima nepoată. Dintre fraţii mamei, numai Willy a avut copii, mai târziu, doi băieţi. Emil, nu. Otata, v-am spus, era foarte ocupat, dar când avea o clipă liberă, seara, fiind acolo, sub ochii mei, îl căutam şi mai urma o poveste...

- Aşa se desfăşurau serile în strada Bateriilor. Am mai scris, doamnă Becker, despre acest cartier dispărut, despre o casă aflată pe strada Bateriilor 28, la colţul cu Intrarea Iuliu Roşca, despre o alta, de la numărul 26... Case ale familiei scriitorului Petre Dulfu. Nora sa, doamna Eftimia Dulfu, mi-a evocat casele şi cartierul. Mă bucur să revin pe această stradă cu desăvârşire ştearsă de pe faţa pământului, pentru a evoca o mare personalitate a artei româneşti, pe sculptorul Emil Wilhelm Becker, pentru a pomeni şi strada, ca pe cineva foarte drag şi pierdut...
- Pe strada Bateriilor 28, da, puţin mai sus, mai spre începutul străzii. Nu am cunoscut familia Dulfu direct, dar, bineînţeles, auzisem de ei. În strada Bateriilor, acolo m-am născut, în casa din strada Bateriilor 50. Şi mama mea, Elsa Otilia, se născuse acolo, şi fiul meu, Şerban, la fel. Vă pot spune că de copil eram foarte mândră de casa mea şi conştientă de originalitatea şi de frumuseţea ei. Cu tot ce s-a mai construit de-a lungul anilor, cu adăugirile făcute de Otata, ajunsese să aibă vreo douăzeci de camere. Fiecare cu rostul şi personalitatea ei. La început, Otata, Omama şi părinţii mei au locuit în aceeaşi casă, cea cu foişorul dinspre stradă, de Otata făcut, apoi, prin 1940, Otata şi-a amenajat în spate, în fundul curţii, un apartament pentru el şi Omama, dar sigur folosea în continuare biroul lui obişnuit, din care intra în ateliere, şi toate camerele de jos. Holul, saloanele, sufrageria, sera erau locurile unde se întâlnea toată familia. Nu exagerez dacă vă spun că avea ceva de castel medieval casa noastră. Sufrageria era mobilată în stil muntenesc. Fumoarul, în stil moldovenesc. Aveam două nişe cu arme vechi, iatagane, pistoale cu cremene, teci de pumnale. Piese din costumele naţionale, etalate pe câte un perete, printre covoare româneşti, lucrate de mână, la război, cu motive tradiţionale, puse prin toată casa, pe divane, pe pereţi şi pe podele. Scaune cioplite cu motive populare şi jilţuri la fel. Arcade susţinute de coloane sculptate, între camere, tavanele, fiecare cu meşteşugul lui, unele cu grinzi cioplite, altele, cum era cel din biroul bunicului, cu arcade în ogivă... Fiecare tavan arăta altfel, unele, sus, la etaj, albe şi netede, altele, cele de jos, adevărate dantelării de stucatură. În hol erau nişte modele superbe. Nu a putut fi demontat tavanul acela, s-a sfărâmat. La fel, tavanul din salon, o dantelă de stucatură, o splendoare, nu s-a putut desface nimic... S-a sfărâmat cu totul. Tavanul sufrageriei, cu bârne din stucatură, a fost salvat, cumva l-am desfăcut piesă cu piesă şi se află în garaj, aşezat cu grijă.

- Bârnele nu erau din stejar?
- Din ghips. Dar imitau stejarul, erau vopsite în culoarea lemnului de stejar. Şi lămpile erau o risipă de fantezie. Din cristal, din metal, din stucatură, Art Nouveau, Art Déco, clasice, după anii în care fuseseră confecţionate. Holul era luminat de un frumos candelabru bisericesc vechi, din alamă, cu şase braţe cu lumânări. Când era nevoie se aprindeau şi aplicele cu două braţe de la baza arcadei. Salonul cel mare era luminat de un candelabru delicat din cristal de Murano, prins în tavan în mijlocul rozetei, după moda vremii. Salonaşul beneficia de lumina unui alt candelabru vechi, bisericesc, mai mic, cu numai patru braţe, care aurea măsuţa rotundă cu furnir de trandafir, reflectându-se în oglinda de deasupra şemineului. Întreaga ambianţă era de factură clasică. Îmi plăcea că acolo ascultam noi muzică, fie imprimată pe discuri, fie interpretată la pian de muzicantele familiei. În 1906 casa avea instalaţie cu gaz aerian, lămpile erau prevăzute cu tuburi prin care erau alimentate. Erau aprinse seara cu chibriturile. Deasupra şemineului, Otata pusese Stema Ţării, ca pe un blazon al casei. La Buşteni mai păstrez o lampă de tavan din casa bunicilor, mică, decorată cu tuburi din sticlă, care fusese cu gaz aerian. Fiul meu i-a pus un bec, a adaptat-o, mă bucur mult seara când o văd aprinsă, chiar dacă cele mai multe tubuleţe s-au spart în cursul sutei lor de ani, şi mă gândesc cum arăta pe vremea lor... Când m-am născut eu toate lămpile erau electrice, dar mi se tot povestea. În copilărie mă impresiona mereu, deşi o priveam zi de zi, lampa din seră, un vultur mare cu aripile desfăcute în zbor. Ducea în cioc două ramuri şi acolo erau montate becurile. În casa aceea şi-a gândit şi şi-a făurit întreaga operă Otata, acolo şi-a avut faimosul lui atelier, mai exact atelierele, pentru că în timp au fost mai multe în curtea noastră. Eu am apucat, de fapt, unul singur dintre cele trei-patru pe care le-a avut, unele aflate chiar lângă biroul lui. Se intra, direct din biroul lui, în primul atelier, o încăpere foarte mare, urmată de alte trei, concepute de el, pentru că Otata avea şi studii de arhitectură.

- Era de iznoavă casa, cum se spune? Pe un teren neconstruit până atunci? Când îl cumpărase, de la cine?
- A fost aşa: în 1906, când Otata s-a căsătorit cu Omama, cu Maria Faust, ea a venit cu o casă de zestre şi cu teren, aici, pe Bateriilor, stradă care se întindea între Sfinţii Apostoli şi Cazărmii. La poalele dealului Arsenalului, îl vedeam bine din curtea noastră. Pe aceeaşi stradă locuia şi familia bunicii mele, familia sculptorului Faust.

- Familia Faust?
- Da, Omama este şi ea fiica unui sculptor. Sculptorul Josef Faust...

- Străbunicul dumneavoastră matern! Artist, aşadar, ca şi bunicul, ginerele lui.
- Am multe poveşti cu familia Faust. Se leagă direct de începuturile casei noastre. Facem o paranteză?

- De ce nu un mic capitol al lor, doamnă Becker?

Familia Faust

- Veneau din Lemberg, Polonia, azi Lvov şi Ucraina, dar erau de origine austrieci şi catolici, Carol şi Matilda Faust, muzicieni, ei sunt părinţii lui Josef. Stră-străbunicii mei. Grosspapa Josef era născut la Lemberg şi era primul lor fiu. Mulţi ani mai târziu au mai avut un băiat, Karl, Carol, arhitect cu studii în Germania, născut, căsătorit şi mort la Bucureşti. Karl Karl Faust, cum arată actul lui de naştere: născut la 19 aprilie 1877, în suburbia Sfântul Ştefan. Fiul lui Carol Faust, muzicant, de 39 de ani şi al Matildei, născută Saltzman, 31 de ani. Date puţine, dar cuprinzătoare. Ce mai ştiu despre acest frate al străbunicului meu matern: locuia pe Bulevardul Aviatorilor, fost Jianu, am fost cu părinţii la el acasă şi-mi amintesc că avea o casă mare, frumoasă, cu o instalaţie de termoficare foarte modernă pentru timpurile acelea, îşi regla el, cum voia, temperatura din locuinţă.

- L-am găsit pe Karl Faust în cartea de telefon din 1938: Carol Faust, Şos. Jianu 68, sectorul 2. Telefon 2 - 9504. Totul se păstrează undeva...
- Unchiul mare Carol a găzduit atunci un eveniment de familie, nunta uneia dintre nepoate, şi de aceea ne-am adunat cu toţii acolo. Eu eram prin clasa întâi, cam aşa... Karl Faust era cunoscut şi apreciat în România perioadei interbelice, a lucrat printre alţii, ca arhitect, la renovări, la Palatul Regal de pe Calea Victoriei.

- Aşadar amândoi fraţii Faust au construit pe malurile Dâmboviţei.
- Exact. Bunica mea, Maria Filomena, fiica lui Josef şi a Amaliei Faust, s-a născut la Bucureşti, la 4 iulie 1887, la ora 5 dimineaţa, în casa părinţilor săi, din strada Cerbului 8, din suburbia Mihai Vodă, fiica lui Josef Faust, teracotist, 26 ani, şi a Amaliei, 17 ani.

- Ce tânără era Amalia! Bunica dumneavoastră, Maria Filomela, s-a născut în acelaşi cartier în care se afla strada Bateriilor. Înseamnă că şi-a trăit întreaga viaţă în acelaşi cartier. Am citit undeva că iniţial strada Bateriilor fusese parte din strada Cazărmii, apoi a devenit de sine stătătoare. Toate au dispărut.
- Da, şi nimic nu mă poate consola pentru ce s-a pierdut acolo! Amalia, mama fetelor Faust, străbunica mea, născută Dobesch, venise pe lume tot la Bucureşti, dar părinţii ei, bunicii lui Omama, erau şi ei catolici născuţi la Viena, Josef şi Elisabeth Dobesch, născută Hamaro. Am dat prin arhive de actul de naştere al uneia dintre surorile Amaliei, Josepha Otilie, născută în 1877, septembrie 20, la casa părinţilor din suburbia Gorgani, strada Grădina cu Cai, nr. 20.

- Strada Grădina cu Cai purta acest nume şi în 1877?
- De aceea v-am amintit de această soră, despre care nu mai ştiu altceva, dar, legat de ea, am aflat adresa familiei Dobesch. De altfel, străbunica Amalia mai avea încă trei surori, tanti Lizi, căsătorită Hartel, tanti Finy, căsătorită Silvestri, cu fratele tatălui lui Constantin Silvestri, dirijorul, şi tanti Liny, pe care mi-o amintesc văduvă cu mulţi copii, venind joia la masă la Omama, nepoata ei de soră.

- Câte nume, câte legături de rudenie nebănuite!
- Soţii Josef şi Amalia Faust au avut patru copii, trei fete şi un băiat, i-au educat atent, i-au înzestrat frumos. Cele trei fete Faust, Maria, prima născută, Omama a mea, Wilhelmina, cea de a doua, şi Eugenia, mezina, au făcut pensionul, cântau la pian, vorbeau curent limbi străine, dar fuseseră pregătite sistematic şi pentru a şti să conducă o casă, vedeau cu rândul, câte o săptămână, de câte un sector din gospodăria părintească, una se ocupa de curăţenie, alta era de serviciu la bucătărie, a treia avea în grijă alte treburi prin casă. Prin rotaţie, se confruntau direct cu toate problemele unei gospodării, erau crescute foarte riguros şi toate trei au fost gospodine desăvârşite şi cu ştiinţa comportamentului în societate.

- Unchiul, arhitectul Carol Faust, era numai cu zece ani mai mare decât nepoata lui de frate, Maria.
- Exact! Dar erau legaţi între ei fraţii, în ciuda diferenţei mari de vârstă. Otata a lucrat la început cu socru-său, Josef Faust. Cu viitorul lui socru, pentru că probabil aşa a cunoscut- o pe Omama, pe Maria Faust, lucrând în atelierul tatălui ei, Atelierul Faust, de sculptură în ipsos şi ciment, situat pe strada Bateriilor, numărul 17. În alte locuri, am găsit numărul 25. Atelierul era la locuinţa proprie, cum a fost şi cu Emil Wilhelm Becker, după cum se obişnuia pe atunci, iar Josef Faust a fost şi el un sculptor decorator de succes. Mi s-a povestit...

- Cine, Otata sau Omama vă povestea despre Josef Faust?
- Amândoi. Bunica, despre familie, iar Otata, despre atelier, despre lucrările de decoraţiuni ale lui Josef Faust, de exemplu, la Palatul Prefecturii din Constanţa. Ei doi au făcut împreună ornamente pentru pavilionul românesc de la Expoziţia Universală Paris 1900 şi au lucrat şi la pavilioanele Expoziţiei Naţionale de la Bucureşti, din 1906, organizată pentru aniversarea celor 40 de ani de domnie ai Regelui Carol I, când s-a amenajat Parcul Carol. Păstrăm fotografiile lor de atunci, în albumul cu lucrările lui Emil Wilhelm von Becker. Dantelării de piatră! Câteva dintre aceste imagini îi reprezintă pe amândoi, în atelier. Otata, în halatul lui alb, cu spatele la obiectiv, este pe schele, lucrând la un basorelief superb, o compoziţie dinamică, foarte complicată, cu zei în zbor şi cai în galop, iar Grosspapa, în costum de stradă, cu pălărie, îşi contemplă colaboratorul din prag. În ultimul plan, se poate vedea, aşezată pe un raft, macheta lucrării ce prinde viaţă sub mâinile lui Emil Becker.

- Socrul şi ginerele se cunoscuseră bine unul pe altul, muncind împreună, iar participarea la amenajarea expoziţiei din 1906 era o consacrare.
- A contat mult felul în care s-au cunoscut! Muncind împreună! Omama a primit ca dotă casa, cu terenul ei. Nu avea numărul 50 pe atunci... Dacă mai exista actul de dotă, aş fi putut să vă spun imediat ce număr avea în 1906. O să îl găsim prin alte însemnări. În ceea ce mă priveşte, eu am păstrat întotdeauna cu grijă actele... Dar viaţa îţi pune atâtea oprelişti...

- Am văzut de cum am intrat teancul de dosare cu acte şi fotografii, foarte impozant, aşteptând pe masă.
- Şi nu sunt decât o parte, foarte multe documente s-au pierdut sau au fost distruse...

- Am venit pregătită cu fişele statuii Avântul Ţării, prezentată în cartea despre statuile şi fântânile Bucureştilor. Datele scoase din lista cu Abonaţii la Reţeaua Telefonică pe 1915 răspund la întrebare: Becker, Emil Wilhelm, Atelier de sculptură decorativă, Str. Bateriilor 56, telefon 23/74.
- Da, acesta era numărul casei la început, 56! Mi-am însemnat nişte detalii care figurau pe acel act de zestre pierdut, reconstituindu-l, parţial, după alte acte, peste care am dat răscolind arhivele. Omama primeşte dotă acest imobil, cumpărat de tatăl ei odată cu terenul, încă din 1887, anul în care s-a născut ea. Cetăţeanul de la care a cumpărat Grosspapa Faust casa şi terenul le cumpărase la rândul lui, cu ani înainte, de la Biserica Albă Postăvari, fuseseră proprietatea bisericii şi actele acelea erau scrise cu litere chirilice. Grosspapa le-a cumpărat cu scopul de a i le da de zestre primei născute. Totul, teren şi imobil, la preţul de 20.000 de lei. La care se adăuga trusoul, compus din îmbrăcăminte şi lingerie, plus mobilierul, 3.000 de lei. Mi s-a părut ceva deosebit faptul că, în acest act, mirele şi mireasa îşi declarau în scris mulţumirea faţă de părinţi pentru dotă. Otata nu primise avere de la tatăl său, August Becker, având înaintea lui o soră, Amalia Augusta, care se căsătorise, dar socrul, Josef Faust, cunoscând valoarea talentului şi ambiţia în ceea ce face a viitorului ginere, a apreciat că fata lui va avea alături de acesta o viaţă fericită.

- Şi nu s-a înşelat!
- A avut o mare încredere în el şi, mai mult, Josef Faust l-a trimis să studieze la facultate, la München.

- V-au povestit vreodată bunicii cum s-au întâlnit ei, cum s-au cunoscut?
- Probabil s-au cunoscut în casa părintească a bunicii, unde Otata lucra alături de tatăl ei, dar se vedeau în cercurile germane, unde se organizau felurite activităţi, lecţii de gimnastică, de dans, de cor, la Liedertafel, unde au mers cu toţi tinerii din familie până târziu. Acolo s-au apropiat. Nu mi-au povestit, dar presupun. Omama avea un caiet frumos de amintiri, cu coperţi groase, de culoarea fildeşului, desenat cu muguri de mesteacăn, pe care scria, cu litere ca de dantelă, Poesie. Şi cu nişte frumoase flori albastre, stilizate. Un caiet de la 1900! Aşa sunt datate rândurile scrise de prietenele ei, Elise Schara, Rosa Feldstein, Eugenie Bondy, Anna Vanina, Aurora, în franţuzeşte, în româneşte, în germană, la 1900, la 1902, la 1904.

- Numai domnişoare de la 1900?
- Apare şi un tânăr, Metzner Willy, despre el mi-a spus Omama odată că era unul dintre pretendenţii refuzaţi. Şi, fireşte, Otata. Vă daţi seama că dintre toate catrenele şi desenele, cel mai interesant mi s-a părut şi este, cu adevărat, mesajul lui Otata, care i-a desenat domnişoarei Maria Faust un personaj de basm romantic german, un pitic miner, ieşit pe jumătate dintr-o grotă, cu felinăraş şi un fel de daltă în mâini, uneltele muncii lui, zâmbind fericit, şi i-a caligrafiat spre prietenească amintire o strofă dintr-o poezie: O ringe nicht nach eitlen Kränzen/ Zu oft sind sie des Zufalls Spiel;/ Nein, still zu schaffen nicht zu glänzen/ Sei Seines Lebens schönstes Ziel./ Zur freund, Erinnerungen E.W. Becker. E un citat din poetul german din secolul XVIII, Friedrich Wilhelm Gotter.

- Era poate şi filosofia de viaţă a sculptorului Becker. Nu te lupta pentru coroane vanitoase,/ Sunt prea adesea jocuri de noroc,/ Nu, ţelul nobil al trudei tale/ Să fie liniştea, nu strălucirea. Iată cele patru versuri, într-o traducere sumară. Mulţumirea sufletească era ţelul vieţii tânărului artist.
- Vedeţi, doamnă Dimitriu? Nu dulcegăriile obişnuite în asemenea caiete de amintiri a scris el acolo, ci principii de viaţă, gânduri profunde, de prieten sincer. Bunicul preţuia liniştea sufletească, dar prin munca lui a şi strălucit!

- Citea poezie?
- Citea, citea, am şi acum în biblioteca de la Buşteni cărţile autorilor lui preferaţi, Lessing, Goethe şi Schiller! Cununia bunicilor a fost oficiată la Biserica Evanghelică din Bucureşti. Mirii şi nuntaşii au sosit în cupeuri trase de cai albi, domnii în fracuri şi cu jobene, doamnele în complicate rochii lungi, cu multe podoabe şi pălării cu pene. Tot ce era mai elegant în anul căsătoriei lor, 1906. Am găsit datele din actul de căsătorie de la biserică, era la 25 iunie/8 iulie, preotul se numea E. Heitz. Naşi de cununie: Rudolf Pauly cu Alexandrine (n. Obrescovisch) şi Michael Hartel cu Elisabeta (n. Dobesch), mătuşa dinspre mamă a miresei. Despre Alexandrine Pauly vreau să vă povestesc ceva: eu am apucat-o pe naşa bunicilor. Era o femeie frumoasă, cochetă, mereu perfect coafată, mereu elegantă, purtând tot timpul bijuterii scumpe. Când naşul Rudolf Pauly, om cunoscut ca foarte bogat, a murit, doamna Pauly s-a trezit cu portăreii în casă. A luat de îndată toate bijuteriile şi le-a ascuns în sicriul bărbatului ei!

Vânători-culegători

Maria Manolescu
Vânători-culegători
Editura Polirom, 2019



*****
Intro

Maria Manolescu (n. 1980) a publicat romanele Halterofilul din Vitan (Polirom, 2006) şi Ca picăturile de sânge pe linoleumul din lift (Cartea Românească, 2010). A absolvit masteratul de scriere dramatică la UNATC, a câştigat a treia ediţie a Concursului de Dramaturgie dramAcum şi a participat la Rezidenţa de Dramaturgie de la Royal Court Theatre. Cele mai cunoscute piese ale sale sunt With a Little Help from My Friends, Sado-Maso Blues Bar şi Ca pe tine însuţi. În 2017 i s-a montat la Fabrica de Pensule Cluj piesa Sclavi, despre sclavia modernă (regia Theodor-Cristian Popescu), iar în 2018 a participat la programul Drama 5 al Reactor de Creaţie şi Experiment Cluj, scriind Micul nostru centenar (regizată de Dragoş Muşoiu), o piesă despre cum aniversarea de 100 de ani a unei străbunici din România e umbrită de disputele pe teme politice din sânul familiei. În prezent, Maria locuieşte în Bucureşti împreună cu soţul ei şi fiul lor de 5 ani.

La Editura LiterNet Mariei Manolescu i-au apărut piesele Ca pe tine însuţi (care se poate descărca gratuit aici) şi Micul nostru centenar (într-un volum colectiv care se poate descărca aici).

*

"Petra vrea să fie scriitoare, Petrei i-e frică să fie mamă. Pentru o protagonistă feminină în literatura română, Petra e deosebit de antipatică. O închipuită. Dar literatura română a zilelor noastre are tot mai multe scriitoare gata să dărâme, cu scrisul lor, mitul maternităţii ca binecuvântare, ceas magic şi predestinare. Niciuna dintre mamele cărţii de faţă (tinere sau bătrâne) nu e, filtrată prin ochii «răi» ai Petrei, o sfântă, fiindcă lumea (a noastră) pe care o descrie Maria Manolescu e o lume a bărbaţilor, doriţi, răsfăţaţi, idealizaţi în varianta lor eroică şi inaccesibilă de cuceritori. Pentru că ne plac vânătorii, nu culegătorii, luptele scurte, nu cultivatul cu răbdare. Din fericire, Maria Manolescu are simţul umorului şi al grotescului, iar Petra supravieţuieşte scriitoriceşte propriilor închipuiri.

Petra, această voce care se povesteşte la persoana a III-a în romanul Mariei Manolescu, scrie piese de teatru, cu titluri care se tot schimbă, şi e fascinată de teatru, pe cale de moştenire de familie şi din dor de tatăl-actor dispărut. În textele inserate în roman e vorba şi despre teatrul politic care-salvează-lumea (not) şi mai ales despre specialitatea semideclarată a romancierei, relaţiile de iubire şi de cuplu (acum, şi la maturitate). Dacă n-o cunoaşteţi pe Maria Manolescu dramaturga, Vânători-culegători e introducerea ideală, într-o confruntare prietenească la grătar stă o viaţă-ntreagă de visuri ratate." (Iulia Popovici)

Fragment

Sosiseră de o oră la mare şi era deja a patra oară când trebuia să meargă la baie. Îi respinse apelul trogloditei de maică-sa, îi oferi zâmbetul ei de victimă Ilenei, care fuma mulţumită după ce-i expusese o teorie metafizică despre infecţia urinară, şi porni desculţă spre şirul toaletelor, încercând să-şi potrivească paşii pe vocea lui Janis Joplin. Summertime, time, time. De obicei îi plăcea să facă drumul de la terasă la toalete în Micul Golf - era un prilej să verifice cine-a mai venit şi cine se uită la ea, să scaneze haine şi forme, să judece relaţii, să le zâmbească fals copiilor şi sincer căţeilor, să se încarce de râsetele, muzica, clinchetele tacâmurilor şi bucuria oamenilor de aici. Your daddy's rich/ And your ma is so good-looking, baby. Fumul de ţigară care se ridica de la aproape toate mesele - nu mai erau multe alte locuri unde să se întâmple asta - crea efectul perfect pentru trecerea ei. Aici avea un mers liber, în ritmul căruia îşi simţea tot corpul, cum rareori i se întâmpla acasă. Întâlnea briza cu fiecare parte din ea, îşi simţea părul plesnindu-i obrajii, iar asta n-o enerva, cum o făcea de obicei orice urmă de voinţă liberă, de atitudine din partea părului ei. Dimpotrivă, aici moştenirea ei de la bunica - firul lung, drept, subţire şi moale, negru bătând înspre albastru - o făcea să se simtă cum se simţise probabil Marilyn Monroe cu fusta ridicată de curentul de aer. Sub-fusta-lui-Marilyn era sub-părul-ei, creierul era cel mai erotic organ al ei, aşa-i spusese odată Vlad şi ea se bucurase atunci. Părea cel mai mare compliment posibil. Acum nu mai era atât de sigură.

Ajunsese deja la jumătatea drumului, în dreptul unei mese unde beau bere şi râdeau gros trei liceeni cu tricouri cu Nirvana, Metallica şi o formaţie românească pe care n-o ştia, ceva cu lupul dacic înghiţindu-şi coada în chip de Uroboros, şi le adresă un zâmbet generos, cu tot cu ochi, cu tot gândul, un zâmbet prin care voia să le spună că şi ea a fost aşa, că ea chiar a prins, pe când avea 10 ani, sinuciderea lui Cobain. Ba chiar a plănuit să se sinucidă împreună cu Sergiu cel musculos, cu Marius cel cu urechile rămase mici de la casca de scrimă şi cu Radu cel prea slab şi prea frumos, sperând că-l vor întâlni pe dragul de Kurt la unplugged-ul din Nirvana Mare, dar n-au reuşit să găsească suficiente pastile la părinţii lor şi-au scris un pact cum c-o s-o facă la 27 de ani, ca toţi ceilalţi din Clubul 27, şi se vor aştepta unii pe alţii în Nirvana Mare. Le plăcea mult sintagma asta pe atunci, ea o spusese prima şi o preluase toată gaşca din spatele blocului, cu toate că Petra era cea mai mică dintre ei. Prinsese şi pentru că era perioada de glorie a revistei România Mare, pe care mulţi dintre bunicii lor o citeau cu aviditate. Deşi nu acesta fusese primul ei succes de public. Pe la 7 ani începuse să inventeze poveşti de groază, cum era cea cu o vecină a mătuşii de la ţară căreia-i apăruse dracul pe înserate la fântână, de fapt capul dracului ieşise chiar din găleata cu apă şi femeia murise pe loc. Niciun copil n-o întrebase pe nepoata povestitoare de unde se ştia că era vorba de dracul, de vreme ce femeia era deja moartă când au găsit-o. Faptul că reuşise să fie mai şmecheră decât ei o făcuse să se simtă bine, să încerce cu mai mult curaj, să-şi adune forţele, dacă nu chiar s-o pregătească să devină un profesionist inteligent şi pervers al Epocii Fake News (cu vocea lui Vlad). Mai târziu, puştanii care aveau video player o chemau când împrumutau ceva nou ca să aibă cine să le povestească şi să le repovestească filmele după ce returnau casetele. Era memoria lor, povestitoarea, adevărata voce din spatele Sorei 13, toţi adulţii erau siguri c-o să ajungă o mare scriitoare, poate şi pentru că era orfană, poate că se gândeau la Virginia Woolf sau poate voiau s-o consoleze cumva, oricum. One of these mornings/ You're gonna rise, rise up singing. Dar uite că nu ajunsese mare scriitoare, era mare doar pentru cei trei liceeni cărora le zâmbise şi le adresase degeaba gândurile ei. Era bătrână, trăia în altă dimensiune, probabil că pentru ei ea începea deja să fie o troglodită, cum era maică-sa pentru ea, deşi poate că încă nu pe partea politică. Sau poate, cine ştie, poate puştii ăştia erau marxişti, din ce în ce mai mulţi începeau să fie, deşi apăreau şi mai mulţi ortodocşi habotnici. Nisipul de sub tălpi i se păru deodată foarte rece. De fapt era ud. Oare puştii vărsaseră berea sau făcuseră pipi pe ei? Sau - cu vocea lui Vlad - poate le cursese ciorbiţa din gură? Armate de marxişti prea tineri, cu coşuri, dar cu balele şi ciorbiţa curgându-le din gură ca unor bătrâni neputincioşi - ăsta era un viitor posibil. Poate cel mai bun. Un junghi o săgetă "acolo jos", cum ar fi zis mama ei sau bunica lui Vlad, şi-şi aduse aminte că nu putea intra desculţă la baie, pe gresia rece şi murdară, aşa că se întoarse să-şi ia sandalele.

Călcă pe muchia unui capac de sticlă de bere şi-şi aminti de miştourile colegilor de la agenţie că vine "în groapa de gunoi de la 2 Mai". Poate, le răspunsese ea cu cuvintele lui Vlad, dar pişatul nostru e dus de curenţi la voi în Vamă, şi nu invers. "Pişat" sunase rău în gura ei, colegii se uitaseră contrariaţi şi Petra ajunsese acasă furioasă pe Vlad, aşa cum i se întâmpla din ce în ce mai des în ultima vreme. Honey, n-n-nothing's going to harm ya.

În orice altă zi ar fi fost recunoscătoare pentru ocazia de a reface drumul masă-toaletă, de a verifica cine se bucură de întoarcerea ei neaşteptată, cine-i ţine privirea. Realiză acum, când tocmai pierdea sentimentul acesta, că terasa din Micul Golf fusese pentru ea un catwalk. Locul unde s-a simţit mai frumoasă şi mai feminină decât oriunde altundeva. Aici avea mereu înălţimea ideală, silueta ei se potrivea mereu perfect între şirurile de mese, iar oglinda de la chiuvetă îi dădea mereu cu câţiva ani mai puţin. Cea mai generoasă oglindă în care s-a privit vreodată. Era ceva în aerul locului. În energia lui, cum ar fi spus Ileana. Dar acum, pe neaşteptate, nu se mai simţea frumoasă nici măcar aici. Acum catwalk-ul era plin de mucuri de ţigară şi de capace de bere şi de nisip ud. Sigur, mucuri şi capace au fost mereu, dar parcă de la o vreme toate locurile erau mai murdare, oamenii mai duşmănoşi şi mai nervoşi, traficul mai agresiv. De când veniseră la putere tătucii aleşi de troglodita de maică-sa, de trogloditul de taică-su lui Vlad şi de troglodita de bunică-sa, până şi securistul pensionar din bloc devenise mai otrăvit, mai pe faţă, cu glumiţe de genul "mai bine aveţi grijă, nu-mi spuneţi unde mergeţi" şi aluzii că "iarba-i mai deasă aici, în centru, nu?", care, venite de la un bătrân cocârjat de aproape 90 de ani, păruseră stranii la început. Se gândise chiar că omul e senil, până când o vecină cu copil mic în marsupiu a oprit-o la semafor şi i-a spus în şoaptă, deşi nu mai era nimeni prin preajmă - toţi trecuseră pe roşu -, că moşul securist a simţit miros de iarbă de la apartamentul lor şi acum îi pândeşte să-i reclame la poliţie, i s-a lăudat ei în parc, unde vecina ieşea cu copilul şi el cu câinele. Omul era mare iubitor de animale.

Şi mai erau şi alte semne de agresivitate. Bunica lui Vlad, care nu mai făcuse politică de ani buni, începuse să fie mai vocală, la fel şi prietenele ei. Vocile pe care le auzea seara din televizoarele vecinilor erau isterice, otrăvite. Oraşul era mai murdar - văzuse cu ochii ei oameni în toată firea care-şi ştergeau cu mâna mucii lichizi şi apoi puneau mâna pe bară în tramvai. Lumea vorbea mai neîngrijit, se îmbrăca mai urât, culorile erau mai şterse, totul mirosea a frică şi-a nerăbdare, iar la agenţie oamenii serioşi şi responsabili păreau îngrijoraţi de tot felul de măsuri şi de legi pe care ea nu le înţelegea foarte bine. La fel şi la bere, se vorbea tot mai des despre politică şi legislaţie, despre proiecte de legi, despre impozite şi cifre care-o speriau de două ori: în primul rând pentru că era clar că se întâmplă lucruri rele şi în al doilea rând pentru că îi era clar că ea pierduse trenul acesta, era prea bătrână sau prea ignorantă ca să înţeleagă şi să se pregătească pentru ceea ce simţea, din neliniştea adulţilor din jurul ei, că va urma. Tot ce înţelegea, tot ce i-ar fi putut spune articulat şi treaz şi inteligent unui străin care-ar fi întrebat-o cum merg lucrurile în ţara ei era că în realitatea ei călduţă apăruseră nişte găuri mari, la fel ca acelea din şosele şi de pe trotuare. Găuri prin care se scurgeau bani şi şanse, sau găuri înfundate, devenite bălţi pline de gunoi şi apă maronie, cu rahat de câine dizolvat. România se-ntorsese în anii '90.

Până şi în Micul Golf începuseră să vină textiliştii, şi ei mai agresivi, mai vulgari, gata să ocupe golful cu copiii lor Disney răzgâiaţi şi gălăgioşi, gata să acopere plaja cu un covor de coji de seminţe îmbălsămate în saliva din care bolboroseau sunete disonante, ciuntite şi negândite. Vibe-ul locului se răcise. Simţea, ca atunci când s-a lăsat de mult frigul şi tu nu-ţi dai seama decât când ai răcit deja şi tremuri, că peste întreaga ţară se lăsase ceva ca o umbră rece şi întunecată.

I se părea că toţi se uită la craterele lăsate de acnee pe faţa ei, că cineva râde de mersul ei cocoşat, acelaşi mers de adolescentă prea înaltă, ruşinată de sânii abia mijiţi, care-o purta de douăzeci de ani în atâtea locuri neplăcute, în afară de 2 Mai. Catwalk - singura pisică văzută aici îi tăiase calea la venire cu un mers greoi. Era prea grasă, avea blana plină de nisip, privirea lipsită de viaţă şi strălucire, ca ochii peştilor pe care-şi dăduse mândria.

Fiecare pas venea cu un nou junghi şi se gândi că probabil cam aşa se simţise Mica Sirenă mergând pe plajă spre prinţ, deşi durerea din tălpi sigur era mai uşor de suportat decât cea din "inima feminităţii ei", cum spusese Ileana. Nu creierul, ci sub-fusta. "Acolo jos."

În plus, Mica Sirenă făcea un sacrificiu din dragoste. Durerea sirenei însemna ceva fertil, pământul din care iubirea îşi lua seva. Pe când în cazul Petrei durerea era pentru iubire mai degrabă mormânt decât brazdă. Se crispă - nu-şi dădea seama exact dacă de durere sau de gustul rânced al imaginii pe care şi-o notase în minte. Pământ brazdă/Pământ mormânt. Ce treabă mai avea ea, ce treabă mai avem noi toţi cu brazdele? Cine-i cultivase, cine-i însămânţase în minte aceste imagini? Şi de ce nu era niciodată sigură pe gândurile, pe imaginile, pe ideile ei? Şi ce-ar fi trebuit să facă ca să fie mai sigură?

Se apropie spunându-i Ilenei:
- Desculţă la toaletele publice - o idee bună este nu.

Replica era menită să invoce o jumătate de oră plină de veselie de pe drumul spre mare, când vorbiseră toţi patru ca Yoda, inspiraţi de figurinele Star Wars de la Mega Image. Dar acum nu era sigură că-i reuşise poanta. Vocea îi sunase dogit şi şovăielnic, o voce care se subţia spre final ca dacicul Uroboros de pe tricoul puştiului, o ciudată fiinţă de sunet şi sens înghiţindu-se pe sine de ruşine. Se urî pentru asta, apoi îşi duse dramatic mâna la burtă ca s-o convingă pe cealaltă că o durea. Voia să sugereze că s-a chinuit să glumească doar ca s-o menajeze pe Ileana de durerea ei. Dar amândouă ştiau că asistaseră la primul semn de slăbiciune. Semnul pe care-l aşteaptă oricare două femei atunci când se-ntâlnesc. Semnul decisiv.
- Tu eşti regina, spusese de fapt Petra.

Ileana se aplecă zâmbind, îi culese sandalele tocite de sub masă (se ataşa de lucruri, se agăţa de ele până le tocea) şi i le băgă cu gesturi delicate în picioare. O suverană care, atingând o singură dată, la momentul potrivit, picioarele servitoarei, devine temută şi respectată, intangibilă pentru tot restul domniei sale.

Cu energia scursă, ca şi cum cineva i-ar fi scos dopul, Petra se îndreptă din nou spre toalete, de data aceasta pe drumul mai scurt, dinspre mare, unde era expusă privitorilor de la un singur şir de mese. Numai că acum era o pradă uşoară pentru cei din golf, iar Vlad şi Mugur, care puneau corturile în soare pe plaja deja neîncăpătoare sâmbătă la prânz, îi făcură cu mâna şi Vlad îi strigă ceva. Probabil voiau bere, dar ea nu se simţea bine, nu era în stare să se întoarcă, să le zâmbească prietenilor de la bar, să ceară, să primească, să coboare panta, să se strecoare printre corturi, pe nisipul încins şi să schimbe cuvinte inutile cu băieţii. Iar vederea corturilor o înfurie, aşa că îşi continuă drumul fără să-i bage în seamă, ca şi cum ar fi fost doi dintre constructorii burtoşi care fluierau după ea pe stradă în drum spre job. Era o mică victorie, un prim pas în a spune "nu", una dintre principalele ei probleme, cum reieşise la unul din testele de la HR.

Intră în ultima cabină de toaletă, trase zăvorul, silabisi conştiincioasă pentru a patra oară anunţul cu virgulă între subiect şi predicat care-o invita să păstreze curăţenia, îşi ridică fusta, îşi dădu jos chiloţii, se flexă în poziţia umilitoare la care erau obligate femeile în toaletele străine, de Gânditor-încremenit-în-timpul-aşezării, şi aşteptă durerea.

Dacă bărbaţii ar fi fost obligaţi să îndure poziţia asta ca să evite atingerea unui colac murdar, probabil s-ar fi găsit de mult o soluţie. Un bărbat ar fi găsit-o - cu vocea lui Vlad. Dar era una din poverile femeilor şi va rămâne aşa până la sfârşitul veacurilor, la fel ca toate celelalte poveri ale femeilor. Discriminarea. Violenţa. Fertilitatea.

Gânditorul, celebru pentru un gând pe care nu-l aflase nimeni, stătea confortabil pe scăunel. În timp ce femeia lui - şi puţini ştiau că Gânditorul are o femeie, făcuse un sondaj ad-hoc la birou, pentru o campanie -, femeia lui şedea pe jos, răcind la ovare, încercând să fie decentă şi elegantă, cu un genunchi puţin ridicat, deşi era prea grasă ca să facă asta cu uşurinţă. Totuşi, privea liniştită în zare. Ea nu gândea, ea pur şi simplu aştepta. Aştepta ca el să termine de gândit? Nu. Petra începuse de ceva vreme să bănuiască ce aştepta femeia Gânditorului. Aştepta un alt bărbat.

Durerea începea să vină. Petra simţi câteva picături de foc smulgându-se din ea, dar nu curse nimic. Gemu involuntar şi încercă să-şi concentreze atenţia pe altceva. Nisipul de pe jos, îmbibat de apă şi de gâze moarte cu picioare lungi, ca nişte flori negre emaciate, se aşeza în forme pline de înţelesuri. Ca zaţul în care ghicea cu atâta pasiune maică-sa. De patru ori venise la baie în ultima oră, de fiecare dată în aceeaşi cabină, şi toate formele se schimbaseră, mai puţin una, e drept că dintr-un colţ inaccesibil tălpilor: un semiprofil de bărbat cu barbă, având deasupra o dungă subţire, arcuită, care aducea cu o aură. Oare ce-ar fi spus mama ei dac-ar fi văzut asta în cafea? Probabil c-ar fi făcut o glumă otrăvită despre cel pe care nu-l invoca decât foarte rar şi de fiecare dată numai prin glume otrăvite. "Sfânt şi demon, asta am fost tac-tu şi cu mine", îi spunea de când era mică. "Ai rămas cam devreme numai cu demonul, dar asta nu înseamnă că trebuie s-o faci tu pe sfânta." Da, troglodita de maică-sa o mirosise dintotdeauna.

Se şterse de nimic. Ileana îi explicase că nu e întâmplător locul în care-o doare, că există o cauză metafizică. La fel ca în cazul oricărei afecţiuni sau al oricărui accident, o asigurase. Îi spusese, imediat ce băieţii lor plecaseră să ridice corturile, că trupul ei încearcă să-l oprească pe Vlad să ajungă la ea, blocându-şi feminitatea. Petra îşi imagină feminitatea ca pe-o cabină de veceu cu uşa înţepenită. Mişcă puţin zăvorul, să fie sigură că se poate deschide, şi, în timp ce-şi aranja rochia şi încerca să-şi recompună faţa schimonosită de durere, avu o revelaţie: infecţia era de fapt un atavism. Animalul din ea încerca să-şi marcheze teritoriul, pentru că nu se simţea în siguranţă. Pentru că n-avea niciun chef să stea la cort. Pentru că ar fi vrut şi ar fi meritat, după atâta muncă, să se odihnească într-o cameră curată, să aibă suficient loc să-şi tragă o rochie pe cap, să aibă parte de o baie adevărată, fără insecte moarte, mirosuri şi icoane de nisip pe jos, şi de un duş of One's Own. Dar Vlad insistase, iar ea, ca de obicei, nu avusese puterea să-l confrunte. Aşa că acum animalul din ea se uşura foarte des sau cel puţin încerca s-o facă, iar femeia din ea se îngreuna - rămânea grea, uite că totuşi - de resentimente.

Odiseea umană. De la viaţa în copaci la înţelegerea cosmosului

Leonard Mlodinow
Odiseea umană. De la viaţa în copaci la înţelegerea cosmosului
Editura Herald, 2019
traducere din limba engleză de Walter Fotescu



***
Intro

Leonard Mlodinow a obţinut doctoratul în fizică teoretică la Universitatea Berkeley din California, a fost beneficiar al bursei Alexander von Humboldt la Institutul "Max Planck" şi a predat în cadrul Institutului Californian de Tehnologie (Caltech) . Printre cărţile sale anterioare se numără bestsellerurile Subliminal (deţinător al Premiului PEN / E.O. Wilson), War of the Worldviews (scris în colaborare cu Deepak Chopra), The Grand Design (in colaborare cu Stephen Hawking), The Drunkard's Walk: How Randomness Rules Our Lives (inclus pe lista de Cărţi Remarcabile a New York Times), Feynman's Rainbow şi Euclid's Window. De asemenea, a fost scenarist pentru serialele de televiziune MacGyver şi Star Trek: The Next Generation.

*

Leonard Mlodinow ne poartă într-o călătorie pasionantă şi plină de inspiraţie prin incitanta istorie a evoluţiei umane şi prin evenimentele-cheie din dezvoltarea ştiinţelor. În acelaşi timp, autorul oferă o perspectivă nouă şi fascinantă asupra caracteristicilor unice ale speciei şi societăţii noastre, care ne-au ajutat să evoluăm de la uneltele de piatră până la limbajul scris, iar prin naşterea chimiei, biologiei şi fizicii moderne, până la lumea tehnologiei de astăzi.

De-a lungul acestei odisee umane, autorul explorează condiţiile culturale care au influenţat gândirea ştiinţifică de-a lungul secolelor, precum şi personalităţile pitoreşti ale câtorva dintre marii filosofi, savanţi şi gânditori: Isaac Newton, Antoine Lavoisier, Charles Darwin, Albert Einstein, Werner Heisenberg şi multe alte minţi mai puţin cunoscute, dar la fel de strălucite, populează aceste pagini, iar fiecare dintre poveştile lor arată cât de multe dintre succesele umanităţii pot fi puse pe seama căutării stăruitoare de răspunsuri la întrebări simple (de ce? cum?), adresate cu mult curaj.

Odiseea umană. De la viaţa în copaci la înţelegerea cosmosului este o carte pentru iubitorii de ştiinţă şi pentru toţi cei interesaţi de gândirea creativă şi de efortul nostru nesfârşit de a ne înţelege lumea. În acelaşi timp plină de informaţii, accesibilă şi impregnată de umorul caracteristic autorului, această lucrare profundă reprezintă un omagiu uimitor adus curiozităţii intelectuale a omenirii.

*

"O carte nesfârşit de fascinantă [şi] care te pune serios pe gânduri [...] O călătorie selectivă prin procesul acumulării de cunoştinţe al umanităţii [şi] o prezentare a personalităţilor incitante care au fost pionierii descoperirilor ştiinţifice [...] Un studiu care îţi taie respiraţia." (Kirkus Reviews)

"O lucrare înălţătoare de istorie a ştiinţei [...] Dacă fizica cuantică şi teoria relativităţii vă dau fiori, nu va îngrijoraţi [...] Mlodinow ştie cum să le vorbească celor care nu au nicio treabă cu ştiinţa." (Library Journal)

"Mlodinow schiţează în culori vii revoluţiile din gândire şi cultură care ne definesc civilizaţia şi, ca bonus, prezintă un rezumat stimulant al istoriei şi al influenţei uriaşe a ştiinţei moderne." (V.S. Ramachandran, autorul volumului The Tell-Tale Brain: A Neuroscientist's Quest for What Makes Us Human)

"O introducere plăcută şi uşor de citit în istoria ştiinţei occidentale, începând cu primele unelte din piatră şi sfârşind cu epoca fizicii cuantice." (David Christian, coautor al cărţii Big History: Bewteen Nothing and Everything şi profesor la Universitatea Macquarie, Sidney)

"Cum am evoluat atât de rapid de la peşteri la maşini, de la savane la zgârie-nori, de la mersul pe două picioare la mersul pe Lună? Urmaţi-l pe Mlodinow în timp ce prezintă călătoria uimitoare a speciei noastre; la fiecare oprire, veţi descoperi că progresul nostru continuu este alimentat de un element foarte special ce caracterizează creierul uman: setea noastră nestinsă de cunoaştere." (David Eagleman, autorul bestsellerului Incognito: The Secret Lives of the Brain)

Fragment
12. Revoluţia cuantică

În pofida tuturor minţilor strălucite şi avide care acum se concentrează asupra cuantelor, şi în ciuda adevărurilor izolate pe care le-au intuit sau descoperit, la începutul anilor 1920 nu exista încă o teorie generală a cuantelor sau măcar un indiciu că o astfel de teorie este posibilă. Bohr inventase nişte principii care, dacă erau adevărate, explicau de ce atomii sunt stabili şi permiteau să li se deducă spectrele; dar de ce erau acele principii adevărate şi cum trebuie ele aplicate la analiza altor sisteme? Nimeni nu ştia.

Mulţi fizicieni care lucrau în domeniul cuantelor erau descurajaţi. Max Born (1882-1970), viitor laureat al Premiului Nobel, cel care va introduce în curând termenul de "foton", a scris: "Mă gândesc zadarnic la teoria cuantică, încercând să găsesc o reţetă pentru calcularea atomilor de heliu şi a altora; dar nu reuşesc nicicum... cuantele sunt un talmeş-balmeş absolut". Iar Wolfgang Pauli (1900-1958), un alt viitor laureat al Premiului Nobel, care va propune şi apoi va elabora teoria matematică a unei proprietăţi numită "spin", s-a exprimat astfel: "În momentul de faţă fizica este într-o mare învălmăşeală; îmi este mult prea greu şi aş vrea să fiu un actor de comedie sau ceva de felul acesta, şi să nu fi auzit niciodată de fizică".

Natura ne oferă enigme, iar nouă ne revine sarcina să le dezlegăm. O trăsătură caracteristică a fizicienilor este că au invariabil convingerea absolută că acele enigme ascund adevăruri profunde. Noi credem că natura este guvernată de reguli generale şi că nu reprezintă doar un amestec de fenomene fără legătură între ele. Primii cercetători ai cuantelor nu ştiau cum ar trebui să arate o teorie generală a cuantelor, dar erau încrezători că o astfel de teorie va exista. Lumea pe care o explorau opunea înverşunat rezistenţă oricărei explicaţii, dar ei au crezut că teoria poate fi înţeleasă. Visele lor i-au susţinut. La fel ca noi toţi, aveau momente când îndoiala şi disperarea îi făceau vulnerabili, dar perseverau în călătoriile dificile care le consumau ani din viaţă, motivaţi de credinţa că la capătul drumului adevărul îi va răsplăti. La fel ca în orice demers dificil, vedem că cei care au reuşit au avut convingeri foarte ferme, fiindcă cei şovăielnici au abandonat cursa înainte să poată atinge succesul.

Este uşor de înţeles disperarea celor ca Born şi Pauli: nu doar că teoria cuantică era o provocare în sine, dar ea s-a maturizat într-o perioadă dificilă. Majoritatea pionierilor fizicii cuantice lucrau în Germania sau se deplasau între Germania şi Institutul construit în 1921, la Universitatea din Copenhaga, cu banii strânşi de Bohr, fiind constrânşi să-şi efectueze cercetările pentru o nouă ordine ştiinţifică într-o perioadă în care ordinea socială şi politică din jurul lor se dizolva în haos. În 1922, ministrul de externe al Germaniei a fost asasinat. În 1923, valoarea mărcii germane s-a prăbuşit la o trilionime din valoarea ei antebelică şi era nevoie de cinci sute de miliarde din acei "dolari germani" doar pentru a cumpăra un kilogram de pâine. Şi cu toate acestea, noii fizicieni cuantici căutau sprijin în înţelegerea atomului şi, mai general, a legilor fundamentale ale naturii care se aplică la acea scară minusculă.

Sprijinul a sosit, în fine, pe la jumătatea acelui deceniu. A venit sacadat, începând cu un articol publicat în 1925 de un tânăr de douăzeci şi trei de ani, pe nume Werner Heisenberg (1901-1976).

***

Născut la Würzburg, în Germania, ca fiu al unui profesor de limbi clasice, Heisenberg a fost recunoscut de timpuriu ca un copil strălucit şi competitiv. Tatăl lui i-a încurajat spiritul de competiţie şi Heisenberg se bătea adesea cu fratele său, cu un an mai în vârstă. Dihonia a culminat cu o încăierare sângeroasă în care cei doi s-au lovit cu scaune de lemn, după care au încheiat un armistiţiu - care a durat numai fiindcă cei doi au plecat de acasă, fiecare pe drumul său, şi nu şi-au mai vorbit toată viaţa. În anii care vor urma, Heisenberg va ataca la fel de feroce provocările din activitatea sa.

Werner va considera întotdeauna competiţia o provocare personală. Nu avea niciun talent deosebit pentru schi, dar s-a antrenat ca să devină un schior excelent. A ajuns un alergător de cursă lungă. A învăţat să cânte la pian şi la violoncel. Dar cel mai important, când a descoperit, fiind elev în şcoala primară, că are talent la aritmetică, a început să manifeste un interes deosebit pentru matematică şi pentru aplicaţiile acesteia.

În vara anului 1920, Heisenberg a decis să facă un doctorat în matematică. Pentru a fi acceptat într-un program, era nevoie să convingi un cadru al facultăţii să te sponsorizeze, şi printr-o relaţie a tatălui său, Heisenberg a reuşit să obţină un interviu cu un bine-cunoscut matematician de la Universitatea din München, pe nume Ferdinand von Lindemann. După cum se va dovedi, nu a fost genul bun de interviu pe care-l obţii uneori prin relaţii, în care Heisenberg să fi fost servit cu ceai şi prăjituri şi să i se fi spus ce poveşti uimitoare circulau pe seama inteligenţei lui. Dimpotrivă, a fost un interviu prost, în care Lindemann - care mai avea doi ani până la pensie, era pe jumătate surd şi prea puţin interesat de studenţii din anul întâi - ţinea un pudel pe birou, care lătra atât de tare, încât vocea lui Heisenberg abia se auzea. Dar şansele lui Heisenberg au primit lovitura de graţie atunci când a menţionat că citise o carte a lui Einstein despre teoria relativităţii, scrisă de matematicianul Hermann Weyl. Când a auzit de interesul tânărului pentru o carte de fizică, Lindemann, care era specialist în teoria numerelor, a pus brusc capăt interviului, zicând: "În cazul acesta, eşti iremediabil pierdut pentru matematică".

Cu comentariul său, poate că Lindemann a vrut să spună că interesul pentru fizică este un semn de prost-gust, deşi, fiind fizician, îmi place să cred că, de fapt, el a spus că, deoarece Heisenberg fusese expus unui subiect mult mai captivant, nu va mai avea răbdarea necesară pentru matematică. În orice caz, aroganţa şi obtuzitatea lui Lindemann au schimbat cursul istoriei, căci, dacă l-ar fi susţinut pe Heisenberg, fizica l-ar fi pierdut pe omul ale cărui idei aveau să devină nucleul teoriei cuantice.

După ce a fost respins de Lindemann, Heisenberg nu întrevedea multe opţiuni şi s-a decis, drept consolare, să facă un doctorat în fizică, sub îndrumarea lui Arnold Sommerfeld, care fusese un mare susţinător al atomului lui Bohr şi contribuise el însuşi la teorie. Sommerfeld, un bărbat zvelt, cu chelie şi mustaţă mare - şi fără pudeli -, a fost impresionat că tânărul Heisenberg abordase cartea lui Weyl. Nu suficient de impresionat ca să-l ia imediat sub oblăduirea lui, dar destul încât să-i ofere o sponsorizare provizorie. "S-ar putea să ştii câte ceva; sau s-ar putea să nu ştii nimic", i-a spus Sommerfeld. "Vom vedea." Bineînţeles că Heisenberg a ştiut ceva - îndeajuns încât să-şi ducă la bun sfârşit doctoratul cu Sommerfeld în 1923. Iar în 1924 a primit un grad şi mai înalt, numit "abilitare", lucrând sub conducerea lui Born, la Göttingen. Dar drumul lui spre nemurire a început cu adevărat după aceea, în timpul unei vizite făcute lui Niels Bohr la Copenhaga, în toamna anului 1924.

Când a sosit Heisenberg, Bohr tocmai depunea eforturi greşit orientate pentru a-şi îmbunătăţi modelul atomic, iar Heisenberg i s-a alăturat. Am spus "greşit orientate" nu numai fiindcă au dat greş, ci având în vedere scopul lor: Bohr a vrut să elimine din model fotonul, cuanta de lumină a lui Einstein. Faptul ar putea să pară ciudat, căci tocmai ideea cuantelor de lumină i-a sugerat iniţial lui Bohr posibilitatea ca atomii să fie restricţionaţi doar la anumite energii discrete. Dar, la fel ca majoritatea fizicienilor, Bohr avea reţineri să accepte realitatea fotonului, astfel încât s-a întrebat dacă nu s-ar putea crea o variantă a modelului său iniţial de atom care să nu conţină acest concept. Bohr credea că se poate. L-am văzut pe Bohr chinuindu-se cu anumite idei şi reuşind, dar în cazul acesta, s-a chinuit cu o idee şi a dat greş.

Când eram student, eu şi prietenii mei idolatrizam câţiva fizicieni. Pe Einstein, pentru logica sa impecabilă şi ideile radicale. Pe Feynman şi pe fizicianul britanic Paul Dirac (1902-1984), pentru că inventaseră concepte matematice aparent ilicite şi obţinuseră cu ajutorul lor rezultate uimitoare. (Ulterior, matematicienii aveau să găsească o cale pentru a le justifica.) Iar pe Bohr îl divinizam pentru intuiţia lui. Ne gândim la ei ca la nişte eroi, genii supraomeneşti a căror gândire a fost întotdeauna limpede şi ale căror idei au fost întotdeauna corecte. Nu este ceva neobişnuit, fiindcă presupun că şi fanii unor artişti, sportivi sau întreprinzători de succes îşi supralicitează idolii.

În perioada studenţiei mele, ni s-a spus că intuiţia lui Bohr în ce priveşte fizica cuantică era atât de impresionantă, încât el părea să aibă "o linie de comunicare directă cu Dumnezeu". Dar dacă discuţiile despre începuturile teoriei cuantice menţionează adesea marile intuiţii ale lui Bohr, ele rareori pomenesc numeroasele lui idei greşite. Lucru firesc, deoarece cu trecerea timpului ideile bune supravieţuiesc, iar cele greşite sunt uitate. Din păcate, în felul acesta rămânem cu impresia eronată că ştiinţa este mult mai uşoară şi directă - cel puţin pentru anumite "genii" - decât în realitate.

Marele baschetbalist Michael Jordan a spus odată: "Am ratat mai mult de nouă mii de aruncări în cariera mea. Am pierdut aproape trei sute de meciuri. De douăzeci şi şase de ori mi s-au încredinţat aruncări decisive pentru câştigarea meciului şi am ratat. Am dat greş iar şi iar în viaţă. Şi de aceea reuşesc". El a făcut aceste afirmaţii într-o reclamă pentru Nike, fiindcă este o sursă de inspiraţie să auzi că până şi o legendă a avut eşecuri şi a perseverat, depăşindu-le. Pentru cineva angajat într-un domeniu al descoperirii şi inovaţiei, este la fel de valoros să afle despre ideile eronate ale lui Bohr sau despre zadarnicele strădanii alchimice ale lui Newton, să realizeze că idolii noştri intelectuali au idei greşite şi eşecuri la fel de colosale precum cele despre care suntem conştienţi că le-am avut noi înşine.

Prin aceasta, "revoluţionarii" din ştiinţă nu se deosebesc de gânditorii progresişti din alte domenii. Să-l luăm ca exemplu pe Abraham Lincoln, campionul eliberării sclavilor din sudul Statelor Unite, care cu toate acestea a fost incapabil să renunţe la credinţa învechită care stipula că rasele nu vor putea trăi niciodată laolaltă "în egalitate socială şi politică". Lincoln îşi va fi dat şi el seama că lupta lui împotriva sclaviei este în dezacord cu tolerarea inegalităţii rasiale. Dar el şi-a apărat poziţia de susţinere a supremaţiei rasei caucaziene spunând că aspectul esenţial nu este "conformitatea ei cu justiţia", deoarece supremaţia albilor este un "sentiment universal" care, "întemeiat sau nu, nu poate fi lesne trecut cu vederea". Cu alte cuvinte, abandonarea supremaţiei albilor a fost un pas prea radical chiar şi pentru el.

Că Bohr îşi va fi considerat propriul său model atomic o idee prea radicală este interesant, dar nu surprinzător, fiindcă ştiinţa, la fel ca societatea, este construită pe anumite idei şi credinţe împărtăşite, cărora atomul lui Bohr nu li se conforma. Drept urmare, pionierii ştiinţei de la Galilei şi Newton la Bohr şi Einstein - şi mai departe - au avut un picior în trecut, chiar dacă imaginaţia lor a ajutat la crearea viitorului.

Dacă îi întrebi pe oameni de ce cred una sau alta, de regulă ei nu vor fi la fel de deschişi şi conştienţi de sine ca Lincoln. Foarte puţini vor spune - cum a făcut în esenţă el - că ei cred ceva fiindcă aşa cred toţi ceilalţi. Nici "fiindcă aşa am crezut dintotdeauna", sau "fiindcă aşa am fost îndoctrinat să cred acasă şi la şcoală". Dar, aşa cum a remarcat Lincoln, constituie adesea o mare parte a motivului. În societate, credinţele împărtăşite creează cultură, iar uneori nedreptate. În ştiinţă, în artă şi în alte sectoare unde creativitatea şi inovaţia sunt importante, credinţele împărtăşite pot crea bariere mentale în calea progresului. De aceea schimbările se produc adesea în salturi şi de aceea Bohr a eşuat în tentativa de a-şi modifica teoria.

Chiar dacă noua teorie a lui Bohr a fost condamnată din start, ea a avut un efect foarte benefic: l-a obligat pe Heisenberg să se gândească profund la implicaţiile teoriei iniţiale a atomului a lui Bohr. Treptat, analiza lui l-a îndrumat către o viziune cu totul nouă a fizicii: că este nu doar posibil, ci chiar dezirabil să se abandoneze ideea unei imagini intuitive despre mecanismele interioare ale atomului - mişcarea orbitală a electronilor, de exemplu, pe care ne-o imaginăm mental, dar pe care nu o putem observa în practică.

Teoria lui Bohr, asemenea teoriilor fizicii clasice, se baza pe valori atribuite unor caracteristici precum poziţia şi viteza orbitală a electronului. În lumea obiectelor studiate de Newton - proiectile, pendule, planete -, poziţia şi viteza pot fi observate şi măsurate. Dar experimentatorii din laborator nu pot observa dacă electronii din atomi sunt într-un loc sau altul, nici cât de repede se mişcă, presupunând că aceştia se mişcă. Dacă conceptele clasice de poziţie, viteză, traiectorie şi orbită nu sunt observabile la nivelul atomului, a raţionat Heisenberg, atunci poate nu ar mai trebui să încercăm să creăm o ştiinţă a atomului - sau a altor sisteme similare - care să se bazeze pe ele. De ce să ne agăţăm de acele idei vechi? Ele sunt un balast mental din secolul al XVII-lea, a decis Heisenberg.

Este oare posibil, s-a întrebat Heisenberg, să dezvoltăm o teorie bazată numai pe datele despre atom care pot fi direct măsurate, cum ar fi frecvenţele şi amplitudinile radiaţiei pe care le emite acesta?

Rutherford reproşase modelului atomic al lui Bohr că nu oferă niciun mecanism pentru salturile electronului între nivelele energetice ale atomului; Heisenberg va răspunde acelei critici nu oferind un mecanism, ci afirmând că nu există un astfel de mecanism, că nu există traiectorie atunci când vorbim despre electroni, sau cel puţin că problema se situează în afara domeniului fizicii - fiindcă fizicienii măsoară lumina absorbită sau emisă în asemenea procese, dar nu pot asista la procesul în sine. Când Heisenberg s-a întors la Göttingen, în primăvara anului 1925, pentru a lucra ca lector în institutul lui Born, visul şi ţelul său erau să inventeze o nouă abordare a fizicii, bazată exclusiv pe date măsurabile.

Crearea unei ştiinţe radical noi, care să abandoneze descrierea newtoniană intuitivă a realităţii, şi care dezavua concepte precum poziţia şi viteza - pe care cu toţii ni le putem imagina şi însuşi -, ar fi fost un obiectiv îndrăzneţ pentru oricine, şi cu atât mai mult pentru un tânăr de douăzeci şi trei de ani, ca Heisenberg. Dar la fel ca Alexandru cel Mare, care la douăzeci şi doi de ani a schimbat harta politică a lumii, tânărul Heisenberg va conduce o campanie menită să remodeleze harta ştiinţifică a lumii.

***

Teoria creată de Heisenberg pe baza acestei inspiraţii va înlocui legile mişcării ale lui Newton ca teorie fundamentală a naturii. Max Born o va numi "mecanică cuantică", pentru a o distinge de legile lui Newton, desemnate adesea drept mecanică newtoniană, sau mecanică clasică. Dar teoriile fizicii sunt validate de acurateţea previziunilor lor, nu de acordul general sau de simţul comun, astfel încât ne putem întreba cum este posibil ca o teorie bazată pe idei exotice, ca cele ale lui Heisenberg, să înlocuiască o teorie bine stabilită precum cea a lui Newton, care repurtase atâtea succese.

Răspunsul este că, deşi cadrul conceptual aflat la baza mecanicii cuantice este foarte diferit de cel al lui Newton, previziunile matematice ale teoriei se deosebesc de obicei numai pentru sisteme la scară atomică sau mai mică, unde legile lui Newton nu mai sunt valabile. Şi astfel, odată ajunsă la dezvoltare deplină, mecanica cuantică va explica strania comportare a atomului fără să contrazică descrierea bine stabilită a fenomenelor de zi cu zi oferită de teoria newtoniană. Heisenberg şi ceilalţi fizicieni care au lucrat la elaborarea teoriei cuantice ştiau că aşa trebuia să fie şi au dezvoltat o formulare matematică a ideii care a oferit teste utile pentru teoria aflată în evoluţie. Bohr a numit acea formulare "principiul de corespondenţă".

Cum a creat Heisenberg o teorie concretă din ceea ce pe atunci abia dacă era mai mult decât o preferinţă filosofică? Sarcina lui a fost să transpună ideea conform căreia fizica trebuie să se bazeze pe "observabile" - cantităţi pe care le măsurăm - într-un cadru matematic care, asemenea celui al lui Newton, să poată fi utilizat pentru descrierea lumii fizice. Teoria inventată de el se aplică oricărui sistem fizic, dar el a elaborat-o în contextul lumii atomice, cu scopul iniţial de a explica, printr-o teorie matematică generală, motivele succesului modelului atomic ad-hoc al lui Bohr.

Primul pas făcut de Heisenberg a fost să identifice observabilele adecvate pentru atom. Deoarece în lumea atomică ceea ce măsurăm sunt frecvenţele luminii emise de atomi şi amplitudinea - sau intensitatea - liniilor spectrale corespunzătoare, acestea au fost proprietăţile alese de el. După care a trecut la aplicarea tehnicilor din fizica matematică tradiţională la deducerea relaţiei dintre "observabilele" newtoniene tradiţionale, precum poziţia şi viteza, şi datele despre liniile spectrale. Scopul lui a fost să folosească acea conexiune pentru a înlocui fiecare observabilă din fizica newtoniană cu corespondentul ei cuantic. Pasul acesta va necesita deopotrivă creativitate şi curaj, fiindcă îi va cere lui Heisenberg să transforme poziţia şi impulsul în entităţi matematice pe cât de noi, pe atât de bizare.

Noul tip de variabilă a fost cerut de faptul că, deşi poziţia - de pildă - este definită specificând un singur punct, datele spectrale necesită o descriere diferită. Fiecare dintre diversele proprietăţi ale luminii emise de atomi, precum culoarea şi intensitatea, formează nu doar un singur număr, ci un întreg şir de numere. Datele formează un şir deoarece există o linie spectrală corespunzătoare saltului din oricare stare iniţială a atomului către oricare stare finală - generând câte o intrare pentru fiecare pereche posibilă de nivele energetice din modelul lui Bohr. Dacă pare complicat, nu vă faceţi griji - chiar aşa este. De fapt, când a elaborat această schemă, Heisenberg însuşi a calificat-o la început drept "foarte stranie". Dar esenţialul realizării sale a fost eliminarea din teorie a unor orbite electronice care pot fi vizualizate şi înlocuirea lor cu mărimi pur matematice.

* În teoria lui Heisenberg, poziţia este reprezentată de o matrice infinită, sau un număr infinit de numere, în locul familialelor coordonate spaţiale. *

Cei care, asemenea lui Rutherford, au lucrat la teorii ale atomului înaintea lui Heisenberg, au vrut să descopere un mecanism în spatele proceselor atomice. Ei s-au gândit la conţinutul inaccesibil al atomului ca fiind real şi au încercat să deducă natura liniilor spectrale pe baza unor presupuneri despre ce este în interior - de exemplu, electroni în mişcare orbitală. Analizele lor au pornit întotdeauna de la supoziţia că şi componentele atomului au aceleaşi caracteristici de bază ca şi obiectele cu care suntem obişnuiţi din viaţa de zi cu zi. Numai Heisenberg a gândit altfel şi a avut curajul să declare că orbitele electronilor depăşesc scopul observaţiei şi, prin urmare, nu sunt reale şi nu-şi au locul în teoria lui. Aceasta va fi abordarea lui Heisenberg nu numai în cazul atomului, ci al oricărui sistem fizic.

Insistând pe asemenea analize, Heisenberg a abandonat imaginea newtoniană a lumii ca un aranjament de obiecte materiale care posedă o existenţă individuală şi proprietăţi bine definite, precum viteză şi localizare. Odată perfecţionată, teoria lui ne va cere să acceptăm în schimb o lume bazată pe o schemă conceptuală diferită, în care traiectoria unui obiect, şi chiar trecutul şi viitorul său, nu sunt precis stabilite.

Dacă avem în vedere că în lumea actuală mulţi oameni au dificultăţi să se adapteze la noile tehnologii precum SMS-urile şi reţelele sociale, ne putem imagina de câtă deschidere mentală a fost nevoie pentru ca gândirea să poată accepta o teorie care afirma că electronii şi nucleele din care suntem alcătuiţi nu au o existenţă concretă. Iar abordarea lui Heisenberg tocmai asta pretindea. Nu era doar un nou gen de fizică - era o concepţie cu totul nouă despre realitate. Chestiuni de felul acesta l-au făcut pe Max Born să pună sub semnul întrebării sciziunea veche de secole dintre fizică şi filosofie. "Sunt convins acum", a scris el, "că fizica teoretică este de fapt filosofie."

Când ideile acestea au început să se clarifice pentru Heisenberg, iar calculele sale matematice au progresat, el a devenit tot mai entuziast. Dar tocmai atunci a suferit o criză de alergie la polen atât de puternică, încât a trebuit să plece din Göttingen şi să se retragă pe o insulă din Marea Nordului, pe care nu creştea aproape nimic. Toată faţa îi era umflată într-un mod oribil. Cu toate acestea, a continuat să lucreze zi şi noapte şi a terminat cercetările care vor constitui primul său articol despre ideile care vor revoluţiona fizica.

Revenit acasă, Heisenberg şi-a aşternut pe hârtie descoperirile şi a înmânat o copie prietenului său Pauli şi o alta lui Born. Articolul a conturat o metodologie şi a aplicat-o câtorva probleme simple, dar Heisenberg nu a fost în măsură să-şi aplice ideile pentru a calcula ceva de interes practic. Lucrarea sa era într-o stare brută, oribil de complicată şi extrem de misterioasă. Pentru Born, confruntarea cu ea trebuie să fi părut asemenea conversaţiei unei persoane pe care o întâlneşti la o petrecere, şi care vorbeşte tot timpul fără să spună de fapt nimic. Puşi în situaţia de a citi o lucrare atât de dificilă, majoritatea oamenilor se vor strădui câteva minute, după care o vor pune deoparte şi vor bea un pahar cu vin. Dar Born a perseverat şi în final a fost atât de impresionat de lucrarea lui Heisenberg, încât i-a scris imediat lui Einstein, spunându-i că ideile tânărului om de ştiinţă sunt "fără îndoială corecte şi profunde".

Asemenea lui Bohr şi Heisenberg, Born fusese inspirat de teoria relativităţii, enunţată de Einstein, şi a remarcat că focalizarea lui Heisenberg asupra a ceea ce poate fi măsurat era analoagă cu atenţia acordată de Einstein, în crearea relativităţii, aspectelor operaţionale ale măsurării timpului. Dar lui Einstein nu i-a plăcut teoria lui Heisenberg şi în acest punct al evoluţiei teoriei cuantice Einstein şi cuantele se vor despărţi: Einstein nu a putut să gireze o teorie care abandonează existenţa unei realităţi obiective bine definite, în care obiectele au proprietăţi precum poziţie şi viteză. El era dispus să accepte că proprietăţile atomului pot fi explicate de o teorie provizorie care să nu facă referire la orbitele din atom. Dar o teorie fundamentală care să proclame că aceste orbite nu există - la aşa ceva nu putea să subscrie. După cum va scrie el mai târziu, "Înclin să cred că fizicienii nu vor fi permanent satisfăcuţi cu... o descriere indirectă a Realităţii".

Heisenberg însuşi nu ştia sigur ce crease. El şi-a amintit mai târziu cât de buimac a fost când, în pragul descoperirii, a lucrat într-o noapte până la ora 3 dimineaţa, iar apoi nu a putut să doarmă din pricina tulburării. Totuşi, în timp ce lucra la manuscrisul primului său articol în care îşi expunea ideile, i-a scris tatălui său: "În momentul de faţă lucrările mele nu merg prea bine. Nu produc foarte mult şi nu ştiu dacă din toate acestea va mai rezulta alt studiu".

Între timp, Born continua să se frământe cu strania matematică a lui Heisenberg. Apoi, într-o zi, a avut o revelaţie: mai văzuse undeva o schemă asemănătoare cu a lui Heisenberg. Şirurile sale, şi-a adus el aminte, semănau cu ceea ce matematicienii numesc "matrici". Algebra matricială era pe atunci un subiect dificil şi obscur şi se părea că Heisenberg îl reinventase. Born l-a rugat pe Pauli să-l ajute să transpună lucrarea lui Heisenberg în limbajul matematic al matricilor (şi să extindă acel limbaj pentru a include faptul că matricile lui Heisenberg aveau un număr infinit de linii şi de coloane). Pauli, viitor laureat al Premiului Nobel, a devenit agitat. El l-a acuzat pe Born că încearcă să ruineze frumoasele "idei fizice" ale prietenului său introducând "o matematică inutilă" şi "un formalism anost şi complicat".

În realitate, limbajul matricilor se va dovedi o mare simplificare. Born a mai găsit pe cineva care să ajute cu algebra matricială, anume studentul său Pascual Jordan, şi peste câteva luni, în noiembrie 1925, Heisenberg, Born şi Jordan au publicat un articol despre teoria cuantică a lui Heisenberg, care acum este o piatră de hotar în istoria ştiinţei. La scurt timp după aceea, Pauli le-a asimilat lucrarea şi a aplicat noua teorie la deducerea liniilor spectrale ale hidrogenului, arătând totodată cum sunt ele afectate de câmpurile electrice şi magnetice, ceea ce nu fusese posibil până atunci. A fost prima aplicaţie practică a noii teorii în curs de formare şi avea să detroneze în curând mecanica lui Newton.

***

Trecuseră mai mult de două mii de ani de la apariţia ideii de atom, mai mult de două sute de ani de când Newton inventase mecanica matematică şi mai bine de douăzeci de ani de când Planck şi Einstein introduseseră conceptul de cuantă. Teoria lui Heisenberg a fost într-un fel punctul culminant al tuturor acelor lungi şiruri de idei ştiinţifice.

Problema era că, pe deplin dezvoltată, teoria lui Heisenberg avea nevoie de treizeci de pagini ca să explice nivelele energetice ale atomului, lucru pe care teoria lui Bohr îl făcuse în câteva rânduri. La aceasta, mereu practicul meu tată, croitorul, ar fi comentat: "Of, şi pentru asta a trebuit să studieze toţi acei ani?". Şi totuşi teoria lui Heisenberg era superioară, fiindcă şi-a produs rezultatele pe baza unor principii profunde, în locul presupunerilor ad-hoc ale lui Bohr. S-ar putea crede că, din acest motiv, ea a fost numaidecât îmbrăţişată de fizicieni. Dar majoritatea nu erau direct implicaţi în căutarea unei teorii a cuantelor şi păreau să gândească la fel ca tatăl meu. Pentru ei, a fi nevoie de treizeci de pagini, în loc de trei rânduri, nu era un progres. Aceştia - printre care se remarca Rutherford - nu au fost nici impresionaţi, nici interesaţi, privindu-l pe Heisenberg aşa cum ai privi un mecanic auto care-ţi spune că defecţiunea se poate remedia înlocuind termostatul, dar că ar fi mai bine să-ţi iei o maşină nouă.

Micul grup al celor iniţiaţi în teoria cuantică au avut însă o reacţie diferită. Aproape fără excepţie, au fost copleşiţi. Fiindcă teoria lui Heisenberg, deşi vădit complicată, reuşea să explice într-un sens profund de ce teoria provizorie a atomului de hidrogen, a lui Bohr, funcţionase, oferind în acelaşi timp o descriere completă a datelor observate.

Mai ales pentru Bohr, aceasta a fost încununarea unei căutări la a cărei iniţiere ajutase. El a ştiut că atomul său constituia un model provizoriu ad-hoc, menit a fi explicat, în cele din urmă, de o teorie mai generală care - conform propriei convingeri - era cea de faţă. "Datorită ultimei lucrări a lui Heisenberg", a scris el, "dintr-o trăsătură de condei s-au împlinit aspiraţii care erau de multă vreme în centrul dorinţelor noastre".

Pentru o vreme, fizica s-a aflat într-o situaţie bizară, ca pe un stadion unde se joacă finala Cupei Mondiale şi s-a marcat golul victoriei, dar numai câţiva suporteri au băgat de seamă. Printr-o ironie, teoria cuantică a promovat de la stadiul de teorie aflată doar în atenţia specialiştilor la ceea ce se recunoaşte acum a fi teoria fundamentală aflată la baza întregii fizici prin apariţia - câteva luni mai târziu, în ianuarie şi februarie 1926 - a două articole care descriau împreună o altă teorie generală a cuantelor, una care folosea concepte şi metode foarte diferite - pare-se, o viziune diferită a realităţii.

Noua teorie concurentă descria electronii din atom sub forma unei unde - concept pe care fizicienii erau obişnuiţi să-l vizualizeze, deşi fără îndoială că nu în contextul electronilor. Destul de ciudat, în pofida diferenţelor, ea explica atomul lui Bohr la fel de bine ca teoria lui Heisenberg. Păreau să existe acum două teorii incompatibile, una privind natura ca alcătuită din unde de materie şi energie, şi o alta care insista că este inutil să concepem natura ca alcătuită din ceva, recomandând în schimb să luăm în considerare numai relaţiile matematice dintre date.

Noua teorie cuantică era creaţia fizicianului austriac Erwin Schrödinger (1887-1961) şi se deosebea ca stil de cea a lui Heisenberg aproape la fel de mult ca cei doi oameni şi împrejurările în care cei doi au făcut descoperirile. În timp ce Heisenberg a lucrat singur, pe o insulă stâncoasă, având sinusurile umflate, Schrödinger a scris în timpul unei vacanţe de Crăciun, petrecută cu o amantă în staţiunea Arosa din munţii Alpi. "El şi-a realizat marea operă", a spus un prieten al său matematician, "în timpul unei izbucniri erotice târzii." Pentru matematicianul cu pricina, "târziu" se referea la vârsta înaintată de treizeci şi opt de ani, cât avea Schrödinger pe atunci.

Poate că matematicianul avea totuşi oarecare dreptate cu privire la vârsta înaintată a lui Schrödinger. Am văzut de nenumărate ori că tinerii fizicieni acceptă ideile noi, pe când cei mai vârstnici tânjesc după modul tradiţional de gândire, ca şi cum cu cât îmbătrâneşti, cu atât devine mai greu să te adaptezi la mutaţiile unei lumi în schimbare. Lucrarea lui Schrödinger se dovedeşte a fi încă un exemplu al acestei tendinţe - căci, ironic, motivaţia lui în elaborarea noii teorii a fost dorinţa de a avea o teorie a cuantelor care, spre deosebire de cea a lui Heisenberg, să fie asemănătoare fizicii clasice: Schrödinger lupta pentru menţinerea familiarului, nu pentru eliminarea lui.

Spre deosebire de mult mai tânărul Heisenberg, Schrödinger a vizualizat mişcarea electronilor în atom. Şi chiar dacă exoticele sale "unde de materie" nu atribuiau direct electronului proprietăţi newtoniene, precum orbitele lui Bohr, noua lui "teorie ondulatorie" a cuantelor, pe care la început nimeni nu a ştiut exact cum s-o interpreteze, promitea să evite viziunea dezagreabilă a realităţii, impusă de teoria lui Heisenberg. A fost o alternativă pe care fizicienii au apreciat-o. Înaintea lui Schrödinger, mecanica cuantică era cu greu acceptată. Deoarece matematica neobişnuită a lui Heisenberg implica un număr infinit de ecuaţii matriciale, aceasta părea îngrozitor de complicată, iar fizicienilor nu le era la îndemână să renunţe la variabilele pe care le puteau vizualiza, în favoarea unor matrici simbolice. Teoria lui Schrödinger, pe de altă parte, era uşor de folosit şi se baza pe ecuaţii asemănătoare acelora pe care fizicienii le cunoşteau din facultate, în contextul undelor sonore şi al undelor într-un fluid. Metodologia aceasta era pâinea fizicienilor clasici, făcând ca tranziţia la fizica cuantică să fie relativ uşoară. La fel de important, oferind o modalitate de vizualizare a atomului, chiar dacă nu utiliza concepte newtoniene precum cel de orbită, Schrödinger făcuse teoria cuantică mai acceptabilă - şi antiteza a ceea ce urmărise Heisenberg să facă.

La început, chiar şi lui Einstein i-a plăcut teoria lui Schrödinger. El însuşi luase în considerare ideea undelor de materie şi lucrase în trecut cu fizicianul austriac. "Ideea lucrării tale provine dintr-un geniu autentic!" i-a scris el lui Schrödinger în aprilie 1926. Zece zile mai târziu, el i-a scris din nou: "Sunt convins că, prin formularea condiţiei cuantice, ai făcut un progres decisiv, la fel cum sunt convins că metoda Heisenberg-Born este eronată". La începutul lui mai, el a scris încă o dată elogios despre lucrarea lui Schrödinger.

Cu toate acestea, în aceeaşi lună - mai 1926 -, Schrödinger a lansat o a doua bombă: el a publicat un articol în care demonstra, spre propria lui dezamăgire, că din punct de vedere matematic teoria lui şi cea a lui Heisenberg erau echivalente - ambele erau corecte. Altfel spus, deşi cele două teorii foloseau cadre conceptuale diferite - viziuni diferite despre ce se petrece "sub gluga" naturii (de fapt, Heisenberg refuzase chiar să privească sub glugă) - acestea se dovedeau a fi doar diferenţe de limbaj: privitor la ceea ce observăm, cele două teorii spuneau acelaşi lucru.

Pentru a complica şi mai mult lucrurile (sau pentru a le face şi mai interesante), două decenii mai târziu, Richard Feynman va crea o a treia formulare a teoriei cuantice, diferită în cadrele ei matematic şi conceptual atât de cea a lui Heisenberg, cât şi de cea a lui Schrödinger, dar în acelaşi timp echivalentă matematic cu ele - implicând aceleaşi principii fizice şi făcând previziuni identice.

Wallace Stevens a scris: "Aveam trei minţi, / asemenea unui copac / în care sunt trei păsări"; dar transpusă în fizică, situaţia aceasta pare stranie. Dacă fizica deţine un "adevăr" oarecare, pot să existe mai multe teorii "corecte"? Da, chiar şi în fizică lucrurile pot fi văzute în multe moduri. Acest fapt este valabil mai ales în fizica modernă, unde lucrurile pe care le "privim" - cum ar fi atomii, electronii sau particula Higgs - nu pot fi literalmente "văzute", obligându-i pe fizicieni să-şi creeze imaginile mentale cu ajutorul matematicii, în lipsa unei realităţi palpabile.

În fizică, o persoană poate să formuleze o teorie în termenii unui set de concepte, în timp ce o altă persoană va formula o teorie a aceluiaşi fenomen în termenii unui set diferit. Ceea ce înalţă acest exerciţiu deasupra disputelor politice de tipul dreapta-stânga este faptul că în fizică, pentru ca o teorie să fie acceptată ca valabilă, ea trebuie să treacă testul experimentului, ceea ce înseamnă că teoriile alternative trebuie să conducă la aceleaşi concluzii - ceva ce filosofiile politice fac doar arareori.

Aceasta ne duce înapoi la întrebarea dacă teoriile sunt descoperite sau inventate. Fără să abordăm problema filosofică a existenţei unei realităţi obiective, putem spune că procesul creării teoriei cuantice a fost unul de descoperire, în sensul că fizicienii au dat peste o mulţime din principiile sale în timp ce explorau natura, dar totodată ea a fost inventată, în sensul că oamenii de ştiinţă au conceput şi au creat mai multe cadre conceptuale diferite care toate fac acelaşi lucru. Aşa cum materia se poate comporta ca undă sau ca particulă, se pare că şi teoria care o descrie are două caracteristici contradictorii.

Când Schrödinger şi-a publicat lucrarea în care demonstra echivalenţa dintre teoria lui şi cea a lui Heisenberg, nimeni nu înţelegea încă interpretarea corectă a formulării sale. Cu toate acestea, din demonstraţia lui reieşea fără niciun dubiu că abordarea lui va ridica aceleaşi probleme filosofice deja evidente în versiunea lui Heisenberg a teoriei. Astfel încât, ulterior acelui articol, Einstein nu va mai scrie niciodată aprobator despre teoria cuantică.

Schrödinger însuşi va adopta curând o atitudine critică faţă de teoria cuantică. El a remarcat că nu şi-ar fi publicat lucrările dacă ar fi ştiut "ce consecinţe vor declanşa ele". El îşi crease aparent inofensiva teorie în încercarea de a înlocui alternativa dezagreabilă a lui Heisenberg, dar echivalenţa celor două demonstra că el nu înţelesese implicaţiile nedorite ale propriei sale lucrări. În final, el nu făcuse decât să alimenteze focul şi să ducă mai departe noile idei cuantice pe care preferase să nu le accepte.

Într-o notă de subsol neobişnuită din articolul său despre echivalenţă, Schrödinger a scris că se simte "descurajat, ca să nu spun dezgustat", de metodele lui Heisenberg, "care mie mi se par foarte dificile, precum şi de imposibilitatea vizualizării acestora". Repulsia era reciprocă. După ce a citit articolele în care Schrödinger îşi prezenta teoria, Heisenberg i-a scris lui Pauli: "Cu cât reflectez mai mult asupra aspectelor fizice ale teoriei lui Schrödinger, cu atât mi se pare mai dezgustătoare... ceea ce a scris Schrödinger despre capacitatea de vizualizare a teoriei e o prostie".

Rivalitatea s-a dovedit a fi unilaterală, fiindcă metoda lui Schrödinger a devenit repede formalismul preferat de majoritatea fizicienilor şi pentru rezolvarea celor mai multe probleme. Numărul oamenilor de ştiinţă din domeniul teoriei cuantice a crescut vertiginos, dar al celor care utilizau formularea lui Heisenberg era foarte redus.

Chiar şi Born, care îl ajutase pe Heisenberg să-şi elaboreze teoria, a fost atras de metoda lui Schrödinger, iar Pauli, prietenul lui Heisenberg, se mira cât de simplu este să deduci spectrul hidrogenului folosind ecuaţia lui Schrödinger. Nimic din toate acestea nu era pe placul lui Heisenberg. Între timp, Bohr a depus eforturi pentru a înţelege mai bine relaţia dintre teorii. Până la urmă, fizicianul britanic Paul Dirac a dat explicaţia definitivă a conexiunii profunde dintre cele două formulări ale teoriei şi chiar a inventat un formalism hibrid, care este preferat în prezent şi care permite trecerea lejeră de la una la alta, în funcţie de problema examinată. În 1960 existau deja peste 100.000 de articole despre aplicaţiile teoriei cuantice.

Citiţi aici continuarea acestui fragment.

***

Această carte face parte din Campania Naţională Te aşteptăm în librărie!, 2019. Mai multe detalii despre campanie aici.

Soldatul iernii

Daniel Mason
Soldatul iernii
Editura Nemira, 2019
traducere din limba engleză de Ruxandra Toma



***
Intro

Daniel Mason este medic şi autor al romanelor The Piano Tuner şi A Far Country. Cărţile lui au fost traduse în douăzeci şi opt de limbi şi au fost adaptate pentru operă şi teatru. Bursier National Endowment for the Arts, este în prezent asistent la catedră de psihiatrie de la Universitatea Stanford, unde predă cursuri de ştiinţe umaniste şi de medicină. Locuieşte în San Francisco Bay Area împreună cu familia sa.

*

Roman premiat cu Northern California Book Award / Best of 2018 pentru New York Times, Washington Post, San Francisco Chronicle, NPR

Viena, 1914. Lucius are 22 de ani şi e student la medicină când Primul Război Mondial cuprinde Europa. Dintr-un eroism romanţios, se înrolează în armată şi ajunge într-un spital improvizat, într-o vale din Carpaţi. Toţi ceilalţi doctori au fugit, a mai rămas doar misterioasa asistentă Margarete. De la ea, Lucius trebuie să înveţe repede şi brutal meseria de medic în cele mai neprielnice condiţii.
Într-o zi, un soldat inconştient, având buzunarele pline cu desene stranii, e adus mai mult mort decât viu. Ca să-l salveze, Lucius va lua o decizie care va schimba pentru totdeauna viaţa doctorului, a pacientului şi a asistentei.
O poveste de război care ajunge din sălile de bal ale Vienei imperiale în pădurile de pe Frontul de Est, din sălile de operaţie improvizate în sate până pe câmpurile de luptă călcate de copitele cavaleriei.

"Pe fundalul disoluţiei Europei atât de bine cercetat şi atât de meticulos descris, Mason găseşte câteva suflete pierdute şi le ghidează spre o pace relativă." (New York Times)

Fragment

Nordul Ungariei, februarie, 1915

Mai aveau cinci ore până la Debreţin, oraş unguresc situat mai la est, când trenul se opri în mijlocul câmpului.

Nu îl anunţă nimeni nimic, nu auzi nici măcar un fluierat. Dacă nu ar fi fost tabla acoperită cu zăpadă, nu ar fi ştiut că a ajuns. Repede, pentru ca nu cumva să plece trenul pe neaşteptate, îşi luă raniţa, haina şi sabia şi începu să-şi croiască drum printre bărbaţii de pe culoarul vagonului. Era singurul pasager care cobora aici. Mai încolo, câţiva hamali descărcară două lăzi, după care se urcară înapoi în tren, bătându-şi palmele ca să le scuture de zăpadă şi să le încălzească. Apoi, în zăngănit de lanţuri, vagoanele se puseră în mişcare, fluturându-i poalele mantalei şi aruncându-i zăpadă pe genunchi.

Husarul îl aştepta în interiorul haltei; îşi adusese şi caii acolo ca să-i scape de gerul năprasnic. Urechile lor atingeau tavanul scund, capetele le atârnau peste o bancă pe care stăteau trei ţărănci, cu picioarele pe deasupra duşumelei şi cu mâinile pe burţi, aidoma unor bărbaţi graşi, satisfăcuţi de masa copioasă pe care tocmai au terminat-o. Femeie, cal, femeie, cal, femeie. Fără să rostească niciun cuvânt, husarul se ridică în picioare. La Viena, Lucius văzuse defilând regimente de husari şi le admirase penele de la chipiuri şi eşarfele colorate; însă bărbatul acesta purta un palton gros, cenuşiu şi o căciulă din blană, veche şi peticită. Îi făcu un semn lui Lucius şi îi întinse frâul unuia dintre cai. După care îl conduse afară pe celălalt, care flutură din coadă pe sub nasul ţărăncilor atunci când trecu pe sub acvila bicefală, simbol al Imperiului Austro-Ungar, de deasupra uşii.

Lucius trase de frâu, dar calul lui - o iapă, observă el - nici nu se clinti. O mângâie pe gât cu dosul palmei - de la mâna ruptă -, continuând să tragă cu cealaltă.
- Haide! îi şopti el, mai întâi în germană, apoi în poloneză, în timp ce copitele din spate ale iepei se desprinseră din bălegarul îngheţat de pe jos.

Iar husarului de la uşă îi zise:
- Ai avut mult de aşteptat.

Atât a spus. Husarul îşi puse o mască din piele, cu orificii tăiate în dreptul ochilor şi nărilor şi se urcă în şa. Cu raniţa pe umeri şi străduindu-se să-şi acopere faţa cu eşarfa, Lucius încălecă şi el. Din haltă, cele trei ţărănci bătrâne îi urmăriră cu privirea până când husarul îşi întoarse calul şi închise uşa. N-o să vă mai vedeţi fiii, ar fi vrut Lucius să le spună. Sau nu o să-i mai vedeţi în viaţă. Aproape că nu mai exista bărbat apt de luptă care să nu încerce să ridice asediul rusesc asupra fortăreţei Przemyśl[i].

Tot fără să rostească vreun cuvânt, husarul porni la trap înspre nord. Îşi pusese puşca cu ţeavă lungă de-a curmezişul şeii, dar îşi ţinea sabia la centură. Lucius aruncă o privire în spate, către calea ferată, însă trenul plecase deja, iar ninsoarea acoperea din nou şinele.

Şi merse în urma husarului. Copitele iepei răsunau pe solul îngheţat. Cerul era cenuşiu. În zare se vedeau munţii acoperiţi de nori şi ceţuri. Pe acolo pe undeva era satul Lemnowice şi spitalul de campanie al Armatei a III-a, unde trebuia el să ajungă.
*
Avea douăzeci şi doi de ani, nu avea răbdare, nu-i plăceau şefii şi abia aştepta să termine instrucţia. Renunţase la trei ani din viaţă, ani pe care îi petrecuse singur, ca un pustnic, în biblioteci, unde studiase cărţi întregi de medicină cu o stricteţe monahală, până le subţiase într-atât de mult foile, că le făcuse străvezii. Văzuse diapozitive cu ravagiile făcute de tifos, scarlatină, lupus, ciumă. Memorase toate simptomele dependenţei de cocaină şi ale isteriei; ştia că respiraţia persoanelor otrăvite cu cianură miroase a alune şi mai ştia şi că puteai să auzi în gâtul pacientului murmurul unei valve aortice îngustate. În ţinută impecabilă, cu costum şi cravată, petrecuse zilnic multe ore privind de la înălţimea ameţitoare a galeriei pentru spectatori, de deasupra sălii de operaţii. Îşi lungea gâtul, şi-l răsucea ca să poată vedea printre grupurile de colegi neastâmpăraţi, peste capetele îngrijit pieptănate ale studenţilor din anii mari, peste profesorii stagiari, asistentele chirurgului, dincolo de câmpul chirurgical, drept în incizie. Până să înceapă războiul, se visa în fiecare noapte în sala de operaţii: vise lungi, provocatoare, în care extirpa nişte organe ireale - jumătate organ de om, iar cealaltă jumătate, organ de porc. (Pentru că făcea practică pe resturi primite de la măcelari.) Într-o noapte, în timpul unui vis cu o rezecţie de vezică biliară, a avut senzaţia extrem de clară că ţine în mână ficatul umed şi greu şi s-a trezit convins că ar putea să facă de unul singur respectiva operaţie.

Dacă dedicarea lui faţă de medicină era absolută, originile ei rămâneau o enigmă. Sigur, în copilărie se holbase uluit la cadavrele din ceară de la Muzeul de Anatomie şi Patologie; dar la fel de impresionaţi păruseră şi cei trei fraţi ai lui şi niciunul dintre ei nu se îndreptase mai târziu spre "arta lecuirii" a lui Hipocrat. În neamul lui nu exista niciun doctor, nici printre membrii familiei Krzelewski, din sudul Poloniei, şi cu atât mai puţin printre rudele mamei sale. Uneori, când îl mai încolţea câte o păuniţă la vreuna dintre seratele ei insuportabile, era nevoit să suporte un discurs condescendent despre cât de nobilă era vocaţia de doctor şi că, într-o zi, dragostea lui faţă de oameni îi va fi răsplătită cu vârf şi îndesat. Însă nu din dragoste faţă de oameni se apucase el să studieze medicina. Dacă l-ar fi întrebat cineva de ce alesese această profesie, singurul răspuns la care se putea gândi era că studiul acesta necontenit îi aducea fericire. Nu era o persoană religioasă, însă doar religia îi oferea cuvintele cu care ar fi putut explica ce simte: revelaţie, epifanie, miracolul creaţiilor lui Dumnezeu, miracolul şubrezirii acestor creaţii.

Studiul în sine: acesta era răspunsul pe care îl dădea în momentele de maximă exaltare. Însă exista şi un alt motiv pentru care îşi îndreptase atenţia către medicină, motiv la care se va gândi mai târziu, în momentele de cumpănă. Avea doar doi colegi pe care îi putea considera prieteni: Feuermann, fiu de croitor, şi Kaminski, care purta ochelari fără dioptrii ca să pară mai bătrân şi care intrase la facultate cu bursă de la Surorile Milosteniei. Cu toate că nu discutau despre asta, Lucius ştia că aleseseră medicina pentru faptul că le garanta mobilitatea socială. Iar pentru Feuermann şi Kaminski, veniţi unul din mahalaua Leopoldstadt şi celălalt de la orfelinat, mişcarea aceasta nu putea fi decât una ascendentă. În schimb, tatăl lui Lucius provenea dintr-o veche familie poloneză, care pretindea că s-ar trage din Iafet, fiul lui Noe (da, chiar acel Noe, care a construit Arca în vremea Potopului); iar prin venele mamei sale curgea sângele albastru al lui Jan Sobieski, Marele Eliberator al Vienei şi Salvator al Civilizaţiei Occidentale, Rege al Poloniei, Mare Duce de Lituania, Rutenia, Prusia, Mazovia, Samogiţia, Smolensk, Kiev, Vlohinia etc., etc. Prin urmare, din punctul de vedere al lui Lucius, medicina nu-i aducea o avansare pe scara socială, ci, mai degrabă, îl arunca de pe ea.

Nu, fusese limpede încă de la bun început că nu avea ce să caute în această familie - al şaselea copil, nedorit şi neaşteptat, născut la ani buni după ce medicii îi spuseseră mamei sale că nu va mai putea rămâne însărcinată. Dacă nu ar fi semănat leit cu tatăl său - înalt, cu picioare mari, cu pielea ca de alabastru, cu o claie de păr blond ca de islandez şi sprâncene stufoase chiar şi în copilărie -, s-ar fi putut întreba dacă nu cumva era înfiat. Însă bujorii din obraji, care-i confereau tatălui său aspectul acela de cavaler care şi-a scos coiful la capătul unui turnir solicitant, la Lucius semănau mai mult cu nişte pete de ruşine. Urmărea comportamentul fraţilor şi surorilor lui la seratele mamei şi nu le putea înţelege absolut deloc dezinvoltura, graţia, puterea cu care îndurau freamătul din jur. Indiferent cât de mult încerca - îşi punea pietricele în buzunare ca să-şi amintească să surâdă, îşi scria liste cu "subiecte de conversaţie" - nu reuşea absolut deloc să fie spontan. Înainte de aceste petreceri, trecea prin salon şi alătura fiecărei opere de artă câte un subiect de discuţie: atunci când vedea portretul lui Sobieski trebuia să vorbească despre vacanţe, bustul lui Chopin însemna că trebuia să-l întrebe pe interlocutor ce mai face. Însă, oricât de mult se pregătea, rezultatul era acelaşi: un moment, o pauză - o singură secundă - o fracţiune de secundă - înainte să deschidă gura. Se mişca uşor printre rochiile bogate şi printre pantalonii de mareşal, călcaţi la dungă. Însă, de fiecare dată când se apropia de un grup de tineri de vârsta lui, aceştia amuţeau. Brusc.

Se tot întreba cum ar fi fost dacă ar fi crescut într-un alt timp sau loc - printre altfel de oameni, oameni mai tăcuţi. Oare atunci stinghereala lui ar mai fi fost observată? Însă în Viena, printre oameni care stăpâneau arta cuvântului, unde frivolitatea fusese adusă la rang de religie, ştia bine că bâlbâielile lui erau observate. Chiar numele lui era o bătaie de joc: Lucius, numele legendarilor împăraţi ai Romei, pe care i-l alesese tatăl său. Când a împlinit treisprezece ani, atât de îngrozit era de criticile mamei sale, atât de nesigur că ar avea ceva inteligent de spus, că această stare de anxietate începuse să se manifeste printr-un tremur al buzelor, în frământatul nervos al degetelor şi, apoi, în bâlbâiala de care nu mai putea să scape. La început fusese acuzat că se preface. Bâlbâiala apare la o vârstă foarte mică, i-a spus mama lui, nu la un băiat aşa de mare. Însă el nu se bâlbâia atunci când era singur şi nici atunci când vorbea despre revistele lui de ştiinţă sau despre cuibul de păsări din faţa ferestrei de la camera lui. Şi nu îl afecta nici când era la acvariul din grădina zoologică de lângă Palatul Schonbrunn, unde stătea ore în şir ca să se uite la Grottenolm - salamandre oarbe şi translucide, din sudul imperiului, cărora le puteai vedea sângele trecând prin vene. În cele din urmă, mama a acceptat că s-ar putea ca ceva să nu fie în regulă şi i-a angajat de la München un specialist faimos, autor al unei cărţi despre tulburările de vorbire şi inventator al unui dispozitiv metalic, pe care îl botezase Zungenapparat[ii] şi care separa mişcările labiale, palatale şi glotale ale limbii, în vederea obţinerii unor sunete curate.

Doctorul a sosit într-o dimineaţă caldă de vară, rozându-şi o pieliţă de la unghie. Apoi a început să fredoneze şi să-l consulte, palpându-i gâtul şi uitându-i-se în urechi. A făcut nişte măsurători, i-a examinat gingiile cu degete urât mirositoare. Mama lui Lucius s-a plictisit şi a ieşit din încăpere. Într-un final, faimosul doctor i-a pus aparatul şi i-a cerut să cânte "Drumeţul fericit".

Lucius a încercat. Clama îl ciupea de buze. Zimţii aparatului îl tăiau la limbă. Scuipa sânge.
- Mai tare! i-a strigat doctorul. Funcţionează!

Când mama s-a întors, şi-a găsit fiul făcând spume roşii la gură şi lătrând ca un câine. Lucius s-a uitat când la unul, când la celălalt - Mamă - Doctor - Mamă - Doctor -, iar mama lui părea că se face tot mai mare şi tot mai roşie; iar doctorul, tot mai mic şi mai palid. Habar n-ai în ce necaz ai intrat, i-a spus băiatul în gând. Şi a început să chicotească - treabă destul de dificilă, dacă ai un Zungenapparat montat în gură. Doctorul şi-a strâns urgent uneltele şi a fugit din casa lor.

Al doilea doctor a încercat să-l hipnotizeze, nu a reuşit şi i-a prescris ulei de hering cu care să-şi lubrifieze mucoasa bucală. Al treilea i-a strâns testiculele în mână şi a declarat că sunt dezvoltate corespunzător pentru vârsta lui. Dar, atunci când i-a arătat ilustraţiile cu trupuri de femei în diverse poziţii din revista Adevăratele secrete ale călugăriţelor şi nu a observat nicio reacţie, şi-a scos carneţelul şi a notat în el "insuficienţă glandulară". După care a şoptit ceva la urechea mamei.

O săptămână mai târziu ea i-a cerut tatălui să-l ducă la un anumit stabiliment, specializat în dezvirginări şi cu certificat medical care să indice lipsa bolilor venerice. Lucius a fost închis într-un apartament somptuous, mobilat în stil Ludwig al II-lea, cu o fată din zona rurală a Croaţiei, costumată ca o cântăreaţă de operă bufă. Deoarece era din sud, Lucius a întrebat-o dacă a auzit de Grottenolm. Fata i-a răspuns că da; şi o rază de lumină i-a licărit în privirea speriată. Odată tatăl ei prinsese mai multe salamandre din acestea ca să le vândă acvariilor din imperiu. Lucius şi fata s-au minunat de coincidenţa din vieţile lor şi el i-a mărturisit că, fix în săptămâna aceea, preferata lui de la grădina zoologică depusese ouă, din care, foarte curând, aveau să iasă mormoloci.

După ce a ieşit din apartament, tatăl lui l-a întrebat:
- Ai făcut-o?

Şi Lucius i-a răspuns:
- Da, tată.

Iar tatăl a spus:
- Nu te cred. Ce anume ai făcut?

Şi Lucius a zis:
- Am făcut ce trebuia să fac.

Şi tatăl:
- Adică ce?

Şi Lucius:
- Ce am învăţat.

Şi tatăl:
- Şi ce anume ai învăţat, băiete?

Şi Lucius, amintindu-şi ce citise într-un roman de-al surorii lui, a răspuns:
- Să fiu pătimaş.
- Bravo, fiule! a zis tatăl lui.

Îndura în tăcere seratele părinţilor, până i se permitea să plece din salon. Ar fi preferat să nu apară deloc pe acolo, dar mama zicea că oaspeţii ar fi asemuit-o cu Walentyna Rozorovska, doamna aceea care-şi ascunsese într-o ladă fiica infirmă. Aşa că Lucius era nevoit să meargă în urma ei când îşi saluta invitaţii. Mama era extrem de mândră de talia ei subţire şi, uneori, Lucius îşi spunea că îl ţine pe lângă ea pentru că nimic nu-i făcea mai multă plăcere decât să le audă pe celelalte doamne spunând:
- Vai, Agnieszka, după şase copii - o siluetă atât de suplă! Cum reuşeşti?

Cu corsetul! voia să strige Lucius. Asemenea conversaţii îl oripilau de-a dreptul. I se păreau vulgare comentariile despre naşterea lui, având sentimentul că acele femei laudă organele genitale ale mamei sale. Şi se simţea uşurat atunci când ea ocolea subiectul şi începea să vorbească despre muzică şi arhitectură, interesându-se în mod deosebit de viaţa soţiilor de industriaşi, întrebându-le pe unde mai călătoriseră bărbaţii lor. Abia după ce a mai crescut, Lucius a înţeles câtă strategie şi, în fond, câtă cruzime se ascundea în aceste întrebări.

Regele este mereu la vânătoare, iar regina este mereu însărcinată - aceasta era gluma făcută pe seama familiei lui, parafrazând vorbele lui Goethe, din Faust. În multe privinţe, regina asta le face pe amândouă, îşi spunea el. Tatăl său, maior într-un batalion de lăncieri, bărbat cu o pasiune nestăvilită pentru dulciuri, fusese împuşcat în şold de italieni în Bătălia de la Custoza[iii] şi apoi intenţionase să-şi petreacă restul vieţii lenevind în garnizoana lui din Cracovia, unde să bea şliboviţă şi să exerseze arta de a proiecta umbre pe pereţi cu mâinile ca să-şi distreze copiii. În primii zece ani de căsnicie şi temându-se ca nu cumva să-i fie tulburată această perioadă fericită, eroul de război a reuşit să ascundă de mama lui Lucius existenţa zăcămintelor neexploatate ale familiei. Fier? Acolo? Doar căcăreze de lilieci. Cupru? Of, scumpa mea, ăsta nu-i decât un zvon fals. Cum, ţi-au spus că ar fi zinc?

Îşi cunoştea mult prea bine soţia. Pentru că nici nu a apucat ea să pună bine mâna pe bilanţul contabil, că un bubuit teribil s-a auzit în sudul Poloniei. În doar trei ani, minele Krzelewski au trecut de la aprovizionarea armatei cu nasturi pentru tunici şi alamă pentru trompete la furnizarea de oţel şi fier pentru noua cale ferată spre Zakopane. Curând, mama a vrut să se mute la Viena ca să îşi poată extinde influenţa şi în inima imperiului. În fond, era perfect normal, obişnuia ea să spună. Viena îi era datoare familiei ei de când Sobieski eliberase Austria de sub jugul turcilor.

Bineînţeles că spunea asta numai în privat. În public, nu ezita câtuşi de puţin să-şi etaleze podoabele imperiale. Poliţele de deasupra căminelor au fost curând împodobite cu obiecte ceramice decorative, create special pentru jubileele lui Franz Josef. L-a plătit pe Klimt să-i facă mai multe portrete - mai întâi, cu Lucius alături, apoi, pentru că o fermecaseră modelele aurite din portretul lui Adele Bloch-Bauer, a cerut să fie şters chipul lui Lucius. Ogarii lor irlandezi - botezaţi Puszek I (1873-1881), Puszek II (1880-1887), Puszek III (1886-1896), Puszek IV (1895-1902) etc. - erau descendenţi direcţi chiar ai câinelui care se numea "Umbra", preferatul împărătesei Sissi.

Cu excepţia celui mai mare, toţi copiii ei se născuseră la Viena - Władisław, Kazimierz şi Bolesław, Sylwia şi Regelinda - toate nume de sfinţi polonezi. Când Lucius a trecut de zece ani, toţi au plecat de acasă. Avea să afle mai târziu că au existat nişte conflicte între ei, conflicte mari; însă, în copilărie, legătura dintre ei i se părea indestructibilă. Fraţii beau, surorile cântau la pian. Fraţii, care plecau în zori la vânătoare, cu tatăl lor, pe moşiile din Polonia şi Ungaria, beau foarte mult.

Prin urmare, nu a fost deloc surprins de reacţia părinţilor când i-a anunţat prima dată că intenţionează să studieze medicina. Mama lui i-a spus atunci că medicina era doar pentru arivişti.

El i-a răspuns că mulţi fii de nobili deveniseră doctori. Însă ştia care va fi răspunsul încă dinainte ca ea să-l rostească cu buzele ei subţiri şi tensionate.
- Da, dar tu nu ai să ajungi la fel ca ei.

În cele din urmă, ea a cedat. Îi cunoştea limitele băiatului mai bine decât oricine altcineva. Aşa că Lucius a intrat la facultatea de medicină, s-a simţit foarte singur la început şi nu a fost invitat să facă parte din diversele asociaţii de studenţi germani. După care i-a descoperit pe Feuermann şi Kaminski, la fel de excluşi şi izolaţi ca el, care încercau să-şi mascheze cât mai bine ruşinea în faţa hohotelor de râs ale celorlalţi studenţi.

Încă din prima zi, Lucius s-a pus pe învăţat. Spre deosebire de cei doi prieteni, care făcuseră Realschule[iv], cu accent pe disciplinele reale, el fusese şcolit doar de guvernanta cu o pasiune deosebită pentru greacă şi latină. Amicilor lui le-a spus că studiile sale de zoologie şi botanică s-au oprit la Plinius. Când ei râdeau, el se mira, pentru că nu glumise câtuşi de puţin. Apoi se prefăcea că nu auzise în viaţa lui de Darwin şi spunea adesea: "Treaba asta cu gravitaţia chiar că e o aiureală." Însă îi plăceau cursurile de terapeutică; îl vrăjeau clasificările lui Linnaeus, îl fermecau tuburile Crookes, alchimia secundară care bolborosea în gradaţiile paharelor Erlenmeyer.

Chiar dacă iubea medicina - da, acesta era cuvântul care descria cel mai bine ameţeala care îl cuprindea când se gândea la ea, gelozia faţă de ceilalţi pretendenţi, ambiţia lui de a-i descoperi cele mai ascunse secrete -, chiar dacă iubea medicina, în niciun caz nu se aşteptase ca Ea să-i împărtăşească sentimentele. La început a observat doar atât: nu se bâlbâia atunci când vorbea despre Ea. Până la finalul celui de-al doilea an, nu a avut de susţinut niciun examen; iar apoi, într-o zi rece de decembrie din al treilea semestru, a primit primul indiciu că ar fi înzestrat - după cum scria în evaluarea acelui an - cu "o capacitate neobişnuită de a sesiza ce se află dincolo de aparenţe".

---

[i] Cel mai lung asediu (133 zile) din Primul Război Mondial asupra unei fortăreţe austro-ungare (n. tr.).

[ii] Zunge, în lb. germ. - "limbă" (n. tr.).

[iii] Bătălie din timpul celui de-al Treilea Război Italian de Inde pendenţă, 1866 (n. tr.).

[iv] În sistemul de învăţământ german, educaţia până la clasa a X-a inclusiv (n. tr).