Arta de a asculta şi alte lecţii de viaţă

Michael Caine
Arta de a asculta şi alte lecţii de viaţă
Editura Nemira, 2019
traducere din limba engleză de Irina Cerchia



***
Intro

Sir Michael Caine a fost nominalizat la Premiile Oscar de şase ori şi a câştigat de două ori: prima oară în 1986, pentru rolul din filmul Hannah şi surorile ei, a doua oară în 1999 pentru rolul din Legea pământului. A jucat în peste o sută de filme şi a devenit cunoscut pentru numeroase interpretări foarte apreciate, începând cu rolul din filmul Zulu din 1964 şi continuând cu Dosarul Ipcress, Recuperatorul, Alfie, Jaf în stil italian, Ticăloşii şi Meditaţiile Ritei, şi, mai recent, Cavalerul negru, E cineva acolo?, Harry Brown şi Un american liniştit. A excelat în toate rolurile pe care le-a jucat, fiind răsfăţatul criticilor.

A primit titlul de comandor al Ordinului Imperiului Britanic în 1992, iar în 2000 a fost numit cavaler în semn de recunoaştere pentru contribuţia adusă în lumea cinematografiei.

E căsătorit cu Shakira de peste 45 de ani, are două fiice, trei nepoţi şi locuieşte împreună cu soţia în Londra şi Surrey.

*

Caine ştie ce sacrificii cere succesul - a ajuns la apogeul carierei, deşi a pornit foarte de jos. Aşa cum spune chiar el: "Lucrurile mici pot duce la lucruri mari. Şi dacă le faci aşa cum trebuie, astrele se vor alinia când te aştepţi cel mai puţin."
Poveştile pe care le-a trăit, descrise minunat, sunt o lecţie de viaţă pentru oricare dintre noi.

"Domnul Caine este un povestitor şarmant. Scrisul lui are o calitate rară la memorialişti: jovialitatea." (The New York Times)

"Guraliv şi captivant, Caine demonstrează o înduioşătoare modestie." (Sunday Times)

A da probe pentru viaţă

"Tot ce mi-am dorit a fost ca tu să ieşi în lume şi să-ţi urmezi visurile. Să cauţi aventura, să te îndrăgosteşti, să-ţi asumi riscuri. Asta e tot ce mi-am dorit pentru tine." (Ultima dragoste a domnului Morgan, 2013)

Primii nouă ani din cariera mea cinematografică au fost mai mult un purgatoriu decât un paradis. Nu am încetat niciodată să iubesc actoria. Dar m-am chinuit să plătesc facturile făcând ceea ce îmi plăcea. Fiecare mică reuşită părea să fie urmată de două eşecuri exasperant de dezamăgitoare (un tipar pe care altcineva ar putea să-l conteste, dar pe care eu l-am urmat pe parcursul întregii mele cariere).

Până la treizeci de ani probabil am dat cam şapte sute sau opt sute de probe şi am jucat mai mult de o sută de roluri diferite în teatrul de repertoriu, alte o sută de roluri mai mici la TV, treizeci si unu de roluri de film şi câteva roluri de figuraţie în West End.

Oare am devenit mai bun la a da probe? Sau am participat la atât de multe, încât mai devreme sau mai târziu trebuia să reuşesc? Habar n-am. Asta-i tot ce ştiu despre probe. Şi nu o lua prea literal. Dacă eşti actor şi într-adevăr trebuie să dai o probă, atunci e grozav. Dar ceea ce se întâmplă la o probă se petrece şi în orice alt domeniu din viaţa ta în care vrei să impresionezi. Există o mulţime de situaţii care te obligă să îndrăzneşti mai mult ca să obţii ceea ce îţi doreşti.

Mereu dai o probă

Dacă te gândeşti la faptul că dai o probă doar atunci când te afli în aceeaşi cameră cu directorul de casting, să ştii că ratezi jumătate dintre toate acestea. Dai probe când te înregistrezi la recepţie, când stai în sala de aşteptare, când iei o ceaşcă de cafea.

De fapt, oriunde te-ai afla într-un spaţiu public, eşti mereu urmărit. Niciodată nu ştii cine este atent la prestaţia ta. În sala de sport? Eşti supravegheat de instructorul tău. El ştie că tipul care transpiră ceva mai încolo, pe următoarea bicicletă, împarte apartamentul cu un scenarist care promite. Plimbi câinele? Femeia cu acel Border Collie năzdrăvan nu te pierde din ochi. Ea este producător asociat la o companie mare de producţie. Nu te decizi dacă să intervii într-o altercaţie îngrijorătoare de pe platforma autobuzului? Tânărul şofer speriat, a cărui carieră e pe cale să ia o întorsătură bruscă, îşi va aminti mereu acea zi.

S-ar putea să crezi că exagerez, dar te asigur că nu e aşa. Prietenul meu Sean Connery nu jucase nici măcar o dată în viaţa lui până să fie văzut ridicând greutăţi la sală de un director de casting, care căuta nişte marinari ceva mai convingători decât cei din trupa obişnuită pentru filmul Pacificul de Sud.

Când am filmat Furtul reginei, o comedie despre un jaf, cu Shirley MacLaine, Universal tocmai începuse faimoasele tururi ale studiourilor, şi în acele zile turiştilor le era permis să intre pe platourile de filmare. În fiecare zi venea câte un autocar, turiştii se îngrămădeau, iar şoferul încerca să convingă orice actor care nu dispărea subit, ca gazelele în safari, să dea câteva autografe. În special un şofer era ceva mai isteţ în ceea ce priveşte sincronizarea opririlor. Era enervant, dar totodată apreciam iniţiativa lui. Ştiam că are o slujbă de respectat şi latura mea generoasă a ieşit la suprafaţă. M-am hotărât să-l ajut să facă o impresie bună şi, în loc să încerc să evit grupul de turişti, am semnat toate autografele şi am stat la toate fotografiile şi astfel am ajuns să-l cunosc puţin. Şi cine s-a dovedit a fi acest şofer de autobuz? Mike Ovitz, pe atunci student, iar mai târziu fondatorul, după care directorul CAA, una dintre cele mai mari agenţii de impresariat din lume, şi unul dintre cei mai puternici oameni de la Hollywood.

Şi când, lucrând ca paznic la un hotel periculos din Victoria, am salvat o prostituată speriată din mâinile unui parior beat şi violent (l-am lăsat inconştient, dar uitând de ceilalţi cinci prieteni ai lui, care erau gata să-mi întoarcă favoarea), cine ar fi bănuit că fiul celui care deţinea hotelul, Barry Krost, va deveni agent la Hollywood şi totodată un prieten bun, cu care, câţiva ani mai târziu, aveam să bat palma pentru Recuperatorul?

Sau nu eşti actor? Nu contează. Indiferent de rolul tău, comportă-te ca şi cum fata de la casă, tânăra care îţi face cafeaua sau, da, chiar şi tipul de la capătul celălalt al firului, care încearcă să-ţi repare calculatorul, sunt şeful ideal, iubita ideală, clientul ideal. Asta te va face să te simţi o persoană mai bună. Şi uneori, doar uneori, ei chiar sunt aşa.

Să ştii ce vrei să transmiţi

Să îndrăzneşti mult, să fii mereu atent la o posibilă oportunitate, să îţi concentrezi mereu atenţia pe un scop, să joci mereu reprezintă un început. Dar tu ştii ce văd alţi oameni când te privesc jucând? Eşti conştient de ceea ce transmiţi? Ştii care sunt punctele tale forte, ştii să le pui în valoare?

Eram un tânăr cockney şi ştiam că nimeni, când o să se uite la mine, nu o să vadă un actor, aşa că am decis să mă reinventez şi să-mi creez o imagine uşor de recunoscut. Am început cu ochelarii. Niciun actor în devenire nu purta ochelari la acea vreme, dar, sincer, eu chiar aveam nevoie de ei ca să văd, aşa că m-am hotărât să fiu un actor care purta ochelari. Unii negri, imenşi, astfel încât să nu poată fi rataţi sub nicio formă. Apoi David Bailey mi-a făcut o fotografie superbă, cu ochelarii mei negri şi o ţigară atârnându-mi în colţul gurii. Acum nu ar mai fi cine ştie ce, dar în acele vremuri era tot ce putea fi mai cool. Am devenit cel mai cool actor care purta ochelari. Totuşi, cel mai important, umbla vorba că eram foarte muncitor şi de încredere. Eram acel băiat fain cu ochelari, care făcea parte din clasa muncitoare şi cu care puteai să lucrezi fără probleme.

Ăsta era adevărul, dar am întreţinut imaginea şi mi-am jucat rolul până la capăt, astfel încât să nu treacă neobservat.

Mai târziu mi-am dorit ca oamenii să vadă dincolo de acel cockney (deşi am încercat să-mi păstrez imaginea de tip fain). Am continuat să mă tot reinventez, să-mi reevaluez punctele forte. Poate încerci să te faci remarcat la muncă. Oricare ar fi drumul tău prin viaţă, la muncă sau în viaţa personală, nu lăsa propria imagine să te controleze. Nu lăsa modul în care ceilalţi te văd să hotărască ceea ce poţi fi tu. Dar fii realist: să ştii ce vrei să transmiţi şi să foloseşti asta în avantajul tău.

Niciodată nu ştii când dai lovitura

Nu există nicio cale sigură spre succes. Nici măcar o regulă de urmat, nici măcar o carte de citit, nici măcar o staţie de autobuz în care să pui un anunţ. În schimb, succesul vine, pentru acei câţiva norocoşi, dintr-un amestec magic de talent, trudă, hotărâre şi noroc chior. Niciodată nu ştii când dai lovitura, aşa că trebuie să fii mereu în alertă. Şi nu te aştepta să semene cu un trăsnet venit din senin. Marile lovituri sunt rare. Cele mai dese sunt seriile de mici reuşite, fiecare reprezentând un pas mărunt pe scara succesului.

Prima mea reuşită importantă i s-a datorat unui bătrânel de la o fabrică de unt. Când am scăpat din armată, am fost mai hotărât ca niciodată să-mi urmez visul de a deveni actor, dar nu aveam nicio idee despre cum să fac asta. Am stat în casa din prefabricate a părinţilor mei şi am încercat să-mi dau seama cum să ajung pe prima treaptă a unei scări inexistente. După ceva timp, am înţeles că trebuie să îmi găsesc o slujbă şi, de vreme ce oportunităţile erau puţine şi rare, am acceptat ca primul meu pas spre faimă să fie o slujbă la care trebuia să amestec untul.

Într-o zi, când goleam nişte lăzi de unt într-un butoi şi mă gândeam că asta nu era cu mult mai bine decât dacă aş fi răsturnat nişte lăzi cu peşte rece, aşa cum făcea tata, bătrânul care lucra alături de mine m-a întrebat:
- Ce naiba faci tu aici? Un flăcău aşa ca tine. Ce vrei tu să devii?
- Ei bine, vreau să fiu actor, i-am spus.

Mă aşteptam la obişnuita replică, dar, în loc să râdă în hohote, el doar a dat din cap, ca şi cum era normal ca un tip ca mine să-şi dorească asta.
- Dar nu ştiu cum să fac, am continuat eu.

Nici măcar nu auzisem de RADA (Academia Regală de Artă Dramatică) sau de Actors Studio (Studioul Actorilor), ca să nu mai vorbim că nu ştiam nici cum să ajung acolo.
- Păi, a început bătrânul, o să-ţi spun eu. M-am uitat la el uimit.
- Cumperi Stage, a zis el. Coboară la Solosy's, chioşcul de ziare de pe Charing Cross Road. Ei îl vând. Uită-te la ultima pagină. Acolo sunt anunţuri pentru actori.
Mi-a povestit că fiica lui era cântăreaţă semiprofesionistă şi obţinuse o mulţime de colaborări aşa.

Sâmbătă eram în faţă la Solony's când au deschis. Am cumpărat Stage şi acolo, pe ultima pagină, era un anunţ de asistent de regizor tehnic (plus roluri minore) într-o companie de teatru de repertoriu în Horsham, Sussex. Candidaţii trebuiau să trimită o fotografie.

Bătrânul de la fabrica de unt probabil doar avusese chef de pălăvrăgeală, cât să treacă ziua mai repede, dar îmi oferise un mic sfat de care aveam o nevoie disperată şi care mi-a arătat calea pe care să o urmez. A fost prima mea şansă mai mare, care m-a condus spre prima şi poate cea mai uşoară probă pe care am dat-o vreodată, jos, în Horsham, o săptămână mai târziu.

Eram un fost soldat voinic, de vreo douăzeci de ani, de aproape doi metri, cu păr blond şi ondulat şi cu un bronz pe care îl căpătasem pe vas, când mă întorceam din Coreea; în fotografia pe care o făcusem rapid părea că sunt dat cu ruj. Proprietarul companiei, domnul Alwyn D. Fox, avea cam cincizeci de ani, era mărunţel şi homosexual. Cu o mână în şold şi una pe obraz, s-a uitat atent la mine, aşa cum mă uitam eu după fete, apoi a strigat: "Edgar!" A venit Edgar, o versiune a domnului Fox mai mică, mai efeminată şi mai delicată. Edgar s-a postat lângă domnul Fox şi a adoptat o poziţie identică.
- O să se descurce, ce crezi?
- Hm, a făcut Edgar într-un final. O să descurce.

Cea mai nasoală probă pe care am dat-o? Dintr-un grup imens şi redutabil de exemple, ar trebui să aleg proba pentru spectacolul de teatru Alfie din 1963. Îmi doream atât de mult să reuşesc, că am devenit foarte agitat, în plus, mă simţeam copleşit să mă aflu în West End. Am dat-o în bară rău cu replicile. Şi asta a fost. Eram distrus. Bărbatul pe care l-au distribuit în rol era un actor minunat, pe nume John Neville, un tip încântător, cu cea mai frumoasă voce. Ziceai că este John Gielgud.

În schimb, incomparabilul meu agent, Dennis Selinger, m-a convins să urmăresc cât mai puţine roluri râvnite şi să accept rolul principal dintr-o producţie teatrală ieftină, dar bună, de la Teatrul Absurdului, numită Next Time I'll Sing to You, despre un bărbat care nu a vorbit timp de patruzeci şi doi de ani. Nu era Alfie, iar onorariul era groaznic, dar, după calculele lui Dennis, rolul ăsta avea să atragă atenţia criticilor, care astfel mă vor observa şi pe mine. Ca de obicei, avea întru totul dreptate.

Într-o seară starul de cinema şi producătorul Stanley Baker se afla în public. Mă ştia puţin de când jucasem un rol mic, cu vreo opt replici, într-un film din 1956, numit A Hill in Korea. Stanley a venit să mă vadă în culise după spectacol şi m-a întrebat dacă aş vrea să dau o audiţie pentru rolul unui cockney nesupus, dar curajos, soldatul Henry Hook, în filmul lui, Zulu, despre bătălia din 1879 de la Rocker's Drift dintre armata britanică şi zuluşi. Până atunci jucasem numai roluri de o zi, acum mi se ivise o oportunitate enormă.

Dar când am apărut a doua zi dimineaţa la Teatrul Prince of Wales, directorul, Cy Endfield, şi-a cerut scuze. Îi dăduse deja rolul prietenului meu James Booth, care, a trebuit să recunosc, era o alegere excelentă. A fost ca o lovitură în stomac, dar între timp muşchii mi se întăriseră de la toate loviturile încasate înainte. M-am adunat şi am plecat. Asta s-a ales de prima mea şansă.

Barul Teatrului Prince of Wales este foarte lung, din fericire pentru mine, fiindcă aşa am devenit vedetă de cinema. Chiar când ajunsesem la capătul lui şi eram pe punctul de a ieşi afară, ca să mă prăbuşesc la pământ şi să mor în linişte, Cy m-a chemat înapoi.

Până la acel moment în cariera mea, toţi cei din industrie obişnuiau să spună: "A, Michael Caine. Nu este de rol principal, desigur, e un cockney, dar, dacă ai un rol micuţ şi piperat, să ştii că face o treabă minunată." Cultivasem imaginea asta şi a avut beneficiile ei, dar mă trăgea înapoi.

Cy mi-a spus: "Michael, tu nu arăţi deloc a cockney, ci mai degrabă a ofiţer. Poţi să vorbeşti cu un accent britanic ceva mai rafinat?" I-am zis că am jucat în teatre de repertoriu, cu cincizeci de spectacole pe an, trecând astfel de la accent de ţăran la accent de baronet.
- Ăsta este cel mai uşor dintre toate, am replicat cu degetele încrucişate la spate.
- Poţi să vii vineri să dai o probă de ecran cu Stanley? a întrebat Cy.
- Da, am răspuns eu la cea mai inutilă întrebare care îmi fusese pusă vreodată.

În industria filmului, o probă de ecran este o metodă specială şi îngrozitoare de a-ţi evalua potenţialul, pentru că este imposibil să judeci doar uitându-te la cineva. Trebuie să-l pui la treabă în faţa camerei şi să aştepţi să vezi dacă se întâmplă vreo magie: dacă milioane de oameni vor avea de gând să-şi cheltuiască timpul şi banii ascultând acea voce, privind acel chip. Îţi pun camera în faţă şi iau un prim-plan. Apoi te pun să te întorci într-o parte pentru profil. Îţi dau o scenă-cheie dintr-un dialog mai complicat, pe care trebuie s-o joci cu un alt actor care citeşte restul replicilor. Şi totul se reduce la cum arăţi pe cameră, cum îţi sună vocea, cât de relaxat şi de natural pari şi dacă ai acel ceva de nedescris, unic, uşor recognoscibil, pe care noi îl numim charismă. Şi dacă îl ai, asta e!

În afară de urmărirea soldaţilor chinezi pe teren neutru, proba mea de ecran pentru rolul aristocratului şi degeneratului locotenent Gonville Bromhead din Zulu a fost cel mai enervant lucru pe care l-am făcut vreodată. Stanley şi Cy nu ar fi putut fi mai blânzi sau mai răbdători de atât, dar chiar a fost un adevărat dezastru. Şi nu am transmis nici pic de charismă. Ci nelinişte, panică şi o teroare abjectă.

În weekend, Cy a venit la mine la o petrecere.
- Am văzut proba, mi-a spus. Ceva mai prost n-am văzut niciodată. Venise timpul să-mi încordez iarăşi muşchii stomacului.
- Dar nu ştiu, Michael, cred că o fi ceva acolo totuşi. Ai primit rolul.

S-a îndepărtat şi, înainte să reuşesc să-mi detensionez muşchii, am vomitat tot ce aveam în stomac pe pantofi.

Mă simţeam ca un campion, chiar dacă îmi distrusesem pantofii. Cumva, evitasem loviturile. La fel se întâmplă în orice proiect, indiferent de ce încerci să realizezi. Niciodată nu o să ştii când o să-ţi vină timpul şi nu vrei să fii la pământ, inconştient, când o să se întâmple asta.

În sfârşit lucrurile începeau să se mai aşeze. Avusesem un rol principal într-un spectacol TV, un rol principal într-un spectacol de teatru, iar acum, un rol mare într-un film. Dar a mai durat un an, plus lansarea filmului Zulu, până să dau următoarea lovitură.

În 1964, Londra era în plin avânt. Stelele cădeau din cer ca picăturile de ploaie. Luam cina cu prietenul meu Terence Stamp, la Pickwick, un club-restaurant de pe Great Newport Street, care tot timpul părea să fie plin de oameni frumoşi şi talentaţi, şi mă aflam chiar în locul potrivit când a venit la mine un ospătar şi mi-a întins o foaie de hârtie. Era un bilet de la producătorul filmului Bond, Harry Saltzman, care voia să beau o cafea cu el şi familia lui după ce terminam de mâncat. Pe atunci, prietenul meu Sean Connery îl juca pe Bond: era singurul britanic din generaţia mea care reuşise să ajungă la Hollywood. Credeam că urma să primesc un rol în filmul cu James Bond.

M-am aşezat la masa lui Harry, cu inima bătându-mi nebuneşte. Soţia lui mi-a spus că tocmai ce veniseră de la Zulu, iar Harry a adăugat: "Suntem cu toţii de acord că ai putea fi un mare star."

Am roşit şi inima a început să-mi bată şi mai tare. Abia am reuşit să scot un "mulţumesc". Apoi Harry a schimbat subiectul. Citisem eu oare o carte de Len Deighton cu titlul Dosarul Ipcress?
- Da, am spus, ceea ce era adevărat - chiar atunci o citeam.

Era despre un spion, dar un spion total diferit de James Bond. Un tip obişnuit şi şters. Eram făcut pentru rolul ăsta.
- Tocmai ce am cumpărat drepturile de ecranizare şi aş vrea ca tu să joci rolul principal.
- Sigur, am reuşit să rostesc, încercând să pară că primesc astfel de propuneri în fiecare zi.
- Şi ai accepta un contract pe şapte ani?
- Da, am reuşit să spun din nou.

Zăpăcit, m-am împleticit înapoi spre masa mea şi am încercat să-i explic ce tocmai mi se întâmplase unui Terry complet uluit. În cele zece minute în care fusesem plecat obţinusem primul meu rol principal într-un film, care, nu că aş fi ştiut pe atunci, avea să mă transforme într-un star britanic - deşi încă nu unul de Hollywood.

Viaţa îţi oferă permanent şanse. Din când în când, sunt în stilul un-mogul-din-lumea-filmului-într-un-restaurant. Dar cel mai des trec neobservate, sunt mult mai subtile. Fii pregătit! Recunoaşte-le! Prinde-le! Foloseşte-le!

Odiseea umană. De la viaţa în copaci la înţelegerea cosmosului (II)

Leonard Mlodinow
Odiseea umană. De la viaţa în copaci la înţelegerea cosmosului
Editura Herald, 2019
traducere din limba engleză de Walter Fotescu



***
Fragment

Citiţi aici prima partea a acestui fragment.

***

În pofida tuturor progreselor înregistrate de teoria cuantică, abordarea lui Heisenberg se va afla mereu în centrul ei, întrucât el fusese inspirat de dorinţa de a elimina imaginea clasică a particulelor care se mişcă pe o traiectorie în spaţiu, iar în 1927 a publicat articolul care i-a asigurat victoria în această bătălie. El a dovedit odată pentru totdeauna că indiferent de formalismul folosit, este o chestiune de principiu ştiinţific - ceea ce numim acum principiul incertitudinii - că orice încercare de a reprezenta mişcarea în sensul lui Newton este zadarnică. Deşi conceptul de realitate al lui Newton pare valabil la scară macroscopică, la nivelul mai fundamental al atomilor şi moleculelor care alcătuiesc obiectele macroscopice, universul este guvernat de un set de legi foarte diferite.

Principiul incertitudinii restrânge ceea ce putem şti la un moment dat despre anumite perechi de observabile, cum ar fi poziţia şi viteza. Nu este o restricţie dictată de tehnologia măsurătorilor, nici o limită a ingeniozităţii umane, ci o restricţie impusă de natura însăşi. Teoria cuantică afirmă că obiectele nu au proprietăţi exacte, cum ar fi poziţia sau viteza; şi, mai mult decât atât, cu cât o măsori mai precis pe una, cu atât mai puţin precis o vei putea măsura pe cealaltă.

Desigur că în viaţa de zi cu zi se pare că suntem capabili să măsurăm simultan poziţia şi viteza oricât de precis dorim. Aceasta pare să contrazică principiul incertitudinii, dar, dacă te familiarizezi cu matematica teoriei cuantice, vei constata că masele obiectelor uzuale sunt atât de mari, încât principiul incertitudinii este irelevant pentru fenomenele cotidiene. Dacă fizica newtoniană a funcţionat un timp atât de îndelungat, asta s-a întâmplat fiindcă limitele ei au devenit vizibile numai atunci când fizicienii au abordat fenomenele de la scara atomului.

De exemplu, să presupunem că electronii ar cântări la fel de mult ca o minge de fotbal. În acest caz, dacă localizezi poziţia electronului cu o aproximaţie de un milimetru în orice direcţie, îi poţi măsura viteza cu o precizie mai mare de o miliardime de miliardime de miliardime de kilometru pe oră. Aceasta este cu siguranţă suficient, în orice scop am dori să facem o astfel de măsurătoare în viaţa de zi cu zi. Dar cu electronul real, care este incomparabil mai uşor decât o minge de fotbal, lucrurile stau altfel. Dacă măsori poziţia unui electron real cu o precizie corespunzând aproximativ cu dimensiunea atomului, principiul incertitudinii afirmă că viteza electronului nu poate fi determinată mai precis de plus sau minus 1.000 de kilometri pe oră - anume, diferenţa dintre electronul aflat în repaus şi cel mişcându-se mai rapid decât un avion cu reacţie. Şi astfel Heisenberg a obţinut în fine satisfacţie: acele orbite atomice inobservabile, care să precizeze cu exactitate traiectoria electronului, sunt în ultimă instanţă interzise chiar de natură.

Când teoria cuantică a fost mai bine înţeleasă, a devenit clar că în lumea cuantică nu există certitudine, ci numai probabilităţi - nu există "Da, aceasta se va întâmpla", ci numai "Unul dintre aceste lucruri se va întâmpla cu siguranţă". În viziunea newtoniană despre lume, stările universului la un moment dat în viitor sau în trecut sunt considerate a fi imprimate în starea actuală a universului şi, folosind legile lui Newton, cineva suficient de inteligent le-ar putea citi. Dacă am dispune de suficiente date despre interiorul Pământului, am putea prevedea cutremurele; dacă am cunoaşte toate detaliile fizice relevante despre vreme, am putea, în principiu, să spunem cu certitudine dacă va ploua mâine sau peste un secol.

Acest "determinism" newtonian se află în chiar inima ştiinţei newtoniene: ideea că un eveniment îl cauzează pe următorul, şi aşa mai departe, şi că totul poate fi prezis cu ajutorul matematicii. A făcut parte din revelaţia lui Newton, un fel de certitudine îmbătătoare care i-a inspirat pe toţi, de la economişti la sociologi, "să-şi dorească să aibă ceea ce are fizica". Dar teoria cuantică ne spune că în miezul ei - la nivelul fundamental al atomilor şi particulelor din care este alcătuit totul - lumea nu este deterministă, că starea prezentă a universului nu determină evenimentele viitoare (sau trecute), ci numai probabilitatea ca una din multele alternative viitoare să se producă (sau ca evenimente trecute să se fi produs). Cosmosul - ne spune teoria cuantică - este asemenea unui enorm joc de bingo. Ca o reacţie la aceste idei a făcut Einstein celebra sa afirmaţie, într-o scrisoare adresată lui Born, că "teoria [cuantică] are multe rezultate, dar ne apropie prea puţin de secretele Bătrânului. Convingerea mea este că El nu joacă zaruri".

Este interesant că Einstein a invocat conceptul de Dumnezeu - "Bătrânul" - în această afirmaţie. Einstein nu credea în Dumnezeul personal din tradiţia biblică, de exemplu. Pentru Einstein, Dumnezeu nu era un jucător implicat în detaliile intime ale vieţii noastre, ci reprezenta frumuseţea şi simplitatea logică a legilor cosmosului. Astfel că, atunci când Einstein a spus că Bătrânul nu joacă zaruri, el înţelegea prin aceasta că nu poate accepta să acorde hazardului un rol în marea schemă a naturii.

Tatăl meu nu a fost nici fizician, nici jucător de zaruri, iar în perioada cât a locuit în Polonia nu a ştiut nimic despre grandioasele evoluţii care aveau loc în fizică, la numai câteva sute de kilometri depărtare. Dar când i-am explicat incertitudinea cuantică, i-a venit mult mai uşor s-o accepte decât lui Einstein. Pentru tatăl meu, încercarea de a înţelege universul nu era centrată pe observaţii făcute cu telescoape sau microscoape, ci pe condiţia umană. Şi astfel, la fel cum a înţeles, din propria lui viaţă, distincţia lui Aristotel între schimbarea naturală şi cea violentă, trecutul său a făcut ca hazardul inerent în teoria cuantică să fie o pastilă uşor de înghiţit. El mi-a povestit despre vremea când a stat într-un şir lung, în piaţa oraşului, unde naziştii adunaseră mii de evrei. Când a început razia, s-a ascuns într-o latrină împreună cu un lider al Rezistenţei evadat, pe care trebuia să-l protejeze. Dar nici el, nici liderul nu au putut să suporte duhoarea, încât până la urmă au ieşit. Evadatul a luat-o la goană şi nimeni nu l-a mai văzut vreodată. Tatăl meu a fost împins în rând şi i s-a alăturat aproape de capătul acestuia.

Şirul se mişca lent şi tatăl meu a văzut că toţi erau urcaţi în camioane. Când era aproape să-i vină rândul, ofiţerul SS responsabil i-a oprit pe ultimii patru, printre care se afla şi tatăl meu. Aveau nevoie de trei mii de evrei şi se pare că acel şir avea 3.004. Oriunde trebuiau să meargă, au mers fără el. Mai târziu, el a aflat că destinaţia fusese cimitirul local, unde fiecare a trebuit să sape o groapă, după care a fost împuşcat şi îngropat. Tatăl meu trăsese numărul 3.004 într-o loterie a morţii, în care precizia germană a învins brutalitatea nazistă. Pentru tatăl meu, acela a fost un exemplu de hazard pe care mintea lui cu greu îl putea pricepe. Hazardul mecanicii cuantice, în schimb, i s-a părut lesne de înţeles.

La fel ca vieţile noastre, o teorie ştiinţifică poate fi clădită pe stâncă sau pe nisip. Speranţa nemărginită a lui Einstein a fost că teoria cuantică se va dovedi construită pe nisip, o fundaţie slabă, care pe termen lung îi va cauza prăbuşirea. La apariţia principiului incertitudinii, el a sugerat că acesta nu este un principiu fundamental al naturii, ci o limitare a mecanicii cuantice - un indiciu că teoria nu are o fundaţie solidă.

Obiectele au valori bine definite pentru mărimi precum poziţia şi viteza, credea el, numai că teoria cuantică nu le poate pune în evidenţă. În ciuda succeselor ei incontestabile, mecanica cuantică - a spus Einstein - trebuie că este întruparea unei teorii mai profunde, care va repune în drepturi realitatea obiectivă. Deşi puţini în afară de el au împărtăşit această credinţă, timp de mulţi ani a fost o posibilitate pe care nimeni nu o putea exclude, şi Einstein s-a dus în mormânt convins că într-o zi se va dovedi că avusese dreptate. În ultimele decenii însă, experimente sofisticate bazate pe ideile foarte ingenioase ale fizicianului teoretician irlandez John Bell (1928-1990) au eliminat posibilitatea aceasta. Incertitudinea cuantică nu poate fi eliminată.

"Verdictul lui Einstein", a mărturisit Born, "a fost o lovitură grea." Born, împreună cu Heisenberg, adusese contribuţii importante la interpretarea probabilistă a mecanicii cuantice şi sperase la o reacţie mai pozitivă. El îl venera pe Einstein şi a avut un sentiment de pierdere, ca şi cum ar fi fost părăsit de un lider respectat. Şi alţii au simţit la fel, şi au fost mişcaţi până la lacrimi când s-au văzut nevoiţi să respingă ideile lui Einstein. În curând, Einstein s-a aflat practic singur în opoziţia sa faţă de teoria cuantică, cântând, cum s-a exprimat el, "cântecelul meu solitar" şi "părând foarte ciudat, văzut din afară". În 1949, la circa douăzeci de ani după prima scrisoare în care a respins lucrarea lui Born, şi cu numai şase ani înaintea morţii sale, el i-a scris din nou lui Born, pentru a-i spune: "Sunt unanim privit ca un fel de obiect pietrificat, pe care trecerea anilor l-a orbit şi l-a surzit. Rolul acesta nu mi se pare prea dezagreabil, întrucât corespunde foarte bine cu temperamentul meu".

***

Teoria cuantică a fost creată în Europa Centrală printr-o concentrare de putere cerebrală ştiinţifică ce a depăşit - sau cel puţin a rivalizat - cu oricare dintre constelaţiile intelectuale pe care le-am întâlnit în călătoria noastră de-a lungul epocilor. Inovaţiile încep cu un mediu fizic şi social adecvat, astfel încât faptul că cei din ţări îndepărtate au avut puţine contribuţii nu este întâmplător: stimulaţi de progresele tehnice care au revelat un torent de noi fenomene legate de atom, fizicienii teoreticieni destul de norocoşi să facă parte dintr-o comunitate în acel timp şi acel loc au făcut schimb de intuiţii şi observaţii privind aspecte ale universului dezvăluite pentru prima oară în istoria omenirii. A fost un timp magic în Europa, în care izbucnirile imaginaţiei luminau cerul una după alta, până când au început să apară contururile unui nou tărâm al naturii.

Mecanica cuantică s-a născut din sudoarea şi geniul multor oameni de ştiinţă care au lucrat într-un număr restrâns de ţări, schimbând idei şi polemizând, dar cu toţi aliaţi în pasiunea şi dăruirea pentru atingerea aceluiaşi ţel. Dar atât alianţele, cât şi conflictele acelor minţi strălucite vor fi în curând eclipsate de haosul şi sălbăticia care vor pune stăpânire pe continent. Stelele fizicii cuantice vor fi împrăştiate la fel ca un castel din cărţi de joc în bătaia vântului.

Începutul sfârşitului a venit în ianuarie 1933, când feldmareşalul Paul von Hindenburg, preşedintele Germaniei, l-a numit pe Adolf Hitler cancelar. În noaptea imediat următoare, în marele oraş universitar Göttingen - unde Heisenberg, Born şi Jordan colaboraseră la crearea mecanicii lui Heisenberg -, nazişti în uniformă mărşăluiau pe străzi, agitând torţe şi zvastici, cântând cântece patriotice şi hărţuind evreii. În numai câteva luni, naziştii au iniţiat ceremonii de incinerare a cărţilor în toată ţara şi au proclamat o epurare a non-arienilor din universităţi. Dintr-odată, mulţi dintre cei mai respectaţi intelectuali germani s-au văzut obligaţi să-şi abandoneze căminele; alţii, precum tatăl meu, croitor polonez fără astfel de opţiuni, au trebuit să rămână şi să facă faţă ameninţării naziste în creştere. Se estimează că în decurs de cinci ani, aproape două mii de savanţi de prim rang au părăsit Germania datorită fie originii etnice, fie convingerilor politice.

Se spune că Heisenberg a remarcat cu multă voioşie despre ascensiunea lui Hitler că "acum cel puţin este ordine, s-a pus capăt instabilităţii şi avem o mână forte care guvernează Germania, ceea ce va fi spre binele Europei". Încă din adolescenţă, Heisenberg fusese nemulţumit de starea societăţii germane. El chiar activase într-o grupare de tineret naţionalistă care combina lungi drumeţii în natură cu discuţii în jurul focului de tabără, în cadrul cărora se deplângea decăderea morală din Germania şi pierderea tradiţiilor şi a unui ţel comun. Ca om de ştiinţă, el aspira să fie deasupra politicii, dar se pare că a văzut în Hitler mâna forte capabilă să restaureze măreţia Germaniei din perioada de dinaintea Primului Război Mondial.

Dar noua fizică susţinută de Heisenberg, şi la a cărei inventare contribuise decisiv, era menită să-l irite pe Hitler. În secolul al XIX-lea, fizica germană îşi stabilise supremaţia şi prestigiul în primul rând prin culegerea şi analiza datelor. Desigur, au fost emise şi analizate anumite ipoteze matematice, dar în general nu acesta a fost obiectivul fizicienilor. În primele decenii ale secolului al XX-lea însă, fizica teoretică a înflorit ca un domeniu de sine stătător şi, aşa cum am văzut, a obţinut succese răsunătoare. Dar naziştii au respins-o ca fiind excesiv de speculativă şi obscură matematic. La fel ca arta "degenerată", pe care o urau atât de mult, ei o percepeau ca abstractă şi de un suprarealism dezgustător. Dar, cel mai rău, ea era creaţia unor savanţi de origine evreiască (Einstein, Born, Bohr, Pauli).

Naziştii au calificat noile teorii - relativitatea şi mecanica cuantică - drept "fizică evreiască". În consecinţă, ele erau nu doar greşite, ci şi degenerate, iar predarea lor în universităţi a fost interzisă. Însuşi Heisenberg, care a avut necazuri fiindcă lucrase la "fizica evreiască" şi colaborase cu fizicieni evrei. Atacurile l-au înfuriat pe Heisenberg care, în pofida numeroaselor oferte prestigioase din străinătate, rămăsese în Germania, loial guvernului său, şi făcuse tot ce-i ceruse al Treilea Reich.

Heisenberg a încercat să-şi rezolve problemele apelând direct la Heinrich Himmler, liderul organizaţiei Schutzstaffel (SS-ul) şi omul care va fi responsabil de construirea lagărelor de concentrare. Mama lui îl cunoştea de mulţi ani pe Himmler, şi Heisenberg s-a folosit de această relaţie pentru a-i transmite o scrisoare. Himmler a răspuns cu o investigaţie amănunţită care a durat opt luni şi i-a provocat lui Heisenberg coşmaruri ani după aceea, dar în cele din urmă Himmler a declarat: "Cred că Heisenberg este decent şi nu ne putem permite să-l pierdem sau să-l reducem la tăcere pe omul acesta, care este relativ tânăr şi poate să educe o nouă generaţie. În schimb, Heisenberg a fost de acord să-i dezavueze pe creatorii evrei ai fizicii evreieşti şi să evite a le mai rosti numele în public.

Dintre ceilalţi pionieri de seamă ai fizicii cuantice, Rutherford era pe atunci la Cambridge. Acolo, a contribuit la fondarea unei organizaţii pentru ajutorarea refugiaţilor academici, al cărei preşedinte a fost. El a murit în 1937, la vârsta de şaizeci şi patru de ani, ca urmare a amânării unei operaţii de hernie. Dirac, care devenise Profesor Lucasian de matematică la Cambridge (post deţinut odinioară de Newton şi Babbage, iar mai târziu de Hawking), a lucrat un timp la probleme relevante pentru proiectul britanic al bombei atomice, după care a fost invitat să se alăture Proiectului Manhattan, dar a refuzat din motive etice. El şi-a petrecut ultimii ani la Florida State University, în Tallahassee, unde a murit în 1984, la optzeci şi doi de ani. Pauli, pe atunci profesor la Zürich, a condus, la fel ca Rutherford, un proiect internaţional pentru refugiaţi, dar la izbucnirea războiului i s-a refuzat cetăţenia elveţiană, aşa că a emigrat în Statele Unite, unde se afla când i s-a decernat Premiul Nobel, la scurt timp după terminarea războiului. În ultimii ani ai vieţii, a devenit tot mai interesat de mistică şi psihologie, mai ales de vise, şi s-a numărat printre membrii fondatori ai Institutului C.G. Jung din Zürich. El a murit de cancer pancreatic la un spital din Zürich, în 1958, la cincizeci şi opt de ani.

La fel ca Pauli, Schrödinger a fost austriac, dar locuia la Berlin când a venit Hitler la putere. În privinţa lui Hitler, Schrödinger s-a dovedit a fi antiteza lui Heisenberg: a fost un anti-nazist declarat şi curând a părăsit Germania pentru a lua în primire un post la Oxford. La scurt timp după aceea, a primit Premiul Nobel împreună cu Dirac. Heisenberg, care încerca să menţină unitatea fizicii germane, a fost iritat de plecarea lui Schrödinger, "fiindcă nu era nici evreu, nici altminteri ameninţat". Schrödinger nu va rămâne însă mult timp la Oxford. Problema lui era că trăia atât cu soţia, cât şi cu amanta, pe care o considera mai mult ca pe o a doua soţie. După cum a scris biograful său, Walter Moore, la Oxford "soţiile erau privite ca nişte anexe feminine regretabile... Era deplorabil să ai o soţie la Oxford - să ai două era de neînchipuit".

Schrödinger se va stabili până la urmă la Dublin. El a murit de tuberculoză în 1961, la şaptezeci şi trei de ani. Contractase boala în 1918, în timp ce lupta în Primul Război Mondial, şi problemele respiratorii de care a suferit tot restul vieţii au fost motivul şederii sale în staţiunea alpină Arosa, unde a elaborat versiunea sa a teoriei cuantice.

Einstein şi Born locuiau în Germania când a venit Hitler la putere, şi a emigra din timp era o chestiune de supravieţuire, dată fiind originea lor evreiască. Einstein era pe atunci profesor la Berlin şi întâmplarea a făcut ca în ziua numirii lui Hitler, el să se afle în vizită la Caltech, în Statele Unite. El a decis să nu se mai întoarcă în Germania, unde nu a mai pus niciodată piciorul. Naziştii i-au confiscat proprietatea personală, i-au ars lucrările despre teoria relativităţii şi au pus o recompensă de cinci mii de dolari pe capul său. Dar el nu fusese luat prin surprindere: înainte de a pleca în California, îi spusese soţiei să se uite bine la casa lor. "Nu o vei mai vedea niciodată", i-a spus el. Ea crezut că vorbeşte prostii.

Einstein a devenit cetăţean american în 1940, dar şi-a păstrat şi cetăţenia elveţiană. El a murit în 1955 şi a fost dus la un crematoriu, unde se adunaseră în tăcere doisprezece prieteni apropiaţi. După o scurtă ceremonie de comemorare, trupul a fost incinerat şi cenuşa împrăştiată într-un loc neprecizat, dar un patolog de la Spitalul Princeton i-a păstrat creierul, care a fost studiat intens în deceniile care au urmat. Ce a mai rămas din el se păstrează U.S. Army's National Museum of Health and Medicine, în Silver Spring, statul Maryland.

Born, împiedicat să mai predea şi îngrijorat de hărţuielile la care îi erau supuşi copiii, a părăsit şi el curând Germania. Heisenberg a depus mari eforturi ca Born să fie o excepţie de la interdicţia lucrărilor non-ariene, dar cu ajutorul organizaţiei pentru refugiaţi conduse de Pauli, în iulie 1933 a preluat un post la Cambridge, iar mai târziu s-a stabilit la Edinburgh. El a fost omis când lui Heisenberg i s-a decernat Premiul Nobel, în 1932, pentru o lucrare pe care o făcuseră împreună, dar premiul i-a fost acordat în 1954. Born a murit în 1970. Pe mormântul său este inscripţionată drept epitaf relaţia pq - qp = h / 2π, una din cele mai faimoase ecuaţii ale teoriei cuantice, un enunţ matematic care va deveni baza principiului incertitudinii al lui Heisenberg - şi care a fost descoperit independent de el şi de Dirac.

Bohr, care locuia în Danemarca, unde conducea ceea ce acum se numeşte Institutul Niels Bohr, a fost o vreme ceva mai ferit de acţiunile lui Hitler şi i-a ajutat pe oamenii de ştiinţă evrei refugiaţi să-şi găsească posturi în Statele Unite, Marea Britanie şi Suedia. Dar în 1940 Hitler a invadat Danemarca, iar în toamna anului 1943, ambasadorul suedez la Copenhaga l-a avertizat pe Bohr că-l ameninţă arestarea iminentă, ca parte a planului nazist de deportare a tuturor evreilor din Danemarca. Arestarea lui fusese prevăzută cu o lună înainte, dar naziştii au considerat că va face mai puţină vâlvă dacă vor aştepta până la apogeul arestărilor în masă. Amânarea aceasta l-a salvat pe Bohr, care s-a refugiat împreună cu soţia în Suedia. A doua zi, Bohr s-a întâlnit cu regele Gustav al V-lea şi l-a convins să ofere în mod public azil refugiaţilor evrei.

Însă Born era în pericol să fie răpit. Suedia era înţesată de agenţi germani şi, deşi el era adăpostit într-o locaţie secretă, ei ştiau că se află la Stockholm. Curând, Winston Churchill l-a anunţat pe Bohr că britanicii îl vor evacua, şi el a fost împachetat într-o saltea, în compartimentul bombelor dintr-un Havilland Mosquito, un bombardier rapid, neînarmat, capabil să evite aviaţia germană. Pe drum, Bohr a leşinat din lipsă de oxigen, dar a ajuns viu la destinaţie, purtând aceleaşi haine cu care părăsise Danemarca. Familia l-a urmat. Din Anglia, Bohr a plecat în Statele Unite, unde a devenit consilier al Proiectului Manhattan. După război, s-a întors la Copenhaga, unde a murit în 1962, în vârstă de şaptezeci şi şapte de ani.

Dintre marii teoreticieni ai fizicii cuantice, numai Planck, Heisenberg şi Jordan au rămas în Germania. Jordan, asemenea marelui experimentator Geiger, a fost un nazist entuziast. El a devenit unul dintre cei trei milioane de membri ai trupelor de asalt germane şi a purtat cu mândrie uniforma maronie, cizmele cu carâmb înalt şi banderola cu zvastică în jurul braţului. El a încercat să trezească interesul naziştilor pentru diverse scheme de arme avansate, dar, ironic, din cauza implicării sale în "fizica evreiască" a fost ignorat. După război, a intrat în politică şi a obţinut un loc în Bundestag, parlamentul german. A murit în 1980, la şaptezeci şi şapte de ani, singurul dintre pionierii fizicii cuantice care nu a primit Premiul Nobel.

Planck nu simpatiza naziştii, dar nici nu le-a opus rezistenţă, nici măcar tacit. În schimb, la fel ca Heisenberg, prioritatea lui pare să fi fost, pe cât posibil, salvgardarea ştiinţei germane, supunându-se tuturor legilor şi regulamentelor naziste. În mai 1933, el s-a întâlnit cu Hitler într-o încercare menită să-l convingă să renunţe la politica de eliminare a evreilor din mediile academice germane, dar bineînţeles că întâlnirea aceasta nu a schimbat nimic. Câţiva ani mai târziu, fiul cel mai mic al lui Planck, de care era foarte legat, a încercat de o manieră mai îndrăzneaţă să schimbe partidul nazist - a participat la complotul pentru asasinarea lui Hitler, din 20 iulie 1944. Arestat împreună cu ceilalţi, a fost torturat şi executat de Gestapo. Pentru Planck, a fost apogeul tragic al unei vieţi plină de tragedii. Dintre cei cinci copii ai săi, alţi trei muriseră de tineri - fiul cel mai mare a fost ucis în Primul Război Mondial, iar două fiice au murit la naştere. Se spune că execuţia fiului său a stins definitiv dorinţa de viaţă a lui Planck, care a murit doi ani mai târziu, în vârstă de optzeci şi nouă de ani.

În pofida entuziasmului său iniţial, lui Heisenberg i s-a făcut lehamite de nazişti. Dar cum deţinea poziţii ştiinţifice înalte pretutindeni în cel de-al Treilea Reich, el şi-a îndeplinit obligaţiile fără să se plângă. Când evreii au fost epuraţi din universităţi, a făcut tot ce a putut ca să menţină fizica germană, atrăgând cei mai buni înlocuitori cu putinţă. Heisenberg nu a intrat niciodată în partidul nazist, dar a rămas la post şi nu a rupt relaţiile cu regimul.

Când proiectul bombei atomice germane a fost iniţiat, în 1939, Heisenberg i s-a alăturat şi s-a pus pe treabă cu o enormă energie. El a finalizat curând calculele care demonstrau posibilitatea unei reacţii în lanţ de fisiune nucleară şi că uraniul 235 - un izotop rar - în stare pură ar fi un exploziv bun. Este una dintre numeroasele ironii ale istoriei că succesele Germaniei repurtate la începutul războiului au contribuit în final la înfrângerea ei: regimul nu a investit multe resurse în proiectul bombei atomice, dat fiind că războiul mergea atât de bine, iar când lucrurile s-au schimbat, a fost prea târziu - naziştii au fost înfrânţi înainte să o poată construi.

După război, Heisenberg a fost reţinut scurt timp de Aliaţi, împreună cu alţi nouă savanţi germani de frunte. După eliberare, a început să lucreze din nou la probleme teoretice fundamentale ale fizicii, s-a implicat în reconstruirea ştiinţei germane şi a încercat să-şi refacă reputaţia printre oamenii de ştiinţă din afara ţării sale de baştină. Heisenberg a murit la locuinţa lui din München, la 1 februarie 1976, fără să-şi fi recăpătat reputaţia de care se bucurase cândva.

Reacţiile amestecate ale comunităţii fizicienilor faţă de Heisenberg în perioada postbelică se reflectă, poate, şi în atitudinea mea. În 1973, student fiind, aş fi avut şansa să asist la o prelegere pe care a ţinut-o la Harvard despre dezvoltarea teoriei cuantice, dar nu m-am putut decide să merg. În schimb, peste câţiva ani, când aveam o bursă Alexander von Humboldt la institutul al cărei director fusese, am stat adesea în faţa biroului pe care-l ocupase şi am reflectat la spiritul care contribuise la inventarea mecanicii cuantice.

***

Deşi teoria cuantică dezvoltată de marii ei pionieri nu modifică descrierea fizică a lumii macroscopice, ea a revoluţionat modul în care trăim, producând în societatea umană o schimbare la fel de mare ca cea adusă de Revoluţia Industrială. Legile teoriei cuantice stau la baza tuturor tehnologiilor informatice şi de comunicaţii care au remodelat societatea modernă: calculatorul, internetul, sateliţii, telefoanele celulare şi toate dispozitivele electronice. Dar la fel de important ca aplicaţiile ei practice este ceea ce ne spune teoria cuantică despre natură şi despre ştiinţă.

Triumfalismul viziunii newtoniene despre lume promisese că, făcând calculele matematice adecvate, omenirea va putea să prevadă şi să explice toate fenomenele naturale, ceea ce i-a inspirat pe oamenii de ştiinţă din toate domeniile să încerce să-şi "newtonizeze" subiectele. Creatorii fizicii cuantice din prima jumătate a secolului al XX-lea au nimicit acele aspiraţii şi au descoperit un adevăr care conferă putere, dar care în acelaşi timp îndeamnă la o profundă umilinţă. Conferă putere fiindcă teoria cuantică demonstrează că putem înţelege şi manipula o lume nevăzută, aflată dincolo de experienţa noastră. Şi îndeamnă la umilinţă fiindcă de milenii progresele filosofilor şi ale oamenilor de ştiinţă au sugerat că dispunem de o capacitate de înţelegere infinită, dar acum natura, vorbind prin intermediul marilor descoperiri ale fizicii cuantice, ne spune că există limite în ceea ce putem cunoaşte şi în ceea ce putem controla. Mai mult decât atât, teoria cuantică ne aduce aminte de posibilitatea existenţei unor lumi nevăzute, ne aminteşte că universul este locul unor mistere extraordinare şi că dincolo de orizont ne aşteaptă, poate, alte fenomene inexplicabile, cerând noi revoluţii în gândire şi în teorie.

În aceste pagini am făcut o călătorie de-a lungul a milioane de ani, începând cu primele specii umane, care se deosebeau foarte mult de noi atât fizic, cât şi mental. În călătoria aceasta de patru milioane şi jumătate de ani, doar în ultima clipită am intrat în era prezentă, în care am învăţat că natura este guvernată de legi, dar că legile acestea conţin mai mult decât ne arată experienţa noastră cotidiană, şi că, aşa cum îi spune Hamlet lui Horatio, sunt mai multe lucruri în cer şi pe pământ decât visează filosofia noastră.

Cunoaşterea noastră va continua să se extindă în viitorul previzibil şi, dată fiind creşterea exponenţială a numărului celor care se ocupă de ştiinţă, pare rezonabil să credem că următoarea sută de ani va aduce progrese la fel de mari ca ultimii o mie. Dar dacă citeşti cartea aceasta, ştii fără îndoială că interesul oamenilor faţă de mediul înconjurător merge dincolo de aspectele tehnice - noi, oamenii, vedem frumuseţe în natură şi căutăm înţelesuri. Nu vrem să ştim numai cum funcţionează universul, vrem să înţelegem şi care este locul nostru în el. Vrem să oferim un context vieţii noastre şi existenţei noastre finite şi să ne simţim conectaţi cu alţi oameni, cu bucuriile şi tristeţile lor, şi cu cosmosul în care acele bucurii şi tristeţi joacă doar un rol neînsemnat.

A înţelege şi a ne accepta locul în univers poate fi dificil, dar a constituit de la bun început unul dintre scopurile celor care studiază natura - de la vechii greci, care au considerat ştiinţa o ramură a filosofiei, alături de metafizică, etică şi estetică, până la pionieri precum Boyle şi Newton, care au abordat studiul naturii ca pe o metodă de a înţelege natura lui Dumnezeu. Pentru mine, conexiunea dintre înţelegerea lumii fizice şi lumea umană s-a revelat în modul cel mai frapant într-o zi, când eram la Vancouver, pe platoul unde se turna serialul de televiziune MacGyver. Scrisesem episodul care se filma şi îi instruiam pe decoratori şi designeri despre cum trebuie să arate un laborator de fizica temperaturilor joase. Brusc, în mijlocul acelor discuţii tehnice mundane, m-am confruntat pentru prima oară cu faptul că noi, oamenii, nu suntem mai presus de natură, ci venim şi plecăm asemenea florilor sau a cintezoilor lui Darwin.

Totul a început când un apel telefonic a fost direcţionat de la biroul producătorului spre platoul unde mă aflam. În acele vremuri, înainte ca orice copil de doisprezece ani să aibă celular, a primi un telefon pe platoul de filmare era ceva neobişnuit, şi de obicei mesajele telefonice îmi parveneau după câteva ore, mâzgălite pe bucăţi neregulate de hârtie. Mesaje precum: Leonard: _ilizibil_ vrea ca tu _ilizibil_. Zice că este urgent! Sună-l la _ilizibil_. De data aceasta a fost diferit. De data aceasta un asistent de producţie mi-a adus un telefon.

La celălalt capăt al firului era un medic de la spitalul Universităţii din Chicago. El m-a informat că tatăl meu suferise un atac cerebral şi era în comă - un rezultat întârziat al intervenţiei chirurgicale pe care o avusese cu câteva luni în urmă, pentru a-i repara aorta. Seara am fost la spital, privindu-l pe tatăl meu, care stătea întins pe spate, cu ochii închişi şi părând liniştit. M-am aşezat lângă el şi i-am trecut mâna prin păr. Trupul lui era cald şi dădea senzaţia de viaţă, ca şi cum ar fi fost doar adormit şi s-ar fi putut trezi în orice moment, zâmbind la vederea mea, întinzând mâna să mă atingă şi întrebându-mă dacă nu vreau nişte hering marinat cu pâine de secară la micul dejun.

I-am vorbit tatălui meu. I-am spus că-l iubesc - la fel cum, mulţi ani mai târziu, aş fi vrut să le spun acelaşi lucru copiilor mei când dormeau. Dar medicul a insistat că tatăl meu nu doarme şi că nu-mi poate auzi vocea. Encefalograma lui arăta că era practic mort. Corpul lui cald era asemenea laboratorului de fizică din MacGyver - o faţadă în stare bună la exterior, dar o simplă carcasă, incapabilă să îndeplinească vreun rol semnificativ. Medicul mi-a spus că presiunea sanguină a tatălui meu va scădea treptat şi respiraţia lui va încetini, până când va muri.

În clipa aceea am urât ştiinţa şi aş fi vrut să greşească. Cine sunt medicii şi oamenii de ştiinţă, ca să-ţi spună soarta unei fiinţe omeneşti? Atunci aş fi dat orice, sau totul, ca să-l am din nou pe tatăl meu pentru o zi, o oră, sau chiar numai un minut, să-i spun că l-am iubit şi să-mi iau rămas-bun. Dar sfârşitul a survenit exact cum spusese medicul.

Era anul 1988 şi tatăl meu avea şaptezeci şi şase de ani. După moartea lui, familia noastră "a stat în şiva", adică am respectat perioada tradiţională de doliu de şapte zile, în care ne-am rugat de trei ori pe zi şi nu am plecat de acasă. Toată viaţa stătusem în camera de zi şi vorbisem cu el, dar acum stăteam acolo ştiind că el nu mai este decât o amintire şi că niciodată nu voi mai vorbi cu el. Mulţumită călătoriei intelectuale a umanităţii, ştiam că atomii lui continuă să existe şi că vor exista întotdeauna; dar mai ştiam şi că, deşi atomii lui nu au murit odată cu el, acum ei se vor risipi. Organizarea lor în fiinţa care fusese tatăl meu dispăruse şi nu va mai exista niciodată, decât ca o umbră în mintea mea şi în minţile celorlalţi care l-au iubit. Şi mai ştiam că peste câteva decenii acelaşi lucru se va întâmpla şi cu mine.

Spre surprinderea mea, mi-am dat seama că ceea ce învăţasem graţie străduinţelor mele omeneşti de a înţelege lumea fizică nu mă împietrise, ci doar îmi dăduse putere. M-a ajutat să-mi depăşesc durerea sufletească, să mă simt mai puţin singur, fiindcă făceam parte din ceva mai mare. Mi-a deschis ochii în faţa frumuseţii copleşitoare a existenţei, indiferent de numărul anilor care ne sunt hărăziţi. Chiar dacă nu a avut niciodată şansa să înveţe la liceu, tatăl meu a nutrit o mare apreciere şi curiozitate pentru natura lumii fizice. Într-una dintre conversaţiile noastre avute în camera de zi, în tinereţea mea, îi spusesem că voi scrie odată o carte despre acest subiect. În sfârşit, după decenii, aceasta este cartea.

Evenimentele Editurii Gama la Târgul de Carte Gaudeamus, ediția 2019

Evenimentele Editurii Gama la Târgul de Carte Gaudeamus, ediția 2019

• Editura Gama, lider pe piața de carte în rândul editurilor pentru copii cu profil educațional, aniversează 25 de ani la Gaudeamus

• www.edituragama.ro

În cadrul Târgului de Carte Gaudeamus, cunoscuta editură ieșeană care tocmai aniversează 25 de ani de activitate își așteaptă vizitatorii cu peste 100 de titluri noi și lansări de carte (standul nr. 21, Hala B, Complexul Romexpo).

Titlurile pe care Editura Gama le va lansa la această ediție Gaudeamus poartă semnătura „Gama Imago”, dedicată literaturii pentru copii și adolescenți. Numitorul comun al romanelor incluse în această colecție sunt temele foarte actuale, pline de pline de forță, sensibilitate și dramatism, dar și de empatie față de provocările cărora tinerii din ziua de azi trebuie să le facă față. Povești de viață care au câștigat deja aprecierea tinerilor cititori de pretutindeni, fiind laureate a numeroase premii internaționale.

Miercuri, 20 noiembrie, ora 17.00, are loc lansarea romanului Băiatul din bulă de Stewart Foster, câștigător al Sainsbury's Children's Book Award. Invitați: Adrian Deliu (traducător) și Eli Bădică (editoare).

Joe are 11 ani și nu-și amintește să fi trăit în afara salonului său de spital, cu monitoare care bipăie și priveliște spre acoperișurile Londrei. Boala nu-l lasă să iasă afară nici măcar o clipă, iar puținii vizitatori riscă să aducă în „bula” lui microbi care-l pot ucide. Dar, într-o bună zi, cineva nou intră în viața lui și i-o schimbă pentru totdeauna. Cartea e scrisă sub formă de jurnal, iar acțiunea se petrece timp de un an – an în care vom afla cum Joe se împacă cu singurătatea și frustrările și cum privește – cu un curaj de supererou, cu curiozitate și speranță – către un viitor fără limite.

Joi, 21 noiembrie, ora 18.00, are loc lansarea romanului Orangeboy de Patrice Lawrence, câștigător al Bookseller YA Prize și Waterstone’s Prize for Older Children's Fiction. Invitate: Cristina Foarfă (jurnalist cultural), Cristina Nacea (traducătoare) și Dumitrița Socianu (blogger).

Cartea începe inofensiv: doi tineri de șaisprezece ani, la întâlnire, într-un parc de distracții. O poveste ca mii de alte povești. Doar că amândoi au luat câte un sfert de Ecstasy. Întâlnirea lor se termină însă neașteptat si in mod dramatic: Încet-încet, Marlon ajunge într-o situație fără ieșire – va deveni el oare ceva ce nu și-a dorit niciodată, ca să-i protejeze pe cei dragi? Asta veți afla citind acest thriller extraordinar construit, pentru care autoarea a fost nominalizată la prestigiosul premiu Costa.

Duminică, 24 noiembrie, ora 16.00, va avea loc lansarea volumului  Acum sunt normală? de Holly Bourne, primul titlu al trilogiei feministe Clubul Fetelor Bătrâne. Invitate: Cristina Hornoiu (blogger) și Irina Stoica (blogger).

„Clubul Fetelor Bătrâne” este o trilogie excepțională, care explorează teme precum prietenia, dragostea sau feminismul, încercând să traducă în ficțiune ce înseamnă să fii fată în ziua de azi.

Evie, Amber și Lottie sunt trei prietene care reușesc să treacă prin multe împreună, unite de prietenia care le leagă și de feminismul care le inspiră. Evie se luptă cu OCD-ul, Amber încearcă să câștige iubirea unei mame glaciale, iar Lottie își face vlog și începe o mișcare feministă care va face valuri, dar nu neapărat așa cum și-ar fi închipuit ea.

După ce a publicat această carte, autoarea, Holly Bourne, s-a trezit copleșită de mesaje din partea adolescentelor din Marea Britanie și Irlanda, care îi cereau permisiunea de a înființa propriile cluburi ale „fetelor bătrâne”. În luna septembrie a acestui an, Holly a fost aleasă ambasador al fundației britanice Women's Aid care, prin site-ul #LoveRespect, își propune să sprijine adolescentele supuse riscului de abuz (fizic sau emoțional) în relațiile de dragoste.

Editura Gama aniversează la ediția din acest an a Târgului Internațional de Carte Gaudeamus un sfert de secol de existență. Cei 25 de ani de la fondare vor fi marcați printr-un eveniment special vineri, 22 noiembrie, de la ora 17.00 – când discursurile aniversare vor fi urmate de un cocktail la care sunt așteptați toți cititorii și colaboratorii editurii –, dar și printr-o ofertă bogată de cărți, multe dintre acestea beneficiind de reduceri substanțiale de preț.

Cu acest prilej, Editura Gama va face și un gest caritabil, printr-o donație de cărți către recent înființatul Centru Educațional „Casa bună” fondat de Valeriu Nicolae, cunoscut pentru proiectele sale de voluntariat legate de accesul la educație al copiilor proveniți din mediile defavorizate

--

HEADSOME COMMUNICATION

str. Vasile Lucaciu 27, sector 3, București

tel. 0722609478

---

www.headsome.ro

Acolo unde cântă racii

Delia Owens
Acolo unde cântă racii
Editura Pandora M, 2019
Traducere din limba engleză de Bogdan Perdivară.

***
Intro

Delia Owens şi-a obţinut licenţa în zoologie la Universitatea din Georgia şi doctoratul în etologie la Universitatea din California. Împreună cu fostul ei soţ, Mark, a scris trei bestselleruri internaţionale despre anii pe care i-au petrecut ca naturalişti în Africa: Cry of the Kalahari, The Eye of the Elephant şi Secrets of the Savanna. A primit Premiul John Burroughs pentru carte de ştiinţă şi a publicat articole în Nature, African Journal of Ecology şi International Wildlife.
Acolo unde cânta racii este romanul ei de debut, care va fi ecranizat de Fox 2000, producătoarea filmului fiind Reese Witherspoon.
În prezent, locuieşte în Idaho. O puteţi urmări pe www.deliaowens.com.

*

Zvonurile despre Fata Mlaştinii au circulat mulţi ani în Barkley Cove, un orăşel liniştit de pe coasta Carolinei de Nord. Aşa că, în 1969, când chipeşul Chase Andrews este găsit mort, localnicii bănuiesc imediat că a fost ucis de Kya Clark, adevăratul nume al Fetei Mlaştinii.

Însă Kya nu este nici pe departe sălbăticiunea pe care şi-o închipuie lumea. Sensibilă şi inteligentă, a supravieţuit singură în ţinuturile luxuriante de pe malul oceanului, împrietenindu-se cu pescăruşii, descoperind bogăţia nesfârşită a pădurilor brăzdate de canale şi învăţând lecţii de viaţă accesibile doar celor care trăiesc în natură.

Într-o bună zi, Kya simte înfiripându-se în sufletul ei dorinţa de a fi iubită, iar când doi tineri din oraş sunt atraşi de frumuseţea ei neobişnuită, viaţa i se schimbă complet, căpătând un alt sens. Dar, nu după mult timp, ceva cu totul neprevăzut îi sfărâmă noua existenţă.

Acolo unde cânta racii îmbină cu un talent extraordinar povestea tulburătoare a maturizării unei fete părăsite de familie, un superb omagiu adus naturii, o emoţionantă poveste de iubire şi misterul unei crime.

#1 Bestseller New York Times

"Un roman de o frumuseţe tulburătoare." (The New York Times Book Review)

 "Delia Owens explorează felul în care izolarea afectează comportamentul uman, precum şi efectul profund pe care îl poate avea respingerea asupra noastră." (Vanity Fair)

Fragment
 

Pentru Amanda, Margaret şi Barbara

De la început
Dacă nu v-aş fi ştiut
Nu v-aş fi cunoscut.
V-am ştiut
V-am cunoscut
V-am îndrăgit
Pe vecie.
 

PARTEA 1

Balta

PROLOG

1969

Balta nu e o mocirlă. Balta e un spaţiu al luminii, unde iarba creşte din apă, iar apa curge către cer. Pârâiaşe leneşe hălăduiesc în voie, purtând cu ele către mare globul soarelui, iar păsările cu picioroange se înalţă cu neaşteptată graţie - de parcă n-ar fi alcătuite pentru zbor - în zarva asurzitoare a gâştelor albe.

Apoi, în trupul bălţii, ici şi colo, petice de mocirlă adevărată cuprind limbile joase de pământ pitite în umezeala lipicioasă a pădurilor. Apa mocirlelor e neclintită şi întunecată, fiindcă a înghiţit lumina cu gâtlejul său nămolos. Până şi târâtoarele nopţii sunt diurne în vizuina asta ferită. Există sunete, fireşte, dar, în comparaţie cu balta, mocirla e tăcută, fiindcă descompunerea e munca celulelor. Viaţa se fărâmiţează, începe să duhnească şi redevine materie organică putredă, informă; o băltoacă moartă, cu iz înţepător, stă la originea vieţii.

În dimineaţa zilei de 30 octombrie 1969, cadavrul lui Chase Andrews zăcea în mocirlă. Îl păştea obişnuita absorbţie tăcută, care l-ar fi făcut nevăzut pentru totdeauna. O mocirlă se pricepe la moarte, n-o socoteşte neapărat o tragedie şi cu siguranţă nu un păcat. Însă în dimineaţa asta doi băieţi din sat, veniţi cu bicicletele până la vechiul foişor de foc, îi zăresc, de pe drumul vălurit, geaca de blugi.

1. Mămica

1952

Dimineaţa dogoritoare de august făcea ca răsuflarea de ceaţă a mlaştinii să se agaţe de stejari şi de pini. Pâlcurile de palmieri pitici stăteau neobişnuit de tăcute, dacă nu puneai la socoteală fâlfâitul slab al egretelor ce se ridicau din lagună. Şi atunci Kya, de doar şase ani la acea vreme, auzi pocnetul uşii de plasă. Îndreptându-şi spinarea pe scăunel, se opri din frecat murdăria de pe oală şi o lăsă în ligheanul plin de clăbuci zoioşi. Nu se mai auzea niciun sunet acum, în afară de propria-i respiraţie. Cine ieşise din baracă? Nu mămica. Ea nu lăsa niciodată uşa să se izbească.

Dar când Kya dădu fuga pe verandă, îşi văzu mama într-o fustă lungă, cafenie, cu pliurile bătându-i gleznele, păşind pe cărarea nisipoasă, încălţată cu pantofii cu toc. Încălţămintea cu vârfuri rotunjite era făcută din imitaţie de piele de aligator. Singura ei pereche de pantofi buni. Kya vru să strige, dar ştia că nu era cazul să-l trezească pe tăticu', aşa că deschise uşa şi se opri pe treptele de cărămidă. Văzu, de acolo, valiza albastră pe care o ducea mămica. De obicei, încrezătoare ca un căţeluş, Kya ştia că mama ei avea să se întoarcă nu peste mult cu ceva carne unsuroasă înfăşurată în hârtie maro ori cu vreun pui cu capul bălăbănindu-se. Doar că până atunci nu mai purtase pantofii de aligator şi nu-şi luase niciodată valiza cu ea.

Mămica se uita întotdeauna înapoi când ajungea acolo unde şleaul dădea la şosea, cu un braţ ridicat, fluturând din mâna albă, apoi se întorcea să-şi vadă de drum, care şerpuia printre smârcurile din codru, pe lângă lagune prelungi, şi care ajungea în cele din urmă - dacă mareea o permitea - în sat. Însă azi nu se opri şi păşi mai departe, nesigură, pe făgaşul cărării. Silueta ei înaltă se mai iţi când şi când prin găurile din frunzişul pădurii, până ce nu se mai văzură decât străfulgerări ale eşarfei albe printre frunze. Kya porni în fugă către locul din care ştia că are să se ivească şoseaua; mămica, desigur, avea să-i facă de acolo cu mâna. Însă ajunse doar cât să întrevadă o clipită valiza albastră - ce culoare greşită pentru umblat prin pădure! - în vreme ce dispărea. Simţi că pieptul îi e apăsat de o greutate, de ceva dens precum mâlul; se întoarse pe trepte şi se puse pe aşteptat.

Kya era cea mai mică dintre cinci fraţi, ceilalţi cu toţii mult mai în vârstă, deşi în ultima vreme nu mai ştia exact câţi ani aveau. Stăteau cu mămica şi cu tăticu', înghesuiţi ca iepurii în cuşcă, în baraca grosolană a cărei verandă cu plasă la uşă se holba de sub stejăriş.

Jodie, fratele de care Kya era cea mai apropiată ca vârstă, însă totuşi cu şapte ani mai mare, ieşi din casă şi se opri în spatele ei. Era, ca şi ea, brunet şi cu ochii negri; o învăţase să fluiere ca păsările, numele stelelor şi cum să cârmeşti o barcă prin stufăriş.
- Are să se-ntoarcă mămica, zise.
- Nu ştiu. Umbla cu pantofii ăi buni.
- O mamă nu-şi lasă copchiii. Nu-i în stare.
- Mi-ai zis tu că vulpile-şi lasă plozii.
- Mda, numa' că vulpiţa aia avea picioru' tot o rană. Murea de foame dacă-ncerca să-şi hrănească puiuţii şi pe ea. Mai bine aşa, că i-a lepădat, acuma o să se facă bine şi-o să mai fete alţii, când i-o putea creşte cum se cade.

Jodie nu era nici pe departe atât de sigur pe cât suna, însă o zicea pentru Kya.

Cu gâtlejul strâns, fata şopti:
- Da' mămica a luat valiza albastră, de parcă s-ar duce hăt departe...

Sălaşul se afla dincolo de palmierii-evantai al căror şir se întindea de-a lungul câmpiei nisipoase până la colierul de lagune verzi şi, în depărtare, până la mlaştinile de dincolo de acestea. Kilometri întregi de buruieni, aşa de rezistente că puteau creşte şi-n apă sărată, întrerupte doar de copaci gheboşaţi, în care se întipărise forma vântului. Păduri de stejar se adunau de ambele părţi ale barăcii şi adăposteau cea mai apropiată dintre lagune, a cărei oglindă forfotea de viaţă. Printre copacii aceştia se strecurau dinspre mare aer sărat şi ţipete de pescăruşi.

Revendicarea teritoriului nu se schimbase prea mult de la anul 1500. Proprietăţile răsfirate prin mlaştină nu erau înregistrate legal, aveau însă hotare naturale - un pârâiaş era graniţă ici, un stejar mort colo - şi erau populate de renegaţi. Că doar nu-şi face nimeni colibe din frunze de palmier într-un smârc decât dacă fuge de ceva ori a ajuns la capătul drumului.

Mlaştina era străjuită de o coastă frământată, poreclită de cei dintâi exploratori "Cimitirul Atlanticului", din pricina mareelor uriaşe, a vânturilor furioase şi a epavelor eşuate ca nişte coifuri de hârtie în apa puţin adâncă de lângă ţărmul a ceea ce avea să devină coasta statului Carolina de Nord. Iată ce se putea citi în jurnalul unui matelot: "ne-am dat aproape de ţărm... dar n-am desluşit vreo intrare... ne-a cuprins o furtună grozavă... a trebuit să ne legăm bine cu parâme, şi ne-a mânat iureşul unui curent puternic... pământul... fiind băltit şi plin de mocirle, îndată ne-am întors la corabie... Neprielnic loc pentru cei ce vor veni poate să se aşeze prin aceste părţi."

Coloniştii nu întârziaseră totuşi să apară şi mlaştina infamă devenise o plasă în care se prinsese un talmeş-balmeş de marinari răzvrătiţi, naufragiaţi, datornici şi fugari din calea impozitelor, războaielor ori legilor care nu le picau bine. Din cei care nu fuseseră ucişi de malarie sau pe care nu-i înghiţise mocirla, se ivise cu timpul un trib de pădureni de mai multe rase şi culturi, şi fiecare dintre ei era în stare să taie un crâng întreg cu securea şi să nimerească un cerb de la un kilometru distanţă. Precum şobolanii de râu, aveau cu toţii teritoriul propriu şi totuşi era necesar să se potrivească între ochiurile reţelei, altfel într-o zi ajungeau să dispară, iac-aşa, în smârcuri. Două secole mai târziu, li se alăturaseră sclavi fugari care evadaseră în mlaştină şi cărora li se spunea cafenii, apoi sclavi eliberaţi, fără un şfanţ şi încolţiţi din toate părţile, care se răspândiseră pe tărâmul bălţilor din lipsa altor opţiuni.

Poate că era un meleag aspru, însă mustea de viaţă. Viaţă de toate soiurile - crabi de nisip agitându-şi frenetic picioarele, raci ce navigau prin mâl, peşti, creveţi, stridii, căprioare grase şi gâşte durdulii care umpleau uscatul şi apa. Dacă nu-ţi era peste mână să scormoneşti primprejur după mâncare, nu flămânzeai în veci.

Era 1952 acum, iar unele dintre loturile din baltă trecuseră de la o persoană la alta, generaţii întregi, fără acte şi înscrisuri, vreme de patru secole. Cei mai mulţi îşi făcuseră sălaş acolo demult, dinainte de Războiul Civil. Alţii ocupaseră terenuri mai recent, mai ales după cele două Războaie Mondiale, de unde bărbaţii se întorseseră frânţi, cu vântul şuierându-le prin buzunare. Mlaştina nu îi delimita, însă îi definea şi, ca orice pământ sacru, le ţinea secretele bine ascunse. Nu-i păsa nimănui că ocupaseră pământul, fiindcă nu-l mai voia nimeni altcineva. Era, până la urmă, un teritoriu inundat şi nedesţelenit.

La fel ca şi cu băutura, locuitorii bălţii îşi distilau legile proprii - nu ca acelea săpate cu foc în table de piatră sau scrise pe hrisoave, ci unele mai profunde, imprimate în materialul lor genetic. Străvechi şi naturale precum cele care guvernau şoimii şi porumbiţele. Când e prins la înghesuială, deznădăjduit ori izolat, omul revine la acele instincte care ţintesc direct la supravieţuire. Iute şi just. Atuuri mereu existente, fiind trecute mai adesea de la o generaţie la alta decât genele mai blânde. Fără nimic moral, matematică şi-atât. Între ele, porumbiţele se luptă la fel de des precum şoimii.

Mămica nu se întoarse în acea zi. Nu vorbi nimeni despre asta. Tăticu', cel mai puţin. Duhnind a peşte şi-a rachiu, se apucase să zdrăngănească din capacele cratiţelor.
- Ce-i de haleală?

Fraţii şi surorile, cu ochii plecaţi, ridicară din umeri. Tăticu' lătră o înjurătură şi ieşi şchiopătând înapoi în pădure. Se mai certaseră ei şi altădată, ba chiar mămica o luase o dată sau de două ori din loc, dar mereu se întorsese, strângând în braţe, la nimereală, pe oricine avusese chef să se lase alintat.

Cele două surori mai mari gătiră pentru cină fasole şi pâine de mălai, dar nimeni nu se aşeză la masă, cum ar fi făcut de-ar fi fost de faţă mămica. Îşi luară din oală fasolea, trântiră peste ea pâinea de mălai şi se duseră să mănânce pe saltelele întinse pe podele ori pe sofaua ponosită.

Kya nu reuşi să bage nimic în gură. Se aşeză pe treptele verandei, uitându-se în lungul cărării. Înaltă pentru vârsta ei, numai piele şi os, avea pielea înnegrită de soare şi păr drept, des şi negru ca pana corbului.

Întunericul o opri din pândă. Orăcăitul broaştelor avea curând să acopere sunetul paşilor, dar chiar şi aşa, întinsă pe patul ei de pe verandă, continuă să stea cu urechile ciulite. Chiar în dimineaţa aceea, se trezise de la sfârâitul cărnii grase de porc în tingirea de fier şi de la aroma de scovergi rumenindu-se în cuptorul cu lemne. Îşi trăsese salopeta pe ea şi dăduse fuga la bucătărie ca să aşeze farfuriile şi tacâmurile şi să culeagă cărăbuşii de pe turtele de porumb. Adesea, în zori, mămica o îmbrăţişa -"Bună dimineaţa, fetiţa mea specială" - şi se apucau amândouă de corvezi ca şi cum ar fi făcut-o în paşi de dans. Uneori, mămica îngâna cântece populare sau spunea cimilituri pentru copii: "Purceluşul ăsta a plecat la piaţă". Sau o lua pe Kya la un joc îndrăcit, izbind cu tălpile în podeaua de placaj până ce muzica de la radioul cu baterii murea şi începea să sune ca şi cum s-ar fi auzit dintr-un fund de butoi. În alte dimineţi, mămica vorbea despre chestii de oameni mari pe care Kya nu le pricepea, dar îşi dădea seama că vorbele mămicăi trebuiau să se ducă undeva şi ele, aşa că le absorbea prin piele în vreme ce împingea încă un lemn în vatră. Dând din cap de parcă ar fi înţeles totul.

Apoi urma zarva trezitului şi hrănitului tuturor. Tăticu' nu era. El avea două reglaje: tăcere şi răcnit. Aşa că era numai bine când dormea mai mult ori dacă nu venea acasă deloc.

Însă, în acea dimineaţă, mămica fusese tăcută, cu zâmbetul pierit de pe buze şi ochii înroşiţi. Îşi legase pe frunte o eşarfă albă, în stil pirat, însă tot se vedeau marginile purpurii şi galbene ale unei vânătăi. Îndată după ce mâncaseră, mămica îşi pusese în valiză câteva lucruri şi o pornise la drum.

*
În dimineaţa următoare, Kya îşi reluă straja pe trepte, cu ochii negri scrutând drumul ca un tunel ce aşteaptă sosirea trenului. Balta era învăluită în ceaţă, o ceaţă atât de joasă, încât dosul ei molatec se cobora până în noroi. În picioarele goale, Kya îşi frământă degetele, necăji cu fire de iarbă larvele de leul-furnicilor, dar un copil de şase ani nu poate sta mult locului şi nu peste mult o porni spre pământul moale, îmbibat de maree, care scotea plescăituri când păşeai. Se ghemui la marginea apei limpezi şi privi zvârlugile cum ţâşnesc printre umbre şi petice însorite.

Dintre palmierii-evantai se auzi strigătul lui Jodie. Ridică ochii într-acolo: poate avea veşti. Dar, când îl văzu strecurându-se printre frunzele ascuţite, îşi dădu seama, din felul în care se mişca, lipsit de elan, că mămica nu venise.
- Vrei s-o facem pe exploratorii? întrebă el.
- Ziceai că eş' prea mare ca s-o faci pe esploratoru'.
- Noo, am zis şi io aşa. Nu se există prea bătrân. După mine!
O zbughiră pe întinderea plată, apoi printre copaci, către plajă. Ţipă voioasă când el o prinse şi râseră până ce ajunseră la stejarul cel mare care îşi răşchira braţele enorme peste nisip. Jodie şi fratele lor mai mare, Murph, bătuseră nişte scânduri în cuie, printre crengi, făcând din arbore turn de veghe şi fortăreaţă. Mare parte dintre ele se desprinseseră de-acum, bălăngănindu-se în cuie ruginite.

De obicei, dacă i se dădea voie să se joace acolo, i se permitea doar în calitate de sclavă, ca să le aducă fraţilor scovergi calde, abia scoase din cuptorul mămicăi.

Însă azi Jodie zise:
- Poţi să fii căpitan.

Kya ridică războinică braţul drept:
- Să-i alungăm pe spanioli!

Îşi făcură săbii din beţe şi începură să croiască tufişurile cu ele, chiuind şi împungându-şi inamicii imaginari.

Apoi - fiindcă puseurile de fantezie veneau şi se duceau cu repeziciune - se duse la un buştean acoperit cu muşchi şi se aşeză. I se alătură şi fratele, în tăcere. Voia să-i spună ceva, să-i abată gândul de la mămica, dar nu-i ieşi nicio vorbă de pe buze, aşa că se mulţumiră să stea aşa şi să urmărească umbrele mişcătoare ale vietăţilor apei.

Mai târziu, Kya se întoarse pe verandă şi aşteptă vreme lungă pe trepte, însă, cât stătu să se uite în lungul potecii, nu plânse. Faţa îi era liniştită, iar buzele, o linie subţire sub ochii cercetători. Doar că mămica nu se întoarse nici în ziua aceea.

2. Jodie

1952

După ce mămica plecă, pe parcursul următoarelor săptămâni, surorile şi fratele mai mare al Kyei îşi pierdură şi ei urma, de parcă s-ar fi luat după ea. Răbdaseră faţa congestionată a lui tăticu' şi accesele sale de furie care porneau cu strigături şi ajungeau la pumni peste ceafă sau la scatoalce date cu dosul palmei până ce, unul câte unul, dispăruseră. Erau, oricum, aproape adulţi. Iar mai încolo, la fel cum urma să le uite vârstele, avea să le uite şi numele adevărate, amintindu-şi doar că li se spunea Missy, Murphy şi Mandy. Pe salteaua de pe verandă, Kya găsi o moviliţă de şosete lăsate de surorile ei.

Într-o dimineaţă, când dintre fraţi nu-i mai rămăsese decât Jodie, Kya se trezi în zăngănit de cratiţe şi în miros de grăsime prăjită. Se năpusti către bucătărie, gândind că mămica se întorsese acasă şi că făcea prăjiturele de mălai sau friganele. Însă era Jodie la plită, amestecând în mămăligă. Kya zâmbi ca să-şi ascundă decepţia, iar el se bătu cu palma peste creştet şi-i semnaliză cu blândeţe să nu ridice vocea: dacă nu-l trezeau pe tăticu puteau să mănânce doar ei. Jodie nu ştia să facă pesmeţi şi nici şuncă nu mai era, aşa că termină mămăliga şi ouăle jumări în untură şi se aşezară la masă, schimbând în tăcere priviri şi zâmbete.

Îşi spălară iute străchinile şi o luară la goană spre baltă, cu el în frunte. Dar chiar în clipa aceea apăru tăticu, zbierând şi înaintând către ei cu mers poticnit. Imposibil de slab, cu silueta părând să-i plutească deasupra solului din pricina gravitaţiei scăzute. Şi cu dinţii galbeni ca ai unui câine bătrân.

Kya aruncă o privire spre Jodie.
- Putem fugi. Să ne-ascundem în locu' ăla cu muşchi.
- E-n regulă. O să fie bine, răspunse el.

*
Mai încolo, aproape de apus, Jodie dădu peste Kya pe plajă, uitându-se lung spre mare. Când se apropie, fata nu ridică ochii spre el, ci şi-i menţinu îndreptaţi spre apă. Dar tot îşi dădu seama, auzindu-l cum vorbeşte, că tăticu' îl pocnise în figură.
- Tre' să plec, Kya. Nu se mai poate să stau aici. Aproape că se întoarse către el, dar n-o făcu totuşi. Voia să-l implore să n-o lase singură cu tăticu', dar cuvintele nu ieşeau.
- O să pricepi tu, când te-oi face mai mare, zise Jodie. Kya voia să ţipe că o fi ea mică, dar că proastă nu-i. Ştia că tăticu' era motivul pentru care plecaseră cu toţii; însă ce o măcina era că nu o luase şi pe ea nimeni. Se gândise s-o şteargă şi ea, doar că n-avea unde se duce şi nici bani de autobuz.
- Kya, drăguţă, ai grijă. De-o veni careva, să nu te duci în casă. Acolo te poate prinde oamenii. Tu să fugi în mlaştină, să te-ascunzi în tufe. Şi mereu să-ţi ascunz' urmele. Ţi-am arătat cum. Şi poţi să te-ascunz' şi de tăticu'.

Cum ea tot nu scotea o vorbă, Jodie îşi luă rămas-bun şi porni cu paşi mari, peste plajă, către pădurice. Chiar înainte să se piardă printre copaci, se întoarse în cele din urmă către el şi-l privi cum se îndepărtează.
- Purceluşul ăsta a rămas acasă, rosti către valuri fetiţa. Apoi, rupându-se din încremenire, alergă la baracă. Îi strigă numele în hol, dar lucrurile lui Jodie nu mai erau şi culcuşul lui de pe duşumea era despuiat de aşternuturi. Se cufundă în salteaua lui, privind ce mai rămăsese din zi cum alunecă în josul peretelui. Lumina stărui după ce se ascunse soarele, cum făcea de obicei, şi o parte din ea nimeri în odaie, făcând ca pentru o clipă paturile soioase şi teancurile de boarfe să capete mai multă formă şi culoare decât copacii de-afară.

O foame de lup - chestie atât de trivială - o luă prin surprindere. Se duse în bucătărie şi se opri în uşă. Toată viaţa ei încăperea fusese încălzită de coptul pâinii, de fiertul fasolei sau de tocana de peşte ce forfotea pe plită. Acum, locul mirosea a rânced, era tăcut şi întunecat.
- Cine-o să facă mâncare? întrebă cu voce tare. Ar fi putut să-ntrebe: Cine-o să danseze?

Aprinse o lumânare şi se apucă să scormonească în tăciunii din sobă, adăugând apoi surcele. Dădu la foale până ce se aprinse o flăcăruie, apoi mai adăugă lemne. Frigiderul folosea pe post de dulap, de vreme ce electricitatea era de negăsit prin preajmă. Ca să nu se întindă mucegaiul, uşa era ţinută întredeschisă cu pliciul de muşte. Şi totuşi, vinişoarele negru-verzui se alungeau în fiece scobitură.

Găsi ceva rămăşiţe şi spuse:
- Am să tăvălesc mămăliga prin untură şi-am s-o încălzesc.

Zis şi făcut. Mâncă apoi direct din cratiţă, uitându-se pe geam, în tot acest timp, după tăticu'. Dar nu-l văzu să apară.

Când lumina revărsată de secera lunii atinse în cele din urmă baraca, se mută greoi pe patul de pe veranda - o saltea noduroasă pe podea, cu aşternuturi adevărate, presărate cu trandafiraşi, pe care mămica le găsise la o vânzare de vechituri - , singură noaptea pentru prima oară în viaţa ei.

La început, la fiecare câteva minute, se ridica şi se uita prin cadrul de plasă. Încerca să audă paşi în pădure. Ştia formele tuturor copacilor, şi totuşi, unii păreau să ţopăie ici şi colo, mişcându-se odată cu luna. Un timp, stătu atât de încremenită, că nici nu putu să înghită, însă deodată, fiindcă se făcuse vremea, melopeea familiară a broaştelor şi a greierilor-verzi umplu noaptea. Mai liniştitoare decât trei şoricei orbi cu cuţit de măcelar. Întunericul avea un iz dulceag, răsuflarea reavănă a broaştelor şi salamandrelor care izbutiseră să treacă de încă o zi fierbinte şi împuţită. Mlaştina trimise o ceaţă joasă, alinătoare, şi Kya adormi.

*
Tăticu' nu se arătă vreme de trei zile şi Kya fierse frunze de napi din grădină pentru micul dejun, prânz şi cină. Se dusese şi la coteţul găinilor, să caute ouă, dar nu găsise niciunul. Nu se vedea pe nicăieri vreo găină ori vreun ou.
- Pui de rahat! Sunteţi nişte pui de rahat, asta sunteţi. Voise să aibă grijă de păsări de când plecase mămica, însă nu făcuse mare lucru. Scăpaseră din îngrăditură şi gloata pestriţă se auzea cloncănind departe, printre copaci. Trebuia acum să le arunce crupe, să vadă dacă le poate ţine prin apropiere.

În seara celei de-a patra zile, tăticu' se înfăţişă cu o sticlă în mână şi se lăbărţă pe pat. Apoi, intrând în bucătărie în dimineaţa următoare, răcni:
- Da' unde s-au dus toţi?
- Nu ştiu, răspunse ea fără să-l privească.
- Nu ştii tu nimic, ţi-e goală tărtăcuţa. Eşti făr' de folos, ca ţâţele boului.

Kya se strecură fără zarvă afară pe uşa verandei, dar când se preumbla pe plajă, căutând scoici, simţi miros de ars şi, când ridică ochii, văzu fum ridicându-se dinspre baracă. Alergând cât de iute putu, ieşi în grabă dintre copaci şi văzu o ditai pălălaia arzând în curte. Tăticu' arunca în flăcări picturile, rochiile şi cărţile mămicăi.
- Nu! ţipă Kya.

Tăticu' nu se uită la ea, însă aruncă pe foc vechiul aparat de radio cu baterii. Kya îşi pârli faţa şi braţele când dădu să-l scoată, însă văpaia o împinse înapoi.

Se grăbi să se întoarcă în baracă, încercând să blocheze întoarcerea lui tăticu' pentru încă o serie, şi-l înfruntă din priviri. Tăticu' ridică dosul palmei la Kya, însă fetiţa nu cedă. Apoi, brusc, el se răsuci şi o porni şchiopătând spre barcă.

Kya se lăsă pe trepte, fără vlagă, uitându-se cum acuarelele mamei, peisaje din mlaştină, se mistuie şi se fac cenuşă. Rămase acolo până ce apuse soarele, până ce toţi nasturii începură să lucească precum chihlimbarul şi amintirea dansatului cu mămica se topi în flăcări.

Pe parcursul următoarelor zile, Kya învăţă din greşelile celorlalţi, ori poate mai mult de la zvârlugile din apă, cum să trăiască cu tăticu'. Trebuia să te ţii departe, să nu-l laşi să pună ochii pe tine, să fugi din peticele cu soare în cele cu umbră. Trezită şi ieşită din casă înainte să se scoale el, fata locuia în pădure şi pe apă, apoi se furişa neştiută în casă şi se culca pe patul de pe verandă, cât de aproape de baltă era cu putinţă.

*
Tăticu' luptase cu nemţii în al Doilea Război Mondial, unde femurul său drept fusese nimerit de un şrapnel şi se despicase -ultimul lor motiv de mândrie. Cecurile săptămânale cu ajutorul de invalid erau singura lor sursă de venit. La o săptămână de la plecarea lui Jodie, frigiderul se golise de tot şi nu mai rămăseseră nici prea mulţi napi. Când Kya păşi în bucătărie, în acea dimineaţă de luni, tăticu' arătă spre o bancnotă boţită de un dolar şi nişte mărunţiş aflat pe masă.
- Cu ăia de colo-şa iei mâncare pe-o săptămână. Nu-i nimica pe gratis, aşa să ştii, zise tăticu'. Totu' costă ceva şi pentru banii ăia o să ţii casa, o s-aduni lemne de foc şi-o să speli rufile.

Şi pentru întâia oară o porni Kya singură spre satul Barkley Cove ca să cumpere de mâncare - purceluşul ăsta s-a dus la piaţă. Plescăi prin nisipul adânc şi prin mâlul negru cale de aproape şapte kilometri, până ce văzu în faţă licărul golfului, cu cătunul pe mal.

Braţe subţiri, cu apă sărată, înconjurau aşezarea, amestecându-şi pâcla sărată cu cea a oceanului, care se umfla, în ora de flux maxim, de cealaltă parte a Străzii Mari. Împreună, balta şi marea separau oraşul de restul lumii, singura legătură fiind şoseaua asfaltată cu o singură bandă care pătrundea şchiopătând în sat, plină de crăpături şi gropi.

Erau două străzi: Strada Mare era paralelă cu oceanul şi avea un şir de prăvălii: băcănia Piggly Wiggly într-un capăt, Western Auto în celălalt, birtul în mijloc. Printre ele se înşirau Mărunţişuri la Kress, un magazin de mobilă Penney (doar marfă de catalog), brutăria lui Parker şi un magazin de încălţăminte Buster Brown. Lângă Piggly se găsea birtul La Naiba, care oferea cârnăciori prăjiţi, ardei roşii iuţi şi creveţi serviţi în cornete de hârtie. Nicio doamnă ori vreun copil nu punea piciorul acolo fiindcă era considerat indecent, însă o fereastră pentru comenzi fusese tăiată într-un perete, permiţându-le să ceară cârnaţi şi cola de pe stradă. Cei de culoare nu puteau folosi nici uşa, nici ferestruica.

Cealaltă stradă, Strada Principală, se întindea de la vechea şosea direct spre ocean şi Strada Mare, în care se oprea perpendicular. Aşa că singura intersecţie din localitate era între Strada Mare, Strada Principală şi Oceanul Atlantic. Prăvăliile şi celelalte acareturi nu erau lipite unele de altele ca în majoritatea oraşelor, ci separate de parcele mici, goale, pe care poposeau alge şi frunze de palmier de parcă peste noapte mlaştina şi-ar fi croit drum până acolo. Timp de mai bine de două secole, vânturile aspre şi sărate erodaseră clădirile înjghebate din lemn de cedru şi le făcuseră să capete culoarea ruginii, iar cercevelele ferestrelor, majoritatea vopsite în albastru ori alb, crăpaseră şi se coşcoviseră. Cătunul părea, în linii mari, să fi ostenit de lupta cu elementele şi, pur şi simplu, se năruia încet.

Pontonul, înveşmântat în parâme ferfeniţite şi bătrâni pelicani, înainta în golful mic, ale cărui ape, atunci când nu se zbuciumau, reflectau roşul şi albastrul bărcilor de pescuit creveţi. Drumeaguri de pământ bătătorit, cu căsuţe de cedru pe margini, şerpuiau printre copaci, pe după lagune şi de-a lungul oceanului, după ce se terminau prăvăliile. Barkley Cove era aproape literalmente un sătuc uitat din fundul lumii, răsfirat printre estuare şi stufăriş ca un cuib de egretă luat de vânt.

Cu picioarele goale şi îmbrăcată în salopeta de-acum prea scurtă, Kya se opri acolo unde cărarea din mlaştină dădea în şosea. Îşi muşca buzele, tare ar fi vrut s-o tulească înapoi acasă. Nu ştia ce-o să le spună oamenilor, cum o să se descurce cu banii de cumpărături. Dar foamea o îmboldea, aşa că păşi pe Strada Mare şi, cu bărbia în piept, o apucă spre Piggly Wiggly pe o cărăruie mărginaşă care se ivea când şi când printre peticele înierbate. Auzi, apropiindu-se de Mărunţişuri la Kress, ceva zarvă în spatele ei şi sări într-o parte tocmai când trei băieţi, mai mari cu vreo câţiva ani decât ea, trecură grăbiţi pe biciclete. Cel din frunte se uită în urmă, râzând că fusese la un pas să dea peste ea, apoi fu cât pe ce să se ciocnească de o femeie care ieşise din prăvălie.
- CHASE ANDREWS, treci încoace imediat! Haideţi, tustrei.

Băieţii mai pedalară un pic, apoi se resemnară şi se întoarseră la femeie, domnişoara Pansy Price, vânzătoare de textile şi de poveţe. Familia ei deţinuse cândva cea mai mare fermă din marginea mlaştinii şi, cu toate că fuseseră demult siliţi să vândă, femeia îşi juca mai departe rolul de proprietăreasă înstărită. Lucru deloc uşor atunci când trăiai într-un apartament minuscul, deasupra birtului. Domnişoara Pansy purta îndeobşte pălării ce aduceau cu nişte turbane de mătase, iar în dimineaţa asta avea una roz pe creştet, care-i punea în umbră rujul şi obrajii daţi cu fard roşu.

Se apucă să-i mustre pe băieţi.
- Mă cam gândesc să le spun mamelor voastre de treaba asta. Sau, mai bine, taţilor. Aşa de repede să mergeţi pe drum, cât pe ce să mă daţi jos. Ai ceva de spus, Chase?

Băiatul avea bicicleta cea mai şic - şa roşie, ghidon cromat, înălţat.
- Ne pare rău, domnişoară Pansy, nu v-am văzut de fata aia de colo, s-a pus în drum.

Chase, bronzat şi brunet, arătă cu degetul spre Kya, care dăduse înapoi, pe jumătate ascunsă după o tufă de mirt.
- Las-o pe ea. Nu poţi să-ţi arunci păcatele în cârca altuia, nici dacă-i un gunoi de mlaştină. Acuma... băieţi, tre' să faceţi o faptă bună, să vă răscumpăraţi. Iote domnişoara Arial, cară cumpărăturile, mergeţi şi ajutaţi-o să le ducă pân' la camionetă. Şi băgaţi-vă poalele cămăşilor în pantaloni.
- Da, doamnă, rostiră smeriţi băieţii şi porniră pedalând spre domnişoara Arial, care le fusese învăţătoare în clasa a doua.

Kya ştia că părinţii băiatului cu păr negru deţineau prăvălia Western Auto, motiv pentru care avea şi bicicleta cea mai bătătoare la ochi. Îl văzuse pe Chase descărcând cutii mari cu marfă din camion şi ducând-o în magazin, însă nu schimbase niciodată vreo vorbă cu el sau cu ceilalţi.

Aşteptă câteva minute, după care, iarăşi cu bărbia în piept, păşi spre băcănie. Înăuntru, Kya studie ce soiuri de mălai erau la vânzare şi alese o pungă de jumătate de kilogram de crupe măcinate mare, din pricina unei etichete roşii ce atârna de sus - Oferta specială a săptămânii. Cum o învăţase mămica. Se foi printre rafturi până nu mai văzu pe nimeni la casă, apoi înaintă şi dădu nas în nas cu vânzătoarea, doamna Singletary, care o şi întrebă:
- Un' ţi-e maică-ta?

Părul doamnei Singletary era tuns scurt, cu cârlionţi strânşi, vopsiţi vineţiu, ca un iris în lumina soarelui.
- Are treabă, doamnă.
- Păi... ai bani pentru mălaiu' ăla ori ba?
- Am, doamnă.

Neştiind cum să socotească suma exactă, îi întinse întregul dolar.

Doamna Singletary nu era convinsă că fetiţa face diferenţa între monede, aşa că puse restul în palma desfăcută a Kyei şi numără încetişor, desluşit:
- Douăzeci şi cinci, cincizeci, şaizeci, optzeci... optzeci şi cinci şi trei bănuţi. Fiin'că mălaiu' face doişpe cenţi.

Kya simţi că i se face rău de la stomac. Trebuia să numere şi ea? Se uită la grămăjoara de monede necunoscute din palmă.

Doamna Singletary păru să se mai înmoaie.
- Bine atunci. Hai, du-te.

Kya o zbughi din prăvălie şi porni, mergând cât de repede putea, înapoi spre cărarea din mlaştină. Mămica îi spusese de multe ori: "Să nu alergi prin oraş, că lumea are să creadă c-ai furat ceva." Dar de îndată ce ajunse la cărarea nisipoasă, o rupse la fugă şi goni aşa aproape un kilometru. Restul drumului îl parcurse în pas vioi.

Întoarsă acasă, crezându-se în stare să facă terciul, aruncă crupele în apă clocotită, cum făcea mămica, dar se strânseseră într-un cocoloş mare, pârlit la fund şi crud în mijloc. Atât de cleios era cocoloşul, că abia dacă izbuti să ia câteva îmbucături, aşa că ieşi din nou în grădină şi mai descoperi nişte frunze de nap printre florile de sânziene. Le fierse şi le mâncă, sorbind zeama cu zgomot.

Reuşi, după câteva zile, s-o scoată la capăt şi cu mămăliga, deşi nişte cocoloaşe tot făcea, oricât de tare ar fi învârtit în ceaun. În următoarea săptămână, cumpără nişte spinare de porc - însemnată cu etichetă roşie - şi o fierse cu nişte crupe şi varză creaţă, făcând un terci deloc rău la gust.

Kya spălase de multe ori rufăria, ajutând-o pe mămica, aşa că ştia cum să frece hainele de placa de sub robinetul din curte, cu bucăţi de săpun. Salopeta lui tăticu' era aşa de grea, că nu izbutea s-o stoarcă bine cu mânuţele ei şi nici s-o întindă pe frânghie, aşa că se mulţumea s-o aburce, şiroind de apă, pe o creangă de palmier-evantai de la marginea pădurii.

Ducea cu tăticu' o viaţă în doi timpi, locuind separaţi în aceeaşi baracă, uneori fără să se vadă zile întregi. Nu vorbeau aproape niciodată. Kya strângea după ea şi după el, ca o femeie în toată firea. La gătit nu se pricepea îndeajuns cât să-i pregătească şi masa - iar el oricum nu era prin preajmă de obicei -, însă îi făcea patul, strângea mizeria, dădea cu mătura şi spăla de cele mai multe ori vasele. Nu fiindcă aşa i s-ar fi spus, ci fiindcă era singura cale de a menţine decentă baraca pentru când avea să se-ntoarcă mămica.

*
Mămica spusese mereu că luna de toamnă se arată la ziua de naştere a Kyei. Aşa că, deşi nu-şi amintea data naşterii, într-o seară, când luna se ridică aurie şi dolofană din lagună, Kya îşi zise: "Cred că am făcut şapte ani." Tăticu' nu suflă un cuvânt; şi bineînţeles că nu se ivi nici pic de tort aniversar. Nu spunea nimic nici despre mersul ei la şcoală, iar fata, neştiind mare lucru despre asta, se temea să aducă vorba.

Mămica trebuia musai să se-ntoarcă de ziua ei, aşa că în dimineaţa de după luna plină Kya îşi trase pe ea rochiţa de bumbac cu imprimeu şi rămase să se uite în lungul drumului. Îşi dorea ca mămica să apară pe drum, înspre baracă, purtând aceiaşi pantofi de aligator şi aceeaşi fustă lungă. Când nu apăru nimeni, apucă oala cu crupe şi, străbătând pădurea, ajunse pe plajă. Duse mâna la gură şi, cu capul lăsat pe spate, slobozi o chemare: kiii-oo, kii-oo, kii-oo. Pâlpâiri de argint apărură în aer din susul şi din josul plajei şi de peste valuri.
- Ia uite-i cum vin. Nici nu pot număra cât de mulţi pescăruşi îs.

Ţipând şi cârâind strident, păsările se roteau şi se lansau în picaj, se opreau aproape de faţa ei şi poposeau la pământ, unde Kya le aruncase crupe. Se liniştiră până la urmă şi se apucară să-şi cureţe penele, iar ea se aşeză pe nisip, cu picioarele strânse. Un pescăruş mare se opri lângă Kya.
- E ziua mea, îi spuse păsării.