Acolo unde cântă racii

Delia Owens
Acolo unde cântă racii
Editura Pandora M, 2019
Traducere din limba engleză de Bogdan Perdivară.

***
Intro

Delia Owens şi-a obţinut licenţa în zoologie la Universitatea din Georgia şi doctoratul în etologie la Universitatea din California. Împreună cu fostul ei soţ, Mark, a scris trei bestselleruri internaţionale despre anii pe care i-au petrecut ca naturalişti în Africa: Cry of the Kalahari, The Eye of the Elephant şi Secrets of the Savanna. A primit Premiul John Burroughs pentru carte de ştiinţă şi a publicat articole în Nature, African Journal of Ecology şi International Wildlife.
Acolo unde cânta racii este romanul ei de debut, care va fi ecranizat de Fox 2000, producătoarea filmului fiind Reese Witherspoon.
În prezent, locuieşte în Idaho. O puteţi urmări pe www.deliaowens.com.

*

Zvonurile despre Fata Mlaştinii au circulat mulţi ani în Barkley Cove, un orăşel liniştit de pe coasta Carolinei de Nord. Aşa că, în 1969, când chipeşul Chase Andrews este găsit mort, localnicii bănuiesc imediat că a fost ucis de Kya Clark, adevăratul nume al Fetei Mlaştinii.

Însă Kya nu este nici pe departe sălbăticiunea pe care şi-o închipuie lumea. Sensibilă şi inteligentă, a supravieţuit singură în ţinuturile luxuriante de pe malul oceanului, împrietenindu-se cu pescăruşii, descoperind bogăţia nesfârşită a pădurilor brăzdate de canale şi învăţând lecţii de viaţă accesibile doar celor care trăiesc în natură.

Într-o bună zi, Kya simte înfiripându-se în sufletul ei dorinţa de a fi iubită, iar când doi tineri din oraş sunt atraşi de frumuseţea ei neobişnuită, viaţa i se schimbă complet, căpătând un alt sens. Dar, nu după mult timp, ceva cu totul neprevăzut îi sfărâmă noua existenţă.

Acolo unde cânta racii îmbină cu un talent extraordinar povestea tulburătoare a maturizării unei fete părăsite de familie, un superb omagiu adus naturii, o emoţionantă poveste de iubire şi misterul unei crime.

#1 Bestseller New York Times

"Un roman de o frumuseţe tulburătoare." (The New York Times Book Review)

 "Delia Owens explorează felul în care izolarea afectează comportamentul uman, precum şi efectul profund pe care îl poate avea respingerea asupra noastră." (Vanity Fair)

Fragment
 

Pentru Amanda, Margaret şi Barbara

De la început
Dacă nu v-aş fi ştiut
Nu v-aş fi cunoscut.
V-am ştiut
V-am cunoscut
V-am îndrăgit
Pe vecie.
 

PARTEA 1

Balta

PROLOG

1969

Balta nu e o mocirlă. Balta e un spaţiu al luminii, unde iarba creşte din apă, iar apa curge către cer. Pârâiaşe leneşe hălăduiesc în voie, purtând cu ele către mare globul soarelui, iar păsările cu picioroange se înalţă cu neaşteptată graţie - de parcă n-ar fi alcătuite pentru zbor - în zarva asurzitoare a gâştelor albe.

Apoi, în trupul bălţii, ici şi colo, petice de mocirlă adevărată cuprind limbile joase de pământ pitite în umezeala lipicioasă a pădurilor. Apa mocirlelor e neclintită şi întunecată, fiindcă a înghiţit lumina cu gâtlejul său nămolos. Până şi târâtoarele nopţii sunt diurne în vizuina asta ferită. Există sunete, fireşte, dar, în comparaţie cu balta, mocirla e tăcută, fiindcă descompunerea e munca celulelor. Viaţa se fărâmiţează, începe să duhnească şi redevine materie organică putredă, informă; o băltoacă moartă, cu iz înţepător, stă la originea vieţii.

În dimineaţa zilei de 30 octombrie 1969, cadavrul lui Chase Andrews zăcea în mocirlă. Îl păştea obişnuita absorbţie tăcută, care l-ar fi făcut nevăzut pentru totdeauna. O mocirlă se pricepe la moarte, n-o socoteşte neapărat o tragedie şi cu siguranţă nu un păcat. Însă în dimineaţa asta doi băieţi din sat, veniţi cu bicicletele până la vechiul foişor de foc, îi zăresc, de pe drumul vălurit, geaca de blugi.

1. Mămica

1952

Dimineaţa dogoritoare de august făcea ca răsuflarea de ceaţă a mlaştinii să se agaţe de stejari şi de pini. Pâlcurile de palmieri pitici stăteau neobişnuit de tăcute, dacă nu puneai la socoteală fâlfâitul slab al egretelor ce se ridicau din lagună. Şi atunci Kya, de doar şase ani la acea vreme, auzi pocnetul uşii de plasă. Îndreptându-şi spinarea pe scăunel, se opri din frecat murdăria de pe oală şi o lăsă în ligheanul plin de clăbuci zoioşi. Nu se mai auzea niciun sunet acum, în afară de propria-i respiraţie. Cine ieşise din baracă? Nu mămica. Ea nu lăsa niciodată uşa să se izbească.

Dar când Kya dădu fuga pe verandă, îşi văzu mama într-o fustă lungă, cafenie, cu pliurile bătându-i gleznele, păşind pe cărarea nisipoasă, încălţată cu pantofii cu toc. Încălţămintea cu vârfuri rotunjite era făcută din imitaţie de piele de aligator. Singura ei pereche de pantofi buni. Kya vru să strige, dar ştia că nu era cazul să-l trezească pe tăticu', aşa că deschise uşa şi se opri pe treptele de cărămidă. Văzu, de acolo, valiza albastră pe care o ducea mămica. De obicei, încrezătoare ca un căţeluş, Kya ştia că mama ei avea să se întoarcă nu peste mult cu ceva carne unsuroasă înfăşurată în hârtie maro ori cu vreun pui cu capul bălăbănindu-se. Doar că până atunci nu mai purtase pantofii de aligator şi nu-şi luase niciodată valiza cu ea.

Mămica se uita întotdeauna înapoi când ajungea acolo unde şleaul dădea la şosea, cu un braţ ridicat, fluturând din mâna albă, apoi se întorcea să-şi vadă de drum, care şerpuia printre smârcurile din codru, pe lângă lagune prelungi, şi care ajungea în cele din urmă - dacă mareea o permitea - în sat. Însă azi nu se opri şi păşi mai departe, nesigură, pe făgaşul cărării. Silueta ei înaltă se mai iţi când şi când prin găurile din frunzişul pădurii, până ce nu se mai văzură decât străfulgerări ale eşarfei albe printre frunze. Kya porni în fugă către locul din care ştia că are să se ivească şoseaua; mămica, desigur, avea să-i facă de acolo cu mâna. Însă ajunse doar cât să întrevadă o clipită valiza albastră - ce culoare greşită pentru umblat prin pădure! - în vreme ce dispărea. Simţi că pieptul îi e apăsat de o greutate, de ceva dens precum mâlul; se întoarse pe trepte şi se puse pe aşteptat.

Kya era cea mai mică dintre cinci fraţi, ceilalţi cu toţii mult mai în vârstă, deşi în ultima vreme nu mai ştia exact câţi ani aveau. Stăteau cu mămica şi cu tăticu', înghesuiţi ca iepurii în cuşcă, în baraca grosolană a cărei verandă cu plasă la uşă se holba de sub stejăriş.

Jodie, fratele de care Kya era cea mai apropiată ca vârstă, însă totuşi cu şapte ani mai mare, ieşi din casă şi se opri în spatele ei. Era, ca şi ea, brunet şi cu ochii negri; o învăţase să fluiere ca păsările, numele stelelor şi cum să cârmeşti o barcă prin stufăriş.
- Are să se-ntoarcă mămica, zise.
- Nu ştiu. Umbla cu pantofii ăi buni.
- O mamă nu-şi lasă copchiii. Nu-i în stare.
- Mi-ai zis tu că vulpile-şi lasă plozii.
- Mda, numa' că vulpiţa aia avea picioru' tot o rană. Murea de foame dacă-ncerca să-şi hrănească puiuţii şi pe ea. Mai bine aşa, că i-a lepădat, acuma o să se facă bine şi-o să mai fete alţii, când i-o putea creşte cum se cade.

Jodie nu era nici pe departe atât de sigur pe cât suna, însă o zicea pentru Kya.

Cu gâtlejul strâns, fata şopti:
- Da' mămica a luat valiza albastră, de parcă s-ar duce hăt departe...

Sălaşul se afla dincolo de palmierii-evantai al căror şir se întindea de-a lungul câmpiei nisipoase până la colierul de lagune verzi şi, în depărtare, până la mlaştinile de dincolo de acestea. Kilometri întregi de buruieni, aşa de rezistente că puteau creşte şi-n apă sărată, întrerupte doar de copaci gheboşaţi, în care se întipărise forma vântului. Păduri de stejar se adunau de ambele părţi ale barăcii şi adăposteau cea mai apropiată dintre lagune, a cărei oglindă forfotea de viaţă. Printre copacii aceştia se strecurau dinspre mare aer sărat şi ţipete de pescăruşi.

Revendicarea teritoriului nu se schimbase prea mult de la anul 1500. Proprietăţile răsfirate prin mlaştină nu erau înregistrate legal, aveau însă hotare naturale - un pârâiaş era graniţă ici, un stejar mort colo - şi erau populate de renegaţi. Că doar nu-şi face nimeni colibe din frunze de palmier într-un smârc decât dacă fuge de ceva ori a ajuns la capătul drumului.

Mlaştina era străjuită de o coastă frământată, poreclită de cei dintâi exploratori "Cimitirul Atlanticului", din pricina mareelor uriaşe, a vânturilor furioase şi a epavelor eşuate ca nişte coifuri de hârtie în apa puţin adâncă de lângă ţărmul a ceea ce avea să devină coasta statului Carolina de Nord. Iată ce se putea citi în jurnalul unui matelot: "ne-am dat aproape de ţărm... dar n-am desluşit vreo intrare... ne-a cuprins o furtună grozavă... a trebuit să ne legăm bine cu parâme, şi ne-a mânat iureşul unui curent puternic... pământul... fiind băltit şi plin de mocirle, îndată ne-am întors la corabie... Neprielnic loc pentru cei ce vor veni poate să se aşeze prin aceste părţi."

Coloniştii nu întârziaseră totuşi să apară şi mlaştina infamă devenise o plasă în care se prinsese un talmeş-balmeş de marinari răzvrătiţi, naufragiaţi, datornici şi fugari din calea impozitelor, războaielor ori legilor care nu le picau bine. Din cei care nu fuseseră ucişi de malarie sau pe care nu-i înghiţise mocirla, se ivise cu timpul un trib de pădureni de mai multe rase şi culturi, şi fiecare dintre ei era în stare să taie un crâng întreg cu securea şi să nimerească un cerb de la un kilometru distanţă. Precum şobolanii de râu, aveau cu toţii teritoriul propriu şi totuşi era necesar să se potrivească între ochiurile reţelei, altfel într-o zi ajungeau să dispară, iac-aşa, în smârcuri. Două secole mai târziu, li se alăturaseră sclavi fugari care evadaseră în mlaştină şi cărora li se spunea cafenii, apoi sclavi eliberaţi, fără un şfanţ şi încolţiţi din toate părţile, care se răspândiseră pe tărâmul bălţilor din lipsa altor opţiuni.

Poate că era un meleag aspru, însă mustea de viaţă. Viaţă de toate soiurile - crabi de nisip agitându-şi frenetic picioarele, raci ce navigau prin mâl, peşti, creveţi, stridii, căprioare grase şi gâşte durdulii care umpleau uscatul şi apa. Dacă nu-ţi era peste mână să scormoneşti primprejur după mâncare, nu flămânzeai în veci.

Era 1952 acum, iar unele dintre loturile din baltă trecuseră de la o persoană la alta, generaţii întregi, fără acte şi înscrisuri, vreme de patru secole. Cei mai mulţi îşi făcuseră sălaş acolo demult, dinainte de Războiul Civil. Alţii ocupaseră terenuri mai recent, mai ales după cele două Războaie Mondiale, de unde bărbaţii se întorseseră frânţi, cu vântul şuierându-le prin buzunare. Mlaştina nu îi delimita, însă îi definea şi, ca orice pământ sacru, le ţinea secretele bine ascunse. Nu-i păsa nimănui că ocupaseră pământul, fiindcă nu-l mai voia nimeni altcineva. Era, până la urmă, un teritoriu inundat şi nedesţelenit.

La fel ca şi cu băutura, locuitorii bălţii îşi distilau legile proprii - nu ca acelea săpate cu foc în table de piatră sau scrise pe hrisoave, ci unele mai profunde, imprimate în materialul lor genetic. Străvechi şi naturale precum cele care guvernau şoimii şi porumbiţele. Când e prins la înghesuială, deznădăjduit ori izolat, omul revine la acele instincte care ţintesc direct la supravieţuire. Iute şi just. Atuuri mereu existente, fiind trecute mai adesea de la o generaţie la alta decât genele mai blânde. Fără nimic moral, matematică şi-atât. Între ele, porumbiţele se luptă la fel de des precum şoimii.

Mămica nu se întoarse în acea zi. Nu vorbi nimeni despre asta. Tăticu', cel mai puţin. Duhnind a peşte şi-a rachiu, se apucase să zdrăngănească din capacele cratiţelor.
- Ce-i de haleală?

Fraţii şi surorile, cu ochii plecaţi, ridicară din umeri. Tăticu' lătră o înjurătură şi ieşi şchiopătând înapoi în pădure. Se mai certaseră ei şi altădată, ba chiar mămica o luase o dată sau de două ori din loc, dar mereu se întorsese, strângând în braţe, la nimereală, pe oricine avusese chef să se lase alintat.

Cele două surori mai mari gătiră pentru cină fasole şi pâine de mălai, dar nimeni nu se aşeză la masă, cum ar fi făcut de-ar fi fost de faţă mămica. Îşi luară din oală fasolea, trântiră peste ea pâinea de mălai şi se duseră să mănânce pe saltelele întinse pe podele ori pe sofaua ponosită.

Kya nu reuşi să bage nimic în gură. Se aşeză pe treptele verandei, uitându-se în lungul cărării. Înaltă pentru vârsta ei, numai piele şi os, avea pielea înnegrită de soare şi păr drept, des şi negru ca pana corbului.

Întunericul o opri din pândă. Orăcăitul broaştelor avea curând să acopere sunetul paşilor, dar chiar şi aşa, întinsă pe patul ei de pe verandă, continuă să stea cu urechile ciulite. Chiar în dimineaţa aceea, se trezise de la sfârâitul cărnii grase de porc în tingirea de fier şi de la aroma de scovergi rumenindu-se în cuptorul cu lemne. Îşi trăsese salopeta pe ea şi dăduse fuga la bucătărie ca să aşeze farfuriile şi tacâmurile şi să culeagă cărăbuşii de pe turtele de porumb. Adesea, în zori, mămica o îmbrăţişa -"Bună dimineaţa, fetiţa mea specială" - şi se apucau amândouă de corvezi ca şi cum ar fi făcut-o în paşi de dans. Uneori, mămica îngâna cântece populare sau spunea cimilituri pentru copii: "Purceluşul ăsta a plecat la piaţă". Sau o lua pe Kya la un joc îndrăcit, izbind cu tălpile în podeaua de placaj până ce muzica de la radioul cu baterii murea şi începea să sune ca şi cum s-ar fi auzit dintr-un fund de butoi. În alte dimineţi, mămica vorbea despre chestii de oameni mari pe care Kya nu le pricepea, dar îşi dădea seama că vorbele mămicăi trebuiau să se ducă undeva şi ele, aşa că le absorbea prin piele în vreme ce împingea încă un lemn în vatră. Dând din cap de parcă ar fi înţeles totul.

Apoi urma zarva trezitului şi hrănitului tuturor. Tăticu' nu era. El avea două reglaje: tăcere şi răcnit. Aşa că era numai bine când dormea mai mult ori dacă nu venea acasă deloc.

Însă, în acea dimineaţă, mămica fusese tăcută, cu zâmbetul pierit de pe buze şi ochii înroşiţi. Îşi legase pe frunte o eşarfă albă, în stil pirat, însă tot se vedeau marginile purpurii şi galbene ale unei vânătăi. Îndată după ce mâncaseră, mămica îşi pusese în valiză câteva lucruri şi o pornise la drum.

*
În dimineaţa următoare, Kya îşi reluă straja pe trepte, cu ochii negri scrutând drumul ca un tunel ce aşteaptă sosirea trenului. Balta era învăluită în ceaţă, o ceaţă atât de joasă, încât dosul ei molatec se cobora până în noroi. În picioarele goale, Kya îşi frământă degetele, necăji cu fire de iarbă larvele de leul-furnicilor, dar un copil de şase ani nu poate sta mult locului şi nu peste mult o porni spre pământul moale, îmbibat de maree, care scotea plescăituri când păşeai. Se ghemui la marginea apei limpezi şi privi zvârlugile cum ţâşnesc printre umbre şi petice însorite.

Dintre palmierii-evantai se auzi strigătul lui Jodie. Ridică ochii într-acolo: poate avea veşti. Dar, când îl văzu strecurându-se printre frunzele ascuţite, îşi dădu seama, din felul în care se mişca, lipsit de elan, că mămica nu venise.
- Vrei s-o facem pe exploratorii? întrebă el.
- Ziceai că eş' prea mare ca s-o faci pe esploratoru'.
- Noo, am zis şi io aşa. Nu se există prea bătrân. După mine!
O zbughiră pe întinderea plată, apoi printre copaci, către plajă. Ţipă voioasă când el o prinse şi râseră până ce ajunseră la stejarul cel mare care îşi răşchira braţele enorme peste nisip. Jodie şi fratele lor mai mare, Murph, bătuseră nişte scânduri în cuie, printre crengi, făcând din arbore turn de veghe şi fortăreaţă. Mare parte dintre ele se desprinseseră de-acum, bălăngănindu-se în cuie ruginite.

De obicei, dacă i se dădea voie să se joace acolo, i se permitea doar în calitate de sclavă, ca să le aducă fraţilor scovergi calde, abia scoase din cuptorul mămicăi.

Însă azi Jodie zise:
- Poţi să fii căpitan.

Kya ridică războinică braţul drept:
- Să-i alungăm pe spanioli!

Îşi făcură săbii din beţe şi începură să croiască tufişurile cu ele, chiuind şi împungându-şi inamicii imaginari.

Apoi - fiindcă puseurile de fantezie veneau şi se duceau cu repeziciune - se duse la un buştean acoperit cu muşchi şi se aşeză. I se alătură şi fratele, în tăcere. Voia să-i spună ceva, să-i abată gândul de la mămica, dar nu-i ieşi nicio vorbă de pe buze, aşa că se mulţumiră să stea aşa şi să urmărească umbrele mişcătoare ale vietăţilor apei.

Mai târziu, Kya se întoarse pe verandă şi aşteptă vreme lungă pe trepte, însă, cât stătu să se uite în lungul potecii, nu plânse. Faţa îi era liniştită, iar buzele, o linie subţire sub ochii cercetători. Doar că mămica nu se întoarse nici în ziua aceea.

2. Jodie

1952

După ce mămica plecă, pe parcursul următoarelor săptămâni, surorile şi fratele mai mare al Kyei îşi pierdură şi ei urma, de parcă s-ar fi luat după ea. Răbdaseră faţa congestionată a lui tăticu' şi accesele sale de furie care porneau cu strigături şi ajungeau la pumni peste ceafă sau la scatoalce date cu dosul palmei până ce, unul câte unul, dispăruseră. Erau, oricum, aproape adulţi. Iar mai încolo, la fel cum urma să le uite vârstele, avea să le uite şi numele adevărate, amintindu-şi doar că li se spunea Missy, Murphy şi Mandy. Pe salteaua de pe verandă, Kya găsi o moviliţă de şosete lăsate de surorile ei.

Într-o dimineaţă, când dintre fraţi nu-i mai rămăsese decât Jodie, Kya se trezi în zăngănit de cratiţe şi în miros de grăsime prăjită. Se năpusti către bucătărie, gândind că mămica se întorsese acasă şi că făcea prăjiturele de mălai sau friganele. Însă era Jodie la plită, amestecând în mămăligă. Kya zâmbi ca să-şi ascundă decepţia, iar el se bătu cu palma peste creştet şi-i semnaliză cu blândeţe să nu ridice vocea: dacă nu-l trezeau pe tăticu puteau să mănânce doar ei. Jodie nu ştia să facă pesmeţi şi nici şuncă nu mai era, aşa că termină mămăliga şi ouăle jumări în untură şi se aşezară la masă, schimbând în tăcere priviri şi zâmbete.

Îşi spălară iute străchinile şi o luară la goană spre baltă, cu el în frunte. Dar chiar în clipa aceea apăru tăticu, zbierând şi înaintând către ei cu mers poticnit. Imposibil de slab, cu silueta părând să-i plutească deasupra solului din pricina gravitaţiei scăzute. Şi cu dinţii galbeni ca ai unui câine bătrân.

Kya aruncă o privire spre Jodie.
- Putem fugi. Să ne-ascundem în locu' ăla cu muşchi.
- E-n regulă. O să fie bine, răspunse el.

*
Mai încolo, aproape de apus, Jodie dădu peste Kya pe plajă, uitându-se lung spre mare. Când se apropie, fata nu ridică ochii spre el, ci şi-i menţinu îndreptaţi spre apă. Dar tot îşi dădu seama, auzindu-l cum vorbeşte, că tăticu' îl pocnise în figură.
- Tre' să plec, Kya. Nu se mai poate să stau aici. Aproape că se întoarse către el, dar n-o făcu totuşi. Voia să-l implore să n-o lase singură cu tăticu', dar cuvintele nu ieşeau.
- O să pricepi tu, când te-oi face mai mare, zise Jodie. Kya voia să ţipe că o fi ea mică, dar că proastă nu-i. Ştia că tăticu' era motivul pentru care plecaseră cu toţii; însă ce o măcina era că nu o luase şi pe ea nimeni. Se gândise s-o şteargă şi ea, doar că n-avea unde se duce şi nici bani de autobuz.
- Kya, drăguţă, ai grijă. De-o veni careva, să nu te duci în casă. Acolo te poate prinde oamenii. Tu să fugi în mlaştină, să te-ascunzi în tufe. Şi mereu să-ţi ascunz' urmele. Ţi-am arătat cum. Şi poţi să te-ascunz' şi de tăticu'.

Cum ea tot nu scotea o vorbă, Jodie îşi luă rămas-bun şi porni cu paşi mari, peste plajă, către pădurice. Chiar înainte să se piardă printre copaci, se întoarse în cele din urmă către el şi-l privi cum se îndepărtează.
- Purceluşul ăsta a rămas acasă, rosti către valuri fetiţa. Apoi, rupându-se din încremenire, alergă la baracă. Îi strigă numele în hol, dar lucrurile lui Jodie nu mai erau şi culcuşul lui de pe duşumea era despuiat de aşternuturi. Se cufundă în salteaua lui, privind ce mai rămăsese din zi cum alunecă în josul peretelui. Lumina stărui după ce se ascunse soarele, cum făcea de obicei, şi o parte din ea nimeri în odaie, făcând ca pentru o clipă paturile soioase şi teancurile de boarfe să capete mai multă formă şi culoare decât copacii de-afară.

O foame de lup - chestie atât de trivială - o luă prin surprindere. Se duse în bucătărie şi se opri în uşă. Toată viaţa ei încăperea fusese încălzită de coptul pâinii, de fiertul fasolei sau de tocana de peşte ce forfotea pe plită. Acum, locul mirosea a rânced, era tăcut şi întunecat.
- Cine-o să facă mâncare? întrebă cu voce tare. Ar fi putut să-ntrebe: Cine-o să danseze?

Aprinse o lumânare şi se apucă să scormonească în tăciunii din sobă, adăugând apoi surcele. Dădu la foale până ce se aprinse o flăcăruie, apoi mai adăugă lemne. Frigiderul folosea pe post de dulap, de vreme ce electricitatea era de negăsit prin preajmă. Ca să nu se întindă mucegaiul, uşa era ţinută întredeschisă cu pliciul de muşte. Şi totuşi, vinişoarele negru-verzui se alungeau în fiece scobitură.

Găsi ceva rămăşiţe şi spuse:
- Am să tăvălesc mămăliga prin untură şi-am s-o încălzesc.

Zis şi făcut. Mâncă apoi direct din cratiţă, uitându-se pe geam, în tot acest timp, după tăticu'. Dar nu-l văzu să apară.

Când lumina revărsată de secera lunii atinse în cele din urmă baraca, se mută greoi pe patul de pe veranda - o saltea noduroasă pe podea, cu aşternuturi adevărate, presărate cu trandafiraşi, pe care mămica le găsise la o vânzare de vechituri - , singură noaptea pentru prima oară în viaţa ei.

La început, la fiecare câteva minute, se ridica şi se uita prin cadrul de plasă. Încerca să audă paşi în pădure. Ştia formele tuturor copacilor, şi totuşi, unii păreau să ţopăie ici şi colo, mişcându-se odată cu luna. Un timp, stătu atât de încremenită, că nici nu putu să înghită, însă deodată, fiindcă se făcuse vremea, melopeea familiară a broaştelor şi a greierilor-verzi umplu noaptea. Mai liniştitoare decât trei şoricei orbi cu cuţit de măcelar. Întunericul avea un iz dulceag, răsuflarea reavănă a broaştelor şi salamandrelor care izbutiseră să treacă de încă o zi fierbinte şi împuţită. Mlaştina trimise o ceaţă joasă, alinătoare, şi Kya adormi.

*
Tăticu' nu se arătă vreme de trei zile şi Kya fierse frunze de napi din grădină pentru micul dejun, prânz şi cină. Se dusese şi la coteţul găinilor, să caute ouă, dar nu găsise niciunul. Nu se vedea pe nicăieri vreo găină ori vreun ou.
- Pui de rahat! Sunteţi nişte pui de rahat, asta sunteţi. Voise să aibă grijă de păsări de când plecase mămica, însă nu făcuse mare lucru. Scăpaseră din îngrăditură şi gloata pestriţă se auzea cloncănind departe, printre copaci. Trebuia acum să le arunce crupe, să vadă dacă le poate ţine prin apropiere.

În seara celei de-a patra zile, tăticu' se înfăţişă cu o sticlă în mână şi se lăbărţă pe pat. Apoi, intrând în bucătărie în dimineaţa următoare, răcni:
- Da' unde s-au dus toţi?
- Nu ştiu, răspunse ea fără să-l privească.
- Nu ştii tu nimic, ţi-e goală tărtăcuţa. Eşti făr' de folos, ca ţâţele boului.

Kya se strecură fără zarvă afară pe uşa verandei, dar când se preumbla pe plajă, căutând scoici, simţi miros de ars şi, când ridică ochii, văzu fum ridicându-se dinspre baracă. Alergând cât de iute putu, ieşi în grabă dintre copaci şi văzu o ditai pălălaia arzând în curte. Tăticu' arunca în flăcări picturile, rochiile şi cărţile mămicăi.
- Nu! ţipă Kya.

Tăticu' nu se uită la ea, însă aruncă pe foc vechiul aparat de radio cu baterii. Kya îşi pârli faţa şi braţele când dădu să-l scoată, însă văpaia o împinse înapoi.

Se grăbi să se întoarcă în baracă, încercând să blocheze întoarcerea lui tăticu' pentru încă o serie, şi-l înfruntă din priviri. Tăticu' ridică dosul palmei la Kya, însă fetiţa nu cedă. Apoi, brusc, el se răsuci şi o porni şchiopătând spre barcă.

Kya se lăsă pe trepte, fără vlagă, uitându-se cum acuarelele mamei, peisaje din mlaştină, se mistuie şi se fac cenuşă. Rămase acolo până ce apuse soarele, până ce toţi nasturii începură să lucească precum chihlimbarul şi amintirea dansatului cu mămica se topi în flăcări.

Pe parcursul următoarelor zile, Kya învăţă din greşelile celorlalţi, ori poate mai mult de la zvârlugile din apă, cum să trăiască cu tăticu'. Trebuia să te ţii departe, să nu-l laşi să pună ochii pe tine, să fugi din peticele cu soare în cele cu umbră. Trezită şi ieşită din casă înainte să se scoale el, fata locuia în pădure şi pe apă, apoi se furişa neştiută în casă şi se culca pe patul de pe verandă, cât de aproape de baltă era cu putinţă.

*
Tăticu' luptase cu nemţii în al Doilea Război Mondial, unde femurul său drept fusese nimerit de un şrapnel şi se despicase -ultimul lor motiv de mândrie. Cecurile săptămânale cu ajutorul de invalid erau singura lor sursă de venit. La o săptămână de la plecarea lui Jodie, frigiderul se golise de tot şi nu mai rămăseseră nici prea mulţi napi. Când Kya păşi în bucătărie, în acea dimineaţă de luni, tăticu' arătă spre o bancnotă boţită de un dolar şi nişte mărunţiş aflat pe masă.
- Cu ăia de colo-şa iei mâncare pe-o săptămână. Nu-i nimica pe gratis, aşa să ştii, zise tăticu'. Totu' costă ceva şi pentru banii ăia o să ţii casa, o s-aduni lemne de foc şi-o să speli rufile.

Şi pentru întâia oară o porni Kya singură spre satul Barkley Cove ca să cumpere de mâncare - purceluşul ăsta s-a dus la piaţă. Plescăi prin nisipul adânc şi prin mâlul negru cale de aproape şapte kilometri, până ce văzu în faţă licărul golfului, cu cătunul pe mal.

Braţe subţiri, cu apă sărată, înconjurau aşezarea, amestecându-şi pâcla sărată cu cea a oceanului, care se umfla, în ora de flux maxim, de cealaltă parte a Străzii Mari. Împreună, balta şi marea separau oraşul de restul lumii, singura legătură fiind şoseaua asfaltată cu o singură bandă care pătrundea şchiopătând în sat, plină de crăpături şi gropi.

Erau două străzi: Strada Mare era paralelă cu oceanul şi avea un şir de prăvălii: băcănia Piggly Wiggly într-un capăt, Western Auto în celălalt, birtul în mijloc. Printre ele se înşirau Mărunţişuri la Kress, un magazin de mobilă Penney (doar marfă de catalog), brutăria lui Parker şi un magazin de încălţăminte Buster Brown. Lângă Piggly se găsea birtul La Naiba, care oferea cârnăciori prăjiţi, ardei roşii iuţi şi creveţi serviţi în cornete de hârtie. Nicio doamnă ori vreun copil nu punea piciorul acolo fiindcă era considerat indecent, însă o fereastră pentru comenzi fusese tăiată într-un perete, permiţându-le să ceară cârnaţi şi cola de pe stradă. Cei de culoare nu puteau folosi nici uşa, nici ferestruica.

Cealaltă stradă, Strada Principală, se întindea de la vechea şosea direct spre ocean şi Strada Mare, în care se oprea perpendicular. Aşa că singura intersecţie din localitate era între Strada Mare, Strada Principală şi Oceanul Atlantic. Prăvăliile şi celelalte acareturi nu erau lipite unele de altele ca în majoritatea oraşelor, ci separate de parcele mici, goale, pe care poposeau alge şi frunze de palmier de parcă peste noapte mlaştina şi-ar fi croit drum până acolo. Timp de mai bine de două secole, vânturile aspre şi sărate erodaseră clădirile înjghebate din lemn de cedru şi le făcuseră să capete culoarea ruginii, iar cercevelele ferestrelor, majoritatea vopsite în albastru ori alb, crăpaseră şi se coşcoviseră. Cătunul părea, în linii mari, să fi ostenit de lupta cu elementele şi, pur şi simplu, se năruia încet.

Pontonul, înveşmântat în parâme ferfeniţite şi bătrâni pelicani, înainta în golful mic, ale cărui ape, atunci când nu se zbuciumau, reflectau roşul şi albastrul bărcilor de pescuit creveţi. Drumeaguri de pământ bătătorit, cu căsuţe de cedru pe margini, şerpuiau printre copaci, pe după lagune şi de-a lungul oceanului, după ce se terminau prăvăliile. Barkley Cove era aproape literalmente un sătuc uitat din fundul lumii, răsfirat printre estuare şi stufăriş ca un cuib de egretă luat de vânt.

Cu picioarele goale şi îmbrăcată în salopeta de-acum prea scurtă, Kya se opri acolo unde cărarea din mlaştină dădea în şosea. Îşi muşca buzele, tare ar fi vrut s-o tulească înapoi acasă. Nu ştia ce-o să le spună oamenilor, cum o să se descurce cu banii de cumpărături. Dar foamea o îmboldea, aşa că păşi pe Strada Mare şi, cu bărbia în piept, o apucă spre Piggly Wiggly pe o cărăruie mărginaşă care se ivea când şi când printre peticele înierbate. Auzi, apropiindu-se de Mărunţişuri la Kress, ceva zarvă în spatele ei şi sări într-o parte tocmai când trei băieţi, mai mari cu vreo câţiva ani decât ea, trecură grăbiţi pe biciclete. Cel din frunte se uită în urmă, râzând că fusese la un pas să dea peste ea, apoi fu cât pe ce să se ciocnească de o femeie care ieşise din prăvălie.
- CHASE ANDREWS, treci încoace imediat! Haideţi, tustrei.

Băieţii mai pedalară un pic, apoi se resemnară şi se întoarseră la femeie, domnişoara Pansy Price, vânzătoare de textile şi de poveţe. Familia ei deţinuse cândva cea mai mare fermă din marginea mlaştinii şi, cu toate că fuseseră demult siliţi să vândă, femeia îşi juca mai departe rolul de proprietăreasă înstărită. Lucru deloc uşor atunci când trăiai într-un apartament minuscul, deasupra birtului. Domnişoara Pansy purta îndeobşte pălării ce aduceau cu nişte turbane de mătase, iar în dimineaţa asta avea una roz pe creştet, care-i punea în umbră rujul şi obrajii daţi cu fard roşu.

Se apucă să-i mustre pe băieţi.
- Mă cam gândesc să le spun mamelor voastre de treaba asta. Sau, mai bine, taţilor. Aşa de repede să mergeţi pe drum, cât pe ce să mă daţi jos. Ai ceva de spus, Chase?

Băiatul avea bicicleta cea mai şic - şa roşie, ghidon cromat, înălţat.
- Ne pare rău, domnişoară Pansy, nu v-am văzut de fata aia de colo, s-a pus în drum.

Chase, bronzat şi brunet, arătă cu degetul spre Kya, care dăduse înapoi, pe jumătate ascunsă după o tufă de mirt.
- Las-o pe ea. Nu poţi să-ţi arunci păcatele în cârca altuia, nici dacă-i un gunoi de mlaştină. Acuma... băieţi, tre' să faceţi o faptă bună, să vă răscumpăraţi. Iote domnişoara Arial, cară cumpărăturile, mergeţi şi ajutaţi-o să le ducă pân' la camionetă. Şi băgaţi-vă poalele cămăşilor în pantaloni.
- Da, doamnă, rostiră smeriţi băieţii şi porniră pedalând spre domnişoara Arial, care le fusese învăţătoare în clasa a doua.

Kya ştia că părinţii băiatului cu păr negru deţineau prăvălia Western Auto, motiv pentru care avea şi bicicleta cea mai bătătoare la ochi. Îl văzuse pe Chase descărcând cutii mari cu marfă din camion şi ducând-o în magazin, însă nu schimbase niciodată vreo vorbă cu el sau cu ceilalţi.

Aşteptă câteva minute, după care, iarăşi cu bărbia în piept, păşi spre băcănie. Înăuntru, Kya studie ce soiuri de mălai erau la vânzare şi alese o pungă de jumătate de kilogram de crupe măcinate mare, din pricina unei etichete roşii ce atârna de sus - Oferta specială a săptămânii. Cum o învăţase mămica. Se foi printre rafturi până nu mai văzu pe nimeni la casă, apoi înaintă şi dădu nas în nas cu vânzătoarea, doamna Singletary, care o şi întrebă:
- Un' ţi-e maică-ta?

Părul doamnei Singletary era tuns scurt, cu cârlionţi strânşi, vopsiţi vineţiu, ca un iris în lumina soarelui.
- Are treabă, doamnă.
- Păi... ai bani pentru mălaiu' ăla ori ba?
- Am, doamnă.

Neştiind cum să socotească suma exactă, îi întinse întregul dolar.

Doamna Singletary nu era convinsă că fetiţa face diferenţa între monede, aşa că puse restul în palma desfăcută a Kyei şi numără încetişor, desluşit:
- Douăzeci şi cinci, cincizeci, şaizeci, optzeci... optzeci şi cinci şi trei bănuţi. Fiin'că mălaiu' face doişpe cenţi.

Kya simţi că i se face rău de la stomac. Trebuia să numere şi ea? Se uită la grămăjoara de monede necunoscute din palmă.

Doamna Singletary păru să se mai înmoaie.
- Bine atunci. Hai, du-te.

Kya o zbughi din prăvălie şi porni, mergând cât de repede putea, înapoi spre cărarea din mlaştină. Mămica îi spusese de multe ori: "Să nu alergi prin oraş, că lumea are să creadă c-ai furat ceva." Dar de îndată ce ajunse la cărarea nisipoasă, o rupse la fugă şi goni aşa aproape un kilometru. Restul drumului îl parcurse în pas vioi.

Întoarsă acasă, crezându-se în stare să facă terciul, aruncă crupele în apă clocotită, cum făcea mămica, dar se strânseseră într-un cocoloş mare, pârlit la fund şi crud în mijloc. Atât de cleios era cocoloşul, că abia dacă izbuti să ia câteva îmbucături, aşa că ieşi din nou în grădină şi mai descoperi nişte frunze de nap printre florile de sânziene. Le fierse şi le mâncă, sorbind zeama cu zgomot.

Reuşi, după câteva zile, s-o scoată la capăt şi cu mămăliga, deşi nişte cocoloaşe tot făcea, oricât de tare ar fi învârtit în ceaun. În următoarea săptămână, cumpără nişte spinare de porc - însemnată cu etichetă roşie - şi o fierse cu nişte crupe şi varză creaţă, făcând un terci deloc rău la gust.

Kya spălase de multe ori rufăria, ajutând-o pe mămica, aşa că ştia cum să frece hainele de placa de sub robinetul din curte, cu bucăţi de săpun. Salopeta lui tăticu' era aşa de grea, că nu izbutea s-o stoarcă bine cu mânuţele ei şi nici s-o întindă pe frânghie, aşa că se mulţumea s-o aburce, şiroind de apă, pe o creangă de palmier-evantai de la marginea pădurii.

Ducea cu tăticu' o viaţă în doi timpi, locuind separaţi în aceeaşi baracă, uneori fără să se vadă zile întregi. Nu vorbeau aproape niciodată. Kya strângea după ea şi după el, ca o femeie în toată firea. La gătit nu se pricepea îndeajuns cât să-i pregătească şi masa - iar el oricum nu era prin preajmă de obicei -, însă îi făcea patul, strângea mizeria, dădea cu mătura şi spăla de cele mai multe ori vasele. Nu fiindcă aşa i s-ar fi spus, ci fiindcă era singura cale de a menţine decentă baraca pentru când avea să se-ntoarcă mămica.

*
Mămica spusese mereu că luna de toamnă se arată la ziua de naştere a Kyei. Aşa că, deşi nu-şi amintea data naşterii, într-o seară, când luna se ridică aurie şi dolofană din lagună, Kya îşi zise: "Cred că am făcut şapte ani." Tăticu' nu suflă un cuvânt; şi bineînţeles că nu se ivi nici pic de tort aniversar. Nu spunea nimic nici despre mersul ei la şcoală, iar fata, neştiind mare lucru despre asta, se temea să aducă vorba.

Mămica trebuia musai să se-ntoarcă de ziua ei, aşa că în dimineaţa de după luna plină Kya îşi trase pe ea rochiţa de bumbac cu imprimeu şi rămase să se uite în lungul drumului. Îşi dorea ca mămica să apară pe drum, înspre baracă, purtând aceiaşi pantofi de aligator şi aceeaşi fustă lungă. Când nu apăru nimeni, apucă oala cu crupe şi, străbătând pădurea, ajunse pe plajă. Duse mâna la gură şi, cu capul lăsat pe spate, slobozi o chemare: kiii-oo, kii-oo, kii-oo. Pâlpâiri de argint apărură în aer din susul şi din josul plajei şi de peste valuri.
- Ia uite-i cum vin. Nici nu pot număra cât de mulţi pescăruşi îs.

Ţipând şi cârâind strident, păsările se roteau şi se lansau în picaj, se opreau aproape de faţa ei şi poposeau la pământ, unde Kya le aruncase crupe. Se liniştiră până la urmă şi se apucară să-şi cureţe penele, iar ea se aşeză pe nisip, cu picioarele strânse. Un pescăruş mare se opri lângă Kya.
- E ziua mea, îi spuse păsării.

Prăbuşirea Imperiului

John Scalzi
Prăbuşirea Imperiului
Editura Nemira, 2019
traducere din limba engleză de Nina Iordache



***
Intro

John Scalzi s-a născut pe 10 mai 1969 în California. A studiat la universitatea din Chicago, printre profesorii săi numărându-se celebrul scriitor Saul Bellow, şi a fost apoi redactor-şef al publicaţiei Chicago Maroon. A scris cronici de film şi editoriale umoristice, apoi a devenit editor la America Online şi s-a mutat la Sterling, Virginia, împreună cu soţia. Din 1998 îşi dedică tot timpul literaturii.

În ianuarie 2005 a debutat cu romanul Războiul bătrânilor, care avea să fie primul din cea mai cunoscută şi cea mai apreciată serie a sa, din care mai multe romane au fost nominalizate la Premiul Hugo. În 2006 a apărut volumul The Ghost Brigades, continuarea romanului Războiul bătrânilor, precum şi Android's Dream. În acelaşi an autorul a fost recompensat cu John W. Campbell Award for Best New Writer. Un an mai târziu a apărut romanul The Last Colony, al treilea din seria Războiul bătrânilor, urmat de Zoe's Tale în 2008. Din aceeaşi serie fac parte şi volumele After the Coup (2008), The Human Division (2013) şi The End of All Things (2015). Printre alte distincţii, autorul a câştigat Premiul Hugo pentru cel mai bun roman în 2013 pentru The Red Shirts. În 2008 a primit Premiul Hugo Award for Best Fan Writer pentru blogul său. A publicat şi lucrări de nonficţiune şi a scris articole pe teme din multiple domenii: finanţe, jocuri video, filme, astronomie, literatură.

În 2010 a fost ales preşedinte ale Science Fiction and Fantasy Writers of America, uniune pe care a condus-o până în 2013.

*

Premiul Locus 2018 / Finalist Hugo 2018 / Prima parte din seria Interdependenţa

În universul nostru, călătoria cu viteza luminii nu a fost posibilă până la descoperirea Fluxului. Un câmp extradimensional la care avem acces în anumite momente şi care ne poate transporta la distanţe teribil de mari.

Oamenii călătoresc tot mai departe, ajungând să uite de primul lor cămin şi să creeze un nou imperiu în care toate avanposturile sunt dependente unele de celelalte. Războaiele nu sunt posibile, iar imperiul controlează totul printr-un sistem foarte strict în care se îmbină monopolurile cu dependenţa de resurse.

Însă, deşi Fluxul este etern, el nu e şi stabil. Aşa cum un râu îşi modifică uneori cursul, şi Fluxul îşi schimbă mişcarea, lăsând unele lumi pământene fără posibilitatea de a mai călători vreodată cu viteza luminii.

Un om de ştiinţă, un căpitan de navă şi Împăraxul trebuie să găsească o soluţie înainte ca întregul imperiu să se prăbuşească.

"Fanii Urzeala Tronurilor sau Dune se vor bucura mult de această aventură plină de brutalitate, politică şi ştiinţă." (Booklist)

"Cu intrigi politice, mult suspans, dar şi o doză considerabilă de acţiune, Scalzi continuă să fie nesuferit de bun când scrie aventurile lui SF care te pun pe gânduri, dar te şi distrează." (Kirkus Review)

Fragment

Vorbind din punct de vedere tehnic, în momentul morţii Împăraxului Attavio IV, Cardenia devenise noul Împărax. Practic însă lucrurile nu sunt niciodată atât de simple.
- Trebuie să declari în mod oficial o perioadă de doliu, îi spuse Naffa Dolg, în încăperea care devenise brusc şi oficial cabinetul ei.

Trecuseră doar câteva clipe de când murise tatăl ei. Corpul fusese scos din dormitorul lui - care acum devenise dormitorul ei - pe o targă care-i purtase pe toţi Împăracşii care fuseseră suficient de norocoşi să moară în patul lor. Cardenia văzuse mai demult targa, depozitată într-una dintre celelalte camere ale apartamentului, şi o considerase un amănunt sinistru. Apoi îşi dăduse seama că era foarte posibil ca şi propriile ei oase să fie purtate astfel într-o zi. Tradiţia avea dezavantajele ei.

Cardenia izbucni în râs.
- Car? spuse Naffa.
- Am gânduri morbide, spuse Cardenia.
- Pot să te las singură câteva minute.
- Doar câteva.
- Tranziţia spre postul de Împărax este o perioadă agitată, spuse Naffa, cât mai blând posibil.
- Cât de lungă trebuie să fie perioada de doliu?
- Tradiţia ne cere cinci zile standard.

Cardenia încuviinţă:
- Restul celor din Interdependenţă au la dispoziţie cinci zile.

Eu nu am decât cinci minute.
- O să revin, spuse Naffa, ridicându-se.
- Nu, făcu Cardenia, dând din cap. Ţine-mă ocupată, Naf.

Naffa o ţinu ocupată.

Mai întâi: declaraţia oficială de doliu. Cardenia se duse mai departe pe hol până la biroul lui Gell Deng, secretarul personal al tatălui ei (şi acum, şi dacă ea nu hotăra altceva, al ei), care urma să transmită ordinul. Cardeniei îi era teamă că va trebui să dicteze ceva care să sune oficial, dar Deng avea declaraţia pregătită deja pentru ea - ceea ce nu ar fi trebuit s-o surprindă. Mulţi Împăracşi veniseră şi plecaseră în timpul Interdependenţei.

Cardenia citi declaraţia până la capăt - cu textul ei consfinţit de timp şi consacrat de tradiţie -, găsi că limbajul era osificat şi prăfuit, dar nu era în stare să-l modifice acum. Aşa că încuviinţă, luă un stilou să semneze şi apoi ezită.
- Ce este, maiestate? spuse Deng şi o regiune din creierul

Cardeniei observă că era prima oară când cineva i se adresa în acest mod oficial.
- Nu ştiu cum să semnez asta, spuse Cardenia. Nu mi-am ales încă numele oficial.
- Dacă preferaţi, puteţi semna pentru moment doar cu sigiliul imperial.
- Da, mulţumesc.

Deng scoase ceara şi sigiliul, topi ceara şi-i dădu Cardeniei sigiliul să-l aplice. Ea îl aplică, ridicând apoi ceara verde imperial şi dezvăluind blazonul Familiei Wu, cu coroana imperială deasupra lui. Coroana ei.

Cardenia îi dădu înapoi sigiliul lui Deng şi observă că acesta plângea:
- Acum e oficial, îi spuse el. Acum sunteţi Împărax, Maiestate.
- Cât timp l-ai slujit pe tatăl meu? întrebă Cardenia.
- Treizeci şi nouă de ani, spuse Deng şi păru gata să izbucnească în lacrimi. Cardenia se apropie de el şi-l îmbrăţişă, iar după un moment se îndepărtă.
- Îmi pare rău, spuse ea. N-ar fi trebuit să fac asta.
- Sunteţi Împărax, doamnă, spuse Deng. Puteţi face orice doriţi.
- De acum înainte trebuie să mă opreşti să-mi mai permit asemenea familiarităţi nepotrivite, te rog, îi spuse Cardenia Naffei, după ce ieşiră din biroul secretarului.
- Mi s-a părut înduioşător, spuse Naffa. Bietul bătrân. A avut o zi grea.
- Şeful lui a murit.
- Da, dar îşi închipuie şi că şi-a pierdut slujba. În mod normal, noua garnitură de amici ai Împăraxului sunt ocupaţi să se instaleze în poziţii de putere. Poziţia lui este, oficial, una de putere.
- Nu am o garnitură de amici, spuse Cardenia. Vreau să spun, cu excepţia ta.
- Nu te teme, o să apară doritori.
- Ce am de făcut în continuare?
- Te întâlneşti cu Comitetul Executiv peste o jumătate de oră. Cardenia se încruntă când o auzi:
- Nu putem ajunge la Xi'an aşa de repede.

Comitetul Executiv, ca aproape toate instituţiile statului, îşi desfăşura activitatea în imensa staţie spaţială de deasupra Centrului. Naffa îşi ridică sprâncenele, mirată:
- Nu trebuie să mergi nicăieri, spuse ea. Tu eşti acum Împărax.

Ei sunt cei care vin la tine. Dr. Drinin i-a informat acum câteva ore că tatăl tău se ducea. Comitetul a sperat să fie prezent pentru a te consola în momentul morţii lui. Acestea sunt, de fapt, cuvintele lor. Cardenia se gândi la cei nouă membri ai Comitetului Executiv cum s-ar fi aplecat deasupra patului de moarte al tatălui său, răpindu-le clipa finală, acea clipă a lor, împreună, cât-se-putea-de-intimă-posibil-în-situaţia-dată, şi-şi suprimă o senzaţie sâcâitoare:
- Va trebui să-mi aduc aminte să le mulţumesc. Sprâncenele Naffei se arcuiră din nou, dar ea nu spuse nimic:
- Sunt acum în sala oficială de bal. În cealaltă parte a clădirii.
- Mulţumesc.
- Desigur. Ce ai vrea să faci acum?
- Cred că vreau să fac pipi.

Naffa încuviinţă şi o conduse pe Cardenia la apartamentul ei:
- Mă întorc peste cincisprezece minute, îi spuse ea şefei sale.
- Şi tu ce o să faci cu timpul tău liber?
- La fel ca tine, dar pe un closet mai puţin luxos.

Cardenia zâmbi auzind-o şi Naffa plecă.

Ajunsă în apartamentul său, parte din creierul Cardeniei îşi nota tot ce făcea pentru prima oară. E prima oară că sunt în această cameră ca Împărax, îi spunea creierul. E prima oară că sunt în baie ca Împărax. E prima oară că mi-am tras fermoarul la pantaloni ca Împărax. Prima oară când mă aşez pe closet ca Împărax. Şiiiiiiiiiiii acum e prima oară când fac pipi ca Împărax.

Atât de multe premiere.
- Mai spune-mi despre Împăraxul Grayland, îi zise Cardenia tabletei sale, în timp ce stătea pe closet.
- "Împărax Grayland a domnit de la 220 până la 223 FI", o informă tableta, cu o voce plăcută, deschizând o pagină de căutare. Interdependenţa îşi începuse propriul calendar de la fondarea imperiului de către Profeta-Împărax Rachela I, care era arogantă - înainte avuseseră un sistem calendaristic cât se poate de potrivit, în care fondarea Interdependenţei avusese loc la sfârşitul secolului al 26-lea - dar, Cardenia bănuia că nu fusese cu nimic mai arogantă decât orice alt conducător de imperiu, atunci când i se iveşte ocazia.
- "Evenimentele principale din Domnia Sa sunt fondarea Lamphunului, dispariţia Dalasýslei şi asasinarea Împăraxului de către Gunnar Olafsen în 223."
- De ce a fost asasinată?
- "În timpul procesului său, Gunnar Olafsen a susţinut că Împăraxul nu făcuse destul pentru salvarea cetăţenilor Dalasýslei."
- Şi era adevărat?
- "Sunt doar o funcţie de căutare. Nu am păreri despre chestiunile politice."

Cardenia se uită cruciş de enervare. Ai dreptate, computer fără chip, se gândi ea.
- Cum am pierdut Dalasýsla?
- "Accesul la curentul Fluxului spre ea a dispărut în 222, spuse tableta."

Ah, sigur, se gândi Cardenia. Lecţiile de istorie a Interdependenţei din şcoala elementară îi reveniră acum în minte. Dalasýsla era una dintre cele câteva colonii vechi care sfârşiseră prost înainte ca Împăracşii Wu şi dogmele religioase şi sociale despre Interdependenţă să fi blocat aproape orice formă de opoziţie.

Majoritatea acelor colonii totuşi fuseseră pierdute din cauza războiului, a foametei sau a bolilor. Dalasýsla fusese pierdută fiindcă brusc nu se mai putea ajunge la ea sau pleca din ea cu ajutorul Fluxului. Dispăruse... pur şi simplu de pe hartă, cu totul. Cardenia deschise un articol din enciclopedie despre asasinat, cu o fotografie a lui Olafsen, un inginer naval de pe Dalasýsla, care fusese încartiruit pe Toun Sandin, decarul imperial. Acesta îl asasinase pe Împăraxul Grayland şi, împreună cu el, pe mai mult de o sută de oameni din suita lui, sigilând segmentul inelar unde se aflau sălile de recepţie, în timp ce Toun Sandin se afla în Flux, pe drumul de întoarcere dintr-o vizită de stat la Jendouba, şi aruncând segmentul de inel din bula de spaţiu-timp ce înconjura nava, direct în Flux, unde s-a oprit din a exista.
- Ei bine, asta chiar are darul să mă înveselească, îşi spuse Cardenia. Nu era absolut sigură de motivul pentru care tatăl ei îi sugerase numele de Grayland, dacă nu cumva era sigur că va fi asasinată de un curtean nemulţumit. Asta o tulbură cumva. Citi printre rânduri restul articolului şi observă că Grayland ordonase, de fapt, evacuarea Dalasýslei, conform informaţiilor furnizate ei de către oamenii de ştiinţă, dar că parlamentul inclusiv miniştrii din Dalasýsla şi breslele se opuseseră, ceea ce întârziase evacuarea până când se făcuse prea târziu. Olafsen a dat vina pe Împărax pentru întârziere, când vinovaţii ar fi trebuit, de fapt, să fie căutaţi în altă parte.
Dar nu exista decât un singur Împărax, se gândi Cardenia. Şi se afla pe nava lui.
- Hei, spuse Naffa din cealaltă încăpere: Ai terminat?
- Aproape am terminat, spuse Cardenia.

Îşi termină treaba, se spălă, ieşi din baie şi descoperi că Naffa ţinea în mână o uniformă foarte serioasă, de mărimea Cardeniei.
- Ce-i asta? întrebă Cardenia.
- Eşti pe punctul de a te întâlni cu cei mai puternici nouă oameni din Univers, fără tine, spuse Naffa. E cazul să fii ceva mai elegantă.

Uniforma Cea Foarte Serioasă o irita, dar nici pe departe atât de mult cât Comitetul Executiv. Atunci când Cardenia intră în uriaşa sală de bal, cei nouă membri ai Comitetului se apropiară de ea şi făcură plecăciuni adânci:
- Maiestate, spuse Gunda Korbijn, Arhiepiscop de Xi'an şi Şeful Simbolic al Comitetului Executiv din străfundurile plecăciunii. Aş dori să vă transmit adânca noastră tristeţe şi simpatie în această zi, pentru trecerea în nefiinţă a tatălui dumneavoastră, Împăraxul. Stă neîndoios acum alături de Profet în Lumea de Dincolo. Cardenia, care cunoştea deplina lipsă de religiozitate a Împăraxului, deşi acesta fusese Capul Oficial al Bisericii Interdependenţei, îşi reţinu un zâmbet ironic:
- Mulţumesc, Eminenţă.
- Vorbesc în numele întregului consiliu când afirm că vă jurăm credinţă nestrămutată dumneavoastră, Casei Imperiale Wu şi Interdependenţei.
- Sigur, şi noi vă mulţumim, spuse Cardenia, folosind pentru prima oară pluralul imperial "noi" şi stilul de adresare imperial ceva mai oficial cu care fusese obişnuită în ultimul an.
O să-mi ia ceva timp să mă obişnuiesc cu asta, îşi zise. O privi pe Naffa care nu-i trimise nicio arcuire de sprâncene drept aprobare. Probabil că i-o va trimite mai târziu. Membrii Comitetului rămăseseră aplecaţi în reverenţele lor adânci, ceea ce o tulbură pe Cardenia, până când îşi dădu seama că o aşteptau pe ea să le dea dezlegarea:
- Vă rog, spuse ea, ascunzându-şi destul de bine agitaţia şi făcându-le semn să se ridice.

Se ridicară. Cardenia le făcu semn spre masa lungă care fusese pregătită în centrul sălii de bal:
- Să ne aşezăm şi să ne continuăm treburile.

Comitetul se aşeză, cu cel mai în vârstă dintre ei lângă scaunul Împăraxului din capul mesei şi următorii din ce în ce mai departe, cu excepţia Arhiepiscopului Korbijn, care se aşezase vizavi de Cardenia. Aceasta remarcă îmbrăcămintea fiecăruia: episcopii Bisericii în robe roşii fine, tivite cu purpuriu, reprezentanţii breslelor în costumul de ceremonii, negru cu auriu, parlamentarii în ţinută de afaceri albastru-închis. Propria ei Uniformă Foarte Serioasă era de un verde-închis imperial, tivită cu smaralde.
Arătăm ca o cutie de creioane colorate, se gândi Cardenia.
- Zâmbiţi, Maiestate, remarcă Arhiepiscopul Korbijn, în timp ce lua loc.
- Ne aminteam de tatăl nostru care ne vorbea adesea despre întâlnirile cu acest Comitet.
- Ne vorbea de bine, sper.
Nu, nu prea:
- Da, bineînţeles.
- Maiestate, următoarele zile sunt critice. Trebuie să stabiliţi o perioadă de doliu...
- Am făcut-o deja, Eminenţă. Vom respecta cele cinci zile tradiţionale de doliu.
- Foarte bine, spuse Korbijn, nelăsând să transpară nicio urmă de iritare că fusese întreruptă. În această perioadă dumneavoastră veţi fi, din păcate, foarte ocupată. Făcu un semn din cap spre Episcopul Vear de Hub, aşezat în dreapta Cardeniei, care scoase un dosar de piele şi, din acesta, un teanc gros de hârtii pe care i le oferi: Am pregătit un program pentru dumneavoastră, ca să vă ajute. Include atât o serie de instrucţiuni, cât şi întâlniri oficiale şi neoficiale cu breslele, Parlamentul şi Biserica.

Cardenia luă hârtiile, dar nu se uită la ele şi i le dădu Naffei care stătea în picioare în spatele scaunului ei:
- Vă mulţumim.
- Am dori să vă asigurăm că în această perioadă de tranziţie totul se va petrece lin, cu cea mai mare grijă şi respect. Ştim că este o perioadă dificilă pentru dumneavoastră şi că multe dintre aceste lucruri sunt noi pentru dumneavoastră. Ne-am dori să putem să vă facilităm o tranziţie lină către acest nou rol, Maiestate.
Vreţi să mă ajutaţi să parcurg tranziţia sau să mă conduceţi pe mine?
- Vă mulţumim din nou, Arhiepiscopule. Ne mişcă preocuparea şi solicitudinea dumneavoastră.
- Avem şi alte îngrijorări, spuse Lenn Edmunk, unul dintre reprezentanţii breslelor. Casa de Edmunk a avut monopolurile vacilor şi porcilor, şi a tuturor produselor derivate, de la lapte la pielea de porc. Tatăl dumneavoastră a lăsat o mulţime de treburi ale breslelor nerezolvate, inclusiv transferarea monopolurilor şi autorizarea rutelor comerciale.

Cardenia observă că Arhiepiscopul Korbijn îşi strânsese buzele: se părea că Edmunk vorbea neîntrebat:
- Ni s-a dat de înţeles că aceste chestiuni trebuie transmise la Parlament, apoi trebuie ca noi să ne dăm aprobarea sau să le refuzăm.
- Tatăl dumneavoastră ne-a dat asigurări că aceste chestiuni vor fi rezolvate, Maiestate.
- Într-un fel care ar ocoli cumva privilegiile Parlamentului, Lord Edmunk?
- Sigur că nu, doamnă, spuse Edmunk, după o clipă.
- Suntem bucuroşi să auzim aceasta. Unul dintre lucrurile pe care nu am dori să le facem în acest moment timpuriu este să dăm parlamentarilor impresia că rolul lor este doar unul consultative şi că sunt obligaţi să se conformeze chefurilor Împăraxului.

Se întoarse spre Upeksha Ranatunga, parlamentarul cel mai important din Comitet, aşezat la stânga ei, care dădu din cap, mulţumindu-i.
- Tatăl nostru credea în echilibrul de putere care a permis Interdependenţei să prospere: Parlamentul cu legile şi justiţia, breslele cu comerţul şi prosperitatea, Biserica cu spiritualitatea şi comunitatea. Şi, deasupra lor, Împăraxul, mama tuturor, întruchiparea ordinii.
- Acestea fiind spuse, doamnă...
- Nu uitaţi că şi Casa de Wu are o breaslă, spuse Cardenia, întrerupându-l pe Edmunk, care fusese deja în mod clar deranjat. Aşa că nu vom neglija interesele breslelor. Suntem şi mama Bisericii, şi un simplu membru al parlamentului. Ne interesează toată lumea, ne interesează să fim drepţi cu toţi. Vom discuta problemele breslelor la vremea potrivită, Lord Edmunk. Dar noi nu suntem tatăl nostru. Asigurările lui faţă de voi nu vor rămâne neascultate, dar nici nu le resimt ca pe nişte obligaţii. Eu sunt Împăraxul acum, nu tatăl meu.
Sâc! îşi zise Cardenia şi-l privi fix pe Edmunk. Meditează puţin la asta!

Edmunk îşi plecă uşor capul, înclinându-se:
- Doamnă, spuse el.
- În ceea ce priveşte parlamentul, doamnă, mai este o altă problemă gravă, spuse Ranatunga. Ne-a parvenit informaţia că există o revoltă la Capăt care a trecut la o fază nouă şi mai periculoasă. Ducele de Capăt ne-a trimis asigurări că totul este sub control, dar evaluarea Comandantului Marinei Imperiale trimis acolo este mult mai puţin optimistă. El se aşteaptă ca Ducele să fie detronat în doi ani standard. Sigur, informarea aceasta a fost transmisă acum nouă luni. Cine ştie care e acum situaţia acolo.
- Şi puşcaşii noştri marini nu au intervenit?
- Politica tatălui dumneavoastră şi a mai multor Împăracşi dinaintea sa a fost să lase Capătul să se ocupe de Capăt. Puşcaşii marini sunt mai mult acolo pentru a-i împiedica să plece de pe planetă fără permisiune. Comandantul ne spune că singura misiune pe care au primit-o de la Împărax - de la Împăraxul dinainte - a fost să supravegheze siguranţa Contelui de Claremont.
- Cine este acesta?
- Îmi aduc aminte de el, doamnă, spuse Korbijn. Un nobil minor din Sofala pe care tatăl dumneavoastră l-a înălţat în rang. Un prieten al tatălui dumneavoastră din universitate. Un fizician care a studiat Fluxul.
- De ce l-a exilat tatăl nostru?
- Tatăl dumneavoastră i-a oferit titlul înainte de căsătoria Domniei-Sale cu Lady Glenna.
Ei bine, asta da insinuare subtilă! gândi Cardenia. Arhiepiscopul implica faptul că tatăl ei şi acest conte fuseseră un cuplu înainte de căsătoria lui Batrin, care fusese una dintre acele căsătorii dinastice, de vreme ce Casa de Costu era la cârma uneia dintre cele mai puternice bresle.

Oameni şi întâmplări din Văratecul de altădată

Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga) în dialog cu Fabian Anton
Oameni şi întâmplări din Văratecul de altădată
Editura Vremea, 2019



*****
Prezentare

Cum ar fi să stai de vorbă cu o personalitate a culturii despre... personalităţi culturale? Cam asta i s-a întâmplat lui Fabian Anton, care a avut ocazia de a discuta pe larg cu Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga) despre toţi oamenii mari ai culturii române, legaţi într-un fel sau altul de Mănăstirea Văratec.

Din aceste discuţii, au ieşit două volume publicate la Editura Vremea: Chipuri de lumină de la Mănăstirea Văratec, respectiv Oameni şi întâmplări din Văratecul de altădată - o adevărată epopee a oamenilor de valoare din toate domeniile culturale, surprinşi în ipostaze mai puţin cunoscute publicului larg.

Maica Benedicta şi-a dorit mult materializarea acestui proiect; o spune chiar din capul locului, în volumul Chipuri de lumină de la Mănăstirea Văratec: "Mi-am spus nu de acum, ci de prin 1975, de când m-am decis să ne stabilim aici, că va veni odată timpul să las în urma mea şi o carte despre marile personalităţi ale Văratecului, despre duhovnicii, maicile, doctorii, pictorii, poeţii, oamenii de seamă ai României ce şi-au oprit o clipă pasul la această mănăstire..."

Convorbirile dintre Maica Benedicta şi Fabian Anton au avut loc chiar la Mănăstirea Văratec, printre morminte, pe alei, printre chilii, în poiană, iar atmosfera tihnită în care s-au desfăşurat a fost imprimată cărţii, transmiţând cititorului impresia că se află şi el acolo. Printre cei mai celebri pelerini ai mănăstirii se numără Ion Creangă şi Mihai Eminescu, venind amândoi deodată şi obişnuind să petreacă timpul împreună în lungi plimbări, povestite de una dintre maicile de atunci ale Văratecului. Mănăstirea e evocată de Ion Creangă în faimoasele Amintiri... şi tot de atunci ne-a rămas un portret fizic al marelui Eminescu: "De statură mijlocie, frumos, cu plete mari şi răvăşite, aşa cum îi era şi sufletul lui tânăr şi dornic de viaţă. Nu prea dichisit şi pururea dus pe gânduri."

Ştiaţi că Vasile Alecsandri a făcut un pelerinaj la Văratec în primii ani ai tinereţii sale dintr-un motiv... romantic? A încercat în acest fel să-şi ascundă sentimentele faţă de Elena Negri, ajungând la Văratec în schimb în compania fratelui domnişoarei, Costache Negri. Pe Elena Negri, Vasile Alecsandri a iubit-o suficient de mult încât să-i dedice ciclul de poezii Lăcrămioare.

Şi Veronica Micle şi-a lăsat amprenta asupra Mănăstirii Văratec; a locuit chiar aici, la Maica Fevronia, mătuşa lui Mihai Eminescu, iar cea mai bună prietenă a sa a fost Elisabeta Conta, viitoare măicuţă la Văratec. Despre amândouă maicile a scris Mihail Sadoveanu, care obişnuia să vină la Văratec pentru a căuta surse de inspiraţie pentru romanele sale celebre. Marele scriitor a fost cel care a dat viaţă în paginile scrierilor sale unei maici de care altfel nu am fi auzit - Maica Megaluza în jurul căreia scriitorul ţese o frumoasă legendă. Şi o provocare a Maicii Benedicta: câţi dintre voi aţi recunoscut Mănăstirea Văratec în romanul Baltagul?

Tot la Văratec a poposit şi mai ales scris George Topîrceanu, poemul Plouă fiind dedicat acestei mănăstiri minunate. Iar o prezenţă mereu impresionantă a fost cea a Părintelui Nicolae Steinhardt, după ieşirea din închisoare. Au rămas numeroase mărturii despre perioadele pe care Părintele le petrecea într-una dintre chiliile Văratecului, citind, rugându-se, întreţinând cu prietenii săi aflaţi în pelerinaj discuţii pe teme religioase şi culturale.

În al doilea volum al convorbirilor dintre Maica Benedicta şi Fabian Anton, Oameni şi întâmplări din Văratecul de altădată, sunt evocate alte mari figuri ale culturii şi politicii româneşti. Alexandru Ioan Cuza a păşit cu mare fală la Văratec, în 1863, iar doamna Elena Cuza a găsit la această mănăstire dese clipe de linişte după moartea soţului ei.

Corneliu Zelea Codreanu menţionează în cele două cărţi de căpătâi, Pentru legionari şi Cărticica şefului de cuib, Mănăstirea Văratec drept una la care poposea adesea, având aici nu doar maici care-l simpatizau, ci şi câteva rude care lucrau în apropierea mănăstirii. Dar subiectul continuă să fie unul delicat.

De menţionat, în schimb, prezenţa lui Nicolae Tonitza la Văratec: «Tonitza a avut întotdeauna o relaţie mai specială cu Văratecul. Aici, în "împărăţia ploilor", se spune că, aşezat pe prispa unei chilioare, într-o zi ploioasă cum e mai mereu aici, Tonitza încropi varianta românească a celebrului şlagăr rusesc Occi ciornaia: "Of, ce ploaie, / Plictiskaia, / Ot Durău, na Ciahluovskaia / Mâncăm hleva, cârnatskaia, / Mâncăm slană, ustrovskaia, / Dar nem tu vodka, nem hazaia, / Păi să nu pleci la... Mamaia".»

Chipuri de lumină la Mănăstirea Văratec şi Oameni şi întâmplări din Văratecul de altădată au apărut la Editura Vremea în 2018, respectiv 2019 şi se numără printre cele mai vândute cărţi ale acestei veri.

*

Dialoguri purtate de Fabian Anton cu Zoe Dumitrescu-Buşulenga (sau Maica Benedicta) despre oamenii din trecutul mănăstirii Văratec. Sunt evocate destinele monahiilor de la Văratec, dar şi mari reprezentanţi ai vieţii culturale din România. Cartea este bogat ilustrată cu portretele celor amintiţi în discuţii.

*

Fragment
Eminescu, Creangă, Caragiale - noi mărturii

Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga): Vorbiserăm zilele trecute despre Eminescu şi Creangă...
Fabian Anton: Da, şi despre Caragiale.
M.B.: Şi despre Caragiale, dragul de el...

F.A.: Deşi mulţi se îndoiesc şi acum de prezenţa lor la Văratec...
M.B.: Bine, mulţi se îndoiesc fiindcă nu au habar, nu ştiu. Fiindcă maicile au şi alte preocupări decât a sta prin arhive să scotocească documentele. Asta presupunând că ar fi şi interesate de aşa ceva.
Acum să îţi spun ceva, în ziua de azi, în zilele noastre, puţini mai sunt preocupaţi de astfel de teme, de cine a fost la Văratec sau mai ştiu eu unde. Nu mai preocupă pe nimeni astăzi aşa ceva.
Dar Eminescu şi Creangă au fost aici de nenumărate ori, maicile mai bătrâne ştiau asta, i-au văzut...

F.A.: Azi mulţi ne spun că nu există dovezi, nu avem documente...
M.B.: Asta este o enormitate, un răspuns de o stupizenie fără de margini. Am auzit şi ideea stupidă că nu, domnule, Eminescu nu a avut nicio proprietate la Văratec. De parcă noi asta spunem, că era proprietar aici. Bineînţeles că nu a avut. A stat însă aici, chiriaş cum s-ar zice, plătind măicuţei care-l găzduia. Există şi documente în acest sens.
Ba, mai mult, există documente care atestă chiar şi legăturile străvechi ale familiilor lui Eminescu şi Creangă cu Văratecul...

F.A.: Ştiţi dumneavoastră de aşa ceva?
M.B.: Nu doar că ştiu, le am aici, în dosare. Uite...

F.A.: Povestim oleacă despre ele?
M.B.: Povestim dacă vrei, de ce nu... Deşi mulţi or să spună că pierdem timpul... Dar poate o să se vadă cu ocazia asta cât de ignoranţi sunt contestatarii...
Uite, de pildă aici... Ţi-am povestit despre Eminescu şi chilioara lui de sus, de la cimitir. Însă Eminescu nu a ajuns aici aşa, tam-nesam, din întâmplare...
Fiindcă ăştia care îi contestă prezenţa lui la Văratec nici măcar n-au habar că familia sa, Eminovicii, aveau vechi legături cu această mănăstire...

F.A.: Cum anume?
M.B.: Întâi de toate trebuie spus că tatăl lui, Gheorghe Eminovici, venea deseori aici, la Văratec...

F.A.: Ştiţi sigur asta?
M.B.: Există documente. Gheorghe Eminovici, căminarul, era bun prieten cu Safta Brâncoveanu^[i], celebra Safta Brâncoveanu...

F.A.: Cea care are statuia în curtea bisericii...
M.B.: Exact.

F.A.: Se ştiau, aşadar...
M.B.: Mai mult decât atât, erau prieteni buni.
Bunul Augustin Z.N. Pop^[ii] mi-a adus odată de la Iaşi copia unui document ce dovedeşte că, în primăvara lui 1846, tatăl lui Eminescu a fost aici, la Văratec, pentru a intermedia un împrumut pe care Safta Brâncoveanu avea să i-l acorde lui Constantin Balş^[iii].
A venit aici şi s-a înapoiat la Botoşani cu 1.000 de galbeni daţi de Safta Brâncoveanu. Se ştiau bine, aşadar...

F.A.: Mai aveţi documentul acela?
M.B.: Am o copie, o să ţi-o dau dacă vrei...

F.A.: Sigur că da.
M.B.: Apoi, după cum ţi-am mai zis, Eminescu avea aici o mătuşă, maica Fevronia Iuraşcu, "Fevronia sârboaica", cum i se mai spunea.
La ea a locuit Veronica Micle cât a stat la Văratec şi, mai mult decât atât, la maica Fevronia "sârboaica" a locuit, întâi de toate, Ana Câmpeanu împreună cu cei doi copii ai ei.

F.A.: Când se întâmpla asta?
M.B.: Ana a stat acolo începând din 1852. Apoi a stat şi Veronica, în jurul anului 1886 ea figurând în documente ca având "domiciliul în sfânta mănăstire Văratec".
Ba chiar mai mult, după moartea Veronicăi, fiica sa, Virginia Gruber^[iv], împreună cu soţul ei^[v], vor rămâne la Văratec de unde, de pildă, prin vara lui 1893, îi scriau lui Iorga: "Stăm aici, la Văratec, până la 1 septembrie. Scrie-mi încă la Văratec când pleci şi unde".
La Văratec, aşa după cum o spun chiar ei într-o altă epistolă, ducând "viaţă de adevărat far niente: nu citesc nimic, stau toată ziua în pădure. Şi e atât de bine, după ce ai muncit mult şi încordat!"

F.A.: Doamnă Buşulenga, haideţi să încercăm să facem un scurt portret acestei maici Fevronia... Am mai vorbit despre ea, ne-aţi mai povestit...
M.B.: Da.

F.A.: Haideţi să încercăm un crochiu, pentru cine nu cunoaşte întreaga poveste. Cine era această maică Fevronia?
M.B.: Dragul meu, Fevronia era mătuşa lui Eminescu, una din mătuşile din partea mamei.
Tatăl ei fusese stolnicul Vasile Iuraşcu, vechil la Joldeşti, unde îşi avea moşia aşa-zisul "Băluşcă"^[vi], arendaş al moşiei Vorona şi ceva mai târziu asesor la tribunalul din Botoşani. Vasile Iuraşcu a avut mai mulţi copii, l-a avut pe Costache, care în cele din urmă a ajuns monah la mănăstirea Neamţ şi apoi slujbaş superior la Eforia din Iaşi, l-a avut pe Iorgu, cu care mereu a fost în relaţii cât se poate de reci, apoi pe Iancu, ce a intrat şi el în monahism cu numele de Iachint, a ajuns chiar şi arhimandrit şi care, în ultima parte a vieţii, a fost stareţ la Coşula^[vii], a avut-o pe Maria, căsătorită cu un Mavrodin^[viii], a avut-o pe Rareşa, zisă şi Raluca, ce a fost căsătorită cu Gheorghe Eminovici, apoi pe Safta, căsătorită cu un Velisar^[ix], a cărei fiică, Olga, va ajunge şi ea la Agafton, maica Xenia Velisar, şi le-a avut pe cele trei fete, Fevronia, Sofia şi Olimpiada, toate intrate în monahism la mănăstirea Agafton.

F.A.: Ştiţi când s-a născut maica Fevronia?
M.B.: Există data menţionată în documente, maica Fevronia s-a născut în 1812, era de o vârstă cu tatăl lui Eminescu, cu Gheorghe, şi în 1828 s-a călugărit.
Într-un document despre monahiile aflate la Agafton ea este descrisă ca având "păr alb, ochi căprui, nasul de mijloc, statura mare, faţa albineaţă".
Dacă în "condica de calităţi ale monahiilor din soborul mănăstirii" despre celelalte două surori ale ei aflăm ceva mai multe detalii - uite, despre maica Olimpiada ni se spune că "frecventează regulat biserica având cunoştinţe îndeajuns în regulile tipicului" iar despre maica Sofia că este "prea religioasă, frecventând biserica regulat" - despre maica Fevronia ni se spune numai că "frecventează biserica" şi că era "cam curioasă din fire"...
În documentele publicate de bunul meu prieten, Augustin Z.N. Pop, găsim şi alte descrieri ale maicii Fevronia: ,,La faţă rotundă şi puţin cam cârnă, maica Fevronia nu semăna deloc cu niciuna din surori; toate celelalte semănau, le cunoşteai că sunt surori, numai Fevronia nu. Ea avea totul exterior grosolan se vede că se aruncase în neamul Catrinei Brehuescu^[x]."
Tot de la Z.N. Pop aflăm şi că, din cauza firii sale cam dificile şi irascibile, la Agafton cam toţi îi spuneau "Iurăşceasca cea nebună".
Cu toate acestea, maica Fevronia a fost cea mai apropiată de Eminescu şi de familia sa.
Să nu uităm că i-a fost "moaşă" la botez şi să nu uităm nici ce ne spunea Matei Eminescu în celebra sa epistolă către Corneliu Botez: "Mihai era la Iaşi, ce slujbă avea nu ştiu, dar de locuit, locuia la un loc cu Bodnărescu^[xi], în nişte chilii foste ale călugărilor greci din fundul curţii bisericii «Trei Ierarhi». Venind pe acasă, s-a dus şi pe la Gafton^[xii], şi acolo, într-o seară, maica Fevronia a făcut şezătoare de tors lână şi au venit la acea şezătoare mai multe călugăriţe, şi una din ele, anume Zenaida, a spus povestea lui Călin. Mihai a ascultat-o, a luat notiţe şi apoi a versificat subiectul."

F.A.: Familia Iuraşcu era de origine sârbă?
M.B.: Nu. Ei erau ruteni din câte se pare... Iar Donţu, care era numele de fată al soţiei lui Vasile Iuraşcu, erau cazaci.

F.A.: Şi atunci de unde vine "Fevronia sârboaica"?
M.B.: Uite, asta e bine că lămurim, fiindcă trebuie să se ştie întreaga poveste.
"Fevronia sârboaica" i se spunea numai aici, la Văratec. Aşa o strigau toţi. Şi asta fiindcă venise de la Agafton iar Agaftonul era, poate ştii deja asta, numit şi "mănăstirea Doamnei", aflându-se sub îngrijirea Doamnei Elena "Sârboaica", soţia lui Petru Rareş şi fiica ţarului Ion Despot, frate al mitropolitului Maxim. Bunicul ei fusese Gheorghe Brancovici, ultimul despot al Serbiei. Ea făcuse bisericile "Uspenia" şi "Sfântul Gheorghe" din Botoşani.

F.A.: La Văratec se ştie când a ajuns maica Fevronia?
M.B.: Aici a ajuns prin 1840.

F.A.: Deci pe la 28 de ani...
M.B.: Cam aşa. Atunci au ajuns la Agafton şi cele două surori ale ei, Olimpiada şi Sofia.

F.A.: Şi a avut de la început chilia de jos, de la iaz?
M.B.: Se pare că nu. Iniţial a locuit la vechea bolniţă a Văratecului. Apoi, prin 1856, după ce maica stareţă Eufrosina Lazu^[xiii] zideşte noua bolniţă a mănăstirii, maica Fevronia va primi celebra chilie în care s-a nevoit şi care a găzduit-o şi pe Veronica Micle.
Interesant de povestit mai este un lucru: prin 1808 logofeteasa Paladi a ridicat biserica de la "Adormirea" în amintirea soţului ei, Constantin Paladi^[xiv]. Ei bine, din lemnul recuperat de la vechea biserică a "Adormirii" se va clădi, prin 1817, bisericuţa de lemn cu hramul "Sfântului Ioan Botezătorul".

F.A.: Cea unde este acum mormântul Veronicăi...
M.B.: Da. Aceea. Dar să ştii un lucru: mormântul este acolo fiindcă la acea vreme, prin 1817, bisericuţa avea în jur "ţintirim". Abia apoi mormintele au fost strămutate, unele în cimitirul mare al mănăstirii, altele jos, în sat...

F.A.: Există un desen celebru cu chilia maicii Fevronia...
M.B.: Da. S-a păstrat un desen, un crochiu. Z.N. Pop mi-a dat şi o descriere a chiliei, găsită de el prin documente: "era o chilie aşezată la începutul cărăruii ce urca din poarta stăreţiei, pe stânga, spre biserica «Sfântul Ioan», spre fântână, cu măghiran în fereastră şi cu o ogradă plină de meri rotaţi şi molizi."
Acum mai trebuie să spunem un lucru, ca să vedem clar legăturile avute de Veronica Micle cu maica Fevronia. În 1886, când Veronica îşi donează casa din Târgul Neamţ, ea face iniţial donaţia special pentru maica Fevronia, care a şi locuit acolo în primii ani, când trebuia să ajungă în oraş. Abia apoi casa a intrat cu totul în posesia mănăstirii Văratec, fiind folosită ca metoc pentru maicile care lucrau în spital sau veneau cu treburi prin Târgu Neamţ. Există dovezi pentru asta, există documente...
Vezi, deci, că erau legături străvechi pe care Eminescu le avea cu Văratecul, nu nimerise aici aşa, ca orice pelerin... La fel s-au petrecut lucrurile şi cu Creangă...

F.A.: Şi familia lui avea legături cu Văratecul?
M.B.: Absolut. Există documente, cercetătorii le cunosc. Uite, de pildă, în vara 1849 o parte din familia lui Creangă, vreo patru dintre ei, în frunte cu Nică Sân Ion Creangă şi cu David Creangă, semnează o reclamaţie împotriva arendaşului, aga Dimitrie Stan în care, printre altele, îl acuză pe acesta că erau puşi să ducă la mănăstirea Văratec "lemne de foc în tot anul fără plată"...

F.A.: În 1849 Ion Creangă avea 12 ani...
M.B.: Da, împlinise 12 ani. Apoi, un alt document, uite-l: în 1850 unchiul lui, Gheorghe Creangă, a fost hirotonisit diacon aici, la Văratec... Se întâmpla în vara anului 1850, pe 30 iulie.

F.A.: Îl pomeneşte în Amintiri pe acest preot Gheorghe Creangă?
M.B.: Puţin, doar aşa, în treacăt... Dar ţineau mult unul la altul, se vede asta şi din puţinele epistole rămase... Creangă îi spunea "bădiţă" şi "moşule dragă" iar ultimele rânduri pe care i le-a trimis Părintelui Gheorghe sunt pline de un incredibil cafard. Ascultă: "Oare nu-i păcat de Dumnezeu să nu ne mai vedem noi, aşa, din când în când? Dacă nu ne-om mai vede, cât mai trăim, apoi... morţi... Dumnezeu ştie! Ce zici? Adevărat să fie, ori nu?"
Cum remarca şi regretatul meu prieten, Valeriu Cristea, acestea sunt, probabil, cele mai zguduitoare rânduri scrise vreodată de marele Ion Creangă.
De aceea şi Călinescu ne atenţionează că: "ruda cu care se-nvoia mai mult era cumintele şi acum bătrânul popă Gheorghe."

F.A.: Ştiţi cumva când s-a născut Părintele Gheorghe?
M.B.: Era oleacă mai mare decât nepotul său, se născuse în 1829 şi a plecat la Domnul la începutul iernii, în 1897. Avea doar 68 de ani şi, cum spune şi Ţimiraş, s-a stins "sărac şi întunecat de grija copiilor".
Cum, uite, după discuţia noastră de data trecută, stârnită şi de Elvira, am apelat la bunul meu colaborator Ciopraga^[xv] rugându-l să afle amănunte despre Caragiale şi vizita lui aici.

F.A.: Spuneaţi atunci că nu există decât o scurtă menţionare a lui Ibrăileanu despre asta...
M.B.: Da, Ibrăileanu scrisese. Dar iată ce mi-a trimis Ciopraga în Griviţei^[xvi]: Caragiale a ajuns la Văratec în jurul anului 1881.

F.A.: În 1881 avea vreo 28-29 de ani.
M.B.: Avea 29 de ani, da. În octombrie 1881 fusese numit revizor şcolar pe zona Neamţ şi Suceava printr-un decret regal, dat la recomandarea lui V. A. Urechia, care pe atunci era ministru al Instrucţiunii şi Cultelor. Atunci ajunge la Piatra Neamţ, unde îşi stabileşte domiciliul, şi tot atunci începe să facă excursii în zonă. Va sta la Piatra aproape şase luni, în februarie 1882 cerând să fie mutat într-un post similar în zona Argeş-Vâlcea.
Va reveni însă destul de des în zona Neamţului. Mărturie stă celebrul său text despre această zonă. Iată-l:

"MARE EXCURSIUNE ROMÂNĂ PRIN JUDEŢUL NEAMŢ
în patru zile: joi 20 - duminică 23 august 1898
PROGRAMA OFICIALĂ

ZIUA I
Adunare generală a comisiunii petrene la gara Piatra-Neamţ, orele 8 a.m. Primirea oaspeţilor bucureşteni la sosirea trenului 25, orele 8.10 dim. Schimb de discursuri. Îmbrăţişări cordiale. Excursioniştii iau loc în trăsură. Sunt toţi veseli. Plecarea 8.30 dim. Amiază dejun Văratec. În timpul zilei, vizita la Agapia; apoi la Oglinzi. Aci li se administrează la toţi duşuri reci. Seara, cină, panţarolă, table etc., şi noaptea, odihnă la Mănăstirea Neamţului.

ZIUA II
Dis-de-dimineaţă, borş, moară (zeamă) de castraveţi acri, sau simplu bicarbonat de sodă numai cu vin vechi, la Mănăstirea Neamţului, înainte de plecare, pentru dregere. Amiază, la Petru Vodă, 999 metri şi 33 de centimetri deasupra nivelului Mării Negre. Aci, dejun cu băutură: toţi sunt obligaţi a se ţinea la înălţime, până vor da din coadă-n vale.
Seara, cină, panţarolă, table etc. şi odihnă la Durău.

ZIUA III
Dis-de-dimineaţă, aceeaşi dregere ca şi ieri: apoi, când soda îşi face efectul, un salut Ceahlăului. Amiazi, dejun Hangu. Vizită la Bicaz. Seara, cină, panţarolă, o tăblică etc. şi apoi odihnă la Tarcău.

ZIUA IV
Iar dregere şi iar stricare, la Tarcău. Seara, reintrare triumfală în reşedinţa judeţului Neamţu.

N.B. Pentru repatrierea bucureştenilor se va dezbate ulterior, luându-se în considerare gradul de zăpreală în care respectivii se vor afla la sfârşitul zilei a patra, când se-ncheie excursiunea oficială, rămânând, ca la Moşi, afară din program, încă o zi pentru spălătură de ploscă.

Extract din regulamentul pentru excursiuni române

Despre purtări:
Art. 11. Jocurile de ştiinţă şi de noroc se vor juca în genere păstrându-se condiţiile admise la Clubul Tinerimii din capitala Regatului.
Art. 12. În specie, la panţarolă, nu se va juca de subt as decât în cazul când jucătorul de subt mână va fi prea avansat în puncte.
Art. 13. La table, când adversarul are zarul înainte şi mai are numai patru puluri de luat la as, iar tu ai cinci, eşti obligat să-i cedezi partida.
Art. 14. Nu se vor trânti cărţile, ziarul şi tibişirul în niciun caz. Asemenea este strict oprit a se scuipa cărţile, zarurile şi creta; deoarece, pe lângă că nu e lucru convenabil, un zar scuipat, fiind aruncat cu meşteşug, se aşază pe partea scuipată, şi astfel norocul îşi pierde vechea reputaţie că e orb; iar creta scuipată nu mai poate scrie pe tăbliţă.
Art. 15. La caz de supărare pentru goană de carte sau de mâhnire de ghelele, se poate înjura, însă nu direct personal pe adversar; nu cad, se-nţelege, sub previziunea acestui articol, cazurile de conştiinţă, când înjuri pe adversar în gând; însă chiar aceasta nu se cuvine decât în cazuri de manifestă goană de carte sau de ghelele insuportabile.
Art. 16. În mănăstiri de ambe-sexe niciun excursionist, indiferent de naţionalitate, protecţiune sau confesiune, nu are voie a înjura, sub niciun cuvânt, de cruci, troiţă, iconostas, aiasmă, în fine de tot ce priveşte religia străbunilor noştri, paladiul naţionalităţii române. Alte înjurături inocente, de domeniul strict familial, sunt permise, de exemplu: de moşi, mătuşi, soacră, tată, mamiţică, cu restricţia de la articolul precedent privitoare la respectul datorit persoanii partenerilor, ascendenţilor, descendenţilor şi colateralilor acestora.
Art. 17. Nu e permis a se blestema şi înjura decât cartea sau zarul său propriu; întrucât priveşte pe ale partenerilor, se permite numai râsul sardonic şi aluzia ironică asupra noroacelor pe cari le au în genere ageamiii.
Art. 18. În caz de joc la băutură, aceasta din urmă primează, şi viceversa: în caz de băutură la joc, primează acesta din urmă. Dacă din băutură prea-prea ori de multă scârbă de carte sau zar, va voi cineva să părăsească desperat panţarola sau tablele, poate juca chindia. Este însă absolut interzis a se juca chindia la interes.
Art. 19. La caz de excesivă bună dispoziţie, este absolut oprit excursioniştilor a se deda, mai ales în mănăstiri de bărbaţi, la scandaluri nocturne.
Art. 20. Pe tot teritoriul excursiunii, băutura este permisă fără nicio rezervă; dar nici nu se bucură de vreo primă de încurajare.
Art. 21. La excursiunile pe uscat, boala de mare nu este obligatorie."

F.A.: Deci Caragiale a ajuns în zonă prin 1881 şi în vara lui 1898 ştim sigur că ajunge şi la Văratec...
M.B.: Da. Mai mult ca sigur aceasta este excursia la care se referea şi Ibrăileanu în ce ţi-am povestit.
Bunul meu Ciopraga a reuşit chiar mai mult. Ascultă aici:

"Viaţa este plină de fericire, mişcare, interes. Vacanţele au un farmec fără egal.
În 1898 se vizitează Bucovina, în scopul de a se forma legături cu fraţii din străinătate.
Grupul merge până la Câmpulung, urcă Rarăul. Un fotograf fixează această lume bine dispusă, în ţinută de excursie, cu cizme înalte şi bastoane lungi şi grele din lemn de stejar, cu vârf de metal pe care să‑l poată înfige în pământ pentru a sări o prăpastie sau o simplă baltă şi cu care să se apere de şerpi, cu pălării de pai, pe care adesea le poartă ca steaguri, în vârful bastoanelor.
Fotografia a fost făcută pe pârâul Dea.
Coborând cu plutele pe Bistriţa, excursioniştii ajung la Piatra unde, în casa lui Calistrat Hogaş, îl întâlnesc pe I.L. Caragiale. Caragiale nu era mare iubitor de drumeţii, nici de scene câmpeneşti, dar ca să‑l convingă cât e de frumoasă natura moldoveană, ieşenii îl invită să meargă la Văratec; călătoresc în trăsuri cu trei cai cu zurgălăi şi îl reţin încă două zile.
Seara, la masă la Stere, Caragiale străluceşte de vervă şi spirit, aţâţat de tovărăşia foştilor normalieni.
Se stă până în zori. Câţiva din grup pornesc spre Ceahlău, urcă pe vârful Toaca, se odihnesc în adăposturi improvizate din crengi de brad şi muşchi verde.
Noaptea întreţin un foc de crengi de ienupăr, discutând şi ascultând mai ales povestirile lui Stere, care este inepuizabil. Pătrăşcanu are o puşcă de salon minunată, de care nu se mai satură; într‑o poiană de la poalele Ceahlăului, înspre Duruitoare, o încearcă mereu, ochind brazii.
Petru Bogdan - care nu ţinuse puşcă în mână niciodată, fusese scutit de armată ca «fiu unic la văduvă"- pariază că ar putea ochi o pasăre în zbor. Neivindu‑se pasăre, Pătrăşcanu îşi zvârle pălăria în sus, strigând: «Na! Ocheşte!»
Bogdan acţionează cu succes, stârnind o explozie de râs şi de felicitări, în timp ce Pătrăşcanu socoteşte trist că trebuie să poarte pălăria găurită până la sfârşitul vacanţei, negăsindu‑se prin acele pustietăţi pălării de vânzare.
Nimic nu trebuia să strice armonia aceasta, climatul acesta unic. Dacă din întâmplare vreun nepoftit puţin interesant avea nenorocul să nimerească în tovărăşie, producea o indispoziţie reţinută, dar gata să izbucnească: Ibrăileanu se întorcea pur şi simplu cu spatele la intrus, Bogdan se plimba cu mâinile la spate, lovind înciudat pietricelele din cale cu piciorul şi zvârlind ocheade ameninţătoare, în timp ce ceilalţi, mai miloşi, îi puneau alene câte o întrebare celui aterizat de niciunde. Dacă însă cel întâlnit era conul Calistrat Hogaş, întâlnirea se transforma în sărbătoare.
Înapoindu‑se spre Văratec, Mihai Carp este bolnav, are febră, mersul îi e anevoios.
La Văratec, doctorul Gavrilescu^[xvii] declară că are febră tifoidă. Ibrăileanu îi îngrijeşte pe Carp şi pe Iancu Botez, care se îmbolnăveşte şi el după câteva zile. Cei care l‑au cunoscut mai târziu pe Ibrăileanu nu şi-l pot închipui în ipostaza de infirmier. Poate că atunci a luat fobia microbilor."

F.A.: Fabulos. Cine a scris asta?
M.B.: E un manuscris de la Arhivele din Iaşi, este semnat de Elena Bogdan.
Dar textul ăsta ne ajută enorm să aflăm detalii despre acest pelerinaj, despre "excursia cea mare" cum o denumiseră ei.
Ai văzut, pe Caragiale îl găsesc în casa minunatului Hogaş, deci la Piatra, iar între pelerini îi mai aflăm pe Ibrăileanu, fraţii Botez, Mihai Carp, Petru Bogdan, D.D. Pătrăşcanu şi Constantin Stere...
Uite, referitor la excursia despre care ţi-am vorbit, ascultă aici câteva detalii importante pe care le scria bunul meu prieten Zigu^[xviii]:

"În vara lui 1898, Stere (fără Maria, care rămăsese să vadă de copii) a participat la o neuitată excursie cu prietenii din grupul lor de amici.
Excursia ar fi fost proiectată (inclusiv itinerarul) de Ibrăileanu. Şi ea a rămas memorabilă tocmai pentru că s-a deosebit de toate celelalte.
Grupul era «mixt». Bărbaţii erau reprezentaţi de Ibrăileanu, Stere, Ion şi Constantin Botez, Petre Bogdan, C. A. Teodoru, M. Carp, dr. N. Lupu, iar «sexul frumos"de Elena Carp (viitoarea soţie a lui Ibrăileanu), Lucreţia Carp (viitoarea soţie a lui Petre Bogdan), Ana Caramlău (căsătorită apoi cu I. Botez), Zoe Georgescu (devenită soţia lui M. Carp), Maria Carp, o domnişoară Lupu şi o Eliza Vasiliu (născută Caramlău, soră cu Ana). Stere a fost ales, ceea ce le şi era de câţiva ani buni, lider: i se spunea ironic «mareşalul».
Echipaţi de drum (cu botfori sau botine înalte, pleduri, pelerine din cauciuc) au pornit, în patru trăsuri, spre Târgu Neamţ. Prânzul îl iau la Agapia, iar spre seară au ajuns, pentru a înnopta, la Mănăstirea Neamţ.
Aici, au petrecut cu toţii, iar Stere era «aşa vesel că scotea note, adică cânta cu un glas puternic un vers din Demonul (...) de răsuna arhondaricul».
Amuzaţi de curiozitatea stârnită vilegiaturiştilor, a doua zi, însoţiţi de un car cu boi care le transporta bagajele, au pornit pe jos, pe malul pârâului Moisei, spre mănăstirea Râşca, unde au ospătat şi înnoptat.
Dimineaţa, în nişte harabale, au pornit spre Fălticeni, de unde a doua zi, în trăsuri confortabile, au ajuns la Mănăstirea Slatina. Stere, tot vesel, cânta cu glas tare «Chiriac s-ar însura! Chiriac mămucă"şi îşi bine dispunea supuşii.
Cu alte trăsuri, tocmite la Fălticeni, au pornit, a doua zi, spre Cornul Luncii. Aici era punct de graniţă. Şi-au scos permise de călătorie (care ţineau loc de paşapoarte) şi au plecat spre Gura Humorului, unde au ajuns la prânz.
Au dormit în acest orăşel, de unde a doua zi, cu trenul, au sosit la Câmpulung. Au rămas aici o zi şi o noapte, seara, în restaurantul hotelului, întinzându-se la taifas lung la care au participat şi intelectuali de prin partea locului, dintre care unul îi cunoştea pe Stere şi Ibrăileanu, din activitatea lor publicistică. De aici se îndreptară spre Rarău, pe care îl urcară.
Reîntorşi la Câmpulung plecară, în trăsuri, spre Vatra Dornei, vrăjiţi de frumuseţea drumului serpentinat, de pe care se vedeau panoramele unui peisaj de neuitat.
La Dorna au închiriat plute, amenajate cu bănci şi o masă improvizată. Au avut grijă să ia cu ei mâncare şi bere.
Şi apoi, bine instalaţi, au pornit pe Bistriţa în jos - pe la Toance - până la Broşteni, unde au înnoptat.
Dimineaţa devreme au pornit din nou cu plutele până în satul Răpciuni. De la Răpciuni, tot cu plutele, au ajuns la Bicaz şi de aici la Piatra Neamţ.
Excursia se încheia şi unii erau trişti.
Dar au avut noroc. Stere a aflat că în oraş se aflau Caragiale şi Ştefania, fiica lui Gherea, împreună cu alţi prieteni.
Şi cum Stere îi cunoştea din perioada petrecută la Ploieşti, în casa lui Gherea, s-au bucurat de întâlnire.
A doua zi, în sala unui restaurant «noi, cei mai tineri - îşi amintea Elena Carp-Ibrăileanu - ne simţeam foarte onoraţi căci eram toţi admiratori ai lui Caragiale, unii dintre noi îl vedeam atunci prima dată. La masă au vorbit mai mult Stere şi Caragiale, noi tăceam şi ascultam.»
De aici s-au înapoiat la Văratec, unde l-au găsit, venit de la Agapia, pe poetul Vlahuţă.
Au organizat, pe dată, o excursie pe Crâng, în timpul căreia Stere a discutat îndelung cu fostul lui adversar de la Viaţa.
Nici nu se întorseseră bine la Văratec când a sosit acolo Caragiale, nou prilej de ospăţ, discuţie şi glume. Stere, de obicei grav şi sever, s-a purtat, în excursie, ca un bun camarad, jovial, săritor, glumeţ şi plăcut. Inventa farse pline de haz.
Sevastos ştia, din relatările participanţilor, că odată a propus, de pildă, ca fiecare bărbat, încălţat cu bocanci impermeabili, să-şi transporte partenera (logodnică sau soţie) peste un pârâu. Lui Stere şi Ibrăileanu le convenea, pentru că soţiile lor erau plăpânde, pe când Zulnia lui Carp era voluminoasă. Carp n-a avut ce face, dar a trecut cu bine încercarea, spre amuzamentul lui Stere.
Altă dată, tocmiseră un ţăran mucalit drept călăuză. Urcând Ceahlăul şi încălzindu-se, mai fiecare a zvârlit în braţele şi pe umerii călăuzei pelerine, impermeabile, pardesie, încât abia se mai zărea căciula munteanului.
Stere, contemplând spectacolul, a depus şi el pardesiul pe calabalâcul purtat de biata călăuză, exclamând hâtru: «Tu duci în spate edificiul social, du şi veşmântul meu...»
Chipul său, din fotografia purtând data 1898, cu pălăria pe vârful capului, cu pelerina aruncată pe umărul drept, cu mâna stângă aşezată cruciş pe piept pentru a se sprijini şi toiagul şi pelerina, e voios şi senin.
Barba pare ceva mai scurtată ca de obicei, privirea e tot dârză, iar gura nu i se vede deloc din stufăria mustăţii unită cu barba. Aşezat între o doamnă şi doctorul Lupu (aproape scheletic de slab), robustul Stere câştigă parcă în relief.
O altă fotografie, din 1899, făcută tot la Văratec, surprinde (aşezaţi, ca la fotograf, doi pe scaune şi doi în picioare) un cvartet de buni prieteni (Stere, Ibrăileanu, I. Botez şi P. Bogdan).
Stere, cu o imensă pălărie albă pe cap, în haine închise, stă pe scaun, i se vede o singură mână, care ţine strâns un baston. Are o figură mai aspră, iar barba i se lungise - vai - din nou.
S-a organizat, atunci, o nouă excursie pe Rarău, urmată de coborârea, de la Dorna, cu plutele.
Aceste excursii au devenit un obicei al grupului lor de amici, cimentându-le prietenia şi apropiindu-i sufleteşte. Iar prezenţa lui Stere era dorită de toţi.
În 1900 prietenii, aflaţi în vilegiatură tot la Văratec, au trăit o spaimă pe care nu au uitat-o. O relatează şi Elena Beldie-Stere, şi Elena Carp-Ibrăileanu.
În toiul unei nopţi a izbucnit la mănăstire un incendiu. Soţii Stere şi-au trezit copiii, scoţându-i, înfofoliţi, în curte. Ibrăileanu a avut aceeaşi grijă cu logodnica sa. Şi-au scos, toţi, lucrurile din casă, în boccele mari şi unii priveau înfricoşaţi spectacolul, iar bărbaţii dădeau ajutor dacă nu la stingerea incendiului, oricum la potolirea lui.
Stere - pentru a nu se întinde incendiul - a rupt ostreţele gardului casei în care locuia, surd la plânsetele măicuţei proprietare. Focul a fost puternic. Au ars clădirea mănăstirii, casele vecine şi turla bisericii, topind şi clopotele.
Casa în care locuia Stere şi familia sa a rămas neatinsă de foc încât unii prieteni, sinistraţi, luau masa la ei.
Când lucrurile s-au liniştit, Stere a primit vizita lui Caragiale, însoţit de doamna sa şi de cei doi copii. De aici, în câteva trăsuri, au plecat cu toţii în excursie la Agapia, Stere instalându-se, ocrotitor, în vehicol, împreună cu doamna Caragiale şi cu un copil al dramaturgului. A fost, în ciuda incendiului, o vilegiatură plăcută, în acest an care inaugura veacul nostru."

F.A.: Superb...
M.B.: Ca orice apus...

---

[i] Safta (Elisabeta) Brâncoveanu (1776-1857) băneasă. Renumită prin numeroasele acte caritabile şi prin viaţa duhovnicească pe care a avut-o. Soţie a banului Grigore Brâncoveanu, Safta Brâncoveanu a înfiinţat Spitalul Brâncovenesc din Bucureşti. În ultima parte a vieţii s-a retras la Văratec unde a fost tunsă în monahism fiind cunoscută ca schimonahia Elisabeta Brâncoveanu.

[ii] Augustin Z.N. Pop (1910-1988) istoric literar.

[iii] Constantin Balş (?-1848) boier moldovean. Fiul marelui vistiernic Alexandru Balş şi al Smarandei Balş, născută Sturdza, fiica logofătului Alexandru Sturdza.

[iv] Virginia Livia Micle Gruber (1868-1937) poetă şi traducătoare.

[v] Eduard Gruber (1862-1896)

[vi] Iordache Balş.

[vii] Mănăstire în judeţul Botoşani. Înfiinţată în 1535 de marele vistiernic Mateiaş.

[viii] Mihalache Mavrodin, inginer, fost elev al lui Gh. Asachi,

[ix] Dimitrie Velisar, clucer.

[x] Catrina Brehuescu, mama Paraschivei Donţu, bunica maternă a lui Mihail Eminescu.

[xi] Samson L. Bodnărescu (1840-1902) scriitor şi poet. Membru al societăţii culturale "Junimea".

[xii] Mănăstirea Agafton.

[xiii] Eufrosina Lazu (1797-1888) fiica postelnicului Constantin Lazu. S-a călugărit la Văratec şi, în 1814 a primit schima monahală, sub numele de Eufrosina. Între 1844 şi 1888 a fost stareţă a mănăstirii.

[xiv] Constantin Paladi - hatman.

[xv] Constantin Ciopraga (1916-2009) critic şi istoric literar, poet, memorialist, profesor universitar, scriitor, membru de onoare al Academiei Române.

[xvi] Se referă la apartamentul pe care maica Benedicta îl deţinea în Calea Griviţei nr. 46.

[xvii] Probabil Alexandru Gavrilescu (1863-?).

[xviii] Zigu Ornea (1930-2001) editor, critic, istoric literar, publicist şi scriitor.