Descoperă-l pe bărbatul Brâncuşi prin intermediul scrisorilor sale de dragoste! - Brâncuşi & Marthe. Povestea de iubire dintre Tantan şi Tonton

Doina Lemny // corespondenţă Constantin Brâncuşi şi Marthe Lebherz
Brâncuşi & Marthe. Povestea de iubire dintre Tantan şi Tonton
Editura Vremea, 2019
traducere din limba franceză de Doina Jela şi Silvia Colfescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Descoperă-l pe bărbatul Brâncuşi prin intermediul scrisorilor sale de dragoste!

Se spune că adevărata faţă a unui om se vede abia în jurnalul său secret, iar dacă nu ţine un jurnal, se descoperă în corespondenţa sa cea mai intimă. Descoperiţi-l deci pe Constantin Brâncuşi, bărbatul! Editura Vremea a publicat scrisorile lui de dragoste, adresate unei fete cu 30 de ani mai tânără ca el, Marthe Lebherz.

Povestea amorului lor e fascinantă; Constantin Brâncuşi avea 49 de ani, se bucura de faima unui mare sculptor la Paris, iar prin atelierul său treceau adesea artişti de toate felurile, mai ales artişti din România. Marthe Lebherz avea doar 19 de ani, era balerină şi se afla la Paris împreună cu prietena ei Lizica Codreanu, pentru cursuri de dans. A fost dragoste la prima vedere! Constantin Brâncuşi s-a îndrăgostit pe loc de frumuseţea ei delicată, de statura de balerină, şi mai ales de cosiţele ei blonde ce vor juca un rol special în derularea relaţiei lor. Şi ea s-a îndrăgostit de el, dar nu a îndrăznit nici măcar să viseze; s-au reîntâlnit printre prieteni comuni, au început să se viziteze. În sufletul tinerei au încolţit germenii geloziei, auzindu-l la un moment dat pe Brâncuşi vorbind despre o tânără străină pe care dorea s-o angajeze în atelierul său. În cele din urmă şi-a angajat o secretară, dar în persoana lui Marthe, şi amândoi şi-au dat dragostea pe faţă, păstrând-o totuşi secretă faţă de restul lumii.

15 zile au trăit împreună în atelierul lui Brâncuşi, apoi a urmat despărţirea - sculptorul a plecat în America pentru expoziţii organizate de Marcel Duchamp. Vreme de mai multe luni, Brâncuşi şi Marthe şi-au scris neîncetat, declarându-şi iubirea şi dorul, făcându-şi promisiuni de revedere pasională, mirându-se ei înşişi de felul în care dragostea lor creştea la distanţă:

"Mulţumesc încă o dată, dulce prietenă, pentru inima ta pe care mi-ai deschis-o larg ca un curcubeu, după cum şi eu ţi-am deschis-o pe a mea. Ai încredere într-a mea, cum şi eu am încredere într-a ta şi gândeşte-te, drag Tonton iubită, că te iubesc din tot sufletul."

Scrisorile lui sunt scrisorile unui bărbat pasional, îndrăgostit nebuneşte, scrisori pline de neliniştile specifice amorului; oare ea îl mai iubeşte, oare ea îşi poartă de grijă, oare ea se gândeşte la el? E suficientă o propoziţie confuză din partea ei şi Brâncuşi se tulbură, plânge, disperă. Oare de ce nu-i mai trimite în scrisori şuviţe din părul ei blond aşa cum le fusese înţelegerea?

"Noaptea mi te aduce în braţe; te dezmierd, te sărut, îţi spun vorbe dulci, mă joc cu cosiţele tale; ziua lucrez - şi gândurile mele nu te părăsesc. Apoi o luăm de la capăt. Ia spune-mi, drag Tonton, de ce nu mi-ai legat ultimele două scrisori cu comoara ta pe care ştii că o ador? Asta m-a cam durut. Spune-mi, drag Tonton, deschide-ţi larg inima, spune-mi tot, sinceritatea e cel mai frumos lucru, risipeşte grijile şi linişteşte sufletul, drag Tonton. De ce nu mai legi scrisorile? Mai bine nu făceai aşa de la început, pentru că acum toată treaba asta mă chinuie. Spune-mi, drag Tonton, spune-mi repede.

Tantan"

... sau:

"Explică-mi ce vrei să spui cu asta, dragă Tonton: pur şi simplu nu vreau să rămâi virgin şi pentru asta... te iert şi trebuie să te iert pentru că vina nu e doar a ta.

Vrei să spui cu asta că sunt liber să-mi iau plăcerea de unde o găsesc pentru că şi tu faci la fel? Şi crezi tu că aş putea face aşa ceva fără tine iubindu-te cum te iubesc? Şi crezi tu că mă iubeşti dacă faci aşa ceva? Gândeşte-te bine şi spune-mi cu toată sinceritatea pentru că ne putem înţelege, dar cu toată sinceritatea, căci şi cel mai mic ocol o să ne revină tot timpul în amintire şi n-o să fim niciodată liniştiţi, drag Tonton iubit."

Ce-i cu Tantan şi Tonton? Aşa se adresau ei unul altuia! "Tonton este diminutivul de la Marthe - Marthon, iar Tantan, prescurtare de la Constantin", explică Doina Lemny, îngrijitoarea volumului de corespondenţă.

Cartea Brâncuşi şi Marthe sau povestea de iubire din Tantan şi Tonton cuprinde scrisorile pe care le-au schimbat cei doi de-a lungul anului 1926 (cât timp Brâncuşi s-a aflat în America cu expoziţii, iar Marthe a rămas la Paris având în grijă atelierul lui), apoi corespondenţa dintre cei doi pe timpul absenţelor lui Marthe (plecată în Elveţia, la părinţi). Din aceste scrisori reiese că Brâncuşi o ceruse în căsătorie pe Marthe iar ea acceptase; a fost singura femeie care a trezit în sculptorul român dorinţa mariajului. Ba chiar s-a preocupat de cumpărarea unui teren pe care să construiască o casă pentru familia lor. Totuşi, lucrurile nu s-au materializat.

Ultimele scrisori publicate în volumul Brâncuşi şi Marthe sau povestea de iubire din Tantan şi Tonton sunt din anii 1938-1939, când relaţia dintre cei doi era deja cu totul alta, iar tonul pasional ( - Oh, drag Tantan, preaiubit Tantan...) pierise, făcând loc unuia protocolar ( - Dragă domnule Brâncuşi...). Din dragostea lor nebună mai rămăsese o simplă amiciţie. Totuşi, scrisorile publicate în această carte se înscriu azi în seria marilor poveşti de dragoste cu celebrităţi ale secolului XX.

Când autorul are curajul de a recrea un personaj - Melmoth

Sarah Perry
Melmoth
Editura Nemira, 2019
traducere din limba engleză de Ioana Văcărescu

 Citiţi un fragment din această carte.

***
Când autorul are curajul de a recrea un personaj

Deşi am apreciat stilul luxuriant şi imaginaţia romanului Şarpele din Essex al lui Sarah Perry, la un moment dat a început să mă obosească. De aceea m-am apropiat de Melmoth cu oareşce îndoială, fără mari aşteptări. Dar mi-a plăcut. Mi-a plăcut pentru curajul de a transforma un personaj literar celebru în altceva, mi-a plăcut pentru ingeniozitatea de a-şi plasa romanul în Praga, oraş care se pretează excelent poveştilor gotice, şi, mai ales, pentru fibra morală care străbate întreaga carte. Una peste alta, o poveste reuşită, provocatoare şi pe alocuri dureros de citit şi mai ales de imaginat.

Melmoth este un personaj creat de autorul irlandez Charles Maturin, unchiul lui Oscar Wilde. Maturin a publicat în 1820 un roman gotic intitulat Melmoth, în care un tânăr student îşi vinde sufletul diavolului pentru 150 de ani de viaţă în plus şi apoi rătăceşte prin lume în căutarea cuiva dispus să onoreze pactul în locul lui. Romanul s-a bucurat de un mare succes în epocă, Balzac, Lovecraft şi mulţi alţi autori şi critici celebri ai epocii considerându-l unul dintre cele mai bune romane moderne europene. Cititorului contemporan tema i se va părea cu siguranţă foarte cunoscută, fiind întâlnită la autori din registre şi epoci diferite, de la Goethe la Anne Rice. Ceea ce reuşeşte Perry este, însă ceva deosebit: practic, transformă un personaj deja consacrat în altceva. Melmoth Martora, ori Melmotte, ori Melmotka, ne spune autoarea, este una dintre femeile care l-au văzut pe Fiul lui Dumnezeu înviat din morţi. Dar, spre deosebire de celelalte femei, Melmoth a negat mai târziu că l-ar fi văzut vreodată înviat. De aceea a fost blestemată să cutreiere pământul, fără a cunoaşte casă sau odihnă, până ce Hristos are să vină din nou. În tot acest timp, este prezentă acolo unde au loc cele mai mari ticăloşii, fiind martoră acolo unde nu există alţi martori, sperând ca în acest fel să-şi obţină izbăvirea păcatului.

Cel asupra căruia şi-a fixat ochii Melmoth îi simte prezenţa şi, la un moment dat, are parte de îmbrăţişarea acesteia. Toate acestea le află Helen Franklin, traducătoare britanică stabilită în Praga, de la prietenul ei Karel, dar şi din relatările şi poveştile altor personaje. Helen este o fiinţă insipidă, care refuză să trăiască şi doar supravieţuieşte încercând să ispăşească astfel un păcat greu care îi apasă sufletul şi conştiinţa. Sarah Perry îşi construieşte romanul purtându-ne din poveste în poveste, cititorul hoinărind prin vieţile unor oameni separaţi de zeci de ani, dar legaţi între ei printr-un sentiment de vină profundă. Germania nazistă şi genocidul armean sunt doar două dintre temele abordate în carte, două momente abominabile din istoria omenirii. Autoarea se apleacă asupra destinelor oamenilor obişnuiţi, a funcţionarilor şi cetăţenilor respectabili care devin rotiţe eficiente în angrenajul ororii. Tema nu este nouă, după procesul de la Nurnberg şi cel al lui Eichmann de mai târziu, banalitatea răului devenind un termen folosit frecvent pentru a ilustra obedienţa oarbă şi mândria stupidă a lucrului bine făcut atunci când este vorba despre oameni care au lucrat în regimuri totalitare şi criminale. Fraţii Sakir sunt mândri de soluţiile birocratice pe care le găsesc pentru deportarea armenilor, şi nu pun niciodată la îndoială corectitudinea politicilor statului turc. Abia când ajung în îmbrăţişarea caldă şi în acelaşi timp teribilă a lui Melmoth descoperă consecinţele crunte ale muncii lor exemplare de care erau atât de mândri.

Poveştile sunt descoperite şi citite de Helen de-a lungul întregului roman şi se împletesc cu crâmpeie din viaţa eroinei noastre cenuşii, cu povestea de iubire cu final ratat dintre Karel şi Thea, şi cu răutăţile Albinei Horakova, gazda pragheză a englezoaicei. Pentru mine cea mai dureroasă şi impresionantă poveste este, însă, cea a Rosei, tânăra din Manila cu o soartă teribilă. M-am întrebat dacă aş fi avut tăria şi puterea lui Helen şi am recunoscut faţă de mine însămi că nu aş fi putut să fac ce a făcut ea. De altfel, acesta este unul dintre punctele forte ale cărţii: faptul că îţi ridică întrebări, te forţează să îmbraci pielea personajului şi să te întrebi ce ai fi făcut TU într-o astfel de situaţie.

Ca în orice roman gotic care se respectă, oraşul este un personaj în sine. Praga lui Helen nu este Praga veselă şi plină de tentaţii şi minuni a turiştilor, ci una mult mai întunecată şi cu secrete înfiorătoare cum ar fi povestea inventatorului ceasului astronomic care a fost orbit cu ace de gămălie pentru a nu face de râs oraşul, construind în altă parte un instrument mai precis. Jocuri de umbre, imagini văzute doar cu colţul ochiului şi pentru doar o fracţiune de secundă, atmosfera îmbâcsită şi grea fac parte din lumea prin care se mişcă Helen Franklin. Este o lume văzută prin ochii unui osândit, a unui om care îşi poartă propriul păcat ca pe o platoşă în faţa oricărei bucurii pe care o poate oferi viaţa.

Melmoth este o carte care se citeşte cu plăcere chiar dacă ridică o serie de întrebări grele legate de responsabilitatea individului faţă de lumea în care trăieşte şi faţă de semenii lui. Este o carte care încearcă să te provoace, să te facă să vrei să afli mai multe despre subiectele aduse în discuţie dacă nu ştii deja despre ele, să ieşi din propriul confort şi univers pentru că, îţi spune autoarea este periculos să te complaci într-o stare de automulţumire şi suficienţă. Este, de altfel, ceea ce face şi Sarah Perry cu personajul său, Melmoth, a cărui istorie o rescrie într-un mod interesant şi original, concurând cu succes, povestea imaginată acum aproape două sute de ani de Charles Maturin.

Saladin - omul şi epoca sa

Abdul Rahman Azzam
Saladin. Triumful Renaşterii sunnite
Editura Corint, 2019
Traducere din limba engleză de Sorin Şerb

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Saladin - omul şi epoca sa

Cu toţii avem nevoie de eroi. Nu neapărat de eroi salvatori, ci de oameni care să ne arate că putem mai mult, oameni care să cristalizeze cele mai importante şi semnificative credinţe şi năzuinţe ale unui neam, care să devină modele pentru generaţiile care îi urmează. De cele mai multe ori, omului real i se estompează trăsăturile, i se şterg şi iartă păcatele şi erorile, rămânând doar eroul legendar, construit de multe ori din povestiri apocrife, anecdote şi istorioare. Se construieşte astfel o imagine care tinde spre perfecţiune, dar care se dovedeşte pe undeva neconvingătoare şi lipsită de viaţă. Este de datoria istoricului să se aplece cu atenţie şi acribie asupra personajului, să dezlege şi să separe firele realităţii de cele ale legendei. Rezultatul final îi poate, într-adevăr nemulţumi pe unii - aşa cum se întâmplă adesea cu adevărul, dar dacă eroul îşi merită soclul, atunci personajul istoric nu umbreşte aproape cu nimic gloria legendei.

Este şi cazul lui Saladin, una dintre figurile cele mai impunătoare şi celebre ale islamului şi a cărţii pe care i-o dedică istoricul egiptean Abdul Rahman Azzam intitulată Saladin. Triumful renaşterii sunnite, carte care a apărut în 2019 la editura Corint. Studiul istoricului egiptean şcolit la Oxford este considerat ca fiind una dintre cele mai bune cărţi publicate vreodată despre islam şi, implicit, despre Saladin. Ceea ce diferenţiază volumul lui Azzam de altele centrate pe acelaşi subiect este interesul pe care acesta îl arată epocii în care s-a născut, a crescut şi evoluat Saladin, precum şi oamenilor care l-au ajutat de-a lungul anilor să se transforme în legendă. În plus, o excelentă cunoaştere a curentelor islamice specifice epocii, a conflictelor născute din diferenţele de doctrină, dar şi a punctelor comune care au făcut posibil proiectul lui Saladin adaugă un plus de valoare cărţii, mai ales pentru cititorul occidental neobişnuit cu subtilităţile religiei islamice.

Azzam foloseşte termenul de "renaştere" în accepţiunea lui occidentală, incluzând în analiza sa aspecte legate de modul în care s-au construit fundamentele teologice ale curentului sunnit, informaţii despre creaţiile juridice, artistice şi literare inspirate de către acesta. De-a lungul cărţii, autorul acordă o atenţie deosebită naşterii şi evoluţiei medreselor. El atrage atenţia asupra faptului că deşi cuvântul se traduce acum prin "şcoală", la începuturi înţelesul lui a fost altul. Aceasta a fost o instituţie educaţională creată special pentru a preda legea islamică (fiqh) în conformitate cu una dintre cele patru şcoli sunnite. Acolo puteau fi predate şi alte materii, dar nu putea exista nici o medresă fără lege. Medresele au fost locul în care s-a pus bazele aparatului birocratic sunnit, oamenii religioşi şcoliţi acolo devenind de multe ori judecători, miniştri sau guvernatori.

Cititorul are ocazia să se aplece asupra unui studiu nu doar despre Saladin ci şi despre cruciade văzute prin ochii surselor musulmane. Va afla, astfel, de exemplu, că asupra musulmanilor invazia mongolă a avut în vremea tinereţii lui Saladin un impact mult mai profund decât cruciaţii înşişi. Europa medievală era percepută de conştiinţa musulmană ca fiind un loc rece, sălbatic. Cronicarul al-Masudi, scrie Azzam, descrie natura europenilor ca fiind grosolană, manierele dure, intelectul mărginit şi limbile lor greoaie. La toate acestea se adăugau lipsa de moralitate şi igiena precară a europenilor. Grupurile care le atrăseseră atenţia şi mai ales ostilitatea, erau ordinele militare ale Ospitalierilor şi Templierilor, dedicate complet cauzei cruciadelor şi, implicit deveniţi duşmani de moarte ai islamului. Saladin însuşi promisese că "Voi curăţa pământul de aceste două specii murdare", ceea ce a şi încercat să facă după victoria de la Hattin.

Parcursul lui Saladin este urmărit de istoric de la naşterea sa într-o familie kurdă care "nu era formată din păstori semi-barbari, ci purta cu sine tradiţiile şi amintirea unui întreg sistem politic şi comportamental", după cum remarcă autorul la un moment dat. Saladin a crescut avându-i drept modele pe tatăl său, Ayyub înzestrat cu certe calităţi de diplomat şi pe unchiul său, Shirkuh, un războinic redutabil. Istoricul egiptean recunoaşte că nu se ştie mare lucru despre tinereţea lui Saladin, dar este cert faptul că acesta şi-a trăit tinereţea în umbra lui Zengi şi apoi a lui Nur al-Din. Treptat, steaua acestuia a început să se ridice datorită unor conjuncturi favorabile, dar şi a calităţilor sale indiscutabile. De-a lungul întregii sale vieţi şi carierei militare şi politice Saladin a rămas un om simplu, dar în acelaşi timp complex, după cum spune istoricul. Mânat de o credinţă de neclintit, modest şi sociabil până la încălcarea etichetei, Saladin şi-a lăsat numele în istoria arabă, dar şi în cea creştină legat indestructibil de cruciade şi de Richard Inimă de Leu. Fiecare moment este atent studiat şi disecat de istoric care nu îşi ascunde simpatia şi admiraţia faţă de obiectul său de studiu.

La moartea sa, Saladin s-a dovedit a fi sărac. Atât de sărac încât cei care i-au oficiat ritualul de înmormântare şi-au dat seama că nu existau bani pentru giulgiu sau pentru paiele cu care trebuiau să căptuşească sicriul. Prietenul şi sfătuitorul lui de o viaţă, al-Qadi al-Fadil, a fot cel care a acoperit costurile înmormântării. Cel mai puternic om din lumea musulmană a murit, practic, fără nici un ban. Dacă veţi citi cartea veţi descoperi multe astfel de contradicţii în viaţa şi caracterul lui Saladin. Acestea nu îi ştirbesc cu nimic povestea şi imaginea, ci dimpotrivă. Omul Saladin completează într-un mod fericit şi convingător legenda Saladin, Azzam reuşind să ne ofere o imagine completă şi complexă a celui supranumit leul deşertului.

Cuvânt înainte la Despre educaţie. Arta învăţării şi valoarea vieţii

Jiddu Krishnamurti
Despre educaţie. Arta învăţării şi valoarea vieţii
Editura Herald, 2019
traducere din limba engleză de Dr. S. Diamant-Petrescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte

Cartea aceasta este rodul prelegerilor şi al convorbirilor pe care J. Krishnamurti le-a avut cu elevii şi profesorii şcolilor din Rishi Valley (Andra Pradesh) şi Rajghat (Varanasi). Aceste centre sunt conduse de Fundaţia Krishnamurti din India, care le-a instituit cu scopul de a crea un mediu unde învăţăturile lui Krishnamurti să poată fi comunicate elevilor. Pentru Krishnamurti educaţia este o pârghie esenţială în transmiterea aspectelor fundamentale ce conduc la transformarea minţii omeneşti şi la crearea unei culturi noi. O astfel de transformare crucială are loc atunci când copilului, pe lângă instruirea în diferite discipline şi îndeletniciri, i se dă posibilitatea să devină conştient de procesul propriei sale gândiri, simţiri şi acţiuni. Această luciditate îl determină să fie autocritic şi capabil de observare, prin aceasta având loc integrarea percepţiei, a discriminării şi a acţiunii - procese cruciale pentru maturizarea lui lăuntrică, pentru stabilirea unei relaţii juste cu semenii, cu natura şi cu tot ceea ce a creat omul.

Asistăm astăzi, pretutindeni în lume, la o punere în discuţie a principiilor de bază ale structurii educative şi ale diferitelor ei sisteme. Există, la toate nivelurile, o amplificare a opiniei că actualele modele educative au dat greş şi că există o totală lipsă de concordanţă între fiinţa umană şi complexa societate contemporană. Criza ecologică şi creşterea sărăciei, a foametei şi a violenţei îl obligă pe om să facă faţă urgent unor noi realităţi. De aceea se impune o abordare complet nouă a principiilor educaţiei. Krishnamurti pune în discuţie rădăcinile culturii noastre; această provocare se adresează nu numai structurii educative, ci şi naturii şi calităţii minţii omului şi vieţii sale. Spre deosebire de celelalte încercări care propun, fie anumite alternative în limitele actualului sistem educativ, fie evadări, abordarea lui Krishnamurti străbate graniţele culturilor particulare şi stabileşte o scară de valori în întregime nouă care, la rândul ei, poate crea o nouă civilizaţie şi o nouă societate.

Pentru Krishnamurti o minte nouă este posibilă numai când spiritul religios şi atitudinea ştiinţifică fac parte din aceeaşi mişcare a conştiinţei - o stare în care atitudinea ştiinţifică şi spiritul religios nu sunt două procese sau două capacităţi paralele ale minţii. Acestea nu se regăsesc în compartimente lipsite de comunicare, nu sunt două mişcări separate ce trebuie să fuzioneze, ci reprezintă o mişcare nouă, inerentă minţii inteligente şi creatoare.

Krishnamurti vorbeşte despre două instrumente disponibile oricărei fiinţe omeneşti: instrumentul cunoaşterii, care o face capabilă să ia în stăpânire aptitudinile tehnice, şi inteligenţa născută din observare şi cunoaştere de sine.

Chiar dacă acordă importanţă cultivării intelectului, necesităţii existenţei unei minţi iscusite, limpede, analitice şi precise, Krishnamurti pune mai degrabă accent pe o înaltă luciditate critică referitoare atât la lumea exterioară, cât şi la cea exterioară, pe refuzul de a accepta autoritatea, la orice nivel, şi pe echilibrul armonios al intelectului cu simţirea. A descoperi domeniile în care cunoaşterea şi aptitudinile tehnice sunt necesare şi unde acestea sunt fără valoare şi chiar dăunătoare constituie pentru Krishnamurti una dintre sarcinile fundamentale ale educaţiei, fiindcă numai atunci când mintea înţelege semnificaţia existenţei domeniilor în care cunoaşterea este inoperantă se realizează o dimensiune total nouă, sunt generate noi energii şi devine activ potenţialul nefolosit al minţii omeneşti.

Una dintre problemele şi provocările puse în faţa educatorilor pretutindeni în lume este problema libertăţii şi a disciplinei. Cum va creşte gradul de libertate a unui copil şi cum va fi posibil ca, în acelaşi timp, să se dezvolte în el un profund simţ al ordinii interioare? Ordinea este chiar rădăcina libertăţii. Pentru Krishnamurti, libertatea nu este un punct terminal, ci o reînnoire clipă de clipă, desfăşurată în chiar actul trăirii. În paginile care urmează cititorul poate întrezări, poate simţi această calitate a libertăţii în care ordinea este o parte inerentă.

Anii pe care un elev îi petrece într-o şcoală trebuie să lase în el o încântare şi o savoare plăcute. Aceasta se poate întâmpla numai atunci când nu există nici concurenţă, nici autoritate, când instruirea şi educarea sunt un proces simultan desfăşurat în prezent, când educatorul şi cel care este educat participă împreună la actul învăţării.

Spre deosebire de comunicarea spiritului religios făcută de diferite secte şi grupuri religioase, abordarea lui Krishnamurti are un caracter cu adevărat laic, deşi posedă totuşi o dimensiune profund spirituală. Există în învăţăturile lui Krishnamurti o îndepărtare de abordarea tradiţională privind relaţia dintre profesor şi elev.

Abordarea tradiţională are un temei ierarhic: există profesorul care ştie şi elevul care nu ştie şi care trebuie să fie învăţat. Pentru Krishnamurti profesorul şi elevul funcţionează la acelaşi nivel - ei comunică prin întrebări şi îndoieli până când profunzimile problemei sunt dezvăluite şi este revelată înţelegerea, care iluminează mintea amândurora.

Fundaţia Krishnamurti din India se simte profund privilegiată să ofere această carte elevilor şi educatorilor.

***

Această carte face parte din Campania Naţională Te aşteptăm în librărie!, 2019. Mai multe detalii despre campanie aici.

De la Ivan Turbincă la Romulus cel Mare - Gorbaciov. Viaţa şi epoca lui

William Taubman
Gorbaciov. Viaţa şi epoca lui
Editura Meteor Publishing, 2017
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
De la Ivan Turbincă la Romulus cel Mare

Ţineţi minte trei cuvinte: URSS, Pulitzer, Gorbaciov!

Un volum excepţional de istorie trăită (de mulţi dintre noi) a fost pus în vânzare de editura Meteor Publishing: Gorbaciov. Viaţa şi epoca lui. Autorul William Taubman, om de aproape 80 de ani, este un renumit politolog american. Biografia lui Nikita Hruşciov, scrisă de el, a câştigat Premiul Cercului Naţional al Criticilor de Carte pentru biografii în 2003 şi Premiul Pulitzer pentru biografie în 2004. De altfel, dosarul lui de cadre (cum se numea CV-ul la comunişti), conţine alte câteva repere interesante: licenţiat al Universităţii Harvard în 1962; doctor în politologie la Universitatea Columbia. Acestea "peste" un Certificat de la Institutul Rus, obţinut în 1965. În prezent, este profesor de ştiinţe politice la Colegiul Amherst. Şi, deloc lipsit de relevanţă, în cazul operei sale: soţia lui, Jane A. Taubman, este profesoară de limba rusă la Amherst College. Dacă îl mai adăugăm şi fratele - Philip Taubman - jurnalist diplomatic, apetenţa şi cunoştinţele sale asupra spaţiului sovietic dovedesc nu doar relevanţă, ci şi o inserţie (să-i spunem competentă şi autorizată) în intestinele defunctei Uniuni Sovietice, entitate istorică şi politică pe care a cercetat-o şi desluşit-o impecabil în scrierile sale.

Altfel, omul pare a fi avut nu doar fler şi competenţă, ci şi o mână suficient de bună spre a descoase "cu acul" vieţile şi activităţile conducătorilor sovietici: Stalin's American Policy. From Entente to Détente to Cold War (W.W. Norton & Company, 1982); Primăvara de la Moscova (împreună cu Jane Taubman, Summit Books, 1989); Hruşciov - Omul şi epoca sa (W.W. Norton & Company, 2003) şi Gorbaciov: Viaţa şi timpurile (W.W. Norton & Company, 2017).

Cartea care, pe mine unul, m-a entuziasmat aduce, la prima vedere, cu o cărămidă roşie, parcă (de)căzută din Zidul Kremlinului: în cele aproape 900 de pagini, descoperi URSS - o entitate statală urmărită şi decodificată de la primele ei semne de boală, cronicizate şi intrate în metastaze, apoi în agonie. Oamenii care s-au perindat pe la cârma ei sunt cercetaţi cu precizie chirurgicală şi relevaţi cu sârg şi obiectivitate, dar fără milă. Cu onestitatea pe care i-a dat-o înţelepciunea, Taubman evită exagerările şi clişeele propagandistice de vest, fără a se lăsa însă păcălit nici de fascinaţia pe care a exercitat-o asupra sa, mult timp, Gorbaciov şi o parte din echipa lui. Abordarea biografică a eroului său îi permite să scaneze lumea sovietică după 1931, anul naşterii acestuia: familia, locurile, vremurile şi obiceiurile... crimele staliniste, apoi războiul şi perioada reconstrucţiei, cu aparenta şi părelnica revenire spre o oarecare normalitate (limitată) din epoca hruşciovistă. Spotul de lumină se revarsă, din belşug, bine documentat, pe etapa de anchiloză progresivă, până la generalizare, a domniei lui Brejnev, fără ca fenomenul (spectaculos în sine) să fie diabolizat conform poncifelor. Dimpotrivă, lumea nomenclaturii sovietice apare vie, comică spre grotescă mai curând decât tragică. Andropov, Kosîghin, Gromîko, Iazov şi restul gerontocraţiei kremlineze se mişcă firesc şi edificator. Sute de situaţii reale, cu toată încărcătura lor de burlesc şi dramatism, de absurd şi găunoşenie osificată se perindă vii - adică autentice - prin paginile cărţii, asemeni unei comedii (totuşi umane), cu eroi de mucava costumaţi în tinichele lustruite peste rugina lor ascunsă, dar cu pretenţii; că, mdeh.... aşa s-a călit oţelul, devenind din seminaristul Djugaşvili un ditai Stalin-ul. Înţelegând, prin felul convingător în care o face Taubman, balamucul în curs de surpare multilateral dezvoltată din anii '70-'80 ai secolului trecut, evaluezi altfel luminozitatea naivă a lui Gorbaciov, eforturile sale de a salva, prin reforme incomplete şi imposibile, sistemul în curs de iremediabilă prăbuşire.

Volumul înfăţişează şi analizează mii de mărturii, interviuri cu Gorbaciov, transcrieri şi documente din arhive ruseşti, interviuri cu asistenţi şi consilieri de la Kremlin, stenograme şi rapoarte, întâlniri şi convorbiri, angajamente şi şantaje, disperări şi trădări. Margaret Thatcher, Mitterand, Kohl, Reagan sau George Bush, Elţin şi alţi granguri (inclusiv Ceauşescu, amintit aşa, ca un scuipat insalubru de pe marginea şanţului) evoluează sinuos, dar edificator. Vorba lui Shakespeare: "Lumea-ntreagă e o scenă, şi toţi oamenii - actori".

Cele câteva concluzii de forţă pe care nu doar că le acreditează, dar le şi impune cartea se referă la: colapsul inevitabil al Uniunii Sovietice - fenomen de care erau conştienţi toţi conducătorii săi, de unde şi toleranţa lor scrâşnită faţă de reformele gorbacioviste; speranţa deşartă a lui Gorbaciov că intelighenţia se va mulţumi cu jumătăţile lui de măsură şi, recunoscătoare, îi va rămâne alături; "dusul cu zăhărelul" pe care i l-a servit Occidentul în locul banilor ceruţi, până la urmă, cu disperare, dar şi refuzaţi de americanii care nu doreau ca aceştia să ajungă tot la înarmare şi în susţinerea Cubei; în fine, rolul "conivent" al însuşi marelui erou în desfăşurarea puciului din 1991, argumentat prin câteva detalii irefutabile, inclusiv prin încercarea unui "bis" în decembrie, cu câteva zile înainte de desfiinţarea URSS.

Personal, am regretat fiecare pagină parcursă şi care mă apropia, inexorabil, de sfârşitul cărţii. Întrebările de la care porneşte analiza lui Taubman nu doar că rămân în picioare, dar îşi găsesc aproape întotdeauna explicaţii factice irefutabile. În plus de asta, eroului nu îi este ascunsă sau edulcorată niciuna dintre greşelile săvârşite de-a lungul odiseei sale, fiind totuşi privit cu o binemeritată simpatie, în calitatea lui de mare înfrânt. De altfel, anii care au urmat destrămării URSS au marcat şi pentru el un declin dureros (adesea crud, parţial nemeritat) în toate privinţele. Decădere privită cu emoţie temperată, dar reală, de autorul acestei istorii pe cât de fascinantă, pe atât de necesară celor care vrem să înţelegem cum a fost posibil totul.

Din păcate, la data publicării acestui volum, William Taubman primise deja râvnitul Premiu Pulitzer. Cum altă distincţie mai impresionantă pentru publicistică e greu de găsit, pentru această carte îi rămân doar onorariul şi tantiemele din vânzări, precum şi mândria de a o fi scris. E puţin lucru?!...

Prefaţă la Eseu despre prejudecăţi

Paul Henry Thiry, baron d'Holbach
Eseu despre prejudecăţi sau
Despre influenta opiniilor asupra moravurilor si fericirii oamenilor
Editura Herald, 2019
traducere din limba franceză de Gabriel Doru Avram, Adrian Niţă

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă

Scriitor şi filosof francez de origine germană, Paul Heinrich Dietrich von Holbach, zis Paul Henry Thiry, baron d'Holbach, s-a născut la Heidelsheim (marele ducat de Baden, Palatinatul Renaniei), pe 8 decembrie 1723. Acest mare erudit a fost mai întâi una dintre personalităţile înaltei societăţi franceze; originar fiind din Palatinat, sosit în capitala Franţei încă din copilărie şi dispunând de o mare avere, a făcut din locuinţa sa un loc în care-şi dădeau întâlnire o seamă de scriitori valoroşi ai epocii: Jean le Rond d'Alembert, Georges-Louis Leclerc Buffon, Frédéric Melchior Grimm, Denis Diderot, Claude-Adrien Helvétius, Guillaume-Thomas Raynal, Ferdinando Galiani. Salonul, dar în special mesele pe care le oferea baronul erau extrem de apreciate, iar supeurile erau atât de fastuoase, încât spiritualul abate Galiani i-a acordat lui d'Holbach supranumele de "Primul somelier al filosofiei". În afara mâncărurilor de bun gust, aici mai întâlneai "multe dispute şi polemici, dar niciodată certuri".

Mare senior luminat, spirit îndrăzneţ şi vesel, inimă generoasă şi de o discreţie perfectă, baronul d'Holbach era o personalitate accentuată a societăţii pariziene. "Clubul holbachic", după cum îl denumea cu dispreţ Jean-Jacques Rousseau, îşi promova protejaţii la Curte, făcea şi desfăcea reputaţia unor curteni. Duşmanii baronului îi reproşau acestuia că avea un spirit puţin cam grosier, iar prietenii săi îl lăudau ca pe un savant enciclopedist.

Format la şcoala ştiinţelor naturale, baronul d'Holbach, înainte de a scrie articole despre chimie pentru Enciclopedia franceză, tradusese din limba germană o seamă de opere ştiinţifice de mare interes din domeniul chimiei şi mineralogiei. A promovat operele şi gândirea unor filosofi englezi precum Thomas Hobbes, Anthony Collins, John Toland, Thomas Gordon, dar în cadrul mişcării iluministe a veacului, d'Holbach urma să devină mult mai activ. Clubul pe care-l înfiinţase la reşedinţa sa nu era doar o asociaţie de conspiratori uniţi printr-o anumită doctrină bine precizată, ci, prin totala libertate a opiniilor care domnea, prin emulaţia şi înclinaţia către toate ideile îndrăzneţe privind politica şi religia, se constituia într-o avangardă extremă a filosofiei.

Însuşi baronul scria lucrări filosofice, unele dintre ele fiind mult mai îndrăzneţe decât ale tuturor celorlalţi. Avea însă şi colaboratori: Lagrange, Naigeon şi, în special, Diderot. Rousseau pretinde că d'Holbach şi-ar fi atribuit chiar lucrări ale prietenilor lui, care ezitau să le semneze cu numele real. În orice caz, cele mai multe dintre cărţile sale nu au fost semnate, apărând anonim. Foarte puţine dintre operele sale au scăpat de condamnările Parlamentului din Paris şi de punerea lor sub obroc de către Roma. Dintre lucrările condamnate, să amintim Le Christianisme dévoilé ou Examen des principes et des effets de la religion chrétienne (1766), publicată sub pseudonimul Boulanger; La Contagion sacrée (1767); Théologie portative (1768); Essai sur les préjugés, ou De l'influence des opinions sur les mœurs & le bonheur des hommes (1770), publicată sub pseudonimul Dumarsais; Le Système de la nature ou Des lois du monde physique et du monde moral, ultima carte fiind publicată sub pseudonimul "Mirabaud, secretar veşnic şi unul din cei patruzeci ai Academiei Franceze", volum care a suscitat în anul 1770 numeroase respingeri din partea criticii, fiind aspru condamnată chiar de Voltaire, dar şi de regele Frederic al II-lea al Prusiei. Dar Le Système de la nature a iscat asemenea controverse, pentru că era cel mai logic cod al ateismului ce apăruse până atunci. Alte cărţi controversate ale sale au fost: Politica naturală (1773) şi Morala universală (1776).

D'Holbach a elaborat un sistem filosofic închegat, în special o filosofie socială. Ideile filosofiei sale sunt împrumutate de la senzualişti: toate facultăţile noastre intelectuale sunt datorate simţurilor, spune el în Le Système de la nature, şi nu reprezintă altceva decât moduri ce rezultă din organizarea corpului nostru; însuşirile atribuite sufletului nu ar fi decât "modificări cărora o substanţă imaterială nu le poate fi susceptibilă"; în opinia sa, sufletul nu este diferit de trup, ci parte componentă.

D'Holbach combate ideile lui George Berkeley care susţinea că universul nu există decât în noi înşine. A doua influenţă a filosofiei sale se datorează ideilor gânditorilor hedonişti, în special în ceea ce priveşte noţiunile de interes şi de fericire. Dar, întrucât d'Holbach era un om al veacului al XVIII-lea, adaugă la aceste idei voinţa vremii sale de a recurge la experienţă în materie de cunoaştere, trecând astfel spre o filosofie socială. Moştenitor al ideilor secolului al XVII-lea, baronul d'Holbach crede că specia umană şi universul sunt "mecanisme extrem de complicate", că totul este legat şi în relaţie pe lumea aceasta, astfel încât cauzele sunt înlănţuite între ele. Deci, în virtutea acestui sistem de legături cauzale, natura este cea care dirijează acţiunile omeneşti, iar omul însuşi nu este neapărat o fiinţă aparte printre celelalte fiinţe ale naturii. Dacă ne vom analiza judecăţile, spune el, vom vedea că există pentru oameni o măsură unică, fie că este vorba despre opinii, instituţii, comportamente, şi anume utilitatea şi fericirea pe care lucrurile ni le procură, căci omul "este o fiinţă materială, structurată în aşa fel încât să simtă şi să gândească". Omul rămâne în continuare o fiinţă supusă circumstanţelor, asemenea fenomenelor naturale. Filosofia sa socială pune în lumină rolul principal al importanţei societăţii în concepţiile omului; chiar şi atunci când este vorba despre judecăţi personale, cauza erorilor de gândire vine din faptul că judecăm actele celorlalţi după efectele pe care le au asupra noastră. Astfel, noi suntem solidari cu semenii noştri şi ne trebuie un etalon la care să raportăm ideile noastre morale sau sociale. Ei bine, d'Holbach se va avânta tocmai în căutarea acestui etalon, studiind fundamentele structurale ale statului şi condiţiile edificării unei morale publice. Bazele guvernării, alături de ideile atât de binecunoscute ale contratului social, se sprijină pe noţiunea esenţială a binelui: iar "binele pe care-l facem oamenilor" înseamnă şi raţiune, şi echitate. Faptele ne demonstrează, spune d'Holbach, că nu există în lume vreo constituţie strict ordonată, bine alcătuită, ci tot felul de forme de guvernare dezorganizate, întrucât legile sunt alcătuite în aşa fel încât abuzurile conducătorilor fac să nu existe o egalitate în drepturi cu supuşii. Legea, care reprezintă "suma voinţelor societăţii", ar trebui să aibă drept scop de a-l îndruma pe om spre îndatoririle sale, adică spre stima celorlalţi, în definitiv spre "interesul general al societăţii". Dar, pentru a atinge acest scop "invariabil", sunt necesare trei condiţii: libertatea fără excepţii, garantarea proprietăţii şi siguranţei fiecăruia, o guvernare "puternică şi prietenă a luminilor". Morala socială, care este apropiată de trăsăturile legii naturale, trebuie să fie universală. Stabilitatea, certitudinea şi necesitatea se impun obligaţiilor moralei. "Trebuie să punem la temelia moralei necesitatea cunoaşterii lucrurilor; educaţia nu reprezintă altceva decât necesitatea dezvăluită copiilor. Legislaţia reprezintă necesitatea dezvăluită membrilor corpului politic. Morala este necesitatea raporturilor care există între oameni, dezvăluită unor fiinţe raţionale." "Obligaţia morală înseamnă acea obligaţie a noastră de a merita afecţiunea şi ajutorul pe care le primim din partea semenilor lângă care trăim şi cu care suntem asociaţi" (Sistemul naturii).

Morala trebuie să promoveze mobilurile care sunt capabile să ne determine sensibilitatea şi inteligenţa: plăcerea, teama de durere, speranţa fericirii; dar pentru ca obligaţia moralei să existe, este suficient să existe motive de plăcere ori durere care să fie la îndemâna omului. Moralistul nu trebuie să sufoce şi să condamne pasiunile, căci ele sunt inerente naturii noastre, ci trebuie să se servească de acestea, arătându-le oamenilor că interesele sunt aceleaşi pentru toţi, că fericirea rezultă din armonizarea pasiunilor şi din cooperarea tuturor cetăţenilor. Astfel, moralistul poate propune ca pasiunile să fie canalizate spre obiectele utile tuturor, folosindu-se de ajutorul experienţei şi al raţiunii. Baronul d'Holbach insistă asupra importanţei factorilor sociali ai moralei. Fie că este vorba despre a defini binele ori răul, sau convenţiile sociale şi instituţiile, în opinia sa instituţiile sunt vinovate pentru dezvoltarea şi răspândirea imoralităţii. Dar, din momentul în care se va instaura o regulă universală a moralei, aceleaşi virtuţi sociale vor făuri un bun cetăţean şi un bun suveran.

D'Holbach consideră în lucrarea Ethocratie că educaţia reprezintă factorul cel mai important pentru a ajunge la îndeplinirea acestor deziderate. Educaţia este în stare să le ofere indivizilor şi popoarelor o morală bazată pe experiment şi raţiune; în primul rând, însă, legislaţia şi morala trebuie alăturate, contopite, "pentru că amândouă se sprijină pe aceleaşi reguli". Mijloacele şi scopurile practice de implementare a moralei constau în a dezvolta simţul utilităţii şi al entuziasmului; se va redacta apoi un "catehism moral" care să conţină principiile unei morale "umaniste", conform cu fiecare categorie de cetăţeni. În concluzie, preceptele morale reprezintă suportul numeroaselor reforme sociale anunţate şi prezentate de baronul d'Holbach, care vor fi preludiul reformelor Revoluţiei franceze de la 1789.

D'Holbach este unul dintre autorii şi inspiratorii principali ai enciclopedismului; tot lui i se atribuie excesele de limbaj şi de gândire ale lui Diderot sau ostilitatea contra creştinismului, pe care a împărtăşit-o cu toţi prietenii săi. Dar Denis Diderot era mai mare cu unsprezece ani decât d'Holbach şi ei nu s-au cunoscut decât în 1749, de aceea este probabil ca acesta să fi avut mai întâi influenţă asupra baronului, chiar dacă d'Holbach, în ceea ce priveşte îndrăzneala de a promova ateismul, se poate să-şi fi depăşit repede maestrul şi prietenul.

Secolul al XVIII-lea îşi găseşte în baronul d'Holbach doctrinarul cel mai îndrăzneţ, eliberat de prejudecăţile religioase şi politice până la a manifesta un fanatism pe dos, ceea ce pare că-l anunţă pe dl Homais, personajul lui Gustave Flaubert din romanul Doamna Bovary. Cel mai bine este să nu zăbovim însă asupra lucrărilor sale pur polemice, unde se vădeşte adeseori, după cum spunea Grimm, "un om plin de fiere care se vrea agreabil". D'Holbach rămâne un gânditor ce a aşteptat cu nerăbdare nu doar distrugerea creştinismului, ci a oricărei alte credinţe religioase, ceea ce nu l-a împiedicat totuşi să considere că uneori religia este bună pentru popor. Dar scrierile sale cu adevărat filosofice se sprijină pe o documentare serioasă şi profundă, nu doar pentru că era un savant, ci pentru că şi el, ca şi Helvetius, a ştiut să culeagă roadele unei materii oferite din abundenţă de conversaţiile din salonul său. S-a folosit de toate argumentele pe care ştiinţele naturale ale timpului său le puteau pune în slujba materialismului.

Paul Henry Thiry, baron d'Holbach, moare la Paris pe 21 ianuarie 1789, la vârsta de 66 de ani.

Istoria ne-a dezamăgit, dar nu contează

Min Jin Lee
Pachinko
Editura Nemira, 2019
traducere din limba engleză de Cristina Nan

 Citiţi un fragment din această carte.

***
Istoria ne-a dezamăgit, dar nu contează

Recunosc că habar nu aveam ce înseamnă cuvântul Pachinko înainte de a citi cartea scrisă de Min Jin Lee. Dar cum cred că unul dintre motivele pentru care citim este să aflăm lucruri noi, să descoperim cum trăiesc şi gândesc alţii, ce ne apropie şi ce ne separă, ce visăm şi ce aspiraţii avem indiferent de locul în care a făcut întâmplarea să ne naştem, romanul acesta s-a dovedit o lectură interesantă, antrenantă şi în acelaşi timp uşoară în pofida dimensiunilor sale respectabile. În plus, m-a făcut curioasă să aflu mai multe despre acest joc atât de popular în Japonia, şi doar în Japonia.

Un articol scris de David Plotz şi intitulat Pachinko Nation^[1] mi-a răspuns la multe întrebări legate de rolul social şi implicaţiile culturale ale jocului de pachinko. Pachinko este, după cum scrie autorul, o combinaţie ciudată între pinball, jocuri mecanice şi bile. Deşi în Japonia jocurile de noroc sunt ilegale, există, evident, şi excepţii. Una dintre ele este jocul de pachinko. Jocul se bucură de un asemenea succes printre japonezi încât saloanele de pachinko aduc mai multe venituri decât industria auto. David Plotz crede că există câteva motive pentru care acest joc se bucură de un asemenea succes: pariurile se fac pe sume mici, este o activitate care nu implică socializare, saloanele în care se joacă permit deconectarea temporară a jucătorilor de la ritmul frenetic şi obligaţiile cvasi-permanente impuse de societatea japoneză. De remarcat, că majoritatea spaţiilor în care se joacă sunt controlate de către emigranţi coreeni, veniţi în Japonia de generaţii bune, dar care nu au ajuns (sau nu au fost lăsaţi) să se simtă niciodată acasă în ţara de adopţie.

Povestea unei astfel de familii se află în centrul romanului Pachinko. Istorisirea începe în anii '30, într-un sătuc pescăresc de la malul mării, unde se naşte Sunja, fiica mult iubită a lui Hoonie şi a lui Yangjin. Fiind singurul copil, Sunja va creşte înconjurată de dragostea şi atenţia părinţilor, şi, ca orice copil îşi va trăi copilăria fericită ignorând invazia japoneză şi greutăţile cu care se confrunta familia. Moartea tatălui o maturizează pe fată care devine ajutor de nădejde al mamei în hanul pe care aceasta îl administrează. Din păcate, ca în multe alte poveşti de viaţă, tânăra se îndrăgosteşte de persoana nepotrivită şi rămâne însărcinată. Pentru a scăpa de oprobiul public acceptă să se căsătorească cu un tânăr pastor creştin şi se mută împreună cu acesta la Osaka. Coreeni nu se bucurau de un renume prea bun în Japonia, fiind consideraţi necivilizaţi, needucaţi şi nespălaţi. În plus, Sunja şi soţul ei erau creştini, o minoritate în Japonia unde creştinii erau consideraţi sectanţi. Despre dispreţul nutrit de japonezi faţă de coreeni mai citisem în romanele lui James Clavell, unde, dacă îmi aduc bine aminte, erau numiţi "mâncători de usturoi". Romanul de faţă merge dincolo de simplele etichete şi ne arată ce înseamnă discriminarea de zi cu zi, transpusă în gesturi mici, aparent nesemnificative.

Sunja şi familia ei sunt nevoiţi să facă faţă rasismului, condiţiilor mizere de trai şi nedreptăţilor zilnice. Femeia se dovedeşte, însă un caracter puternic şi descurcăreţ. Naşte doi băieţi extrem de diferiţi unul de celălalt. Autoarea alege să dea fiului născut în afara căsătoriei trăsăturile de caracter ale tatălui adoptiv - studios, aplecat spre lectură, cu talent pentru limbi străine, în timp ce fiul pastorului, Mozasu, este înzestrat cu o fire practică, de întreprinzător. Mozasu este gândit ca varianta curată a tatălui lui Noa, un om de afaceri lipsit de scrupule şi membru al Yakuza. Mozasu devine proprietar de săli pachinko prin muncă cinstită şi fără a se implica în afaceri necurate. Accentul cade mai puţin pe jocul în sine şi implicaţiile sale şi mai mult de modul în care implicarea membrilor familiei în această activitate le schimbă soarta. De aceea am simţit nevoia să caut mai multe informaţii despre acest joc.

Saga familiei coreene se întinde pe patru generaţii, de-a lungul unei perioade istorice extrem de zbuciumate. Evenimentele majore creează fundalul pe care se desfăşoară  lupta de zi cu zi pentru supravieţuire a familiei. Două femei se află în centrul poveştii: Sunja şi Kyunghee. Diferite ca temperament şi educaţie cele două sunt legate printr-o prietenie solidă şi găsesc mereu soluţii pentru a depăşi greutăţile. Datoria şi onoarea sunt stâlpii pe care îşi bazează întreaga existenţă. Dragostea joacă un rol secundar în poveste, iubirea şi datoria faţă de membrii familiei primând de fiecare dată. Sacrificiile personale fac parte din viaţa personajelor, fiecare are un cod moral pe care tinde să îl respecte până la extremă, uneori această inflexibilitate având consecinţe tragice şi dureroase.

Min Jin Lee construieşte o frescă credibilă şi dură a epocii. Are talent de povestitoare, aşază dialogurile la locul lor şi reuşeşte să le confere o notă de veridicitate şi autenticitate. Personajele pot părea un pic prea scorţoase pentru cititorul român, dar acest lucru, cred eu, îşi are rădăcinile în modul diferit de a privi viaţa şi obligaţiile familiale de către coreeni. Japonia nu se alege cu o imagine tocmai strălucită, dar privit din punctul de vedere al coreenilor, probabil că aşa arată. Este un punct de vedere interesant care, poate, ne va ajuta să nu cădem în extremă şi să idolatrizăm societatea japoneză aşa cum tindem să o facem de multe ori. În plus, cartea te face să meditezi la ce înseamnă să fii imigrant, cu ce sacrificii vine acest statut şi cum dorul de casă rămâne în suflet, estompat mai mult sau mai puţin de provocările zilnice.

Pachinko nu este un roman de vacanţă, deşi se citeşte destul de uşor. Este un roman de familie, care, deşi nu are complexitatea şi amplitudinea seriei Forsyte Saga de exemplu, aruncă o lumină edificatoare asupra unei epoci măcinate de conflicte şi a unui subiect sensibil - discriminarea legală şi socială a coreenilor în Japonia. Şi în prezent, din câte spune autoarea, unii coreeni refuză să-şi dezvăluie descendenţa tocmai pentru a nu fi priviţi cu suspiciune. Cel puţin un elev coreean s-a sinucis ca urmare a bullying-ului din curtea şcolii japoneze unde învăţa. Motivul: originile sale coreene. Poate personajele nu vor părea profunde şi complexe, poate vă va fi destul de greu să vă ataşaţi de ele, dar să nu uităm că prea puţini dintre noi sunt aşa în realitate, mai ales când suntem puşi în situaţii dificile. Mie mi-a plăcut Sunja, deşi uneori m-au enervat deciziile ei şi nu i-am putut înţelege stoicismul în faţa încercărilor vieţii, mai ales în ceea ce îl priveşte pe Noa. Dar cred că este o carte care merită citită tocmai pentru că te pune în faţa unui alt mod de a gândi şi trăi.

---

[1] japansociety.org/pachinko_nation

Doru Mărgineanu dincolo de biofizică - prefaţă la Cronicile unui spectator implicat

Doru Mărgineanu
Cronicile unui spectator implicat
Editura Vremea, 2019

 Citiţi un fragment din această carte.

***
Prefaţă. Doru Mărgineanu dincolo de biofizică

Cronicile unui spectator implicat - acesta este titlul, parţial definitoriu şi destul de modest, pe care Doru Mărgineanu a ales să-l dea volumului său de opinii şi eseuri. Modest, în primul rând, pentru că autorul nu este, aşa cum pretinde, doar un spectator - fie el şi implicat -, ci actor, deopotrivă. Nici nu putea fi altfel câtă vreme, în paginile sale, actorul este cel care îşi întrerupe monologul spre a-i da cuvântul spectatorului ori de câte ori acesta ţine să se facă auzit în chestiuni "de interes public". Astfel, à tour de rôle, actorul devine spectator "implicat", spectatorul se implică în mod necesar ca actor. Un dialog se instituie inevitabil între cei doi. Tonul este grav, perspectiva fiecăruia, dublă, precum dublă este şi ipostaza în care cei doi se regăsesc - aceea de autoexilaţi siliţi să trăiască departe de ţara natală fără a se fi înstrăinat vreodată cu adevărat de ea. Percepţia asupra ţării le este, însă, vigilent controlată de amintirea unei experienţe traumatice traversate în trecut: un abuz la care au fost supuşi, o nedreptate ireparabilă - "jumătatea de secol (de comunism n.n.) furată vieţii". Experienţă arhisuficientă pentru a-şi găsi în ea justificarea în privinţa unei decizii radicale: autoexilarea a fost un "gest dramatic la limita disperării". Pe de altă parte, adaptarea la un mediu nou este echivalentă cu o criză: libertatea atât de scump câştigată nu este aducătoare de seninătate, sufletul rămâne iremediabil tulburat şi îngreunat de îndoieli, de conflicte lăuntrice şi tensiuni ireconciliabile întreţinute de spectrul unei "înfrângeri amare". Marile suferinţe vor limpezi însă curând un înţeles adânc - ruptura de ţară este, înainte de orice, o ruptură de sine, iar ea reclamă urgent o reformă profundă a "eului cultural". Altfel spus, integrarea în noua societate se face cu preţul unei pierderi însemnate şi cu speranţa unui câştig incert pe/cu un fond sufletesc precar.

Aşadar, un întreg spectacol pe două voci, însufleţit de câteva zeci de articole şi eseuri semnate de autor din1990 până în prezent, unele, în publicaţii româneşti: Revista 22, Cotidianul, Dilema, România liberă, Timpul, Cultura, altele, în două cunoscute jurnale belgiene, Le Soir şi La libre Belgique. Temele predilecte: istorie recentă, societate, cultură, ştiinţă, probleme ale emigraţiei.

Dar cine este autorul? Citindu-i cartea de memorii, Privirea din afară / spre ştiinţă şi pe alături în România de dinainte, apărută în 2018 la editura Vremea, aflăm că până în 1988, când a părăsit România, Doru Mărgineanu (care, de astă dată, nu se mai ascunde după titlu) a fost un biofizician cu amplă activitate în mediul academic şi în cercetare. A publicat o monografie de neurobiofizică - prima în lume de genul acesta -, numeroase studii de referinţă în reviste de specialitate internaţionale. După 1988 îşi continuă cariera exemplară în biofarmaceutică la Bruxelles, devenind unul dintre creatorii a două medicamente esenţiale în tratarea epilepsiei, produse de UCB-Pharma din Belgia. Începând din 1998 a predat cursul de Analiză a semnalelor fiziologice la Universitatea din Liège şi, din 2009, cursul de Neurofarmacologie la Universitatea din Mons.

Dar, odată prezentat autorul, să ne întoarcem la cartea de faţă, despre care se cuvine să spunem că textele care o compun nu se rezumă nicidecum la problemele emigraţiei. Ele acoperă o tematică mult mai largă, toate fiind scrieri de analiză şi de reflecţie critică şi, nu în ultimul rând, de atitudine civică. Toate sunt într-un fel mărturii evocatoare ale efortului depus de autor pentru a se integra în societatea belgiană, liberă şi democratică şi, totodată, în comunitatea ştiinţifică internaţională. Dar nu singur ci, pe cât posibil, cu tot cu ţara natală, într-un moment în care ea însăşi trece prin schimbări majore de destin. De aceea, bunăoară în 1999, asaltul minerilor din Valea Jiului asupra Guvernului îl ultragiază cu atât mai mult, stârnindu-i invective pe măsură la adresa acelor politicieni care, după părerea sa, urmăreau, la Bucureşti, reinstaurarea unei puteri absolute. Citim însă şi un alt articol, tot de atitudine, publicat cam în aceeaşi perioadă de Doru Mărgineanu în Le Soir. Autorul se declară de astă dată de partea oficialilor români, considerând că reacţia acestora la tendinţa denigratoare a unei expoziţii "de cartier" vernisată la Watermael-Boitsfort a fost promptă şi îndreptăţită: artistul fotograf prezenta, în respectiva expoziţie, o suită de portrete din care rezulta că aşa-zişii români sunt romi, atribuind astfel "particularului statutul de generalitate".

Volumul este compus din 4 capitole: Despre ţară, Cultură şi ştiinţă, Despre cum ne merge mintea şi Întrebări obsesive, însoţite de Anexe (unele redate în franceză, aşa cum fuseseră scrise iniţial). Cele mai numeroase articole - majoritatea cu subiecte ştiinţifice - au apărut în Cultura, revistă la care autorul colaborează din 2012. Armonia lăuntrică pare să se fi instalat între timp, dându-i autorului nostru răgazul de care avea nevoie şi pofta de a medita: asupra religiei şi ştiinţei, de pildă, asupra ştiinţei şi eticii, asupra complexităţii fenomenului religios şi neuroteologiei, asupra neuroculturii sau asupra identităţii colective a diasporei române, asupra istoriei şi a memoriei. Teme mari, de actualitate şi de întâlnire a mai multor discipline cărora Doru Mărgineanu ştie să le dea în paginile sale intensitatea emoţională necesară unei lecturi palpitante.

Este, de altfel, firesc să fie aşa dacă ne gândim la bogata sa experienţă existenţială, la înalta competenţă profesională, cultura, spiritul sintetic, conştiinţa civică - însuşiri care se regăsesc, cum am văzut, şi în alte întreprinderi ale sale, cel puţin la fel de meritorii.

(Angela Martin, august 2018)

Prolog

În decembrie 1988, cu numai un an înainte de sfârşitul doar visat, dar încă neîntrezărit al dictaturii lui Ceauşescu, m-am hotărât să rămân în Belgia, unde ajunsesem cu aprobarea (penibil obţinută!) de a sta în afara ţării numai două săptămâni. Decizia emigrării a fost pentru mine atât o victorie, cât şi o înfrângere amară. Victorie asupra inhibiţiei mele cronicizate, de universitar matur şi recunoscut în mediul meu din ţară, de a asuma o schimbare radicală şi imprevizibilă a existenţei. Iar înfrângere, prin abandonarea proiectului de viaţă în care crezusem încă din adolescenţă şi a mai tuturor realizărilor de până atunci. Urmarea imediată nu putea fi decât o etapă profund tensionată a vieţii, când eforturile de integrare în societatea din Belgia şi de reîntregire a familiei au fost absolut prioritare. Recuperarea de către un fugit în Occident a familiei rămase zălog în ţară dura atunci câţiva ani, iar integrarea în noua societate implica mai întâi obţinerea dreptului de azil, apoi găsirea unui loc de muncă, prin care nechematul nou locuitor al acelei ţări să îşi asigure traiul lui şi al familiei.

Ruperea cursului vieţii mi-a fost însă uşurată de bunăvoinţa sorţii, care a făcut ca din ianuarie 1990 să am un salariu normal, după ce în 1989 avusesem burse de cercetare în două universităţi belgiene majore. Iar evoluţia galopantă a istoriei europene mi-a grăbit reîntregirea familiei, în martie 1990. Însă cred că îi este oricui evident că atingerea urgenţelor elementare ale existenţei nu a însemnat nici pe departe instalarea în vreo dulce lipsă de griji. Dar, fiind preocupat şi de probleme dincolo de cele ale vieţii şi profesiei mele, începând din 1990 m-am exprimat adesea în presă asupra unor subiecte de interes mult mai larg.

În primele două decenii de după colapsul comunismului în Europa, subiectele extra-profesionale care mă frământau s-au referit la închiderea tristei paranteze din istoria ţării, când mi-a fost dat să mă nasc şi să ajung matur. Astfel, din 1990 până în 2010, am publicat în presa din ţară eseuri despre pierderea unei părţi importante din elita profesională şi din forţa vie a României, despre problemele cercetării ştiinţifice în post-comunism şi despre regăsirea identităţii naţionale româneşti, întruchipată de monarhie. Iar în presa din Bruxelles am scris, pe când România nu era încă nici în Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, nici în Uniunea Europeană, despre importanţa geo-strategică a ţării, relevând necesitatea integrării ei într-o Europă democratică şi prosperă.

După admiterea României în cele două structuri internaţionale esenţiale, ambele cu sediile în Bruxelles, un neprofesionist al politicii şi jurnalismului, ca mine, nu mai avea, în mod evident, de ce să se exprime public asupra acelor subiecte. Cât despre disputele din arena politică a României post-decembriste, mi-am impus decenţa să nu mă exprim în presă, dat fiind că trăiesc în afara ţării. Dar am simţit îndatorirea morală să semnalez autorităţilor româneşti un aspect regretabil şi inutil al relaţiilor lor cu diaspora. Acea semnalare nu a fost publică, însă subiectul ei o încadrează în acest grupaj de opinii, astfel că am inclus-o în Anexe. Din aceleaşi considerente, am inclus tot acolo şi o scrisoare deschisă adresată în ianuarie 1990 profesorilor şi studenţilor din facultatea unde activasem înaintea auto-exilării.

În ultimul deceniu, interesul meu extra-profesional a evoluat către subiecte fundamentale ale situării ştiinţei în ansamblul culturii umane, ale relaţiei între religie şi ştiinţă şi ale diferitelor aspecte ale neuroculturii - domeniu în plină ebuliţie, asociat neuroştiinţelor, în care am lucrat. Eseuri referitoare la un spectru relativ larg de astfel de subiecte am publicat în paginile primitoare ale revistei Cultura. Dat fiind că opiniile şi eseurile reluate în acest volum au subiecte foarte variate, asamblarea lor nu reia succesiunea cronologică a apariţiei iniţiale în presă, mai relevantă fiind gruparea tematică. Toate cronicile sunt reproduse aşa cum au fost publicate, adăugând însă note explicative sau de actualizare, acolo unde mi s-a părut util.

După ce fixasem titlul acestui volum, mi-am dat seama că el îl poate evoca pe acela al cunoscutului volum de interviuri din 1981 al lui Raymond Aron Spectatorul angajat, tradus şi în româneşte, în 1999. Eu admir fără rezerve parcursul intelectual al marelui jurnalist şi politolog, care a rezistat contaminării masive a "intelighenţiei" franceze de morbul comunismului, pe care el l-a combătut. Dar, eventuala consonanţă a titlului meu cu acela al volumului memorialistic al lui Raymond Aron este total necăutată. Căci, orice cronică provine în mod evident de la un spectator, iar eu nu mă pot revendica decât implicat cumva în subiectele abordate doar ocazional, în timp ce marele intelectual francez a fost un jurnalist asiduu, angajat efectiv în susţinerea liberalismului filosofic şi politic.

Sper că strângerea între coperţi a celor publicate în presă de când nu mai locuiesc în România, dar continui să mă simt şi român, nu are cum să arate vreun veleitarism. Căci, în această carte sunt doar excursii mentale dincolo de limitele muncii sale ale unui profesionist, acum septuagenar, împăcat sufleteşte cu ceea ce a realizat în specialităţile pe care le-a practicat cu pasiune. Dorinţa punerii în ordine îmi este motivată de speranţa că subiectele abordate pe parcursul a trei decenii au prin ce să intereseze un cititor român de azi: câteva ca istorie, altele fiindcă (din păcate!) au rămas tot actuale şi majoritatea fiindcă tratează teme nesupuse uzurii timpului.

(Doru Mărgineanu, Bruxelles, august 2018)

Apologia Pro Libro Suo - prefaţă la Povestea filosofiei

Will Durant
Povestea filosofiei. Vieţile şi ideile celor mai importanţi filosofi din Occident
Editura Herald, 2019
traducere din limba engleză de Doru Căstăian

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă la ediţia a doua. Apologia Pro Libro Suo

Editorii mei mi-au sugerat să folosesc ocazia apariţiei unei noi ediţii din Povestea filosofiei pentru a rediscuta problema generală a "schiţelor" şi pentru a lua în considerare unele neajunsuri ale acestei lucrări.

Sunt fericit pentru posibilitatea de a lua la cunoştinţă despre toate acestea şi pentru a-mi exprima, cu toată slăbiciunea simplelor vorbe, recunoştinţa pentru generozitatea cu care publicul american a primit cartea mea, în ciuda tuturor defectelor ei. "Schiţele" au apărut pentru că erau necesare într-o mie de feluri; cunoaşterea umană a devenit vastă dincolo de posibilităţile administrării umane; fiecare ştiinţă a născut alte zeci - una mai subtilă decât precedentele -; telescopul ne-a arătat stele mai multe decât poate mintea omului număra sau numi; geologia ne-a arătat istorii de milioane de ani acolo unde mintea umană nu vorbise decât despre mii; fizica a descoperit un univers întreg în atom, iar biologia a descoperit un întreg microcosm în celulă; fiziologia a dat peste mistere insondabile în fiecare organ, la fel cum psihologia le-a descoperit în fiecare vis; antropologia a reconstruit nebănuita istorie veche a omului, arheologia a dat la iveală cetăţi ascunse şi oraşe pierdute, timpul a dovedit că toată istoria era greşită şi a pictat un tablou pe care doar un Spengler sau un Eduard Meyer l-ar fi putut privi ca pe un întreg; teologia s-a împiedicat, teoria politică s-a surpat, invenţiile au complicat viaţa şi războiul, credinţele economice au răsturnat guverne şi au inflamat întreaga lume; filosofia însăşi, care cândva aduna sub poala ei toate ştiinţele pentru a ne da o imagine unitară a lumii şi o intuiţie cuprinzătoare a binelui, a descoperit că sarcina ei unificatoare era copleşitoare faţă de curajul de care era în stare şi a dezertat de pe toate aceste fronturi ale luptei pentru adevăr, ascunzându-se în locuri întunecate şi înguste, ferindu-se timid de problemele şi responsabilităţile vieţii. Cunoaşterea omului a devenit prea mare pentru mintea sa.

Ne-a rămas doar specialistul în ştiinţe, care ştia tot mai multe despre tot mai puţine, şi speculatorul filosofic, care ştia tot mai puţine despre tot mai multe. Specialistul şi-a pus ochelari de cal care să alunge întreaga lume dinaintea privirii sale, cu excepţia unui punct de care să-şi lipească nasul. S-a pierdut perspectiva. "Faptele" au înlocuit înţelegerea, iar cunoaşterea s-a spart în milioane de fragmente izolate, fără vreo legătură cu înţelepciunea. Fiecare ştiinţă şi fiecare ramură a filosofiei au dezvoltat un limbaj tehnic care este inteligibil doar celor devotaţi lor. Pe măsură ce oamenii au învăţat mai multe despre lume, au găsit tot mai greu cuvintele pentru a le explica tovarăşilor lor ceea ce au descoperit. Prăpastia dintre viaţă şi cunoaştere a devenit tot mai mare; cei care guvernau nu i-au mai putut înţelege pe cei care gândeau, iar cei care voiau să cunoască nu i-au mai putut înţelege pe cei care ştiau. În mijlocul unei ere fără precedent a cunoaşterii, ignoranţa populară a înflorit şi şi-a ales reprezentanţii pentru a conduce marile cetăţi ale lumii. În mijlocul ştiinţelor încununate şi devenite importante ca nicicând altcândva, în fiecare zi apar noi religii, iar vechile superstiţii şi-au recăpătat terenul pe care-l pierduseră. Omul comun s-a trezit forţat să aleagă între o preoţime ştiinţifică, murmurând un pesimism ininteligibil, şi o alta teologică, murmurând speranţe de necrezut.

În această situaţie funcţia profesorului tradiţional a devenit clară: aceea de a media între specialist şi restul lumii, aceea de a învăţa limba specialistului - aşa cum specialistul a învăţat limba naturii, pentru se debarasa de barierele care există între cunoaştere şi nevoie - şi de a găsi pentru noile adevăruri cuvinte cunoscute, pe care oricine să le poată înţelege. Căci, dacă volumul cunoaşterii devine prea mare pentru a fi comunicat, atunci va degenera în scolasticism şi într-o acceptare placidă a autorităţii. Omenirea va aluneca într-o nouă epocă a credinţei oarbe - venerându-şi noii preoţi de la o distanţă respectuoasă -, iar civilizaţia, care sperase să se ridice pe sine printr-o educaţie cât mai răspândită, se va vedea dependentă de o nouă formă de erudiţie tehnică, de un monopol al unei clase izolate monastic prin intermediul barierelor terminologice. Nu este, astfel, de mirare că toată lumea l-a aplaudat pe James Harvey Robinson atunci când acesta a îndemnat la îndepărtarea acestor bariere şi la umanizarea cunoaşterii.

II

Primele eforturi de a umaniza cunoaşterea au fost dialogurile lui Platon. Pasionaţii ştiu probabil că Maestrul a scris două rânduri de lucrări - unele într-un limbaj tehnic, pentru uzul studenţilor săi de la Academie, altele fiind o serie de dialoguri menite să-l ajute pe atenianul mediu educat să se bucure de "deliciile filosofiei". Lui Platon nu i s-a părut o insultă la adresa filosofiei să fie scrise într-o variantă literară, nici o abdicare de la demnitatea sa faptul că trebuia să se preocupe şi de problemele moralităţii sau ale statului. Printr-o ironie a istoriei, operele sale tehnice s-au pierdut şi s-au păstrat cele populare. Printr-o altă ironie, exact aceste opere i-au adus popularitatea.

Cu toate acestea, pentru noi adevărata carieră a noţiunii de schiţă începe cu H.G. Wells. Istoricii nu prea ştiau ce e de făcut cu The Outline of History. Profesorul Shapiro a descris-o ca pe o carte de educaţie liberală, plină de erori. Era, într-adevăr, plină de erori - aşa cum este predispusă să fie orice carte care îşi propune foarte mult -, dar a fost o performanţă absolut uimitoare şi stimulativă pentru o singură minte. Mintea jurnalistică a domnului Wells a legat ceea ce făcea de cauza păcii internaţionale, pe care a considerat-o un factor important în "lupta dintre educaţie şi catastrofă". Nimeni nu voia catastrofa şi toată lumea a cumpărat cartea. Cartea a devenit populară, iar istoricii s-au îngrijorat. Astăzi a devenit obligatoriu pentru ei toţi să scrie la fel de interesant precum H.G. Wells.

Straniu să spun asta, dar doi dintre ei chiar au făcut-o. Profesorul Breasted, de la universităţile din Chicago şi din Egipt, a revăzut şi a îmbunătăţit o veche carte de texte, iar profesorul Robinson a făcut acelaşi lucru. O editură întreprinzătoare a strâns textele lor într-o singură lucrare în două volume şi le-a dat un titlu provocator - The Human Adventure - creând astfel cea mai bună dintre toate schiţele, o capodoperă a expunerii, autoritară ca o scriere germană şi clară ca una galică. Nimic din acelaşi domeniu nu a egalat până acum această lucrare.

Între timp, Hendrik Willem van Loon s-a ocupat de acelaşi lucru cu un stilou într-o mână, un creion într-alta şi cu o sclipire în privire. Nu-i păsa de ranguri şi aprecia o glumă bine ţintită; a trecut prin secole plin de umor şi şi-a însoţit poveştile cu desene şi zâmbete. Adulţii au început să cumpere The Story of Mankind pentru copiii lor, dar şi s-o citească ei înşişi pe nerăsuflate. Oamenii au devenit scandalos de informaţi cu privire la istorie.

Apetitul nespecialiştilor a crescut pe măsură ce au primit tot mai mult. În America şi în Europa, milioane de oameni care nu reuşiseră să meargă la facultate erau însetaţi să afle despre descoperirile ştiinţei şi ale istoriei, în pofida faptului că aceia care trecuseră printr-o facultate se dovedeau moderat interesaţi de cunoaştere. Când John Macy a publicat The Story of the World Literature, mulţi au salutat ceea ce au văzut drept o incursiune genială şi revelatoare într-un domeniu fascinant. De asemenea, când a apărut Povestea filosofiei, a profitat de acest val de interes al publicului şi a căpătat o nesperată popularitate. Cititorii au avut surpriza să descopere că filosofia este foarte interesantă pentru că este, la propriu, o chestiune de viaţă şi de moarte. Vorba a mers din gură în gură şi a devenit la modă ca oamenii să laude, să cumpere şi, ocazional, chiar să citească o carte care fusese scrisă doar pentru un număr mic de oameni. Până la urmă, cartea a fost un succes pe care niciun autor nu poate spera să-l obţină de două ori în viaţă.

Apoi, potopul. "Schiţele" au apărut în cascadă, "poveştilor" le-au urmat alte "poveşti"; ştiinţa şi arta, religia şi dreptul au avut propriii lor povestitori, iar neînsemnatul eseu al lui Bekker a fost rapid transformat în Povestea religiei (The Story of Religion). Un singur autor a produs într-un singur volum o istorie a întregii cunoaşteri, făcându-i pe Wells, van Loon, Macy, Slosson, Breasted şi pe ceilalţi să fie depăşiţi. Apetitul publicului a fost repede satisfăcut. Criticii şi profesorii s-au plâns de superficialitate şi grabă şi a apărut un contracurent de resentiment care a atins fiecare asemenea schiţă de la ultima până la prima. Moda s-a schimbat la fel de repede pe cât a apărut; nimeni n-a îndrăznit să mai scoată vreo vorbă privind umanizarea cunoaşterii; denunţarea schiţelor a devenit o cale facilă către elita criticii. A devenit o modă să vorbeşti cu superioritate îngăduitoare despre orice carte de nonficţiune care putea fi înţeleasă. Epoca snobilor în literatură a început.

III

Unele dintre aceste critici au fost enervant de corecte. Povestea filosofiei era, şi încă este, plină de greşeli. În primul rând, era incompletă. Omiterea în totalitate a filosofiei scolastice a fost un scandal, explicabil doar prin chinurile la care probabil a fost supus autorul în timpul anilor de facultate sau de seminar. Ea este explicabilă, de asemenea, pentru că scolastica era privită mai degrabă ca o formă mascată de teologie şi mai puţin ca o filosofie veritabilă. Este adevărat că, în anumite cazuri (Schopenhauer, Nietzsche, Spencer, Voltaire), prezentarea sistemelor filosofice era mai extinsă decât în majoritatea celorlalte istorii ale filosofiei, indiferent cât de lungi ar fi fost, şi este adevărat că puteam citi încă de la prima pagină:
"Această carte nu este o istorie completă a filosofiei. Este mai degrabă o cale de a umaniza cunoaşterea, centrând povestea gândirii speculative în jurul unor personalităţi dominante. Alte figuri, mai puţin importante, au fost omise pentru a asigura celorlalte suficient spaţiu". (Prefaţă)

Totuşi, faptul că lucrarea era incompletă a rămas neschimbat. Cel mai mare păcat al ei - deşi criticii nu par să fi remarcat acest lucru - era omiterea filosofiei chineze şi hinduse. Chiar şi o "poveste" a filosofiei care începe cu Socrate, dar nu are nimic de spus despre Lao Zi, Confucius, Mencius, Zhuang Zi, Buddha sau Shankara este iremediabil incompletă. Cât despre cuvântul "poveste", care a fost de atunci folosit, dar şi abuzat în permanenţă, el a fost ales în parte pentru a sugera că volumul se va învârti în special în jurul figurilor câtorva gânditori importanţi, dar şi pentru a produce impresia că istoria gândirii a fost o poveste de aventuri la fel ca oricare alta de acelaşi fel.

Nu există scuze pentru neglijarea epistemologiei. Această ştiinţă deprimantă şi-a primit totuşi partea ei de atenţie în capitolul despre Kant, unde, pe parcursul a patruzeci de pagini, suntem invitaţi să dezlegăm enigmele percepţiei. Acest capitol trebuie să le fi plăcut tinerilor cărturari, pentru că a fost scris într-o manieră aproape obscură. (Cu toate astea, un profesor de filosofie de la o universitate din Midwest a trimis vorbă că el preda Kant de cincisprezece ani şi că nu l-a înţeles cu adevărat până la citirea acestui capitol elementar.) Pentru ceilalţi, cartea sublinia într-o manieră neamiabilă că procesul de cunoaştere nu era decât una dintre multele probleme ale filosofiei, că această unică problemă nu era potrivită pentru a atrage atenţia savanţilor şi a germanilor şi că exploatarea ei confuză era responsabilă pentru decăderea filosofiei. Francezii n-au intrat niciodată în această nebunie a exclusivităţii epistemologiei în dauna preocupărilor morale, politice, istorice sau religioase ale filosofiei; iar în ziua de azi chiar şi germanii îşi revin din ea. Să ascultăm vorbele lui Keyserling: "Filosofia este desăvârşirea ştiinţei în legătură cu înţelepciunea... Epistemologia, fenomenologia, logica etc. sunt, cu siguranţă, ramuri importante ale ştiinţei". (Mai exact, sunt ramuri ale ştiinţei în acelaşi fel în care sunt chimia sau anatomia.) "Dar este un rău dincolo de cuvinte faptul că, drept consecinţă a studierii acestora, a dispărut preocuparea pentru realizarea unei sinteze vii." Toate aceste rânduri vin dinspre un german - un vinovat sosit în faţa justiţiei. Spengler i-a descris, de asemenea, pe vechii filosofi chinezi de până la Confucius drept "oameni de stat, regenţi, legiuitori precum Pitagora sau Parmenide, precum Hobbes sau Leibniz... Erau filosofi dârji pentru care epistemologia însemna cunoaşterea unor importante relaţii de viaţă". Desigur că acum, odată ce filosofia a intrat în declin în Germania, va fi exportată în America, drept un dar de nerefuzat al democraţiei.

Filosofii chinezi nu doar că aveau o aversiune faţă de epistemologie, aveau chiar un dispreţ franţuzesc faţă de metafizica practicată în exces. Niciun tânăr metafizician nu putea admite că, bunăoară, Confucius ar fi un filosof, întrucât nu spunea nimic despre metafizică şi prea puţin despre epistemologie; este la fel de pozitivist precum Spencer sau Comte; preocupările lui sunt legate întotdeauna de morală şi de stat. Mai rău decât atât, este scandalos de uşor de înţeles; şi nimic n-ar putea fi mai păgubos pentru un filosof. Dar noi, "modernii", am devenit atât de obişnuiţi cu verbiajul găunos al filosofiei, încât, atunci când o vedem înfăţişată fără acesta, cu greu o mai putem recunoaşte. Ar trebui instituită o pedeapsă pentru idei preconcepute faţă de lipsa de claritate.

Povestea a încercat să se facă mai plăcută asezonându-se cu ceva umor, nu atât pentru că înţelepciunea nu e înţeleaptă dacă alungă veselia, ci şi pentru că un strop de umor, născându-se dintr-o privire în perspectivă, este o rudă mai apropiată cu filosofia; fiecare este sufletul celeilalte. Dar acest lucru le-a părut insuportabil cărturarilor; nimic nu pare a-i jigni mai rău decât o carte care zâmbeşte. Reputaţia de a avea umor este distrugătoare pentru filosofi şi politicieni; Germania nu i-a putut ierta lui Schopenhauer povestea lui Unzelmann şi numai francezii au fost în stare să recunoască profunzimea din spatele spiritului şi sclipirilor lui Voltaire.

Cred că volumul meu nu-i va face pe cititori să-şi imagineze că pot deveni filosofi peste noapte sau că îi va scuti de necazul sau plăcerea de a citi textele filosofilor. Dumnezeu mi-e martor că nu există nicio scurtătură către cunoaştere; după patruzeci de ani de căutări, descoperi că "Adevărul" poartă încă un văl, iar ceea ce se întrezăreşte din el este încă deconcertant. În loc să ţintească spre a fi un substitut pentru filosofi, Povestea se oferă pe sine în mod explicit ca o introducere şi o invitaţie. Îi citează cu generozitate pe filosofi, astfel încât gustul pentru lectura lor să se păstreze şi după ce cartea a fost închisă; de nenumărate ori cititorul este trimis către textele originale; de asemenea, cititorul este avertizat că o singură lectură nu va fi de ajuns.

Spinoza nu trebuie citit; el trebuie studiat. Trebuie să te apropii de el ca şi cum l-ai citi pe Euclid, înţelegând că, în această cărticică de două sute de pagini, un om şi-a aşezat viaţa cu rigoare stoică, îndepărtând tot ceea ce era în plus. Să nu crezi că îi vei afla miezul citind în grabă. [...] Nu citi cartea dintr-odată, ci în mai multe reprize, în fragmente mici. Şi, după ce ai terminat-o, ia în considerare faptul că ai putea fi departe de a începe să o înţelegi. Citeşte câteva cărţi despre acest subiect, cum ar fi Spinoza, a lui Pollock, sau Study of Spinoza, a lui Martineau, sau mai bine pe amândouă. În final, reciteşte Etica. Va fi o nouă o carte. După ce o vei fi terminat-o a doua oară, vei rămâne pe veci îndrăgostit de filosofie.

Este reconfortant să vezi că vânzările la cărţile clasice de filosofie au crescut cu 200% după publicarea acestui volum. Mulţi editori au trebuit să scoată pe piaţă noi tiraje, în special din Platon, Spinoza, Voltaire, Schopenhauer sau Nietzsche. Un înalt oficial al bibliotecii publice din New York, care a ţinut să rămână anonim, a spus că:
"Încă din momentul publicării Poveştii filosofiei, cererea pentru clasicii filosofiei a crescut constant, iar stocurile librăriei noastre au fost suplimentate încontinuu. [...] Înainte, cărţile de filosofie au fost achiziţionate în tiraje mai mici, dar în ultimii doi-trei ani orice volum lizibil despre filosofie a fost achiziţionat în tiraje mai mari, în aşteptarea unei cereri care ar urma să crească rapid".

Prin urmare, să nu ne simţim ruşinaţi să-i învăţăm pe alţii. Cei geloşi, care păzesc cunoaşterea şi o ţin departe de alţii, se pot învinovăţi doar pe ei înşişi dacă exclusivismul scrisului lor şi barbaria terminologiei lor i-au făcut pe oameni să caute în cărţi, la conferinţe sau în formele de educaţie pentru adulţi ceea ce ei au refuzat să le dea. Ar trebui să fie recunoscători că eforturile lor de a stopa cunoaşterea au fost contracarate de amatori care iubesc viaţa suficient de mult încât să le umanizeze învăţăturile. Poate că fiecare tip de profesor îi poate fi de ajutor celuilalt: savantul plin de scrupule să cerceteze cu mare acurateţe entuziasmul celuilalt, menit să aducă viaţă şi căldură în venele cunoaşterii. Poate că împreună vom forma în America un public capabil să asculte genii şi să fie pregătit să le producă. Suntem cu toţii profesori imperfecţi, dar vom fi iertaţi dacă vom fi mutat lucrurile fie şi cu puţin şi vom fi făcut tot ceea am putut. Vom anunţa preambulul şi ne vom retrage. După noi vor veni alţii mai buni.

Povestea filosofiei a fost tradusă în limbile: germană, franceză, suedeză, daneză, iugoslavă, chineză, japoneză, maghiară şi hindi.

Cealaltă faţă a poveştii - Conchistadorii prin ochii aztecilor

Antologie de Miguel Leon-Portilla
Conchistadorii prin ochii aztecilor. Antologie de texte indigene
Editura Corint, 2019
Traducere din limba engleză de Anca Irina Ionescu

Citiţi un fragment din această carte..

*****
Cealaltă faţă a poveştii

Nu ştiu ce pasiuni şi curiozităţi aţi avut voi în adolescenţa, dar eu recunosc că eram fascinată de civilizaţiile precolumbiene. Vara stăteam şi citeam despre azteci, mayaşi, tolteci şi incaşi visând şi sperând că poate într-o zi o să văd şi eu Machu Picchu şi toate celelalte minunăţii ale civilizaţiilor de dincolo de ocean. Cărţile apărute la editura Meridiane îmi erau cele mai bune prietene şi, de acolo am aflat de cronica lui Bernal Diaz del Castillio, Adevărata istorie a cuceririi noii Spanii, pe care am devorat-o pe nerăsuflate. A fost unul dintre primele mele contacte cu o sursă directă şi mi-a plăcut tocmai datorită autenticităţii, a prezenţei sentimentelor şi a faptului că autorul descrie evenimente pe care le-a trăit personal fără a simţi nevoia glorificării inutile a lui Cortes şi fiind de multe ori ironic şi direct. Este, dacă vreţi, o incursiune în mintea unui conchistador versat, o istorie care descrie prăbuşirea unui imperiu şi, de ce nu, ciocnirea a două civilizaţii.

Diaz descrie obiceiurile barbare ale aztecilor, dar şi dezgustul conchistadorilor în faţa sacrificiilor umane practicate de adversari, bogăţiile pe care li le oferă ca ofrandă Montezuma, dar şi lăcomia şi duplicitatea spaniolilor. Este o lectură fascinantă la care se adaugă acum şi cealaltă faţă a poveştii prin volumul apărut la editura Corint şi intitulat Conchistadorii prin ochii aztecilor. Antologie de texte indigene. Istoria oficială este scrisă de învingători, dar aproape întotdeauna ajung până la cititorul atent ecouri şi frânturi ale poveştii spuse din perspectiva celor învinşi. Povestiri, cântece, lamentaţii, pietre funerare şi, în cazuri norocoase, cronici ascunse sau trecute cu vederea aruncă o lumină nouă şi de multe ori deloc măgulitoare asupra învingătorilor. Este şi cazul conchistadorilor care au cucerit şi distrus Imperiul Aztec.

Volumul coordonat de Miguel Leon-Portilla, unul dintre cei mai apreciaţi şi importanţi cercetători ai Mexicului precolumbian, are la bază cele 12 documente scrise sau pictate aparţinând indienilor americani care s-au păstrat până astăzi. Documentele, deşi nu au aceeaşi vechime, reuşesc să prezinte cititorului impresiile pe care şi le-au format populaţiile nahua despre Conchistă şi spanioli. Cele mai vechi documente sunt sub formă de cântece de jale şi descriu ultimele zile din Tenochtitlan, durerea şi şocul înfrângerii. Codex Florentinus este relatarea indigenă cu cele mai multe detalii ale Conchistei şi cuprinde însemnări despre semnele rău prevestitoare de dinainte de venirea spaniolilor până la unul dintre discursurile lui Cortes prin care acesta cere, evident, predarea aurului de către nobilii locali. Acestor surse li se adaugă relatări scurte ale indigenilor, relatări ale aliaţilor băştinaşi ai lui Cortes şi câteva manuscrise mai scurte. Toate compun o istorie a celor învinşi, vorbesc despre catastrofa unui lider slab, despre credinţa în zei care rămân muţi şi indiferenţi în faţa suferinţei credincioşilor, despre primul contact cu oameni, animale şi lucruri nemaivăzute. Astfel, un om sărman, spune cronicarul, a adus prima ştire despre sosirea străinilor:
"Stăpâne şi rege al nostru, iartă-mi îndrăzneala. Eu sunt din Mictlancuauhtla. Când m-am dus pe ţărmurile mării celei mari, am văzut un munte mic, care plutea în mijlocul apei şi care venea încoace şi nu atingea ţărmul."

Cronicile mai vorbesc despre înfăţişarea străinilor, despre animalele ciudate pe care le călăresc - un fel de cerbi uriaşi fără coarne -, despre armele de foc care fac solii să leşine din cauza zgomotului pe care îl produc şi despre câinii lor mastifi care sunt enormi, cu urechi atârnate şi lungi, cu ochi de un galben aprins şi care scapără scântei şi foc. Şi mai descrie cronicarul şi darurile bogate pe care le primeşte Cortes de la soli şi care îi stârnesc lăcomia şi imaginaţia. Masacre, bătălii purtate cu ferocitate şi duritate de ambele tabere, asedii şi sacrificii umane, foametea şi bolile sunt parte a istoriei scrise de cei învinşi. Cititorul simte printre rânduri resemnarea celui care consemnează trecutul şi gustul amar al înfrângerii. Montezuma se arată slab şi lipsit de voinţă, incapabil de a-şi apăra poporul şi imperiul. Zeii sunt întrebaţi dacă şi-au condamnat adoratorii şi sacrificiile umane sunt consemnate cu seninătate pentru că erau parte integrantă din cultura războinică şi neîndurătoare a aztecilor.

Cartea apărută la Corint este o mică bijuterie necesară oricărui cititor interesat de lumea precolumbiană, de Imperiul aztec şi de modul în care conchistadorii au fost văzuţi de indigeni. Este o lectură fascinantă, destul de facilă - poate cu excepţia denumirilor oraşelor aztece, care ne aduce aproape un mod de gândire diferit, necreştin, străin, dar în acelaşi timp familiar prin durerea şi disperarea pe care le transmite. Înţelegem citind astfel de relatări directe că uimirea şi teama în faţa necunoscutului sunt sentimente umane universale, că lăcomia, curajul şi lipsa de caracter nu se exclud, că imperiile sunt trecătoare şi că, cei care le conduc ar trebui să fie atenţi la nemulţumirile celor supuşi pentru că, de cele mai multe ori de acolo vine trădarea.